Andrei MargaINTRODUCERE ÎN TEORIA

ARGUMENTĂRII ŞI METODOLOGIE(Lecţii pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administraţie Publică

şi studenţii Facultăţii de Studii Europene)

CUPRINS: Introducere. PARTEA I: COMUNICARE, RAŢIONALITATE, ÎNTEMEIERE. 6 Capitolul I: Comunicare şi raţionalitate. 7 Capitolul II: Întemeiere, acte de vorbire şi discurs. 16 PARTEA A II-A: VALIDITATEA. 22 Capitolul I: Structură logică şi limbaj. 22 Capitolul II: Principii şi reguli logice. 30 PARTEA A III-A: UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII. 39 Capitolul I: Termenii. 40 Structura termenilor. 41 Felurile termenilor. 41 Operaţii asupra termenilor. 45 Capitolul II: Propoziţiile. 55 Propoziţiile cognitive. 57 Propoziţii modale. 68 Propoziţii interogative. 71 Propoziţii axiologice. 74 Propoziţii deontice. 75 Capitolul III: Raţionamentele. 76 Raţionamente deductive. 78 Raţionamente inductive. 103 Raţionamente abductive. 105 Raţionamente modale. 106 PARTEA A IV-A: FORMELE ÎNTEMEIERII. 112 Capitolul I: Spre o logică a argumentării. 112 Capitolul II: Structura şi evaluarea argumentelor. 120 Capitolul III: Forma dialogică a argumentării. 131 PARTEA A V-A: ERORILE. 144 Capitolul I: Erori informale. 144 Capitolul II: Erori în operarea cu termeni. 145 Capitolul III: Erori în inferenţe imediate. 146 Capitolul IV: Erori în demonstraţii şi argumentări. 147 Capitolul V: Erori în manipularea conceptelor modale. 152

PARTEA A VI-A: METODOLOGIE GENERALĂ. 165 Capitolul I: Elemente de metodologie generală. 165 Capitolul II: Logica explicaţiei acţiunilor. 169 Capitolul III: Logica descoperirii. 177 II. PARTEA A VII-A: GÂNDIREA CRITICĂ. Capitolul I: Interpretări istorice ale întemeierii. Capitolul II: Scepticism, dogmatism, gândire critică. PARTEA A VIII-A: ELEMENTE DE METODĂ A ELABORĂRII LUCRĂRILOR

ŞTIINŢIFICE.

Introducere. Cartea de faţă este un manual destinat să-l introducă în logica

argumentării şi în metodologia generală pe studenţii de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Scopul nostru a fost ca, în funcţie de orele alocate prin curricula specializărilor Studii Europene şi Relaţii Internaţionale; Ştiinţe Politice; Administraţie Publică; Comunicare şi Relaţii Publice, să-l familiarizăm pe studenţi cu procedeele de argumentare şi cu erorile ce se pot produce atunci când se încalcă reguli logice.

Prelegerile pun accentul pe aspectele practice ale prevenirii, identificării şi combaterii erorilor de argumentare. Studentul care urmează prelegerile şi seminariile aferente îşi poate forma cultura logică necesară pentru a-şi controla, din punctul de vedere al corectitudinii, propriile operaţii, ca şi operaţiile intelectuale făcute de interlocutor.

Pentru a profita de prelegerile de faţă studentul trebuie să satisfacă trei condiţii: să aibă o minimă cunoaştere a manualului de Logică din liceu; să consulte monografii consacrate argumentării în literatura recentă; să se preocupe de aspectul logic al argumentărilor proprii, precum şi de logica argumentărilor folosite de interlocutori.

Logica argumentărilor este socotită adesea drept o chestiune formală, de care ne-am putea dispensa fără pierderi. Mulţi oameni a căror calificare nu este de pus la îndoială cred că aspectul formal al dezbaterilor rămâne secundar şi nu merită să ne alarmăm. La rândul meu, am predat, începând cu 1979, cursul de Logică generală la secţia Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi am fost înclinat să cred că sofismele pe care Aristotel le-a clasificat în cartea Respingerile sofistice a Organon-ului au devenit caduce şi, cultural vorbind, au fost depăşite. Îmi era peste mână să mai cer studenţilor să citească pentru examene acea carte. După 1989, când gândirea liberă a reînceput, în mod salutar, să se exprime în voie şi la noi, observând mulţimea de erori de logică elementară săvârşite de oameni cu pretenţii, de la lideri naţionali la personalităţi locale, mi-am dat seama că trebuie să îmi revizuiesc opinia. Respingerile sofistice sunt extrem de actuale şi este profitabil ca noile generaţii să le citească.

Doctoranzii care m-au ajutat să pregătim studenţii specializărilor menţionate – Ştefan Minică şi Marius Mureşan – au colectat din proprie iniţiativă erori de argumentare din relatările presei cotidiene, au arătat cât de abundent şi „senin” se recurge la sofisme în dezbaterea publică. Acţiunea lor m-a convins să reiau demersurile pentru articularea în detaliu a unui raţionalism discursiv, la care am recurs în cartea mea Raţionalitate, comunicare, argumentare (Dacia, Cluj, 1991) şi apoi în Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică (Dacia, Cluj, 1992). Ca urmare, am repus în mişcare ideile şi reflecţiile ce s-au precipitat în contribuţiile mele la Logica generală (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, manual realizat de Teodor Dima, Dragan Stoianovici, Andrei Marga) şi în Exerciţii de logică (I-LI, pe care le-am publicat ca material didactic pentru studenţii „Universităţii Babeş-Bolyai” în 1983 şi în 1988), precum şi în studii în revistele şi volumele timpului.

Posibilitatea de a te sprijini pe o tradiţie autohtonă de cercetări în logică este întotdeauna un avantaj. Desigur că cel interesat de o cultură istorică găseşte satisfacţii intelectuale făcând lectura manualelor de logică ce au circulat în Transilvania cu secole în urmă, pe care Anton Dumitriu, în Istoria logicii (Editura Tehnică, 1993), le-a inventariat cu grijă. Cel interesat însă de cultura logică actuală găseşte în studiile lui Ion Petrovici, în inspiratele cercetări ale lui Florea Ţuţugan din Silogistica judecăţilor de predicaţie, (Editura Academiei, 1957), în efectiv monumentala sinteză a lui Ion Didilescu şi Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne (Editura Didactică şi Pedagogică, 1976) analize lămuritoare şi idei fecunde.

Cine aruncă o privire asupra manualelor de logică a argumentării îşi dă uşor seama de dependenţa abordărilor de vederi filosofice mai largi. E destul să observi ceea ce a justificat Ion Petrovici în logică, apoi manualul Logica generală al lui Ion V. Mesaroşiu (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980) şi excelenta carte a lui Petre Botezatu, Constituirea logicităţii (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983) pentru a-ţi da seama de diferenţele specifice ale unei abordări kantiene, ale uneia materialist-dialectice, respectiv ale uneia pragmatice.

Între timp, filosofia contemporană a înregistrat nu doar o cotitură pragmatică, ce a evidenţiat dependenţa de acţiuni a structurilor logice, ci şi o cotitură lingvistică, ce a permis înţelegerea operaţiilor logice înăuntrul fenomenului mai cuprinzător al comunicării. Cartea de faţă se particularizează prin orizontul comunicativ în care se plasează.

Având în vedere faptul că la nici o disciplină tinerii nu sunt familiarizaţi cu probleme de metodologie generală, precum şi utilitatea unei astfel de familiarizări, am reluat soluţia tradiţională a prelungirii analizelor de logică cu o introducere în metodologia generală. Din aceleaşi raţiuni am adăugat un capitol de metodologie a elaborării de lucrări ştiinţifice.

Logica este printre disciplinele ce se însuşesc prin exerciţiu. Din acest motiv, manualul este însoţit de un volum de Exerciţii de logică, în care reluăm

materiale folosite în antologiile noastre anterioare, la care adăugăm exerciţii noi, inspirate din actualitatea imediată.

Care este însă finalitatea mai precisă a manualului de faţă? Destinat să-l introducă pe studenţi în logica argumentării şi în metodologia generală, manualul îşi propune: să familiarizeze studenţii cu procedeele logice de întemeiere a propoziţiilor; să delimiteze erorile logice şi să arate mijloace de a le detecta şi combate; să dezvolte conştiinţa realităţii şi importanţei aspectului logic al demonstraţiilor şi argumentărilor; să dea cunoştinţe de metodologie generală a cunoaşterii; şi să obişnuiască studenţii cu metodica elaborării de lucrări ştiinţifice.

O educaţie pentru operaţii, reguli, procedee, considerate sub un aspect formal, cum este cel al logicii şi al metodologiei, stârneşte încă întrebarea: la ce bun? O opinie destul de răspândită este aceea după care cunoaşterea şi comunicarea contează sub aspectul conţinutului, restul fiind o speculaţie cu utilitate discutabilă, dacă nu cumva un lux inutil. Opinia aceasta invocă de partea ei împrejurarea că mulţi oameni au făcut să înainteze cunoaşterea fără a fi citit Organon-ul lui Aristotel sau a se sinchisi de manualele de logică şi metodologie.

Putem contrazice această opinie observând diferenţa dintre a gândi corect prin „instinct logic” (de fapt a unei gândiri naturale, având respectul faptelor şi al probelor factuale) şi a gândi corect în baza unei „competenţe logice formate”. Cei mai mulţi oameni se lasă mai mult în seama competenţei formate prin educaţie decât a înclinaţiilor naturale. Mai presus, însă, de acest aspect, trebuie distins între „a practica logica dintr-o obişnuinţă” şi „a practica logica în baza unei educaţii adecvate”. Abia a doua ipostază face posibil specialistul real de astăzi, la un nivel al evoluţiei cunoaşterii de la care a devenit clară dependenţa de educaţia precis orientată spre laturi formale (semantice, epistemologice, logice, pragmatice etc.). Competenţa profesională este astăzi mai dependentă decât oricând înainte de capacitatea comunicării profesionale, lingvistice, argumentative, iar viitorul va întări această dependenţă.

Un vechi adevăr merită să fie, de asemenea, evocat. Cunoaşterea procedeelor de argumentare a rămas semnul concludent al stăpânirii efective a unei culturi respectabile. Această cunoaştere reprezintă un instrument de control al raţionării, de împiedicare a manipulării de către alţii. Stăpânirea logicii înseamnă cunoaşterea unor posibilităţi efective de extindere a cunoaşterii.

Pentru calificările universitare răspunzătoare de organizarea acţiunilor în comunităţi cunoaşterea procedeelor de argumentare are o importanţă încă şi mai mare. Căci, în mod firesc, absolvenţii de ştiinţe politice, administraţie publică, comunicare şi relaţii publice, management instituţional, studii europene şi relaţii internaţionale au a lucra cu oamenii şi a promova soluţii ce presupun acordul comunicativ al oamenilor. Nici forţa (la care recurg dictaturile), nici banii (la care apelează practicanţii corupţiei), nici autoritatea personalităţilor (pe care o invocă nostalgicii altor vremuri), nici manipularea (practicată de falşii actori ai vieţii publice) nu asigură durabil acordul dintre

oameni presupus de lumea civilizată. Abia argumentarea este mediul în care un astfel de acord devine efectiv şi durabil.

Lecţiile de faţă sunt puse la dispoziţia studenţilor pentru a sprijinii informarea lor în condiţiile în care teoria argumentării şi metodologia sunt prea puţin acoperite, în cărţile şi studiile din ţara noastră. După „punerea la probă” şi îmbogăţirea lor la capătul unui semestru, aceste lecţii vor fi tipărite într-un volum autonom.

Andrei Marga 1 februarie 2004 PARTEA I: COMUNICARE, RAŢIONALITATE, ÎNTEMEIERE. Evoluţiile din cunoaştere şi din viaţa societăţilor au dus la schimbarea

profundă a imaginii asupra omului. Nici conceptul omului ca fiinţă raţională (derivat din tradiţia platoniciană), nici cel al omului ca fiinţă capabilă de muncă (alimentat de viziunile industrialismului), nici ideea omului ca fiinţă reflexivă (susţinută recent de fenomenologie) nu au mai rezistat. Ele s-au dovedit a fi limitative. Astăzi, un concept al omului ce ignoră dimensiunea esenţială a comunicării nu mai face faţă în confruntare cu noile experienţe de cunoaştere şi de viaţă. Legătura stabilită de filosofia clasică între polis şi logos revine în actualitate pe fondul dat de opoziţia la dictatură, de democratizări şi de funcţionarea democraţiilor.

Ne putem da uşor seama de schimbare observând că s-a preluat de la Aristotel un concept ce a avut mereu succes în regimurile preocupate să mobilizeze oamenii pentru tot felul de scopuri: este vorba de omul ca zoon politikon, adică fiinţa ce-şi organizează viaţa în stat. Desigur, oamenii sunt astfel de fiinţe. Numai că, aşa cum arată preluarea neprescurtată a concepţiei Stagiritului, aceasta mai conţine o caracteristică esenţială a omului: zoon logon echon, adică fiinţa nu numai raţională, ci care şi vorbeşte în mod raţional. Cu zoon politikon şi cu zoon logon echon, cu ambele deci, avem determinaţiile esenţiale ale omului în concepţia aristotelică. Polisul şi logosul sunt unite astfel intim, la fel stând lucrurile şi în privinţa fiinţei politice şi a fiinţei care vorbeşte în mod raţional, pe care Stagiritul le distinge înăuntrul unei legături.

Sunt astăzi destule motive pentru a spune că avem nevoie de conceptul întreg al omului elaborat de Aristotel şi că, mai mult, este necesară o anamneză culturală care să ne redea importanţa recunoscută deja de cultura clasică vorbirii raţionale ca însuşire specifică omului [1]. Căci, odată cu cercetările din deceniile recente, a devenit limpede că în straturile mai adânci ale Vechiului Testament şi ale moştenirii greceşti aflăm perspective estompate şi, oricum, insuficient exploatate de tradiţia ulterioară, ce pot fi puncte de sprijin pentru imaginea de astăzi asupra omului.

Aşa cum ignorarea trecutului este semn de superficialitate, asumpţia că toate adevărurile s-au spus în trecut este eronată. Merită să evocăm aici însă cel puţin patru opţiuni legate de imaginea antichităţii greceşti asupra omului, ce susţin perspectiva actuala asupra argumentării.

Este de observat, în primul rând, că odată cu reflecţiile grecilor antici despre polis s-a ajuns la prima sesizare a fenomenului socializării prin individualizare. Grecii antici au sesizat că oamenii îşi desfăşoară viaţa într-o

koinoia politike, adică într-o asociere bazată pe unirea conştientă în vederea atingerii unui scop. Asocierea este o koinoia symmachia, adică o societate având un scop (în latină s-a tradus cu societas, iar limbile moderne au preluat aceasta terminologie), în care oamenii interacţionează prin vorbire (legein), iar ceea ce îi caracterizează este vorbirea raţională (lexis).

Este de observat, apoi, că raţiunea (logos) se stabileşte în mod dialogic. Dialogos înseamnă acel schimb ce presupune vorbire şi ascultare şi duce la formarea de convingeri în condiţii de reciprocitate a argumentărilor. Ceea ce este raţional politică (acea sferă în care oamenii maturi dezbat probleme de interes obştesc şi adoptă hotărâri prin schimbul de argumente) se stabileşte în mod dialogic, comunicativ, aşadar.

Este de observat, în continuare, că grecii antici au delimitat acel spaţiu – politeia – în care cetăţenii maturi se reunesc pentru a dezbate argumentativ, public, probleme de interes comun. Mai înainte, sanhedrinul Vechiului Testament, iar ulterior viziunile moderne asupra sferei publice au explorat acel spaţiu. La grecii antici avem însă mereu un punct de sprijin într-o astfel de explorare. Ei au făcut, de altfel, distincţii importante – între praxis sau acţiunea umană în spaţiul polisului, poesis sau acţiunea de a produce conform unui scop şi techne sau arta acestei produceri – şi au delimitat regulile interacţiunilor din spaţiul public al polisului şi imperativele producerii de obiecte.

Este de observat, în sfârşit, că binele comun se stabileşte prin dezbatere (agon) la care poate participa fiecare om ce satisface anumite criterii. Fiecare este îndreptăţit să participe la dezbatere ca oricare altul, atunci când este vorba de a stabili binele comun, adică koinon sau res publica (în traducerea latina preluata de lumea civilizată). Grecii antici au promovat isonomia – principiul după care oamenii sunt egal îndreptăţiţi să participe la dia-logos.

Capitolul I: Comunicare şi raţionalitate. Nu este aici locul reconstituirii istoriei pline de estompări, ignorări şi

recuperări a imaginii antichităţii asupra omului şi a implicaţiilor acesteia în organizarea vieţii oamenilor. Subliniem doar că ne aflăm, cultural vorbind, dincoace de modernitatea clasică, de neoromantismul, paseismul şi reacţiile postmoderniste la aceasta. Ne aflăm, în fapt, dincoace de „cotitura lingvistica” din filosofie şi din numeroase ştiinţe, care este de fapt o „cotitura comunicativa” [2].

Prin „cotitură lingvistică” s-a înţeles concentrarea cercetărilor din filosofie asupra limbajului, considerat drept mediul în care se constituie şi de care depinde cunoaşterea. Aceasta a însemnat depăşirea concepţiei, originată la Platon şi devenită curentă, după care limbajul este doar instrument de vehiculare a ideilor, în favoarea interpretării limbajului ca mediu al formării şi transmiterii cunoştinţelor şi al constituirii sensului lor.

O astfel de „cotitură” au înregistrat nu doar filosofia, ci şi ştiinţele socio-umane. Sursele ei au fost răspândite pe o mare suprafaţă a cunoaşterii. De pildă, în fizica din prima parte a secolului al XX-lea, odată cu elaborarea mecanicii cuantice şi a teoriei relativităţii, s-a simţit nevoia unui limbaj apt să

dea seama de domenii prea puţin accesibile percepţiei, în legătură cu care s-a format limbajul natural, pe care Heisenberg a semnalat-o. În matematică, odată cu descoperirea paradoxelor teoriei mulţimilor a devenit limpede că aserţiunile totalizatoare au un regim aparte de folosire, aşa cum Russell a arătat în mod concludent. Şi analize conservatoare (în sensul secolului al nouăsprezecelea, precum cea datorată lui de Bonald) şi analize în orizontul schimbărilor instituţionale (Karl Kraus) au atras atenţia asupra împrejurării că limbajul este nu doar purtător, ci şi generator de sugestii, de evaluări, de idei. În sfârşit, revoluţiile ce au avut loc în cursul secolului al douăzecilea au atestat faptul că modernizările rămân amputate dacă nu progresează dincoace de sfera tehnologiei şi economiei, spre instituţii şi, în general, spre interacţiuni şi că în mediul comunicării se joacă cu adevărat sensul modernizării.

Din aceste direcţii au venit argumente ce au dus la tematizarea limbajului nu doar ca instrument al transmiterii cunoştinţelor, ci şi ca mediu al formării acestora. „Cotitura lingvistică” a devenit destul de repede o „cotitură comunicativă” în filosofie şi în ştiinţele sociale, prin care a fost pus în evidenţă rolul structurant al comunicării în existenţa umană şi în cunoaştere. „Cotitura comunicativă” nu constă doar în tematizarea comunicării, ci mai curând în elaborarea unei „paradigme comunicative” în abordarea realităţii sociale asumându-se caracterul fundamental al interacţiunilor comunicative în raport cu celelalte acţiuni sociale.

„Paradigma comunicativă” îşi revendică astăzi o seamă de precursori. Este vorba de Vico, care a formulat teza după care adevărurile bogate în urmări, de natură morală, sunt cele bazate pe consensul atins prin „discuţie”; de Hegel, care a considerat limbajul, munca şi familia drept „mediile” prin care se realizează „spiritul absolut”; de Brentano, care a distins, alături de „sursa psihică” şi „sursa istorică”, o sursă de erori în limbaj; de Peirce, care a considerat comunitatea comunicativă drept subiectul veritabil al cunoaşterii şi a pus bazele semioticii; de Wittgenstein, care a tematizat funcţionarea limbajului şi a descris unităţile elementare ale folosirii limbii; de Austin, care a cercetat „actele de vorbire” şi le-a dezvăluit latura ilocuţionară.

Astăzi suntem beneficiarii unei dezvoltări susţinute a cercetărilor consacrate comunicării în viaţa socială. Acestea au luat avânt în cadrul abordării cibernetice a comunicării. Datorită iniţiativelor lui Norbert Wiener, mesajul a fost delimitat şi studiat distinct, ca succesiune discretă de evenimente măsurabile, din perspectiva realizării eficienţei conducerii [3]. Întrucât eficienţa conducerii este o performanţă importantă, dar în instituţii sunt şi alte performanţe ce trebuiesc urmate (accesul la informaţie, dreptul de a chestiona şi de a primi răspunsuri etc.), pentru care abordarea cibernetică nu este pregătită, această abordare are o aplicabilitate limitată. Împrejurarea se explică prin aceea că abordarea cibernetică priveşte comunicarea ca sistem în care se ridică problema transmiterii rapide şi nedeformate a informaţiei în vederea unei acţiuni coordonate, informate. Dacă performanţa urmărită în sistemul social nu este doar eficienţa conducerii, ci şi participarea la decizie, atunci o altă abordare a comunicării

este necesară. Căci abordarea cibernetică reduce înţelegerea – care este telosul comunicării – la buna informare şi comunicarea la transmiterea de ştiri.

Abordarea social-psihologică a comunicării, ce a căpătat forma clasică în opera lui George Herbert Mead, a propus substituirea kantianului subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce acţionează şi comunică şi abordarea comunicării sub aspectul „reciprocităţii” indivizilor şi comunităţii. Comunicarea dintre indivizi este acum privită drept cale pentru integrarea indivizilor în grupul social, iar grupul social este considerat sub aspectul interacţiunilor mijlocite de comunicare. Mead a legat cercetarea interacţiunilor şi studiul comunicării şi a abordat comunicarea ca proces complex în care cei ce comunică îşi angajează propria identitate şi se plasează ipotetic în rolul celor cu care comunică [4]. Conceptualizarea sa leagă abordarea verbalizărilor, cercetarea comportamentelor şi studiul fenomenelor de conştiinţă şi priveşte comunicarea ca parte a interacţiunii indivizilor socializaţi. Această conceptualizare nu a putut însă delimita suficient de precis comunicarea de restul interacţiunilor sociale.

Abordarea semiotică a plecat de la premisa după care semnificaţia expresiilor se poate elucida numai considerând aspectele sintactic şi semantic din punct de vedere pragmatic. Structura limbii este privită de Charles Morris ca „sistem de comportament”, iar regulile ca moduri de comportament intersubiectiv [5]. Numai că identitatea semnificaţiei expresiilor schimbate de interlocutori în comunicare este redusă în această abordare la identitatea comportamentului interlocutorilor în reacţie la pronunţarea unui simbol. Reducerea face ca abordarea semiotică să nu poată distinge între răspunsuri repetate, dar în fond monologice, la simboluri şi comunicarea efectivă, în care interlocutorii interacţionează prin mijlocirea limbii pentru a se înţelege asupra a ceva.

Cea mai profundă paradigmă în abordarea comunicării a oferit-o pragmatica universală fondată de Jürgen Habermas. Aceasta leagă de la început abordarea comunicării şi abordarea structurii de funcţii şi roluri sociale şi pune în legătură componentele cognitive, psihologice şi tehnice ale comunicării cu contextele sociale şi instituţionale ale acesteia. În optica abordării pragmatic-universale, într-o comunicare se pun nu doar probleme tehnice privind transmiterea rapidă, nedeformată a informaţiei, ci şi probleme social-umane, inclusiv „recunoaşterea” reciprocă a vorbitorilor şi recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor. Premisa generală a acestei abordări este aceea că într-o comunicare verbalizată intervine inevitabil, fie şi numai tacit, o „dublă structură”, ce face ca o comunicare de conţinuturi să nu fie posibilă decât concomitent cu o „metacomunicare” la nivelul interacţiunilor, adesea instituţionalizate. Altfel spus, nu se poate intra în comunicare fără a păşi în interacţiune, iar în interacţiune se intră cu un complex de date instituţionale, sociale într-un sens precis.

Abordarea pragmatic universală a aplicat în cercetarea comunicării ideea jocurilor de vorbire introdusă de Ludwig Wittgenstein şi cea a actelor de vorbire datorată lui John Austin şi John Searle.

Wittgenstein a observat că esenţa comunicării lingvistice nu este transmiterea de informaţii, ci atingerea înţelegerii înăuntrul unei interacţiuni şi a delimitat „jocurile de vorbire” ca unităţi ale comunicării ce includ: verbalizarea locutorului; acţiunea sa; verbalizarea interlocutorului; acţiunea sa; interacţiunea locutorului şi interlocutorului şi regula acesteia. Wittgenstein a asemuit exercitarea limbii cu un joc precum jocul de şah, în care partenerii pun în mişcare piese conform unor reguli de interacţiune. [6]

John Austin a delimitat „actele de vorbire” ca unităţi elementare ale comunicării, ce cuprind o latură locuţionară (ceea ce se spune într-un act de comunicare) şi o latură ilocuţionară (acţiunea ce se întreprinde prin acel act)[7]. John Searle a rafinat distincţia şi a delimitat într-un „act de vorbire” un „act de rostire” (aducerea în faţă a sunetelor, cuvintelor, propoziţiilor), un „act propoziţional” (referire la ceva şi predicarea unei proprietăţi a referentului), un „act ilocuţionar” (investirea unei rostiri cu o forţă comunicativă a asertării) şi un „act perlocuţionar” (evidenţierea unor efecte precum şocul, plictiseala, etc.)[8]. Aceste feţe ale „actului de vorbire” nu sunt independente, nici discrete în timp şi spaţiu, ci se presupun reciproc. Ele sunt performate simultan şi inevitabil odată cu prima afirmaţie exprimată.

Latura ilocuţionară a exprimărilor a fost concepută drept acea componentă ce specifică pretenţia de validitate pe care o ridică un locutor, cum o ridică şi pentru ce o ridică. Pretenţiile de validitate pe care un locutor le ridică odată cu prima propoziţie afirmată sunt, după Habermas, patru: inteligibilitatea exprimării, adevărul conţinutului propoziţional, justeţea normei interacţiunii dintre locutor şi interlocutor şi veracitatea locutorului. Atunci când pretenţiile de validitate sunt ridicate şi soluţionate în condiţiile în care vorbitorii trebuie să respecte un cadru normativ instituţionalizat avem „comunicare instituţionalizată”. Atunci când nu presupunem un astfel de cadru avem o „comunicare pură”. Pe fondul acesteia, Habermas a distins forma curentă a comunicării sau „acţiunea comunicativă” – acea formă a comunicării în care validitatea pretenţiilor este admisă odată cu derularea comunicării – şi „discursul” – acea formă a comunicării în care pretenţiile de validitate sunt tematizate, iar satisfacerea lor se face exclusiv prin forţa atingătoare de consens a argumentelor. [9] „Cotitura comunicativă” a permis răspunsuri noi la întrebarea cu privire la ceea ce este raţional, la raţionalitatea acţiunilor şi a cunoştinţelor şi la problema generală a „raţiunii” în lume. „Paradigma comunicativă” a deschis perspective noi de înţelegere a raţionalităţii.

Ce este, aşadar, raţionalitatea? În cultura modernă, atributul raţionalităţii s-a acordat lumii socio-cosmice şi unei capacităţi umane: de întemeiere a susţinerilor, de sesizare a sensului, de ridicare la înălţimea unor principii în cunoaştere şi acţiune, de derivare de propoziţii din propoziţii deja dobândite [10]. Discursul filosofic modern presupune o structură a lumii, la care omul trebuie să-şi raporteze comportamentul spre a-şi reproduce în chip uman viaţa. Aceste conotaţii sunt legate intim de episteme-ul ce orientează cunoaşterea sub semnul „reprezentării”, în care identitatea şi diferenţa au

devenit principiul ordinii lucrurilor [11]. Ele au sens şi astăzi, cât se rămâne în optica unei „raţionalităţi receptate”.

Acum această optică este insuficientă în raport cu problemele ce se pun în condiţiile creşterii mediului „artificial” al vieţii oamenilor, ale optimizării acţiunii asupra naturii, ale nevoii îmbunătăţirii relaţiilor sociale, ale dezvoltării de programe alternative în ştiinţe, pe fondul cărora optica „raţionalizării”, a unei „raţionalităţi active” devine dominantă. Este acum, în orice caz, limpede că raţionalitatea nu este imprimată lumii din afară, după cum ea nu este o proprietate a lucrurilor ca atare. Acestea sunt regizate de legi, dar a le califica drept raţionale sau iraţionale este un mod impropriu de a vorbi, ce trădează un antropomorfism ascuns. Raţionalitatea este „partea (esenţială) a activităţii umane, preocupată să rezolve probleme de orientare” [12], o calitate a unei activităţi.

Aşa stând lucrurile, vorbim cu sens de raţionalitate în cazul acţiunilor, cunoştinţelor şi obiectivărilor lor. Acţiunile asigură inserarea noastră în structura unei lumi obiective, propoziţiile stau la baza reprezentării lumii de către noi şi a autoprezentării noastre în faţa lumii. Cunoaşterea începe cu propoziţiile interogative (întrebările), continuă cu stabilirea stărilor de fapt, operarea de generalizări, formularea de ipoteze explicative etc., aşadar cu propoziţii cognitive, înaintează cu evaluări, deci cu propoziţii axiologice (judecăţile de valoare) şi se încheie cu aplicaţii în forma propoziţiilor deontice (recomandări de acţiune, imperative etc.). Problema raţionalităţii se pune în cazul fiecăreia dintre acestea – acţiuni şi propoziţii. Spunem, pe drept, că acţiunea cutare (să zicem, înnoirea tehnologiei pentru a mări producţia, amputarea unui organ spre a salva viaţa etc.) este raţională, că propoziţia cutare („ploile calde sunt favorabile agriculturii”, „îmbunătăţirea programelor de televiziune atrage mărirea numărului abonaţilor”, „sănătatea este supremul bine” etc.) are sens şi este raţională. [13]

Întrucât nu există o raţionalitate pură – raţionalitatea fiind perpetuu cuprinsă în acţiuni şi propoziţii, ca şi în obiectivările lor – putem stabili ce este raţionalitatea abia printr-o reconstrucţie. Ce pretindem, aşadar, atunci când pretindem că o acţiune este raţională sau că o propoziţie este raţională? Să observăm că în acest caz pretindem că acţiunea, respectiv propoziţia noastră este adecvată, fiind dată o procedură de stabilire a adecvării şi că adecvarea ei poate fi recunoscută de oricine are o înzestrare similară cu a noastră. Cu alte cuvinte, acţiunea, respectiv propoziţia noastră este raţională fiind obiectivă în dublu sens – în raport cu lumea dată în experienţă şi în raport cu ceilalţi aflaţi în interacţiunea socială. Împrejurarea se explică prin aceea că raporturile noastre, ca oameni, cu lumea sunt mediate social. Ca urmare, raţionalitatea este bidimensională, înţelegând prin aceasta faptul că ea se stabileşte simultan în raport cu lumea dată în experienţă şi în interacţiunile sociale. [14] Ea se sprijină pe experienţa adaptării noastre active la condiţiile unei lumi structurată într-un anumit fel, ce ne obligă la un anumit reglaj al comportamentului, experienţă condensată în rezultatele a două procese de „învăţare”: aceea conform căreia autoafirmarea noastră cu succes nu este posibilă decât dispunând de obiecte, pe baza cunoaşterii lor nomologice, în

cadrul experienţei şi aceea conform căreia orice acţiune încununată de succes şi orice cunoştinţă veritabilă presupune o desubiectivizare, un acord intersubiectiv, fie şi în stare potenţială.

De aceste două procese, în tradiţia culturii europene s-au legat două reprezentări ale logos-ului: de primul reprezentarea logos-ului ca raport general, esenţial, necesar, ce regizează comportamentul lucrurilor, de al doilea reprezentarea logos-ului ca rezultat al unui acord în viaţa socială. [15] Astăzi sunt încercări sistematice în direcţia reunirii celor două reprezentări şi a realizării a ceea ce am putea numi un „raţionalism întreg”, motivat de împrejurarea că „modelul” raţionalităţii nu mai poate fi corespondenţa empirică a acţiunilor şi propoziţiilor, fiind evident că simplele criterii empirice nu pot tranşa între abordări acţionale şi cognitive rivale; nici consensul unei comunităţi oricât de largi de oameni, fiind, de asemenea, evident că un consens se poate produce (şi s-a produs nu o dată!) şi în privinţa unor acţiuni şi propoziţii iraţionale. Modelul propus este cel al „cooperării sociale” (Piaget), care combină cele două reprezentări, adică „două feluri de acţiune reciprocă”: „acţiunea reciprocă”, mijlocită de acţiunea instrumentală asupra obiectelor, dintre subiect şi obiecte şi „acţiunea reciprocă”, mijlocită de acţiunea comunicativă, dintre subiecţi şi alţi subiecţi şi care pleacă de la împrejurarea că mai mulţi subiecţi îşi pot coordona, prin comunicare, acţiunea lor de instaurare a controlului uman asupra lumii înconjurătoare. [16]

Să precizăm că raţionalitatea nu se confundă cu ceea ce este acceptat la o scară socială semnificativă şi nici cu ceea ce este justificat doar în virtutea tradiţiei. Pe de altă parte, ea nu se suprapune cu adevărul, ci îl subsumează: adevărul nu este posibil decât înăuntrul propoziţiilor ce au sens. Ea nu se suprapune nici cu verificarea empirică a propoziţiilor. Raţionalitatea are de a face cu adecvarea (admisibilitatea) acţiunilor şi propoziţiilor. Însă, într-o lume deschisă multiplelor posibilităţi, în care profunzimile nu sunt date dintr-o dată, ci sunt „cucerite” istoriceşte, adecvarea însăşi este un proces deschis. De aceea, se poate spune că raţionalitatea nu are de a face cu vreo intuiţie nemijlocită (empirică sau intelectuală); ea constă din capacitatea acţiunilor şi propoziţiilor de întemeiere, sub aspectul adecvării, într-un proces deschis de examinare critică. În acest sens, o acţiune, respectiv o propoziţie sunt raţionale fiind exponibile la critică în lumina faptelor şi devenind astfel accesibile unei evaluări obiective.

Desigur că înlăturând suprapuneri şi confuzii de genul celor de mai sus, conceptul raţionalităţii devine mai cuprinzător, dar riscă, în acelaşi timp, să devină vag şi să se delimiteze insuficient de cel al iraţionalităţii. Spre a preveni acest risc este de precizat, înainte de toate, că astăzi trebuie luată distanţă faţă de două abordări ale raţionalităţii. Una, originată în filosofia lui Hegel, operează cu presupoziţia unei „raţionalităţi absolute” (de extracţie filosofică sau religioasă), în lumina căreia celelalte raţionalităţi – raţionalitatea ştiinţifică, raţionalitatea moral-practică etc., în fapt cele reale şi practicabile – ar fi limitate şi nu ar putea fi admise decât cu titlul de „fenomene”, din perspectiva „raţionalităţii absolute”. Alta, adusă la formulare

de referinţă de Nietzsche, derivă orice raţionalitate din iniţiative culturale contingente. Ambele abordări se confruntă însă cu problema reală a fundamentării raţionalităţii, pe care nu o pot soluţiona.

Această problemă se poate dezlega într-un mod ce evită atât pericolul ontologizării forţate, cât şi pericolul subiectivismului, plecând de la acţiunile prin care specia umană îşi reproduce viaţa: acţiunea organizată asupra naturii pentru prelucrarea şi supunerea ei, interacţiunea socială şi căutarea în sensul afirmării identităţii şi observând că fiecăreia dintre acţiuni îi corespunde un tip anumit, structural diferit, de raţionalitate. Sunt aşadar, tipuri de raţionalitate ce nu se lasă reduse complet unul la altul şi anume: o „raţionalitate analitic㔺i o „raţionalitate social-practică”, iar la nivel filosofic avem de a face cu o raţionalitate integratoare, ce se referă la cuplarea primelor două tipuri şi la întemeierea lor.

Pentru a specifica tipurile de raţionalitate să ne oprim mai întâi asupra acţiunilor. În sensul „raţionalităţii analitice” o acţiune este raţională dacă satisface condiţiile de bază ale adecvării în forma eficienţei: a) cel ce acţionează şi-a delimitat destul de precis un scop; b) el delimitează şi pune în lucru o gamă de mijloace oricât de largă, inclusiv anticiparea consecinţelor, pentru atingerea scopului; alegerea acestora nu este limitată de considerente exterioare atingerii scopului; c) legătura dintre mijloace şi scop este întemeiată pe bază de enunţuri verificate empiric (în experienţa controlabilă intersubiectiv); d) cel ce acţionează caută, prin calcul matematic, să maximizeze atingerea scopului şi dozarea optimă a mijloacelor disponibile [17]. Acţionează raţional, aşadar, cel care după ce îşi delimitează un scop, subordonează restul atingerii scopului; ceea ce este contează pentru el ca ansamblu de mijloace. Raţionalitatea analitică este formală şi formalizabilă cu succes, în sensul că în raport cu un scop obiectele intră în calcul ca mijloace; proprietăţile lor materiale contează doar ca mărimi calculabile în vederea atingerii scopului. Ea nu este neutră axiologic, căci ea converteşte obiectele în mijloace pentru obţinerea scopurilor şi conţine o evaluare cel puţin implicită. Angajamentul său axiologic este lipsit de semnificaţie cât timp aceste mijloace sunt recrutate din sfera lucrurilor; atunci când ea se aplică în sfera relaţiilor sociale ca atare, iar mijloacele se recrutează din sfera acestora, angajamentul ei axiologic devine evident şi semnificativ. Această raţionalitate prezintă avantajul hotărâtor al evidenţei şi nu poate fi substituită fără pierderi cu ceva echivalent în acţiunea asupra lucrurilor, în care performanţa urmărită este eficienţa dispunerii de ele, ca şi în acele acţiuni din viaţa socială (ca, de pildă, organizarea unei întreprinderi) în care performanţa urmărită este eficienţa. Acţiunea este raţională în toate aceste cazuri în funcţie de atingerea unui scop. Prin aceasta, însă, raţionalitatea nu devine subiectivă sau subalternă; raţionalitatea analitică ţine de condiţiile reproducerii socio-umane a vieţii – adică reproducerea vieţii unei specii ce nu stă sub „măsura lucrurilor”, ci caută să impună ea această „măsură” – şi reprezintă instrumentul intelectual de bază al formei de viaţă evoluată cultural. Dar ea nu este singurul ei instrument indispensabil; exclusivismul în

favoarea ei ar antrena convertirea a tot ceea ce este în simple mijloace, obiecte inerte ale instrumentalizării.

Spre a preveni instrumentalizarea, la limită, a însăşi oamenilor se impune să delimităm un tip de raţionalitate diferit, „raţionalitatea social-practică”, având ca domeniu de aplicare specific interacţiunile sociale, în care sensul existenţei umane, dacă nu se epuizează, oricum se hotărăşte şi se împlineşte. O interacţiune socială, un comportament uman sunt raţionale în sensul „raţionalităţii social-practice” dacă îndeplineşte condiţiile mutualităţii: a) cel ce intră în interacţiune şi-a delimitat un scop; b) el se foloseşte de anumite mijloace pentru atingerea scopului sub autolimitarea ce constă în recunoaşterea prezenţei egale a celuilalt; c) celălalt poate exterioriza oricând un scop similar şi poate apela la mijloace similare; d) legătura dintre mijloace şi scopuri este mijlocită de enunţuri normative ce pot fi recunoscute oricând ca reguli generale. Să observăm că „raţionalitatea social-practică” nu este formală; celălalt nu se lasă convertit în mijloc calculabil şi contează mai mult decât ca un mănunchi de proprietăţi calculabile. Ea nu se instrumentalizează; celălalt este tratat ca partener într-un proces comunicativ oricând deschis.

Cele două tipuri de raţionalitate – „raţionalitatea analitică” şi „raţionalitatea social-practică” – sunt ultimele. Ele nu pot fi reduse şi rămân instrumente intelectuale indispensabile ale reproducerii social-umane a vieţii pe o treaptă evoluată cultural. Întemeierea lor trebuie căutată în mediile reproducerii social-umane a vieţii, adică în mediul acţiunii organizate în vederea dispunerii de obiectele exterioare şi în mediul interacţiunilor sociale. Elucidarea acestei întemeieri cade în sarcina unei abordări filosofice, ce caută să delimiteze un concept al „raţionalităţii filosofice” [18] – în fapt un alt tip de raţionalitate, întemeiat, la rândul său, în necesitatea reflexivităţii, ca mediu al reproducerii social-umane a vieţii pe o treaptă evoluată. Astfel de abordare se extinde dincolo de întemeierea tipurilor de raţionalitate, căci ea trebuie să ajungă la a delimita şi argumenta un cuplaj adecvat, în fiecare moment istoric dat, al „raţionalităţii analitice” şi al „raţionalităţii social-practice”. Un mod, în orice caz, care să ferească de subiectivismul acelor concepţii ce consideră că aici am avea de a face doar cu „decizii” ce nici nu pretind, nici nu necesită întemeiere, cât şi de un ontologism pripit şi mereu vulnerabil.

Astăzi acest mod nu poate fi oferit de vreo simplă credinţă, căci exigenţa raţionalizării priveşte chiar justificarea ei; el nu poate fi oferit de tradiţie, căci aceasta nu a delimitat tipurile de raţionalitate după structura lor, ci după domeniul de aplicare al unei raţionalităţi redusă în fond la o capacitate umană. Pe de altă parte, tradiţia nu este nici ea imună la pericolul subiectivismului şi ontologismului. Nici ştiinţele analitico-experimentale, care sunt cele mai dezvoltate, nu o pot oferii, căci orice proces de raţionalizare are o componentă evaluativă, care le depăşeşte la un moment dat. Sub alt aspect privind lucrurile, chiar direcţia lor de aplicare trebuie întemeiată. Acel cuplaj nu se mai poate asigura astăzi, în sensul reproducerii social umane a vieţii pe o treaptă evoluată cultural, decât în mod comunicativ. De aceea, o teorie a comunicării în viaţa socială este fundamentul indispensabil al oricărui proiect de raţionalizare socială.

Şi raţionalitatea propoziţiilor are de a face, în fond, cu adecvarea, chiar dacă aceasta se diferenţiază în funcţie de sensul pragmatic al propoziţiilor şi se prezintă ca şi corectitudine (propoziţiile interogative), susceptibilitate de a avea o valoare gnoseologică (propoziţii cognitive), realizabilitate (propoziţii deontice), etc. O propoziţie cognitivă, de pildă, îşi asigură raţionalitatea întrucât conţinutul ei se află în legătură accesibilă examinării obiective cu lumea faptelor. Este însă de remarcat împrejurarea că examinarea are mereu două aspecte: relaţia cu stările de fapt şi recunoaşterea intersubiectivă, chiar dacă un aspect sau altul rămâne tacit. Propoziţiile cognitive asupra lucrurilor se impun, de regulă, mai repede cunoaşterii în virtutea consecinţelor practic-tehnice; ele nu par dependente de recunoaşterea intersubiectivă, deşi sunt astfel. Atunci când obiectele sunt „sociale” dependenţa de recunoaştere intersubiectivă devine mai evidentă. Se ştie că este posibil ca o relaţie pozitivă cu lumea faptelor să nu fie recunoscută, după cum recunoaşterea să se refere la propoziţii ce nu au relaţii cu lumea faptelor. Cum se poate ieşii din astfel de situaţii în cadrul teoriei raţionalităţii?

Se poate admite că există o legătură internă între corespondenţa unei propoziţii cu faptele şi capacitatea ei de a dobândi recunoaşterea intersubiectivă în cadrul unei comunicări în care se schimbă argumente şi contraargumente şi se acceptă criteriul superiorităţii celui mai bun argument. Pe baza ei, o propoziţie ajunge la recunoaştere intersubiectivă cu atât mai repede cu cât este mai desubiectivizată. O situaţie aparte prezintă, printre propoziţii, propoziţiile axiologice, căci adecvarea lor se face nu doar în raport cu stări exterioare, ci şi în raport cu ceea ce alţii ar putea recunoaşte şi ar putea deveni, prin aceasta, normă cu valabilitate generală. Raţionalitate lor se asigură, în consecinţă, prin aceea că ele se pot întemeia prin trimiterea la temeiuri nonsubiective. Acestea pot fi, fireşte, diferite – experienţa deja dobândită, tradiţia etc.

— Dar decisive sunt temeiurile rezultate din examinarea consecinţelor aplicării în practica vieţii a normelor sau a sistemelor de norme la care trimit propoziţiile axiologice.

Omul a fost definit frecvent drept animal raţionale, iar prin adjectivul raţionale s-a înţeles capacitatea de a indica temeiuri (rationes) pentru cunoştinţe şi acţiuni. Ratiocinatio a însemnat „chibzuire raţională” şi „derivare”, luate împreună.

Împrejurarea că indicarea de temeiuri din care derivă susţinerile noastre sau, pe scurt, întemeierea (Begründung) este cea mai bună explicitare a ceea ce s-a înţeles prin raţional este atestată, de pildă, de Kant. Atunci când a stabilit ce este raţiunea, celebrul filosof german a luat ca fir conducător figurile derivării silogistice. Atestarea vine şi dinspre abordarea dominantă în ultimele decenii a raţionalismului discursiv, reprezentat de numeroase programe (Popper, Perelman, Toulmin, Apel, Habermas).

Raţionalitatea califică cunoştinţe şi acţiuni precum şi obiectivările lor (sisteme de cunoştinţe, teorii, instituţii etc.), sub aspectul adecvării lor la lumea dată în experienţă, ce se poate stabili într-o comunicare în care au loc întemeieri. Raţionalitatea presupune capacitatea de întemeiere. Desigur că

nu trecem de fiecare dată, în fiecare caz, cunoştinţele şi acţiunile prin întemeiere, dar acestea sunt raţionale dacă sunt capabile de întemeiere într-o comunicare deschisă. De aceea, raţionalitatea este dependentă de întemeiere.

Cercetări recente au arătat că „tipurile de întemeiere” ne permit să indicăm anumite concepte ale raţionalităţii. Este vorba de „conceptul cognitivist al raţionalităţii”, conform căruia raţionalitatea constă din capacitatea de a stabili adevărul obiectiv, plecând de la „întemeierea cauzală” atestată factual; de „conceptul instrumentalist al raţionalităţii”, conform căruia raţionalitatea constă în capacitatea de a dispune tehnic de obiecte în scopul utilizării lor plecând de la „întemeierea tehnică”, ce rezidă în indicarea a ceea ce este de făcut pentru a atinge un scop sau a ceea ce rezultă din anumite date; de „conceptul epistemic al raţionalităţii”, conform căruia raţionalitatea constă dintr-un mod de obţinere a cunoştinţelor, plecând de la „întemeierea epistemică”, ce rezidă în indicarea temeiurilor, pe planul cunoaşterii, pentru convingeri; şi, în sfârşit, de „conceptul practic-comunicativ al raţionalităţii”, conform căruia raţionalitatea constă din capacitatea de a justifica acţiuni, plecând de la „întemeierea intenţională” ce rezidă în indicarea temeiurilor subiective (motive, intenţii, interese) ale acţiunilor. [19]

Din împrejurarea că stabilirea raţionalităţii cunoştinţelor şi acţiunilor este dependentă de întemeiere, iar o anumită reprezentare a raţionalităţii este presupusă deja în chiar mijloacele de a o stabili nu rezultă că avem de-a face cu un cerc vicios al raţionalităţii şi întemeierii. Nu avem aici motive suficiente să ne temem de circularitate. Căci, în fapt, întemeierea poate fi ea însăşi întemeiată în mod independent, prin rezultatele ei şi prin compararea acestora cu rezultate alternative ale abordărilor rivale. Întemeierea presupune, desigur, o reprezentare a raţionalităţii, dar, înainte de aceasta, ea poate fi întemeiată, la rândul ei, fără a postula un concept al raţionalităţii.

Întemeierea înseamnă indicarea temeiurilor propoziţiilor, adică prezentarea unui şir de propoziţii din care propoziţia considerată rezultă printr-o derivare logică validă. În tradiţia filosofică temeiul a fost echivalat cu raţio sau cu logos. Principiul raţiunii a fost înţeles drept „principiul temeiului” şi pretinde oamenilor să se orienteze spre găsirea de temeiuri în cunoaştere şi în interacţiunile lor.

Heidegger a arătat [20] că principiul raţiunii, conform căruia nihil est sine ratione, a înregistrat interpretări legate de două mari viziuni asupra lumii aflate în concurenţă. Prima interpretare susţine că „nimic nu este fără raţiune” şi trimite la căutarea de raţiuni eminamente cauzale sau, oricum, justificatoare pentru orice lucru. A doua susţine că „nimic nu este fără raţiune” şi trimite la căutarea de raţiuni interioare oricărui lucru. Prima interpretare trimite la căutarea de temeiuri pentru cunoştinţe şi acţiuni, a doua trimite la stabilirea identităţii lucrurilor.

Principiul raţiunii a fost înţeles mai cu seamă ca trimitere la căutarea de temeiuri pentru cunoştinţe şi acţiuni. Prin temei s-a înţeles, adesea confundându-le, atât „temei al cunoştinţei”, cât şi „temei al existenţei”.

Descartes a fost prizonierul formulei causa sive raţio, dar Leibniz a făcut distincţia dintre causa şi raison, ultima fiind specifică cunoştinţelor, iar Kant, pe urmele acestei distincţii, a arătat diferenţa dintre temeiul logic şi temeiul real şi a formulat teza după care „temeiul adevărului” este diferit de „temeiul realităţii”.

Sistematizând distincţiile obţinute într-o fază avansată a discuţiilor privind principiul raţiunii suficiente, Schopenhauer a delimitat patru formulări ale acestui principiu ce reglează căutarea de temeiuri: „principiul raţiunii suficiente al devenirii” (orice schimbare este precedată de o altă schimbare), „principiul raţiunii suficiente al cunoaşterii” (orice judecată are nevoie de un temei), „principiul raţiunii suficiente al existenţei” (orice lucru este condiţionat de altul) şi „principiul raţiunii suficiente al acţiunii” (orice acţiune are un motiv). Acestor formulări ale principiului raţiunii suficiente li se pot coordona diferite temeiuri: temei cauzal, temei logic, temei funcţional şi, respectiv, temei intenţional.

Evident, nu toate aceste temeiuri interesează întemeierea în accepţiunea în care am introdus termenul. Aceasta este legată de căutarea temeiului logic al propoziţiilor. Întemeierea este operaţia logică prin care se indică temeiul logic al propoziţiilor, adică o propoziţie sau un şir finit de propoziţii din care propoziţia în cauză se poate deriva pe baza unui procedeu logic valid. Iar indicarea temeiului logic este altceva decât indicarea cauzei, a condiţionării, a funcţiei, a motivului.

Capitolul II: Întemeiere, act de vorbire şi discurs. Întemeierea este operaţia prin care se indică temeiul susţinerilor. Prin

temei se înţelege o propoziţie sau un şir oarecare de propoziţii din care susţinerea în cauză se poate deriva pe baza unui procedeu logic valid. Dacă, de pildă, cineva susţine: „Ploile calde sunt convenabile agriculturii” şi i se cere o întemeiere, aceasta constă în prezentarea unui şir de propoziţii din care susţinerea în cauză rezultă ca o concluzie. Întemeierea satisface întotdeauna întrebarea „de ce?” pusă în privinţa susţinerilor. Întemeierea unei susţineri nu se confundă cu indicarea genezei sau a funcţiei susţinerii respective. Cerinţa de întemeiere nu este satisfăcută invocând geneza susţinerii sau funcţia ei. Căci ea se referă la pretenţia de adevăr care se ridică o dată cu susţinerea şi nu la condiţiile genetice sau la funcţia ei.

Deosebirea dintre abordarea genetică şi întemeiere a fost considerată în literatura epistemologică şi logică recentă prin distincţia dintre descoperire, pe care o reconstituim punând întrebarea „cum s-a ajuns la această susţinere?” şi întemeiere, în legătură cu care ne întrebăm: „ce temeiuri avem pentru a o considera adevărată?”, dintre contextul descoperirii şi contextul întemeierii. Să luăm un exemplu, spre ilustrarea diferenţei. Potrivit unei relatări, Isaac Newton a descoperit legea gravitaţiei stând într-o zi în grădină şi observând căderea merelor din pomi. Relatarea dă seama – fireşte, printr-o anecdotă – de contextul descoperirii. Ea nu contribuie – şi nu poate contribui – la întemeierea legii gravitaţiei. Aceasta se întemeiază pe baza experimentelor, observaţiilor, cu un cuvânt, pe baza probelor ce atestă

că, în fapt, corpurile se comportă conform legii gravitaţiei şi nu pe baza împrejurărilor în care legea a fost descoperită.

În general, elementele ce ţin de contextul descoperirii nu pot servi în contextul întemeierii. În cazul în care ele sunt invocate în contextul întemeierii se ajunge la sofismul genetic, ce constă în a folosi elemente ale descoperirii ca probe, în contextul întemeierii. Elementele descoperirii pot fi invocate pentru a atesta validitatea căii pe care cineva a ajuns la o susţinere, dar ele nu sunt niciodată suficiente pentru a întemeia acea susţinere. Desigur însă că, într-un anumit sens şi reversul este valabil: cel ce stăpâneşte elementele întemeierii unei susţineri nu-l poate substitui pe cel care descoperă. Căci în procesul descoperirii sunt angajate mai multe elemente: în orice caz, pe lângă stăpânirea procedeelor de întemeiere, unele calităţi ce ţin de personalitatea cercetătorului – precum curiozitatea vie, inteligenţă, putere de imaginaţie, percepţie acută, intuiţie, capacitate de generalizare – şi calităţi ce ţin de contextul social.

Pe de altă parte, funcţia unei propoziţii într-un context nu poate servi ca întemeiere a acelei propoziţii. Este, de pildă, menirea sociologiei ideilor să stabilească funcţia pe care o exercită într-un context social o anumită teză, dar abordarea sociologică a acelei teze nu dispensează de întemeierea acelei teze sau a contradictoriei ei. În general, funcţia unei teze nu este o probă în favoarea sau împotriva acelei teze. Atunci când ea este invocată în contextul întemeierii se produce sofismul funcţional, ce constă în folosirea de elemente ale funcţionalităţii ca probe, în contextul întemeierii.

Întemeierea preocupă – şi trebuie să preocupe – pe fiecare cercetător, pe orice om care desfăşoară o activitate intelectuală mai specializată şi, în cele din urmă, orice fiinţă raţională. Se poate spune că ţine de exerciţiul însuşi al raţiunii a accepta ca sigure (certe) doar acele susţineri care sunt întemeiate. Acesta este, de altfel, motivul pentru care s-a considerat, pe drept, cerinţa întemeierii, exprimată de principiul raţiunii suficiente, drept cerinţa fundamentală a raţiunii [21].

Asemenea altor operaţii logice, întemeierea se află la confluenţa dintre raportarea cognitivă a omului la realitate şi comunicarea interumană, dintre determinarea obiectelor şi transmiterea cunoştinţelor în cadrul societăţii, cu un cuvânt, dintre cunoaştere şi recunoaştere. Sensul ei este stabilirea adevărului susţinerilor (deci un sens legat de cunoaştere) şi determinarea interlocutorului să accepte acest adevăr (deci un sens legat de recunoaştere).

Acest sens se concretizează în multiplele funcţii ale întemeierii: funcţia de stabilire a adevărului susţinerilor: se ştie că adevărul constă în corespondenţa dintre conţinuturile susţinerilor şi stările de fapt, dar, trebuie adăugat, această corespondenţă este abia de stabilit şi se stabileşte în cadrul unei întemeieri; funcţia de prezentare sistematică a susţinerilor: multiplele susţineri din care este alcătuită cunoaşterea sunt ordonate în sisteme, în funcţie de rangul lor de generalitate, de relaţiile dintre ele, cu ajutorul operaţiei de întemeiere; funcţia de determinare a recunoaşterii: pentru a face ca adevărul unei susţineri să fie nu doar cunoscut de vorbitor, ci şi împărtăşit de interlocutor, se promovează întemeierea.

