Antropologia este ansamblul disciplinelor din ştiinţele umane care studiază omul în general.

Factorul uman a constituit şi constituie o problemă care ţine de trecut, de prezent. El reprezintă

pentru ştiinţe o provocare permanentă care vine atât din interior pentru a da răspunsuri, cât şi din

exterior pentru a afirma şi a justifica întrebările atât de diverse ale omului în legătură cu sine.

Ştiinţele umanului caută în permanenţă imaginea veridică a omului, felul în care sinele nostru

adânc se afirmă, de cele mai multe ori, în lucrurile cele mai mărunte. Antropologia se ocupă cu

studiul ştiinţific al omului. În centru antropologiei se află ideea de cultură şi noţiunea că aceasta

reprezintă specia umană, că specia noastră şi-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe

lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi de a transforma lumea

(şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri. Antropologia este o parte a disciplinelor umaniste, ca

studiu filosofic al omului(cazul antropologiei filosofice), al naturii şi esenţei acestuia.

Antropologia este o ştiinţă al cărui domeniu de investigaţie se află în punctul de convergenţă a

ştiinţelor fizice, biologice şi sociale. Ca urmare, este necesar să lămurim în primul rând care sunt

obiectivele concrete ale cercetării de tip antropologice. Antropologia are un caracter

multidisciplinar, fiind o disciplină complexă formată din numeroase ramuri şi subramuri. La

sfârşitul secolului al XIX-lea antropologii au propus o definiţie mai amplă culturii, pe care ei să o

poată aplica mai multor tipuri de societăţi. Ei au început să argumenteze cultura drept natura

umană, şi îşi are rădăcinile în capacitatea universal umană de a clasifica experienţele, de a le

codifica şi a comunica simbolic. În consecinţă oamenii care trăiesc despărţiţi unii de alţi dezvoltă

culturi unice, dar elementele a diferite culturi se pot cu uşurinţă împrăştia de la un grup de

oameni la altul. Noua disciplină, botezată antropologie,trebuia să găsească definiţii utilizabil

metodologic şi teoretic, ale cuvântului. Tehnic vorbind,antropologii fac distincţia dintre cultura

materială şi cea simbolică nu doar pentru că fiecare reflectă tipuri diferite de activitate umană, ci

mai ales pentru că ele alcătuiesc corpusuri de date diferite care cer diferite metodologii.

Antropologia filosofică este o disciplină teoretico-speculativă ce angajează o viziune cu caracter

sintetizator, integrator şi general şi care studiază omul în complexitatea sa, cu determinaţiile,

manifestările şi raportarea sa la natură, societate şi cultură.

Această sentetizare generală asupra ființei umane se observă în perioada iluminismului

(aproximativ sfârşitul secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea), care va încerca să înlăture

dogmele religioase şi să lumineze masele pe baza propriei cunoaşteri, promovând o viziune

seculară asupra lumii şi o orientare generală către progres şi perfecţionare. Se vor combate

dogmele religioase rigide, apreciindu-se activitățile umane.

Secolul al XVIII-lea mai crede, apoi, cu o tarie de nezdruncinat in evanghelia progresului.

Omenirea ajunsa la varsta maturitatii sale rationale este capabila de a se bucura de lanturile

trecutului si de exploatare, si stapana pe puterile ratiunii sale. Increzatoare in ea insasi, in stare sa

inainteze de la ignoranta la cunoastere. Acest progres, ce are ca resort intim al sau, ratiunea va

conduce omenirea catre libertate si o va instala intr-o stare de fericire, care, amindoua constituie

statia finala spre care inainteaza miscarea istorica a omenirii. Cu toate ca apeleaza la progres ca

mijloc de realizare a programului ideologic ce l-a afisat, iluminismul este lipsit de simtul istoriei,

nu poseda ideea de individualitate ireductibila si irepetabila. care alcatuieste stofa, materia

interna a vietii istorice. In aceasta lipsa rezida si puterea sa curajul de a se avanta pe terenul

speculatiilor generale, abstracte. De aici provine dogma rationalista anistorica, de care se imbata

iluminismul omul este pretutindeni acelasi indiferent de loc si de timp, fiindca exista o natura

generala comuna, identica in toti. Toti poseda aceeasi ratiune iar formele de realizare politica si

culturala pe care le ia viata sunt accidentale, alterari conjuncturale trecatoare ale ratiunii si naturii