Situarea în amintita confluenţă explică varietatea perspectivelor din care întemeierea este studiată astăzi. Disciplinele particulare studiază modurile specifice de întemeiere a susţinerilor, ştiut fiind că în sistemul de cunoştinţe al fiecăreia sunt admise doar susţineri întemeiate într-un anumit mod. Gnoseologia şi, în particular, epistemologia studiază căile de întemeiere a susţinerilor: verificare, confirmare, testare, deducţie etc. Semiotica studiază întemeierile ca fenomene de limbaj angajate de anumiţi agenţi. Teoria comunicării studiază întemeierile ca informaţii ce se transmit în cadrul interacţiunilor sociale [22]. Retorica studiază întemeierea ca fenomen de limbaj (vorbire) din punctul de vedere al stabilirii condiţiilor atingerii „persuadării”. În optica retoricii persuadarea depinde de aspectele psihologice (caracteristici ale ascultătorului, precum activitatea sa socială, interesele, aşteptările, temeiurile de acţiune, nivelul instrucţiei, obişnuinţele de limbaj etc.), de factori situaţi în limbaj (tetracţia, adjecţia, imutaţia, paranteza etc.) şi de aspecte de conţinut (felul probelor, al temeiurilor) şi metodice (ordonarea probelor în funcţie de scopul persuadării). Logica studiază aspectul formal al legăturii dintre temeiuri şi susţinerile de întemeiat în vederea stabilirii condiţiilor în care acea legătură este o legătură necesară. Este evident că, deşi obiectul de studiu al logicii se află în legătură cu obiectul de studiu al celorlalte discipline amintite, abordarea aspectului formal al întemeierilor nu poate fi redusă şi dizolvată în abordarea aspectelor de conţinut, a limbajului, a condiţiilor persuadării.

Orice întemeiere are forma unui raţionament sau a unei înlănţuiri de raţionamente. Să luăm, spre a ilustra aserţiunea, mai multe exemple, din diferite discipline: a). Susţinerea „Pământul e rotund” a fost întemeiată iniţial având ca temei propoziţia de experienţă „Corabia ce se îndepărtează de ţărm scade în înălţime pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont.” b). Susţinerea „O parte a celor ce urmăresc programele de televiziune nu au plătit taxele de abonament” a fost întemeiată la un moment dat luând ca temei propoziţii de experienţă rezultate din următorul experiment: s-a anunţat la o televiziune oarecare că s-au pus în funcţiune detectoare ale folosirii clandestine a televizoarelor, a căror acţiune ar putea fi totuşi neutralizată prin acoperirea aparatelor cu folii de aluminiu. A doua zi s-a constatat o creştere neobişnuită a afluenţei la birourile de obţinere a abonamentelor de televiziune, ca şi cumpărături în cantităţi mult mai mari ca de obicei de folii de aluminiu. C). Susţinerea A este identic cu A (principiul identităţii) se întemeiază prin derivarea de consecinţe şi reducerea la absurd: dacă A nu este identic cu A, atunci A este identic cu Ø A, iar dacă A este identic cu Ø A, atunci este identic cu B, cu ØB şi, mai departe, cu orice. Deci orice obiect este identic cu oricare obiect; obiectele nu mai pot fi astfel distinse, ceea ce este absurd.

D). Susţinerea AB = BD x BC, iar AC = DE x BC (teorema catetei din geometrie) se întemeiază în felul următor: fie un triunghi ABC şi un triunghi DBA, care sunt asemenea. Din proporţionalitatea laturilor rezultă AB/DB = BC/BA, deci AB = BD x BC. Evident, pentru cealaltă catetă va avea loc AC =

CD x CB. Aşadar, pătratul lungimii unei catete este numeric egal cu produsul dintre lungimile ipotenuzei şi proiecţiei catetei pe ipotenuză [23].

Putem reconstitui în cazul fiecăruia dintre exemplele de întemeiere de mai sus raţionamentul (sau raţionamentele) pe care se sprijină. În cazul primului exemplu raţionamentul este acesta:

Orice corp aflat pe mare, care scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont, se află pe o suprafaţă curbată.

Corabia scade pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont.

Deci, corabia se află pe o suprafaţă curbată. Se poate observa uşor că în exemplele de mai sus întemeierea se

atinge, din punct de vedere gnoseologic, prin (a) verificare directă, (b) verificare indirectă, (c) derivare de consecinţe şi (d) deducţie. Indiferent însă de calea de întemeiere aleasă, întemeierea se face cu sprijinul unor temeiuri prezentate în propoziţii, în forma logică a raţionamentului sau a unei înlănţuiri de raţionamente.

Cu toate acestea, întemeierea nu trebuie confundată cu raţionamentul. Desigur, ambele pot fi privite ca operaţii logice. Însă, în timp ce raţionamentul este o inferenţă, deci o operaţie prin care din cel puţin două propoziţii date se obţine o nouă propoziţie care are valoarea celor iniţiale, întemeierea este operaţia de stabilire a adevărului susţinerilor. În timp ce raţionamentul este o operaţie prin care se extinde cunoaşterea, întemeierea nu face decât să asigure adevărul susţinerilor.

Întemeierea trebuie distinsă şi în raport cu explicaţia. [24] Referindu-ne, de pildă, la exemplul a). Este limpede că întemeierea susţinerii nu se confundă cu explicaţia rotunjimii Pământului. În general, prin explicaţie – indiferent de tipul de explicaţie la care se recurge – se indică de ce un obiect este cum este sau de ce un eveniment se produce. În schimb, într-o întemeiere se indică de ce propoziţiile sunt sau nu adevărate sau juste.

O întrebare preliminară ce se ridică atunci când se încearcă elucidarea întemeierii este „ce se întemeiază?”. Este evident că nu se întemeiază obiectele: obiectele există, se desemnează, se descriu, se explică etc. Se întemeiază propoziţii, mai exact, pretenţii de validitate legate de propoziţii. Sunt însă propoziţii ca, de pildă, propoziţiile interogative, ce nu ridică pretenţii de validitate exceptând pretenţia de inteligibilitate, încât printre propoziţii trebuie operate o serie de diferenţieri. Propoziţiile cognitive ridică, în schimb, alături de pretenţia de inteligibilitate şi alte pretenţii de validitate: de adevăr al conţinutului propoziţional, de justeţe a normei interacţiunii, de veracitate a vorbitorului. La fel stau lucrurile în cazul propoziţiilor deontice şi al propoziţiilor axiologice, chiar dacă aici pretenţia de adevăr are un sens aparte, în funcţie de proprietăţile pragmatice ale acestor clase de propoziţii. Având în vedere împrejurarea că propoziţiile sunt relative la limbaje, că stările de fapt pot fi redate de propoziţii diferite, că aceleaşi propoziţii pot reda stări de fapt diferite în contexte de vorbire diferite, Austin a propus ca obiect al întemeierilor să fie luate susţinerile (propoziţiile cognitive) [25].

Putem pătrunde însă mai profund în ceea ce se petrece atunci când întemeiem propoziţii observând fenomenul comunicării prin mijlocirea limbii. Această comunicare – aşa cum Wittgenstein a arătat convingător, în Investigaţii filosofice (1953) – „nu este simpla transmitere de informaţie, ci ajungerea la înţelegere înăuntrul structurii unei acţiuni comune”. Atunci când, de pildă, comunicăm asupra stării vremii asupra a ceea ce avem de făcut pentru a promova examenul nu ne mărginim să schimbăm informaţii („temperatura a crescut astăzi”, „presiunea atmosferică a scăzut”, „nu am terminat recapitularea ultimelor capitale”, „profesorul nu e bine dispus” etc.), ci intrăm inevitabil într-o interacţiune („acţiune comună” cum spunea Wittgenstein) în care, cel puţin tacit, căutăm să ajungem la acord („înţelegere”, cum spunea acelaşi filosof) asupra a ceea ce este obiectul comunicării. Ceea ce se face în comunicare, adică transmiterea de informaţii este „inculcat” într-o acţiune (de fapt interacţiune) şi subîntins de telos-ul imanent al ajungerii la un acord asupra a ceva. Wittgenstein a căutat termeni pentru a desemna împrejurarea că în comunicare facem mai mult decât un transfer de informaţii. În Investigaţii filosofice el a introdus termenul de „joc de limbaj (language game)” pentru această desemnare. „Cuvântul <joc de limbaj> este angajat pentru a accentua aici că vorbirea unui limbaj este parte a unei activităţi sau a unei forme de viaţă”. [26] Wittgenstein a observat că sistemele de limbaj în care comunicăm sunt intim unite cu o reţea de interacţiuni şi pot fi analizate din perspectiva mijloacelor linguale şi raportărilor reciproce presupuse de atingerea telosului imanent al comunicării. De exemplu, limbajul fizicii este un astfel de sistem, limbajul armatei este altul şi aşa mai departe. Pe baza amintitei observaţii s-a putut pătrunde înăuntrul limbajelor şi sesiza funcţionarea acestora într-un mod precis.

Precizia analizei limbajului a sporit din momentul în care Austin, în Cum să facem lucruri cu cuvinte şi Searle, cu Acte de vorbire, au delimitat unităţile elementare ale comunicării sub titlul de „ acte de vorbire (speech acts)”. Cei doi au privit limbajul ca „acţiune verbală (verbal acting)” şi au distins părţile unei astfel de acţiuni. Austin a arătat că „cineva care face o exprimare îndeplineşte odată cu ea o acţiune”, că, aşadar „a îndeplini un act locuţionar înseamnă, în general, a îndeplini, de asemenea şi eo ipso, un act ilocuţionar, cum l-aş numi pe acesta din urmă” [27]. Astfel, în cursul îndeplinirii unui act locuţionar vom îndeplini şi un act precum: a pune o întrebare sau a răspunde; a informa, a da o asigurare, a avertiza; a anunţa o decizie, a declara o intenţie; a forma o judecată; a invoca, a apela, a judeca; a identifica sau descrie; şi numeroase alte lucruri de acest fel (Nu vreau să spun în nici un caz că aici ar fi o clasă clar definită)”. Austin a distins „locuţia” („El mi-a spus: <Tu nu poţi face asta! > „), „ilocuţia” („El a protestat împotrivă ca eu să fac aceasta”) şi „perlocuţia” („El mi-a recomandat oprirea”). Cu această distincţie s-a putut pătrunde înăuntrul actelor de vorbire spre a sesiza felul în care funcţionează acestea.

Habermas a folosit distincţiile legate de „jocurile de limbaj” şi „actele de vorbire” pentru a ajunge la întemeierea de propoziţii. „Putem lua ca punct

de plecare faptul că vorbitorul (ascultătorul folosesc în exprimările lor propoziţii pentru a se înţelege asupra unor stări de fapte. Unităţile elementare ale vorbirii au o dublă structură proprie, în care aceasta se oglindeşte. Un act de vorbire este constituit, în consecinţă, dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul propoziţional al unei propoziţii, care depinde de aceasta (şi atunci când părţile componente performative nu sunt explicit verbalizate, ele sunt permanent implicate în procesul vorbirii; de aceea ele trebuie să apară în structurile de adâncime ale unei propoziţii, oricare ar fi ea)”. [28] Atunci când, spre ilustrare, afirm „Copacul din faţa noastră riscă să se usuce” promovez un conţinut propoziţional („Copacul din faţa noastră riscă să se usuce”) sub condiţia unei propoziţii perfomative („eu fac această constatare” sau „eu te avertizez că.” sau „eu îţi pretind să ai în vedere că. etc.).

Habermas a observat că propoziţiile performative sunt ele însele o reţea de interacţiuni ale persoanelor ce comunică. Acţiunea unei persoane este inteligibilă ca parte a unei interacţiuni înăuntrul comunităţii comunicative din care acea persoană face parte. Ajuns în acest punct, autorul Teoriei acţiunii comunicative a abordat actele de vorbire din perspectiva condiţiilor pentru atingerea telosului imanent al comunicării prin mijlocirea limbii, care este „înţelegerea”. El a observat că odată cu cea mai simplă exprimare concretă – să zicem „copacul din faţa noastră riscă să se usuce” – locutorul ridică faţă de interlocutor patru „pretenţii de validitate”: pretenţia de inteligibilitate a expresiei; pretenţia de veracitate a vorbitorului; pretenţia de adevăr al conţinutului propoziţional; şi pretenţia de justeţe a interacţiunii vorbitorului cu respondentul.

Ridicăm continuu, cu fiecare exprimare, aceste pretenţii de validitate. Aceasta nu înseamnă însă că şi dăm răspuns explicit, după fiecare exprimare, la întrebarea dacă acea pretenţie de validitate este satisfăcută sau nu. În mod curent, comunicăm schimbând exprimări şi admiţând că ceea ce exprimă interlocutorul este inteligibil sub aspectul expresiei, că interlocutorul împărtăşeşte onest ceea ce ne spune, că sub aspectul propoziţional aserţiunile sale sunt adevărate, iar relaţia dintre noi şi interlocutor este conform unei reguli juste. În acest caz, în care schimbăm exprimări, dar nu tematizăm explicit pretenţiile de validitate, admiţând tacit că acestea sunt satisfăcute, avem de-a face – în sensul lui Habermas – cu o comunicare curentă. Atunci, însă, când tematizăm pretenţiile de validitate şi instaurăm o comunicare asupra satisfacerii pretenţiilor de validitate păşim din domeniul comunicării curente în domeniul discursului.

Prin discurs se înţelege, aşadar, acea formă mai înaltă a comunicării în care se tematizează satisfacerea pretenţiilor de validitate problematizate şi se schimbă argumente pentru a întemeia pretenţii de adevăr, respectiv de justeţe. Atunci când în dezbatere este pretenţia de adevăr a susţinerilor avem discurs teoretic, atunci când în dezbatere este pretenţia de justeţe a regulilor avem discurs practic. Într-un discurs teoretic operăm cu argumente recrutate dintre cunoştinţele empirico-teoretice şi în cadrul unor asumpţii teoretice, într-un discurs practic operăm cu argumente recrutate dintre

cunoştinţele moral-practice şi în cadrul unor reprezentări ale dreptului şi ale moralei.

Întemeierea este înainte de toate un act de vorbire specificat de acţiunea ce se întreprinde odată cu aducerea de probe pentru sau împotriva unei aserţiuni ce ridică pretenţia de adevăr sau justeţe. Într-o întemeiere cel ce perfomează actul de vorbire caută nu doar să-l informeze pe interlocutor, nu doar să obţină înţelegerea acestuia, ci ceva mai mult: să-l facă să cadă de acord asupra adevărului, respectiv, justeţei aserţiunii a cărei pretenţie de validitate a fost tematizată. Acest scop al întemeierii este explicit. De aceea, într-o întemeiere privită ca act de vorbire putem distinge locuţia (ceea ce se exprimă) ilocuţia (acţiunile ce se întreprind odată cu exprimările) şi perlocuţia (scopul exprimărilor – acela ca locutorul şi interlocutorul să cadă de acord). Se poate spune că întemeierea este acel act de vorbire compus din locuţii şi ilocuţii elementare, legate de secvenţa probelor şi de înlănţuirea acestora, în care aspectele perlocuţionare sunt subsumate actului perlocuţionar al obţinerii acordului, adică al convingerii. [29]

PARTEA A II-A: VALIDITATEA. Validitatea înseamnă corectitudine logică, adică respectarea anumitor

reguli, a regulilor logicii. Spunem că o operaţie logică este validă atunci când sunt respectate regulile acesteia. În cazul unei definiţii, bunăoară, putem spune că este validă dacă s-au respectat regulile definiţiei, iar definiţia şi-a atins astfel scopul – acela de a permite delimitarea univocă pe harta imensă a realităţii a unei clase de obiecte (de exemplu, definiţia „Triunghiul este poligonul cu trei laturi” permite stabilirea univocă a apartenenţei sau nonapartenenţei unui obiect la clasa triunghiurilor).

Validitatea trebuie distinsă de adevăr. Sunt cel puţin două temeiuri pentru a face această distincţie. În primul rând, validitatea se referă la operaţii (definiţie, diviziune, clasificare, inferenţe, argumentări etc.), în timp ce adevărul caracterizează propoziţii. În al doilea rând, validitatea priveşte latura formală a operaţiilor, în vreme ce adevărul presupune confruntarea conţinutului propoziţiilor cu realitatea.

Validitatea şi adevărul nu se suprapun. Sunt, de pildă, raţionamente cu concluzii false dar care rămân valide şi raţionamente cu concluzii adevărate care sunt nevalide. „Toate pisicile au aripi, iar câinii sunt pisici, deci câinii au aripi” este un raţionament cu concluzie falsă, dar valid (căci respectă regulile logice), iar „pisicile au coarne, iar unii cerbi sunt pisici, deci unii cerbi au coarne” este un raţionament cu concluzie adevărată, dar nevalid (căci încalcă regulile logice). În orice caz, despre propoziţii putem spune că sunt adevărate sau false, iar despre operaţiile logice că sunt valide sau nevalide.

Capitolul I: Structură logică şi limbaj. Să luăm exemple simple de întemeiere: „Un obiect este identic cu sine,

căci dacă acel obiect nu ar fi identic cu sine atunci ar fi identic cu altul, iar fiind identic cu altul ar fi identic cu oricare alt obiect. Aşadar un obiect este identic cu sine, căci dacă nu ar fi identic cu sine ar fi identic cu orice alt obiect şi fiecare alt obiect ar fi identic cu orice” „Logica oferă cunoştinţe utile, căci orice ştiinţă oferă astfel de cunoştinţe, iar logica face parte din clasa

ştiinţelor” „Te poţi aştepta ca toate clădirile aflate de-a lungul traiectoriei unei tornade să fie avariate, dar şcoala de peste drum şi băcănia au fost avariate, în timp ce casa noastră se află între ele şi a rămas neavariată, încât faptul că tornada nu a avariat casa noastră are nevoie de explicaţie” „Ar fi greşit să iau masa cu tine mâine seară, căci se cuvine ca omul să-şi respecte promisiunea făcută, iar eu am promis colegilor mei că voi petrece cu ei seara zilei de mâine”

Analizând aceste exemple foarte simple de întemeiere se pot observa în primă instanţă trei aspecte: a) în fiecare dintre ele se face o derivare a unei concluzii sau teze de întemeiat („de dovedit”, „de susţinut” în limbajul popular) plecând de la anumite date (sau „premise”, „probe”, „temeiuri”, în acelaşi limbaj); b) în fiecare dintre ele se pot delimita anumite unităţi ce funcţionează în derivare, adică anumite raţionamente, iar înăuntrul raţionamentelor anumite propoziţii (sau „judecăţi”) şi mergând până la capăt, anumiţi termeni (sau „noţiuni”); c) în fiecare exemplu se lasă delimitată o anumită structură logică în raport cu materialul lingvistic folosit în comunicare (ce poate fi, la rigoare, tradus în diferite limbi, fără ca acea structură să fie modificată). Aşa stând lucrurile, se pot distinge – şi trebuie distinse – pentru a putea înţelege cum se produc şi cum funcţionează întemeierile – o structură logică în raport cu datele lingvistice, un ansamblu de reguli de derivare a ceea ce este de întemeiat din „probele” aflate la îndemână şi unităţile ce funcţionează într-o întemeiere. Vom aborda acum, pe rând, aceste aspecte.

Gândirea este inseparabilă de limbaj: ea se exprimă totdeauna cu ajutorul limbajului. Ele se află în unitate, în sensul că limbajul este „mediul de formare şi manifestare a gândirii. Pe de altă parte, limbajul exprimă anumite conţinuturi de gândire. Cu alte cuvinte, nu există gândire care să nu se exprime în limbaj, după cum orice limbaj vehiculează conţinuturi de gândire. Practic ele rămân indisociabile; sunt, deopotrivă, imposibile, o gândire în afara limbajului şi un limbaj vid de orice conţinut de gândire. Din nevoi analitice, prin abstracţie însă, pentru a delimita şi acerceta structura logică a gândirii, recurgem, în logică, adesea, la o asemenea disociere.

Dată fiind unitatea dintre gândire şi limbaj, nu se ajunge la identificarea şi stabilirea modului de funcţionare a structurii logice fără a lua în seamă cel puţin unele dintre probleme generale ale limbajului. Înainte însă de a trece la precizarea acestei perspective sunt indispensabile unele precizări terminologice.

Prin limbaj se înţelege un sistem de semne care au semnificaţie, deci un sistem de simboluri. Rezultă din această conotare că este vorba exclusiv de limbaj uman şi că doar într-un sens metaforic se poate vorbi de „limbaj al animalelor”. Căci acest „limbaj” indică, dar nu semnifică. Or, propriu-zis, limbajul începe acolo unde apare semnificaţia. Prin limbă, care trebuie distinsă de limbaj, într-o anumită comunicare, avem în vedere „un aspect abstract, general”. Limba este, aproximând, „o sumă de deprinderi şi principii de organizare, este sistemul care guvernează orice act concret de comunicare” [30]. Ea cuprinde un „lexic”, care este totalitatea simbolurilor

(cuvintelor) şi o „gramatică”, sau totalitatea regulilor de folosire a lexicului. În vreme ce limba este, într-un sens, „ideală”, limbajul este limbă concretizată, manifestă, adică limba într-o anumită ipostază a folosirii ei. Întrucât există mai multe ipostaze ale folosirii ei, aceleaşi limbi îi corespund mai multe limbaje. De exemplu, o limbă naţională, cum este limba română, se manifestă în „limbaj curent”, „limbaj ştiinţific”, „limbaj poetic”, „limbaj filosofic”, „limbaj al tinerilor” etc.

Limbajul cel mai larg folosit este limbajul curent. Acesta concretizează o „limbă naturală” şi este utilizat în continuare cotidiană dintre oameni. În legătură cu limbajul natural şi cu limba pe care o concretizează se ridică şi astăzi câteva probleme generale a căror soluţionare are răsfrângeri în sfera filosofiei şi a logicii.

Care este raportul dintre limbă şi realitate? Este „limba naturală”, sub aspect genetic, naturală sau convenţională? Deja în filosofia antică au fost formulate răspunsuri opuse la întrebare; ulterior, opoziţia punctelor de vedere a continuat. Democrit, de pildă, a reprezentat o poziţie convenţionalistă, concentrată în teza caracterului arbitrar al cuvintelor limbii, ce a invocat în sprijinul ei pluralitatea semnificaţiilor unor nume, multitudinea de nume pentru aceleaşi obiecte, lipsa de nume pentru anumite obiecte etc. De pe aceeaşi poziţie s-a susţinut ideea după care limba este rezultatul unei convenţii sociale (Hobbes), un produs al fanteziei (Fichte), un produs al dezvoltării spiritului (Humboldt) etc. În contrast, poziţia naturistă se concentrează în teza după care există o identitate între limbă (cuvintele şi structura ei) şi realitate (obiecte şi relaţiile dintre ele). Cratylos, de pildă, considera că, în virtutea existenţei unei asemenea identităţi, stăpânirea cuvintelor înseamnă stăpânirea esenţei lucrurilor. Ulterior, s-a susţinut ideea similitudinii dintre sunetele limbii şi sunetele naturii (stoicii), dependenţa lexicului de climă (Cardanus), de reacţiile afective (Condillac), identitatea relaţională dintre cuvinte şi obiecte (Leibniz) etc.

Astăzi, întrebarea privind raportul dintre limbă şi realitate nu a pierdut din importanţă. Ca urmare a înmulţirii şi aprofundării cunoştinţelor privind structura şi istoricitatea limbii, a cercetării legăturilor dintre structura limbii şi structurile acţiunilor şi ale obiectelor, răspunsul este însă diferenţiat în funcţie de nivelul limbii luat în consideraţie. Se poate spune că numele, în general cuvintele limbii, structura ei sunt naturale în sensul că sunt instituite în cadrul contactului omului cu obiectele în procesul muncii, al activităţii sociale, pe baza dezvoltării creierului şi a aparatului fonator. Pe de altă parte, cuvintele sunt convenţionale, în sensul că atribuirea unei anumite semnificaţii unui cuvânt este rezultatul unei convenţii sociale.

În legătură cu limbajul natural s-a pus problema reducerii impreciziei termenilor, înlăturării ambiguităţii expresiilor, în general, a situaţiilor de polisemie. Acestea sunt situaţii în care un cuvânt are multiple semnificaţii. De exemplu, micul cuvânt „este” din propoziţiile următoare are semnificaţii diferite: „Bucureşti este”; „Bucureşti este capitala României”; Bucureşti este un oraş”; „Oraşul este o localitate”. În prima propoziţie, „este” semnifică existenţa, în a doua, semnifică identitatea, în a treia, apartenenţa, în ultima

incluziunea unor clase. În limbajul natural, diferitele semnificaţii ale cuvântului „este” sunt deseori confundate. Cuvântul „este”, ca şi multe alte cuvinte ale limbajului natural, este afectat, aşadar, de polisemie.

La un anumit stadiu de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, s-a dovedit, însă, în mod practic, că este necesară înlăturarea situaţiilor de polisemie, că precizia şi rigoarea necesare nu mai pot fi asigurate în limbajul cotidian; unii din termenii săi ajung chiar să-şi piardă la un moment dat sensul iniţial, o dată cu lărgirea câmpului experienţei supusă investigaţiei. Un exemplu elocvent, în această privinţă, îl oferă teoria relativităţii, în care termeni ca „sus”, „jos”, „simultaneitate” etc. Îşi pierd sensul pe care îl au în limbajul curent. În asemenea cazuri, trecerea la un alt limbaj, „artificial”, devine necesară. Odată apărută această necesitate, statutul limbajului natural a devenit o temă de reflecţie. Este evident că acest limbaj are avantajul unei mari bogăţii de posibilităţi de exprimare şi sugestie în raport cu celelalte limbaje. Acest avantaj îl fructifică mai ales literatura şi, în sfera ei, poezia. Faptul că secole la rând cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi societăţii s-a desfăşurat în acest limbaj dovedeşte că el are un potenţial încât poate fi limbaj al ştiinţei, cu condiţia ca termenii şi expresiile sale să fie supuse în prealabil unei prelucrări logice prin care semnificaţia şi sensul lor să fie precizate şi stabilizate. De la un anumit nivel al dezvoltării cunoaşterii, limbajul natural este însă insuficient. Faptul a fost sesizat da mai mult timp şi, ca urmare, au fost formulate sugestii pentru elaborarea unui limbaj diferit.

Primele sugestii şi proiecte de limbaj diferit de limbajul natural s-au datorat lui Descartes, sub ideea unei mathesis universalis şi lui Leibniz, sub ideea unei characteristica unversalis. Ambele sunt proiecte de stabilire a unor semne potrivite pentru noţiunile ştiinţifice în aşa fel încât acestea să poată fi mânuite cu precizie, uşor şi să poată fi supuse calculului. Ele urmau să fie un fel de ştiinţe cu caracter general ce oferă altor ştiinţe atât mijloace pentru folosirea cunoştinţelor dobândite, cât şi metoda de a dobândi noi cunoştinţe. În sfârşit, ambele au caracter ideografic, ce constă în aceea că fiecare semn desemnează un concept şi nu un sunet, cum stau lucrurile în limbajul natural. Primii paşi însă în direcţia edificării limbajului artificial au aparţinut lui George Boole, care a supus criticii caracterul sincretic, obscurităţile limbajului natural şi a preconizat trecerea la un limbaj simbolic, care să poată fi supus calculului. Acesta este un limbaj ce previne erorile cauzate de imprecizia termenilor în limbajul natural. Prin scrierile sale, astăzi celebre, Gottlob Frege a pus bazele limbajului formalizat luând ca model al construirii lui limbajul aritmeticii [31]. Cercetările ulterioare, motivate de nevoia clasificării unor aspecte ale limbajului matematicii, au dus la elaborarea limbajului simbolic pus în serviciul matematicii şi logicii. Este vorba de un limbaj formalizat, ce cuprinde semne şi mai multe feluri de reguli: reguli de desemnare (care normează efectuarea nominalizării), reguli de adevăr (care stabilesc condiţiile în care propoziţiile sunt adevărate), reguli de formare, formare, transformare şi selectare a expresiilor în acest limbaj. Rezultatele dobândite în cercetarea limbajului simbolic au fost curând aplicate, începând cu Frege, Russell, Carnap, în studiul limbajului natural. A câştigat teren convingerea că cea mai

bună cale pentru a elucida structura şi funcţiile unui limbaj natural o reprezintă trasarea în prealabil a distincţiilor pe harta unui limbaj simbolic. În acest fel, s-a ajuns la elaborarea cadrului unei analize a limbajului natural care nici nu cade prizonier faţă de limbajul curent, nici nu ajunge, în mod utopic, să-l substituie.

La începutul secolului al douăzecilea a fost intensă preocuparea de soluţionare a paradoxelor logico-matematice. Ca structură, acestea prezintă analogii cu paradoxul mincinosului, cunoscut încă din antichitate: „cel care minte spune că minte”. Se pune întrebarea dacă el minte sau spune adevărul. Dacă analizăm, rezultă că atunci când nu minte, el minte şi atunci când minte, nu minte. Contradicţia este evidentă. Russel a căutat o modalitate de a preveni construirea de expresii ce duc la asemenea contradicţii şi a propus delimitarea „nivelului de limbaj” [32]. De pildă, „cel ce minte” se află la alt nivel al limbajului decât „minte” din predicatul enunţului. Paradoxul se previne dacă se evită identificarea forţată a celor două niveluri ale limbajului: nivelul unui limbaj şi nivelul la care se enunţă despre enunţurile acestui limbaj. Al doilea limbaj este metalimbajul; primul limbaj este limbajul obiect.

Prin metalimbaj se înţelege un sistem de semne folosit pentru a formula enunţuri asupra unui alt limbaj. El poate fi un limbaj natural sau un limbaj artificial şi este menit să fie limbajul în care se studiază diverse proprietăţi (semantice, sintactice etc.) ale unui limbaj-obiect. Delimitarea dintre limbaj-obiect şi metalimbaj se regăseşte în delimitarea dintre teorie şi metateorie. Ea concretizează distincţia mai generală dintre aserţiuni într-un limbaj şi aserţiuni asupra unui limbaj, dintre folosirea unei expresii şi considerarea ei. Spre a ilustra această distincţie frecventă, dar asupra importanţei căreia a atras atenţia paradoxelor logico-matematice, să luăm propoziţiile: Sala are patru pereţi şi „Sala” are patru litere. În prima propoziţie, cuvântul „sala” este folosit, în a doua, el este considerat. Pentru a preveni construirea de expresii lipsite de sens, se impune să menţinem vie distincţia dintre folosirea unei expresii şi considerarea ei. Altfel, pot să apară expresii de felul Sala are patru litere, în care se confundă folosirea şi considerarea unei expresii.

În procesul constituirii logicii ca ştiinţă, prima delimitare de importanţă majoră a fost făcută între forma logică şi forma lingvistică, mai exact forma gramatică. În Organon, Stagiritul s-a preocupat de identificarea în mulţimea expresiilor a celor care desemnează noţiuni şi de desprinderea propoziţiilor logice pe fondul propoziţiilor în sens lingvistic. El era convins că existenţa este exprimată de limbaj, constă din ansamblul propoziţiilor. Din acest ansamblu, însă, doar o parte interesează logica şi anume acele propoziţii care determină ce sunt lucrurile. Aristotel a delimitat forma logică (aspectul conceptual, în cazul termenilor, aspectul apofantic – enunţiativ – în cazul propoziţiilor) de forma gramaticală, fără a le rupe una de alta. Din acest motiv, al cuplării considerentelor logice cu considerentele lingvistice, unii interpreţi au susţinut că adevărata cheie a logicii este aspectul gramatical;

formele logice ar fi fost desprinse luând ca fir călăuzitor un criteriu gramatical propriu vechii limbi greceşti. Logica ar fi, astfel, dependentă de gramatică.

Odată cu interpretarea gramaticistică a logicii aristotelice s-a pus mai acut problema relaţiei dintre logică şi gramatică. Întrucât ambele cercetează forme în sânul limbajului, ele se află în unitate. Ambele studiază limbajul făcând abstracţie de conţinut, în vederea degajării regulilor: gramatica lingvistică se referă la reguli după care se înlănţuie expresiile în exerciţiul unei limbi, logica se referă la regulile raţionării. La fel de importante sunt însă şi deosebirile dintre logică şi gramatică. Aceasta din urmă se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii lingvistice, logica se concentrează asupra condiţiilor corectitudinii logice. Cele două specii ale corectitudinii nu se suprapun; faptul poate fi ilustrat cu ajutorul multor exemple. Să ne oprim asupra următoarelor propoziţii spre a sesiza că expresii ce au sens şi sunt corecte din punct de vedere lingvistic pot să nu aibă sens din punct de vedere logic: 1. Tânărul învaţă prin exerciţiu; 2. Lurănât ăţavnâ nirp exerciţiu; 3. Tânăr învăţ prin exerciţiul; 4. Stâlpul învaţă prin exerciţiu.

Prima propoziţie are sens lingvistic („spune” ceva), are sens logic (în raport cu criterii definite, se poate stabili adevăr/falsul ei), este corectă din punct de vedere lingvistic. A doua nu are sens lingvistic, nu are sens logic. A treia are sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are sens logic. A patra are sens lingvistic, este corectă din punct de vedere lingvistic, nu are sens logic.

Să luăm, ca un alt exemplu, formularea: „logica merită cultivată, dacă Aristotel este infailibil, dar el nu este astfel, deci logica nu merită cultivată”. Formularea satisface criteriile lingvistice de sens şi corectitudine, ea are sens logic; ea conţine un raţionament care este nevalid. Se poate adăuga, spre a delimita suficient formele logice de formele lingvistice, că aceeaşi formă logică poate îmbrăca mai multe forme lingvistice în aceeaşi limbă naturală sau în limbi naturale diferite. În acest sens, sunt multe situaţii în care aceeaşi noţiune se exprimă prin nume diferite (cazuri de sinonimie), în care aceeaşi propoziţie logică se prezintă sub haina mai multor propoziţii gramaticale etc. În sfârşit, structura logică a gândirii nu este relativă la limba naturală folosită pentru exprimare, ea este universală; structura gramatică este însă relativă la o limbă naturală.

La caracterizarea de mai sus a relaţiei dintre logică şi gramatică se poate adăuga că structura gramaticală apare ca o structură derivată în raport cu cea logică şi, în ultimă analiză, cu structura obiectelor. Fiecare limbaj natural are o structură gramaticală care „îmbracă” o structură logică determinată de una acţională şi, condiţionată, pe un plan mai profund, de una ontică.

Importanţa limbajului pentru logică rezultă din multiplele funcţii pe care acesta le îndeplineşte în cunoaşterea şi în viaţa socială: a) funcţia de fixare a cunoştinţelor – ce sunt exprimate în propoziţiile, care nu sunt posibile în afara operaţiei de nominalizare, pe care o realizează limbajul; b) funcţia constitutivă – limbajul este mediul în care se formează cunoaşterea, conştiinţa, conştiinţa de sine; c) funcţia comunicativă – limbajul este

principalul instrument de transmitere a cunoştinţelor între oameni; d) funcţia de semnalizare – limbajul mijloceşte informaţia cu privire la starea locutorului şi declanşează un răspuns din partea interlocutorului; e) funcţia expresivă – o dată cu transmiterea informaţiei, limbajul mijloceşte şi exprimarea reacţiei vorbitorului; f) funcţia argumentativă – limbajul este organul întemeierii aserţiunilor, a cunoştinţelor, în general.

De importanţă fundamentală în ceea ce priveşte abordarea limbajului în zilele noastre este părăsirea opticii conform căreia limbajul ar fi doar un instrument pentru transmiterea informaţiilor. În optica fecundă impusă în cercetările actuale, limbajul este un instrument de transmitere a ideilor şi mediul în care ele se constituie. Limbajul are funcţii descriptive, constatative şi funcţii evaluative, el transmite informaţii şi totodată induce stări afective, provoacă comportamente.

În cercetările din ultimele decenii s-a trecut la abordarea sistemului formal al logicii şi ca sistem de limbaj. A devenit limpede cu timpul că nu are consistenţă nici punctul de vedere care plasează gândirea, raţionarea undeva în spatele limbajului, oricum, ruptă de limbaj, nici punctul de vedere care dizolvă gândirea în limbaj. Totodată, achiziţiile logicii au fost folosite în vederea clarificării unor probleme de limbaj.

Prin demersurile din urmă s-a constituit analiza logică a limbajului, motivată de la început de năzuinţa înlăturării unei „surse lingvistice” a erorilor: situaţii în care fenomene diferite sau aparent similare capătă acelaşi nume, în care aceleaşi expresii iau tacit semnificaţii diferite, în care, printr-o anume flexiune a expresiei în limbaj, se sugerează că este vorba de entităţi reale, chiar dacă inexistente (de exemplu, „Centaurul nu există” este de natură să sugereze că centaurul ar fi o entitate), în care se operează ipostazieri nejustificate (se vorbeşte, de exemplu, despre „adevăruri”, ca substantiv, în loc de „propoziţii adevărate”, singurele în legătură cu care adevărurile există), în care se atribuie existenţă aidoma unor abstracte (în loc să se spună „evenimentul p este imposibil” se spune „există o imposibilitate a lui p”), în care se confundă descripţii de obiecte imaginare cu nume proprii ce desemnează existenţe singulare etc.

Analiza logică a limbajului s-a dezvoltat ca domeniu teoretic de-sine-stătător în cadrul demersurilor unor filosofi neopozitivişti pentru a submina platonismul şi, totodată, pentru a depăşi încercările tradiţionale ale nominalismului în această direcţie, recurgând la teorii logice bine puse la punct. Ţinta acestei analize a fost „reconstruirea” limbajului plecând de la „enunţuri elementare” (enunţuri ce conţin un predicat şi un subiect redat printr-un termen singular), cu semnificaţie empirică [33]. Ea a fost însă asociată cu convingerea după care problemele filosofice ar fi reductibile la chestiuni de limbaj şi cu un proiect de „depăşire” a filosofiei (metafizicii). Criticând şi respingând programul filosofic, înăuntrul căruia a apărut analiza logică a limbajului, nu trebuie să subestimăm importanţa acesteia.

Ca parte a analizei logice a disciplinelor teoretice, a cunoaşterii în general, adică a unei abordări a componentelor, a organizării interne şi a întemeierii teoriilor, a sistemelor de cunoştinţe, din punctul de vedere al unor

exigenţe formale, analiza logică a limbajului este indispensabilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât disciplinele ştiinţifice tind în zilele noastre să-şi încorporeze în mod explicit o componentă reflexivă. Prestaţia analizei logice se referă la definirea conceptelor, determinarea statutului diferitelor enunţuri cu variate grade de generalitate, stabilirea sensului unor enunţuri sau corpuri de enunţuri, semnificaţia empirică a enunţurilor.

Logica nu se reduce la analiza limbajului în intenţia de a înlătura surse lingvistice de eroare, de a-l corecta şi de a-l îmbunătăţi; ea reprezintă un anumit nivel al analizei limbajului. Pentru a-l preciza, să plecăm de la constatarea că în limbaj se formează mai multe feluri de propoziţii: aserţiuni, interogaţii, interdicţii, evaluări, recomandări, rugăminţi, autoprezentări etc. De exemplu: „Plouă”, „Dimineaţa mă trezesc devreme”, „Triunghiul are trei laturi”, „Unde mergi?”, „Filosofia este cunoaştere esenţializată” etc. Aceste propoziţii sunt exprimări concrete, adică exprimări în situaţii empirice, specificate de particularităţile vorbitorului, ale interacţiunii sale cu ascultătorul etc. Studiul „exprimărilor concrete”, revine unor descriptive reunite sub titlul de pragmatică empirică (sociolingvistica şi psiholingvistica), ce studiază covarianţa structurii lingvistice şi a structurilor sociale şi a personalităţii. „Exprimările concrete” sunt acte de vorbire, care au o latură de conţinut, ce constă în ceea ce se comunică şi o latură performativă, constând în modul interacţiunii vorbitor/ascultător [34]. În orice act de vorbire se află mai mult decât exprimarea în limbaj a unui anumit conţinut. Să luăm exemplul: „Mâine voi aduce cartea”. Aici vorbitorul nu numai că exprimă în limba română un conţinut – aducerea cărţii a doua zi – dar săvârşeşte, totodată, o acţiune ce poate fi promisiune, împărtăşirea unei intenţii, avertizarea, ameninţarea etc. Acţiunea ce se împlineşte tacit uneori, dar inevitabil, în fiecare caz, o dată cu actul respectiv de vorbire, este latura performativă a acestuia. Studiul structurii generale pe plan performativ a actelor de vorbire, făcând abstracţie de dependenţele lor empirice, revine astăzi pragmaticii universale [35]. Dacă se face abstracţie de latura performativă şi se reţin numai expresiile lingvistice ale actelor de vorbire, se obţin propoziţii elementare, care constituie obiectul de studiu al lingvisticii. Făcând, mai departe, abstracţie de sensul folosirii propoziţiilor (de variatele sensuri pragmatice ale folosirii lor) se ajunge la forme propoziţionale, studiate de logică.

Putem explicita conceperea logicii ca un nivel mai abstract al analizei limbajului şi dintr-un alt unghi de vedere. Să luăm ca punct de plecare considerarea limbajului ca un sistem de semne: expresiile sale sunt instituite în procesul de comunicare socială asupra obiectelor. Ele transpun informaţiile în semne. Această transpunere se numeşte semioză [36] şi angajează mai multe aspecte: a) un aspect semantic – semnele se referă la obiecte, care sunt designaţii sau referenţii lor. În exemplul „Orice muncă este demnă de respect”, referentul îl formează obiectul real, muncile efective. Este de observat că, spre deosebire de limbajul curent, în care obiect înseamnă lucru material, în limbajul logicii, prin obiect se înţelege tot ceea ce poate fi desemnat ca „ceva”. Faptul că o expresie se referă la un obiect îi conferă

acesteia semnificaţie. Unele expresii au un designat real, ca, de pildă, expresia „triunghiul dreptunghic”; astfel de expresii au denotat. Altele au designat, dar nu au denotat, cum este, de pildă, expresia „perpetuum mobile”. Atunci când ne referim la aspectul semantic al semnului spunem: cutare semn „designează”, cutare semn „denotează”, cutare semn „semnifică” etc. Pe lângă semnificaţie, fiecare expresie mai are şi un sens. Acesta este conferit de modul în care acea expresie se raportează la însuşirile obiectului semnificat [37]. De exemplu, expresiile, „Bucureşti”, „cel mai mare oraş de pe Dâmboviţa”, „capitala României”, au aceeaşi semnificaţie, dar au sensuri diferite; b) un aspect sintactic – semnele intră în relaţie1 între ele; sunt edificate sisteme de semne neinterpretate, neraportate la lumea obiectelor; sunt construite structuri abstracte, care, în principiu, sunt lipsite de semnificaţii. Un sistem de semne necesită: alfabetul – semne admise ca variabile şi constante – regulile de formare, cu ajutorul cărora se delimitează formulele bine formate (fbf) şi regulile de transformare, cu ajutorul cărora, din clasa fbf iniţiale, se derivă fbf demonstrate; c) un aspect pragmatic – fiecare expresie este folosită de cineva. Cel ce o foloseşte este interpretul, iar reacţia comportamentală declanşată este interpretantul acelei expresii.

Cele trei aspecte ale semiozei sunt studiate de discipline delimitate – semantica, sintaxa şi pragmatica, care împreună, formează semiotica. Aceasta oferă o perspectivă integratoare asupra limbajului care, pusă în legătură cu o perspectivă praxiologică, permite explicarea fenomenelor de limbaj pe fondul procesului comunicativ. La rândul său, procesul comunicativ este integrat în acţiunile fundamentale prin care are loc reproducerea social-umană a vieţii.

Procesul de semioză începe cu operaţia de nominalizare – denumirea unui obiect cu ajutorul unei expresii. Ea este o operaţie lingvistică, urmată de altele de acelaşi fel: stabilirea înţelesului expresiei în limbajul respectiv, a sinonimelor etc. Expresiile se referă la obiecte şi au totodată un conţinut conceptual: de exemplu, „triunghi dreptunghic” este o expresie ce se referă la triunghiul dreptunghic din geometrie şi are drept conţinut conceptual noţiunea de „triunghi dreptunghic”. Alături de operaţiile lingvistice, gândirea efectuează şi operaţii pe linia conţinutului conceptual al expresiilor: definirea, generalizarea, determinarea, diviziunea, clasificarea, inferenţa etc. Dacă facem un pas în direcţia abstractizării, dincolo de nivelul operaţiilor lingvistice, obţinem nivelul operaţiilor formale ale gândiri, desfăşurate pe linia conţinutului conceptual al expresiilor. Adăugând un alt pas, făcând abstracţie de mulţimea operaţiilor de acest fel, obţinem nivelul structurii logice. Ambele niveluri sunt studiate de logică, cu diferitele discipline construite în cadrul ei [38].

Problema centrală a limbajului este problema semnificaţiei. Au fost formulate puncte de vedere care asimilează expresiile lingvistice cu simpli stimuli pentru reacţii comportamentale. Acestea nu sesizează faptul că expresiile au un conţinut conceptual, o semnificaţie prin care devin ireductibile la stimuli. În ce constă însă semnificaţia? La întrebare s-au dat multe răspunsuri [39], care se lasă grupate în funcţie de aspectul pe care îl

iau în considerare: semnificaţia este identică cu obiectul, cu un decupaj al proprietăţilor acestuia; semnificaţia este conţinutul gândit al unei expresii, ea este dată de relaţia dintre expresii în cadrul limbajului; semnificaţia este identică cu folosirea expresiei în diferite contexte; semnificaţia este reacţia comportamentală; semnificaţia este dată de interacţiunea celor ce comunică. Răspunsuri care identifică în vreun fel semnificaţia cu obiectul nu ţin seama de împrejurarea că semnificaţie au expresiile ce desemnează obiectele şi nu obiectele. Cele care identifică semnificaţia cu conţinutul gândit ajung să o izoleze de folosirea expresiilor. Celelalte răspunsuri izolează un aspect semiozei.

Dar semnificaţia nu poate fi obţinută fără a lua în seamă procesul semiozei sub toate aspectele sale. Ea rezidă în conţinutul conceptual al expresiilor, ce se stabileşte în relaţia dintre oamenii care comunică în limbajul respectiv, aflaţi într-un raport activ cu realitatea, în cadrul acţiunilor prin care îşi reproduc existenţa, pe o treaptă socioculturală.

Semnificaţia trebuie distinsă de referinţa expresiilor. Termenul „eu” are o semnificaţie, dar multiple referinţe (toţi cei care se asumă ca „eu”). Sau, ca altă dovadă, termenii „Eminescu”, „autorul Lucefărului” au aceeaşi referinţă (persoana lui Mihai Eminescu), dar semnificaţii deferite. După cum, ca o dovadă în plus, sunt termeni care au semnificaţie, precum „dragon”, „cerc pătrat”, dar nu au referinţă.

Frege a propus să se distingă între sens şi referinţă. Expresiile „Luceafărul de ziuă” şi „Luceafărul de seară” au aceeaşi referinţă (steaua cunoscută, Lucefărul), dar sensuri diferite. Referinţa este un obiect de o speţă oarecare, dar nu neapărat un obiect fizic, perceptibil, putând să fie un număr, un moment de timp, un loc imaginat etc. Sensul este ceva prin care obiectul poate fi desprins de pe harta nesfârşită a obiectelor realităţii şi propus atenţiei şi dezbaterii. Sensul nu este reprezentare intuitivă, ci ceva imanent reprezentărilor intuitive sau neintuitive. Pe de altă parte, orice reprezentare a realităţii se face angajând un sens. Într-o operă de ficţiune, de pildă, chiar şi atunci când autorul precizează că nu s-a referit la evenimente reale, situate în timp şi spaţiu, reprezentarea respectivă are un sens, în virtutea căruia cititorii pot înţelege la ce se referă.

Capitolul II: Principii şi reguli logice. Validitatea reprezintă problema centrală a logicii. Operaţiile logice sunt

valide dacă satisfac anumite cerinţe. Aceste cerinţe sunt exprimate de regulile logice. Reducând aceste cerinţe, prin derivarea unora din altele mai generale ajungem la câteva cerinţe de generalitate maximă ale validităţii, care sunt exprimate de principiile logice.

În sens propriu, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate ce stă la baza celorlalte legi dintr-un domeniu al cunoaşterii. Avem, de exemplu, principiul cauzalităţii, în înţelesul de lege de extremă generalitate, ce stă la baza unei mulţimi de legi ce exprimă raporturi cauzale determinate; în morală, vorbim de principiul moral în înţelesul de cea mai generală dintre regulile acţiunilor morale. Corespunzător, prin principiu logic

se înţelege o lege de maximă generalitate, din care derivă celelalte legi şi reguli logice, ce asigură validitatea operaţiilor logice cu propoziţii şi termeni.

Identificarea şi formularea principiilor logice a început cu Aristotel; apoi, o contribuţie de importanţă majoră a avut-o Leibniz. Cei doi gânditori au identificat patru principii logice: 1) Principiul identităţii, formulat sintetic de Leibniz în felul următor: „Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B” [40]. 2) Principiul necontradicţiei, formulat, în acelaşi mod, de Aristotel: „este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu I se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat” [41]. 3) Principiul terţului exclus, formulat tot de Aristotel: „Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat” [42]. 4) Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz: „Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute” [43].

O primă caracteristică a principiilor logice constă în aceea că, în raport cu legile şi regulile logice, ele sunt fundamentale. Aceasta înseamnă că legile şi regulile logice presupun principiile logice şi le particularizează la diferite operaţii logice. De exemplu, regula de structură conform căreia silogismul trebuie să aibă trei şi numai trei termeni pretinde ca termenul mediu să aibă aceeaşi semnificaţie în cele două premise, specificând astfel principiul identităţii în cazul silogismului. O altă regulă a silogismului, conform căreia termenii nu trebuie să aibă în concluzie o extensiune mai mare decât au avut în premise, particularizează, în acelaşi caz, principiul raţiunii suficiente.

Principiile logicii sunt însă fundamentale şi în raport cu propoziţiile adevărate, în sensul ca acestea nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice. Când, de exemplu, formulez o propoziţie privind camera în care mă aflu, cu pretenţia că propoziţia este adevărată, angajez presupoziţia ca „această cameră este această cameră”. Dacă aş admite că „această cameră nu este această cameră”, atunci nu aş putea formula o propoziţie adevărată despre această cameră. O astfel de propoziţie este posibilă doar presupunând că această cameră este identică cu sine – admiţând, deci, principiul identităţii. Principiile logice sunt presupoziţii necesare, obligatorii pentru a putea formula propoziţii adevărate şi a ne putea asigura de adevărul lor.

Cercetând îndeaproape principiile logice, se poate observa uşor că ele nu oferă vreo informaţie privind caracteristicile determinate ale obiectelor. Când cineva spune, de pildă, „stiloul este stilou”, nu aflăm ceva despre particularităţile stiloului. Nici când spunem „nu este cu putinţă ca obiectul din mâna mea să fie şi să nu fie stilou”, sau când afirmăm „obiectul din mâna mea este stilou sau nu este stilou” nu aflăm ceva privind acele caracteristici. De aceea, se poate spune că principiile logicii sunt formale şi regizează procesele de raţionare.

Din acest caracter formal al principiilor nu rezultă că ele ar fi simple convenţii de limbaj. Proba la îndemână o constituie faptul că la o convenţie de limbaj se poate renunţa fără a afecta posibilitatea de a obţine adevărul; nu putem renunţa însă la principiile logicii fără a trebui să renunţăm la adevăr. Această situaţie se explică prin aceea că principiile logice nu informează cu privire la caracteristicile determinate ale obiectelor, dar informează cu privire la anumite caracteristici generale ale obiectelor (că „stiloul este stilou”, că „un obiect nu poate să fie şi să nu fie, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, stilou” etc.), ceea ce este, de asemenea, important. Se poate spune că absenţa informaţiei despre caracteristicile determinate ale obiectelor se datorează faptului că aceste principii informează despre orice obiect. Ele au, în orice caz, un temei situat în afara convenţiilor de limbaj, în afara structurii logice.

Aristotel a considerat că temeiul lor este ontic: principiile logicii exprimă trăsături de maximă generalitate ale realităţii. Acest punct de vedere cu privire la statutul principiilor a făcut o prodigioasă carieră, până în zilele noastre, având de partea sa cele mai solide argumente. Şi astăzi punctul de vedere aristotelic rămâne apt să explice principiile logice şi prestaţia lor cognitivă şi practică până la capăt, la distanţă de convenţionalism, pe de o parte şi de o ontologizare pripită, pe de altă parte. Aceasta deoarece principiile logicii ţin de structurarea logică a conţinuturilor de cunoaştere despre realitate şi nu se confundă nici cu conţinutul de cunoaştere şi nici cu formele realităţii. Deşi aflat în legătură cu nivelurile gnoseologic şi ontic, nivelul logic nu se confundă cu acestea.

În virtutea legăturii dintre cele trei niveluri, principiile pot fi formulate în funcţie de nivelul luat în considerare. Obţinem astfel trei formulări fundamentale, care pot fi apoi particularizate: a) formularea ontologică se face în termeni de „obiect”, „proprietate”, „posesiune”; b) formularea gnoseologică se face în termeni de „propoziţie”, „valoare (adevăr/fals)”; c) formularea logică se face în termeni de „subiect”, „predicat” (în logica generală).

În cadrul logicii, principiile se formulează în mod frecvent ca adevăruri cu privire la propoziţii: „p este p”; „este imposibil p şi non-p”; „p sau non-p”. Ele pot fi formulate şi ca adevăruri cu privire la termeni (de exemplu, principiul identităţii: „o noţiune este identică cu sine”), cu privire la raţionament, la întemeieri. Avem, de asemenea, în acest cadru, formulări sintactice (A=A;) şi diverse formulări relative la teoria logică considerată (logica propoziţiilor, logica predicatelor etc.), ca şi la sistemul logic („o propoziţie care este teoremă este teoremă”; „este imposibil ca o propoziţie să fie şi să nu fie teoremă”; „o propoziţie este sau nu este teoremă”.

Principiile prescriu gândirii o seamă de exigenţe, care se aplică şi lor însele. Ca urmare, la rândul lor, ele trebuie, de pildă, să fie întemeiate. Cum se întemeiază, aşadar, principiile?

Fiind legi de maximă generalitate, principiile logice nu pot fi derivate din legi mai generale. Nu putem produce, în cazul lor, o demonstraţie. Pe de altă parte, ele nu pot fi întemeiate sprijinindu-ne pe alte propoziţii, căci

acestea din urmă le presupun. Întrucât, oricum am proceda, ar trebui să întemeiem principiile plecând de la propoziţii ce presupun principiile logicii, o întemeiere directă nu este posibilă.

Rămâne însă posibilitatea întemeierii indirecte: arătând ce consecinţe ar avea considerarea principiilor logice ca propoziţii false. Aici ne stau la îndemână două căi: 1. Să arătăm că şi negarea adevărului unui principiu presupune adevărul acelui principiu. Să luăm, spre ilustrare, cazul principiului identităţii. Să ne imaginăm un interlocutor care susţine: „Eu neg că A este A”. I se poate replica: „Deci consideri că negaţia ta este negaţie?”. Consecvent, el va răspunde: „Fireşte”. La care se poate observa:”Deci presupui că A este A, adică ceea ce negi. Dacă negi că A este A, atunci trebuie să negi tocmai propoziţia care neagă. Căci fără a presupune principiul identităţii nu se poate în general aserta ceva, nici, aşadar, negarea principiului”; 2. Să arătăm că admiterea falsităţii principiilor ar avea consecinţe absurde. Să luăm, spre ilustrare, pe rând, principiile: a) principiul identităţii: dacă „A nu este A”, atunci „A este non-A”, deci este B, sau C, sau D ş.a.m.d., deci este orice. Un obiect este orice obiect. Considerând fals principiul identităţii nu se mai pot distinge diferitele obiecte, fiecare putând fi orice; b) principiul noncontradicţiei: dacă „este posibil A şi non-A” (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport), atunci toate proprietăţile obiectelor ar fi accidentale, deoarece numai ceva accidental poate să fie şi să nu fie. Or, în realitate, unele proprietăţi sunt esenţiale, nu pot lipsi fără a schimba calitatea obiectului. Considerând fals principiul non-contradicţiei, nu se mai poate face distincţia dintre esenţial şi accidental, dintre necesar şi contingent; c) principiul terţului exclus: dacă este fals că „A sau non-A”, atunci este adevărat „A şi non-A”. Considerând fals principiul terţului exclus se ajunge la situaţia în care nu se mai poate distinge adevărul de fals („toată lumea spune adevărul” sau „toată lumea spune falsul”); d) principiul raţiunii suficiente: dacă se respinge cerinţa de întemeiere a oricărei propoziţii, atunci nu se mai poate distinge cunoaşterea veritabilă de pretinsa cunoaştere. Negarea principiilor logice antrenează consecinţe absurde şi nu poate fi, deci, acceptată. Principiile reprezintă condiţii necesare ale gândirii logice.

Cele patru principii au fost considerate în logica generală clasică drept legile ei supreme. Au persistat însă şi rezerve privind unul sau altul dintre aceste principii, privind formularea lor, sfera lor de aplicabilitate. O dată cu dezvoltarea logicii simbolice, s-a tins spre reducerea principiilor la rangul unor legi logice printre altele. De aceea, înainte de a trece la expunerea amănunţită a principiilor logicii, este nevoie să dezlegăm o serie de întrebări referitoare la necesitatea principiilor.

După ce au format multă vreme un capitol de sine stătător al logicii generale, în lucrări recente de logică generală despre principiile logicii abia dacă se aminteşte, iar dacă totuşi se fac, referinţele sunt parţiale şi fără a mai acorda identităţii, necontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente demnitatea specială a unor principii. Schimbarea s-a datorat în principal unor sisteme de logică simbolică, în care amintitele principii sunt legi logice alături de legea comutativităţii, legea idempotenţei, legea absorbţiei etc. În alte

lucrări de logică, s-a renunţat la unele principii (logica intuiţionistă renunţă, de exemplu, la principiul terţului exclus), iar în altele, au fost considerate principii ale unei „ordini” prelogice, pe baza cărora ar urma să fie elaborate principiile propriu-zis logice. Se pune întrebarea dacă principiile îşi pierd, o dată cu noile dezvoltări din cadrul logicii, caracterul lor fundamental. Desigur, aplicarea lor este limitată de anumite „supoziţii de valabilitate”. Acestea sunt cuprinse în stipularea: „în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”, prezentă în formularea primelor trei principii. Caracterul fundamental al principiilor nu este însă afectat. Cea mai bună dovadă o reprezintă împrejurarea că ele intervin ca presupoziţii necesare chiar şi în operaţiile logicii simbolice.

Principiile logice sunt condiţii necesare ale gândirii logice. Sunt ele şi condiţii suficiente ale acesteia? Alături de principii, logica a identificat numeroase legi logice şi reguli logice, o seamă dintre ele fiind mai puţin sesizabile la nivelul gândirii intuitive, la care sunt situate principiile. O gândire logică, în toate articulaţiile ei, presupune satisfacerea principiilor şi a acestor legi şi reguli logice. Ea nu este posibil fără satisfacerea principiilor. Ele asigură caracterul logic la nivel global şi, într-un anumit sens, elementar al gândirii. Cu toate că nu reprezintă nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil de îmbogăţire, ele dirijează cu succes gândirea în demersurile de cunoaştere [44].

Principiul identităţii, conform căruia „A este A”, pare a fi, cel puţin la o primă analiză, un adevăr banal, un truism. Aparenţa este creată de posibilitatea de a interpreta copula „este” ca expresie a unei relaţii de identitate, încât formularea „A este A” nu spune prea mult. Dacă analizăm însă mai profund copula „este” din această formulare, ne putem da seama uşor că semnificaţia lui „este” este aici de constanţă, de persistenţă a acelor proprietăţi ale unui obiect care fac din el ceea ce este, dincolo de variaţia necontenită a proprietăţilor sale. Principiul identităţii spune mai mult decât că un obiect se află în relaţie de identitate cu sine: el spune că mănunchiul de proprietăţi ce-l conferă calitatea are o anumită constanţă, chiar dacă restul proprietăţilor suferă schimbări.

Principiul identităţii pretinde ca, într-un demers raţional (raţionament, demonstraţie etc.), atunci când o noţiune se referă la un obiect, prin ea să înţelegem acel obiect şi nu alt obiect. Cu alte cuvinte, el pretinde termenilor să-şi păstreze în cadrul unui astfel de demers. Exigenţa pe care el o impune de ordin semantic: precizia. În raţionamentul Întrucât cerul este albastru, iar albastru este adjectiv, cerul este un adjectiv, exigenţa preciziei nu este satisfăcută deoarece termenul „albastru” este luat, în cele două premise, în două contexte diferite. Aceeaşi exigenţă este încălcată în cunoscutul pasaj din O scrisoare pierdută, a lui I. L. Caragiale: „Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă”.

Încălcarea principiului identităţii este frecventă în limbajul natural care, în afară de o seamă de avantaje, prezintă şi o carenţă: relaţia neunivocă dintre semne (cuvinte) şi obiecte. În acest cadru, întâlnim situaţii de omonimie (un cuvânt desemnează obiecte diferite şi are, deci, înţelesuri diferite: lac1 – apă stătătoare şi lac2 – preparat chimic) şi de sinonimie (mai

multe cuvinte desemnează acelaşi obiect: azot-nitrogen; secol-veac). Pentru a controla, din perspectiva satisfacerii acestui principiu, situaţiile de omonimie şi sinonimie, este recomandabil ca noţiunile pe care le folosim să fie definite şi să le încadrăm într-un demers raţional pe baza definiţiilor date.

În jurul principiului identităţii s-a desfăşurat o dezbatere filosofică din cele mai substanţiale. Promovarea adevărului conform căruia, dincolo de variaţia neîntreruptă a proprietăţilor unui obiect, există un mănunchi de proprietăţi constante, ce face ca obiectul să fie el însuşi, a determinat ordonarea (raţionalizarea) deconcertantei diversităţi şi dinamici a obiectelor. Momentul în care fiecare obiect a fost determinat ca el însuşi este momentul iniţial al ordonării (raţionalizării). Gândirea nu poate ajunge la cunoaşterea unei realităţi diverse şi mişcătoare decât orientându-se spre unitate şi constanţă.

Această orientare ţine însă de o condiţie a gândirii şi nu reprezintă nicidecum o condiţie a realităţii. Principiul identităţii este un principiu al gândirii, un principiu logic şi nu un principiu ontologic. Considerând în mod ilicit ceea ce reprezintă o condiţie a gândirii drept a existenţei, filosofii eleatismului au formulat, plecând de la principiul identităţii, teza imobilităţii existenţei. Această teză este infirmată nu numai de concluzia, sprijinită pe o vastă experienţă, după care realitatea est funciar în mişcare, mişcarea fiind chiar modul ei de a fi, ci şi de existenţa, alături de „identitatea pură” (obiectul care rămâne perpetuu identic cu sine), a altor forme ale identităţii, ce se lasă ordonate ca trepte spre „identitatea concretă” („identitatea adevărată”, care „conţine deosebirea, modificarea” [45]): „identitatea atenuată”, cum ar fi includerea speciei într-un gen sau asimilarea în concept a noi note; „identitatea prin egalitatea matematică”; „identitatea contradictorie” [46], sesizată de aşa-numita (de la Hegel încoace) „gândire dialectică”, constând într-o identitate ce conţine diferenţa şi mişcarea.

Ceea ce Hegel a numit „gândirea dialectică” abordează identitatea din perspectiva „identităţii contradictorii”. În cadrul ei, celebul filosof [47] a făcut distincţie între „identitatea abstractă” – care eludează diferenţa şi mişcarea – şi „identitatea concretă” – care asimilează diferenţa şi mişcarea – şi a susţinut ideea caracterului depăşit al primei forme de identitate, în cunoaştere. Preocupat să respingă eleatismul, care a transformat principiul identităţii dintr-un principiu logic într-un principiu ontologic, el a ajuns să conteste identităţii abstracte vreun rol pozitiv în cunoaştere, confundând, la rândul lui, „identitatea abstractă”, ca principiu al gândirii, cu „identitatea absolută”, susţinută de eleaţi, ca principiu ontologic.

„Identitatea abstractă” rămâne o condiţie a gândirii; aceasta nu poate ajunge la cunoaşterea realităţii decât „izolând” pe plan mental laturile de unitate şi constanţă ale obiectelor de cele de diferenţiere şi de devenire. Este de observat însă că această identitate nu contrazice adevărul ontologic conform căruia obiectele sunt perpetuu o unitate în diversitate, supusă neîntreruptei transformări. Căci identitatea exprimată de principiul identităţii este relativă; relativitatea ei este cuprinsă chiar în formularea principiului, în

care apare supoziţia valabilităţii identităţii: „în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”.

Aristotel a considerat principiul necontradicţiei drept „cel mai sigur dintre toate” şi a tins să vadă în el principiul suprem al cunoaşterii. Leibniz a avut o altă părere şi a fost preocupat să derive principiile logice din principiul identităţii, pe care l-a socotit suprem. Principiul necontradicţiei nu ar fi decât formularea negativă a identităţii: „o propoziţie nu poate să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp”. Dincolo de această deosebire, explicabilă prin diferenţa dintre optica filosofică a celor doi gânditori, ambii au contribuit la precizarea acestui principiu, formulabil prin propoziţia: „este imposibil, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, A şi non-A”. Aceasta înseamnă că două propoziţii contradictorii – adică propoziţii în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă – nu pot fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, adevărate. De exemplu, propoziţiile: Diviziunea muncii a avut efecte sociale pozitive şi Diviziunea muncii nu a avut efecte sociale pozitive” nu pot fi adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Principiul necontradicţiei pretinde să nu se admită în cadrul aceluiaşi demers raţional două propoziţii contradictorii. Exigenţa se este evitarea contrazicerii, consistenţa. Încălcarea sa duce la apariţia contradicţiei formale.

Este de observat că o contradicţie formală se produce numai atunci când se afirmă şi se neagă, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un predicat pentru un subiect. Aşa cum arată chiar formulările sale, principiul necontradicţiei are anumite supoziţii de valabilitate, exprimate în precizarea sus-amintită. În timpi diferiţi şi sub raporturi diferite, se poate afirma şi nega acelaşi predicat pentru un subiect. De exemplu, propoziţiile: Acţiunea lui Napoleon a avut un caracter progresist şi Acţiunea lui Napoleon nu a avut un caracter progresist, sunt adevărate în timpi diferiţi.

Principiul necontradicţiei interzice contradicţia formală. „Dialectica” de inspiraţie hegeliană este axată, cum se ştie, pe principiul contradicţiei. Care este aşadar relaţia dintre principiul necontradicţiei şi „gândirea dialectică”? Conform principiului necontradicţiei, „este imposibil A şi non-A”; „dacă A este adevărat, atunci non-A este fals, cu necesitate”; contradicţia formală se rezolvă considerând că cele două propoziţii nu pot fi ambele adevărate. Conform principiului contradicţiei din „gândirea dialectică”, „este posibil A şi non-A”; „dacă A este adevărat, non-A poate fi adevărat”; „dacă este stabilită valoarea lui A, nu se poate stabili pe cale pur logică (ci doar prin cercetare concretă) valoarea lui non-A”; contradicţia este obiectivă şi se rezolvă printr-o sinteză depăşitoare.

Se pune întrebarea dacă principiul necontradicţiei stă în opoziţie cu exigenţele gândirii ce vrea să surprindă complexitatea realităţii. Răspunsul este negativ. Mai întâi, trebuie luate în considerare supoziţiile de valabilitate a principiului; în mod evident, el nu exclude transformarea obiectelor, încât ele să dobândească (sau să piardă) proprietăţi pe care nu le-au avut (sau, respectiv, le-au avut). Apoi, trebuie observat că principiul necontradicţiei exprimă o condiţie a gândirii. El este un principiu logic şi nu un principiu ontologic şi exprimă faptul că gândirea nu poate exprima o realitate

contradictorie decât în mod necontradictoriu. În sfârşit, realitatea fiind contradictorie, cunoaşterea ei presupune angajarea a ceea ce Hegel numea „dialectică”. Dar „dialectice” nu sunt principiile logice ale gândirii, ci o anumită orientare a gândirii. Contradicţiile din realitate le preluăm în mod intelectual printr-o mişcare a gândirii pe care Hegel a numit-o „dialectică”, dar respectând principiul logic al necontradicţiei.

Am arătat că, potrivit principiului necontradicţiei, „este imposibil A şi non-A”. Două propoziţii contradictorii nu pot fi concomitent şi din acelaşi punct de vedere adevărate. Dar pot fi ambele false? La această întrebare răspunsul îl dă principiul terţului exclus. El stipulează că una din cele două propoziţii este, cu necesitate, adevărată. „În mod necesar, „A sau non-A; a treia posibilitate este exclusă”. Leibniz a redat concludent legătura celor două principii ca legătură dintre două enunţuri adevărate: „unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în aceeaşi propoziţie sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celălalt, că opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între adevărat şu fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată nici falsă” [48].

Principiul terţului exclus se aplică în situaţiile în care se admit doar două valori (adevărat şi fals); el exclude existenţa celei de a treia valori (tretium non datur). Acestea sunt situaţii supuse principiului bivalenţei, conform căruia o propoziţie este sau adevărată sau falsă, iar mulţimea propoziţiilor se divide în submulţimea propoziţiilor adevărate şi submulţimea propoziţiilor false. Unde îşi încetează acţiunea principiul bivalenţei se suspendă şi aplicarea principiului terţului exclus. Principiul terţului exclus nu are universalitatea primelor două principii – al identităţii şi al necontradicţiei. Iată câteva situaţii mai semnificative, în care se suspendă aplicarea sa.

O situaţie, semnalată, încă de Aristotel, este în legătură cu propoziţiile referitoare la evenimentele viitoare contigente. În cazul propoziţiilor: Mâine va avea loc o bătălie navală şi Mâine nu va avea loc o bătălie navală, susţine Stagiritul, tertium datur, căci trebuie admis, alături de valorile adevăr şi fals, valoarea alternativa nedecisă (nedeterminarea). Un eveniment este necesar să se producă sau să nu se producă, dar nu este necesară producerea evenimentului sau a contrarului său. Situaţia propoziţiilor privind evenimentele viitoare contingente trimite la o logică trivalentă.

O altă situaţie este aceea a propoziţiilor privind mulţimile infinite. Ea a fost abordată de logica intuiţionistă. Conform acesteia, principiul terţului exclus se aplică propoziţiilor privind mulţimile finite, dar nu şi celor referitoare la mulţimile transfinite, întrucât aici termenul „toţi”, operând pe fondul unui infinit potenţial, perpetuu în mişcare, rămâne nedeterminat. Ca urmare, propoziţia p, care asertează că „un element al mulţimii infinite M are proprietatea R” nu poate fi considerată adevărată în virtutea faptului că este falsă supoziţia falsităţii ei. Propoziţia p trebuie demonstrată fără a lua în considerare principiul terţului exclus şi, deci, fără a recurge la demonstraţii prin reducere la absurd.

Hegel a susţinut că, din însăşi formularea principiului terţului exclus, rezultă tertium datur: „De fapt însă există chiar în acest principiu al treilea termen, care e indiferent faţă de opoziţie, este însuşi în acest principiu al treilea termen, care e indiferent faţă de opoziţie, este însuşi A. Acest A nu este nici + A, nici – A şi acest A e tot atât de mult + A, ca şi – A. Acest ceva, care ar fi trebuit să fie sau +A sau non-A, este deci raportat la + A, ca şi la non-A” [49]. Obiecţia nu rezistă, totuşi, dacă luăm în seamă faptul că A nu stă pe acelaşi plan de realitate cu + A şi – A; în vreme ce aceştia sunt efectivi, A este o abstracţie. Dacă am admite obiecţia hegeliană, atunci ar trebui să considerăm că între Planeta X primeşte lumina de la Soare şi Planeta X nu primeşte lumina de la Soare se interpune „planeta” (termen general).

Respectarea principiului terţului exclus asigură gândirii consecvenţa, atunci când se întâlneşte cu dihotomii veritabile [50], de mare însemnătate ştiinţifică. În logică şi matematică, distincţia dintre mulţimi finite şi mulţimi infinite, dintre mulţimi numerabile şi mulţimi nenumerabile, dintre numere pozitive şi nepozitive, dintre formulă bine formată şi greşit formată, dintre propoziţie decidabilă şi indecidabilă etc. se referă la însuşiri hotărâtoare pentru valoarea unor demonstraţii şi teorii. Aceste situaţii presupun terţul exclus.

Pe de altă parte, negaţiile multor termeni de utilizare curentă nu exprimă contradictoriul termenului iniţial, ci au ajuns să desemneze contrariul extrem: drept şi nedrept, atent şi neatent, definit şi nedefinit etc. În aceste situaţii intervalul dintre extreme este acoperit de intermediare, iar terţul exclus se extinde în termenul n + 1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi), alcătuind principiul exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una din proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse [51].

Esenţial diferită de „opinie” care este fluctuantă şi influenţată de subiectivitate, cunoaşterea veritabilă (sau „ştiinţifică”) se caracterizează prin necesitatea şi capacitatea de a fi recunoscută intersubiectiv. Ea constă din cunoştinţe întemeiate în formă demonstrativă. Principiul raţiunii suficiente pretinde cunoştinţelor ce revendică apartenenţa la cunoaştere o întemeiere suficientă. Întrucât orice întemeiere se realizează în forma raţionamentelor, acest principiu impune exigenţa ca, în vederea întemeierii unei propoziţii, să se furnizeze suficiente premise din care aceasta să rezulte cu necesitate.

Principiul raţiunii suficiente este o concretizare în domeniul logicii a principiului raţiunii, formulat în cadrul filosofiei, care se enunţă astfel: „Nihil est sine ratione” – nimic nu este fără raţiune. Acest principiu permite două interpretări de ordin general: „nimic nu este fără raţiune” şi „nimic nu este fără raţiune” [52]. Potrivit primei interpretări, nimic nu este fără a avea nevoie de o raţiune justificativă, potrivit celei de a doua interpretări, nimic nu este fără a avea raţiunea justificativă în el însuşi. Principiul raţiunii suficiente a fost formulat şi funcţionează pe fondul primei interpretări a principiului raţiunii.

Principiul raţiunii suficiente ia forme diferite în funcţie de obiectele la care se aplică: principiul raţiunii suficiente a devenirii – orice stare este

precedată de o alta, din care rezultă cu necesitate, de îndată ce aceasta din urmă este prezentă; principiul raţiunii suficiente a existenţei – în spaţiu şi timp, obiectele sunt legate în aşa fel încât se determină şi se condiţionează: principiul raţiunii suficiente a acţiunii – la orice hotărâre de acţiune trebuie să existe un motiv, un temei: principiul raţiunii suficiente a cunoaşterii – dacă se formulează o judecată, ea trebuie să aibă un temei [53]. Specificat în domeniul logicii, principiul raţiunii suficiente se enunţă astfel: „orice propoziţie trebuie să aibă un temei”. Acest temei (sau raţiune) îl oferă alte propoziţii, din care propoziţia dată rezultă pe calea inferenţelor.

Să observăm că principiul raţiunii suficiente nu exprimă vreo condiţie fără satisfacerea căreia nu ar fi posibilă gândirea, aşa cum stau lucrurile în cazul principiului identităţii şi al necontradicţiei: el exprimă o exigenţă adresată gândirii – aceea de a recurge la întemeieri pentru a putea accede la cunoaştere. El este un principiu metalogic, care controlează la construcţia logicii şi a tuturor ştiinţelor.

Din punctul de vedere al logicii, exigenţa raţiunii suficiente constituie principiul cel mai cuprinzător, fiind implicat în orice demers al limbajului logic. Petre Botezatu îl exprimă printr-o relaţie de condiţionare dintre lucruri, respectiv dintre propoziţiile care exprimă cunoştinţele noastre despre aceste lucruri [54]; relaţia se desfăşoară între doi termeni: condiţia (ceea ce condiţionează, alcătuind temeiul căutat) şi condiţionatul (ceea ce este condiţionat, întemeiat pe condiţia respectivă). Condiţionare se manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu prezenţa sau absenţa condiţionatului. De exemplu, dacă un număr este par (condiţia), atunci el este divizibil cu doi (condiţionatul).

Aflându-ne aici în câmpul analizei logice, ne referim la dependenţa dintre propoziţii. În acest context, condiţionarea se relevă în împrejurarea că valoarea de adevăr a propoziţiei condiţionate este asociată cu valoarea de adevăr a propoziţiei condiţionante. Întrucât ambele propoziţii conexate prin condiţionare pot fi, în logica bivalentă, adevărate sau false, ne dăm seama că raportul de condiţionare poate fi de mai multe specii.

Condiţionarea se exprimă prin propoziţii condiţionale: „dacă p, atunci q”, unde simbolurile „p” şi „q” reprezintă propoziţii simple. Condiţionarea necesară se recunoaşte de obicei prin expresia „dacă nu”, condiţionarea suficientă prin „dacă”, iar condiţionarea necesară şi suficientă prin „dacă şi numai dacă” (propoziţie bicondiţională).

Cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte să descopere, în primul rând, condiţiile suficiente ale propoziţiilor ce trebuie demonstrate, deoarece acestea posedă valoare explicativă. Condiţiile necesare se referă la factori auxiliari. Din aceste considerente, principiul a primit numele de raţiune suficientă. Aplicat consecvent, principiul recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca adevărate aserţiuni nedemonstrate şi, pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea pentru care avem temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de altele, caracterizează ştiinţa, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. Astfel, principiul raţiunii suficiente este solidar cu gândirea critică. Aceasta se opune, pe de o parte, oricărei forme de

dogmatism – care eludează cerinţa de a accepta, ca adevăruri, numai ceea ce este temeinic demonstrat – pe de altă parte, oricărei forme de scepticism – care eludează cerinţa de a recunoaşte ca adevărate susţinerile ce au temeiuri logice suficiente.

Principiile logicii organizează gândirea într-un anumit fel încât, la prima vedere, ele îi impun acesteia o „schemă”, reducând ceva din disponibilităţile ei. Este neîndoielnic că principiile operează o seamă de modelări ale realităţii şi le promovează în domeniul gândirii. Departe însă de a constitui un obstacol în calea cunoaşterii realităţii, în întreaga ei bogăţie de determinări, ele pregătesc şi orientează gândirea pentru a surprinde ordinea ce lucrează în straturile mai adânci ale lumii.

PARTEA A III-A: UNITĂŢILE ÎNTEMEIERII. O întemeiere constă dintr-un raţionament sau dintr-o înlănţuire de

raţionamente. Desigur că putem privi un raţionament ca unitate ultimă a întemeierii, pentru a o înţelege. În fapt, pentru a înţelege întemeierea: „Pământul e rotund căci corabia care se îndepărtează de ţărm scade în înălţime pentru privitorul de pe ţărm pe măsură ce se apropie de orizont” este suficient să considerăm această întemeiere ca un raţionament şi să observăm cum s-a format acest raţionament, fără să insistăm asupra structurii sale interioare.

Suntem, însă, obligaţi să scrutăm această structură interioară de îndată ce observăm că sunt şi raţionamente eronate, precum acesta: „Vegetarianismul este o practică nesănătoasă şi provocatoare, căci dacă toţi oamenii ar fi vegetarieni, economia ar fi afectată serios şi mulţi oameni şi-ar pierde slujbele”. Aici avem raţionament eronat, cu ajutorul căruia se încearcă întemeierea susţinerii „Vegetarianismul este o practică nesănătoasă şi provocatoare”. Sau, ca un alt exemplu: „Logica poate fi privită ca ramură a matematicii, căci cele două sunt discipline ce se preocupă de deducţii riguroase”.

În ambele exemple avem de a face cu raţionamente eronate (le vom numi „sofisme”). În fapt, astfel de raţionamente nu pot fi înţelese fără să scrutăm structura lor interioară, adică să observăm din ce sunt compuse astfel de raţionamente şi cum se fac legăturile între componente.

În practica întemeierilor suntem determinaţi să cercetăm raţionarea şi să stabilim dacă aceasta este validă. Raţionarea constă însă din raţionamente sau înlănţuiri de raţionamente: „Trenul nostru a avut opriri neprevăzute, căci orice tren care a plecat la ora fixată şi a întârziat la sosire a avut opriri neprevăzute, iar trenul nostru a plecat la ora fixată, dar a întârziat la sosire”.

Pentru a înţelege structura interioară a unui raţionament trebuie făcută o analiză logică şi furnizată o descriere. Cât de departe trebuie să meargă o astfel de descriere? Răspunsul este că descrierea structurii interioare a unui raţionament trebuie să meargă atât de departe cât este nevoie pentru a dezlega problemele de validitate a raţionărilor noastre. În exemplul de mai sus, vom înainta de la observarea propoziţiei compuse „orice tren care a plecat la ora fixată şi a întârziat la sosire a avut opriri neprevăzute” la

stabilirea propoziţiilor simple din care este format raţionamentul şi, mai departe, la stabilirea termenilor din care sunt alcătuite propoziţiile.

Un raţionament poate fi analizat ca relaţii între propoziţiile ce îl compun. În acest caz ne folosim de analize ale logicii ca logică propoziţională. Aceasta, deci logica propoziţională, identifică structuri ce fac ca propoziţiile compuse să ia anumite valori. De pildă: „(p&q) v (pvq) =?”. Se aplică tabele de adevăr învăţate şi se stabileşte valoarea propoziţiei compuse. Dar într-un raţionament precum „Sportivii îşi cultivă condiţia fizică, iar unii ziarişti fac sport, deci aceştia îşi cultivă condiţia fizică” nu putem examina validitatea fără să privim raţionamentul mai precis, aşadar nu doar ca relaţie între propoziţiile ce îl compun, ci şi ca relaţie între termenii ce compun propoziţiile. Cu aceasta trecem de la abordarea raţionamentului prin prisma logicii propoziţionale la abordarea acestuia prin prisma logicii termenilor.

Capitolul I: Termenii. Logica clasică are ca nucleu Organon-ul lui Aristotel interpretează

raţionamentele ca derivări ce au ca suport relaţiile dintre termeni. În exemplul: „Oamenii sunt bipezi, Alexandru cel Mare a fost om, deci el a fost biped” concluzia „Alexandru cel Mare a fost biped” se derivă în virtutea relaţiilor dintre termenii „om”, „biped”, „Alexandru cel Mare”, mai curând decât în virtutea relaţiilor dintre propoziţiile „Oamenii sunt bipezi” şi „Alexandru cel Mare a fost om”. Logica clasică pretinde celui ce examinează raţionamentele să facă o analiză ce înaintează până la delimitarea termenilor şi a relaţiilor dintre termeni.

Optica logicii clasice se mai particularizează prin aceea că priveşte propoziţiile drept propoziţii de predicaţie sau propoziţii categorice. Cuvântul categoric vine de la grecescul „kategorizo”, care semnifică „a predica”, prin predicat înţelegându-se un cuvânt sau o expresie ce enunţă ceva despre ceea ce este subiect. Prin „subiect” înţelegem un cuvânt sau o expresie ce desemnează un obiect.

Întrucât este nevoie să distingem planul obiectelor la care ne referim în raţionările noastre, planul propoziţiilor cu care operăm în discursurile noastre despre realitate, planul structurării logice a vorbirilor noastre, se cuvine precizată semnificaţia „obiectului”. În mod curent se face distincţia dintre „obiect concret” – orice obiect ce poate fi identificat în timp şi spaţiu – şi „obiect abstract” – obiectele ce nu pot fi identificate în timp şi în spaţiu (precum, spre ilustrare, numerele, clasele, proprietăţile). În abordarea logicii, termenul „obiect” are o semnificaţie diferită de cea din limbajul curent. Aici prin „obiect” se înţelege tot ceea ce poate fi desemnat ca „ceva”, adică tot ceea ce poate figura ca termen în enunţuri („Omul este biped”; „New York este oraş”; „Spiritul este liber”; „Numerele sunt entităţi”; etc.)

Termenii sunt de conceput ca elemente constituente ale propoziţiilor. „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă este valoroasă” este o propoziţie, iar delimitarea termenilor „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” se poate face plecând de la propoziţie ca întreg şi observând ce se pune în legătură în ea.

În orice propoziţie putem distinge părţi ce au un înţeles eidetic – precum „Cartea voluminoasă pe care o am în faţă” şi „Ceea ce este valoros” – şi părţi ce au un înţeles operaţional – în exemplul de faţă „este”. Această distincţie a fost preluată în distincţia mai cuprinzătoare dintre termeni categorematici şi termeni sincategorematici ai unei propoziţii. Prin termen categorematic se înţelege termenul ce are o semnificaţie (înseamnă ceva) în raport cu obiecte şi proprietăţi şi sunt exprimaţi prin substantive, pronume, expresii compuse. Există verbe şi adjective ce se unesc cu substantive şi pronume: „Fata blondă care a trecut strada”, „Cartea voluminoasă din faţa mea”, etc. Termenii sincategorematici sunt acei termeni ce au un înţeles operaţional, dar şi alţi termeni. Sunt termeni sincategorematici particulele ce se află alături de subiectul unei propoziţii („toţi”, „unul”, „nici unul”, „numai”, „afară de”, etc.), particulele ce fac legătura dintre subiectul şi predicatul logic al propoziţiei („este”, „are”, „implică”, etc.), particulele ce se află alături de predicat („în mod necesar”, „posibil”, etc.), conjuncţiile, disjuncţiile, implicaţiile, etc.

Termenii ce trebuie consideraţi pentru a putea înţelege propoziţiile şi, apoi, raţionamentele sunt termenii categorematici. Aceştia se exprimă prin substantive („plantă”, „carte”, „fenomen”, „casă” etc.), substantive determinate de adjective („filosofie practică”, „logică propoziţională”, „an secetos” etc.), sintagme („suită de balet”, „carte de căpătâi”, „meci decisiv” etc.), propoziţii determinative asociate unui cuvânt („studentul care m-a vizitat ieri”, „cărţile premiate în acest an” etc.), fraze determinative asociate unui cuvânt („romanul istoric ce descrie incursiunea riscantă a lui Napoleon în Rusia şi bătăliile dificile pe care acesta a trebuit să le poarte pe timp de iarnă”).

Structura termenilor. Termenii (sau „noţiunile” din limbajul curent) trebuie distinşi de obiecte

şi de cuvinte. Avem, de exemplu, termenul „triunghi”, care se referă la obiectele „triunghiuri”, dar nu este acelaşi lucru cu acestea. La obiecte ne referim, termenii sunt gândiţi. Avem, în limba română, cuvântul „triunghi”, dar termenul „triunghi” este gândit odată cu cuvântul „triunghi” ca o unitate de note (figură geometrică cu trei laturi, cu trei unghiuri) ce nu este relativă la limba din care luăm cuvântul.

Termenii sunt realităţi de alt ordin şi de altă natură decât obiectele şi decât cuvintele şi au o alcătuire proprie, fiind formaţi din conţinut (intensiune) şi sferă (extensiune). Obiectele au însuşiri şi formează clase. Când le gândim ne referim la obiecte reţinându-le însuşirile şi organizând mental însuşirile ca ansambluri de note. Conţinutul unei noţiuni este ansamblul de note sub care sunt reţinute însuşirile gândite ca aparţinând obiectelor (de pildă, în cazul noţiunii „om” ansamblul notelor cuprinde vertebrat, mamifer, biped, capabil de creare şi folosire a limbajului, capabil de confecţionarea uneltelor, capabil de abstractizare, capabil de conştiinţă de sine), iar sfera unei noţiuni este reţinerea clasei obiectelor cărora le atribuim acele însuşiri. Reţinerea mentală a însuşirilor şi a clasei obiectelor ce au

însuşirile este posibilă datorită cuvintelor, ce ne permit nominalizarea obiectelor şi manipularea lor mentală.

Pentru a înţelege particularităţile termenilor nu doar în raport cu obiectele şi cuvintele, ci şi în comparaţie cu simplele imagini despre obiecte, trebuie să avem în vedere împrejurarea că termenii sunt rezultatul unor operaţii de constituire a termenilor. În constituirea termenilor sunt angajate operaţiile de comparare, analiză, sinteză, abstractizare, generalizare ca operaţii mentale ce se adaugă nominalizării. Fiind rezultatul unor operaţii mentale, termenii nu se lasă reduşi la obiecte, cuvinte, reprezentări şi constituie o realitate specifică.

Felurile termenilor. Operaţiile amintite – comparare, analiză, sinteză, abstractizare şi

generalizare – sunt angajate diferit în constituirea termenilor, în funcţie de felul termenilor. Din acest punct de vedere, o distincţie majoră ce trebuie făcută este cea dintre termeni generali şi termeni singulari. [55] Să luăm un exemplu simplu: propoziţia „New York este oraş”, în care avem un termen general, „oraş” şi un termen singular, „New York”. Cei doi termeni diferă sub aspectul referinţei lor.

În cazul termenilor generali, la întrebarea precisă „la ce ne referim atunci când folosim un termen general?” filosofiile dau răspunsuri diferite. Nominalismul consideră că în exemplul „New York este oraş” termenul general „oraş” este un simplu nume dat clasei oraşelor. Originat la Platon, realismul consideră, dimpotrivă, că un termen ca „oraş” se referă la o realitate distinctă de oraşele efective, cea a „universaliilor”, la care oraşele efective se raportează („participă „), relaţia fiind „universalia ante res”. Cu Aristotel a debutat conceptualismul, ce-şi asumă deviza „universalia în rebus”, conform căreia termenii generali se raportează la obiecte, dar, fiind rezultatul unor operaţii, între care cea de abstractizare, nu mai sunt aidoma obiectelor. Husserl s-a ataşat conceptualismului, căruia i-a adăugat perspectiva conform căreia termenii generali nu se lasă reduşi la reprezentările formate pe baza perceperii obiectelor, căci conţin şi o formă de reprezentare ce nu este senzorială, ci eidetică. Frege a propus interpretarea termenilor generali ca funcţii. În exemplul „New York este oraş”, putem recurge la forma „x este oraş”, în care în funcţie de înlocuirea variabilei „x” obţinem o propoziţie adevărată sau una falsă. Expresia funcţională este un termen general atunci când valorile ei posibile sunt valori de adevăr. Wittgenstein a venit însă cu o soluţie diferită şi a propus ca termenii generali să fie consideraţi sub aspectul semnificaţiei lor, iar semnificaţia să fie interpretată ca folosire a termenului respectiv. În exemplul dat, prin termenul „oraş” ne referim la ceva ce se poate stabili făcând inventarul folosirii termenului, fără a presupune că doi folositori ai termenului au obligaţia de a gândi în acest termen ceva general, detaşat de experienţa lor concretă cu obiectele.

Se poate consemna împrejurarea că variatele răspunsuri la întrebarea privind referinţa termenilor generali converg, totuşi, în dreptul observaţiei că aceşti termeni se referă la mulţimi de obiecte compuse din cel puţin două

obiecte şi reţin ceea ce au în comun obiectele clasei respective. Termenii generali se referă, aşadar, la clase de obiecte şi au o latură conceptuală.

La ce se referă, însă, termenii singulari? Să observăm că avem şi propoziţii de forma „El a fost fizician”, „Eu sunt matur”, „Astăzi este şi de lucru”, „Capitala României este municipiu”, care au ca subiect, de asemenea, termeni singulari. Aceşti termeni sunt exprimaţi de nume proprii, pronume demonstrative („acesta”, „acela”), pronume personale („el”, „tu” etc.), expresii deictice (expresii al căror adevăr depinde şi de situaţia în care sunt folosite, precum „eu”, „aici”, „astăzi” etc.), indicatori (expresii ce descriu un obiect sau oferă un indiciu al acestuia, precum „capitala României”, „autorul Simfoniei a IX-a” etc.). La ce se referă, deci, termenii singulari?

Un răspuns ce atrage mereu adepţi a fost dat de John Stuart Mill şi interpretează termenii singulari ca simple nume date unor obiecte singulare. Aceşti termeni ar avea ca prototip numele proprii, încât atunci când îi folosim numim obiectul, fără a asuma vreo proprietate a acestuia. Când folosim termenul „New York” nu am asuma vreo însuşire a oraşului New York, ci doar am da nume acestui oraş. Termenii singulari dau nume, dar nu conotează ceva. Spre deosebire de acest răspuns, Frege a considerat că numele proprii şi, deci, termenii singulari, au atât denotaţie, cât şi conotaţie. Când numesc un obiect am în vedere anumite proprietăţi ale obiectului. Nu ar fi posibilă relaţia de denotare decât sub condiţia unei relaţii de conotare. Russell a dezvoltat această interpretare şi a considerat că termenii singulari având ca prototip numele proprii stau pe o „descripţie definită” fiind, în fapt, „descripţii mascate”. În exemplul „New York este oraş” ar fi vorba de „cel mai mare oraş american de la Atlantic, „primul centru bancar al lumii”. Ulterior Strawson a arătat că atunci când avem o propoziţie de felul „New York este oraş”, prin mijlocirea termenului singular noi ne referim la un obiect singular despre care se spune termenul general, încât delimităm obiectul pe harta realităţii. Termenul singular permite vorbitorului să-l pună pe ascultător în situaţia de a identifica obiectul. Prin identificare se înţelege recunoaşterea de către ascultător printre obiectele unui domeniu a aceluia la care se referă vorbitorul. Deci, termenul singular ne permite să delimităm în interiorul unui domeniu de obiecte un anumit obiect. Acest termen se raportează la obiect nu prin simplă denumire, ci, înainte de aceasta, prin identificare. Căci, nominalizarea – în pofida reprezentării cultivate de o lungă tradiţie culturală, care a socotit nominalizarea drept operaţia cea mai simplă, oarecum „iniţială” a cunoaşterii – este posibilă numai sub condiţia unei operaţii prealabile de identificare.

Desigur că identificarea unui obiect singular într-un domeniu de obiecte este o operaţiune adesea dificilă. Emst Tugendhat a arătat că identificarea s-ar putea face, la prima vedere, prin proprietăţi („Pisica neagră cu bandă albă la gât a plecat de două zile”), dar nu avem univocitate. Putem prin superlative („cel mai înalt munte”), dar nici în acest caz nu avem univocitate, încât singura soluţie ce ne rămâne pentru identificare este să facem o ostensiune: „acesta este obiectul la care ne referim”. Cu alte cuvinte, evităm regressum ad infinitum, altfel inevitabil, recurgând la o determinare însoţită

de un gest indicator, căci cuvinte precum „acesta” au un alt mod de folosire decât alte cuvinte ale limbii. Acest fel de cuvânt desemnează un obiect aflat în situaţia de percepere, încât în diferite astfel de situaţii cuvântul desemnează diferite obiecte. Limba noastră ar sta, de fapt, pe asemenea pronomina („eu”, „tu”, „el”, „acesta”, „acela” etc.), care se aplică mereu altui obiect, în funcţie de situaţia spaţio-temporală şi leagă termenii cu obiectele în modul cel mai direct.

Se observă că semnificaţia termenilor singulari este ceva mai complexă decât la prima vedere. Chiar aşa stând însă lucrurile, nu dă rezultate propunerea lui Kripke de a reveni la interpretarea termenilor singulari ca simple „nume de botez” date obiectelor, care, după „botez”, ar trage după ele o semnificaţie. Motivul este acela că la origine numele proprii puteau fi simple „nume de botez”, dar în orice moment numele proprii presupuneau o anumită „folosire” şi, înainte de aceasta, presupuneau o „identificare”.

Cum distingem, aşadar, termenii generali şi termenii singulari? Am putea apela la o procedură ce constă în considerarea contextului predicaţional: este termen general subiectul ce permite ca predicatul să se atribuie, actual sau potenţial, în acelaşi sens, fiecărui element al clasei subiectului şi este termen singular termenul ce denotă un obiect determinat. Putem apela şi la o procedură semantică, ce constă în a stabili efectivul de obiecte la care se referă termenul. Atunci când termenul se referă la o clasă formată din cel puţin două obiecte, care este luată în totalitate, avem termen general. Atunci când termenul se referă la un singur obiect avem termen singular.

Din multiple considerente – împrejurarea că operăm efectiv cu termeni precum „unii oameni”, „nişte alergători”, „o parte a clasei” etc., împrejurarea că în raţionamente recunoscute ca valide deja în logica clasică se operează cu premise particulare, împrejurarea că în cele mai multe situaţii – înainte de a putea aserta cu privire la întreaga clasă de obiecte, facem aserţiuni privind o parte a obiectelor acelei clase, trebuie să admitem, alături de termenii generali şi de termenii singulari şi termeni particulari. Este termen particular termenul ce se referă la o parte a obiectelor unei clase formate din cel puţin două obiecte.

O altă distincţie printre termeni, ce se impune făcută, este cea dintre termeni colectivi şi termeni necolectivi sau dintre sensul colectiv al termenilor şi sensul distributiv al termenilor. Să luăm exemplele de derivare următoare: „deoarece omul este biped, Darwin a fost biped” şi „deoarece omul este specie biologică, Darwin a fost specie biologică”. Prima derivare este corectă, termenul „omul” fiind luat în sens distributiv, ca termen necolectiv. A doua derivare este falacioasă, căci termenul „omul” este luat în sens colectiv, ca termen colectiv deci. Se observă astfel că acelaşi termen general poate fi luat în cele două sensuri, iar derivările sunt diferite, în consecinţă: una este corectă, cealaltă este falacioasă. Un termen este colectiv atunci când se referă la obiecte luate drept ansambluri. Un termen este necolectiv atunci când se referă la clase de obiecte ca individualităţi.

Adesea distincţia dintre termeni colectivi şi termeni necolectivi nu se poate trasa în general, ci numai în context predicaţional. Cu alte cuvinte, în cazul multor termeni (de exemplu, „armată”, „floră”, „faună”, „bibliotecă” etc.) nu putem stabili dacă un termen e colectiv sau nu decât analizând ce se gândeşte cu acel termen în contextul predicaţional dat.

O altă distincţie importantă, cea dintre termenii pozitivi şi termenii negativi nu se poate trasa decât în contextul predicaţional. Să luăm exemplele: „oraşul New York nu este mic”, „oraşul New York este noninsular” şi „oraşul New York este mare”. Cu toate că în exemplele primul şi al treilea „mic” şi „mare” se neagă, încât la prima vedere „mic” nu se pretinde drept negativul lui „mare”, cei doi termeni sunt, ambii, termeni pozitivi. Un termen este pozitiv atunci când se referă la prezenţa unei determinări. Dar, aşa cum arată primul exemplu, termenii sunt pozitivi sau negativi în funcţie de contextele predicaţionale.

În limbajul în care se discută despre termeni se folosesc cuvinte diferite: „termeni”, „noţiune”, „concept”, „idee”. Toate aceste cuvinte se referă, în fapt, la noţiuni sau termeni. Diferenţa dintre ele constă în rangul de generalitate, în înţelesul că un „concept” este mai general decât o noţiune obişnuită, o „categorie” este mai generală decât un „concept” (iar în accepţiunea celor mai multe filosofii „categorie” este conceptul de maximă generalitate), iar o „idee” este cea mai cuprinzătoare noţiune (în accepţiunea unor filosofii „ideea” fiind noţiunea integratoare a unui întreg domeniu al existenţei, precum, spre ilustrare, subiectivitatea, cosmosul, etc.).

Din punctul de vedere al analizei logice a raţionărilor o distincţie importantă este cea dintre termenii referenţiali şi termenii nereferenţiali. Se numeşte termen referenţial termenul în clasa căruia se poate indica cel puţin un obiect. Sunt termeni nereferenţiali termenii de clasă vidă (de exemplu, „cerc pătrat”, „perpetuum mobile”).

Raporturi între termeni. Termenii intră în diferite raporturi. Astfel, putem identifica raporturi de

identitate (de exemplu „Bucureşti” şi „capitala României”), raporturi de interferenţă (precum „pasăre” şi „călător”), raporturi de ordinare (ca în exemplele „figură geometrică – poligon – triunghi” şi „mamifer – om”), raporturi de opoziţie. Acestea din urmă pot fi raporturi de contrarietate (de pildă, „scriitor” şi „filosof”) sau raporturi de contradicţie (spre ilustrare „scriitor” şi „nonscriitor”).

În orice caz, termenii se lasă ordonaţi într-un sistem. A stăpâni nu doar cuvinte ci şi termeni (adică cuvinte înţelese ca noţiuni) şi a avea în minte un sistem al termenilor sunt condiţii elementare ale unei activităţi intelectuale semnificative şi, desigur, ale unei culturi intelectuale.

Operaţii asupra termenilor. Asupra termenilor putem efectua diferite operaţii. Este vorba de

determinare, generalizare, definiţie, diviziune, clasificare, de diferenţiere, integrare, analiză, sinteză. Să abordăm pe rând, plecând de la exemple, aceste operaţii cu termeni.

Determinarea – care este echivalată în manualele tradiţionale cu „concretizarea” – înseamnă operaţia logică prin care, într-o serie de noţiuni aflate în raport de ordinare, trecem de la noţiuni mai generale la altele mai puţin generale îmbogăţind conţinutul. De exemplu, trecerea de la „om” la „om european” se face adăugând nota „om ce trăieşte în Europa”. Determinarea ca operaţie logică trebuie distinsă de determinare ca operaţie gnoseologică, ce constă în indicarea conţinutului şi sferei noţiunilor.

Generalizarea – echivalată, la rândul ei, în manualele vechi, cu „abstractizarea” – este operaţia logică prin care într-o serie de noţiuni aflate în raport de ordinare trecem la noţiuni de un grad de generalitate mai înalt reducând conţinutul. Trecerea, de pildă, de la „triunghi echilateral” la „triunghi” o facem lăsând la o parte nota „triunghi cu laturi egale”.

Determinarea şi generalizarea, ca operaţii logice, se aplică noţiunilor aflate în raport de ordinare pe direcţia summum genus (genul maxim) – infima species (speciile infime), în cazul determinării şi pe direcţia inversă, în cazul generalizării. Genul maxim este limita pentru generalizări, iar speciile infime sunt limita pentru determinări.

Definirea. O altă operaţie cu termeni şi una dintre operaţiile logice de importanţă

fundamentală în cunoaştere este definirea. Pentru a înţelege sensul ei, este de observat că gândirea se desfăşoară în forma unor entităţi specifice, pe care ea însăţi le creează prelucrând pe plan cognitiv datele experienţei. Întrucât sunt produse ale gândirii, deci obiecte formate mental, ce nu există ca atare în realitate, aceste entităţi se numesc „constructe”. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale înfăţişării lor şi, înainte de toate, noţiunile, termenii folosiţi în propoziţii şi raţionamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv; este indispensabil ca termenilor să le precizăm extensiunea şi intensiunea. Operaţia prin care facem precizarea este definiţia.

În istoria logicii, definiţia a fost interpretate: operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel), de stabilire a înţelesului unui nume (Hobbes), de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul (Wittgenstein), de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap), convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Curry). Parcurgând aceste accepţiuni, se poate observa că fiecare pune accentul pe un aspect sau altul şi, îndeosebi, pe aspectul cognitiv sau pe cel lingvistic.

De altfel, controversa majoră în ceea ce priveşte accepţiunea definiţiei a opus punctul de vedere cognitiv şi punctul de vedere lingvistic. Adepţii punctului de vedere cognitiv au considerat că definiţia fixează o experienţă de cunoaştere; adepţii punctului de vedere lingvistic au considerat că definiţia fixează un mod de folosire a limbajului. Care dintre accepţiunile de mai sus trebuie reţinută şi folosită? Care dintre ele redă natura definiţiei? Răspunsul îl putem rezuma astfel: a) în considerarea definiţiei, aspectul logic trebuie să fie bine conturat, dar nu trebuie rupt de aspectele lingvistice, praxiologice etc.; b) definiţia nu se reduce la fixarea unei folosiri a limbajului, căci ea înseamnă şi fixarea unei experienţe de cunoaştere; c) combinarea

efectivă a aspectului cognitiv şi a aspectului lingvistic poate varia în funcţie de tipul de definiţie. În concluzie, definiţia se aplică termenilor şi, odată cu stabilirea unei anumite folosiri a expresiilor care îi desemnează, ea fixează şi o anumită cunoştinţă.

Pentru a cerceta structura definiţiei, să plecăm de la câteva exemple: (1) Triunghiul este poligonul cu trei laturi, trei vârfuri şi trei unghiuri; (2) Combinarea chimică este fenomenul chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali, pentru a forma molecula unei noi substanţe, cu însuşiri deosebite de cele ale substanţelor de la care s-a pornit; (3) Modestia este trăsătura de caracter rezultată dintr-o apreciere obiectivă, echitabilă a propriilor calităţi şi defecte. Este evident că aceste definiţii au forma propoziţiilor. Pentru a defini termeni, se apelează la alţi termeni. Aceste propoziţii conţin: un termen de definit, numit pe scurt definitul (definiendum); o parte prin care se defineşte, numită definitorul (definiens) şi o relaţie de echivalenţă a semnificaţiilor între cele două părţi. Astfel că putem reda sintactic definiţia cu formula: x = df y, în care x este definitul, iar y este definitorul.

Se pune întrebarea: care este conţinutul definiţiei? Cu alte cuvinte: ce se reţine într-o definiţie? Definim termenii, iar aceştia se referă la obiecte, care sunt „referenţii” lor. Fiecare termen are o semnificaţie, conferită de obiecte şi proprietăţile lor şi un sens, dat de modul în care el preia semnificaţia la nivel noetic. Definiţia redă semnificaţia şi sensul termenilor; acestea formează conţinutul ei.

Definiţiile reprezintă un mijloc pentru delimitarea şi ordonarea obiectelor şi, în această calitate, un instrument indispensabil în activitatea practică a omului pentru luarea sub control a fenomenelor naturale şi sociale. Ele au, deci, importante funcţii în cadrul praxisului social. Îndeplinirea cu succes a acestor funcţii este însă condiţionată de îndeplinirea unor funcţii cognitive: a) întrucât noţiunile, termenii sunt „bilanţul cunoaşterii”, definiţiile sunt cele ce fixează experienţele de cunoaştere şi le explicitează la nivelul termenilor; b) redând semnificaţia şi sensul termenilor, ele stabilesc înţelesul acestora; c) precizând înţelesul, ele permit introducerea de termeni noi într-un limbaj şi traducerea unor expresii dintr-un limbaj în altul; d) definiţiile conferă cunoştinţelor o formă care le face apte pentru folosirea lor colectivă; e) definiţiile dau cunoştinţelor o formă în vederea extinderii lor prin inferenţe.

Dată fiind importanţa ei deosebită în cunoaştere, definiţia s-a bucurat de o atenţie încă în scrierile fondatorului logicii ca ştiinţă, Aristotel. Stagiritul a formulat o poziţie de referinţă în problemele definiţiei, care ar putea fi rezumată astfel: a) „Definiţia este o vorbire care exprimă esenţa unui lucru. Ea întrebuinţează sau o vorbire în locul unui nume sau o vorbire în locul unei alte vorbiri, căci unele lucruri exprimate printr-o vorbire pot fi şi ele definite” [56]; b) orice definiţie prezintă un termen cu ajutorul unor termeni deja cunoscuţi. În acest sens, ea poate fi privită ca „reducere” a unui termen necunoscut sau mai puţin cunoscut la termeni cunoscuşi, deci ca o operaţie de stabilire a înţelesului la nivelul limbajului; c) în orice definiţie definitul şi definitorul se referă la aceeaşi clasă de obiecte; de aceea, cele două părţi ale

definiţiei sunt echivalente extensional; d) orice definiţie se face prin gen proxim şi diferenţă specifică. Aristotel pretindea ca la definire „să aşezăm lucrul sub genul său şi să adăugăm diferenţele, deoarece într-o definiţie genul redă în primul rând esenţa definitului” [57]; e) se pot defini termenii generali, în afară de genul suprem şi de termenii singulari; aceştia pot fi caracterizaţi sau descrişi.

Poziţia aristotelică se caracterizează, înainte de toate, prin punerea în legătură a punctului de vedere lingvistic cu cel cognitiv şi prin tratarea definiţiei în cadrul procesului de comunicare. Ea a rămas superioară poziţiilor ulterioare, care s-au impus în logica tradiţională şi care au izolat aspectul logic-formal al definiţiei de celelalte aspecte ale acesteia. Sub alte laturi însă, această poziţie a fost sursa unor prejudecăţi: prejudecata după care orice definiţie exprimă „esenţa” lucrurilor, care, fiind una, nu permite decât o singură definiţie pentru fiecare lucru; prejudecata după care orice definiţie se face prin gen proxim şi diferenţă specifică, fiind, aşadar, definiţie generică (a termenilor generali); prejudecata după care termenii individuali, ca şi cei desemnaţi de verbe, adverbe, prepoziţii etc. Nu pot fi definiţi. O dată cu progresul cunoaşterii a putut fi denunţată presupoziţia fundamentală ce s-a aflat la baza acestor prejudecăţi, conform căreia s-ar putea identifica esenţe imuabile ale obiectelor. Totodată, pe măsura trecerii la perspectiva practic-acţională şi la perspectiva semiotică asupra cunoaşterii, a devenit evidentă posibilitatea de a da mai multe definiţii aceluiaşi termen, în funcţie de însuşirile obiectului luat în considerare; de a formula definiţii nongenerice, cum sunt, de exemplu, definiţiile operaţionale; de a defini termeni individuali, ca şi termeni desemnaţi de verbe, prepoziţii.

Definirea termenilor se poate efectua în mai multe feluri. După cum se sprijină pe extensiunea sau pe intensiunea termenilor, definiţia se numeşte denotativă sau conotativă.

Cele mai simple definiţii denotative sunt: 1. Definiţia prin exemplificare: se specifică un obiect din extensiunea termenului: „Continent este, de exemplu, Europa”.

2. Definiţia prin enumerare: definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului: „Prin continent înţelegem oricare dintre acestea: Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Antarctida, Australia, Oceania”.

3. Definiţia ostensivă (prin indicare): se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din expresiile: „aceasta este un.”, „iată un.”, „în faţă avem un.”; de exemplu, „roşul este această culoare”; „nota do este această notă”. Indicarea este aici reprezentativă.

Toate aceste procedee denotative, deşi utile, sunt imprecise, căci înlocuiesc generalul prin particular şi singular, fără a da înţelesul exact al termenilor.

Cea mai simplă definiţie conotativă este: 4. Definiţia prin sinonime: se defineşte un termen printr-un alt termen, care posedă acelaşi înţeles. Acesta este un procedeu foarte frecvent, folosit în dicţionare. Exemple: adagiu = maximă (sentinţă), lealitate = sinceritate (cinste, francheţe). Deşi practicată

şi acceptată de unii logicieni nominalişti drept corectă, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, deoarece ajunge la eroarea logică numită cerc în definiţie. În plus, nu toate cuvintele au sinonime iar, pe de altă parte, rareori se întâlnesc sinonime absolute.

5. Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică, procedeu impus de Aristotel. Este un procedeu care face ape la celelalte operaţii logice cu termeni (specificare, generalizare, clasificare şi diviziune), în acest fel fiecare termen câştigând un loc precis într-un sistem de termeni. Pe scurt, procedeul constă în: (i) introducerea termenului de definit într-un termen care este genul său, ţinând seama de asemănările cu semnificaţia altor termeni; (ii) diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor (a diferenţelor). Cu alte cuvinte, procedeul conotativ iniţiat de Aristotel presupune stabilirea unor relaţii între termeni, prezentate mai sus: subordonarea şi coordonarea.

Definiţia realizată prin gen şi diferenţă trebuie să satisfacă următoarele condiţii: 1. Genul să fie proxim, adică supraordonat imediat; 2. Diferenţa să fie specifică, o notă proprie din intensiunea definitului, care să-l deosebească de celelalte specii incluse în genul proxim. Altfel, nota respectivă nu caracterizează termenul în mod exclusiv; 3. Un termen poate fi inclus, succesiv, în genuri proxime diferite şi poate poseda mai multe diferenţe specifice. De unde urmează: 4) Acelaşi termen poate fi definit în mod corect în mai multe feluri. De exemplu: „cercul – este secţiune într-un cilindru sau con”; „este locul geometric al anumitor puncte”; „este figura generată de o rază” etc. Aceste definiţii se ierarhizează după valoarea lor gnoseologică şi după necesităţi demonstrative.

Regulile definiţiei. Dacă acceptăm că (i) Definiţia constă în reconstruirea unui termen cu

ajutorul altor termeni şi (ii) Definiţia urmăreşte clasificarea înţelesului (a intensiunii) termenului respectiv, rezultă regulile de respectat pentru ca definiţiile, realizate după procedeul aristotelic, să fie corecte: (1) Definitorul (definiens) şi definitul (definiendum) trebuie să fie exprimaţi prin termeni identici (coextensivi). Aceasta este o regulă privitoare la extensiunea termenilor, a cărei satisfacere face ca definiţia să fie adecvată, adică să fie exprimată printr-o propoziţie de forma S (specia) este GD (gen + diferenţă), în care trebuie să avem S = GD (verbul „este” indică raportul de identitate). Aceasta este o propoziţie universal-afirmativă, cu predicatul distribuit, care se converteşte simplu: GD este S; de exemplu: triunghiul este poligonul trilater = poligonul trilater este triunghiul.

Dacă definitul şi definitorul nu sunt exprimaţi prin termeni identici, atunci definiţia este incorectă, fiind posibile trei situaţii: (i) Dacă termenul definitor este supraordonat termenului definit, atunci definiţia este prea largă, de exemplu, Văzul este facultatea de a distinge corpurile (Platon); Pătratul este patrulaterul echilateral.

(ii) Dacă termenul definitor este subordonat termenului definit, atunci definiţia este prea îngustă; de exemplu, matematica este ştiinţa cantităţii, Matematica este ştiinţa numerelor; Omul este fiinţa raţională.

(iii) Dacă definitorul şi definitul sunt termeni încrucişaţi, definiţia este, pe de o parte, prea largă, pe de alta, prea îngustă; de exemplu, naţiunea este comunitate de limbă; Sociologia este ştiinţa societăţii.

2. Definiţia să fie clară. Este o regulă privitoare la intensiune şi pretinde ca termenul definitor să fie mai clar decât definitul. Pentru respectarea acestei reguli, se impun următoarele condiţii: (i) Definiţia să nu fie tautologică, adică definitorul să nu repete definitul, ca în exemplul: „Lumina este mişcarea luminară a corpurilor luminoase” (Noël). „Memoria este facultatea e a regândi ceea ce a fost anterior conştientizat”.