umane, ale dreptului natural Universal in om. Evoluand pe aceste coordonate ale naturalismului

si rationalismului, iluminismul va cadea in antinomia teoretica din care nu va putea iesi: pe de o

parte, prin naturalism el este anistoric, natura fiind eterna, aceeasi oriunde si oricand, identica in

toti oamenii; pe de alta parte in contradictie cu aceasta, prin rationalism va trebui sa admita si un

anume evolutionism ce accepta progresul ratiunii, care implica deci o anumita acceptare si a

istoriei.Iluminismul de obicei asociat unei viziuni optimiste asupra omului.Acest optimism de

regulă, este însoțit de încredrea nelimitată în ameliorarea condiției umane, prin educație și

folosirea științei în soluționarea problemelor practice.

Toate aceste valori se reflecta în ideile reprezentanților iluminiști cum ar fi: Voltaire care a fost

întotdeauna un adept al toleranţei religioase.Însă mai tîrziu sa schimbat viziunea , în urma unei

execuții ce ținea de fanatismul religios, și respectiv a lansat o cruciadă a intelectualității,

conceptele sale reflectă o respingere categorică a oricăror forme de domnie ereditar în secolul al

XVIII-lea şi, prin urmare, Voltaire a jucat un rol important în schimbarea mentalităţii, ceea ce

avut drept rezultat izbucnirea Revoluţiei Franceze.La baza tezelor sale stătea perfectibilitatea

umană.Manifesta credință în acest factor, în necesitatea progresului său spiritual, sub impulsul

educației și largirii bagajului de cunoștințe.

O altă idee susținută de Im. Kant este că imperfecțiunea omului rezidă din incapacitatea acestuia

de a se folosi de propria rațiune fără ajutorul străin. Odată cu Iluminismul asupra societății e

extrapolată ideea naturalistă a progresului: ‘Cîndva totul va deveni mai bun’(Voltaire). La baza

progresului spiritual politic și material el punea folosirea critică constructivistă a rațiunei. În

rațiunea omului el vedea forta ce descoperă legatura dintre fapte si capacitata de a rezolva

problemele atît practice, cît și teoretice.Rațiunea e permanent susținută de imboldul de mari sfere

a cunostintelor autentice si de a limita sfera răspîndirii prejudicătilor. La baza progresului social

stă evoluția cultural-spirituală a omului, care este aparata de stat.Meritele lui Immanuel Kant

pentru progresul gîndirii omenești sunt multiple.Dar cel mai important este acela de afi supus

spiritului uman și puterea lui de cunoaștere la o analiză profundă și amanunțită, pentru a găsi

originea,granițele și valabilitatea cunoștinței.

La fel ca și cei nominalizați mai sus, Etienne Bonnot de Condillac a avut o puternică influență

asupra manifestării Iluminismului, prin lucrarea sa ‘Eseu asupra cunoasterei umane (1746).În

această lucrare el expune genealogia spiritului uman pornind de la experiența

senzorială.Senzațiea la E. Condillac generează conținutul mental și-i oferă acestuia un progres

continuu: senzațiea, devinind conștientă, generează aparițiea percepției, care este sediul unor

variații cantitative și calitative. Varietatea percepțiilor se află în legătură unele cu altele atît în

baza conținutului lor, cît și a repetiției lor în conștiință fapt ce determină sentimentul de existență

a individului în baza experienței anterioare percepțiea în absența obectului da nașterei

imaginației-perceperea doar a imaginii obiectului.

Gottfried Willhelm Leibniz,ne vorbeste despre temeiul ordinii din lume.Lumea si ordinea din ea

este necesara nu din cauza ca aceasta ii trebuie lui Dumnezeu ci din cauza ca in lume insasi se

afla o tendinta de a fi “exista ceva,mai curind decit nimic”. Intr-un aspect ,pentru Leibniz ,raul

din lume e necesar pentru a putea fi destins binele.Toate relele din lume au 3 izvoare sau cauze .

Prima e de ordin natural,fizic-cauza care creaza e superioara lucrurilor create .Desi au provenit

din Dumnezeu ,lucrurile nu trebuie identificate cu identitate ,ele in mod logic sunt inferioare lui,

si Dumnezeu aici nu poarta nici o raspundere.