(ii) Definiţia să nu fie circulară, cu alte cuvinte, termenul definitor să nu se sprijine la rândul lui pe termenul definit, ci să fie termen independent de acesta; de exemplu: frumosul este ceea ce suscită simţul estetic; Spaţiul este ordinea coexistenţei, iar timpul este ordinea succesiunii. Se exceptează, prin forţa lucrurilor, de la respectarea acestei condiţii definiţia termenilor corelativi, care sunt definiţi în virtutea relaţiei care îi uneşte. De exemplu, termenii „întreg” şi „parte”: Întregul este ansamblul părţilor componente, integrate organic, iar Partea este un element al întregului, care are o relativă independenţă în raport cu acesta.

(iii) Definiţia să nu fie negativă, dacă poate fi afirmativă, adică definitorul să indice ce este definitul, nu ceea ce nu este. Din capul locului se impune, în legătură cu această regulă, să facem distincţie între „negaţia lingvistică” şi „negaţia logică”; cele două feluri de negaţii nu se suprapun în toate cazurile. Sunt negaţii lingvistice, precum „universul nu este finit”, ce nu sunt totodată şi negaţii logice; dimpotrivă, aserţiunea se referă la prezenţa unei însuşiri, aceea de a fi infinit. De aceea, o definiţie precum „Paralelele sunt drepte ce nu se întâlnesc niciodată oricât ar fi prelungite” nu reprezintă o încălcare a acestei reguli. Mai este de observat împrejurarea că acestei reguli i se sustrag definiţiile termenilor negativi, care, în mod inevitabil au o formă logică negativă. Un exemplu în acest sens este definiţia: Independenţa logică este proprietatea unui sistem axiomatic constând în aceea că nici una din axiomele sale nu se poate deduce din celelalte axiome ale sistemului respectiv. De asemenea, sunt admise definiţii negative în dihotomii: „vertebrat” – „nevertebrat”. Totuşi, o analiză profundă descoperă note pozitive: nevertebratele au o anumită organizare interioară.

(iv) Definiţia să nu cuprindă termeni echivoci şi expresii figurate. Această regulă pretinde mai întâi ca definitorul să cuprindă numai termeni cunoscuţi, cu o semnificaţie şi un sens precise. În exemplul: Raţiunea este facultatea de a judeca bine, adică de a discerne şi răul, adevărul şi falsul, frumosul şi urâtul printr-un sentiment interior, spontan şi imediat nu este satisfăcută această pretenţie. El conţine părţi, precum „sentiment interior, spontan şi imediat”, cu totul imprecise. Regula pretinde apoi definitorul să nu recurgă la expresii figurate şi la metafore, ci să indice în mod precis notele caracteristice ale definitului. Cu alte cuvinte, nu-şi au locul în definiţie figurile de stil cu sens retoric, menite să stârnească adeziunea sau, în orice caz, o anumită reacţie subiectivă. De aceea, propoziţiile ca Ideea de bine este

soarele în lumea ideilor, Dreptul este întruchiparea ideii morale, Câinele este prietenul credincios al omului nu sunt definiţii.

Unele manuale de logică propun admiterea în lista regulilor definiţiei şi a unei reguli privind consistenţa definiţiei. Se consideră că o definiţie nu trebuie să intre în contradicţie cu alte definiţii şi propoziţii din interiorul unui sistem de propoziţii şi că, în acest sens, ea trebuie să fie consistentă. Se poate însă remarca că, în vreme ce regulile amintite mai sus se referă la extensiunea şi intensiunea termenilor ce compun definiţia şi, deci, numai la proprietăţi ale definiţiei, cerinţa consistenţei se referă la relaţiile propoziţiilor în interiorul unui sistem. Aceasta nu este propriu-zis o regulă privind definiţia, ci o aplicare a principiului necontradicţiei la nivelul unui sistem de propoziţii şi, mai exact, o proprietate a acestuia.

Felurile definiţiilor. În concepţia aristotelică şi, în bună parte, în tradiţia pe care a inspirat-

o, definiţiile au fost reduse la definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică. Ideea definiţiilor de nume nu a fost străină, dar a rămas vagă. În practica cercetării, în cunoaştere, în general şi în viaţa practică, gama definiţiilor este însă mult mai largă. În logica ulterioară au fost întreprinse demersuri pentru a apropia cât mai mult teoria logică a definiţiei de practica efectivă a definirii. Au fost delimitate definiţii reale şi definiţii nominale, definiţii implicite şi definiţii explicite, definiţii esenţiale şi definiţii descriptive, definiţii operaţionale şi altele, precum şi speciile unora dintre acestea. Astăzi, tabloul tipurilor de definiţii este foarte bogat. Între timp abordarea acestor tipuri a fructificat avantajele perspectivei semiotice, care inserează operaţia de definire în procesul comunicării soldată cu înţelegerea şi a perspectivei praxiologice, în lumina căreia operaţia de definire nu este un scop în sine, ci rămâne subordonată nevoilor de identificare, clasificare, sistematizare, apărute în sfera cunoaşterii, pe baza necesităţilor activităţii practice [58]. Privită în perspectivă semiotică şi praxiologică, definiţia prezintă o multitudine de tipuri, care intervin în cunoaşterea cu funcţii şi în situaţii diferite.

Putem clasifica definiţiile după mai multe criterii. Astfel: I. După forma logico-lingvistică sunt: 1. Definiţii implicite – definiţii în

care definitul este precizat prin relaţiile sale cu alţi termeni înăuntrul unui sistem de limbaj. Astfel de definiţii a propus David Hilbert pentru a evita aşezarea geometriei pe o bază intuitivă. El a conceput un sistem axiomatic al geometriei, ai cărui termeni iniţiali – punct, linie, plan, între, în afară – sunt definiţi în interiorul sistemului de axiome [59].

2. Definiţii explicite – în care definitul este precizat prin desfăşurarea definitorului într-un limbaj în car se defineşte.

II. După felul entităţii definite sunt: 1. Definiţii nominale – definiţii ce au ca obiect termenii ca expresii ce desemnează (ca „nume”). Ele nu trimit la obiecte, ci la cuvinte. De aceea, acest tip de definiţii are îndeobşte forma: „Prin termenul T înţelegem.”, „Numim T.” etc. Spre a marca faptul că au ca obiect termenii ca expresii care desemnează şi nu concepte, în aceste definiţii definitul se pune în ghilimele. Un exemplu de definiţie nominală este

acesta: Numim „divertisment” o piesă muzicală instrumentală alcătuită din mai multe părţi succesive, cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant.

La rândul lor, după funcţia îndeplinită în procesul de cunoaştere, definiţiile nominale sunt de mai multe feluri: a) definiţii de înregistrare, adică definiţii care consemnează înţelesul sau înţelesurile pe care le are o expresie într-un limbaj. Aceste definiţii se numesc şi definiţii lexicale şi se utilizează în inventarele lingvistice ce iau forma dicţionarelor. De exemplu: Prin „învăţătură” se înţelege: 1. Sistem de îndrumări teoretice şi practice într-un anumit domeniu de activitate; doctrină; principiu teoretic sau practic; 2. Cunoştinţe, cultură, înţelepciune; 3. Studiu; şcoală; ucenicie; materie de studiu; 4. Povaţă; sfat; lecţie.

B) definiţii de precizare, adică definiţii care aduc o completare în ceea ce priveşte înţelesul unei expresii sau îl modifică. Un exemplu îl constituie expresia „simultan”, care, în urma apariţiei teoriei relativităţii a lui Einstein, a căpătat precizarea „relativ la un anumit sistem de referinţă”, adăugată înţelesului „care se petrece în acelaşi timp, concomitent”. Definiţii de precizare se folosesc atunci când într-un domeniu al cunoaşterii intervin noi cunoştinţe, ce modifică accepţiunea unor termeni.

C) definiţii stipulative, adică definiţii ce conferă o accepţiune nouă unui termen deja existent, datorită introducerii lui într-un context nou. Ele se folosesc ori de câte ori se procedează la crearea de limbaje artificiale sau la îmbogăţirea limbajului natural. Sunt definiţii stipulative definiţiile de genul: Prin „puzzle” înţelegem un joc de reconstituire a unui întreg din fragmente decupate – o definiţie prin care se stabileşte înţelesul unui termen străin introdus în limba română. Un alt exemplu: Prin „contingent” înţelegem ceva ce poate să se producă sau nu – definiţie prin care stabilim ce înţeles atribuim unui termen într-un anumit context, având în vedere că acest termen poate avea şi alt înţeles: Prin „contingent” înţelegem totalitatea tinerilor încorporaţi în acelaşi an în serviciul militar. Sunt, de asemenea, definiţii stipulative aşa-numitele definiţii abreviative, adică definiţiile unor simboluri prin care o expresie este mult prescurtată: „ONU” înseamnă Organizaţia naţiunilor Unite, o organizaţie care are ca scop rezolvarea diferendelor politice pe cale paşnică, prin dialog şi consultare.

Este de observat că în cazul definiţiilor nominale nu se pune problema valorii lor alethice. De aceea, printr-o definiţie nominală se răspunde la o întrebare de genul: „ce se înţelege prin termenul T?” şi nu la o întrebare de felul: „sunt toate obiectele din clasa definitului caracterizate de definitor şi numai ele?”. Căci, nemijlocit, definiţiile nominale se referă la înţelegerea termenilor şi nu la conţinutul lor de cunoaştere. În cazul lor, într-adevăr, cum deja John Locke remarca, a defini înseamnă „a arăta înţelesul unui cuvânt prin alţi câţiva termeni care nu sunt sinonimi” [60].

Desigur, definiţiile nu sunt toate nominale, cum consideră o întreagă direcţie în logica modernă, căreia îi aparţine şi Locke. Această direcţie este configurată în jurul tezei conform căreia, fiind explicitări ale înţelesului termenilor, iar expresiile ce îi desemnează pe aceştia fiind convenţionale, definiţiile nominale, la care ar fi reductibile toate definiţiile, ar fi

convenţionale. Nu se poate contesta convenţionalitatea, într-un anumit sens (semnificaţia unei expresii sau expresia pentru o semnificaţie este, în orice limbă, rezultatul unei „alegeri” între variante), definiţiilor nominale, dar se poate contesta reducerea definiţiilor la definiţii nominale. Spre deosebire de definiţiile nominale, există definiţii reale, care se raportează la obiecte şi nu la numele lor.

2. Definiţiile reale sunt definiţiile care dezvăluie determinările caracteristice ale obiectelor, adică dezvăluie conţinutul termenilor. Aceste definiţii dezvăluie note ale definitului şi, pe această cale, însuşiri, relaţii etc. Ale obiectelor la care se referă definitul. În cazul acestor definiţii se pune problema valorilor alethice, ca răspuns la întrebarea: „sunt toate obiectele din clasa definitului caracterizate de definitor – şi numai ele?”.

Definiţiile reale, după felul definitorului, sunt la rândul lor, de mai multe feluri: a) definiţii generice sau definiţiile prin gen proxim şi diferenţă specifică. Acestea sunt aplicabile termenilor generali, despre care a fost vorba mai sus şi cărora le-am fixat condiţii de aplicabilitate. Ele sunt aplicabile termenilor care, în virtutea raporturilor de ordinare, se dispun în sistem de la speciile ultime la genul suprem, exclusiv. Definiţiile generice nu pot fi aplicate extremităţilor acestui sistem, căci, în cazul termenilor singulari, diferenţa specifică presupune o descriere, iar în cazul genului suprem, nu se poate indica genul proxim. În ambele cazuri, însă, sunt posibile alte tipuri de definiţie.

B) definiţii genetice sau definiţiile în care definitorul indică modul de formare a obiectului la care se referă definitorul. De exemplu, „Ecoul este efectul produs de o undă acustică care, prin reflectare, se întoarce la sursa emitentă, cu o intensitate şi o întârziere necesară pentru a putea fi percepută ca distinctă de unda directă”. O specie a definiţiilor genetice o formează definiţiile genetice constructive, care arată modul cum se construiesc obiectele prin acţiunea agentului uman: Cercul este linia curbă închisă formată prin rotirea unui segment de dreaptă în jurul unui punct fix.

C) definiţii funcţionale sau definiţiile în care definitorul indică funcţia obiectului la care se referă definitul într-un ansamblu din care face parte. De exemplu, definiţia Catargul este piesa care susţine pânzele corăbiei este funcţională. În astfel de definiţii, definitorul cuprinde întregul proxim şi diferenţa funcţională.

D) Definiţii relaţionale sunt cele în care definitorul indică relaţii specifice obiectului la care se referă. De exemplu, Zero este numărul care, înmulţit cu oricare alt număr, dă tot zero. O specie a definiţiilor relaţionale sunt definiţiile abstractive sau definiţiile prin abstracţie [61]. Ele se elaborează pe baza relaţiei de echivalenţă. Este cunoscută din matematică definiţia numărului (Frege, Russell): numărul unei clase α este clasa tuturor claselor echivalente cu α. În logică, semnul se defineşte în mod analog: Semnul este clasa tuturor inscripţiilor echivalente grafic.

E) Definiţii operaţionale sunt definiţiile în care definitorul indică operaţii de identificare şi delimitare a obiectului la care se referă definitul. Definiţia: Un număr este par dacă rezultatul împărţirii sale cu doi este un număr întreg

este o definiţie operaţională întrucât identificarea obiectului şi delimitarea sa de alte obiecte este mijlocită de efectuarea unei operaţii. Acest tip de definiţie s-a conturat mai precis în urma propunerii lui P. W. Bridgman de a înţelege printr-un concept o mulţime de operaţii; conceptul este sinonim cu mulţimea corespunzătoare [62]. Respingând aspectul reducţionist al acestei teze, care dizolvă în cele din urmă conceptele în operaţii şi nu mai ajunge să pună problema definirii lor propriu-zise, nu trebuie ignorată intervenţia inevitabilă în practica cercetării a definiţiilor operaţionale şi importanţa lor în legarea planului teoretic al cunoaşterii de planul experimental.

În legătură cu definiţiile operaţionale se ridică întrebarea privind relaţia dintre definiţie şi măsurare. Printre adepţii operaţionalismului a fost răspândit punctul de vedere după care definim un concept aplicând măsurarea obiectului la are se referă. „Evident, scria Bridgman, noi ştim ce înţelegem prin lungime dacă putem spune care este lungimea cutărui sau cutărui obiect, iar pentru fizician nu este nevoie de mai mult” [63]. Trebuie însă observat că măsurarea nu este echivalentă cu definirea şi nu o poate substitui. Deşi ambele sunt operaţii de determinare, între ele subzistă o importantă deosebire: definirea determină un termen (o calitate) în ceea ce priveşte aplicarea lui la o clasă de obiecte; măsurarea determină gradul în care un obiect satisface termenul (calitatea). Măsurarea este perpetuu înăuntrul unei calităţi şi o presupune printre condiţiile posibilităţii ei.

Termenii intră în legături variate şi formează sisteme. Se pune întrebarea dacă toţi termenii unui sistem pot fi definiţi. Răspunsul este negativ. În orice sistem rămân anumiţi termeni ce nu pot fi definiţi în acel sistem. Aceştia pot fi definiţi în alt sistem de termeni folosiţi unul din tipurile de definiţie amintite. Sunt situaţii în care, însă, într-un domeniu oarecare se operează ce termeni ai „vocabularului de bază” al domeniului considerat, cei care sunt, în ceea ce priveşte semnificaţia lor, „obişnuiţi”. Ei trebuie să fie totuşi precizaţi. Precizarea lor recurge inevitabil la „caracterizări parţiale”, ce vor fi înlocuite ulterior cu definiţii. O formă frecventă a „caracterizării parţiale”, este aşa-numita definiţie condiţională. Nu este vorba de o definiţie propriu-zisă, deoarece ea presupune o relaţie de implicaţie şi nu o relaţie de echivalenţă. Un exemplu este: „x” este un substantiv feminin, întrucât posedă caracterele a, b, c.

Un aspect important al definiţiilor este istoricitatea. Pe măsura sporirii cunoştinţelor, definiţiile suferă schimbări şi, la limită, sunt înlocuite cu noi definiţii. Luând în seamă şi înţelegând în mod concret istoricitatea definiţiilor, la antipodul tendinţei de a ipostazia anumite definiţii, ca şi al tendinţei relativiste, trebuie însă subliniată necesitatea de a realiza în fiecare moment al cunoaşterii definiţii complete. O definiţie este completă dacă pe baza ei se poate stabili în mod univoc apartenenţa sau neapartenenţa unui obiect la clasa definitului. Completitudinea este condiţia fundamentală a unei definiţii bune, care, la rândul ei, rămâne una dintre condiţiile unei activităţi de cunoaştere evoluate şi, în general, a unei gândiri corecte şi productive. Căci, aşa cum Pascal remarca, „cine vrea să gândească bine, trebuie să aibă în

mod constant şi latent, alături de noţiunea pe care o întrebuinţează şi definiţia ei”.

Diviziunea. Diviziunea este operaţia logică prin care într-o serie de noţiuni aflate în

raport de ordinare descompunem genurile în specii. De exemplu, descompunerea genului „localitate” în „localitate urbană” şi „localitate rurală”, după criteriul tipului de economie şi civilizaţie este o diviziune. Sau descompunerea genului „triunghi” în „triunghi dreptunghic”, triunghi ascuţitunghic” şi „triunghi obtuzunghic” după criteriul felului unghiurilor este o altă diviziune.

Orice diviziune cuprinde o „noţiune de divizat” (totum divisum), un „criteriu al diviziunii” (fundamentum divisionis) şi „noţiunile rezultat al diviziunii” (membra divisionis). Criteriul este relativ şi se alege în funcţie de problema de rezolvat.

Pentru ca să fie validă (corectă) o diviziune trebuie să satisfacă anumite reguli – regulile diviziunii. Este vorba de următoarele reguli: a) diviziunea să fie completă, adică membrele diviziunii să epuizeze sfera noţiunii de divizat; b) membrele diviziunii să se excludă, adică să nu fie în raport de identitate sau în raport de interferenţă; c) diviziunea să aibă un fundament unic şi esenţial; d) diviziunea să fie continuă, să nu facă salturi.

Să luăm în considerare câteva exemple de diviziuni: „Triunghiurile sunt de două feluri: dreptunghice şi ascuţitunghice”; „Periodicele sunt cotidiene, săptămânale, lunare, trimestriale, semestriale, anuare şi în formă de cărţi”; „Triunghiurile sunt mari, mijlocii, mici şi dreptunghice”;”Acţiunile sunt utile, inutile şi folositoare pentru comunitate”. Dacă analizăm aceste diviziuni vom observa că fiecare este nevalidă deoarece încalcă una din regulile diviziunii.

După criteriul efectivului de membre diviziunile sunt dihotomii („Substanţele sunt organice şi anorganice”), trihotomii („Propoziţiile sunt adevărate sau false sau nedeterminate”), politomii. Dihotomiile se folosesc atunci când ne interesează un membru al diviziunii sau când doar un membru ne este cunoscut suficient şi, desigur, atunci când, după criteriul considerat, rezultă doar două membre.

Clasificarea. Clasificarea este operaţia logică prin care, grupând speciile după

anumite criterii formăm genuri. Putem, de pildă, grupa, într-o mulţime de profesionişti, membrii mulţimii în „profesionişti de performanţă”, „profesionişti cu pregătire medie” şi „profesionişti slabi pregătiţi” şi obţinem genurile respective.

Se observă că gruparea şi, deci, clasificarea este o operaţie asupra noţiunilor, dar poate fi şi o operaţie asupra a ceea ce am numit obiectele. Se mai poate observa că şi clasificarea este dependentă de criteriul considerat. Atunci când criteriul este luat dintre proprietăţile esenţiale ale obiectelor considerate avem o clasificare naturală sau o dezvăluire a claselor (precum în exemplul de mai sus), iar atunci când criteriul este oarecum exterior obiectelor considerate (precum, de pildă, o clasificare a profesioniştilor după

domiciliul lor, la sat sau la oraş) avem o clasificare artificială sau o formare a claselor.

Într-o clasificare ce operează asupra obiectelor luăm ca punct de plecare mulţimea obiectelor dintr-un domeniu şi, asumându-ne drept criteriu o proprietate, stabilim clase. Apoi, putem stabili clase ale claselor, până la clasa maximă, care este „universul”.

Este de observat că nu toate clasificările iau drept criteriu o proprietate. Acest aspect nici nu ne afectează validitatea clasificării. Într-o clasificare trebuie să opereze un singur criteriu, dar acesta poate consta dintr-o combinaţie de proprietăţi. De pildă, în biologie delimităm organismele după un criteriu ce include proprietăţi morfologice, fiziologice, ecologice, etologice, geografice, iar în ştiinţele sociale comparăm civilizaţiile cu un criteriu ce reuneşte caractere tehnologice ale producţiei, tipul proprietăţii, poziţia ştiinţei, structura puterii politice, forma de guvernământ şi altele.

Într-o clasificare de importanţă fundamentală este stabilirea şi aplicarea consecventă a criteriului de clasificare. Alegerea acestuia se face, desigur, în funcţie de problema de rezolvat. Se pot obţine, în orice caz, „clasificări orizontale”, ce sunt bazate în fond pe relaţia de incluziune a claselor, dar se pot obţine şi „clasificări verticale”, ce se bazează pe alte relaţii. De pildă, în Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein a delimitat „clasa stărilor de fapte”, „clasa propoziţiilor despre stări de fapte” şi „clasa propoziţiilor despre aceste propoziţii”, punând apoi întrebarea filosofică privind posibilitatea de a construi propoziţii cu sens la nivelul claselor de propoziţii despre propoziţiile din clasele ierarhic anterioare.

Alte operaţii. Până aici am caracterizat operaţiile determinare, generalizare, definire,

diviziune şi clasificare. Fiecare dintre aceste operaţii apelează la raportul de ordinare dintre termeni. Putem spune că este vorba de operaţii ce se aplică termenilor ordonaţi în serii pe linia gen-specie.

Avem la îndemână însă şi operaţii pe o altă linie: pe linia relaţiei întreg-parte. Această linie este o altă perspectivă asupra termenilor şi a relaţiilor dintre termeni. În această perspectivă operăm diferenţierea, integrarea, analiza şi sinteza termenilor. Să caracterizăm aceste operaţii.

Diferenţierea înseamnă operaţia logică prin care trecem de la un termen ce se referă la întreg la un termen ce se referă la una din părţile întregului. Trecerea de la „corp rigid” la „forma corpului rigid”, de la „corp uman” la „membrele superioare ale corpului uman” este diferenţiere.

Inversul diferenţierii este integrarea. Aceasta este operaţia logică prin care trecem de la un termen ce se referă la una din părţi la întreg. Trecerea de la „continentul Europa” la „Pământ”, de la „paginile introductive” la „carte” reprezintă integrări.

Analiza este operaţia logică prin care trecem de la un termen ce se referă la întreg la termenii ce se referă la părţile acestuia. De exemplu, trecerea de la „Pământ” la „continentele Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Antarctica şi Oceania” este o analiză. Operaţia logică

inversă, prin care trecem de la mulţimea termenilor ce se referă la părţile unui întreg la termenul ce se referă la întreg, este sinteza.

În cazul oricărei operaţii logice asupra termenilor o condiţie de reuşită este cunoaşterea materialului. Nici o operaţie nu se face cu succes în afara cunoaşterii noţiunilor supuse operaţiilor şi a legăturilor dintre noţiuni în cadrul sistemelor de noţiuni. Pe lângă această condiţie materială, există mereu şi o condiţie formală a reuşitei operaţiilor logice asupra noţiunilor: satisfacerea regulilor fiecărei operaţii logice.

Capitolul II: Propoziţiile. Am arătat că întemeierile au forma raţionamentelor sau înlănţuirilor de

raţionamente şi am stabilit unităţile elementare ale raţionamentelor. Am procedat astfel la aflarea unităţilor de maximă simplitate ale raţionamentelor şi întemeierilor. Să începem acum să parcurgem calea inversă, de la unităţile elementare, care sunt termenii, trecând prin propoziţii, spre raţionamente şi întemeierile efective.

Folosim în cele ce urmează termenul propoziţie în sensul logic. Acest sens s-a format plecând de la cuvântul latin „propositio”, ce însemna prezentare, presupunere, teză, premisă în inferenţă.

Logica clasică a interpretat propoziţiile drept judecăţi, iar prin judecată a înţeles forma logică în care se enunţă ceva despre ceva. „Toate corpurile sunt întinse”, „O piatră vie nu există”, „Trandafirul este plantă”, „Eu voi alege sau sociologia sau psihologia”, „Dacă tăceai, atunci filosof rămâneai” sunt exemple de judecăţi.

În timp, au fost făcute multe clasificări ale judecăţilor. Kant, de pildă, a distins în Critica raţiunii pure între „judecăţi analitice” („omul este fiinţă raţională”), în care predicatul se asertează pe baza analizei subiectului şi „judecăţi sintetice” („Omul trăieşte mult”), în care predicatul se atribuie printr-o „legătură” (sinteză) cu subiectul.

Hegel, ca un alt exemplu, în Logica, a distins, după criteriul caracterului relaţiei dintre subiect şi predicat – un criteriu în fond gnoseologic – patru feluri de judecăţi: „judecata fiinţei determinate” („Trandafirul e roşu”, „Caius este învăţat”), în care subiectul este accidental, iar predicatul este la fel; „judecata reflectării” („Omul este muritor”, „Lucrurile sunt pieritoare”), în care predicatul exprimă o esenţă a subiectului; „judecata necesităţii” („Trandafirul e plantă”), în care se exprimă o relaţie de necesitate; „judecata conceptului” („Această figură este pătrat deoarece are patru laturi”), în care se exprimă însuşi conceptul obiectului. Această clasificare rămâne valoroasă, dar elaborarea ei riguroasă trebuie abia făcută. Ea depăşeşte însă cadrul unei abordări formale şi intră într-o abordare de conţinut, ce poate fi prestată astăzi de teoria ştiinţei, de gnoseologie în general.

Ulterior, Amold Reymond a distins între „judecăţi de existenţă” (precum judecăţile fizicii, ale geometriei etc.), în care se operează constatări, pe care le mai numeşte „judecăţi monovalente” şi „judecăţi de valoare”, în care se face raportarea stărilor de lucruri la valori. Acestea din urmă alcătuiesc, după Windelband, sfera „conştiinţei apreciative”. „Judecăţile de valoare” trebuie

deosebite însă de „judecăţile de apreciere” (precum „Îmi place fotbalul”), care exprimă gusturi, preferinţe, evaluări pur subiective.

În continuare însă o seamă de delimitări făcute de Aristotel rămân inspiratoare din motivul simplu că au la bază o abordare formal logică a judecăţilor.

Astăzi putem analiza mai multe feluri de propoziţii, încât ceea ce logica clasică a interpretat drept judecăţi reprezintă doar o clasă a propoziţiilor şi anume clasa propoziţiilor cognitive. În fapt, noi folosim în comunicare şi, în particular, în raţionări şi, mai precis, în întemeieri, nu doar propoziţii cognitive, ci şi alte feluri de propoziţii. Pe de altă parte, logica de astăzi este mult mai capabilă decât logica clasică să preia latura formală a diferitelor feluri de propoziţii.

Din punctul de vedere al scopului pragmatic (al intenţiei subiacente sau al acţiunii, al laturii ilocuţionare) al propoziţiilor, se pot delimita şi aborda suficient sub aspectul legăturilor formale patru feluri de propoziţii. Propoziţii cognitive (de exemplu „Fotbalul este un joc sportiv”); propoziţii interogative (de pildă, „Joci fotbal?”); propoziţii deontice (precum „Joacă fotbal!”) şi propoziţii axiologice (ca „Fotbalul este cel mai plăcut sport”).

Este o întrebare demnă de interes cea referitoare la ordinea în care se studiază aceste patru feluri de propoziţii. Astăzi este mai limpede că în cunoaştere începem cu întrebările puse realităţii (deci cu propoziţii interogative), continuăm cu stabilirea stărilor de lucruri (aşadar cu propoziţii cognitive), înaintăm cu evaluări (astfel cu propoziţii axiologice) şi încheiem cu recomandări sau imperative de acţiune (deci cu propoziţii deontice). Desigur că, în fapt, separarea acestor propoziţii nu este mecanică şi că, de pildă, evaluările şi constatările se includ într-o măsură. Putem însă modela cunoaşterea cu ajutorul acestei scheme ordonatoare a propoziţiilor în aşa fel că nu există constatare care nu include o selecţie evaluativă şi că, un alt exemplu, recomandările şi imperativele de acţiune preiau o componentă cognitivă.

Relaţiile dintre cele patru feluri de propoziţii sunt complicate şi se lasă modelate în diferite feluri. Schema de mai sus – interogaţii, constatări, evaluări, recomandări de acţiune – este cea mai fidelă desfăşurării efective a procesului de cunoaştere. Având însă în vedere împrejurarea că abordarea formalizantă a cunoaşterii a început cu judecăţile şi că formalizarea interogaţiilor şi a celorlalte propoziţii a fost posibilă abia după abordarea formală a judecăţilor, vom începe prezentarea propoziţiilor cu propoziţiile cognitive.

Abordarea formală pe care o avem aici în vedere este cea a logicii. Aceasta înseamnă a cerceta clasele amintite de propoziţii în perspectiva a trei probleme: formularea univocă (deci precisă) a propoziţiilor; asigurarea sensului propoziţiilor; identificarea regulilor de derivare logică în vederea asigurării validităţii operaţiilor cu astfel de propoziţii.

A formula univoc o propoziţie înseamnă a transmite o semnificaţie precisă (deci a evita ambiguitatea, confuzia) şi a asigura consistenţa (adică a evita contradicţia).

A avea sens înseamnă: în cazul propoziţiilor cognitive, a fi susceptibile să fie adevărate sau false; în cazul propoziţiilor interogative, a fi susceptibile să fie satisfăcute (de exemplu, „de ce gândeşti cu picioarele?” este fără sens, căci nu poate fi satisfăcută cu un răspuns, întrucât nu există gândire cu picioarele la propriu); în cazul propoziţiilor axiologice a fi susceptibil de încadrare într-un sistem axiologic (de exemplu, propoziţia „electronul de spin s-a confesat cinstit” nu are sens, căci nu avem vreun sistem axiologic care atribuie valori morale comportamentelor obiectelor fizice); în cazul propoziţiilor deontice, a fi realizabil (de exemplu, „plimbă-mă printre stele” este un nonsens, căci cel care primeşte recomandarea nu are cum să o satisfacă).

A identifica reguli de derivare logică înseamnă a distinge latura formală, în raport cu cea „materială” a propoziţiilor, din punctul de vedere al relaţiilor dintre propoziţii şi, mai precis, al posibilităţii de a deriva noi propoziţii din propoziţii date. Problema derivării este problema centrală urmărită de logică. În optica lămuririi derivării logice sub aspectul validităţii se desfăşoară analizele făcute de logicieni. Derivarea se lămureşte însă numai dacă se face analiza formală a propoziţiilor şi, în cele din urmă, a propoziţiilor elementare sau simple.

Spre a face cât se poate de intuitivă latura formală a propoziţiilor recurgem astăzi şi la abordarea semiotică a propoziţiilor. Conform acesteia, din punctul de vedere sintactic, orice propoziţie poate fi privită ca relaţie între semne (care sunt nume, alte propoziţii etc.), din punctul de vedere semantic orice propoziţie ia valori adevăr/fals, căci se referă la relaţii dintre obiecte, iar din punct de vedere pragmatic orice propoziţie are consecinţe în acţiunile cuiva. Latura formală a propoziţiilor, care ne interesează în derivări, este cea surprinsă de sintaxă. Aceasta priveşte propoziţiile ca punct de plecare pentru derivări (inferenţe).

Logica clasică a considerat că într-o raţionare propoziţiile sunt cele ce trebuie considerate, dar unităţile elementare sunt termenii. Logica modernă a arătat că se poate formaliza un nivel nou al propoziţiilor, cel al propoziţiilor compuse (sau al „propoziţiilor moleculare”). Aşa-numita logică a propoziţiilor studiază tocmai propoziţiile compuse. Prin propoziţie compusă se înţelege o asociere de „propoziţii elementare” (sau „propoziţii atomice”) cu ajutorul unor „cuvinte de legătură” (sau „conectori”), a unor „funcţii”. Să luăm exemplul: „afară este rece” şi „frunzele copacilor au căzut”, în care avem două propoziţii elementare. Dacă legăm cu „şi” cele două propoziţii elementare obţinem propoziţia compusă „afară este rece şi frunzele copacilor au căzut” ce reprezintă o conjuncţie. Ne putem întreba când este adevărată propoziţia compusă. Aplicând o matrice, se poate stabili că o propoziţie conjunctivă este adevărată atunci când propoziţiile elementare ce o compun sunt adevărate. Se poate observa apoi că o funcţie conjunctivă se lasă definită drept acea funcţie ce ia valoarea W (adevărat) atunci când argumentele ei sunt W.

Sunt identificate şi alte funcţii. Negaţia este funcţia ce ia valoarea W atunci când argumentul este F (fals); disjuncţia exclusivă (sau = excludere)

este funcţia ce ia valoarea W numai atunci când argumentele diferă; disjuncţia neexclusivă (sau alternativă) este funcţia ce ia valoarea W numai atunci când un argument este W; echivalenţa este funcţia ce ia valoarea W atunci când toate argumentele sunt W sau F; implicaţia este funcţia ce ia valoarea F numai atunci când antecedentul este W iar consecventul este F. Se poate observa din aceste ilustrări că propoziţiile compuse se lasă abordate ca funcţii şi că putem defini pur formal aceste funcţii prin valorile ce se obţin în raport cu valorile argumentelor. În această direcţie s-a dezvoltat abordarea propoziţională a raporturilor dintre propoziţii şi a regulilor operaţiilor logice.

Nu vom înainta însă acum pe direcţia logicii propoziţiilor, care este astăzi o abordare mai cuprinzătoare şi mai abstractă a raţionărilor, ci vom exploata posibilităţile logicii termenilor, care se menţine în apropierea raţionării efective, pe care o exercităm în comunicare.

Propoziţii cognitive. Propoziţiile cognitive sunt acele propoziţii prin care se întreprinde

acţiunea de cunoaştere sau de comunicare a cunoaşterii. Propoziţiile „doi cu doi fac patru”, „oamenii sunt muritori” sunt astfel de propoziţii, spre deosebire de propoziţii precum „cât fac doi cu doi?”, „ţine seama de faptul că oamenii sunt muritori!”, care cuprind alte acţiuni.

Printre propoziţiile cognitive unele au modus – precum „este necesar ca doi şi cu doi să facă patru” sau „handbaliştii noştri au, posibil, rezultate” – şi sunt propoziţii modale. Propoziţiile ce nu conţin modus se numesc propoziţii nemodale. Acestea au fost primele cercetate, iar rezultatele obţinute în cercetarea lor au fost folosite în abordarea propoziţiilor modale.

Propoziţii nemodale. Abordarea propoziţiilor modale a început cu delimitarea judecăţii. În

timp, judecata a fost conceputa drept legătură sau despărţire a reprezentărilor (Locke), unire a reprezentărilor într-o conştiinţă (Kant), comparaţie între două concepte (Schopenhauer), dar conceperea datorata lui Aristotel – drept enunţ asupra a ceva – rămâne mai departe hotărâtoare. Aici judecata a fost privita, în mod propriu, ca raport între termeni şi a fost cercetata ca forma (analoga operaţiilor aritmetice simple) delimitabila de variatele conţinuturi de gândire.

De asemenea, judecata a putut fi delimitată de propoziţiile în sens gramatical arătându-se că orice judecată ia expresie verbală (adică se foloseşte de cuvinte), că judecata nu ia totdeauna forma propoziţiei gramaticale (de exemplu, expresia aritmetică "2 + 3 = 5" este judecată), ca sunt judecăţi numai propoziţiile gramaticale ce au sens (adică sunt susceptibile sa fie adevărate sau false). Judecata a putut fi delimitată de reprezentări observându-se ca este forma de enunţare a unui raport între doi termeni.

Degajarea formei din variatele conţinuturi de gândire a fost posibila prin abstractizare, în virtutea formalizării, la rândul ei devenita posibila prin recursul la simboluri sau la notare. În exemple precum "Copiii sunt educabili" sau "Lupul este animal de pradă” dacă căutam sa obţinem forma atunci procedăm la o abstractizare şi reţinem termenii care sunt legaţi într-un

anumit fel. Termenii au fost numiţi "subiect" şi "predicat", iar legătura "copula" (de la verbul "copulare", ce înseamnă "a lega"). În notarea algebrică o judecata de felul celor de adineauri a fost simbolizată S→P, într-o alta notaţie simbolica Affirmo şi Nego, iar într-o notaţie geometrică:

În ceea ce priveşte subiectul judecăţi, este de observat că acesta nu se

identifică cu subiectul propoziţiei în sensul gramatical. Orice judecata are subiect logic, chiar daca acesta nu este explicitat. Avem, între altele, aşa-numitele judecăţi impersonale (de exemplu "Ploua?", "Se face tăcere!") care, logic vorbind, au subiect. Exista propoziţii gramaticale fără subiect, dar nu exista judecată fără subiect logic. Pe de altă parte, avem judecăţi cu mai multe subiecte (de exemplu, "Eu, tu, colegul nostru suntem studenţi"), aşadar judecăţi copulative (sau "judecăţi inductive").

Predicatul logic al judecăţii nu se identifica cu predicatul gramatical. În judecata "Lupul este animal de pradă" predicatul logic este termenul "animal de prada". Sunt apoi situaţii în care predicatul logic nu este explicitat (precum în exemplu "Profesorul!"), dar este prezent. Sunt propoziţii gramaticale fără predicat, dar nu există judecată fără predicat logic. Avem, de asemenea, judecăţi cu mai multe predicate: judecăţi conjunctive (de exemplu, "Omul este raţional, făuritor de unelte şi capabil sa comunice prin limba"), judecăţi remotive (de pilda "New York nu este nici în emisfera sudica nici la Polul Nord") şi judecăţi divizive (spre ilustrare "Istambul este parte european parte asiatic").

Copula este privită ca legătura între subiect şi predicat, dar s-au făcut eforturi (începând cu Boetius) de a o interpreta ca al treilea termen al judecăţii. Aici este o problemă de interpretare, care indică importanţa copulei. Cultura înăuntrul căreia ne desfăşurăm viaţa este eminamente o cultură în care copula este "a fi", iar celelalte copule posibile (de pildă, " a avea", "a poseda" etc.) sunt interpretate ca fiind reductibile la "a fi". În această optică, nu putem privi copula decât ca legătura între subiect şi predicat. Pe de altă parte, este de observat că sunt judecăţi în care copula nu este explicitată (precum "Soarele străluceşte"). Dar copula este prezentă (fiind gândită) în orice judecată.

Aşadar, înţelegem prin judecată forma logică a asertării a ceva despre ceva. Orice judecată are obiect, prin care se înţelege obiectul din realitate despre care se afirmă sau neagă. Subiectul judecăţii este noţiunea ce se referă la obiectul despre care se afirmă sau neagă un anumit raport. Predicatul judecăţii este noţiunea ce se referă la ceea ce se afirmă sau neagă.

Raportul dinăuntrul judecăţii a fost interpretat diferit. Conform interpretării extensiviste, într-o judecată am gândi pe linia sferei termenilor relaţia dintre aceştia, conform interpretării conţinutiste am gândi pe linia conţinutului (predicatul fiind socotit notă a subiectului) şi conform interpretării implicaţioniste am avea de a face cu o implicaţie: a face parte din clasa S implica atributul P. În contextul concurentei acestor interpretări

este de observat că, în fapt, uneori apelăm la una sau alta dintre ele şi că fiecare poate aduce în favoarea ei probe factuale.

O delimitare devenită clasică a judecăţilor îşi păstrează importanţa, cel puţin pentru cei ce se introduc în analizele logicii: este cea dintre judecăţile de predicaţie şi judecăţile de relaţie. Prin judecată de predicaţie (numită şi "judecată predicativa" sau "judecată atributivă" sau "judecată de esenţa") se înţelege judecata ce exprimă un auto-raport, adică un raport dintre obiect şi una dintre proprietăţile sale (respectiv un raport dintre un termen şi una din notele sale). De exemplu, "Petru a fost apostol al creştinismului". Prin judecata de relaţie se înţelege (de la Lachelier încoace) judecata ce exprima un hetero-raport, adică un raport dintre doua obiecte (respectiv un raport dintre termeni diferiţi). De pildă, "Petru a fost contemporanul apostolului Pavel". Împrejurarea că avem de a face aici cu două feluri de propoziţii, că, aşadar, judecata de relaţie nu se lasă redusă la o judecată de predicaţie este atestată de faptul că în exemplul simplu "a este egal cu b" legătura este "este", dacă interpretăm judecata drept una de predicaţie şi este "este egal cu", dacă o interpretăm ca judecată de relaţie. O judecată de relaţie, altfel spus, poate fi privită drept judecată de predicaţie, dar legătura gândită este, în acest caz, alta decât una de relaţie, în sens precis. În fapt, "predicaţia" şi "relaţia" sunt structuri logice diferite, căci prin ele se gândeşte diferit.

Judecăţi de predicaţie. Judecăţile de predicaţie au fost inventariate frecvent, iar Kant a dat un

tablou al acestor judecăţi din care s-au inspirat cele mai multe inventarieri ulterioare. Conform acestui tablou, ce combină considerente de analiză logică cu interpretări filosofice, judecăţile se lasă clasificate după patru criterii formale – al calităţii, al cantităţii, al relaţiei şi al modalităţii – ce dau, fiecare, ca rezultat, trei clase de judecăţi. Sa redăm, în formulă sintetică, tabloul kantian:

Calitate Relaţie. S este P S este P. S nu este P Dacă este a, atunci este şi b. S este nonP S este sau P1 sau P2 Cantitate Modalitate. Toţi S sunt P S este P. Unii S sunt P S poate fi P. Un S este P S este (în mod necesar) P. În clasificarea după criteriul calităţii – care se referă la prezenţa sau

absenţa unui raport între S şi P – rezultă judecăţi afirmative, judecăţi negative şi judecăţi infinite. Prin judecata afirmativă se înţelege judecata în care se asertează existenţa unui raport între termeni. De exemplu, "Omul este raţional", "Saturn are un cerc împrejur".

Prin judecata negativă se înţelege judecata în care se asertează absenţa unui raport între termeni. Precum în exemplele: "Zilele geroase nu sunt favorabile agriculturii", "Omul nu este triped". De judecata negativă trebuie delimitată judecata de negaţie (de exemplu, "Nu este adevărat că zilele geroase nu sunt favorabile agriculturii"), prin care se neagă adevărul

unei judecăţi. Totodată, în legătura cu judecata negativă se pune problema raportării la realitate. De exemplu, în cazul afirmativei "Omul este biped", este o raportare directă la realitate (căci în realitate avem faptul pozitiv al bipedităţii), dar în cazul negativei "Omul nu este triped" nu avem o raportare directă la realitate, căci negaţia nu are un corespondent ca atare în realitate. Nu este nevoie să interpretăm negativele drept afirmative de felul "Nu este adevărat ca omul este triped". Soluţia mai bună este să acceptăm că şi negativele se raportează la realitate, chiar dacă se raportează indirect şi ţin mai mult de inserţia noastră, ca subiecţi ai cunoaşterii, în realitate.

Kant a introdus în tablou, din considerente de simetrie, judecata infinită. De exemplu "Timpul este nesfârşit". Din exemplele Criticii raţiunii pure rezultă că judecata infinită este judecata cu predicat negativ. Într-o astfel de judecată se limitează sfera întregului posibil – adică ceea ce este "sfârşit" a fost pus de o parte – dar ceea ce a rămas este infinit. Altfel spus, se desprinde un fragment din univers, dar acesta nu poate fi determinat pozitiv.

În clasificarea după criteriul cantităţii – care se referă la cantitatea subiectului (este subiectul luat în totalitate sau numai ca o parte?; se referă subiectul la un singur obiect sau la mai multe) – rezultă judecăţi singulare, judecăţi particulare şi judecăţi generale.

Prin judecata singulară se înţelege judecata ce are ca subiect un termen singular. Judecăţile "Aristotel este întemeietorul logicii ca ştiinţă", "Eminescu este poet" sunt exemple de singulare. Printre judecăţile singulare trebuie distinse judecăţile individuale, adică acele judecăţi singulare în care predicatul revine exclusiv subiectului. Ca în exemplele: "Eminescu este cel mai mare poet român", "Aristotel este întemeietorul logicii ca ştiinţă". Ion Petrovici a arătat că în singularele cu subiect determinat se comportă asemenea judecăţilor generale (de exemplu: "Saturn are un cerc împrejur, iar Saturn este o planetă încât o planetă are un cerc împrejur"), iar singularele cu subiect nedeterminat se comportă asemenea judecăţilor particulare (de pildă, din premisele "Un oraş mare e la malul oceanului" şi "Un oraş mare este expus cutremurelor" nu se poate deriva o concluzie).

Judecăţile care au ca subiect termenii particulari sunt judecăţi particulare. Sunt judecăţi în care subiectul conţine determinări precum "unii", "nişte", "cei mai mulţi", "o parte a " etc. Sensul logic precis al acestor determinări este "cel puţin unul, eventual mai mulţi sau poate chiar toţi". Exista însa doua folosiri ale acestor determinări: o folosire exclusivă ("unii" este luat în înţelesul de "numai unii") şi o folosire neexclusivă ("unii" este înţeles "cel puţin unii, eventual toţi"). De aici a rezultat distincţia dintre particulare hotărâte (care se comporta în silogisme asemenea generalelor, fiind propoziţii exclusive) şi particulare nehotărâte.

Judecăţile generale (numite şi judecăţi universale) sunt judecăţile care au ca subiect termeni generali. Judecăţile "Triunghiul este poligonul cu trei laturi", "Filosofia este iubire de înţelepciune", "Nici un om nu a călătorit pe Marte" sunt exemple de judecăţi generale. Printre aceste judecăţi, după criteriul posibilităţii principiale de a stabili efectivul de obiecte din clasa

termenului, se disting generalele finite şi generalele infinite (de exemplu, "Atomii erau consideraţi indivizibili", "Clipele păreau nesfârşite").

În timp, clasificarea după criteriul calităţii şi cea după criteriul cantităţii au fost combinate şi, sub asumpţia ca singularele se comporta în silogism asemenea generalelor şi se lasă reduse la acestea, judecăţile au fost clasificate în judecăţi A (generalele şi singularele afirmative), E (generalele şi singularele negative), I (particularele afirmative) şi O (particularele negative). Denumirile au fost preluate, din considerente mnemotehnice, din exemplele affirmo (primele doua vocale sunt pentru afirmative) şi nego (cele doua vocale sunt pentru negative).

În clasificarea după criteriul relaţiei – care se refera la caracterul condiţionat sau nu al relaţiei dintre termenii judecăţii (este acea relaţie pusa sub condiţii sau nu?) – rezulta judecăţi categorice, judecăţi ipotetice şi judecăţi disjunctive.

Prin judecată categorică se înţelege judecata în care raportul dintre termeni este înafara oricărei condiţii. De exemplu, judecăţile: "Atomii sunt divizibili", "Un corp pierde din greutate" sunt categorice.

Judecata ipotetică este judecata în care raportul dintre subiect şi predicat este pus sub condiţii. "Daca scufundam în apa un corp, atunci acesta pierde din greutatea lui o cantitate egala cu volumul de lichid dislocuit" este exemplu de judecata ipotetica. Aici avem o "condiţie" (daca.) şi o "consecinţa" (atunci.), ce sunt legate într-o relaţie necesara (în înţelesul ca de îndată ce se satisface condiţia se produce consecinţa). Consecinţa este, evident, o judecată categorică, dar judecata ca întreg este o judecată ipotetică, în care raportul din categorică a fost pus sub o condiţie. În exemplul de mai sus avem de a face cu o judecată ipotetică neexclusivă (căci un corp pierde din greutate şi sub alte condiţii), dar avem şi judecăţi ipotetice exclusive (de exemplu, "Daca vei poseda cunoştinţe suficiente, atunci vei promova cinstit examenul").

Judecăţile ipotetice ridică probleme de interpretare. Într-o abordare a raţionărilor prin prisma logicii termenilor, judecata ipotetica este mai mult decât afirmarea unei relaţii de condiţionare şi anume afirmarea sau negarea a ceva condiţionat. În exemplul dat, în fapt se gândeşte astfel: "Un corp pierde din greutate daca este scufundat în apa". Aşa stând lucrurile, problema adevărului se pune într-un fel aparte în cazul ipoeticelor: adevărul se refera la relaţia necesara dintre condiţie şi consecinţă.

Este de observat că judecăţile ipotetice se exprimă apelând la forme lingvistice precum "dacă. atunci.", "în ipoteza că. atunci.", "sub rezerva că. atunci.", "presupunând că. atunci."etc. Dar nu orice expresie ce conţine astfel de forme lingvistice este o judecată ipotetică Judecata "Daca la început el era timid, cu timpul a devenit ferm" nu este ipotetica. Avem ipotetica numai acolo unde avem un raport necesar de la condiţie la consecinţă (sau, într-o alta exprimare, de la "antecedent" la "consecvent").

Raportul pus sub condiţie trebuie distins de raportul de implicaţie, iar judecata ipotetica trebuie distinsa de judecata de implicaţie. Aceasta din urma poate fi exprimata de o categorica: "ceea ce este presupune timpul".

Într-o ipotetica gândim o relaţie dintre termeni sub o condiţie, într-o judecata de implicaţie raportul dintre termeni este gândit ca ceva necesar. Implicaţia poate fi convenţională ("Frigul de afara mă obligă să mă îmbrac"), cauzală ("Efortul fizic consumă forţele organismului") dar aici avem în vedere o implicaţie logică.

Kant a considerat că judecata disjunctivă cuprinde, de asemenea, un fapt pus sub condiţii, întrucât se lasă delimitata de categorice, dar şi de ipotetice. În exemplul "Entropia unui sistem izolat sau creste sau rămâne constanta" avem un raport de predicaţie (asemenea unei categorice), dar şi un raport de condiţionare (un predicat aparţine subiectului sub condiţia excluderii altui predicat) şi, în plus, un raport de contradicţie (predicatele sunt mutual exclusive). Judecata disjunctiva nu se reduce astfel la o judecata ipotetica, căci presupune atâtea ipotetice câte predicate are. În acest exemplu, ar fi vorba de "Dacă sistemul îşi schimbă starea atunci entropia creşte" şi de "Dacă sistemul rămâne în aceeaşi stare atunci entropia va rămâne constantă".

Expresia "sau" nu este univocă şi nu totdeauna când este prezentă avem de a face cu o disjunctivă. În formularea "Aici puteţi comanda încălţăminte din materialul unităţii sau din materialul clientului" nu avem o disjuncţie, căci "sau" este gândit, la rigoare şi ca o conjuncţie. Se poate delimita, în orice caz, sensul neexclusiv al disjuncţiei (în "disjuncţia slabă") conotat ca "cel puţin un predicat" şi sensul exclusiv al disjuncţiei (în "disjuncţia tare") conotat ca "numai un predicat dintre cele asertate".

În clasificarea după criteriul modalităţii – care se referă la soliditatea legăturii dintre termeni – rezulta judecăţi asertorice, judecăţi de posibilitate şi judecăţi apodictice.

Este judecată asertorică acea judecată ce exprimă un fapt real. De exemplu, "Fierul este atras de magnet", "Nici o planetă nu are lumina proprie". În aceste judecăţi raportul asertat este unul real, confirmat de toate observaţiile.

Judecata de posibilitate (sau "problematica" într-un limbaj arhaic) exprima un raport posibil. "Unele pământuri pot fi improprii agriculturii", "Oricare student poate deveni un mare savant" sunt judecăţi de posibilitate. Ion Petrovici a observat ca în cazul asertoricelor şi apodicticelor nu se poate deriva cu necesitate de la o particulară la o universală, dar această derivare se poate face cu judecăţi de posibilitate. Din propoziţia "Unele pământuri pot fi improprii agriculturii" se poate deriva propoziţia "Orice pământ poate fi impropriu agriculturii". De aceea, derivările valide cu propoziţii de posibilitate sunt mai multe.

Judecăţile apodictice sunt judecăţile ce exprima raporturi reale şi necesare. De exemplu, "Doua cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele", "Întregul este mai mare decât partea".

Desigur ca modalitatea este de naturi diferite: psihologică sau convingerea noastră, ca oameni, cu privire la soliditatea legăturii asertate dintre termenii judecăţii; epistemologică sau cunoaşterea cuprinsa în judecăţile noastre; ontică sau legătura efectiva a fenomenelor în realitate;

logică sau felul în care putem concepe legătura termenilor. În analiza din perspectiva logica contează modalitatea de natura logică, dar aceasta nu poate fi separata efectiv de celelalte modalităţi. Pe de altă parte, modalitatea logica se schimbă o dată cu înaintarea cunoaşterii. Astăzi, de pilda, judecata "Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la acea dreaptă" nu mai este apodictică, precum era pentru geometria euclidiană.

Tabloul kantian a reuşit să strângă într-o reprezentare sintetică ceea ce s-a cunoscut despre propoziţiile de predicaţie după multe secole de reflecţie. Acest tablou conţine şi inconsecvenţe – de pildă, în clasificările după calitate şi relaţie criteriul nu este univoc – şi ia în seamă numai propoziţiile de predicaţie, nu şi pe cele de relaţie. Pe de altă parte, pe lângă judecăţile delimitate, în raţionările şi, în general, în comunicarea noastră argumentativă sunt mai multe conexiuni decât în descrierea clasică. Unele sunt simple conexiuni ce nu permit (sau nu permit deocamdată) delimitarea de constante (de forme, de structuri) logice. Altele sunt însă conexiuni ce cuprind raporturi ce au putut fi surprinse în constanţa şi formalitatea lor, iar pe surprinderea acestor raporturi (conjuncţia, disjuncţia, implicaţia, implicaţia reciproca, negaţia, incompatibilitatea etc.) s-a întemeiat logica propoziţionala, care este un nivel nou al abordării raţionărilor. Dar chiar şi în cursul expansiunii abordării propoziţionale, abordarea din perspectiva logicii termenilor rămâne lămuritoare.

Inferenţa. Aşa cum deja Aristotel a observat, avem posibilitatea de a extinde

cunoştinţele noastre pe calea investigării realităţii (prin experienţa, experimente, în general prin cercetări factuale) dar şi pe calea derivării de noi cunoştinţe din propoziţiile deja formulate şi acceptate ca adevărate. Aceasta din urma cale este inferenţa.

Prin inferenţă (termen ce are la baza, etimologic vorbind, inferre = a duce, a introduce, a deriva) înţelegem operaţia logica prin care din cel puţin o propoziţie data se deriva o noua propoziţie. Propoziţiile din care se deriva se numesc premise, propoziţia care se deriva se numeşte concluzia. Atunci când concluzia se deriva dintr-o singura premisa (precum în exemplul "Oamenii needucabili nu sunt tineri, căci toţi tinerii sunt educabili") avem inferenţă nemijlocită. În schimb, atunci când concluzia se deriva din cel puţin doua premise (ca în exemplul "Logica este utila, căci disciplinele care produc cunoştinţe sunt utile, iar logica produce cunoştinţe") avem o inferenţă mijlocită sau un raţionament.

Teoria inferenţei a fost elaborată mai întâi în cazul propoziţiilor de predicaţie, pentru ca apoi să fie extinsă la alte clase de propoziţii. Ea constă dintr-o serie de prescripţii (reguli) cu privire la paşii ce trebuie executaţi în vederea obţinerii de concluzii adevărate. Astfel, pentru a obţine o concluzie adevărată, pe temeiul unei premise, este necesar să se satisfacă o condiţie materială: premisa să fie adevărată şi trei condiţii formale: premisa să fie formulată precis, încât să fie transparente sfera, conţinutul şi raportul termenilor; să se respecte principiile şi regulile logice; să se respecte regulile logice ale inferenţei respective.

Dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, atunci se ajunge la situaţia în care dintr-o premisă adevărată se derivă o concluzie care este în mod necesar adevărată. Inferenţele ne permit astfel să derivăm cu necesitate din premise cu o anumită valoare concluzii ce au valoarea premiselor.

Există, desigur, situaţia în care din premise false s-ar părea că rezultă concluzii adevărate, ca în exemplul: „unii cerbi au coarne, căci toţi câinii au coarne, iar unii cerbi sunt câini”. Este de observat, însă, că în acest caz adevărul concluziei nu stă pe temeiul adevărului premiselor, ci pe alte temeiuri.

Să luăm două exemple de inferenţe nemijlocite: „Unele elemente sunt cunoscute, încât este falsă aserţiunea că nici un element nu este cunoscut” „Toate persoanele virtuoase au conştiinţa curată, aşadar, acest om cu conştiinţa curată este virtuos”

Avem aici inferenţe nemijlocite şi putem observa că prima este validă, căci „Unii S fiind P” se poate spune că este fals că „Nici un S nu este P”, având de a face cu o contradicţie în baza căreia, intuitiv, derivăm: „dacă unele obiecte dintr-o clasă au o proprietate atunci este fals că nici un obiect din acea clasă nu are acea proprietate”. Mai observăm că a doua este nevalidă, căci clasa „celor care au conştiinţa curată” nu este epuizată de „persoanele virtuoase”, dar se derivă ca şi cum ar fi epuizată.

Pe aceste exemple simple se observă că într-o inferenţă este hotărâtor să stabilim cantitatea termenilor. Operaţia de stabilire a termenilor se numeşte cantificare şi se aplică înainte de orice inferenţă. Un termen care este luat în întreaga sa sferă este termen distribuit sau total. În exemplul „Unele elemente sunt cunoscute” nici subiectul şi nici predicatul nu sunt termeni distribuiţi. În exemplul „Toate persoanele virtuoase au conştiinţa curată” subiectul este luat în întreaga sa sferă şi este, deci, distribuit. Un termen care este luat doar pe o parte a sferei sale este termen nedistribuit sau parţial. În primul exemplu subiectul şi predicatul sunt nedistribuiţi.

Analizând propoziţiile A, E, I, O sub aspectul distribuirii termenilor, Hamilton a arătat că avem patru feluri de propoziţii: „toto-totale” (A cu predicat distribuit, precum „Oamenii comunică în limbaj”; E); „toto-parţiale” (A cu predicat nedistribuit, precum „Oamenii sunt bipezi”); „parti-totale” (I cu predicat distribuit, precum „Unii oameni sunt filosofi”; O); „parti-parţiale” (I cu predicat nedistribuit, precum „Unii oameni aleargă”). Este de observat că negaţia afectează într-o propoziţie întreaga sferă a predicatului, încât predicatele negativelor sunt termeni distribuiţi.

Ne putem întreba: având o propoziţie dată, câte propoziţii pot fi derivate din această propoziţie? Răspunsul este că ne stau la îndemână cinci operaţii de inferenţă nemijlocită, încât putem încerca să obţinem din propoziţia dată următoarele:

Prin opoziţie: (după caz) contrara; subcontrara; contradictoria; subalterna.

Prin conversiune: (nu în toate cazurile) conversa. Prin obversiune: obversa. Prin contrapoziţie: (după caz) contrapusa parţială sau totală.

Prin inversiune: (după caz) inversa parţială sau totală. Să observăm din ce constă fiecare dintre aceste inferenţe, cum se

execută şi căror propoziţii li se pot aplica. Inferenţa prin opoziţie este operaţia logică prin care, dată fiind o

propoziţie A, E, I sau O, cu o anumită valoare, stabilim valoarea celorlalte propoziţii. Având, de exemplu, propoziţia „Toţi tinerii sunt educabili”, cu valoarea „adevărat” (W), putem stabili, prin simplă analiză logică, valoarea propoziţiei E „Nici un tânăr nu este educabil”, care este, prin urmare, „falsă” (F); valoarea propoziţiei I „Unii tineri sunt educabili”, care este, în mod necesar, adevărată (W); şi valoarea propoziţiei O, „Unii tineri nu sunt educabili”, care este, în mod necesar, falsă (F). Stabilirea prin simplă analiză logică a valorii celorlalte trei propoziţii este posibilă în temeiul existenţei unor raporturi logice între propoziţiile A, E, I, O. Aceste raporturi logice au fost descrise cu ajutorul unui pătrat (pătratul lui Boetius), în felul următor:

Pătratul logic descrie raporturi logice variate între propoziţiile A, E, I, O. Este vorba de: raporturi de contrarietate: propoziţiile în raport de contrarietate nu pot fi ambele W, dar pot fi ambele F; raporturi de contradicţie: propoziţiile în raport de contradicţie nu pot fi ambele W, nu pot fi ambele F, din falsitatea uneia rezultă în mod necesar adevărul celeilalte; raporturi de subcontrarietate: propoziţiile în raport de subcontrarietate nu pot fi ambele F, pot fi ambele W; raporturi de subalternare (I faţă de A, O faţă de E): dacă subalterna este F, generala este în mod necesar F; dacă generala este W, subalterna este în mod necesar W; dacă generala este F, subalterna poate fi W.

Inferenţa prin conversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată obţinem o nouă propoziţie schimbând funcţia logică a termenilor. Să luăm exemplul „toţi tinerii sunt educabili”. Stabilim cantitatea predicatului, care este un termen nedistribuit şi trecem P în locul lui S şi S în locul lui P. Obţinem propoziţia „unii educabili sunt tineri”, care este conversa propoziţiei date. Atunci când conversa are o altă cantitate decât propoziţia dată avem conversiune prin accident. Exemplul de mai sus este o astfel de conversiune. Atunci când conversa are aceeaşi cantitate cu propoziţia dată avem conversiune simplă. De exemplu „Unii dintre cei care s-au simţit bine au fost la dans, căci unii dintre cei care au fost la dans s-au simţit bine”.

Se pot converti propoziţiile A, E şi I. În cazul propoziţiei O, dacă am converti s-ar ajunge la erori. Ca în exemplul: „unii oameni nu sunt filosofi, deci unii filosofi nu sunt oameni”. Întâlnim însă şi conversiuni de felul „unele triunghiuri nu sunt echilaterale, deci unele echilaterale nu sunt triunghiuri”, în care conversa este adevărată. Se observă că în cazul propoziţiei O nu avem o regularitate şi că aici validitatea conversiunii nu este asigurată.

În orice conversiune avem o propoziţie dată: convertenda, „paşii” ce trebuie întreprinşi (cantificarea şi schimbarea funcţiei logice a termenilor) şi concluzia sau conversa.

Inferenţa prin obversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie obţinem o nouă propoziţie înlocuind predicatul cu contradictoriul său şi schimbând calitatea propoziţiei. Din propoziţia „Toţi tinerii sunt

educabili”, prin obversiune, obţinem obversa „Nici un tânăr nu este noneducabil”. Se pot obţine obverse în cazul fiecărei propoziţii A, E, I, O.

Este demn de remarcat faptul că odată cu obversiunea apare posibilitatea trecerii de la termenii pozitivi la termenii negativi şi invers. Altfel spus, căpătăm posibilitatea pătrunderii pe o „altă faţă a realităţii”, ce ajută la cunoaşterea raţională a feţei pe care ne mişcăm. În orice caz, logica s-a dezvoltat observând logica termenilor negativi, alături de cea a termenilor pozitivi.

În orice obversiune avem o propoziţie dată, de obvertit, sau obvertenda, doi „paşi” ce trebuie întreprinşi (înlocuirea predicatului cu contradictoriul şi schimbarea calităţii propoziţiei) şi concluzia sau obversa.

Inferenţa prin contrapoziţie este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată se obţine o nouă propoziţie făcând o obversiune şi o conversiune. Să luăm exemplul „Orbitele planetelor sunt elipse”. Obţinem obvesrsa: „Nici o orbită a unei planete nu este nonelipsă”. Operăm conversiunea: „Nonelipsele nu sunt orbite ale planetelor”. S-a obţinut astfel contrapusa, ce se caracterizează prin aceea că are ca subiect contradictoria predicatului propoziţiei date.

Atunci când ambii termeni ai contrapusei sunt negativi în raport cu termenii propoziţiei date avem contrapusa totală. În exemplul dat este „Nonelipsele sunt nonorbite ale planetelor”, care se obţine obvertind contrapusa parţială de mai sus.

Se contrapun propoziţiile A, E, O şi nu se contrapune I. Motivul este acela că în cazul propoziţiei I se ajunge la a converti o propoziţie O, ceea ce nu este o operaţie validă.

În orice contrapoziţie avem o propoziţie dată, contraponenda, „paşii” de executat (obversiunea şi conversiunea obversei) şi rezultatul, care este contrapusa.

Inferenţa prin inversiune este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie dată obţinem o nouă propoziţie executând un şir de obversiuni şi conversiuni până ajungem la o propoziţie ce leagă negativii termenilor iniţiali. Să luăm exemplul: „orbitele planetelor sunt elipse”. Operăm obversiunea: „orbitele planetelor nu sunt nonelipse”. Operăm conversiunea: „Nonelipsele nu sunt orbitele planetelor”. Operăm obversiunea: „Nonelipsele nu sunt nonorbitele planetelor”. Operăm conversiunea şi obţinem inversa totală: „Unele nonorbite ale plantelor sunt nonelipse”. Operăm obversiunea şi obţinem inversa parţială: „Unele nonorbite ale planetelor nu sunt elipse”.

Se inversează propoziţiile A şi E. În cazurile I şi O se ajunge la situaţia în care trebuie convertită o propoziţie O, ceea ce nu este o operaţie validă. Excepţie fac propoziţiile I cu predicat distribuit. Precum exemplul:

Unii oameni sunt politologi. Politologii sunt oameni. Politologii nu sunt nonoameni. Nonoamenii nu sunt politologi. Nonoamenii sunt nonpolitologi.

În orice inversiune avem o propoziţie dată sau invertenda, „paşii” ce trebuie executaţi (obversiuni şi conversiuni) şi rezultatul, care este inversa. Este de observat că în vreme ce contrapusa are ca subiect contradictoriul predicatului propoziţiei date, inversa are ca subiect contradictoriul subiectului propoziţiei date.

Inferenţele prezentate mai sus sunt tot atâtea posibilităţi de extindere a cunoştinţelor plecând de la propoziţii date. Sfera lor de aplicare este cea indicată. Aceste inferenţe se lovesc însă de o limită de aplicare atunci când propoziţiile date conţin termeni nereferenţiali. De exemplu, conversiunea „Unele maşini sunt perpetuum mobile, căci toate perpetuum mobile sunt maşini” nu este validă căci generala are sens general, iar particulara are sens existenţial („unele” are sensul de „cel puţin una, nu este exclus ca toate”). „Conversa” este evident falsă. La fel stau lucrurile cu subalternarea „Unele perpetuum mobile sunt maşini, căci toate perpetuum mobile sunt maşini”. Se poate spune că unele inferenţe nemijlocite sunt operaţii valide numai în cazul propoziţiilor cu termeni referenţiali.

Propoziţii de relaţie. În propoziţiile de predicaţie, pe care le-am abordat până aici, se face

atribuirea unui predicat unui subiect. „Ion este mai înalt decât George” este o propoziţie care, privită ca propoziţie de predicaţie, nu spune altceva decât că predicatul „este mai înalt decât George” se atribuie (aparţine) subiectului „Ion”. Putem privi, însă, o astfel de propoziţie ca relaţie (ca sinteză) dintre termenii Ion şi George. Atunci când privim propoziţiile ca relaţii păşim în afara propoziţiilor de predicaţie şi intrăm în domeniul propoziţiilor de relaţie. Cu aceasta se deschide un domeniu vast al raţionărilor şi argumentărilor efective pe care le facem.

Şi în cazul propoziţiilor de relaţie problema care se pune este aceea de a identifica structuri de raţionare. Şi aici ne folosim de simboluri. În formula „x R y” avem x, y, care sunt relatele şi R, care este relaţia. Formula se citeşte „x este în relaţia R cu y”. De pildă, „x este tatăl lui y”. Avem relaţii binare, precum x R y sau R (x, y) şi relaţii n-are, ca de pildă, xRyR2. sau R (x, y, z.).

Să ne oprim asupra relaţiilor binare cu câteva precizări. Primul termen al unei astfel de relaţii se numeşte antecedentul, iar mulţimea obiectelor ce satisfac x este domeniul relaţiei. Al doilea termen se numeşte succedentul, iar mulţimea obiectelor ce satisfac y este codomeniul relaţiei. Avem câmpuri omogene (de pildă, x > y are câmp omogen, cel al numerelor naturale, ceea ce este y, putând fi şi pe poziţia lui x) şi câmpuri eterogene (de pildă, „x este soţia lui y”, în care numai bărbaţii pot sta pe poziţia lui y).

Sunt felurite relaţii, iar inventarul acestora rămâne deschis. În mulţimea relaţiilor identificate s-a operat o clasificare ce a dat: a) relaţii simetrice – adică relaţii identice cu propria lor reciprocă (dacă pentru orice x şi orice y are loc x R y = y R x), precum relaţia de asemănare, relaţia de egalitate etc.

— Şi relaţii asimetrice, precum relaţia de filiaţie, relaţia cauzală, relaţia de succesiune etc.

B) relaţii tranzitive – adică relaţii care fiind între a şi b, b şi c pot trece, fără transformări şi asupra lui a şi c (dacă pentru orice x, orice y şi orice z are loc [(x R y) • (x R z)] → (x R z), precum relaţia de poziţie, de egalitate – şi relaţii intranzitive, precum relaţia de filiaţie, relaţia cauzală etc.

C) relaţii univoce – adică relaţii în care fiecărui antecedent îi corespunde un singur succedent, precum relaţia de filiaţie („x este fiica lui y”) – şi relaţii biunivoce – adică relaţii în care fiecărui antecedent îi corespunde un singur succedent şi fiecărui succedent un singur antecedent, precum în relaţia maritală monogamă („x este soţul lui y”).

D) relaţii reflexive – adică relaţii în care termenii posedă în sine relaţia pe care o au cu altul (dacă pentru orice x are loc x R x), precum în relaţii de egalitate, identitate etc.

— Şi relaţii nereflexive, precum relaţia cauzală, relaţia de cauzalitate etc.

Cu propoziţiile de relaţie se fac anumite operaţii. Un exemplu este operaţia de conversiune, care constă în trecerea de la x R y, precum aici: „dacă x este fratele lui y atunci y este fratele lui x”. Alt exemplu este operaţia de înmulţire, care constă în trecerea de la x R y şi y Q z la x P z, precum aici: „dacă x este bunicul lui y şi y este soţia lui z, atunci y este bunicul prin alianţă a lui y”.

Propoziţiile de relaţie sunt o clasă extinsă de propoziţii cu care operăm în cunoaştere şi asupra cărora facem operaţii în raţionări şi argumentări. Este foarte important ca atunci când recurgem – în argumentări – la aceste propoziţii să ne lămurim asupra felului relaţiilor şi să le aplicăm acestora operaţii adecvate, executate corect.

Propoziţii modale. Până aici am cercetat propoziţii nemodale: „Oamenii sunt muritori”;

„Toţi tinerii sunt educabili”; „Orbitele planetelor sunt elipse”. Raţionările noastre cuprind însă şi propoziţii de felul: „Este necesar ca nici un sportiv să nu trişeze”; „Este posibil ca unii logicieni să fie greu de înţeles”; „Este imposibil să suspendăm forţa gravitaţiei”; „Este contingent ca mâine să cadă un meteorit în regiunea noastră”; „Unele fapte sunt, posibil, involuntare”. Astfel de propoziţii se deosebesc de propoziţiile nemodale prin cuprinderea unui modus. O propoziţie ce conţine un modus se numeşte propoziţie modală.

O propoziţie modală cuprinde un modus (este necesar, este posibil, nu este contingent etc.) şi dictum („nici un sportiv nu trişează”; „unii logicieni sunt greu de înţeles” etc. Din exemplele de mai sus). Atunci când modusul este plasat în dictum (şi anume în faţa predicatului, ca în exemplul „Unii sportivi nu au, posibil, performanţe”) avem propoziţie modală de re Atunci când modusul este plasat înaintea dictumului avem propoziţie modală de dicto. În cazul în care dictumul este afirmativ propoziţia modală de dicto („este necesar ca sportivii să respecte regulile competiţiei”) este echivalentă cu propoziţia modală de re („Sportivii au a respecta, în mod necesar, regulile competiţiei”). În cazul în care dictumul este negativ, cele două propoziţii nu sunt echivalente. De pildă, „Este posibil ca unii sportivi să nu aibă

performanţe” nu este echivalentă cu „Unii sportivi nu au, posibil, performanţe”, ultima fiind, de fapt, o propoziţie de imposibilitate.

Cercetarea propoziţiilor modale s-a dezvoltat de la început mai mult prin investigarea propoziţiilor modale de dicto (la care, de altfel, propoziţiile modale de re pot fi reduse). Şi aici problema care s-a pus de la început a fost să se aplice o simbolistică adecvată pentru a putea „desprinde” structura formală care afectează validitatea raţionărilor. În plus a apărut problema semnificaţiei modusurilor care condiţionează raporturile logice ale propoziţiilor modale. Identificarea de raporturi logice ale propoziţiilor modale a început cu Aristotel şi cu un inventar al modusurilor, care a cuprins necesarul, contingentul, posibilul şi imposibilul. Simbolizarea lor utilizată fecvent acum este Lp („este necesar p”), Qp („este contingent p”), Mp („este posibil p”) şi Up („este imposibil p”), cu negaţiile ce pot cădea pe dictum, pe modus, pe modus şi pe dictum. Prin „necesar” s-a înţeles „ceea ce nu poate fi altfel decât este”, prin „contingent” s-a înţeles „ceea ce nu este necesar” (deci nonLp), iar prin „imposibil” s-a înţeles negaţia posibilului (deci non Mp).

Probleme aparte ridică modusul „posibil”. Într-un prim înţeles Mp înseamnă „nu este imposibil p”, adică Mp ş ØUp. Aceasta este „posibilitatea abstractă”. În raţionările curente operăm mai mult cu o conotaţie a „posibilului” ce reuneşte două înţelesuri: „este posibil înseamnă ceea ce nu este imposibil să fie şi ceea ce nu este necesar să fie” sau, formulat pozitiv, „ceea ce poate să fie, fiindcă nu este imposibil să fie şi ceea ce poate să nu fie, fiindcă nu este necesar să fie.”

O observaţie importantă este aceea că există raporturi logice între propoziţiile Lp, Qp, Mp, Up. Să luăm exemplele:

Este necesar ca apa să fiarbă la 100 grade C. Este contingent ca apa să fiarbă la 100 grade C. Este posibil ca apa să fiarbă la 100 grade C. Este imposibil ca apa să fiarbă la 100 grade C. Analizând aceste exemple şi o mulţime oricât de extinsă de alte

exemple se poate observa că propoziţiile de necesitate, de contingenţă, de posibilitate, de imposibilitate întreţin raporturi logice ce se lasă descrise cu ajutorul unui pătrat. Acesta este pătratul logic al propoziţiilor modale, în care propoziţiile menţionate se dispun în felul următor:

Lp Up. Mp Qp. O altă observaţie importantă este cea a existenţei de echivalenţe între

propoziţiile modale în modusuri diferite. Aici „a fi echivalent” înseamnă „a avea acelaşi conţinut de gândire”, „a avea acelaţi înţeles „ chiar dacă modusurile sunt diferite. Dacă luăm în considerare accepţiunea evocată mai sus a modusurilor şi analizăm diferitele propoziţii ce se pot formula în diferite modusuri, atunci putem spune, de pildă, că „este necesar p” este echivalent cu „nu este posibil nonp”, cu „nu este contingent p” şi cu „este imposibil nonp”. Putem lua şi alte exemple. Pe baza mulţimii echivalenţelor s-a elaborat următorul tabel al echivalenţelor propoziţiilor modale: 1) Mp ş QØp

ş ØUp ş ØLØp 2) MØp ş Qp ş ØUØp ş ØLp 3) ØMp ş ØQØp ş Up ş LØp 4) ØMØp ş ØQp ş UØp ş Lp.

S-a observat că, în funcţie de prezenţa negaţiei – pe dictum, pe modus, pe modus şi pe dictum şi pe nici unul – avem patru posibilităţi: modus dictum a (afirmativ) a a n n (negativ) a n n şi s-au dat denumiri propoziţiilor, după cum urmează: modus afirmativ şi dictum afirmativ este propoziţia modală A; modus afirmativ şi dictum negativ este propoziţia modală E; modus negativ şi dictum afirmativ este propoziţia modală I; modus negativ şi dictum negativ este propoziţia modală U. Aplicând clasificarea propoziţiilor modale în A, E, I, U la tabelul echivalenţelor prezentat mai sus, rezultă dispunerea vocalelor (ce reprezintă propoziţiile A, E, I, U) care a fost preluată în formule cu importanţă mnemotehnică: amebimus; edantuli; iluace; purpirea. Recomandăm memorarea lor după ce s-a înţeles abordarea propoziţiilor modale pe care o exprimă sintetic.

Având în vedere pătratul logic al propoziţiilor modale şi introducând în discuţie tabelul echivalenţelor propoziţiilor modale (fiecărei propoziţii modale din pătratul logic adăugându-l-se alte trei propoziţii echivalente) obţinem un pătrat logic ce descrie raporturile logice ale unui efectiv de şaisprezece propoziţii:

Lp ş ØMØp ş ØQp ş UØp Up ş ØMp ş ØQØp ş LØp. Mp ş QØp ş ØUp ş ØNØp Qp ş MØp ş ØUØp ş ØLp. Până aici am abordat propoziţii de felul Lp, Qp, Up, Mp fără să includem

în discuţie cantitatea dictumului. Nu am menţionat încă faptul că dictumul poate fi o propoziţie generală (adevărată sau falsă în cazul propoziţiilor nemodale) sau o particulară (I sau O în cazul acesta). Or, avem în fapt, nu Lp, ci LSaP, LSeP, LSiP şi LSoP. Ca urmare, se pune problema descrierii raporturilor logice dintre o mulţime de 64 de propoziţii, mai întâi, apoi de o mulţime mai extinsă. Plecând de la definirea modusurilor – „contingentul” este negaţia „necesarului”, iar „imposibilul” este negaţia „posibilului” – Stars McCall a elaborat octogonul logic, care descrie raporturile logice dintre propoziţiile La, Le, Li, Lo, Ma, Me, Mi, Mo. Putem adăuga echivalentele acestor propoziţii şi avem astfel descrierea a 32 de propoziţii modale, la care se adaugă cele din modusurile Q şi U care au fost reduse la L şi M:

Se poate înainta, cu noi analize, spre surprinderea pe o suprafaţă mai vastă a raporturilor logice dintre propoziţiile modale cu ajutorul unor poligoane cu şi mai multe laturi. Pătratul logic al propoziţiilor modale, tabelul echivalenţelor şi octogonul logic au arătat însă direcţia pe care se poate înainta spre a surprinde raporturile logice ale propoziţiilor modale.

Existenţa acestor raporturi logice este temeiul ce permite operaţii cu propoziţiile modale. Cu propoziţiile modale se pot realiza inferenţe prin opoziţie, iar pătratul logic lasă să se sesizeze contrarele, subcontrarele, subalternele, contradictoriile propoziţiilor modale. Se poate observa pe pătratul logic al propoziţiilor modale completat cu tabelul echivalenţelor că în acelaşi modus: contrare se formează negând dictumul; contradictoria se formează negând modusul; subalterna se formează negând şi modusul şi dictumul; subcontrara se formează negând dictumul.

Cu propoziţiile modale se pot face conversiuni după regula: modusul rămâne neschimbat, se converteşte dictumul. Este însă necesară examinarea cu atenţie a fiecărei inferenţe prin conversiune, căci aici intervin aspecte de conţinut mai puternice decât în cazul propoziţiilor nemodale. De pildă, nu este sigur că având propoziţia „Este necesar ca pe unele planete să existe viaţă, existând apă” conversa este „Este necesar ca unele locuri în care există viaţă, existând apă, să fie planete”. cu alte cuvinte, analizele de conţinut trebuie să însoţească mereu aici derivările formale.

Există o inferenţă specifică propoziţiilor modale: conversiunea complementară. Această conversiune este specială şi constă în schimbarea calităţii dictumului. De pildă: Mp ® MØp sau „Dacă este posibil ca mâine să plouă, atunci este posibil ca mâine să nu plouă”. Sau: Qp ® QØp sau „Dacă este contingent ca mâine să cadă un meteorit atunci este contingent ca mâine să nu cadă un meteorit.” Rezultatul unei conversiuni complementare este contrara propoziţiei date.

Propoziţii interogative. În pofida unei lungi tradiţii de interpretare, cunoaşterea începe nu cu

obţinerea de date factuale, ci cu întrebări. Supoziţia tenace a filosofiei clasice, conform căreia propoziţiile de constatare, care sunt propoziţii cognitive, sunt începutul cunoaşterii, a fost dislocată odată cu trecerea la abordări pragmatiste (iniţiate de Peirce), înăuntrul cărora s-a argumentat (de către Popper, Speranţia şi alţii) că acest început constă din propoziţii interogative. Propoziţiile cognitive sunt de fapt răspunsuri la întrebările pe care subiectul cunoaşterii le-a adresat realităţii.

În identificarea raporturilor logice implicate de propoziţiile interogative s-a plecat de la observaţia că există mai puţine probleme rău rezolvate decât probleme rău puse şi că problemele iau forma propoziţiilor interogative. S-a dat, în acest sens, exemplul vestitei „probleme a flogistonului”, care s-a pus astfel: „care este principiul ce conferă corpurilor proprietatea combustiunii?”. Pusă de la început rău, căci nu există o substanţă comună corpurilor care ard, problema nu a putut fi dezlegată, deşi dezlegarea a absorbit minţile câtorva generaţii. Iar exemplele de „probleme rău puse” sunt numeroase.

Ca urmare a apărut cercetarea logică a problemei, pe care Speranţia, de exemplu, a numit-o „problematologie formală”. Aceasta abordează patru aspecte: a) analiza, caracterizarea şi clasificarea propoziţiilor interogative (o „cercetare analitică”); b) determinarea răspunsului adecvat pentru fiecare specie de propoziţii interogative (o „cercetare a adecvării”); c) stabilirea condiţiilor formale de soluţionare a speciilor de întrebări (o „cercetare a exhaustiunii”); d) dacă elementele răspunsului sunt anticipate în termenii întrebării (o „cercetare a implicaţiei”)[64]. Şi astăzi cercetarea raporturilor logice ale întrebărilor şi a relaţiei acestora cu răspunsurile înaintează pe aceste direcţii. Doar că astăzi erotetica sau logica întrebărilor este mai profilată şi a înregistrat înnoiri ca efect al aplicării semioticii.

Primul aspect al întrebărilor cercetat de erotetică este sensul (corectitudinea) întrebării. O propoziţie interogativă are sens dacă faptul la care se referă întrebarea nu este absurd şi dacă interlocutorul poate, cel

puţin în principiu, să răspundă. Întrebarea „de ce ai lipsit de la seminarul de săptămâna trecută?” are sens, căci sunt satisfăcute condiţiile de sens ale întrebării: cel întrebat putea fi la seminar, fiind student sau cadru didactic; cel întrebat putea lipsi de la seminarul de săptămâna trecută; seminarul de săptămâna trecută a avut loc; cel întrebat se cuvenea să nu lipsească de la seminarul de săptămâna trecută. În schimb întrebarea „de ce te-ai plimbat printre stele săptămâna trecută?” nu are sens căci nu sunt satisfăcute condiţii de sens ale întrebării: la propriu, cel întrebat nu se putea plimba printre stele, fiind student sau cadru didactic (şi nu cosmonaut aflat într-un zbor cosmic săptămâna trecută); cel întrebat nu poate răspunde nici în principiu la întrebare.

Reflectând asupra unor astfel de exemple ne putem da seama cât de multe întrebări ce frământă mintea oamenilor nu au sens sau sunt, cel puţin, defecte de sens şi cât de important este, pentru a putea răspunde la întrebări, ca acestea să fie formulate astfel încât să aibă sens. În fapt, la o întrebare fără sens nu se poate propriu-zis răspunde.

Putem face mai intuitivă această remarcă, privind importanţa esenţială a formulării întrebării, observând că se produc erori atunci când se răspunde la întrebări ce încalcă exigenţe simple, precum: lipsa de precizie, ca în exemplul: „Câţi tineri se informează prin Internet?”, în care cine se grăbeşte cu răspunsul face erori, căci nu se precizează timpul, locul etc. la care se referă întrebarea; ambiguitatea, ca în exemplul „Istoria a făcut vreun progres?”, în care răspunsul este riscant câtă vreme nu este univoc la ce se referă întrebarea: la istorie ca ştiinţă? La istorie ca proces universal?; unicitatea, ca în exemplul „Mai joci box?” sau în exemplul „Care sunt cei mai mari actori contemporani şi ce relaţii sunt între ei?”.

Scopul pragmatic al unei întrebări este obţinerea răspunsului. Punem, de pildă, întrebarea „Cât este ceasul?” pentru a primi un răspuns la această întrebare. Prin răspuns înţelegem o propoziţie sau o mulţime de propoziţii care exclud sau reduc sfera necunoscutei întrebări.

Nu vom prezenta aici în detalii abordarea întrebărilor, ci vom semnala doar câteva repere ale acestei abordări.

Începem observând că se poate identifica o structură a întrebărilor. Să luăm întrebarea „Cine a compus Don Giovanni?” şi să observăm structura acesteia: „datul întrebării” sau partea „cineva a compus Don Giovanni” (D); „necunoscuta întrebării” sau partea „cine?” (x), care se întinde pe un domeniu determinat (aici totalitatea celor care puteau să compună Don Giovanni). Întrebarea se exprimă sintactic astfel: „? XD”.

Avem aici formula celei mai simple întrebări. Avem însă şi întrebări mai complicate în ceea ce priveşte datul întrebării. De exemplu: „Care echipă a câştigat finala campionatul mondial de fotbal din 2002 disputată la Yokohama?”. Avem aici structura „? Xlt” în care x = necunoscuta întrebării; l = locul în care necunoscuta a câştigat finala campionatului mondial de fotbal de la Yokohama. Se poate înainta cu formalizarea întrebărilor şi este necesar să se înainteze pe această direcţie încât să se obţină abordarea mai riguroasă a întrebărilor în forma calculelor logice cu întrebări. Utilitatea acestor calcule

constă în aceea că ne permit să stabilim care întrebări sunt echivalente („Câte părţi are o echipă de fotbal?” şi „Câţi jucători are o echipă de fotbal?”), care întrebări se implică una pe alta („Aţi realizat profit?” şi „Sunteţi rentabili?”), ce raporturi logice sunt între diferite întrebări („Unde vă aflaţi în momentul în care v-a dispărut portmoneul?” şi „Aveaţi la Dvs. portmoneul care v-a dispărut?”). Pe linia formalizării întrebărilor şi a calculului logic cu întrebări este de înaintat cât se poate de mult, până când se întâmpină limite ale posibilităţii de a formaliza.

În ceea ce priveşte obţinerea răspunsului la întrebare, aceasta prezintă o „condiţie materială” – felul în care răspunsul se obţine, în dependenţă de stadiul cunoaşterii şi recunoaşterii – şi o „condiţie formală” – raportul răspunsului cu întrebarea. Validitatea răspunsului este dependentă în primul rând de satisfacerea „condiţiei formale”. Pentru a putea evalua în ce măsură se satisface condiţia formală trebuie cercetate presupoziţiile întrebării. Să luăm întrebarea: „cine a compus opera Don Giovanni?”. Această întrebare are mai multe presupoziţii: „presupoziţie pozitivă” – există cel puţin un răspuns adevărat la această întrebare, „presupoziţie negativă” – cel puţin unul din răspunsurile ce se pot da din domeniul necunoscutei întrebării nu este adevărat; „presupoziţia unicităţii”: doar un răspuns din acest domeniu este cel adevărat. Prin presupoziţiile întrebării se înţelege un ansamblu de asumpţii de natură formală ce se angajează, fie şi numai tacit, dar inevitabil, cu fiecare întrebare. Când răspunsul satisface asumpţiile întrebării avem răspuns adecvat.

Răspunsurile sunt dependente de întrebări şi de presupoziţiile acestora. La întrebarea „cine a compus opera Don Giovanni?” răspunsul este determinat: o persoană anumită şi anume Mozart, a compus opera Don Giovanni. La întrebarea „care este formularea legii gravitaţiei” răspunsul este general şi constă în prezentarea formulării legii gravitaţiei. Se observă că se obţine un răspuns determinat dacă se pune o întrebare determinată.

Răspunsurile sunt dependente, pe de altă parte şi de contexte. Să luăm întrebarea: „Cui îi aparţine această carte de credit pierdută?”. Nu se poate da un răspuns la întrebare fără a lua în considerare semnificaţia cuvântului „acesta” şi, odată cu ea, contextul folosirii demonstrativului. Acest exemplu, ca şi multe altele, arată că răspunsurile sunt dependente de contexte, încât trebuie evaluate în funcţie de presupoziţiile întrebărilor, dar şi de contexte. Simpla cunoaştere a raporturilor lor logice cu întrebările nu este de ajuns pentru a evalua răspunsurile.

Un aspect important al întrebărilor constă în implicaţiile pragmatice ale acestora. Întrebarea „cine a compus Don Giovanni?” cere un răspuns de natura evocării unei cunoştinţe. Întrebarea „cine l-a asasinat pe preşedintele Kennedy?” cere un răspuns de natura stabilirii unei stări de fapt. Întrebarea „cum putem întemeia principiul cauzalităţii?” cere un răspuns de natura unei strategii de întemeiere. Iar delimitările de răspunsuri în funcţie de întrebări pot continua. Pe baza lor se poate spune că iese în relief o altă dependenţă a răspunsurilor – alături de cea formală, de context – şi anume dependenţa de implicaţiile pragmatice ale întrebărilor.

Aceste observaţii trebuie să ne îndemne la două atitudini şi – mai mult decât atitudini – angajamente în cunoaştere: pe de o parte, la a admite o contextualizare a răspunsurilor şi, deci, la a respinge dogmatismul ce extrapolează răspunsurile date într-un context şi scepticismul ce derivă din împrejurarea „acum nu avem răspuns” concluzia că „nu putem şti răspunsul”; pe de altă parte, la a admite că orice cunoştinţă este un răspuns la o întrebare şi, deci, la a respinge atât grăbita considerare a unor răspunsuri ca definitive, cât şi înclinaţia de a sista procesul noilor interogări.

Propoziţii axiologice. Împrejurarea că operăm nu numai constatări, ci şi evaluări a fost

preluată de multă vreme în distincţia dintre judecăţi de constatare şi judecăţi de valoare. Prin judecata de valoare se înţelege – în tradiţia logicii – acea judecată în care o stare de fapt este raportată la valori (bine, frumos etc.). Forma sintactică a unei astfel de judecăţi este „x are valoarea Y”.

Se ştie că valorile sunt cercetate de axiologie. Aceasta caută să definească valorile, să indice o ierarhie a valorilor şi să justifice criterii de ierarhizare. Abordarea logică nu se referă la aspectele „materiale” ale valorilor (deşi nu se poate evita complet, oricât de avansată ar fi formalizarea). Nu putem desprinde suficient logica propoziţiilor axiologice de axiologie, dar paşi în direcţia identificării raporturilor logice din operaţiunile cu aceste propoziţii s-au făcut şi vor trebui continuaţi.

Edmond Goblot arăta că o logică a judecăţilor de valoare va oferi „regulile gândirii care caută binele şi apreciază scopurile activităţii umane”. El a denunţat premisa conform căreia există valori în general argumentând că, de pildă, „binele” nu este în general, ci ca bine al meu, al tău, al altuia şi că există o ierarhie a valorilor. Intuiţia acestei diferenţieri (dependenţa valorilor de cei ce şi le asumă şi ierarhizarea inevitabilă a valorilor) a condus la preluarea în analiză a diverselor propoziţii axiologice cu care operăm şi la căutarea de raporturi logice ale acestora.

În anii şaizeci Hallden şi von Wright au pus problema definirii termenilor de bază ai unei abordări logice a propoziţiilor axiologice. Ei au operat cu termenii „bun”, „rău”, „indiferent”, cu „frumos”, „urât”, „indiferent”, precum şi cu termeni graduali precum „mai bun”, „mai rău” etc. S-a observat că termenii se pot defini în bună măsură pe planul formalismelor – de pildă, „bună” este o „stare mai bună decât contradictoria ei” sau „rea” este o „stare mai rea decât contradictoria ei”. Chisholm a definit „bunul drept ceea ce este mai bun decât indiferentul”, iar „indiferenţa” ca acea „stare care nu este mai bună decât contradictoria ei, iar contradictoria ei nu este mai bună decât ea.” La simpla analiză a acestor propuneri de definire a termenilor logicii propoziţiilor axiologice se poate constata că definirea în cadrul formal permite „organizarea „mulţimii propoziţiilor, dar nu poate evita circularitatea. Numai ieşirea în afara formalismelor, la o confruntare a termenilor cu opţiuni axiologice, ne permite evitarea circularităţii. Raporturile logice dintre propoziţiile axiologice se dovedesc dependente de sistemele axiologice în care ne plasăm.

Deja von Wright a arătat că raporturile logice ale propoziţiilor axiologice se pot identifica numai după ce este stabilită conotaţia termenilor de bază. El a distins, de pildă, şase folosiri ale termenului „bun”: instrumentală („Cuţitul este bun”); tehnică („Maşina este bună”); medicală („Inima este bună”); utilitaristă („Economia de timp este bună”); hedonistă („Vremea de azi este bună”); morală („Omul X este bun”). Putem identifica raporturi logice îmbrăţişând una din folosiri (înţelesuri) şi analizând clasa de propoziţii axiologice corespunzătoare. Dacă îmbrăţişăm, de exemplu, folosirea instrumentală şi facem analiza, atunci se observă că propoziţiile „Cuţitul este bun” şi „Cuţitul este rău” nu sunt contrare, ci contradictorii (fiind vorba, în sens instrumental, de îndeplinirea unor funcţii de către obiect”. Aşa stând lucrurile „bunul” şi „răul” pot fi definite reciproc, prin negaţie. Înaintând pe această direcţie se cercetează diferite forme ale „bunului” şi se identifică raporturi logice.

Orice succes în identificarea de raporturi logice între propoziţiile axiologice este condiţionat de identificarea structurii propoziţiei axiologice. Irvin a arătat, relativ recent, că o propoziţie axiologică de forma simplă „Automobilul este bun” constă din subiect, obiect, caracter şi fundament.

Subiectul propoziţiei axiologice este persoana sau grupul de persoane care atribuie o valoare unui obiect. Subiectul trebuie luat în considerare aici din motivul că automobilul nu este bun în sine, ci bun pentru cineva care îl consideră astfel. De aici nu rezultă nicidecum justificarea pentru o filosofie relativistă (conform căreia orice propoziţie axiologică este relativă la subiect), căci, evident, din propoziţiile „A spune că automobilul este bun” şi „B spune că automobilul este rău” nu rezultă motive să acceptăm că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, automobilul este şi bun şi rău.

Obiectul propoziţiei axiologice este obiectul căruia i se atribuie o valoare. „Aspirina este bună” are ca obiect aspirina din realitate. Se poate discuta îndelung dacă ceea ce contează este aspirina din realitate sau, mai curând, proprietăţile acesteia, percepute de subiect. Putem opera până la un punct, în cercetarea propoziţiilor axiologice, cu asumpţia că aici este vorba de aspirina dată în experienţă.

Caracterul propoziţiei axiologice este ceea ce i se atribuie obiectului de către subiect printr-o valorizare. Sunt valorizări absolute, precum „bun”, „rău”, „indiferent” etc. Şi valorizări comparative ca „mai bun”, „mai rău”, „la fel de” etc. Dacă luăm în considerare valorizările din urmă, atunci este clar că propoziţia „A este mai bun decât B” se converteşte şi dă „B este mai rău decât A”. Cu aceasta avem o conversiune axiologică, ce se adaugă tipurilor de conversiune deja menţionate.

Fundamentul propoziţiei axiologice este punctul de vedere din care se face valorizarea obiectului de către subiect. În exemplul „Automobilul este bun” fundamentul este convingerea subiectului că, de pildă, un automobil ce necesită puţine reparaţii şi se defectează rar este un automobil bun. Este destul de evident că odată cu fundamentul în abordarea propoziţiilor axiologice intră în discuţie punctele de vedere din care se fac valorizările, criteriile de evaluare, scara de valori şi sistemele axiologice cu care se

operează. Analiza logică a propoziţiilor axiologice depinde de sistemele de valori înăuntrul cărora se generează propoziţii.

Propoziţii deontice. Cuvântul „deontic” ne vine din greceşte şi înseamnă „cum se cuvine”,

„cum trebuie făcut”. Propoziţiile deontice sunt propoziţiile ce exprimă ordine, rugăminţi, recomandări, norme.

Propoziţiile deontice lasă, la rândul lor, să se identifice raporturi logice ce pot fi formalizate şi evaluate sub aspectul validităţii. Această posibilitate a fost exploatată mai întâi de Henrik von Wright, care a elaborat primul sistem de logică deontică operând cu patru feluri de propoziţii: „obligaţii”, „permisiuni”, „interdicţii”, „indiferenţe” [65].

Să adoptăm formulele: „Op” = este obligatoriu p; „Ø „ = negaţia; „Fp” = este interzis p; „Pp” = este permis p. Prin „p” se înţelege o acţiune (şi nu o stare de lucruri, precum în logica propoziţiilor de predicaţie). O primă observaţie care se poate face se referă la împrejurarea că modalităţile deontice – obligatoriu, permis, interzis, indiferent – prezintă echivalenţe. De pildă „OØp” (este obligatoriu non p) ş „Fp” (este interzis p). Sau „ØOØp” (nu este obligatoriu non p) ş Pp” (este permis p). Sau „ØPØp” (nu este permis non p) ş „Op” (este obligatoriu p). Aducând în discuţie „indiferenţa ontică” (Ip) şi înţelegând prin „indiferenţa ontică” „ceea ce nu este nici obligatoriu şi nici interzis” (Ip = ØOp & ØOØp)” sau „ceea ce nu este interzis să nu se facă şi nu este interzis să se facă (Ip ş ØFØp & ØFp)” sau „ceea ce este permis să se facă şi este permis să nu se facă (Ip ş Pp & PØp)” se obţine un tablou al modalităţilor deontice analog cu tabloul propoziţiilor modale Lp, Up, Mp, Qp. Propoziţiile Op, Fp, Pp, Ip prezintă, cu alte cuvinte, raporturi logice ce se lasă exprimate cu ajutorul unui pătrat logic. Considerând apoi propoziţiile deontice de pe o suprafaţă mai mare a raţionării şi argumentării şi luând în discuţie noi determinări se obţin descrieri mai complexe ale raporturilor logice dintre propoziţiile deontice.

S-a pătruns deja cu analize formale în sfera propoziţiilor ce exprimă dorinţe. Menger a plecat de la două întrebări: rezultă din propoziţia „Eu doresc o ţigară şi un chibrit” propoziţia „Eu doresc un chibrit”?; rezultă din propoziţiile „Eu doresc o pisică” şi „Eu doresc un câine” propoziţia „Eu doresc o pisică şi un câine”? Şi a căutat să elaboreze o logică a opţiunilor (logică optativă). H. N. Castaneda a propus o logică a intenţiilor (logică finitivă), ce caută să dezvăluie raporturi logice ale unor propoziţii precum „Eu nu vreau ca fiul meu să devină medic”, „Dacă nu vreţi să mergeţi la film, vreţi să mergeţi la teatru.” Tot mai multe propoziţii devin astfel accesibile abordării formale, iar logica s-a dezvoltat mult dincoace de formalismul ei clasic.

Capitolul III: Raţionamentele. Termenii sunt părţi ale propoziţiilor, propoziţiile sunt formele sub care

se prezintă cunoştinţele noastre şi sub care comunicăm. Propoziţiile sunt părţi ale raţionamentelor noastre, iar raţionamentele şi înlănţuirile de raţionamente sunt forme sub care se prezintă întemeierile noastre.

Sunt felurite raţionamente: a). Orice fricţiune produce căldură. Unele gheţuri sunt în fricţiune.

Unele gheţuri produc căldură b). Ianuarie, Februarie… Decembrie au mai puţin de 32 de zile.

Ianuarie, Februarie… Decembrie sunt lunile anului. Oricare din lunile anului are mai puţin de 32 de zile c). Vizitiul cel mai

bun este cel mai priceput în profesia sa. Pilotul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa. Deci cel mai bun este cel priceput în profesia sa d). Frumosul este un

lucru bun. Dreptatea este un lucru bun. Dreptatea este ceva frumos. Analizând aceste exemple se poate observa că ele diferă înainte de

toate după felul propoziţiilor ce funcţionează ca premise. Acesta este un criteriu pentru a clasifica raţionamentele şi un fir călăuzitor pentru a înţelege mulţimea raţionamentelor.

După felul premiselor, raţionamentele sunt raţionamente nemodale şi raţionamente modale. După acelaşi criteriu, raţionamentele modale sunt raţionamente categorice, raţionamente ipotetice, raţionamente disjunctive şi raţionamente de relaţie.

Vom urma această clasificare în analiza raţionamentelor având în vedere nu numai împrejurarea că ea este mai didactică, ci şi faptul că această clasificare redă şi dezvoltarea istorică a analizei. În fapt, oricine s-a instruit în logică a început cu celebrul silogism cercetat deja de Aristotel, pentru ca ulterior să se apropie de raţionamente mai complexe.

Raţionamente nemodale. Stagiritul a observat că demonstraţiile iau forma unor raţionamente şi

a procedat la cercetarea acestora şi a întregii logici. El a cercetat o formă a raţionamentelor, celebrul silogism. Dar teoria silogismului a fost folosită ulterior drept cheie pentru a desluşi structura logică a unor raţionamente mai complexe. Aceasta pentru că Aristotel a operat cu o noţiune profundă a silogismului: „silogismul este o vorbire în care dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat.” Astfel, caracteristica definitorie a silogismului este necesitatea derivării concluziei din premisele date. Să luăm exemplul:

„Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile. Logica este ştiinţă. Logica oferă cunoştinţe utile” Avem aici un silogism din specia celor analizate de Aristotel. Ceea ce

caracterizează acest silogism înainte de toate este faptul că din cele două premise rezultă în mod necesar concluzia „Logica oferă cunoştinţe utile”. Este de observat că în raport cu premisele date, necesară este concluzia, dar nu şi adevărul concluziei.

Următoarea caracteristică a acestui silogism rezidă în aceea că se derivă o concluzie din două premise, care sunt propoziţii categorice. De aceea, silogismul de acest fel se numeşte silogism categoric.

Ne putem întreba: pe ce temei din cele două premise rezultă în mod necesar acea concluzie? Răspunsul este că derivarea se face aici în temeiul

relaţiei dintre cele două premise şi, mai exact, al relaţiei dintre termenii acestora: „ştiinţa”, „cele ce oferă cunoştinţe utile”, „logica” şi „ştiinţa”. Iar relaţia dintre termeni are ca temei împrejurarea că cele două premise au un termen comun. Termenul comun celor două premise se numeşte termen mediu (aici „ştiinţa”). Termenul cu sfera mai mare dintre ceilalţi doi termeni este termenul major (aici „cele ce oferă cunoştinţe utile”), iar termenul cu sfera mai mică este termenul minor. Premisa ce conţine termenul major este premisa majoră. Premisa ce conţine termenul minor este premisa minoră.

Evident, mediul joacă rolul de pivot în silogism: acest termen face posibilă concluzia. Acest rol este dat de împrejurarea că mediul face sinteza celorlalţi doi termeni (cuvântul „sinteză” fiind înţeles aici în accepţiunea originară de „legătură”).

Deja Aristotel a căutat să identifice în mulţimea silogismelor structura lor stabilă şi a introdus în acest scop variabilele (simbolurile) în cercetarea silogismului. Silogismul de mai sus se redă în felul următor:

M ® P. S ® M. S ® P. S-a pus întrebarea dacă ordinea premiselor afectează validitatea

silogismului. Dintr-un punct de vedere, ordinea premiselor nu afectează validitatea silogismului dacă se derivă ţinând seama de termenul mediu şi făcând cuantificări în mod corect. Aşadar, silogismul de mai sus este valid şi dacă este prezentat astfel:

S ® M. M ® P. S ® P. Dar, în noua ordonare a premiselor (deci inversând ordinea acestora),

se poate deriva şi astfel: S ® M. M ® P. P ® S. În acest caz nu validitatea este afectată, ci concluzia, care este alta (de

fapt conversa prin accident a concluziei iniţiale). Se poate astfel spune că ordinea premiselor nu afectează validitatea, dar afectează (într-un sens precis) concluzia.

Aristotel a considerat că silogismul categoric aduce în concluzie un spor de cunoaştere în raport cu premisele. Sextus Empiricus a considerat, dimpotrivă, că silogismul cuprinde un cerc vicios (petiţio principi): concluzia stă pe temeiul majorei, care nu e acceptată ca adevărată decât presupunând adevărul concluziei. John Stuart Mill a împărtăşit o opinie similară. Astfel de obiecţii la adresa silogismului se pot însă infirma observând că silogismele sunt parte a evoluţiei istorice a cunoaşterii, încât majora nu este decât foarte rar rezultatul inventarului complet al cazurilor. De aceea, Aristotel a avut dreptate să considere silogismul drept formă prin care cunoaşterea noastră sporeşte.

La un moment dat Stagiritul a scris că „noi învăţăm sau prin inducţie sau prin demonstraţie” (înţelegând prin aceasta din urmă, de fapt,

silogismul). Se vede bine că el a avut în vedere, pe lângă silogism, care este deductiv şi forma inductivă a inferenţei. Dar atunci când a expus raţionamentele, Aristotel s-a concentrat doar asupra silogismului, lăsând inducţia într-o abordare embrionară.

Raţionamente deductive. Forma de maximă simplitate a silogismului, a raţionamentelor în

general, este silogismul categoric. Într-un astfel de silogism se face o deducţie. Înţelegem prin deducţie inferenţa de la premise de un anumit rang de generalitate (în exemplul dat de la „orice ştiinţă.”) la o concluzie de un rang de generalitate mai scăzut (în acest exemplu „logica.”).

Pe ce temei se face inferenţa de la general la mai puţin general? Se poate spune că fundamentul acestei inferenţe sau, cu o expresie tehnică, fundamentul raţionamentului deductiv este existenţa unei legături între ceea ce este adevărat cu privire la toate obiectele unei clase şi ceea ce este adevărat cu privire la un obiect al acelei clase, în sensul că al doilea adevăr rezultă din primul. În virtutea acestui fundament derivăm în deducţii. Pe de altă parte, acest fundament are natura unui adevăr evident, al unei axiome (în limbajul tradiţional).

Am observat mai devreme că silogismul este forma logică în care se fac treceri cu caracter de necesitate de la premise la o concluzie. Aceste treceri se fac pe un temei mai profund decât legătura dintre premise. Este vorba de legătura dintre termenii concluziei, mijlocită de termenul mediu, care se „stinge” în premise (adică nu mai apare în concluzie). Pe ce linie se face însă această legătură intermediată de termenul mediu?

Aristotel a lăsat să se înţeleagă că legătura între termenii silogismului se face pe linia sferei. În Analitica primă se scrie: „ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul încât cel din urmă (minorul) să fie conţinut în cel mijlociu, luat ca întreg, iar mijlociul să fie sau conţinut în termenul prim (majorul) sau exclus din el, luat ca tot, termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect.” Se poate spune, aşadar, că în silogism se derivă în temeiul dominaţiei logice a întregului asupra părţilor. Scolasticii au exprimat principiul silogismului cu formula dictum de omni et nullo.

Dar tot Aristotel a lăsat să se înţeleagă că în unele silogisme termenii sunt puşi în legătură pe linia conţinutului. În Categorii se scrie: „Când un lucru este enunţat ca predicat despre altul, care este subiectul său, tot ce este enunţat despre acel predicat va fi, de asemenea, enunţat şi despre subiect.” Tot scolasticii au exprimat această interpretare în formula nota notae est nota rei ipsius; repugnans notae repugnat rei ipsius.

Să ne oprim, pe rând, asupra silogismelor delimitate după felul premiselor: silogism categoric; silogism ipotetic; silogism disjunctiv; silogism de relaţie.

Silogismul categoric. Să luăm exemplele: a). Oamenii sunt bipede. Darwin a fost om. Darwin a fost biped b). Studenţii sunt tineri.

Studenţii sunt în universităţi şi colegii. Toţi cei ce activează în universităţi şi colegii sunt tineri. C). Cei ce fac sport sunt tineri. Colegul meu de grupă nu face sport. Colegul meu de grupă nu este tânăr d). Plantele de seră nu rezistă la

frig. Stejarul nu este plantă de seră. Stejarul rezistă la frig e). Plantele de seră au nevoie de căldură. Bradul are nevoie de căldură. Bradul este plantă de seră. Avem aici exemple de silogisme. Unele (a) sunt valide (corecte), altele

sunt nevalide (b, c, d, e). Cum distingem silogismele valide de cele nevalide în mulţimea silogismelor? Răspunsul general este acela că este valid silogismul care satisface regulile silogismului.

Regulile silogismului concretizează exigenţele principiilor logice pentru inferenţele mediate care sunt silogismele. Există reguli generale ale silogismului categoric şi reguli relative la figurile acestuia.

Regulile generale ale silogismului categoric au fost identificate în cea mai mare parte deja de către Aristotel. Unele manuale şi monografii (cum este cea a lui Ion Didilescu, Petre Botezatu, Silogistica. Teoria clasică şi interpretările moderne) includ printre reguli generale şi considerente de structură. Aceste considerente nu sunt însă reguli de derivare. Ansamblul regulilor despre care se discută în diferite manuale se lasă redus la şase reguli generale ale silogismului categoric: 1. Silogismul să aibă trei termeni şi numai trei. De ce? Doar din doi termeni nu se poate deriva o concluzie silogistică. Cu patru termeni nu se poate deriva, de asemenea:

Oamenii sunt bipede. Darwin era englez. Se poate deriva doar dacă doi termeni (majorul şi minorul) sunt puşi în

legătură de un termen mediu. Acest termen mediu trebuie să aibă o semnificaţie univocă (să nu fie ambiguu). Dacă mediul are două semnificaţii (în cele două premise), atunci se încalcă regula (apar patru termeni) şi se produce sofismul qatemio terminorum (împătrirea termenilor). Un exemplu de astfel de sofism este silogismul:

Toţi cei ce violează integritatea fizică a persoanelor trebuie pedepsiţi. Chirurgul violează integritatea fizică a persoanelor. Chirurgul trebuie pedepsit. 2. Termenii să nu aibă în concluzie o extensiune mai mare decât în

premise. Dacă se încalcă această regulă atunci se produce sofismul extensiunea nepermisă a unui termen, care are două versiuni: sofismul majorul ilicit (exemplul c) şi sofismul minorul ilicit (exemplul b). Termenii pot avea în concluzie extensiune mai mică decât în premise, dar nu extensiune mai mare.

3. Mediul să fie distribuit cel puţin într-o premisă. Dacă mediul nu este distribuit în nici o premisă, atunci nu face sinteza (legătura) celorlalţi doi termeni. Căci, nefiind distribuit în nici o premisă, mediul se poate referi într-o

premisă la o parte a obiectelor unei clase, în altă premisă la cealaltă parte, fără să lege acele părţi. În exemplul e). se observă ce rezultă încălcând această regulă.

4. Din două premise negative nu se poate deriva o concluzie. Explicaţia este aceea că negativele asertează excluziunea termenilor. Or, între trei termeni ce se exclud reciproc nu se poate stabili o legătură. De exemplu:

Oamenii nu au aripi. Vulturul nu este om 5. Din două premise particulare nu se poate deriva

o concluzie. Explicaţia este aceea că două particulare nu permit punerea în legătură a celor trei termeni încât să se poată deriva cu necesitate o concluzie. De exemplu, din premisele.

Unii studenţi sunt eminenţi în cercetarea ştiinţifică. Unii studenţi fac sport de performanţă nu se poate deriva cu necesitate

concluzia, căci „unii studenţi” se poate referi în cele două premise la părţi diferite ale clasei „studenţi”.

6. Concluzia urmează partea mai slabă a silogismului. În logică se consideră „parte mai slabă” particulara în raport cu generala, negativa în raport cu afirmativa. Conform regulii, când o premisă este particulară, concluzia este în mod necesar particulară, iar când o premisă este negativă, concluzia este în mod necesar negativă.

Regulile generale ale silogismului se pot întemeia. Cea mai simplă cale de a le întemeia constă în recursul la exemple şi în indicarea erorilor (sofismelor) ce se produc atunci când se încalcă o regulă. Astăzi există şi posibilităţi de a oferi demonstraţii formale, înăuntrul unor sisteme axiomatice pentru aceste reguli.

Să privim acum exemplele de silogisme date până aici conduşi de întrebarea: ce funcţie logică are termenul mediu în cele două premise?

Vom observa că în silogismul categoric avem patru structuri (patru posibilităţi) după funcţia termenului mediu şi anume:

I II III IV. M – P P – M M – P P – M. S – M S – M M – S M – S. S – P S – P S – P S – P. Aceste patru structuri sunt figurile silogismului categoric. Prin figură a

silogismului categoric înţelegem o structură silogistică specificată de funcţia termenului mediu. Există patru figuri ale silogismului categoric specificate formal de funcţia termenului mediu în premise, ceea ce exprimă un anumit sens al folosirii fiecărei figuri şi se reazemă pe o anumită axiomă a derivării silogistice.

Să considerăm un silogism valid din figura I: Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile. Logica este ştiinţă. Logica oferă cunoştinţe utile. Să luăm şi exemplul: Nici un om nu a călătorit pe Marte. Darwin a fost om.

Darwin nu a călătorit pe Marte. Putem, prin simpla analiză a acestor două exemple (ce diferă doar

formal, în ceea ce priveşte calitatea majorei), să identificăm sensul folosirii: se arată că S este inclus sau nu este inclus în P, căci S este inclus în M, iar M este inclus, respectiv nu este inclus în P. Sensul este aici cuprinderea sau excluderea unui obiect pentru o clasă. În fapt, majora anunţă regula apartenenţei la acea clasă, iar minora indică aplicarea acelei reguli. Axioma derivării aici este dictum de omni et nullo.