Concluzie

In concluzie as vrea sa spun ca toti reprezentantii care i-am mentionat mai sus au avut contributii

importante in perioada luminilor.Perioda illuministă este un apogeu al dezvoltării societății

umane. Dezvoltarea umanității este influențata de gînditorii iluminiști,prin ideile care au fost

expuse publicului larg de atunci. Perioada iluministă reprezintă pilonii dezvoltării sociității

contemporane.În această perioada apar un șir de curente, care pune accent pe factorul uman, și

dezvoltarea sa de sine statator.Perioada iluministă este marcată de aparițiea ideiei de

“Antichitate”și studierea ei.În baza acestei idei se desprind un șir de întrebări cum ar fi: Dacă

există antichitatea?, de unde apare ea.În acest context omul poate fi mai vechi decît

antichitatea. Continuînd această ideie De unde apare omul? La această întrebare se stăruiau

să raspundă primii filosofi iluminiști.În baza acestor idei apare și legatura dintre filosofie și

antropologiei, care la rîndul său va duce la aparițiea științelor exacte cum ar fi biologiea,

chimiea, în baza cărora încercau să se demonstreze procesele existente.( De ce este așa?, Cum a

aparut? etc. Dacă în Evul Mediu viața spirituală a fost caracterizat Theocentrism - ideea de

Dumnezeu ca un suprem, foarte perfect și singura realitate demne de atenție. Prin urmare, în

Iluminism, în locul lui Dumnezeu sa făcut om, și reprezentanți ai filosofiei, artei și științei, a

mărturisit idei anthropocentrism. Iluminismul, și-a creat propria cultură splendid. Cea mai

importantă condiție înfloritoare culturii a fost dezmembrarea dictaturii bisericii.

Antropocentrism - doctrina că omul este centrul universului și scopul tuturor care apar în lumea

de evenimente. Lumea noastră este dezvoltat în continuare de propriile legi, fără intervenție

divină, dar nu cum se spunea că Dumnezeu a creat lumea, a dat legile Lui și sa retras, în ceruri.

Apariția ilumismului antropocentric și marcat rupe relația veche de secole cu Dumnezeu,

separarea lor (în sensul ideologic) de fiecare parte, care se numește secularizarea (de la lat

Secularis -. Separat). Și nu este doar separarea omului de divin, secular (non-religioase) de la

religios, ci, de asemenea, prezintă o persoană în locul lui Dumnezeu. În secolul al XVIII-lea. a

dezvoltat un întreg sistem de opinii filosofice, sociale, politice, artistice și estetice ale lumii,

unite de un număr de principii generale pe care se află o prelucrare critică a sistemelor filozofice

ale predecesorilor lor. Unele dintre aceste principii includ credință, credința în rolul crucial al

educației în transformarea lumii în mod rezonabil. Ideologia a Iluminismului a avut ideea de

raționalitate din lume. Prin urmare, ei credeau că cunoașterea "natura minții" și educație,

educație, educație al persoanei pentru a ajuta la depășirea ignoranței din trecut și de a construi o

lume nouă sensibil. Critica puterii autoritare și absolut, dogma religioasa, scolastică pseudo ar fi

bazat pe dreptul natural de om care liber, este rezonabil să se înțeleagă și să ia propriile decizii.

Rolul filosofiei în educarea națiunilor europene spun cercetatorii de istorie a secolului al XVIII-

lea că este foarte mare. Descrierea mai detaliată a rolului filosofiei dat Hegel și Engels. Hegel

afirmă explicit că "punctul de plecare al Revoluției Franceze a fost filosofia." Engels a repetat

după Hegel: "oameni mari, care in Franta iluminau mintele pentru revoluția care vine, erau ei

înșiși revoluționari extreme. Nici o autoritate externă de orice fel a fost nu au recunoscut

Religia, științele naturii, societate, instituții politice - totul a fost supus criticilor cel mai sparing

totul a trebuit să fie adus în fața instanței de rațiune și nici să justifice existența lor, sau de a

refuza o. Mintea gândire a fost singura măsura a tot ceea ce există. Elementele pozitive care au

fost cuprinse în sistemele metafizice ale lui Descartes, Spinoza, Leibniz, adevărul devine mai

independent, indepartandu-se de filosofia aruncată de teologie. Știința secolui XVIII. a depășit

semnificativ știința secolelor trecute care încă nu a aruncat complet teologie. În centrul

reprezentanților reflecție filosofice au fost în principal probleme de natura omului, locul său în

lume, capabile de realizare auto-educare de fericire, de o ordine socială rezonabil.