Să considerăm un silogism valid de figura a II-a: Mamiferele nasc pui. Unele animale nu nasc pui. Unele animale nu sunt mamifere. Putem, prin simplă analiză a acestui exemplu, să identificăm sensul

folosirii: unii S nu sunt P căci a fi P presupune a satisface o regulă, iar S nu satisface regula. Altfel spus, S nu face parte din P deoarece nu are nota M pe care o posedă clasa P. În fapt, majora enunţă o regulă, iar minora afirmă exceptarea. Axioma derivării este aici dictum de diverso: dacă toate obiectele unei clase au o proprietate şi alte obiecte nu posedă acea proprietate, atunci acestea din urmă nu fac parte din acea clasă.

Să considerăm un silogism valid de figura a III-a: Unele poeme sunt filosofice. Poemele sunt lucrări de imaginaţie. Unele lucrări de imaginaţie sunt lucrări filosofice. Putem, prin simpla analiză a acestui exemplu, să identifică sensul

folosirii: acesta constă în a respinge o aserţiune universală arătând că există şi alte cazuri decât cele considerate general valabile. De aceea, concluzia este aici întotdeauna particulară. Axioma derivării este aici dictum de exemplo: dacă anumite obiecte au o proprietate, iar aceste obiecte sunt obiecte ale unei clase, atunci unele obiecte ale acelei clase posedă acea proprietate.

În figura a III-a avem însă nu doar concluzii afirmative, precum cea din exemplul de mai sus, ci şi concluzii negative, precum în exemplul:

Unele maşini nu funcţionează bine iarna. Maşinile sunt utile omului. Unele lucruri ce nu funcţionează bine iarna sunt utile omului. Sensul folosirii este acelaşi ca şi în exemplul anterior. Axioma derivării

este, atunci când în figura a III-a concluzia este negativă, dictum de excepto: dacă anumite obiecte au o proprietate, iar aceste obiecte sunt obiecte ale unei clase, atunci unele obiecte ale acelei clase nu posedă acea proprietate.

Să considerăm un silogism valid de figura a IV-a: Logica este ştiinţă. Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile. Unele din cele ce oferă cunoştinţe utile este logica. Prin simpla analiză se poate stabili că în comparaţie cu figura a I-a, în

figura a IV-a se derivă o altă concluzie: conversa concluziei din prima figură. Concluziile celor două figuri sunt diferite, încât ele nu se lasă reduse complet

una la alta (chiar dacă, cum vom vedea, vom putea folosi prima figură pentru a verifica validitatea în figura a patra). În ceea ce priveşte sensul folosirii putem observa că în vreme ce în figura I conchidem stabilind genul pentru o specie, în figura a IVa conchidem delimitând o specie înăuntrul unui gen.

Până aici am considerat premisele silogismului categoric în general, fără a lua în seamă diferenţele lor. Or, din prezentarea propoziţiilor de predicaţie categorice a rezultat că avem propoziţii A, E, I, O. Aceste patru feluri de propoziţii categorice se combină diferit în premisele silogismului categoric. O combinaţie de premise şi concluzia considerate din punctul de vedere al felului propoziţiilor se numeşte mod silogistic.

Să luăm în considerare figura I-a a silogismului categoric şi să observăm care sunt modurile figurii I a silogismului categoric. Acestea sunt următoarele:

AA EA IA OA. AE EE IE OE. AI EI II OI. AO EO IO OO. Prin urmare, în figura I – a a silogismului categoric se poate deriva în 16

moduri. Sunt toate aceste moduri valide? Răspunsul este că sunt valide acele moduri care satisfac regulile generale ale silogismului categoric plus regulile speciale ale figurii a I-a a silogismului categoric (care exprimă, de fapt, sensul folosirii acestei figuri).

Sunt două reguli speciale ale figurii a I-a a silogismului categoric: a). Minora să fie afirmativă. Această regulă se întemeiază printr-o demonstraţie indirectă: dacă minora ar fi negativă, concluzia ar fi, conform regulii generale a 6-a, în mod necesar negativă. În acest caz – fiind predicatul unei negative – predicatul concluziei (P) ar fi în mod necesar distribuit. Or, conform regulii generale a 2-a, P nu poate fi distribuit în concluzie fără a fi distribuit în premisă. Spre a fi totdeauna distribuit în premisa M – P, P ar trebui să fie predicatul unei negative. Deci M Î P. Or, astfel s-ar ajunge să se derive din două negative, ceea ce – conform regulii a 5-a – nu este posibil. Deci, minora nu poate fi negativă, ci trebuie să fie afirmativă.

B). Majora să fie universală. Şi această regulă se întemeiază printr-o demonstraţie indirectă: dacă majora ar fi particulară, atunci M ar fi nedistribuit. Minora fiind afirmativă, iar M fiind predicat, de cele mia multe ori M este nedistribuit. Or, conform regulii a 3-a, M trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă. Deci majora nu poate fi particulară, ci numai generală.

Dacă aplicăm cele şase reguli generale ale silogismului categoric şi cele două reguli speciale ale figurii a I-a celor şaisprezece moduri posibile în figura a I-a şi departajăm modurile valide de modurile nevalide atunci se constată că există patru moduri valide în figura a I-a a silogismului categoric. Să le desfăşurăm:

M ® P MP M®P MP. S ® M S®M 1/S®M 1/S®M. S®P SP 1/S®P 1/SP.

Dacă notăm simbolic propoziţiile, atunci avem modurile: AAA; EAE; AII; EIO. Din considerente mnemotehnice – preluând vocalele ce desemnează propoziţii şi dând unor consoane semnificaţie – aceste moduri au fost denumite de către scolastici bArbArA, cElArEnt, dArII, fErIO.

Aristotel a considerat figura I-a ca fiind figura perfectă. În Analitica primă sunt sugerate raţiunile: doar în această figură se argumentează o concluzie generală; doar aici se obţin cele patru concluzii A, E, I, O; această figură face derivări evidente în baza axiomei dictum de omni et nullo, care este axioma silogismului categoric, încât celelalte figuri se pot verifica („reduce” în terminologia tradiţională) prin figura a I-a.

Alături de modurile Barbara, Celarent, Darii, Ferio – care sunt moduri directe – în figura a I-a se mai derivă concluzii ce sunt conversele modurilor Barbara, Celarent, Darii, încât avem şi moduri indirecte – Baralipton, Celantes, Dabitis, precum şi moduri subalterne, adică moduri ce derivă subalterna, respectiv Barbari şi Celaront.

Să luăm acum în considerare figura a II-a a silogismului categoric şi să stabilim modurile valide ale figurii a II-a a silogismului categoric. Procedeul este acelaşi: se stabilesc cele 16 moduri posibile şi se delimitează modurile valide de cele nevalide. Sunt valide modurile ce satisfac regulile generale ale silogismului categoric şi regulile speciale ale figurii a II-a, care exprină, de fapt, sensul folosirii acestei figuri.

Sunt două reguli speciale ale figurii a II-a a silogismului categoric: a). Majora să fie universală. Această regulă se întemeiază printr-o demonstraţie indirectă: concluzia fiind negativă în această figură, P este distribuit, dar P nu poate fi distribuit în concluzie, fără a fi fost distribuit în premisă. Or, în premisă P este subiect. Care trebuie, deci, să fie distribuit.

B). Minora să fie negativă. Şi această regulă se întemeiază printr-o demonstraţie indirectă. Numai dacă minora este negativă avem în orice silogism de figura a II-a M distribuit şi numai dacă M este distribuit în cel puţin o premisă se poate deriva.

Dacă aplicăm cele şase reguli generale ale silogismului categoric şi cele două reguli speciale ale figurii a II-a, dintre cele şaisprezece moduri se dovedesc valide următoarele patru: M ® P MP M®P MP.

S M S®M 1/SM 1/S®M. S®P SP 1/SP 1/SP. Acestea sunt modurile Camestres, Cesare, Baroco, Festino, care sunt

moduri directe ale figurii a II-a. Alături de acestea avem şi două moduri subalterne: Camestro şi Cesaro.

Să luăm acum în considerare figura a treia a silogismului categoric şi să stabilim modurile valide ale acestei figuri. Procedura este aceeaşi ca şi cea urmată în primele două figuri. Sunt valide – dintre cele şaisprezece moduri posibile – acele moduri care satisfac cele şase reguli generale ale silogismului categoric şi regulile speciale ale figurii a III-a. Sunt două reguli speciale ale figurii a III-a a silogismului categoric (ce exprimă sensul folosirii acestei figuri) şi anume: a). Minora să fie afirmativă. Această regulă se demonstrează printr-o demonstraţie indirectă. Dacă minora ar fi negativă, S ar fi distribuit,

concluzia ar fi negativă, iar P ar fi distribuit, încât ar trebui ca şi majora să fie negativă. Or, din două negative, nu se poate deriva. Deci minora trebuie să fie afirmativă.

B). Concluzia să fie particulară. Deoarece minora este afirmativă, de cele mai multe ori predicatul acesteia (S) este nedistribuit, încât, devenind subiectul concluziei, aceasta este particulară.

Dacă aplicăm cele şase reguli generale ale silogismului categoric şi cele două reguli speciale ale figurii a III-a atunci dintre cele şaisprezece moduri în figura a III-a se dovedesc valide următoarele moduri directe: Darapti, Datisi, Disamis, Felapton, Bocardo, Ferison.

Să considerăm, în sfârşit, figura a IV-a a silogismului categoric şi să stabilim modurile valide ale acestei figuri. Procedura este aceeaşi ca şi în figurile precedente. Sunt valide modurile silogistice din figura a IV-a care satisfac cele şase reguli generale ale silogismului categoric şi regula specială a figurii a IV-a a silogismului categoric. Avem aici această regulă specială: concluzia trebuie să fie particulară sau negativă. Regula se întemeiază ca şi consecinţă a aplicării regulilor generale sau drept concretizare a sensului folosirii acestei figuri.

Aplicând regulile generale ale silogismului categoric şi regula specială menţionată, din cele şaisprezece moduri ale silogismului categoric de figura a IV-a rămân valide următoarele: Bamalip, Calemes, Dimatis, Fesapo, Fresison. Acestea sunt moduri directe. Se mai poate deriva în modul subaltern Camenop.

Se observă că am operat cu propoziţii A, E, I, O. Propoziţiile singulare le-am considerat asimilate de propoziţiile A şi E.

Se observă, de asemenea, că am prezentat premisele într-o anumită ordine. Este de precizat din nou că ordinea premiselor nu afectează validitatea derivării: validitatea este asigurată dacă se derivă corect în funcţie de termenul mediu dat.

Ordinea premiselor afectează evidenţa derivării. Propoziţiile singulare prezintă însă particularităţi ce trebuie să fie luate

în seamă atunci când facem inferenţe cu astfel de propoziţii. Dacă avem singulară descriptivă – de felul „Acest S este P” – atunci se

poate deriva subalterna – aici „cel puţin un S este P”. Dacă avem singulară nedescriptivă – de felul „Beethoven a fost compozitor” – atunci nu se poate deriva subalterna.

Contradictoria unei singulare are aceeaşi cantitate cu premisa: „Beethoven a fost compozitor” şi „Beethoven nu a fost compozitor” sunt contradictorii.

O singulară nu se converteşte, căci nu e clar ce înţeles ar avea. În silogismele categorice, putem însă asimila singularele cu generalele.

De exemplu: Kant a fost iluminist. Kant a fost filosof. Unii filosofi au fost iluminişti. Este un silogism Darapti.

Sau, un alt exemplu: Acest om este genial. Kant este acest om. Kant este genial. Să observăm aceste două exemple simple pentru a sesiza diferenţa în

ceea ce priveşte evidenţa derivării: Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile. Logica este ştiinţă. Logica oferă cunoştinţe utile. Logica este ştiinţă. Orice ştiinţă oferă cunoştinţe utile. Logica oferă cunoştinţe utile. În ambele exemple se derivă în figura a I-a. Doar că în al doilea

exemplu se derivă în figura a I-a cu premisele inversate. Inversarea ordinii premiselor nu schimbă concluzia, dar afectează evidenţa derivării.

Metode de verificare a validităţii silogismelor. Aşa cum am arătat, validitatea derivării este problema centrală a

logicii. Ca efect al preocupărilor de asigurare a validităţii silogismelor categorice, au fost elaborate multiple metode de verificare a validităţii silogismelor categorice. Într-o expunere sintetică, aceste metode sunt următoarele: 1. Aplicarea regulilor generale şi a regulilor speciale: metoda constă în a examina silogismul în cauză din punctul de vedere al aplicării regulilor logice.

2. Reducerea directă: aceasta este altă metodă de verificare a validităţii silogismelor şi constă în efectuarea unor operaţii prin care silogismul respectiv este redus la un silogism din figura I. Operaţiile sunt: s – conversiunea simplă; p – conversiunea prin accident; m – metateză (schimbarea ordinii premiselor).

Să luăm un Cesare: P M. S ® M. S P observăm că putem converti şi obţine un silogism de figura I. M P. S ® M. S P. Să luăm un Darapi: M ® P. M ® S 1/S ® P observăm că putem converti şi obţine un silogism de

figura I. M ® P 1/S ® M 1/S ® P. Să luăm un Fresison: P M 1/M ® S 1/S P observăm că putem converti şi obţine un silogism de

figura I. 3. Reducerea indirectă: este metoda de verificare ce constă în

reducerea la absurd (conversio silogismi), simbolizată prin consoana c: Baroco: P ® M admitem: S ® P 1/S M şi obţinem P ® M 1/S P S ® P.

S ® M. Bocardo: 1/M P admitem: S ® P. M ® S şi obţinem: S ® P 1/S P M ® S. M ® P. Darii: M ® P admitem că: S P 1/S ® M şi obţinem: M ® P 1/S ® P S P. S M. Camestres se verifică prin Celarent: P S. M ® P. M S. Ferio: M P admitem că: S ® P 1/S ® M şi obţinem: M P 1/S P S ® P. S M. Cesare reductibil la Celarent: P M. S ® P. S M 4. Ecteza: este metoda ce presupune „extrapunerea” adică

desemnarea cu T a acelei părţi pentru care se neagă. O parte e luată astfel ca un întreg, încât se evită dificultăţile ce ne întâmpină atunci când avem de a face cu particulare negative.

Baroco: P ® M 1/S = T 1/S M P ® M Camestres este astfel reductibil 1/S P T M la Celarent:

T P P ® M. P T. Bocardo: M P T P Felapton este astfel reductibil. M ® S T ® S la Ferio: 1/S P 1/S P. P 5. Metoda geometrică Euler: metoda presupune prezentarea, cu

ajutorul unor cercuri, a relaţiilor dintre sferele termenilor, încât să se poată verifica intuitiv derivarea concluziei din premisele date.

Barbara: M ® P. S S ® M M S ® P P Celarent: M P. S S ® M S P M P Darii: M ® P. S 1/S ® M 1/S ® P. P M Ferio: M P 1/S ® M 1/S P M P Cesare: P M. S S ® M. S P 6. Metoda diagramelor Venn: pe o diagramă cu trei cercuri egale se

haşurează clasele vide se notează cu x clasele nevide. S ® P SØP = 0 S P SP = 0 1/S ®P SP ¹ 0 1/S P SØP ¹ 0

Transcriem silogismele, fiecare cu câte 3 cercuri. Să luăm Barbara: M P M ® P MØP = 0 S ® M SØM = 0 S ® P SØP = 0 P Se observă că SØP este haşurat. Să luăm Cesare: S M P M PM = 0 S ® M SØM = 0 S ® P SP = 0 7. Metoda calculului boolean: Această metodă pleacă de la o anumită interpretare – interpretare

booleană – a propoziţiilor. Să prezentăm mai întâi această interpretare. Interpretarea booleană se bazează pe distincţia dintre propoziţii de existenţă şi propoziţii de inexistenţă. Sunt propoziţii de existenţă propoziţiile particulare: „Unii oameni sunt femei”. Se consideră propoziţii de inexistenţă propoziţiile generale „Toţi oamenii sunt bipezi”, „Nici un marţian nu a vizitat Pământul”, „Toate perpetuum mobilele sunt maşini”. Este de observat că în unele propoziţii este sesizabil că au sens existenţial (cum sunt afirmaţiile nebanale şi negativele). Este, de asemenea, de observat că avem propoziţii adevărate, care nu asertează însă existenţa: „Toate perpetuum mobilele sunt maşini”. Un exemplu mai „tare” este principiul inerţiei al lui Newton: „un corp aflat în mişcare îşi păstrează mişcarea rectilinie şi uniformă cât timp asupra lui nu acţionează alte corpuri”. Interpretarea booleană se bazează pe această distincţie. De aceea, în cadrul ei, raportul de subalternare nu este posibil: nu putem deduce existenţa din inexistanţă.

O altă premisă a interpretării booleene constă din considerarea termenilor drept clase, luarea în considerare a „claselor complementare” şi considerarea următoarelor operaţii: reuniunea, intersecţia, expansiunea.

S P S P S P S P. SP = 0 SP = 0 SP ≠ 0 SP ≠ 0 Există diferenţe între abordarea clasică şi abordarea booleană a

silogismelor. Să luăm silogismul Darii: Toţi M sunt P. Unii S nu sunt M. Unii S sunt P. Darii este valid în interpretarea clasică, nu este însă valid în

interpretarea booleeană: MP = 0 SMP U SMP = 0 SM ≠ 0. SMP U SMP ≠ 0 SP ≠ 0 Evident, cele două interpretări dau rezultate diferite. Care este de

preferat? Interpretarea clasică dă rezultate practice mai bune, căci validează mai mult. Aceasta înseamnă că ea este mai bine cuplată cu întemeierile obişnuite, cu semnificaţiile practice ale termenilor şi ale operaţiilor. Ea este

mai conformă gândirii obişnuite care dă rezultate. Aici nu avem însă un criteriu de superioritate a unei teorii logice ci numai o stare de fapt. Pe de altă parte, cele două interpretări nu se exclud. Interpretarea booleeană rezolvă probleme mai precis din punctul de vedere al criteriilor de existenţă.

Atunci când aplicăm metoda calcului boolean, transcriem silogismele în limbajul boolean şi verificăm dacă din calculul premiselor rezultă concluzia.

SaP SØP = 0 SeP SP = 0 SiP SP ¹ 0 SoP SØP ¹ 0 Aplicăm în acest calcul câteva reguli privind reuniunea, intersecţia şi

excluziunea claselor: R1. Reuniunea claselor este comutativă. S È P S È P = P È S. P È S. R2. Intersecţia claselor este comutativă: SP SP = PS. PS. R3. Excluziunea unei clase în raport cu alta se poate realiza astfel că

devine reuniunea intersecţiei ei cu clasa şi intersecţia ei cu negaţia acesteia: S S = SP È PS. SP È SØP. R4. Excluziunea este reciprocă: SP È SØP SP È SØP = S. R5. Reuniunea fiind vidă, clasele sunt vide: S È P = 0 S È P = 0 S = 0, P = 0 S = 0 P = = R6. Clasele fiind vide, reuniunea este vidă: S = 0 P = 0 S È P = 0 R7. Intersecţia nefiind vidă, clasele sunt nevide. SP ¹ 0 S ¹ 0, P ¹ 0 R8. Reuniunea fiind nevidă, o clasă fiind vidă, cealaltă nu este vidă. S È P ¹ 0, P = 0 S ¹ 0 Să luăm Barbara: Trebuie demonstrat că din calculul premiselor rezultă

SØP = 0 M ® P MØP = 0 S ® M SØM = 0 S ® P SØP = 0 Aplicăm R3 pentru a ajunge în fiecare formulă la a treia clasă: MØPS È MØPØS = 0 SØMP È SØMØP = 0 Aplicăm R6: MØPS È MØPØS È SØMP È SØMØP = 0

Aplicăm R5 (pentru a determina intersecţiile ce conţin concluzia): MØPS È SØMØP = 0 Aplicăm R2: SØPM È SØPØM = 0 Aplicăm R4: SØPM È SØPØM = 0 SØP = 0 8. Metoda antilogismului (Cristina Ladd Franklin) constă în

exprimarea premiselor în formule boolene; înlocuirea concluziei cu contradictoria; obţinerea unui triplet de formule. Dacă acesta satisface trei condiţii avem un silogism valid: 1. Două să fie ecuaţii, iar una inecuaţie; 2. Ecuaţiile să aibă un termen comun care să apară barat în una ţi nebarat în alta; 3. Inecuaţia să conţină cei doi termeni necomuni ai ecuaţiilor, aşa cum sunt în acestea (baraţi, nebaraţi).

Se numeşte „antilogism” tripletul compus din premise şi contradictoria concluziei. Să luăm Barbara: MØP = 0 MØP = 0

SØM = 0 SØM =0 SØP = 0 S ØP ¹ 0 Este de observat că metoda antilogismului nu poate valida toate

modurile admise ca valide în silogistica clasică. 1. Să luăm modul Cesare: P M PM = 0 Se verifică prin. S ® M SØM = 0 antilogism. S P SP = 0 SP ¹ 0 Îl putem verifica şi prin calcul algebric: PM = 0 SØM = 0 Aplicăm R3: expansiunea. PM = 0 = PMS È PMØS = 0 SØM = 0 = SØMP È SØMØP = 0 Aplicăm R6: clasele fiind vide, reuniunea lor este vidă: PMS È PMØS È SØMP È SØMØP = 0 Aplicăm R2: intersecţia claselor este comutativă: SPM È ØSPM È SPØM È SØPØM = 0 Aplicăm R5: reuniunea fiind vidă, clasele sunt vide. SPM È SPØM = 0 Aplicăm R4: expansiunea este reciprocă. SP = 0 2. Să luăm modul Darapi: M ® P. M ® S Îl putem verifica prin antilogism? 1/S ® P MØP = 0 MØS = 0 Nu. SP ¹ 0 SP = 0 Să încercăm să-l verificăm prin calcul algebric. MØP = 0 MØS = 0 SP ¹ 0

Aplicăm R3: regula expansiunii. MØPS È MØPØS = 0 MØSP È MØSØP = 0 R6: clasele fiind vide, reuniunea este vidă: MØPS È MØPØS È MØSP È MØSØP = 0 R2: intersecţia este comutativă. SØPM È ØSØPM È ØSPM È ØSØPM = 0 R5: reuniunea fiind vidă clasele sunt vide. Nu găsim SP printre intersecţii. Nu putem merge mai departe. Aplicăm

o altă metodă. Forme de prezentare a raţionamentelor. În raţionările pe care le facem, silogismele nu se prezintă decât rareori

în forma în care le-am identificat până aici: explicitate complet şi unul câte unul. În mod frecvent, silogismele sunt prezentate lăsând subînţelesă una din propoziţiile componente şi în înlănţuiri de silogisme.

Un silogism eliptic de una din propoziţiile componente se numeşte entimemă. Un silogism în care una dintre premise este motivată printr-o entimemă se numeşte epicheremă. O înlănţuire de cel puţin două silogisme, în care concluzia unuia devine premisă în silogismul următor, se numeşte polisilogism. Un polisilogism eliptic de concluziile intermediare se numeşte sorit.

Entimemele, epicheremele, polisilogismele şi soriţii sunt forme sub care se prezintă silogismele. Şi în cazul lor se pune problema validităţii. Astfel de forme sunt valide dacă satisfac regulile logice menţionate. Să exemplificăm aceste forme: „Orice performanţă stârneşte admiraţie, deci stăpânirea logicii stârneşte admiraţie”. Aici avem o entimemă în care nu este explicitată premisa minoră: „Stăpânirea logicii este o performanţă”.

Putem avea şi entimema:”Stăpânirea logicii este o performanţă, deci stăpânirea logicii stârneşte admiraţie”. Sau entimema:”Orice performanţă stârneşte admiraţie, iar stăpânirea logicii este o performanţă”.

O entimemă este, aşadar, un silogism în care una din premise sau concluzia nu este explicitată, ci rămâne subînţelesă. Recurgem la entimeme în mod frecvent, datorită unei înclinaţii „economice” a comunicării noastre cu ceilalţi: înclinaţia de a exprima doar atât cât este necesar pentru a ne înţelege asupra a ceea ce este în discuţie. Este de observat, însă, că într-o entimemă o propoziţie silogistică nu este explicitată, dar rămâne, logic vorbind, prezentă. Altfel, derivarea logică nu ar avea loc.

Entimeme se pot construi în toate figurile şi modurile. Şi în cazul lor de pune problema delimitării entimemelor valide de cele nevalide. Pe de altă parte, mai cu seamă în raţionarea publică, sub entimeme există probabilitate mai mare să se ascundă silogisme nevalide. De aceea, verificarea validităţii entimemelor este cu atât mai necesară.

Cum se verifică validitatea unei entimeme? Să luăm exemplul: „Lămâiul este plantă de seră, căci are nevoie de căldură”. Avem aici o entimemă. Este aceasta validă? Să observăm structura logică şi să încercăm să reconstruim silogismul complet. Este clar că avem, conform formulării, o propoziţie

derivată, deci concluzia: „Lămâiul este plantă de seră”. Avem, de asemenea, conform formulării, o motivare a concluziei, deci o premisă: „Lămâiul are nevoie de căldură”. Regula verificării validităţii entimemelor este următoarea: dacă entimema se lasă încadrată în structura unui silogism valid atunci este validă. În alte cazuri entimema este nevalidă.

Facem aşadar încercări de a reconstrui silogisme complete, plecând de la cele două propoziţii date.

Lămâiul are nevoie de căldură. Lămâiul este plantă de seră. Este evident că la o încercare de reconstituire a silogismului complet în

figura I-a, premisa majoră va lega termenul mediu, ca subiect şi termenul „plante de seră”, ca predicat. Aşa stând lucrurile, este logic clar că s-a derivat într-un silogism complet, valid, ce are ca majoră propoziţia: „Plantele care au nevoie de căldură sunt plante de seră”. Rămâne, desigur, de examinat dacă premisele şi concluzia sunt adevărate, ceea ce este o problemă de cunoaştere.

Epicherema este un silogism cu o premisă motivată silogistic sau, cum vom putea observa mai departe, un polisilogism entimemic. Să luăm exemplul:

Disciplinele teoretice sunt folositoare deoarece oferă aplicaţii. Logica este o disciplină teoretică. Logica este folositoare. Epicherema nu este o nouă structură de derivare silogistică, ci o formă

de prezentare comunicativă a raţionărilor. Şi în cazul ei se pune problema validităţii. Avem epichereme valide atunci când se satisfac regulile logice ale derivării respective.

Polisilogismul este o înlănţuire de silogisme în care concluzia unui silogism devine premisă în silogismul următor. Silogismul a cărui concluzie devine premisă pentru un silogism următor este prosilogism, silogismul ce-şi ia ca premisă concluzia unui silogism anterior este episilogism.

În mod uzual se distinge între polisilogismul regresiv sau analitic, ce duce spre predicate tot mai generale şi polisilogismul progresiv sau sintetic, ce duce spre subiecte tot mai determinate. Iată două exemple de polisilogisme:

Cineva neagă orice enunţ. Cel ce neagă orice enunţ se contrazice. Cel ce se contrazice nu gândeşte logic. Deci cineva nu gândeşte logic. Cel ce neagă orice, neagă şi enunţul său. Cel ce neagă enunţul său se contrazice. Cel ce se contrazice nu gândeşte logic. Cel ce neagă orice nu gândeşte logic. A → B A → B. B → C B → C. C → D A → C. A → D C → D.

A → D. Alt exemplu: Organismele mor. A → B. Plantele sunt organisme. C → A. Plantele mor. C → B (progresiv sau goclenian: Arborii sunt plante. D → C încep cu majora: Arborii mor. D → B determină purtătorul însuşirilor) Arborii sunt plante. D → C. Plantele sunt organisme. C → A (regresiv Aristotelic: Arborii sunt organisme. D → A începe cu minora; Organismele mor. A → B determină însuşirile mai. Arborii mor. D → B generale ale unui particular) Polisilogismul eliptic de concluziile intermediare se numeşte sorit. Un

sorit celebru este raţionarea lui Socrates din dialogul Kriton, al lui Platon: „Am trăit de bunăvoie în ţara asta; cine trăieşte într-o ţară de bunăvoie, recunoaşte implicit legile ei; cine recunoaşte aceste legi trebuie să le respecte; cine respectă legile ţării nu are dreptul de a se sustrage unei condamnări. Deci, eu nu trebuie să fug dinţară condamnării nedrepte.”

Şi în cazul polisilogismelor şi în cel al soriţilor se pune problema validităţii. Dacă se satisfac regulile logice ale derivării respective avem un polisilogism, respectiv un sorit valid.

Prin urmare, un procedeu pentru a stabili validitatea aici constă în a verifica „pas cu pas” validitatea fiecărui silogism component. Pe lângă acest procedeu, sunt la dispoziţia noastră o serie de reguli de compunere a soriţilor, respectiv a polisilogismelor, care au fost identificate şi formulate. Polisilogismului analitic îi corespunde soritul aristotelic, care este compus numai din premise majore, cu excepţia ultimei. Polisilogismului sintetic îi corespunde soritul goclenian, care este compus numai din premise minore, cu excepţia primei.

Regulile soriţilor sunt următoarele: Pentru soritul aristotelic: nici o premisă nu poate fi negativă, afară de

ultima. Demonstraţia: prin demonstraţie indirectă. Dacă altă premisă ar fi negativă s-a ajuns la sofismul majorul ilicit.

Nici o premisă nu poate fi particulară, afară de prima. Nu se poate deriva decât pe bază de universale. Regula de la figura I: majora e universală.

D → C. C → A. D → A. A → B. D → B. Pentru soritul goclenian: nici o premisă nu poate fi negativă, afară de

prima. Regula de la figura I: minora e afirmativă nici o premisă nu poate fi particulară, afară de ultima. Demonstraţie: numai astfel se evită situaţia de nedistribuire a termenilor în ambele premise.

A → B. C → A.

C → B. D → C. D → B. Sunt identificate reguli pentru soriţi omogeni de figura I: numai o

premisă poate fi particulară, aceea care conţine minorul numai o premisă poate fi negativă, aceea care conţine majorul.

Regulile polisilogismelor au fost identificate de Drobisch şi sună astfel: Pentru polisilogismul ce dă soritul aristotelic: dacă polisilogismul începe

cu un silogism de figura I sau III poate fi continuat numai cu un silogism de figura I sau II dacă începe cu figura II nu poate continua decât tot cu silogisme de figura II un polisilogism din silogismul de figura III nu este posibil.

Un polisilogism care cuprinde silogisme din toate figurile începe cu III, continuă cu I şi încheie cu II.

Pentru polisilogismul ce dă soritul goclenian: dacă începe cu I sau III putem continua cu I sau III dacă începe cu III trebuie să urmăm numai cu III un lanţ de silogisme de figura II nu este posibil dacă cuprindem toate figurile atunci ordinea este II, I, III

Un corpus deschis. Până aici am prezentat abordarea silogismelor categorice şi un întreg

arsenal de distincţii datorate, în mare, logicii clasice. De aici nu trebuie trasă concluzia că acest corpus ar fi încheiat sau că acelaşi corpus ar fi stagnat. S-au manifestat şi se manifestă, în continuare, preocupări de schimbare în silogistica clasică. Pe de o parte, se caută comprimarea silogisticii clasice. Pe de altă parte, se caută extinderea silogisticii clasice la noi clase de propoziţii. Să ne oprim asupra acestor două direcţii.

I. Comprimarea logicii clasice a fost sugerată, în vremurile mai apropiate de timpul nostru, de Kant. Celebrul filosof a susţinut că diferenţierea celor patru figuri silogistice ar fi o „falsă subtilitate” şi că modurile silogistice se lasă reduse la câteva moduri ale figurii I. Nu putem să nu-l dăm dreptate lui Kant. Aşa cum am arătat în paginile anterioare, avem posibilitatea să reducem modurile figurilor II, III şi IV la modurile figurii I şi putem interpreta aceste din urmă moduri ca axiome ale întregii construcţii a silogisticii clasice. Din punct de vedere sintactic se poate ajunge la o puternică reducere a modurilor silogistice la câteva. Este însă de observat – de data asta împotriva lui Kant – că reducerea, elaborată deja de Aristotel, nu este mai mult decât o metodă de verificare a validităţii. Reducerea posibilă din punct de vedere sintactic, nu afectează situaţia pragmatică a autonomiei celor patru figuri silogistice, fiecare având un sens al folosirii propriu, distinct şi axiomă de derivare specifică.

II. Extinderea silogisticii clasice este o direcţie mult mai actuală. Urmărirea ei a dus la identificarea mai multor căi de cuprindere în abordarea silogistică a unor clase de propoziţii rămase înafara abordării clasice. Astfel de căi de extindere a silogisticii clasice sunt: a) preluarea propoziţiilor cu termeni compuşi în silogistică. Este vorba de propoziţii ce conţin termeni de felul S1S2, P1P2 etc.

B) interpretarea relaţiei dintre termeni nu doar ca relaţie de incluziune, ci ca orice altă relaţie (egalitate, rudenie, echivalenţă etc.) şi elaborarea silogisticii corespunzătoare. De Morgan şi, mai târziu, Jaskovski au urmat această cale.

C) abordarea silogismelor cu termeni singulari plecând de la observaţia că singularele se comportă numai ca singulare (de exemplu: „O planetă are un cerc împrejur, căci Saturn are un cerc împrejur, iar Saturn este planetă”), alteori ca particulare (de pildă, „Un oraş mare este plin de probleme de transport, iar un oraş mare este expus cutremurelor”) d) abordarea silogismelor cu termeni negativi. Iniţiată de Boetius, această abordare a permis extinderea silogisticii spre a cuprinde propoziţiile de forma nons → P; S → nonP; nons → nonP; alături de propoziţiile S – P, cu toate diferenţele pe care le aduce calitatea propoziţiilor. În acest fel s-a depăşit limitarea silogisticii clasice la propoziţii cu termeni pozitivi şi s-a pătruns pe o altă „faţă a lumii” – cea a negaţiilor termenilor – exploatându-se împrejurarea că logica clasică a admis operaţii de trecere la aceste negaţii: obversiunea şi contrapoziţia. S-a ajuns pe această cale la o silogistică mai cuprinzătoare, în care unele reguli ale silogisticii clasice încetează să fie valabile. Să luăm exemplul:

Orice om este muritor. Regele Belgiei este om. Regele Belgiei este muritor. Obversând propoziţiile se obţine: Nici un nonom nu este un nonmuritor. Regele Belgiei nu este nonom. Regele Belgiei nu este nonmuritor. Avem un silogism valid (căci asupra premiselor şi concluziei s-a aplicat

operaţia validă a obversiunii) care, evident, derivă din două negative şi are structura EEE. Cu aceasta, se poate observa, cade regula generală a silogismului conform căreia nu se poate deriva din două negative.

Încetarea valabilităţii unor reguli nu este semnul prăbuşirii în haos a întregului sistem de reguli logice. Avem aici doar trecerea de la sistemul regulilor valabile pentru silogismele cu termenii pozitivi la reguli eventual mai generale, valabile în silogistica ce cuprinde atât propoziţiile cu termeni pozitivi, cât şi propoziţiile cu termeni negativi.

E) elaborarea silogisticii raporturilor determinate din propoziţii. Explorată de Florea Ţuţugan, pe această cale de extindere a silogisticii clasice s-au obţinut rezultate instructive.

Am studiat silogisme cu propoziţii SaP; SeP; SiP; SoP. Ţuţugan a observat că poate aprofunda relaţia dintre cei doi termeni ai propoziţiei. El caută să stabilească „raporturile unice şi bine determinate” dintre termeni în propoziţie. Să luăm ca exemplu propoziţia SaP. Ea exprimă două „raporturi unice şi bine determinate”: identitatea: „Toţi oamenii sunt raţionali” supraordonarea: „Toţi oamenii sunt bipezi”

Ţuţugan a studiat totalitatea acestor raporturi unice şi bine determinate din propoziţiile AEIO. El a identificat şapte raporturi: r1 – identitatea r2 –

subordonarea r3 – supraordonarea r4 – încrucişarea r5 – subcontrarietatea (disjuncţia neexclusivă) r6 – contrarietatea (incompatibilitatea) r7 – contradicţia (nonechivalenţa)

Cum se repartizează ele pe propoziţiile AEIO? R1 r2 r3 r4 r5 r6 r7 A. X X. E X. X I. X X. X X. X O. X X. X X. X Se poate citi astfel: SaP exprimă disjuncţia r1 v r2 (sau identitate sau subordonare) SeP exprimă disjuncţia r6 v r7 (sau contrarietate sau contradicţie) SiP exprimă disjuncţia r1 v r2 v r3 v r4 v r5 SoP exprimă disjuncţia r3 v r4 v r5 v r6 v r7 Ţuţugan a primit lucrurile şi sub alt aspect: se pot preciza şi mai bine

raporturile unice şi bine determinate dintre termeni dacă luăm în seamă că în practica discursivă se folosesc nu numai termeni pozitivi, ci şi termeni negativi. Silogistica trebuie extinsă:

A SaP A` ØSaØP. E SeP E` ØSeØP. I SiP I` ØSiØP. O SoP O` ØSoØP. Se reduce lista (2) la lista (1)? Se reduc A` la A, O` la O; nu se reduc E`

la E şi I` la I. Aceasta dovedeşte importanţa unei silogistici cu termeni negativi. Ţuţugan a descris şi propoziţiile A`, E`, I`, O`cu ajutorul celor şapte relaţii fundamentale.

R1 r2 r3 R4 r5 r6 r7 A` X. X E`

X. X I` X. X X. X X. O` X. X X. X X. După ce se obţin aceste diferite feluri de propoziţii: 14 pe lista AEIO, 14

pe lista A`, E`, I`, O` Ţuţugan pune întrebarea: câte moduri silogistice se pot obţine? Evident, moduri valide. Ţuţugan a aplicat calculul relaţiilor: a transpus relaţiile dintre clase în termenii de relaţii. În acest fel s-au obţinut câte 32 de moduri valide în fiecare figură, deci 128 de moduri valide. Specificare: moduri valide cu premise AEIOA`E`I`O`. Este de observat, însă, că lista este stabilită inductiv nu pe baza unui criteriu metodologic.

Albert Menne a întreprins o cercetare şi mai extinsă. El a observat că există trei felui de clase: definite, indefinite, vide. De aceea, între termeni sunt nu doar şapte raporturi unice şi bine determinate, ci 7 + 7 + 1. Menne exprimă propoziţiile ca relaţii dintre clase: ca intersecţii ale claselor şi complementelor lor.

R1 – r7 – clase definite, r8 – r16 clase nedefinite, r16 clasa vidă r1 r2 r3 r4 r5 r6 r7 r8 r9

R10 r11 r12 r13 r14 r15 r16 SP. X X. X X. X O. O X. O X. O X. O O. O O.

SØP. O O. X X. X X. X O. X X. O O. X O. O O. ØSP. O X. O X. X X. X X. O O. X O. O X. O O. ØSØP. X X. X X. O X. O O. X O. X

O. O O. X O. O = vid. X = nevid clasă definită = clase exclusiv calse vidă şi clasa universală

clasă nedefinită = clase inclusiv clasa vidă şi clasa universală clasă vidă = clasa vidă.

Apare astfel o multiplicare a modurilor silogistice prin mecanismul ce poate fi exemplificat astfel:

Avem nu SaP, ci. Sr1P. Sr2P. Sr3P. Sr4P. Sr5P ş.a.m.d. Apare o mulţime foarte ridicată de moduri pe fiecare figură. Între ele

apar moduri în care concluzia este dată în termeni negativi, chiar dacă premisele sunt cu termeni pozitivi: de pildă, în fig. I apare modul.

A M ® P. E S P Garderönt. Ö Ø1/S ØP. E M P. E S M Heleni. Ï Ø1/S ® ØP. I 1/M ® P. E S M Liberö. Ö Ø1/S ØP. O 1/M ® P. E S M Noverï. I 1/S ® ØP. Observaţia ce trebuie făcută aici este că nici în sistemul Menn nu avem

o derivare dintr-un principiu metalogic, ci numai o inducţie. F) elaborarea silogisticii propoziţiilor plurative. Aceasta operează cu determinări precum „mulţi”, „puţini”, „cei mai mulţi”, „jumătate” etc. La noi, Moisil a tratat problema. El vorbea de „logică stochastică” sau „logică statistică” şi opera cu cuantificatorul „cei mai mulţi”.

Cei mai mulţi M sunt P. Cei mai mulţi S sunt M. Cei mau mulţi S sunt P. Cei mai mulţi M sunt P. Cei mai mulţi M sunt S. Există destui S care sunt P. Regulile unei astfel de silogistici sunt aceleaşi cu ale logicii clasice.

Această constatare are două implicaţii de importanţă majoră: a) se poate construi o logică stochastică ca un corp logic autonom; b) se poate construi un sistem întemeiat pe logica clasică în orice domeniu.

G) elaborarea logicii operatorii. Corcoran a observat că în raţionările efective inferenţa de felul celei preluate în silogistica de inspiraţie aristotelică este numai un fel de inferenţă, pe care îl facem printre alte feluri, în cadrul „deducţiei universale” la care recurgem. Elaborată ca silogistică ce cuprinde „deducţia naturală”, silogistica nu mai este dependentă strict de partea ei clasică, care este o logică a propoziţiilor de predicaţie, ci devine un corpus cuprinzător ce stă pe o bază mai largă. La noi, Petre Botezatu a căutat să contureze alternativa la transformarea logicii într-o ramură a matematicii – care îndepărta analiza logică de raţionările pe care oamenii le fac în viaţa lor cotidiană – şi a propus revenirea la conceperea logicii ca „ştiinţă a gândirii operatorii” şi, mai exact, la ideea clasică după care logica este „ştiinţa gândirii corecte”. El a observat că silogistica de inspiraţie clasică a lăsat în sfera abordării sistematice o seamă de propoziţii şi silogisme, ce trebuie preluate în silogistică.

H) elaborarea logicii propoziţiilor exclusive. De exemplu: „Numai acizii înroşesc hârtia de turnesol”. Astfel de propoziţii fac ca în lista modurilor silogistice valide să intervină schimbări. De pildă silogismul: „numai P sunt M.

S sunt M. S sunt M”, este valid dacă are o premisă exclusivă. I) elaborarea logicii propoziţiilor exceptive, precum „Nici o substanţă, în

afară de acizi, nu înroşeşte hârtia de turnesol”. Propoziţiile exceptive se lasă reduse la propoziţiile exclusive: „toţi, afară de x, sunt P” se reduce la „numai x nu este P”.

Avem aşadar moduri valide atunci când se operează cu premise exclusive (moduri care erau nevalide în silogistica clasică) şi anume:

Numai P → M Numai P → M. S → M S → M. S → P S → P. Numai P → M Numai P → M. M → S M ← S. S → P S ← P j.) elaborarea logicii silogismelor practice. Aristotel a

abordat ocazional silogisme a căror concluzie îl trimite pe cel ce raţionează la o acţiune oarecare. Să luăm exemplul:

Lucrurile dulci costă. Acest lucru este dulce. Să ţii seama că acest lucru costă. Silogismele a căror concluzie îl trimite pe cel ce raţionează la o acţiune

se numesc silogisme practice, spre deosebire de restul silogismelor, care sunt considerate silogisme teoretice. Elisabeth Anscombe a arătat, în monografia Intention (1957), că este fructuoasă reluarea distincţiei dintre demonstraţii teoretice şi „întemieri practice” [66]. Georg Henrich von Wright a găsit în întemeierile practice forma logică a „explicaţiilor intenţionale” [67]. Într-o astfel de explicaţie se foloseşte următoarea structură:

A intenţionează să atingă p. A consideră că poate să atingă p numai dacă face a. Prin urmare, A se preocupă să facă a. Aici concluzia prezintă ceea ce este de explicat, iar explicaţia constă în

reconstituirea premiselor şi a silogismului Silogismul disjunctiv. Atunci când silogismul are o premisă disjunctivă este vorba de un

silogism disjunctiv. Ca structură, un silogism disjunctiv prezintă o majoră disjunctivă şi o minoră categorică.

Dacă minora este negativă atunci avem modul ponendo-tollens. Dacă minora este afirmativă atunci avem modul tollendo-ponens. Exemple pentru aceste două moduri sunt: „Calea unei comete este sau

elipsă sau parabolă sau hiperbolă. Calea unei comete ce revine într-un punct nu poate fi nici hiperbolă,

nici parabolă. Calea unei comete ce revine într-un punct fix este elipsă.” „Un corp se

află în stare de agregare sau solidă, sau lichidă sau gazoasă. Avem informaţii că un corp X se află în stare lichidă. Deci corpul X nu este în stare solidă nici în stare gazoasă” Un silogism disjunctiv este valid dacă satisface regulile silogismului

disjunctiv: în majoră să se enumere toate notele subiectului judecăţii; notele să fie noţiuni aflate în raport de opoziţie;

Cele două moduri au o importanţă practică precisă. Modul tollendo-ponens se foloseşte la rezolvări de proleme prin eliminarea alternativelor neconfirmate, iar modul ponendo-tollens, în situaţii în care vrem să ne asigurăm de anumite delimitări pe harta realităţii.

Silogismul ipotetic. Atunci când silogismul are o premisă ipotetică este vorba de un

silogism ipotetic. Silogismul ipotetic este de două feluri: silogism ipotetic categoric şi

silogism ipotetic propriu-zis. Silogismul ipotetico-categoric prezintă, ca structură, o majoră ipotetică

şi o minoră categorică. Aşa cum am arătat în analiza propoziţiei ipotetice, aceasta are drept conţinut o relaţie dintre un antecedent şi un consecvent, o condiţie şi o consecinţă. Relaţia „dacă. atunci.” asertează o implicare a consecventului de către antecedent. Înţelesul acestei implicări este, în general, acesta: dacă a e adevărat atunci b este adevărat. Dar, dincolo de această accepţie, sunt diferite feluri de relaţii „dacă. atunci.”. Un fel este definiţional: „Dacă o figură e triunghi atunci are trei laturi”. Un alt fel este cauzal: „Dacă plouă e umed”. Pe noi ne interesează accepţiunea generală.

Există două moduri ale silogismului ipotetic: a) modul ponens, cu structura: P judecată ipotetică, P judecată categorică în care se afirmă condiţia.

„Dacă a atunci b ori a deci b.” Exemplu: „Dacă un triunghi este echilateral el este şi cu trei unghiuri

egale.

Ori, acest triunghi este echilateral. Deci acest triunghi are trei laturi egale” b) modul tollens, cu structura:

P judecată ipotetică. P judecată categorică care neagă consecinţa. Dacă a atunci b. Ori nu b. Deci nu a. Exemplu de silogism ipotetic categoric în modul tollens: „Dacă un corp

e magnetizat el atrage pilitura de fier. Acest corp nu atrage pilitura de fier. Acest corp nu este magnetizat” Până aici am avut majore pozitive. Cu majore negative cele două

moduri se prezintă astfel: Modul ponens: dacă nu a atunci b ori nu a deci b. „Dacă metalul este aur el nu se dizolvă în acid nitric. Acest metal e aur. Deci el nu se dizolvă în acid nitric. Modul tollens: dacă nu a atunci b. Ori nu b. Deci nu nu a. Este de observat că problema adevărului se pune aici cu privire la

relaţia dintre cei doi termeni, nu cu privire la existenţa obiectelor. Adevărul priveşte relaţia necesară dintre antecedent şi consecvent.

Modurile indicate mai sus sunt moduri valide. Avem însă şi moduri nevalide, în structura următoare: Dacă a atunci b.

Ori b. Deci a. Aici sunt două erori frecvente: Fallacy of affirming the consequent: dacă

p atunci q non q deci non p. Fallacy of denying the antecedent: dacă p atunci q non p deci non q. Exemple de moduri nevalide sunt acestea: „Dacă un om ştie înmulţi,

atunci ştie aduna şi scădea omul poate aduna şi scădea. Prin urmare el ştie înmulţi”. „Dacă pui lacăt pe maşină atunci nu ţi-o fură. Tu nu pui lacăt pe maşină. Deci ea va fi furată.” La baza silogismului ipotetic stă principiul raţiunii suficiente. Anume:

dacă majora este suficient întemeiată – iar această întemeiere o oferă minora – atunci concluzia are, cu necesitate, valoarea majorei.

Regula generală privind structura în aceste două moduri valide – ponnens şi tollens – este următoarea: „sau se afirmă condiţia sau se neagă consecinţa”.

Silogismele ipotetice au mare importanţă în viaţa practică. Aici se fac erori în mod frecvent din neglijarea regulii: consecventul poate rezulta şi din alte temeiuri. De exemplu: în genere moartea nu este totdeauna cauzată de o crimă, sau în alt caz atribuie unei acţiuni temeiuri false. Numai atunci când

majora este propoziţie ipotetică exclusivă (adică o singură condiţie) se poate infera cu necesitate de la consecinţă la condiţie.

Reguli ale silogismului ipotetic categoric în care majora este judecată ipotetică neexclusivă, sunt: a) dacă a este adevărat atunci b; b) dacă nu b atunci nu a; c) dacă b atunci nu neapărat a.

Silogismul ipotetic propriu-zis constă din premise ipotetice. De exemplu:

Dacă Luna aruncă umbra pe Pământ avem eclipsă de soare. Dacă Luna se află pe linia de conjuncţie între Soare şi Pământ aruncă

umbre pe Pământ. Derivarea în silogismul ipotetic propriu-zis se face după axioma:

consecinţa consecinţei este consecinţa condiţiei. În practica raţionărilor efectuăm în prelungirea silogismului ipotetic propriu-zis un silogism categoric. Aceasta pentru că în cunoaştere tindem să ieşim din sfera propoziţiilor ipotetice şi să intrăm în cea a propoziţiilor categorice.

Silogismul ipotetic disjunctiv. Avem, de asemenea, silogisme cu premise disjunctive şi ipotetice, care

se numesc silogisme ipotetice disjunctive. De exemplu: „Dacă este P1 sau P2 atunci S.

Ori nu este P1 nici P2 Deci nici S.” Sau celebrul silogism al epicurienilor: Dacă moartea ar exista atunci ea i-ar atinge fie pe cei vii fie pe cei

morţi. Ori pe cei vii nu îi atinge pentru că ei trăiesc. Ori pe cei morţi nu îi atinge pe cei morţi pentru că ei nu mai trăiesc. Deci moartea nu există. Sintactic: Dacă S atunci P1 V P2 Ori nu P1 Ori nu P2. Deci nu S. Alt exemplu: Ori te conduci după propria opinie ori după opinia altora. Dacă te conduci după propria opinie atunci vei fi criticat ca vanitos. Dacă te conduci după opiniile altora vei fi criticat ca oportunist. Oricum te conduci vei fi criticat. O structură specifică a unui astfel de silogism este dilema: un silogism

cu două alternative care duc la aceeaşi consecinţă. De exemplu: S → P1 V P2 Dacă P1 atunci M. Dacă P2 atunci M. Deci S → M. Un exemplu material: Un student care vrea să cunoască filosofia, el începe fie cu istoria

filosofiei fie cu disciplinele filosofice.

Dacă începe cu istoria filosofiei întâmpină o dificultate, căci nu are termeni.

Dacă nu începe cu istoria filosofiei întâmpină o dificultate, căci nu înţelege sensul lor.

Cu orice începe studiul filosofiei un student întâmpină dificultăţi. Pentru a fi valid, silogismul ipotetico-disjunctiv trebuie să satisfacă

aceste reguli: a). Să se facă enumerări complete ale notelor; b). Ipoteza să fie adevărată; c). Minorele să epuizeze posibilităţile enunţate în majoră.

Folosim şi alte silogisme. Ne oprim aici asupra silogismului de probabilitate şi silogismului prin analogie.

Silogismul de probabilitate. În logică funcţionează o regulă, „premisele necesar sprijină concluzii

necesar, premisele probabile au ca urmare concluzii probabile”. Această regulă este concretizare a regulii a şasea a silogismului.

Exemplu de silogism de probabilitate: M (de cele mai multe ori) ® P. S ® M. S (probabil) ® P. Silogismul prin analogie. Într-un silogism prin analogie din asemănări parţiale între două obiecte

conchidem cu privire la însuşiri pe care nu le-am putut cunoaşte. Iată un exemplu: „Pământul este locuit. Pământul este un corp cosmic cu atmosferă şi apă. Marte este un corp cosmic cu atmosferă şi apă. Deci, Marte este probabil locuit. Acest silogism poate fi interpretat şi ca o inducţie ce duce la concluzia:

„Corpurile cosmice cu atmosferă şi apă sunt locuite”. Eroarea frecventă într-un astfel de silogism este: „se derivă mai multă analogie decât există”.

Silogismul de relaţie. Silogismul de relaţie constă în transferul unei însuşiri constatate la

unele lucruri asupra altor lucruri. Se mai numeşte şi „silogism transductiv”. Într-un astfel de silogism se face transferul unor relaţii de feluri diferite: cantitative, coexistenţă, asemănare, poziţie, succesiunea, funcţiune etc. De aceea sunt şi diferite feluri de silogisme de relaţie. De exemplu: a). Silogismul de egalitate b). Silogismul de substituţie x = y x = a + y y = z y = bz x = z x = a + bz c). Silogismul clasificator d). Silogismul exemplificator.

S Î M M = P. M Î P S < M. S Î P S < P. Wundt a arătat că prin silogismul de clasificare premisa mai generală e

pe locul doi, iar în silogismul de exemplificare pe locul I. e). Silogismul de comparaţie f). Silogismul de subsumare.

A are M1, M2, M3 etc. A are însuşirea M. B are M1, M2, M3 etc. Specia x are însuşirea M. Deci A este asemănător cu B A aparţine (probabil) speciei x g).

Silogismul de grad h). Silogismul de poziţie a > b a este la stânga lui b b > c

b este la stânga lui c a > c a este la stânga lui c i). Silogismul de succesiune a îi succede lui b b îi succede lui c a îi succede lui c

Raţionamente inductive. Să reluăm exemplul aristotelic: a). Omul, calul şi catârul au o viaţă

lungă. Animalele fără fiere sunt omul, calul şi catârul. Animalele fără fiere au viaţă lungă. Să luăm şi alt exemplu: b). Vizitiul cel mia bun este cel mai priceput în

profesia sa. Pilotul cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa. Deci cel mai bun este cel mai priceput în profesia sa. Să luăm şi exemplele: c). La ridicarea temperaturii azotul îşi măreşte

volumul. La ridicarea temperaturii hidrogenul îşi măreşte volumul. La ridicarea temperaturii oxigenul îşi măreşte volumul. Deci, la ridicarea temperaturii toate gazele îşi măresc volumul d).

Lunea trecută a fost soare. Marţea trecută a fost soare. Sâmbăta trecută a fost soare. Duminica trecută a fost soare. În toate zilele săptămânii trecute a fost soare. Acestea sunt exemple de raţionamente inductive. Aristotel s-a referit,

în Topicele, la inducţie, pe care a considerat-o „ridicare de la individual la general” şi cale de obţinere a „ştiinţei” (concepută drept „cunoaştere a generalului”). Hamilton a făcut distincţia între inferenţe de la „întreg la părţi”, care sunt deductive şi inferenţe „de la părţi la întreg”, care sunt inductive. Făcând o comparaţie între exemple de raţionamente deductive şi exemple de raţionamente inductive se poate spune că în vreme ce în deducţii trecem de la premise la o concluzie de un grad de generalitate mai scăzut, în inducţii trecem de la premise la o concluzie de un grad de generalitate mai ridicat. În exemplele de mai sus se poate observa această trecere. Concluzia este, în fapt, o generalizare.

Urmând unele fragmente datorate lui Aristotel, multe manuale au considerat deducţiile ca fiind aplicare a logicii, iar inducţiile aplicări ale metodologiei de cunoaştere. Distincţia nu rezistă, căci inducţiile sunt, de asemenea, raţionamente. Pe de altă parte, o abordare ca metode se poate aplica şi inducţiei şi deducţiei. De altfel, în Analitica primă, Aristotel admite un „silogism inductiv”.

Din împrejurarea că raţionamentele inductive sunt, totuşi, raţionamente (silogisme în limbajul tradiţional) nu rezultă că aceste raţionamente se lasă reduse la silogisme. Să luăm exemplul:

„Ianuarie, Februarie, Martie… Decembrie au mai puţin de 32 de zile. Lunile anului sunt Ianuarie, Februarie, Martie… Decembrie. Lunile anului au mai puţin de 32 de zile” Aici avem un raţionament inductiv. Acesta s-ar reduce la un silogism

dacă termenul „Ianuarie, Februarie, Martie,. Decembrie.” s-ar lăsa interpretat

ca termen mediu. În fapt este vorba de o enumerare a cazurilor. Raţionamentele inductive nu sunt deducţii camuflate, ci raţionamente de sine stătătoare.

Temeiul derivării în raţionamentele inductive este oarecum diferit. În vreme ce în silogisme se derivă în baza axiomei dictum de omni et nullo, în raţionamentele inductive se derivă în baza postulatului „ceea ce este adevărat despre anumite obiecte ale unei clase este adevărat cu privire la toate obiectele clasei”.

Dacă considerăm fie şi numai exemplele de mai sus se poate sesiza că în unele se enumeră complet obiectele din clasa respectivă, în altele se enumeră o parte a obiectelor. În toate cazurile se derivă o concluzie ce se referă la toate obiectele clasei.

În funcţie de efectivul de obiecte ce se enumeră în premise avem raţionamente inductive complete şi raţionamente inductive incomplete. Într-un raţionament inductiv complet sau, pe scurt, inducţie completă în premise se asertează cu privire la fiecare obiect al clasei respective pentru a se trage o concluzie privind toate obiectele clasei. Exemplele a)., b)., c). Ilustrează această structură. Într-un raţionament inductiv incomplet sau, pe scurt, inducţie incompletă, în premise se asertează cu privire la o parte a obiectelor clasei respective pentru a se trage o concluzie privind obiectele clasei. Celelalte exemple ilustrează această structură.

În legătură cu inducţia completă discuţia este lungă. Ea se poate aplica acelor clase ale căror obiecte pot fi enumerate. Inducţia completă depinde de posibilitatea enumerării.

Această dependenţă face ca inducţia completă să fie aplicabilă în puţine cazuri căci, în fapt, clasele enumerabile sunt puţine. Pe de altă parte, fiind bazată pe enumerarea tuturor obiectelor, concluzia aduce un spor de cunoaştere redus. Din aceste motive, Francis Bacon a considerat inducţia completă drept „copilărească”. Hegel, în schimb, a spus, în Logică, referindu-se la această inducţie, că în fapt nu se pot niciodată epuiza obiectele unei clase, căci putem vorbi doar de obiectele cunoscute ale acelei clase. Goblot a considerat inducţia completă drept „formulă scurtă şi comodă” ce nu sporeşte cunoaşterea. Putem admite însă că, deşi sporul de cunoaştere adus de o inducţie completă nu este mare, acesta rămâne semnificativ: sporul constă în saltul la generalizare.

Sintactic, raţionamentul inductiv complet se exprimă astfel: x, y, z ® B x, y, z ® A.

Toţi A ® B. Raţionamentul inductiv incomplet are structura: x, y, z. ® B x, y, z. ®

A. Toţi A ® B. Într-un astfel de raţionament după enumerarea, în premise, a unei părţi

a obiectelor acelei clase se derivă o concluzie privind toate obiectele clasei respective. Într-o inducţie completă, în raport cu adevărul premiselor, concluzia este în mod necesar adevărată. Într-o inducţie incompletă, în raport cu adevărul premiselor, concluzia este probabil adevărată. Oricând poate

apărea un caz ce nu are proprietatea b, pe care o au cazurile enumerate şi pe temeiul cărora s-a făcut generalizarea.

Inducţia incompletă a fost elogiată de Francis Bacon. Ea nu produce, în concluzie, adevăruri necesare, în raport cu premisele, dar aduce de fiecare dată un spor substanţial în cunoaştere. Această inducţie permite în fapt trecerea de la cunoaşterea faptelor la stabilirea legii. Cunoaşterea curentă, dar şi ştiinţa, au recurs la inducţia incompletă.

Cel ce se încredinţează inducţiei incomplete face asumpţii puternice (numite adesea şi principii) cu privire la organizarea lumii: constanţa ordinii naturii şi universalitatea ordinii naturii. Sub aceste asumpţii – ce exclud, evident, „capriciile” din organizarea lumii – se operează inducţiile.

Pe fondul inducţiilor incomplete se delimitează inducţia ştiinţifică. Structura unei astfel de inducţii este următoarea: S1 posedă în mod necesar proprietatea P.

S1 aparţine clasei M. Orice obiect din clasa M posedă în mod necesar proprietatea P. Un exemplu material: Acest obiect din metal este bun conducător de

electricitate. Acest obiect din metal este o bucată de cupru. Orice bucată de cupru este bună conducătoare de electricitate. O anumită interpretare a premiselor – şi anume interpretarea

enumerării ca o premisă particulară – dă o structură logică numită educţie. Această structură este următoarea:

Cei mai mulţi M sunt P. S este M. S este P De exemplu: Cei mai mulţi terorişti au conexiuni cu organizaţii

extremiste. Cei care au făcut ca avionul să cadă în Marea Roşie sunt terorişti. Cei care au făcut ca avionul să cadă în Marea Roşie sunt extremişti. În raţionamentele inductive se produc – atunci când se încalcă regulile

logice – erori. Acestea sunt sofismele inducţiei. Este vorba, de pildă, de sofismul enumerării incomplete ce pretinde că este completă, de sofismul inducţiei ilegitime (de exemplu, post hoc ergo propter hoc), ce au ca sursă „neobservarea faptelor” sau „eronata observare a faptelor”.

Raţionamente abductive. Odată cu Peirce, distincţia clasică a două feluri de raţionamente –

inductive şi deductive – a fost înlocuită cu distincţia dintre deducţie, inducţie şi abducţie (sau ipoteză, în terminologia celebrului logician american). Să stabilim conotaţia abducţiei, pe baza exemplelor date de Peirce.

Să presupunem că intrăm într-o cameră şi aflăm un număr de săculeţe care conţin diferite soiuri de fasole boabe. Pe masa din cameră se află un pumn de fasole, iar unul din săculeţe conţine, aşa cum s-a stabilit imediat, numai boabe de fasole albă. Atunci facem următoarea inferenţă:

Toate boabele de fasole din acest săculeţ sunt albe. Boabele de fasole de pe masă sunt albe. Boabele de fasole de pe masă provin din acest săculeţ.

Aceasta este o abducţie. În premise avem: a). O regulă – propoziţie generală b). Un rezultat empiric. Concluzia raţionamentului (inferenţei, spune Peirce) este o supoziţie – supoziţia că un caz specific ţine de o regulă generală.

Peirce a recunoscut că abducţia este nu o mişcare de inferenţă riguroasă, ci una însoţită, dacă nu cumva dominată, de imaginaţie hrănită de emoţii. El face următoarea analogie: cel ce ascultă muzica nu se opreşte la perceperea sunetelor, ci surprinde o semnificaţie mai complexă, contextuală, o interpretare chiar.

Alt exemplu de abducţie dat de Peirce: Numai guvernatorul unei provincii turceşti beneficiază de onorul de a fi

înconjurat de patru călăreţi care-l ţin deasupra capului un baldachin. Prin faţa mea trece un om călare înconjurat de patru călăreţi care

duceau un baldachin care-l apăra capul (mă aflu în Turcia) Prin faţa mea trece guvernatorul. Diferenţa abducţiei de deducţie şi inducţie poate fi ilustrată cu ajutorul

schemei elaborată de Peirce: deducţia: Toate boabele de fasole din săculeţul acesta sunt albe Deci: a) o regulă.

Aceste boabe provin din acest săculeţ b) un caz. Aceste boabe sunt albe c) rezultat inducţia: Aceste boabe de fasole

provin din acest săculeţ Deci: a) un caz. Aceste boabe de fasole sunt albe b) rezultat. Toate boabele de fasole din acest săculeţ sunt albe c) regula Raţionamente modale. Concepţia aristotelică asupra logicii modale e cuprinsă în principal în

De interpretatione, capitolele 12 şi 13 şi Analitica primă, capitolele 1, 3, 8-22. Sunt tratate două mari probleme: relaţiile dintre propoziţiile modale (De interpretatione 12 şi 13, Analitica primă, 1, 3, 13 şi 17) şi teoria silogismului modal (Analitica primă 8-22).

Odată cu De interpretatione 12, discuţia asupra modalităţii debutează brusc, ceea ce ridică câteva semne de întrebare dintre care cel mai important este cel privind relaţia dintre modalitate în sens logic şi modalitate în sens metafizic. Importanţa problemei cel puţin pentru perioada modernă a logicii este de necontestat. În a doua jumătate a secolului IX, G. Frege susţinea imposibilitatea introducerii modalităţii în contextul logicii, din simplul motiv că modalitatea ţine de psihologic şi, dat fiind că în logică începuse deja să se cristalizeze ideea propriei autonomii, conceptele modale nu îşi aveau locul.

Capitolul 12 din De interpretatione vine în continuarea discuţiei privind felul în care trebuie negate propoziţiile asertorice. Observaţia lui Aristotel este că în forma lor asertorică, forma negativă a propoziţiilor se obţine prin negarea predicatului. E deci important de văzut dacă această regulă se păstrează şi în cadrul propoziţiilor modale. Acest punct este important, deoarece ni se indică astfel că propoziţiile modale şi, prin urmare şi silogismul modal vor fi tratate pornind de la cunoştinţele obţinute în tratarea silogismelor şi propoziţiilor asertorice. Deci, Aristotel va spune: „Dacă această regulă este universală.” (DI, 12, 21b) regula avută în vedere fiind cea

amintită anterior, respectiv negarea propoziţiilor modale pe baza regulilor din logica propoziţiilor asertorice. Dacă această regulă este universală, rezultă că propoziţiile modale (iar mai apoi şi silogismele modale) pot fi reduse la cele asertorice, obţinând astfel axiomatizarea întregii logici existente la acea dată. Într-un mod oarecum similar, de aceeaşi problemă se va lovi şi R. Carnap care va susţine că logicile intensionale (în speţă şi cea modală) pot fi reduse la cele extensionale fără a pierde nimic. Problema axiomatizării logicii, una dintre problemele principale ale logicii până chiar la începutul modernităţii ei, a fost pusă, se pare încă de la începutul ei. În Silogistica modernă, Didilescu şi Botezatu susţin ideea că la Aristotel avem deja de-a face cu o axiomatizare a logicii (subliniată de folosirea metodei reducerii directe şi indirecte, precum şi utilizarea ectezei – extrapunerii), dar ei arată totodată că această deschidere înspre axiomatizare fusese pierdută de continuatorii lui Aristotel din Evul Mediu prin descoperirea regulilor speciale pentru figurile silogismului, reguli prin care figurile nu mai depindeau una de cealaltă, ci erau autonome. Trebuie observat acum că intercalarea discuţiei despre modalitate în De interpretatione are nu doar un rol constructiv, ci şi unul de întemeiere, respectiv întemeierea logicii modale pe cea asertorică. Vom urmări această idee pe parcursul prezentului capitol, iar confirmarea prezenţei ei la Aristotel ne va indica locul în care am putea să o situăm în contextul logicii modale contemporane.

Citatul de mai sus din Aristotel continuă în felul următor: „Dacă această regulă este universală, atunci contradictoria la ‘este posibil să fie’ este ‘este posibil să nu fie’ (.)” (idem) şi trebuie înţeles în sensul că, odată ce am stabilit că negarea unei propoziţii se realizează prin negarea predicatului, adică, în exemplul ales, a lui „a fi”, dacă această regulă este aplicabilă şi în domeniul propoziţiilor modale ar trebui să se comporte ca mai sus, adică negarea lui „este posibil să fie” are forma „este posibil să nu fie”. Însă ideea nu se opreşte aici, ci: „Dacă această regulă este universală, atunci contradictoria la ‘este posibil să fie’ este ‘este posibil să nu fie’ şi nu ‘nu este posibil să fie’.” (idem)

Fraza aceasta poate stârni nedumerirea. De ce alege Aristotel o cale atât de obscură de a stabili contradictoria unei propoziţii, fiind chiar – cum se întâmplă în propoziţia citată – în situaţia de a susţine ferm lucruri greşite. O explicaţie posibilă e aceea că textul se adresează elevilor, e conceput în scopuri didactice, iar atunci autorul încearcă să arate eroarea în care poate cădea bunul simţ (elevul neexperimentat) pentru a o deconstrui ulterior şi a-l indica ascultătorului soluţia corectă. A expune ideea abrupt ar implica riscul pierderii auditoriului. Aristotel va continua deci prin a găsi soluţia corectă – negaţia se aplică modus-ului şi nu dictum-ului – ceea ce însă nu înseamnă că posibilul e luat aici în sens de contingent (Q), iar varianta posibilului propriu-zis (‘proper possible’, cum îl numeşte Hintikka, noi îl vom nota mai departe cu M), ci pot fi ambele (nu trebuie să uităm că M îl include pe Q). ‘Posibil să fie’ şi ‘posibil să nu fie’ pot fi ambele adevărate despre acelaşi subiect, deci ele nu pot fi contradictorii. Dar dacă negaţia se aplică modus-ului înseamnă că modus-ul joacă rolul de predicat, ceea ce ne duce la ideea că logica modală

este prin constituţie o logică a predicatelor de ordinul II. Odată stabilită regula generală că negaţia pentru obţinerea contradictoriei propoziţiilor modale se aplică predicatului şi nu verbului a fi, Aristotel stabileşte contradictoriile termenilor modali în forma următorului tabel:

Este posibil. Nu este posibil. Este contingent. Nu este contingent. Este imposibil. Nu este imposibil. Este necesar. Nu este necesar. Este adevărat. Nu este adevărat. Demn de remarcat e faptul că, alături de termenii propriu-zis modali e

introdus şi modus-ul ‘este adevărat’, ceea ce ne indică faptul că Aristotel a descoperit nu doar logica modală propriu-zisă, ci şi deschiderea spre familia mai mare a logicilor modale, respectiv logicile intensionale [68]. În loc de ‘este adevărat’ putem aşeza ‘este permis’ sau ‘este ştiut’, obţinând astfel logici deontice, epistemice etc. S-ar putea pune acum întrebarea dacă fundamentul tuturor acestor logici îl constituie logica propoziţiilor asertorice. Probabil că Aristotel ar fi dat un răspuns afirmativ pe baza faptului că ceea ce este mai simplu întemeiază ceea ce este mai complex. După cum s-a văzut deja, implicaţiile capitolului 12 sunt multiple: se vede latura pedagogică, relaţia logică modală – logica propoziţiilor asertorice, sunt schiţate deja cele două sensuri principale ale termenului posibil şi nu în cele din urmă e prezentat mecanismul construirii contradictoriilor propoziţiilor modale. Acest din urmă aspect e deosebit de important pentru manipularea ulterioară a modalităţilor la nivelul mai complex al silogismelor modale. Deocamdată se va trece la stabilirea interexprimabilităţii operatorilor modali prin combinarea negaţiei atât cu modus-ul, cât şi cu dictum-ul. Se obţin astfel următoarele relaţii: 1 3 (I) Este posibil să fie. (I) Nu este posibil ca aceasta să fie.

(II) Este contingent să fie. (II) Nu este contingent ca aceasta să fie. (III) Nu este imposibil ca (III) Este imposibil ca aceasta să fie. Aceasta să fie. (IV) Nu este necesar ca (IV) Este necesar ca aceasta să nu fie. Aceasta să fie. 2 4 (I) Este posibil ca aceasta să (I) Nu este posibil ca

aceasta să nu fie. Nu fie. (II) Este contingent ca aceasta (II) Nu este contingent ca aceasta să nu

fie. Să nu fie. (III) Nu este imposibil ca aceasta (III) Este imposibil ca aceasta să nu

fie. Să nu fie. (IV) Nu este necesar ca aceasta (IV) Este necesar ca aceasta să fie. Să nu fie. Tabelul acesta a suscitat şi el numeroase reacţii traduse în tot atâtea

interpretări. Soluţia pe care o propunem aici este din nou una de ordin pedagogic Aristotel stabileşte intenţionat greşit unele raporturi în scopuri didactice, pentru a canaliza gândirea auditorului de la ceea ce acesta cunoaşte la subiectul lecţiei. Experienţa ne arată că aceleaşi greşeli pe care

înclinau să le facă elevii lui Aristotel sunt greşeli comune, întâlnite şi în predarea logicii în zilele noastre. E firesc, deci, ca Aristotel să fi ţinut cont de anumite automatisme în înţelegere generatoare de erori şi să încerce să construiască discursul ţinând cont de ele şi înlăturându-le treptat. Astfel, propoziţia (IV) din primul grup va fi înlocuită cu propoziţia (IV) din ultimul grup şi viceversa. Tot acum apare şi conceperea necesarului ca posibil.

Însă deosebit de important e următorul citat: „Putem spune că necesitatea şi non-necesitatea sunt principiile existenţei şi neexistenţei şi că toate celelalte trebuie privite ca venind din acestea.” (De interpretatione 13, 23 a)

Importanţa lui constă în faptul că apar aici principiile logicii modale. Dacă în cazul logicii asertorice, principii erau dictum de omni et nullo, de data aceasta principii se dovedesc a fi necesitatea şi non-necesitatea. Faptul că sunt alese necesitatea şi non-necesitatea se datorează dorinţei de simetrie faţă de dictum de omni et nullo, cele două moduri Barbara şi Celarent şi, mai general, fiinţa şi nefiinţa. Vom evita discuţia privind relaţia dintre conceptele logicii modale şi cele ontologice şi vom încerca să ne concentrăm asupra relaţiei dintre necesar şi non-necesar (imposibil). Dat fiind că operatorii modali sunt interexprimabili cele două principii pot fi reduse unul la celălalt, adică imposibilul poate fi exprimat prin necesar şi invers, ceea ce întrerupe oarecum simetria. Trebuie, deci, să vedem aici diferenţa dintre logica modală şi cea asertorică? Să cercetăm acum dacă nu cumva am putea obţine şi în logica asertorică aceeaşi reducere, respectiv reducerea lui Celarent la Barbara şi reciproc.

Considerăm deci modul eae-l: MeP. SaM. SeP. Dacă SeP este fals, înseamnă că SiP este adevărat şi obţinem: MeP. SiP. Prin conversa lui MeP obţinem PeM, cu concluzia ŞoM şi astfel am redus

prin absurd Celarent la Ferio. Eio-l, MeP. SiM. SoP se reduce indirect la Cesare în felul următor: dacă SoP este

considerat fals, SaP este adevărat, iar din SaP şi MeP putem obţine SeM, adică Cesare care, la rândul lui se reduce la Barbara (Q. E. D.).

Exerciţiu. Încercaţi reducerea lui Cesare la Barbara, realizând succesiv: reducerea lui Cesare la Ferio, reducerea lui Ferio la Fesapo şi reducerea lui Fesapo la Barbara.

Însă Celarent poate fi redus la Cesare şi prin simpla conversiune a premisei majore. Să vedem însă dacă Barbara ar putea fi redus la Celarent. MaP.

SaM. SaP. Presupunem că SaP este falsă, rezultă SoP adevărată şi astfel ajungem

la Baroco. Nu ne putem sprijini pe Baroco, fiindcă, aplicând reducerea

indirectă am ajunge din nou la Barbara şi astfel am comite eroarea numită petiţio principii. Ne mai rămâne posibilitatea aplicării ectezei (sau extrapunerii în limbajul lui M. Florian). Să vedem ce se poate obţine.

Prin ecteză, modul Baroco. PaM devine: PaM. ŞoM TeM. SoP ŢeP, deci Camestres care se reduce direct la Celarent. De ce nu a insistat Aristotel însuşi asupra acestor reduceri şi asupra

reducerii principiilor modale la unul singur? Credem că e vorba de două motive: Pe de o parte păstrarea structurii dialectice, bazate pe contradicţie (ceea ce indică implicaţii ontologice în logica sa), iar, pe de altă parte, pentru că nu mai poţi decide ce stă la origine: termenul pozitiv sau cel negativ, Barbara sau Celarent, necesar sau non-necesar? Dilema în care am intrat e următoarea: un singur principiu este suficient, dar atunci de ce ne sunt date două? Aristotel nu se decide pentru o variantă sau alta, cel puţin nu în cadrul logicii modale.

După ce stabileşte raporturile dintre tipurile de propoziţii modale, următoarea temă abordată de Aristotel (Analitica primă, capitolele 3, 13 şi 17) este aceea a conversiunii în context modal. LBeA („A nu aparţine necesar nici unui B”) are drept conversă LAeB („. tot aşa B nu aparţine necesar nici unui A”). MBiA are drept conversă MAiB, iar LBaA – LAiB. Propoziţiile de tip O nu se convertesc. Conversa propoziţiei MBaA sau MBiA au conversă propoziţia MAiB. MBeA implică MAeB. În capitolul 13 din Analitica primă, posibil este considerat în sensul lui Q (nici necesar, nici imposibil). Conversa propoziţiei QBaA este QBeA, iar A propoziţiei QBiA – QBoA. Conversiunea propoziţiei necesare LBiA în LAiB deşi recunoscută de Aristotel, este contestată de unii autori. Storrs McCall în Aristoteles Modal Syllogisms (apud Didilescu/Botezatu, p. 161) susţine acest lucru. Dacă, de exemplu, este necesar că unele felide sunt mamifere, nu se poate spune convers că este necesar că unele mamifere sunt felide. Conversiunea prin schimbarea calităţii în cazul contingentului se numeşte conversiune prin accident.

În ceea ce priveşte silogistica modală, Aristotel, utilizând mecanismele deja obţinute (conversiunea şi relaţiile dintre propoziţiile modale) va trece la verificarea modurilor valide din toate combinaţiile cu premise modale şi asertorice. Toate modurile valide din silogistica asertorică, rămân valide şi în silogistica cu premise apodictice, ceea ce ridică problema relaţiei dintre propoziţiile asertorice şi cele apodictice. În literatura de specialitate s-a pus întrebarea dacă nu cumva cele două reprezintă de fapt unul şi acelaşi tip de propoziţie. Dacă spunem că Toţi oamenii sunt muritori este oare aceasta acelaşi lucru cu Este necesar ca toţi oamenii să fie muritori? Diferenţe între cele două pot să apară la nivelul semanticii utilizate în interpretarea lor. Dacă vom considera că există o singură lume posibilă, în speţă cea actuală (împreună cu istoria ei), iar expresia toţi oamenii e considerată în sensul de toţi oamenii care au existat în trecut, există în prezent sau vor exista în viitor, atunci apodicticul se suprapune peste asertoric sub aspectul extensiunii.

Dacă în ceea ce priveşte silogistica cu premise apodictice, modurile valide sunt aceleaşi cu cele din silogistica cu premise asertorice, lucrurile nu stau însă astfel în ceea ce priveşte silogistica cu o premisă necesară şi una asertorică (simplă). În acest caz sunt valide modurile care au premisa majoră necesară sau care se reduc la un mod de figura întâi cu majora necesară. Astfel, pentru forma LXL (necesar, simplu, asertoric) nu sunt valide formele care se reduc direct, dar prin utilizarea metatezei şi modurile care se reduc doar ad absurdum. Să verificăm prima dată modurile figurii întâi de tipul LXL, dacă sunt valide, iar apoi să eliminăm modurile nevalide din figurile II şi III.

Modul Barbara: L MaP. SaM. L SaP poate fi explicat în felul următor: P aparţine cu necesitate clasei

M, S reprezintă elemente care sunt membrii ai clasei M, deci P revine cu necesitate membrilor lui S. La fel va fi cazul şi pentru Celarent, cu specificarea însă că în acest caz P cu necesitate nu aparţine lui M şi implicit subiectului. Dacă, în schimb, premisa minoră ar fi necesară, iar cea majoră ar fi asertorică, concluzia silogismului nu ar fi necesară. Trebuie să vedem că în acest din urmă caz avem de-a face de fapt cu un silogism asertoric, deoarece necesarul atribuit minorei nu modifică prea mult situaţia. {i în primul caz premisa minoră avea caracterul de necesitate. Se întâmplă astfel ca, în cazul Barbara XLL, subiectul să aparţină cu necesitate termenului mediu, dar predicatul să fie atribuit despre M în mod nenecesar, iar în acest caz concluzia nu este necesară. Ca exemplu, Aristotel ia termenii P=mişcare, M=animal, S=om, care constituie următorul silogism: Toate animalele se mişcă.

Este necesar ca toţi oamenii să fie animale. Este necesar ca toţi oamenii să se mişte. Dar animalele nu se mişcă cu necesitate şi, prin urmare, nici omul ceea

ce ne arată faptul că silogismul Barbara XLL nu este valid. În acelaşi fel se poate verifica şi Celarent XLL. Dat fiind că modurile fundamentale din figura I forma XLL nu sunt valide, nici modurile care pot fi reduse la ele nu sunt valide. Acesta este cazul pentru modurile LXL din figurile II şi III care se reduc la Barbara şi Celarent prin schimbarea premiselor şi prin reducere indirectă. În această situaţie sunt modurile Camestres, Disamis, Baroco şi Bocardo.

Pentru Camestres, situaţia arată în felul următor: LPaM. SeM. SeP. Prin metateză obţinem: SeM. LPaM. PeŞ, iar prin conversia concluziei obţinem concluzia modului de

demonstrat, adică a lui Camestres LXL. Dar prin reducerea la un silogism nevalid (Celarent XLL), silogismul redus (Camestres LXL) se dovedeşte a fi nevalid. La fel se demonstrează Dimaris LXL: reducere la Darii XLL, iar acesta, la rândul său e redus prin figura a II-a la Celarent XLL.

Pentru varianta XL vom obţine ca valide Camestres şi Disamis tocmai din cauză că îşi schimbă premisele şi astfel se ajunge în figura I LXL.

Ne vom opri acum la exemplul Camestres XLL: PaM. LSeM. SeP care se reduce la Celarent LXL, mod valid în figura I în felul

următor: mai întâi metateză: SeM. PaM iar prin conversa majorei obţinem: Mes. PaM. PeŞ şi urmată de conversiunea concluziei obţinem concluzia lui

Camestres XLL. Q. E. D. În cazul Disamis XLL: PiM. L Mas. SiP, care prin metateză devine: L Mas. PiM. Pis iar prin conversiune obţinem SiP. Cu toate că modul Disamis XLL poate fi redus la moduri valide de forma

LXL au apărut noi teorii care contestă că Aristotel ar fi vorbit într-adevăr despre acest mod în fragmentul din Analitica primă I, 11, 31 a. Interpretarea porneşte de la o pretinsă neclaritate în privinţa sensului cuvântului hupo, a cădea sub pe care Adriane A. Râni (Hupo în the Prior Analytics: a note on Disamis XLL, apărut în History and Philosophy of Logic, 21, 2000, p. 259-264) îl consideră a se referi la o atribuire universală. Noi vom urma aici tipul de interpretare propus de J. Hintikka, adică, în cazurile în care expresia vizează o atribuire parţială vom considera hupo ca exprimând eliptic o relaţie de genul C cade sub (unii) D, unde unii din paranteză e termenul lipsă. Contestaţia autoarei Adriane A. Râni poate fi separată în două direcţii principale: pe de o parte e vorba de faptul că unele exemple contravin modului Disamis XLL ca mod valid, iar, pe de altă parte, se pune întrebarea dacă Aristotel a recunoscut sau nu acest mod. Nu vom insista asupra acestei argumentări, important este doar să o recunoaştem printre interpretările existente.

Pe lângă cele două moduri valide, mai este acceptat ca valid şi Darapti XLL prin metateză şi conversiune: MaP.

L Mas. SiP deci Darapti XLL. Acesta devine prin metateză Darapti LXL cu

concluzia Pis. Dacă facem conversiunea concluziei, rezultatul va fi SiP. Având Darapti LXL deja demonstrat ca valid, rezultă că şi Darapti XLL este valid.

Modurile discutate până acum sunt sintetizate în tabelul de mai jos [69].

Modul LL LX XL. Barbara. Valid. Valid nevalid. Celarent. Valid. Valid nevalid. Darii. Valid.

Valid nevalid. Ferio. Valid. Valid nevalid. Cesare. Valid. Valid nevalid. Camestres. Valid nevalid valid. Festino. Valid. Valid nevalid. Baroco. Valid nevalid nevalid. Darapti. Valid. Valid valid. Am încercat în secţiunea de faţă să prezentăm câteva dintre

problemele generate de silogistica modală aristotelică. Scopul prezentării de faţă este de a facilita obţinerea unei imagini concludente asupra importanţei modalităţilor în argumentare, ci nu de a oferi o abordare exhaustivă, nu doar dificil de realizat ţinând cont de multitudinea bibliografiei dedicate tematicii, dar şi dificil de asimilat în cadrul unui curs general de teoria argumentării. Celor interesaţi de aprofundarea problematicii silogisticii modale le recomandăm excelenta lucrare a lui Paul Thom, A Logic Of Essentialism. An interpretation of Aristotle’s Modal Syllogistic, Kluwer Academic Publishere, Dordrecht/Boston/London, 1996 şi, bineînţeles, Aristotel, Organon, vol. I şi II, editura IRI, Bucureşti, 1997.

PARTEA A IV-A: FORMELE ÎNTEMEIERII Capitolul I: Spre o logică a argumentării. Teoria argumentării tinde astăzi să devină o veritabilă disciplină

cuprinzătoare, filosofică [70] şi să se integreze cercetării desfăşurate pe o gamă întinsă, de la lingvistică şi retorică la logică [71]. În continuare, însă, aspectului propriu-zis logic al argumentării i se acordă un interes mai restrâns, relativ subordonat, ceea ce creează impresia după care logica actuală ar fi prea puţin informativă cu privire la structurile de argumentare iar, pe de altă parte, că argumentările de fapt ar fi refractare la o abordare din perspectiva strictă a logicii. Analizăm aici câteva probleme ce ţin de logica argumentării, începând cu semnificaţia termenului de argumentare, pentru a continua cu baza practică a studiului argumentării, necesitatea imanentă a prelungirii studiului întemeierii (fundamentării) tezelor cu abordarea argumentării, cu sarcinile unei logici a argumentării şi a încheia cu relevarea unor implicaţii filosofice ale acesteia. Fiind, evident, vorba de un domeniu de probleme încă insuficient sistematizate, se înţelege că preocuparea noastră acum este înainte de toate aceea de a contura cât mai precis un program de reflecţie şi cercetare.

„Argumentarea” este departe de a avea o semnificaţie univocă. Uneori termenului i se atribuie o semnificaţie foarte largă, argumentarea fiind identificată cu „o manieră de a prezenta şi dispune argumentele” [72], „un procedeu de a convinge pe alţii” [73] sau „o acţiune socială” constând în aplicarea de argumente pentru a susţine sau slăbii un punct de vedere [74]. Alteori, argumentarea este identificată cu formularea de raţionamente; se vorbeşte, în aceste sens, de „argumentare în limbajul curent” şi se iau în seamă diverse silogisme [75]. În sfârşit, recent a câştigat teren considerarea argumentării ca metodă de rezolvare a conflictelor. Ea reprezintă „un corp de teorii şi principii care înzestrează omul cu o metodă neviolentă de rezolvare a conflictelor” [76]. În toate cazurile amintite, argumentarea având o semnificaţie prea largă, ideea unei logici a argumentării se estompează printre aspectele mult mai proeminente de retorică, pragmatică etc. Şi poate fi în prea mică măsură un program precis conturat. Există încă şi o altă semnificaţie a argumentării, care s-a impus în ultimul timp [77], ce oferă perspectiva unui astfel de program: argumentarea este, alături de demonstraţie, o formă de întemeiere (fundamentare) a tezelor. În ce constă specificul ei? Să căutăm să îl stabilim pe baza unor exemple suficient de simple.

Să presupunem un triunghi ABC, având drept catete AB şi AC şi un punct D în care cade înălţimea din vârful A. Binecunoscuta teoremă a lui Pitagora spune că suma pătratelor catetelor este numeric egală cu pătratul ipotenuzei. Ea este întemeiată printr-o demonstraţie ce pleacă de la teorema catetei (AB2 = BD BC; AC2 = DE BC) care se aplică celor două catete, încât sin suma pătratelor catetelor rezultă următoare suită deductivă: AB2 + AC2 = BD BC + CD CB = BC (BD + DE) = BC2.

Să observăm însă şi o întemeiere în forma argumentării. În monografia sa Titu Maiorescu (1940), Eugen Lovinescu apără teza după care ilustrul corifeu al Junimii nu a fost propriu-zis un om politic, ci un ideolog. Argumentarea sa conţine probe de felul următor: lipsa de ambiţie politică afirmată şi confirmată de dezinteresul pentru ocuparea funcţiilor guvernamentale, al lui Titu Maiorescu; îmbrăţişarea consecvenţei opiniilor şi opţiunilor, contra cameleonismului şi spiritului adaptativ caracteristice politicienilor; Titu Maiorescu nu era caracterizat de nevoia de a domina şi a trage beneficiile puterii, ci de necesitatea de a traduce gândul în fapt în domeniul social şi politic etc. Aceste probe au fost „instalate” într-o inferenţă a cărei concluzie este chiar teza de argumentat. În acest caz: „dacă un om afirma lipsa sa de ambiţie politică şi o confirmă printr-un dezinteres pentru ocuparea funcţiilor guvernamentale, îmbrăţişează conduita caracterizată de consecvenţă şi nu manifestă nevoia de a domina şi a trage beneficiile puterii, ci pe cea de a traduce gândul în fapt în domeniul social şi politic atunci el nu este om politic, ci ideolog, iar Titu Maiorescu era un astfel de om, încât acest om nu a fost om politic ci ideolog”.

Argumentarea constă, evident, din „probe” care sunt „instalate” într-o inferenţă. Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare nu se suprapune nicidecum cu prezenţa, respectiv absenţa derivării logice şi, deci, a unei

reguli de derivare. Ea se află la nivelul facturii acestei derivări: este o derivare pe baza proprietăţilor formal-logice şi, aşadar, o derivare necesară, constrângătoare, în cazul demonstraţiei şi o derivare ce nu exclude proprietăţi formal logice, dar mai presupune şi anumite asumpţii (admisiuni) ale celor cuprinşi în procesul argumentării, în cazul acesteia şi, aşadar, o derivare care nu e necesară, constrângătoare. Reducând cele două exemple la forma simplă „dacă P atunci Q” se poate spune că în cazul demonstraţiei relaţia dintre P şi Q este necesară, iar în cazul argumentării aceeaşi relaţie nu este necesară, ci dependentă de asumpţiile (admisiunile) argumentatorului şi auditoriului său. Aceste asumpţii se referă la admiterea lui P ca probaţiune pentru Q şi la admiterea unei reguli de derivare de la P la Q.

Caracterizând deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare, vestitul Tratat al argumentării (1958), elaborat sub conducerea lui Chaim Perelman, care a contribuit hotărâtor la acreditarea argumentării ca o formă de întemeiere, preciza: „Când este vorba de a demonstra o propoziţie este suficient să se indice cu ajutorul căror procedee poate fi ea obţinută ca ultimă expresie a unei suite deductive ale cărei prime elemente sunt furnizate de cel care a construit sistemul axiomatic în interiorul căruia se efectuează demonstraţia. Dar când este vorba de a argumenta, de a influenţa cu mijloacele discursului asupra intensităţii adeziunii unui auditoriu la unele teze, nu este posibil de a neglija complet, considerându-le drept irelevante, condiţiile psihice sau sociale în afara cărora argumentarea ar fi fără obiect şi fără efect. Căci orice argumentare vizează adeziunea spiritelor şi, chiar prin acest fapt, presupune existenţa unui contact intelectual” [78]. În acest fragment autorii Tratatului argumentării includ în mod evident în specificarea argumentării componenta inevitabilă a asumpţiilor (admisiunilor) fără însă să neglijeze alte componente, de pildă, cea logică.

În studii ulterioare, Perelman a concentrat totuşi specificarea argumentării în componenta asumpţiilor şi a privit argumentarea în opoziţie cu demonstraţia: în timp ce în demonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, în argumentare se realizează un proces dependent de asumpţii şi nedeductiv [79]. În acest fel, ca o consecinţă, studiul demonstraţiei revine cu precădere logicii, în timp ce studiul argumentării este transferat retoricii şi, în mare măsură, psihologiei sociale. Ideea unei logici propriu-zise a argumentării apare ca ceva lipsit de consistenţă. Se poate însă obiecta în acest punct că şi argumentarea, deşi dependentă de asumpţii, presupune inferenţa, deci un aspect propriu-zis logic, ce poate fi delimitat cu suficientă claritate. Căci numai dacă ia forma inferenţelor un discurs poate fi un discurs argumentativ sau, pe scurt, o argumentare. Studiul inferenţelor argumentative, în mod exact al regulilor de derivare din argumentări revine logicii argumentării; el nu poate fi realizat de retorică sau psihologia socială.

Putem astfel conchide că argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care presupune, ca orice întemeiere, inferenţa şi, deci, anumite reguli de derivare, a căror respectare este condiţia necesară a validităţii. Nu se poate atinge o argumentare validă fără a satisface anumite reguli de derivare; argumentarea este ireductibilă la un fenomen de

„influenţă” socială. Dar ea include componenta asumpţiilor, în cazul dat asumpţia cu privire la o anumită semnificaţie a noţiunilor „om politic” şi „ideolog”. Altfel spus, întemeierea tezei lui Eugen Lovinescu cu privire la calitatea de „ideolog” şi nu de „om politic” a lui Titu Maiorescu va fi acceptată doar de acela care admite semnificaţia lovinesciană a noţiunii de „om politic” şi a celei de „ideolog”. În cazul argumentării se izbuteşte întemeierea nu doar în baza necesităţii logico-formale, ci şi în baza acceptării prealabile a unor condiţii extralogice, ce pot fi considerate în general drept condiţii pragmatice.

Studiul logic al argumentării, înţeleasă astfel, ca formă de întemeiere, întâmpină în continuare, mai multe obiecţii, din care două sunt de ordin principial.

Mai întâi, obiecţia conform căreia argumentarea poate fi abordată astăzi cu oarecare succes de teoria acţiunii, de pragmatică, dar depăşeşte posibilităţile logicii, care urmăreşte să atingă mereu formalizări, structuri generale, greu de obţinut pe un teren presărat cu foarte complicate condiţionări. Aş vrea să relativizez şi să slăbesc această obiecţie plecând de la un punct de vedere explicit filosofic: pentru ca raţionalitatea să fie eficace în praxisul vieţii este nevoie ca ea să survină pe o cale raţională, care este calea întemeierilor (fundamentărilor). O raţionalitate ce adoptă căi alternative la întemeiere se dezminte singură. De aceea, oricare vor fi fiind dificultăţile de a formaliza pe acest teren, întrucât marea parte a întemeierilor ce se promovează în praxisul vieţii sunt argumentări, logica abdică de la misiunea ei critic-normativă şi cedează indirect teren factorilor iraţionali din praxisul vieţii lăsând în afara interesului ei argumentarea ca formă de întemeiere.

Apoi, obiecţia conform căreia argumentarea constă din inferenţe încât este suficient să studiem inferenţele pentru a putea da răspuns la problemele logice ale argumentării. Se poate replica şi aici că, în fond şi demonstraţia constă din inferenţe; o studiem totuşi aparte întrucât o seamă de probleme de validitate se pun în mod specific în cazul ei.

Desigur, s-ar putea pune întrebarea dacă nu cumva este suficient să studiem demonstraţia pentru a înţelege, sub aspect logic, orice altă formă de întemeiere. Căci, în virtutea regulii după care forma mai evoluată este cheia pentru a înţelege forma mai puţin evoluată, ne-am putea rezuma la studiul demonstraţiei, forma cea mai evoluată de întemeiere. Acest punct de vedere pleacă de la o premisă adevărată – aceea după care cele mai multe dintre regulile demonstraţiei rămân valabile în cazul argumentării, dar poate fi, totuşi, slăbit având în vedere specificul argumentării, împreună cu două ordine de fapte: ponderea mai mare a argumentărilor în praxisul vieţii decât cea a demonstraţiilor şi nevoia imanentă, resimţită în logica axată pe studiul demonstraţiei, de a trece de la studiul întemeierii în forma demonstrativă la studiul argumentării. Să le explicităm, pe scurt.

Din motive obiective, demonstraţia, oricât este dezirabilă, nu se poate atinge în multele cazuri în care sunt problematizate pretenţiile de validitate ale tezelor. Să luăm câteva exemple mai edificatoare. În primul rând,

demonstraţia este tangibilă acolo unde se poate produce o deducţie, iar teza poate fi prezentată ca o concluzie a suitei deductive. Deducţia poate fi, într-adevăr şi o „deducţie factuală” (de la prezenţa unui fenomen empiric la consecinţele sale stricte); adică de la o propoziţie factuală la altă propoziţie factuală; ea poate fi, însă şi o deducţie de la propoziţii factuale la propoziţii generale (de la fapt la lege). Or, în multe situaţii, trebuie întemeiate propoziţiile generale având la dispoziţie, ca temeiuri, exclusiv propoziţii factuale. Apoi, atingerea demonstraţiei se loveşte de o limită în cazul propoziţiilor axiologice (judecăţi de valoare). De pildă, într-o instanţă judecătorească trebuie să se stabilească dacă inculpatul este sau nu vinovat. Judecătorul trebuie să întemeieze o teză pe care nu o poate deduce din mulţimea propoziţiilor de care dispune; în această mulţime el trebuie să facă evaluări pentru a întemeia teza. Abia în cazul în care inculpatul şi-a recunoscut explicit (uneori în formă scrisă, concomitent cu săvârşirea infracţiunii) vina, judecătorul poate ajunge la un „argument apodictic” sau o demonstraţie. În sfârşit, în viaţa socială se iau decizii între alternative de acţiune în contexte date; ele presupun alegeri (de obiective prioritare, de strategii, de tactici etc.) care rareori pot fi întemeiate în mod demonstrativ. În toate aceste cazuri nu se poate atinge o întemeiere prin demonstraţie, dar trebuie realizată o întemeiere; în mod inevitabil aceasta ia forma argumentării.

Aşa cum s-a observat în cursul cercetării din ultimele decenii, deja la nivelul logicii axată pe idealul demonstrativităţii au apărut demult probleme care reclamă trecerea la studiul logic al argumentării.

Am în vedere, în primul rând, împrejurarea, semnalată de Hamblin [80], că unele erori ale demonstraţiei din tabloul oarecum tradiţional al erorilor logice nu pot fi înţelese fără a lua în discuţie argumentarea. De pildă, eroarea numită fallacy of begging the question, care constă în apărarea unei teze cu ajutorul unei premise care nu e acceptată de alţi participanţi la discurs decât de cei care au acceptat concluzia. Pot fi luate însă în discuţie, alături de acest caz semnalat de Hamblin şi alte erori din tabloul tradiţional: în unele sofisme ale dilemei (vezi exemplul clasic „Protagoras şi Eutalus”), de pildă, eroarea provine din aceea că doi interlocutori nu cad de acord asupra semnificaţiei unui termen; apoi argumentum ex silentio derivă o teză doar din împrejurarea pragmatică a absenţei de obiecţii la ea; eroarea obiecţiunilor derivă o teză din prezenţa obiecţiunilor la contradictoria ei etc. Sunt, în orice caz, toate acestea, erori ce angajează nu doar mecanismul logic al derivării, ci şi pe cel al asumpţiilor adoptate de participanţii la discursul argumentativ.

Am în vedere, în al doilea rând, emergenţa, semnalată de Toulmin, a demonstraţiei în forma de maximă simplitate a silogismului din practica argumentativă, extrem de diversă sub aspect pragmatic. Autorul Folosirii argumentului (1958) a observat că idealul demonstrativităţii este legat de derivări logice în care, în forma cea mai simplă, se pleacă de la o premisă universală, reductibilă până la urmă la forma cea mai simplă „toţi A sunt B”, ce funcţionează ca majoră. Or, majora este echivocă şi conferă silogismului o „complexitate interioară” care a fost îndeobşte ignorată de o lungă tradiţie a

logicii, dominată de idealul demonstrativităţii. „Toţi A sunt B” poate să fie: 1) sau un „raport statistic”, de forma „frecvenţa ca A să nu fie B este mai mică decât 2% şi, deci, un suport (backing) al derivării; 2) sau o „regulă de derivare” de forma „cu siguranţă că orice A este B” şi, deci, ceea ce susţine sub aspect formal (warrant) derivarea. În ceea ce o lungă tradiţie o logicii a văzut un silogism demonstrativ sunt prezente, de fapt, chiar dacă tacit, două raţionamente: unul argumentativ, de forma „datele, regula de derivare, de aceea teza”; altul demonstrativ, de forma „datele, regula de derivare, de aceea teza”. Doar în virtutea formulării este mascată diferenţa celor două raţionamente şi ele apar ca unul; majora este cea care nu lasă să se evidenţieze dacă este vorba de un caz sau de celălalt şi care a încurajat reducerea, pe planul analizei logice, a argumentărilor la raţionamente demonstrative. Împotriva acestei reduceri Toulmin a propus, pe bună dreptate, să se recunoască de către logicieni o mare varietate de argumentări, evidenţiată de diversele feluri de „suporturi” ale derivării.

Odată cu evidenţierea necesităţii de ordin practic şi de ordin teoretic a studiului argumentării este însă abia deschis un câmp de cercetare. Cum poate fi exploatat el de logică? Este limpede că în studiul demonstraţiei s-a putut înainta luând drept fir călăuzitor criteriul validităţii formale. O demonstraţie validă sub aspect logic este şi una care izbuteşte, adică „convinge”. În cazul argumentării lucrurile stau diferit: o argumentare poate fi validă sub aspect logic – adică ea poate să satisfacă multe reguli logice – dar să nu izbutească, adică să fie doar „persuasivă” nu şi convingătoare pentru un „auditoriu universal”. Căci argumentarea izbuteşte doar în condiţiile în care sunt satisfăcute şi o seamă de criterii de natură pragmatică. Este, fireşte, sigur că studiul argumentării reprezintă o performanţă pragmatică, fiind o cale de lărgire a contactului logicii cu practica întemeierilor de teze. Cum ar putea fi el şi o performanţă logică? Părerea mea este că un astfel de studiu poate fi şi o performanţă logică dacă admitem că sunt argumentări care nu numai că „persuadează” un auditoriu determinat, dar şi „conving” un auditoriu universal şi, ceea ce este şi mai important, dacă putem identifica structurile logice în condiţiile în care în argumentări în general relaţia dintre P şi Q nu este necesară în virtutea unor proprietăţi formal-logice, ci dependentă de anumite asumpţii (admisiuni). Cum s-ar putea ajunge la această „performanţă logică”? Vreau să caracterizez mai întâi, pe scurt, câteva programe de referinţă în studiul argumentării pentru ca, apoi, să conturez o soluţie directă la întrebare.

Perelman a plecat de la premisa după care în cazul unui sistem de propoziţii normative cel puţin principiile nu pot fi întemeiate în virtutea evidenţei sau prin demonstraţie. Nu se poate întemeia un astfel de sistem decât prin argumentare. În Tratatul argumentării se convine că deşi argumentarea este dependentă de aspecte psiho-sociale, ea trebuie abordată din punctul de vedere al logicii, al unei logici totuşi lărgită în raport cu logica formală, spre preluarea de structuri ale practicii argumentative. Căci şi în argumentare se aplică principii şi reguli ale logicii, dar aici intră mereu în joc şi un element de acceptare din partea vorbitorului şi auditoriului său.

Acceptarea afectează, după Perelman, nu numai alegerea premiselor, ci şi „paşii” argumentării. De aceea, într-o argumentare teza nu ar urma niciodată riguros logic din premise; între ele s-ar interpune acceptarea. Aşa stând lucrurile, în argumentare nu ar fi vorba de raţionamente precise, ci de folosirea de mijloace pentru a „persuada”.

Se poate obiecta însă că acceptarea poate afecta alegerea premiselor unei argumentări, dar o argumentare nu poate fi validă din punct de vedere logic dacă regulile ei de derivare, în general structura ei logică, este pusă sub condiţii psiho-sociale contingente. Perelman extinde atât de mult sfera de incidenţă a acceptării în argumentare încât ruinează involuntar ideea unei logici a argumentării şi nu mai poate lua în seamă decât argumentări care persuadează, nu şi pe cele care „conving”. Avem însă, în fapt, nu numai argumentări care „persuadează” (de exemplu: argumentarea existenţei flogisticului), ci şi argumentări care „conving” (de exemplu: argumentarea ideii istorismului la Hegel şi continuatori), ceea ce justifică cercetarea structurii logice a argumentării.

Spre identificarea acestei structuri se orientează programul lui Toulmin. Autorul Folosirii argumentului pleacă de la premisa că propoziţiile normative se pot întemeia şi se pot în general stabili reguli ale trecerii de la temeiuri la teze. Aceste treceri sunt variate în practica argumentativă şi transcend cadrul logicii formale, axată pe demonstraţie. De aceea, logica aplicată ar trebui să devină baza înţelegerii logicii teoretice şi nu invers [81]. Logica trebuie concepută de acum ca „jurisprudenţă generalizată” şi, ca consecinţă, trebuie axată pe argumentare ca formă principală (în virtutea ponderii) de argumentare [82]. Luând distanţă de psihologism, Toulmin arată că logica argumentării nu contrazice regulile logicii demonstraţiei; ea relevă noi temeiuri pentru derivare, în afara celor logic-formale, temeiuri „materiale”, dar nu ar fi logică dacă ar abandona complet cerinţe logice ce se pun în cazul demonstraţiei. El manifestă însă o încredere exagerată în posibilităţile de derivare pe o altă cale decât cea bazată pe proprietăţile logic-formale ale propoziţiilor.

În importanta sa lucrare Limbajul moralei (1952) Richard Hare a abordat argumentarea de complexitate ridicată – cea care se referă la propoziţiile moralei. El a plecat de la premisa că şi aici avem de a face cu o manifestare a raţionalităţii. Propoziţiile moralei sunt în mare parte imperative. Chiar dacă nu pot fi derivate din propoziţii descriptive, ele au ca temei astfel de propoziţii; o propoziţie narmativă ce nu se sprijină pe propoziţii descriptive este fără sens. Trecerea de la propoziţii descriptive la propoziţii normative este însă mediată de două principii: „principiul universabilizării”, conform căruia un enunţ descriptiv cu privire la un obiect îndatorează ca despre orice alt obiect asemănător să se poată aserta predicatul respectiv şi „principiul prescriptivismului”, care întemeiază primul principiu plasându-l ipotetic pe cel ce judecă în situaţia celuilalt [83]. Dar Richard Hare lărgeşte logica argumentări în direcţia unei logici pragmatice; ea se concentrează asupra presupoziţiilor ce se asumă în argumentarea morală care izbuteşte şi mai puţin asupra aspectului ei propriu-zis logic-formal.

Situaţia este caracteristică şi altor programe ce se desfăşoară în zilele noastre în domeniul teoriei argumentării. Lorenzen şi Schwemmer consideră, ca, de altfel, întreaga „şcoală de la Erlagen”, că sunt reguli ce permit să se decidă în favoarea sau împotriva unei susţineri: mai întâi „reguli ale dialogului”, apoi norme privind folosirea unitară a limbajului, paşii admisibili pe plan logic, „înţelegerea prealabilă” ce trebuie să guverneze argumentarea. În etică, de pildă, o argumentare nu izbuteşte decât dacă, printre alte condiţii, interlocutorii împărtăşesc aceleaşi convingeri în ceea ce priveşte scopul eticii: înlăturarea lipsită de forţă a conflictelor. Schwemmer a concretizat acest punct de vedere arătând că argumentările etice izbutesc sub condiţia satisfacerii unui „principiu al raţiunii” şi a unui „principiu al moralei”. Primul, „principiul raţiunii” pretinde realizarea unei „comunităţi” a participanţilor la discursul argumentativ pe trei nivele: cei care discută folosesc acelaşi limbaj; cel ce vorbeşte acceptă el însuşi propoziţiile pe care îi pretinde celui ce îl ascultă să le accepte; cuvintele să poată fi învăţate iar propoziţiile să poată fi acceptate de către oricine. Al doilea principiu, „principiul moralei”, este: „permiteţi-ne ca împreună. să ne formăm cunoştinţa noastră şi înţelegerea noastră, respectiv voinţa noastră!” [84].

În schimb Habermas a plasat programul său mai direct spre aspectul logic al argumentării: el caută să explice „forţa aducătoare de consens a argumentării”. În Teorii ale adevărului (1973) el a dat o explicaţie pragmatică, apelând la „proprietăţile formale ale discursului”. Căci „deznodământul unui discurs nu poate fi decis nici numai prin coerciţia logică, nici numai prin cea empirică, ci prin forţa celui mai bun argument” [85]. Această forţă Habermas o vede condiţionată nu atât logic cât pragmatic. Ca urmare logica discursului argumentativ este o logică pragmatică, care cercetează „proprietăţi formale ale contextelor de argumentare”. Ea abordează argumentarea nu ca o secvenţă de propoziţii ci ca un „lanţ de acte de vorbire” [86]. Între aceste unităţi pragmatice ale vorbirii trecerea nu poate fi întemeiată nici exclusiv logic (căci este vorba nu de enunţuri, ci de exprimări, adică de susţineri şi explicaţii, ordine, respectiv aprecieri şi justificări), nici empiric (căci unităţile pragmatice ale vorbirii au interpretat deja relaţia lor specifică respectivă faţă de realitate, în timp ce propoziţiile abia trebuie să fie puse în relaţie cu realitatea)[87]. Aici apar argumente valide nu numai în baza proprietăţilor analitice, logic-formale. Aceste proprietăţi trebuie să fie prezente. Operând pe schema argumentării pusă la punct de Toulmin, Habermas admite că „forţa atingătoarea de consens a argumentului se bazează pe trecerea justificată, prin inducţie sau universalizare, de la „suportul” argumentării la „regula de derivare”.

Astfel însă revenim la adevărata problemă a unei logici a argumentării: cum se asigură o „regulă de derivare” în condiţiile în care în argumentare, avem „suporturi” din care nu rezultă în mod analitic „reguli de derivare”? Sau, altfel formulat, cum se face „saltul” de la condiţiile empirice ale „suporturilor” la „regulile de derivare” formale?

Am putea da un răspuns prin cercetarea a ceea ce condiţionează argumentele care „conving”. La o astfel de cercetare este limpede că forţa de

convingere a unui argument depinde de valoarea premiselor sale (au şanse să izbutească mai curând argumentările sprijinite pe premise adevărate); ea mai depinde de „învelişul retoric” al argumentării în relaţie cu o situaţie dată (au şansă să izbutească mai curând argumentările pliate lingvistic la anumite contexte sociale); ea depinde, mai departe, de validitatea procedeului logic al argumentării (au şansă mai mare să izbutească argumentările ce iau forma raţionamentelor valide); ea mai depinde şi de o componentă reflexivă ce se răsfrânge în acceptarea scopului argumentării (atingerea lipsită de coerciţie exterioară a consensului) şi, cu aceasta, în alegerea sistemului de limbaj, a sistemului conceptual şi a experienţei cognitive. Dacă cercetăm cu atenţie aceste condiţii, conduşi de întrebarea de mai sus, se poate conchide că „saltul” de la „suporturi empirice” la „reguli de derivare” formale nu se face în baza adevărului premiselor, căci aceasta este o condiţie materială a argumentării şi nici pe baza „învelişului retoric”, care e prea „slab” pentru a explica constituirea de reguli logice. Problema validităţii logice a argumentelor se pune abia după constituirea şi aplicarea unei „reguli de derivare” dar însăşi această regulă se explică prin componenta reflexivă a procesului discursiv. Este de observat, însă, că această componentă stă la baza validităţii pragmatice (în sens larg putem spune: culturale) a unei argumentări, dar validitatea ei logică se bazează pe respectarea de reguli logice ale argumentării. Sub acest aspect aş spune că insuficienţa multora dintre programele actuale de cercetare a argumentării constă în aceea că, acaparate de problema reală a condiţionării pragmatice a argumentării, operează în orizontul mai larg al validităţii pragmatice, fără a mai preciza înăuntrul acestuia specificul validităţii logice.

Condiţiile argumentării sunt tot atâtea aspecte care sunt cercetate de teoria argumentării: aspectul cognitiv, aspectul retoric, aspectul logic şi aspectul reflexiv. În raport cu teoria argumentării, logica argumentării are o sarcină oarecum mai restrânsă: ea studiază validitatea logică a argumentelor.

Cum poate fi elaborată logica argumentării? Unele cercetări de astăzi au în vedere logica argumentării ca descriere a diverselor tipuri de argumente folosite. Ele motivează acest punct de vedere invocând stadiul actual al acestei logici, când ar fi prematur să se pretindă mai mult decât inventarul tipurilor de argumente. Acest motiv este demn de atenţie: logica argumentării trebuie să identifice reguli, iar inventarul este doar primul pas spre regulile logice ale argumentării. Alte cercetări consideră că logica argumentării nu poate fi decât normativă; în cele din urmă ele o reduc la logica demonstraţiei. Susţinerea este motivată arătându-se că logica argumentării nu poate intra în conflict cu logica demonstraţiei; altfel, ea se descalifică singură ca logică. Şi acest argument este demn de atenţie, dar într-un sens precis: nu se poate atinge o argumentare validă excluzând reguli logice sau adaptându-le la infinit, pentru orice situaţie contingentă. În ceea ce priveşte inferenţa argumentativă ea prezintă o singură deosebire în argumentare în comparaţie cu demonstraţia: derivarea nu este necesară, ci conţine alte moduri: posibil, plauzibil, nu este exclus etc. Acest fapt are o consecinţă metodologică hotărâtoare: regulile logice ale argumentării nu le

putem stabili decât prin studiul argumentărilor de fapt, punând în interacţiune perspectiva descriptivă şi perspectiva normativă; logica argumentării nu poate fi, ca urmare, o logică „pură”, ci mai curând o analiză critică a argumentărilor de fapt.

Aş vrea să dau contur mai apăsat ideii de până aici cu privire la logica argumentării formulând o distincţie. Plec de la observaţia că mai multe programe (cel al lui Perelmen, al lui Toulmin, chiar şi cel al lui Schwemmer) împing atât de departe diferenţa dintre argumentare şi demonstraţie încât argumentarea rămâne obiect al logicii numai sub condiţia lărgirii logicii până la suprapuneri cu pragmatica actelor de vorbire. Fără îndoială că pentru o descriere a argumentărilor, care se face de cele mai multe ori în limbajele naturale, este nevoie de o extindere a logicii pe direcţia teoriei condiţionalilor, cel puţin. Dar aceasta ar fi, evident, o extindere a logicii ca atare. Revenind însă la acele programe, este de observat că ele se concentrează asupra argumentărilor care „izbutesc”. Întrucât într-o argumentare care „izbuteşte” factorii de ordin pragmatic au un rol important, ei sunt puşi în aceste programe pe primul plan. Eficacitatea şi validitatea argumentelor sunt astfel, pe nesimţite, confundate. În contrast cu o astfel de abordare care privilegiază argumentele care „izbutesc”, trebuie distins între eficacitatea, adecvarea şi validitatea argumentelor. Un argument este adecvat dacă este în favoarea sau defavoarea tezei. El poate fi şi adevărat, dar aceasta este o chestiune ce se decide independent de teză. Un argument este eficace dacă duce la rezultatul vizat de argumentator – obţinerea acordului celor cărora le este adresat la teză. Dar adevărul, adecvarea şi eficacitatea unui argument nu asigură validitatea lui. Un argument este valid dacă satisface o seamă de cerinţe logice.

Capitolul II: Structura şi evaluarea argumentelor. Elementele argumentelor. Premisele şi concluzia: elementele componente ale oricărui argument. Definiţia contextuală şi corelativă a premiselor şi concluziei. Expresii ce sunt indicii pentru premise şi concluzii. Elementele implicite ale unui argument. Asumpţii, presupoziţii: premise neexplicitate ale argumentelor. Explicaţie alternativă: o modalitate prin care concluziile implicite sunt

explicitate. Inferenţele folosite într-un argument adesea nu sunt explicitate. Explicitarea structurii şi a elementelor implicite e esenţială în analiza şi

evaluarea unui argument. Structura unui argument este o chestiune de o mare complexitate şi

prezintă o abundentă varietate; există argumente foarte simple, ce încap într-o singură frază şi pot fi rostite dintr-o suflare şi există argumente ce au nevoie de paragrafe, capitole sau cărţi întregi pentru a fi desfăşurate exhaustiv. Pe de altă parte, există diferenţe în felul în care se desfăşoară un argument, vorbim, astfel, despre argumente teoretice, argumente sau argumentări practice, argumente convergente sau divergente, argumente

directe, argumente indirecte, contra-argumente, argumente pragmatice, argumente naturaliste, deflaţioniste şi aşa mai departe.

O modalitate eficientă prin care această luxuriantă varietate structurală poate fi simplificată şi redusă la o prezentare didactică este cea prin care se porneşte de la prezentarea elementelor componente ale argumentelor. Orice argument are premise şi concluzie. Aceste două componente formează alcătuirea elementară a oricărui argument. Premisele şi concluzia sunt în egală măsură articulate de afirmaţii, enunţuri, aserţiuni sau propoziţii. Chiar dacă împărtăşesc o alcătuire similară, premisele sunt diferite în mod esenţial de concluzie; confuzia acestora sau identificarea lor eronată în cadrul structurii unui argument este, în genere, marca diletantismului. Diferenţa este una de natură funcţională şi este dată de rolul pe care enunţurile sau afirmaţiile le joacă într-un argument. Premisele sunt acele propoziţii sau aserţiuni care constituie punctul de plecare, datele iniţiale, sau evidenţele de la care pleacă un argument – în vreme ce concluzia este punctul terminus, rezultatul final, sau scopul ultim al unui argument. Atunci când cineva construieşte un argument, el sau ea urmăreşte să susţină o teză: aceasta este concluzia argumentului. Susţinerea tezei trebuie să se bazeze pe alte enunţuri, afirmaţii, sau propoziţii considerate adevărate: acestea sunt premisele de la care pleacă argumentarea pentru a ajunge la concluzia vizată. Concluzia trebuie să decurgă, în mod raţional, din premisele argumentului. Premisele constituie datele iniţiale, afirmaţiile şi cunoştinţele sau informaţiile de care dispunem la un moment dat; acestea sunt prelucrate prin intermediul diferitelor tipuri de inferenţe pentru a conduce la o afirmaţie inedită, la o cunoştinţă nouă sau la o informaţie proaspătă, rezultatul acestui proces fiind concluzia argumentului.

Nu există un alt criteriu, în afara celui dat de funcţia pe care fiecare dintre ele o joacă în interiorul unui argument, cu ajutorul căruia să putem face diferenţa dintre o premisă şi o concluzie. Conţinutul sau forma unei afirmaţii sau al unei propoziţii nu ne spun nimic cu privire la rolul pe care aceasta îl joacă într-un argument. Altfel spus, nu putem decide dacă un enunţ izolat este o premisă sau o concluzie. Într-adevăr, unul şi acelaşi enunţ poate constitui premisa unui argument şi poate fi concluzie într-un alt raţionament argumentativ. De exemplu, afirmaţia „Nicu vorbeşte la telefon” este concluzia inferenţei „Telefonul lui Nicu sună ocupat; înseamnă că el vorbeşte la telefon”, în vreme ce în raţionamentul „Dacă Nicu vorbeşte la telefon atunci înseamnă că el se află în aria de acoperire” acelaşi enunţ joacă rolul de premisă. Aşadar, definiţia noţiunilor de „premisă” şi „concluzie” se face corelativ şi contextual. Contextual deoarece rolul jucat de o aserţiune este dependent de şi relativ la contextul mai larg determinat de argumentul în care apare într-o anumită situaţie discursivă; corelativ deoarece, în general, este un artificiu tehnic să separăm strict premisele de concluzie într-un argument; premisele sunt premise pentru o concluzie, iar o concluzie nu apare izolată într-un argument, ci este rezultatul inferenţelor ce pleacă de la anumite premise.

Cu toate acestea, dispunem de indicii lingvistice ce ne ajută, în general, să identificăm premisele şi concluziile unui argument. Există forme de exprimare şi sintagme care, atunci când apar într-un discurs, funcţionează ca indicatori ai premiselor, respectiv ai concluziilor. Expresii cum ar fi: „dacă”, „din moment ce”, „atâta vreme cât”, „deoarece”, „pentru că”, „datorită”, „mulţumită”, „graţie”, „în conformitate cu”, „dat fiind că”, „dacă şi numai dacă”, „ştiind că”, etc. Sunt marca faptului că, foarte probabil, va urma prezentarea unor premise. Expresii care pot fi considerate indicii pentru concluziile argumentelor sunt următoarele: „atunci”, „prin urmare”, „aşadar”, „rezultă că”, „urmează că”, „în concluzie”, „implică”, „se poate deduce că”, „cu necesitate”, „se poate infera că”, „putem dovedi că”, „putem arăta că”, „nu avem altă alternativă decât” şi aşa mai departe. Ar mai trebui, probabil, să precizăm că de cele mai multe ori aceste sintagme sunt prezente în pereche, constituind, astfel, indicii pentru ocurenţa unei inferenţe de la premise la concluzie. Astfel de expresii pereche sunt: „dacă – atunci”, „deoarece – rezultă că”, „dat fiind că – putem arăta că” şi multe altele.

Nu de fiecare dată toate elementele componente sunt explicit exprimate într-un argument, în multe dintre situaţii elemente ce joacă un rol important în desfăşurarea argumentativă rămân implicite, iar prezenţa lor se manifestă tacit pe parcursul unei secvenţe de gândire. Nicidecum nu se poate spune că elementele ce rămân neexplicitate într-o secvenţă argumentativă sunt mai puţin importante decât cele explicit formulate, sau că rolul lor ar fi secundar în raport cu cele din urmă. Dimpotrivă, deseori înţelegerea adecvată sau gradul de convingere, sau chiar corectitudinea unui argument depind de detectarea şi luarea în considerare a componentelor implicit prezente în structura sa.

O primă manifestare tacită poate fi detectată la nivelul premiselor unui argument. Nu întotdeauna toate premisele sunt explicit formulate, cu toate acestea, corectitudinea raţionării şi, prin aceasta, adevărul sau falsitatea concluziei depinde de valoarea de adevăr a unor enunţuri neproblematic acceptate sau de împrejurări a căror realizare este considerată de la sine înţeleasă. În astfel de cazuri, când avem de a face cu premise a căror prezenţă se manifestă tacit într-un argument, influenţând implicit corectitudinea raţionării şi adevărul concluziei, putem spune că avem de-a face cu presupoziţii de la care pleacă un argument sau cu asumpţii de care depinde o secvenţă de gândire. Altfel spus, o presupoziţie sau o asumpţie este un element component al unui argument ce poate fi definit ca premisă neexplicitată, sau implicit prezentă în raţionare.

Dacă luăm în considerare secvenţa argumentativă considerată anterior, putem spune că este asumat faptul că telefonul lui Nicu este un telefon mobil. Dacă nu plecăm de la această presupoziţie atunci inferenţa: „Dacă Nicu vorbeşte la telefon atunci înseamnă că el se află în aria de acoperire” nu doar că îşi pierde caracterul convingător, dar este chiar lipsită de sens. Plecând de la o presupoziţie diferită şi anume că telefonul la care vorbeşte Nicu este un telefon fix, concluzia este nu doar lipsită de relevanţă, ci de-a dreptul absurdă. Aşadar, o diferenţă la nivelul presupoziţiilor sau al

asumpţiilor ce operează într-un argument se reflectă la nivelul corectitudinii sau al gradului de convingere al respectivului argument. Trecerea de la anumite premise la o concluzie poate fi convingătoare şi rezonabilă sub anumite asumpţii, în vreme ce aceeaşi concluzie nu poate fi obţinută din aceleaşi premise dacă setul de presupoziţii pe fundalul cărora operăm este diferit.

Pe de altă parte, concluzia la care se poate ajunge plecând de la un anumit set de premise poate şi ea să rămână neexplicitată într-un raţionament. Concluzia către care suntem conduşi de un interlocutor prin intermediul unui argument ce pleacă de la anumite premise poate să nu fie formulată în mod explicit. Mai mult, chiar dacă un argument conţine o concluzie explicit formulată, este posibil ca aceasta să nu fie singura ce decurge din setul de premise ales de interlocutor. Unul şi acelaşi set de premise poate, după cum am văzut deja, în anumite condiţii să susţină o concluzie, dar aceasta să nu fie singura concluzie ce poate fi obţinută din aceste premise. În măsura în care concluzia formulată explicit nu epuizează setul de variante posibile, înseamnă că argumentul nu este exhaustiv şi, în acest fel, putem spune că toate celelalte alternative sunt şi ele, în mod implicit, elemente ale argumentului respectiv. Identificarea concluziilor neexplicitate ce decurg din setul de premise explicit afirmate şi care sunt diferite de concluzia explicit formulată este o activitate foarte importantă pentru înţelegerea şi evaluarea unui argument. Această activitate constă în găsirea de explicaţii alternative, sau, altfel spus are în vedere indicarea faptului că situaţia pe care premisele o descriu nu conduce în mod inevitabil la concluzia propusă şi că aceleaşi premise pot conduce şi spre o altă concluzie.

Pentru a ilustra acest aspect să luăm în considerare secvenţa considerată anterior: „Telefonul lui Nicu sună ocupat; înseamnă că el vorbeşte la telefon”. În acest caz premisa „Telefonul lui Nicu sună ocupat” este un suport rezonabil pentru concluzia explicit formulată: „Nicu vorbeşte la telefon” şi inferenţa este o inferenţă plauzibilă. Dar, putem spune că plecând de la aceeaşi premisă am putea obţine o secvenţă la fel de plauzibilă cum ar fi: „Telefonul lui Nicu sună ocupat; înseamnă că cineva vorbeşte la telefonul său”. Aceeaşi premisă poate susţine la fel de rezonabil şi concluziile „Fratele lui Nicu vorbeşte la telefonul său” sau „Secretara lui Nicu vorbeşte la telefonul său” sau chiar „Cel care i-a furat telefonul lui Nicu vorbeşte la telefonul său”. Toate aceste concluzii posibile constituie explicaţii alternative care, într-o mai mare sau mai mică măsură, subminează tăria argumentului iniţial sau slăbesc puterea sa de convingere.

În fine, o altă componentă implicită a unui argument, ce joacă un rol de mare însemnătate, este inferenţa prin care se trece de la premise la concluzii. Inferenţa este actul de raţionare propriu-zis, sau secvenţa concretă de operaţii abstracte în urma efectuării cărora evidenţa prezentată de premise ne conduce către adevărul tezei susţinute în concluzia argumentului. Motivele pentru care de cele mai multe ori inferenţa folosită nu este explicit menţionată într-un argument sunt multiple. Pe de o parte, este vorba de

considerente de economie discursivă; nu ar fi deloc eficient să folosim formulări de genul „În virtutea validităţii modului BARBARA din prima figură silogistică putem infera prin combinarea premisei majore Oamenii sunt muritori cu premisa minoră Socrate este om adevărul concluziei conform căreia Socrate este muritor” sau „Folosind un raţionament ipotetic valid în varianta Modus ponens putem conclude plecând de la premisa Afară plouă adevărul afirmaţiei conform căreia trotuarul este ud”.

Avem la dispoziţie modalităţi mult mai simple şi mai directe de a exprima acelaşi lucru prin formule cum ar fi: „Socrate este muritor pentru că este om”, respectiv, „Dacă plouă se udă trotuarul”. Pe de altă parte, aceeaşi structură inferenţială poate fi folosită pentru a manipula conţinuturi de cunoaştere foarte variate, iar explicitarea sa ar fi redundantă. În fine, ceea ce urmărim în mod primordial într-o comunicare este conţinutul mesajului; o problematizare explicită a formei discursului presupune o meta-situare în raport cu acesta.

O abordare exhaustivă a inferenţei nu îşi are locul aici, ea va fi abordată pe larg pe parcursul capitolelor următoare. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, deşi de cele mai multe ori modalitatea concretă de inferare se manifestă tacit într-un argument, explicitarea sa este foarte importantă atât pentru înţelegerea cât şi pentru evaluarea validităţii oricărui argument.

Reprezentarea argumentelor. Reprezentată simbolic şi/sau prin diagrame structura argumentelor este

mai accesibilă. Figura 1: Silogismul clasic. În general, într-un discurs, argumentele sunt formulate folosind limbajul

natural. Acesta funcţionează ca un mediu universal în care se formează şi prin care se comunică orice secvenţă argumentativă de raţionare, puterea expresivă a limbajului natural fiind, în principiu, infinită. Cu toate acestea, încă din cele mai timpurii perioade în care s-a manifestat interesul pentru gândirea corectă, aceste preocupări au fost însoţite de dezvoltarea diferitelor tehnici de reprezentare a argumentelor. Rolul acestor reprezentări este de a înlesni accesul la conţinutul ideatic al unui argument, facilitând astfel înţelegerea şi de a pune structura argumentelor într-o formă compactă şi concisă, uşurând astfel calculul conceptual şi evaluarea argumentelor. În genere, este vorba de o traducere din limbajul natural în scheme grafice ce pot fi procesate vizual, sau în scheme simbolice ce pot fi manipulate pe baza unor reguli precise. Vom prezenta aici două moduri de reprezentare, considerând că acestea sunt cele mai importante şi anume reprezentarea prin diagrame şi reprezentarea simbolică. În cazul reprezentărilor ce folosesc diagrame elementele componente ale unui argument – premisele şi concluzia – sunt în continuare exprimate în limbajul natural, dar relaţiile logice dintre ele şi rolul pe care acestea le joacă într-un argument, pe scurt, structura logică a argumentului, se regăseşte în, sau este reprezentată de forma diagramei respective. Specificul unei reprezentări simbolice a argumentelor

constă în faptul că exprimarea în limbajul natural a elementelor sale este înlocuită de simboluri ce reprezintă relaţiile logice dintre acestea.

Una dintre cele mai vechi şi mai des folosite reprezentări diagramatice este cea folosită pentru reprezentarea silogismelor simple. De exemplu o formulare discursivă a secvenţei silogistice „Socrate este muritor deoarece Socrate este om şi toţi oamenii sunt muritori” va fi reprezentată prin următoarea diagramă:

Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om. Socrate este muritor. Linia care desparte primele două enunţuri de ultimul – numită „linie de

derivare” – indică faptul că avem două premise (aflate deasupra liniei de derivare) şi o concluzie (aflată dedesubt). Astfel, structura logică a raţionamentului silogistic este redată de forma grafică a schemei silogistice. De asemenea, ordinea propoziţiilor reflectă relaţia de derivare logică dintre elementele componente ale silogismului; această ordine nu se regăseşte întotdeauna în formulările limbajului natural. În cazul silogismului considerat, concluzia apare prima în secvenţa discusivă a limbajului natural, deşi structura argumentului indică faptul că ea este obţinută ulterior ca rezultat al deducerii sale din cele două premise. Există şi alte convenţii ce sunt folosite pentru reprezentarea argumentelor prin diagrame, ele vor fi discutate pe larg în capitolele următoare, în acest punct dorim doar să ilustrăm faptul că reprezentarea argumentelor prin diagrame înlesneşte accesul la structura logică subiacentă şi redă mai fidel operaţiile de derivare efectuate.

O tradiţie mai recentă ce foloseşte diagramele pentru a reprezenta structura argumentelor este cea care îşi are începuturile în binecunoscuta „schemă a lui Toulmin” (2003):

Figura 2: Schema lui Toulmin. Diagramele redau structura generală, nu conţinutul particular. Figura 3: Diagramă argumentativă modelată în Reason! Able. Numele acestei diagrame a fost dat după autorul său, iar orientarea

întemeiată de el s-a bucurat de un real succes, a fost amplu dezvoltată şi este şi astăzi una dintre cele mai populare abordări ale structurii argumentelor formulate în limbajul natural. Ideea de bază a acestei scheme constă în faptul că orice argument este o trecere de la anumite date sau evidenţe către susţinerea unei teze, caracterul rezonabil sau convingător al acestei treceri este garantat de anumite inferenţe care, la rândul lor, sunt întărite de, sau îşi găsesc suportul în principii mai generale, admit anumite condiţii de exceptare şi care pot avea diferite grade de tărie sau probabilitate. Ceea ce este şi mai important pentru această orientare este faptul că se consideră că această structură generică a argumentelor poate fi vizualizată cu ajutorul schemelor generale şi, apoi, aplicată diferitelor domenii particulare cu specificul lor argumentativ şi relativ la diferenţele de conţinut dintre ele. Această structură a avut parte de critici constructive şi de diferite modificări, îmbunătăţiri şi adaptări şi a fost punctul de plecare pentru o largă varietate de modele constructive pentru diagrame argumentative.

Unele dintre cele mai recente variante sunt complet asistate de programe de calculator iar produsele unor astfel de software-uri sunt diagrame de o mare complexitate:

Argumente complexe: ierarhizări multiple de susţineri şi obiecţii. Figura 4: Diagrame ale silogismelor ipotetic şi categoric. Formula 1: Scheme simbolice pentru modus ponens. Principalele elemente de noutate pe care astfel de diagrame le aduc în

raport cu variantele iniţiale constau în: considerarea nu doar a structurilor orientate spre susţinerea unei teze ci şi a celor prin care se aduc obiecţii unei teze; apoi, complexitatea sporeşte nu doar calitativ ci şi cantitativ, secvenţe argumentative multiple pot să se succeadă, convergent sau divergent, într-o astfel de diagramă; o ierarhie completă şi cumulativă a gradelor de tărie a obiecţiilor şi susţinerilor unei teze precum şi a gradelor de convingere a trecerilor de la premise la concluzii şi a evidenţelor folosite. Ultima dintre aceste caracteristici inovatoare este parte componentă a procesului de evaluare a argumentelor, aspect pe care îl vom aborda ulterior.

O altă modalitate de a surprinde structura argumentelor constă în reprezentarea simbolică a propoziţiilor şi a relaţiilor logice dintre ele. În comparaţie cu reprezentarea diagramatică, celei simbolice îi lipseşte caracterul intuitiv, fiind mult mai abstractă dar, în acelaşi timp şi mult mai precisă. Folosind un limbaj simbolic, inferenţele se fac pe baza unui set de reguli de derivare prin a căror aplicare este verificată corectitudinea. Următoarele scheme sunt exemple de reprezentări simbolice:

M a P P ® Q. S a M P. S a P (a) Q (b) Prima dintre ele (a) aparţine logicii categorice cea de a doua (b) este o

schemă a logicii propoziţiilor. Dacă S, M şi P simbolizează noţiunile Socrate, Om, respectiv Muritor atunci putem spune că avem de a face cu o reprezentare simbolică a silogismului prezentat în Figura 1. Considerând că P şi Q sunt reprezentări simbolice ale propoziţiilor Plouă şi Se udă trotuarul obţinem o ilustrare în limbajul natural pentru schema silogismului ipotetic (b).

Cele două modalităţi alternative de reprezentare a argumentelor nu sunt în mod necesar mutual exclusive şi, strict vorbind, în Figura 4 avem de-a face cu o mixtură între o reprezentare simbolică şi o diagramă deoarece dispunerea grafică a simbolurilor ne indică relaţiile logice dintre premise şi concluzie. O reprezentare simbolică a inferenţei ipotetice de la punctul (b) epurată de orice convenţii ce însoţesc reprezentările grafice prin diagrame ar trebui să fie una dintre următoarele: [(P ® Q) & P] ® Q; (P ® Q) & P ├ Q; (P ® Q) & P ╞ Q;

În funcţie de complexitatea şi contextul în care argumentele sunt formulate şi comunicate, una sau cealaltă dintre modalităţile de reprezentare a structurii lor este mai mult sau mai puţin potrivită. Este greu de spus dacă reprezentarea prin diagrame este mai adaptată înţelegerii decât cea simbolică sau, invers, dacă cea simbolică e mai clară şi mai elegantă şi, în cele din urmă, acest aspect este lipsit de importanţă; reprezentarea structurii

argumentelor este doar un mijloc pentru evaluarea lor şi oricare dintre aceste metode se poate dovedi eficientă pentru acest scop în anumite cazuri particulare. Din punct de vedere didactic diagramele sunt mult mai intuitive şi, prin urmare, în cele ce urmează vor fi mai des folosite fără a elimina însă apelul la reprezentările simbolice atunci când situaţia o cere.

Evaluarea argumentelor. O premisă e adevărată, o inferenţă e corectă, dar un argument este

valid sau convingător. Corectitudinea sau incorectitudinea este determinată de tipul

inferenţelor folosite. Premise adevărate + inferenţe corecte = un argument rezonabil. Criterii complementare adevărului: relevanţa, adecvarea în context. Presupoziţiile pot fi mai mult sau mai puţin acceptabile. Raportul invers dintre tăria tezei susţinute şi tăria argumentului. Evaluarea argumentelor este un proces ce presupune mai multe etape.

Într-o primă etapă sunt evaluate premisele argumentului. O altă etapă foarte importantă este cea în care este evaluată corectitudinea inferenţelor folosite. Presupoziţiile argumentului pot fi şi ele evaluate atunci când există, concluziile şi tăria lor de asemenea şi aşa mai departe. Pe scurt, evaluarea unui argument presupune evaluarea fiecăruia dintre elementele sale, explicite sau implicite, proces care este cumulativ şi care se finalizează prin evaluarea argumentului ca întreg.

O primă observaţie ce trebuie făcută în acest punct este următoarea: elementele argumentelor sunt eterogene, prin urmare şi evaluarea elementelor argumentelor se va face în mai multe feluri. Chiar mai mult, există criterii şi standarde diferite în funcţie de care elementele unuia şi aceluiaşi argument pot fi evaluate. Despre premisele şi, în general, despre enunţurile unui argument putem spune că sunt adevărate sau false, pe de altă parte, despre inferenţe vom spune că sunt corecte sau incorecte, despre presupoziţii sau asumpţii vom spune că sunt acceptabile sau problematice, despre conceptele sau termenii folosiţi că sunt vagi sau bine definiţi, despre explicaţiile alternative că sunt plauzibile sau probabile şi aşa mai departe. Despre argumente nu vom spune că sunt adevărate sau corecte sau inacceptabile, argumentele sunt valide sau invalide sau, dacă relaxăm standardul evaluării, vom spune că argumentele sunt convingătoare într-o mai mare sau mai mică măsură, că sunt mai bune sau mai slabe, oricum, o proprietate diferită de cea a elementelor sale.

Prezentată didactic, evaluarea unui argument presupune următoarele etape; în general, parcurgerea acestor etape este algoritmică, dar ordinea în care le vom prezenta poate fi modificată în funcţie de context şi de nivelul de familiarizare cu evaluarea argumentelor; de asemenea, unele etape pot fi ignorate în anumite cazuri. Mai întâi inferenţa de la premise la concluzii, sau felul în care se face derivarea, trebuie să fie evaluat (ă) după criteriul corectitudinii. Dacă inferenţa în urma căreia se trece de la premise la concluzii nu este una corectă nici argumentul nu poate să fie unul valid, cu atât mai puţin unul convingător sau puternic.

Există o amplă varietate de inferenţe şi capitolele anterioare au acordat fiecărui tip în parte atenţia cuvenită. Deocamdată vom preciza doar că, în funcţie de felul inferenţei folosite, modalităţile în care se produc incorectitudini diferă. În cazul inferenţelor deductive, care procedează de la general la particular, erorile pot apărea prin încălcarea anumitor reguli de derivare bine precizate. În cazul inferenţelor inductive, în care plecăm de la particular înspre general, incorectitudinea este dictată de criterii ale adecvării sau de considerente de suficienţă sau insuficienţă a premiselor. Există, de asemenea, erori sau sofisme care se produc prin încălcarea anumitor convenţii discursive sau argumentative ce guvernează efectuarea unei derivări sau a unei inferenţe. Una dintre sarcinile teoriei argumentării este şi aceea de a cataloga şi clasifica în liste mai mult sau mai puţin exhaustive aceste sofisme şi, în general, de a servi, prin scoaterea lor în evidenţă, la evitarea comiterii lor. Tot acest arsenal de erori este de mare folos unei gândiri critice şi argumentative şi importanţa exemplificării sale nu poate fi exagerată; cu toate acestea, ele nu sunt reţete prefabricate aplicabile pentru orice situaţie şi doar un exerciţiu îndelungat conduce la capacitatea de a recunoaşte alunecările în situaţii cu totul inedite.

Următoarea etapă constă în evaluarea enunţurilor componente ale argumentului considerat. Un argument în care inferăm corect nu ne conduce neapărat la susţinerea unei afirmaţii adevărate. Plecând de la premise false, chiar dacă nu comitem nici o eroare pe parcursul derivării concluziei, nu putem fi siguri de succesul argumentării şi, deci, de adevărul tezei susţinute. Doar inferenţele corecte ce pornesc de la premise adevărate asigură conservarea valorii de adevăr. Acest criteriu dă seama de validitatea sau invaliditatea formală a unui argument şi este, fără doar şi poate, un criteriu cardinal în procesul de evaluare. Cu toate acestea el nu este şi singurul.

Premisele trebuie de asemenea să fie evaluate şi din punctul de vedere al relevanţei lor în contextul general al inferenţei ce este efectuată în interiorul unui argument. Chiar dacă inferenţe corecte sunt susţinute de premise adevărate, în cazul în care acestea din urmă sunt nerelevante, sau neadecvate contextului argumentării, nu vom fi conduşi către concluzii rezonabile. Sofismele de relevanţă formează o clasă aparte de abateri, deoarece în cazul lor nu se poate acuza nici falsitatea premiselor şi nici nu poate fi atacată corectitudinea inferenţelor. Criteriul adecvării sau al relevanţei se aplică mai ales şi cu precădere în cazul premiselor implicite sau al presupoziţiilor sau asumpţiilor. Această situaţie se explică prin faptul că, în cazul acestora, criteriul adevărului este mai greu de aplicat în mod direct. În general, faptul că asumpţiile sau presupoziţiile se manifestă tacit într-un argument este o piedică pentru aplicarea directă a criteriului adevărului. Dar, chiar şi după explicitarea lor, ele nu pot fi exclusiv evaluate prin prisma valorii de adevăr, deoarece ele sunt condiţia de posibilitate pentru raţionamentul sau argumentul pe care urmărim să îl evaluăm. Funcţionarea lor în interiorul argumentului este cea dată de o structură ipotetică şi, prin urmare atitudinea critică faţă de adevărul lor este interimar suspendată.

Opţiunea în faţa unei presupoziţii ce a fost deja demascată constă în acceptarea sa necondiţionată sau în respingerea sa fără echivoc. În cazul din urmă se poate spune că o dată cu presupoziţiile sau asumpţiile unui argument respingem şi accesul la secvenţa de gândire pe care acesta o conţine şi, prin urmare, evaluarea nu mai are asupra a ce să se răsfrângă. Cu toate acestea, avem la dispoziţie construirea unei evaluări critice a presupoziţiilor sau asumpţiilor ce ridică rezerve cu privire la gradul lor de acceptabilitate în context. Putem spune, de pildă, că o anumită presupoziţie este, într-o anumită situaţie, mai acceptabilă decât alta sau să indicăm care ar fi dificultăţile pe care o anumită asumpţie le ridică. De asemenea, o critică eficientă a presupoziţiilor şi asumpţiilor constă în indicarea faptului că un alt set de presupoziţii sau asumpţii, mai puţin problematice, servesc la fel de bine scopul argumentării în favoarea aceleiaşi teze.

În felul acesta suntem conduşi către evaluarea elementului final al unui argument şi anume concluzia sau teza susţinută. De acest din urmă element depinde, în cea mai mare măsură, dar nu exclusiv şi evaluarea argumentului ca întreg. O prejudecată foarte des întâlnită în evaluarea argumentelor este cea care pune într-o relaţie direct proporţională evaluarea concluziei cu tăria întregului argument. Cu alte cuvinte, un argument este cu atât mai puternic cu cât urmăreşte să dovedească mai multe lucruri. Cu cât teza de susţinut este mai generală şi cu cât e susţinută cu un grad mai mare de certitudine cu atât este mai bun un argument. Această convingere nu este decât manifestarea unui simptom megaloman; în realitate tăria unui argument este invers proporţională cu tăria tezei susţinute. Dintre două argumente ce pleacă de la aceleaşi premise va fi mai convingător cel care susţine teza cu nivelul cel mai scăzut de generalitate sau, dacă teza este aceeaşi, va fi un argument mai puternic nu cel care atribuie acesteia certitudinea ci cel care îi atribuie doar statutul unei probabilităţi; iar cu cât probabilitatea atribuită este mai mică cu atât argumentul este mai puternic sau mai convingător.

În acest punct ar trebui explicat în ce constă criteriul tăriei argumentelor sau al puterii lor de convingere, ca un criteriu diferit de cel al validităţii. Sau, altfel spus, ne putem întreba cum distingem argumentele bune de cele mai puţin bune? În primul rând, tot ceea ce presupune validitatea unui argument e faptul că este imposibil ca premisele sale să fie adevărate iar concluzia sa falsă. Criteriul validităţii, sau al corectitudinii formale, nu spune nimic cu privire la valoarea de adevăr a premiselor. Or, tăria unui argument depinde şi de adevărul premiselor de la care pleacă. Vom spune că un argument valid cu premise adevărate este mai bun decât unul de asemenea valid, dar cu premise false sau îndoielnice. Pe de altă parte, argumente ce folosesc premise false se pot dovedi nu numai corecte, dar chiar foarte utile din punct de vedere cognitiv. Până la urmă, orice tautologie este un argument valid, cu toate acestea, un argument bun presupune ceva mai mult decât simpla reafirmare a unor cunoştinţe certe. Următoarele tabele sintetizează şi exprimă succint raportul dintre câteva aspecte implicate în evaluarea argumentelor:

Inferenţe.

Premise. Concluzie. Argument. Corecte. Adevărate. Adevărată. Valid şi rezonabil sau acceptabil. A False. Adevărată sau falsă. Valid, dar neconvingător sau nesatisfăcător. B Incorecte/Imperfecte. Adevărate. Adevărată sau falsă. Non valid, dar posibil să fie acceptabil. C False. Adevărată sau falsă. Invalid şi, deci şi nerezonabil. D Tabelul 1: Corectitudine ± Acceptabilitate. Un argument formal invalid sau incomplet poate fi acceptabil. Aici liniile D şi C reprezintă argumente în care inferenţele efectuate

sunt incorecte, prin urmare ele se vor referi la erori logice sau la sofisme de formă. În schimb, linia B din Tabelul 1 nu cuprinde erori logice, în acest caz inferenţele nu sunt defectuoase. Strict vorbind, aceste argumente sunt valide, iar în acest caz putem spune doar că este vorba despre sofisme de conţinut, din moment ce neajunsul este creat de faptul că pornim de la premise false.

Dintre liniile cuprinse în Tabelul 1 doar linia A reprezintă argumente satisfăcătoare sau rezonabile, altfel spus, doar acestea trec un test preliminar foarte riguros. Şi în cazul celorlalte linii este posibil să obţinem, în mod accidental, o concluzie adevărată. Cu toate acestea, doar în cazurile descrise de linia A suntem asiguraţi de inevitabilitatea rezultatului. Linia C prezintă, de asemenea, o particularitate interesantă deoarece ea cuprinde o mulţime de forme argumentative foarte des folosite, care, deşi nu sunt valide, sunt adesea acceptabile în contextul unei informaţii limitate. Altfel spus, un argument care foloseşte, într-un anumit context decizional concret, la maximum informaţia de care dispunem este un argument rezonabil. De foarte puţine ori ne aflăm în situaţia fericită de a fi într-o poziţie informaţională perfectă. De cele mai multe ori deciziile şi acţiunile noastre sunt susţinute de un ascendent informaţional imperfect sau incomplet.

Toate raţionamentele inductive sunt, la rigoare, invalide, cu toate acestea sunt foarte des folosite cu rezultate mai mult decât satisfăcătoare. Inferenţele abductive, argumentările prin analogie, procedee euristice sau

eliptice sunt toate tehnici acceptabile şi amplu utilizate care admit ierarhizări şi reclamă o evaluare mai rafinată. Pentru astfel de cazuri este nevoie de criterii de evaluare complementare corectitudinii formale. Câteva criterii ulterioare adevărului şi validităţii sunt prezentate sintetic în următorul tabel:

Premise. Presupoziţii sau asumpţii. Teza susţinută. Tăria susţinerii. Evaluarea. Argumentului. Relevante. Adecvate. Suficiente. Insuficiente. Inadecvate. Nerelevante. Neproblematice. Acceptabile. Dispensabile. Problematice. Inacceptabile. Generalitate scăzută. Informaţie limitată. Informaţie bogată. Generalitate ridicată. Posibilitate. Probabilitate mică. Probabilitate mare. Necesitate. Certitudine. Argumente rezonabile, convingătoare, puternice, bune sau tari. Argumente lipsite de forţă, neconvingătoare, slabe, rele, sau nereuşite. A B. C D. Tabelul 2: Repere pentru evaluarea tăriei argumentelor. Sursa informaţiei din premise trebuie, de asemenea, evaluată. De această dată, Tabelul 2 reprezintă doar cupluri polare ce

tensionează ca puncte extreme ierarhizări complexe ce admit o multitudine de valori intermediare şi intervale nuanţate. O dată cu aplicarea criteriilor informale părăsim zona distincţiilor bine definite şi a regulilor stricte. Pe acest tărâm teoria argumentării este mai degrabă o artă decât o ştiinţă!

Ar mai trebui, probabil, să observăm că primele două coloane din Tabelul 2 (A şi B) au o orientare diferită de cea a coloanelor C şi D; acest lucru exprimă dependenţa direct sau invers proporţională dintre evaluarea

ierarhică a argumentelor ca întreg şi ierarhizarea critică a elementelor. De asemenea, ar mai trebui să precizăm că există şi criterii de evaluare pe care tabelul de faţă nu le ia în considerare. Un astfel de criteriu, deseori angajat, este cel care evaluează premisele în funcţie de sursa conţinutului lor informaţional: astfel vom distinge premise ce sunt opinia unui expert, experienţă personală directă, cunoaşterea simţului comun, mărturia unui interlocutor, date statistice şi aşa mai departe.

Toate aceste aspecte contribuie în mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de contextele discursive concrete, la reconstrucţia şi evaluarea argumentelor. Multitudinea aspectelor ce contribuie la aprecierea critică a unui argument asigură procesului de evaluare o varietate şi o complexitate care împiedică finalizarea acestuia printr-un verdict definitiv şi irevocabil. De cele mai multe ori, evaluarea este un proces ce are ca punct de plecare perspective diferite ce se ajustează într-o interacţiune raţională sau rezonabilă a participanţilor la dialogul argumentativ.

Capitolul III: Forma dialogică a argumentării. Argumente în argumentare. Definiţia argumentării. Modelarea discuţiei critice ca ideal normativ. Cele patru etape ale discuţiei critice. Argumentarea prin discuţie critică nu avansează arbitrar, ci este

guvernată de reguli şi convenţii procedurale. Tabelul 3: Decalogul discuţiei critice. Teoriile contemporane abordează argumentele nu în mod izolat, ca

entităţi distincte şi independente de contextul ocurenţei lor, ci din perspectiva folosirii lor în interiorul unui context bine precizat al dialogului argumentativ. Din această perspectivă, argumentele sunt scheme pe care participanţii la dialogul argumentativ le angajează şi le folosesc în vederea obţinerii unor scopuri concrete cum ar fi: evaluarea unui set de convingeri, criticarea anumitor puncte de vedere, convingerea unui anumit auditoriu, adoptarea unor decizii concrete şi aşa mai departe. În acest fel, accentul este pus nu pe validitatea sau corectitudinea argumentelor schematice, ci pe folosirea concretă a acestora în contexte dialogice concrete. Prin urmare, devine o necesitate stringentă formularea unei definiţii prin care să fie circumscrise activităţile concrete în care argumentele sunt folosite şi care să faciliteze abordarea lor unitară. O astfel de definiţie este următoarea:

Argumentarea este o activitate lingvistică şi socială ce constă în producerea unei secvenţe de raţionare menită să sporească (sau să diminueze) gradul de acceptabilitate al unei teze ce este considerată de către un ascultător (sau cititor) problematică şi disputabilă şi care va avansa o constelaţie de propoziţii prin intermediul cărora să susţină (sau să respingă) respectivul punct de vedere în faţa unei instanţe raţionale.

Această definiţie a fost formulată de reprezentanţii şcolii de la Amsterdam (van Eemeren & co. 1996), iar principalele sale merite pot fi sistematizate astfel: mai întâi, argumentarea este concepută ca o activitate concretă desfăşurată de agenţi raţionali al căror rol poate fi bine precizat,

monitorizat şi evaluat; apoi, argumentarea ia forma unei interacţiuni sociale a agenţilor raţionali sub forma unei discuţii critice între aceştia cu privire la anumite teze sau puncte de vedere; se pot distinge şi descrie precis stagiile sau etapele pe care orice discuţie critică trebuie să le urmeze şi, prin urmare, să se construiască un model concret al discuţiei critice pe baza căruia se pot determina abaterile de la acesta; în fine, plecând de la o astfel de definiţie este posibilă formularea unor reguli concrete pe care participanţii la discuţia critică trebuie să le adopte, iar respectarea sau violarea acestor reguli contribuie la stabilirea învingătorului într-o astfel de dispută critică.

Vom detalia în continuare câteva dintre aceste aspecte, urmărind în special ilustrarea felului în care modelul discuţiei critice este aplicat pentru cazuri concrete de disputare raţională a anumitor teze.

Mai întâi avem de-a face cu o împărţire a discuţiei critice în stagii sau etape care descriu evoluţia interacţiunii dintre participanţi (van Eemeren & co. 1996). Se distinge astfel Etapa Confruntării în care se constată existenţa unei diferenţe de opinii între participanţii la dialog. În această etapă participanţii îşi precizează punctele de vedere sau poziţiile pe care urmează să le apere sau să le critice pe parcursul discuţiei critice. Nu orice dialog este o discuţie critică: dacă nu există un punct de vedere sau o teză care să fie disputate de către participanţii la dialog nu va fi vorba de o discuţie critică; dialogul poate, desigur, să continue sub forma unei discuţii amicale sau alte forme de dialog; dacă opiniile interlocutorilor sunt, încă de la început, convergente nu este deloc nevoie de o discuţie critică.

Apoi se trece la Etapa Preliminară în care participanţii trebuie să se convingă că împărtăşesc un fundal ideologic suficient de apropiat pentru a asigura buna desfăşurare a unei discuţii critice a tezelor disputate. În lipsa prezenţei unei paradigme valorice şi conceptuale comune participanţilor la discuţie aceasta va fi lipsită de eficienţă rezolutivă şi va rămâne doar un „dialog al surzilor” sau o alăturare de monologuri impenetrabile.

După stabilirea acestei reţele axiologico-ldeatice mutual împărtăşită de actorii disputei se poate trece la confruntarea propriu-zisă a argumentelor: aceasta are loc pe parcursul Etapei Argumentării care constă în avansarea şi evaluarea consecutivă a suporturilor şi obiecţiilor relative la diferitele puncte de vedere aflate în dispută. Desfăşurarea acestei etape urmează un set de reguli şi convenţii procedurale ce asigură posibilitatea evaluării comparative a argumentelor propuse de participanţi pe parcursul interacţiunii dintre ei.

Această activitate interactivă se finalizează prin formarea unei ierarhii a aspectelor pozitive şi negative, a avantajelor şi dezavantajelor fiecăruia dintre argumentele, suporturile, criticile sau obiecţiile formulate. Etapa Rezolutivă este punctul final al disputei, în care se stabileşte care dintre participanţi a avut câştig de cauză, respectiv a fost învins în confruntarea de idei. În consecinţă, în această etapă se formulează teza (sau tezele) care se impune ca cea mai acceptabilă sau mai bine susţinută, respectiv punctele de vedere ce se dovedesc, în urma discuţiei critice, neconvingătoare sau insuficient probate.

Deşi parcurgerea fiecăreia dintre aceste patru etape este definitorie pentru o discuţie critică, în continuare vom stărui asupra etapei argumentative deoarece ea este nucleul tare al interacţiunii ideatice, în jurul argumentării propriu-zise pivotează toate celelalte etape. Lipsa de substanţă în argumentare face ca desfăşurarea corectă a tuturor celorlalte etape să nu fie decât o desfăşurare protocolară, dar superficială şi futilă. De multe ori discuţiile trenează la nivelul etapelor premergătoare şi pregătitoare şi par că nu vor intra vreodată în „miezul” problemelor, cum, de altfel, nu de puţine ori într-o pseudo-discuţie interlocutorul sare direct la formularea unor concluzii prefabricate ce eludează o autentică discuţie critică.

Pentru a evita astfel de alunecări desfăşurarea etapei argumentative este guvernată de reguli şi convenţii procedurale menite să ofere un cadru propice concurenţei dintre punctele de vedere aflate în discuţie. Nerespectarea acestor recomandări conduce la pierderea în mod decisiv a disputei de către cel în cauză; cu toate acestea, stricta respectare a acestor reguli nu asigură tranşarea în mod favorabil a disputei, ci doar califică tezele interlocutorului respectiv pentru o confruntare deschisă cu punctele de vedere prezentate în mod similar în faţa unei instanţe raţionale. Această instanţă raţională poate fi concepută, la limită, sub forma unei comunităţi ideale a fiinţelor umane în evoluţia lor proiectată istoric la nesfârşit, dar, de cele mai multe ori este echivalată cu o audienţă concretă şi clar precizată ce îşi asumă, explicit sau nu, rolul de judecător şi răspunderea presupusă de aceste decizii.

Dar să vedem care sunt regulile ce orientează desfăşurarea etapei argumentative a unei discuţii critice (van Eemeren & co. 1996):

Regula 1 Participanţii nu trebuie să se inoportuneze reciproc în avansarea

punctelor de vedere şi în chestionarea celor susţinute. Regula 2 Un participant care a avansat un punct de vedere este obligat să îl

apere dacă interlocutorul său îi cere acest lucru. Regula 3 Atacarea, de către oricare participant, a unui punct de vedere trebuie

să se refere la punctul de vedere susţinut realmente de către interlocutor. Regula 4 Un participant poate să apere punctul de vedere pe care îl susţine doar

prin intermediul unei argumentări în favoarea respectivului punct de vedere. Regula 5 Nici un participant nu are voie să se dezică de o premisă pe care a

acceptat-o anterior în mod tacit, nici să atribuie, în mod eronat, unui alt participant la discuţie acceptarea implicită a unei premise.

Regula 6 Nici unul dintre participanţi nu are voie să prezinte, în mod eronat,

vreuna dintre afirmaţiile sale ca un punct de plecare acceptat, nici să nege vreuna dintre premisele ce sunt realmente puncte de plecare acceptate.

Regula 7

Un participant nu are voie să considere că un punct de vedere este apărat în mod concludent dacă apărarea lui nu se desfăşoară prin intermediul unei scheme argumentative adecvate şi care este aplicată corect.

Regula 8 Orice participant trebuie să folosească în argumentarea sa doar

argumente ce sunt valide din punct de vedere logic sau care pot fi validate prin explicitarea uneia sau mai multora dintre premisele neexprimate.

Regula 9 O apărare nereuşită a unui punct de vedere trebuie să conducă la

abandonarea acestuia de către participantul care l-a avansat şi susţinut, în vreme ce o apărare concludentă a unui punct de vedere trebuie să conducă la suspendarea îndoielii din partea participantului care a iniţiat critica.

Regula 10 Nici un participant nu are voie să folosească formulări ce nu sunt

suficient de clare sau sunt ambigue până la confuzie şi orice participant trebuie să interpreteze formulările unui alt participant cât se poate de atent şi de acurat.

Încălcarea regulilor discuţiei critice produce sofisme. Nerespectarea oricăreia dintre aceste reguli duce la comiterea unui

sofism. În funcţie de regula care este încălcată va fi apoi posibilă o clasificare a sofismelor. Trebuie să menţionăm că unele reguli pot fi încălcate în mai multe feluri, prin urmare şi sofismele asociate nerespectării respectivei reguli vor fi multiple.

De exemplu, nerespectarea regulii 1 poate produce deopotrivă un argumentum ad hominem sau un argumentum ad verecundiam. În primul caz interlocutorul este împiedicat să susţină o teză printr-un atac adresat persoanei sale, în vreme ce în cel de-al doilea caz susţinerea este substituită printr-o chestionare a autorităţii sale într-un anumit domeniu. Pe de altă parte, acelaşi tip de sofism poate fi produs prin încălcarea unor reguli distincte. De pildă, apelul la autoritate se poate comite nu doar prin împiedicarea unei afirmaţii, ci şi prin refuzul de a răspunde unei obiecţii, caz în care abuzul reprezintă încălcarea regulii 2. Conţinutul normativ al fiecăreia dintre aceste reguli poate fi dezvoltat şi detaliat în funcţie de conţinutul concret şi contextul fiecărui argument, iar desfăşurarea exhaustivă a acestei proceduri va conduce la alcătuirea unei liste de sofisme sau de folosiri abuzive ale argumentelor. Aplicarea acestor reguli în identificarea şi clasificarea sofismelor va fi abordată ulterior mai pe larg.

Jocul argumentelor. Pentru susţinerea sau criticarea tezelor interlocutorii asumă roluri într-

un joc argumentativ. Desfăşurarea jocului duce la clarificarea prin descompunere a

afirmaţiilor complexe. Coerenţa asigură victoria, inconsistenţa duce la înfrângere. O variantă prin care regulile discuţiei critice sunt explicitate este cea

care consideră argumentarea o interacţiune între interlocutori similară unui joc şi anume jocul argumentelor. Într-o astfel de perspectivă, interlocutorii

asumă roluri de jucători similare celor asumate într-o competiţie sportivă (cum ar fi, de pildă, jocul de şah sau jocurile de cărţi): fiecare dintre jucători urmăreşte să obţină victoria, fiecare dintre jucători are la dispoziţie diferite strategii prin care să obţină câştigarea jocului şi fiecare jucător va alege dintre variantele posibile acele mutări care, cumulate, îl vor conduce spre realizarea strategiei sale. Terenul de joc va fi cel trasat de regulile discuţiei critice, pe care sunt aşezate piesele de joc: argumentele şi tezele pe care acestea doresc să le susţină. În funcţie de scopul urmărit pe parcursul unei discuţii argumentative un jucător poate fi Proponent: caz în care el doreşte impunerea unei teze şi îşi asumă rolul apărării acesteia, sau Oponent: caz în care va urmări atacarea unei teze sau criticarea argumentelor formulate de interlocutor.

Interacţiunea dintre jucătorii angajaţi într-o discuţie argumentativă se va face printr-o succesiune de mutări în urma cărora ei atacă poziţia adversarului prin iniţierea unor critici la adresa tezelor sale sau răspund la atacurile adresate prin apărarea propriilor poziţii. Regulile jocului vor fi, la rândul lor, reguli ale operatorilor logici, iar fiecare dintre mutările pe care jucătorii le au la dispoziţie sunt determinate de convenţii procedurale specifice rolului asumat de către ei, afirmaţiilor pe care le susţin sau critică şi stadiului în care se află disputa argumentativă la un moment dat.

Aplicarea perspectivei oferită de teoria jocurilor este cu precădere folositoare pentru cazurile în care sunt în discuţie teze formate din afirmaţii complexe ce conţin compuşi propoziţionali. Pe parcursul desfăşurării unui joc argumentativ propoziţiile compuse sunt reduse la componentele ce intră în alcătuirea lor. Aceste componente sunt propoziţiile atomice iar descompunerea afirmaţiilor complexe în atomi propoziţionali înlesneşte înţelegerea inter-relaţiilor constitutive şi evaluarea tezelor ca întreg chiar atunci când ele prezintă, datorită alcătuirii luxuriante, dificultăţi la o primă lectură. Jucarea unui joc argumentativ este, înainte de toate, un mecanism şi o tehnică de clarificare, simplificare şi facilitare a evaluării comparative a tezelor susţinute şi a relaţiilor dintre ele.

Pe parcursul desfăşurării jocului respectarea convenţiilor procedurale conferă jucătorului care susţine afirmaţiile calitativ superioare sau celui care critică afirmaţii problematice acumularea unui avantaj care, în cele din urmă, se concretizează prin câştigarea disputei. La final unul dintre jucători nu va mai putea face nici o mutare conformă cu regulile operatorilor propoziţionali. Jucătorul care va reuşi să îşi conducă adversarul spre o astfel de fundătură va fi cel care a câştigat jocul. În vreme ce jucătorul care se lasă condus către o situaţie din care orice mutare să presupună încălcarea unei reguli sau a convenţiilor procedurale şi, astfel, să fie sinonimă cu pierderea coerenţei şi consistenţei discursului său, va fi declarat învins.

Următoarele afirmaţii exprimă convenţiile procedurale pe care fiecare dintre jucători trebuie să le respecte pe parcursul unui joc argumentativ în care sunt disputate afirmaţii alcătuite din propoziţii complexe, compuse prin combinaţii succesive ale diferitelor propoziţii atomice: (A)

Proponentul se poate angaja în asertarea unei propoziţii atomice doar ulterior asertării de către Oponent a respectivei propoziţii atomice.

(B) Dacă unul dintre participanţi răspunde unui atac acesta trebuie să fie

ultimul atac deschis (căruia nu i s-a răspuns încă). (C) Unui atac i se poate răspunde cel mult o dată. (D) O aserţiune făcută de Proponent poate fi atacată cel mult o dată. Tabelul 4: Convenţii procedurale. Convenţiile procedurale şi regulile operatorilor determină mutările

accesibile jucătorilor. Convenţiile cuprinse de acest tabel, enunţate în forma lor standard de

către Lorenzen, (van Benthem 2000) asigură o desfăşurare sistematică şi nerepetitivă a jocului argumentativ. Clauzele (C) şi (D) sunt cele care evită reluarea repetată de către jucători a aceleiaşi succesiuni de mutări. Clauza (B) interzice ignorarea unui atac şi impune jocului o desfăşurare secvenţială şi interactivă, interlocutorii fiind obligaţi să ţină cont de mutările adversarului. Clauza (A) este relativă la rolurile asumate de jucători şi face ca drepturile şi îndatoririle (pretenţiile şi sarcinile) lor să fie asimetrice. Exercitarea drepturilor sau ridicarea pretenţiilor de întemeiere, respectiv respectarea îndatoririlor sau îndeplinirea sarcinilor de justificare a aserţiunilor sunt traduse în reguli de atac şi apărare formulate în conformitate cu operatorii propoziţionali.

Felul în care afirmaţiile complexe sunt construite plecând de la enunţuri simple constă în combinarea celor din urmă cu ajutorul operatorilor propoziţionali. În practica discursivă a limbajului natural folosim deseori, în mod tacit, astfel de operatori. Explicitarea lor are rolul de a ilustra felul în care valorile de adevăr ale propoziţiilor simple sunt transmise celor compuse şi a felului în care acestea din urmă implică, la rândul lor, alţi compuşi propoziţionali sau sunt folosite pentru derivarea unor afirmaţii noi care, în practica discursivă concretă, pot deveni din ce în ce mai complexe. O analiză logică exhaustivă relevă existenţa a 16 operatori propoziţionali diadici (operatorii care asigură compoziţia logica a două propoziţii care pot fi atomice sau la rândul lor propoziţii compuse), cu toate acestea în limbajul de zi cu zi rareori sunt folosiţi toţi aceştia.

Printre funcţiile propoziţionale cel mai des folosite în viaţa de zi cu zi se numără negaţia („nu”, ~), conjuncţia („şi”, &), disjuncţia („sau”, Ú) şi implicaţia („dacă-atunci”, ®). Prin urmare, setul de reguli folosit pentru modelarea discursului natural va cuprinde reguli referitoare la comportamentul operatorilor de bază şi nu o listă completă a tabelelor de adevăr. Motivelor de economicitate li se adaugă şi faptul că prin combinarea operatorilor amintiţi se pot exprima toate celelalte cazuri. Există, de asemenea, reguli specifice pentru cuantificatorii logici (exprimaţi prin sintagmele „oricare ar fi” ["x] şi „există” [$x]) dar acestea sunt, în principiu, generalizări ale conjuncţiei respectiv disjuncţiei. Funcţionarea lor poate fi de

asemenea explicată cu ajutorul regulilor, dar introducerea acestor reguli, prin care jucătorii aleg obiecte din lume ca martori pentru afirmaţiile lor sau numesc obiecte ce constituie contraexemple capabile să infirme anumite teze, presupune noţiuni de teoria modelelor.

Tabelul următor exprimă felul în care, în funcţie de felul operatorilor folosiţi, jucătorii pot ataca tezele interlocutorilor sau pot formula riposte pentru atacurile ce le sunt adresate (van Benthem 2000):

Operaţia logică. Forma tezei susţinute. Atacul. Răspunsul. Conjuncţia. T = ‹ p & q › ? Stânga p ? Dreapta q. Disjuncţia. T = ‹ p q › p sau q. Negaţia. T = ‹ ~ p › p. Implicaţia. T = ‹ p → q › p q. Tabelul 5: Reguli de atac şi apărare într-o discuţie argumentativă. Desfăşurarea jocului reflectă şi face mai precise intuiţiile discursive

curente. Aplicaţii ale abordărilor teoretice: În acest tabel semnul întrebării „?” indică faptul că jucătorul care

formulează atacul îi pretinde interlocutorului său angajarea faţă de adevărul uneia dintre propoziţiile ce intră în alcătuirea tezei susţinute. Se observă că în cazul conjuncţiei atacul constă în două mutări, fapt ce reflectă faptul că este nevoie de adevărul ambilor conjuncţi pentru a întemeia o propoziţie care conţine particula „şi”. În consecinţă şi răspunsul va presupune doi paşi, câte unul pentru fiecare conjunct. În cazul disjuncţiei este suficient ca unul dintre disjuncţi să fie adevărat, prin urmare atacarea unei propoziţii ce conţine particula „sau” se va face printr-o singură mutare. Sarcina de a alege disjunctul cel mai convenabil pentru întemeierea propoziţiei disjunctive revine celui care răspunde atacului. În mod firesc, negaţia unei propoziţii va fi atacată prin afirmare respectivei propoziţii. O particularitate a negaţiei este că ea nu admite un răspuns, fiind vorba de un operator monadic (el se aplică unei singure propoziţii ce poate fi atomară sau la rândul său complexă), oricum, cel care formulează atacul va trebui să-şi asume sarcina de a contracara cu succes atacurile respectivei propoziţii. În cazul implicaţiei, atacul constă în asumarea antecedentului, iar cel ce apără adevărul propoziţiei ipotetice va trebui să-şi asume sarcina de a obţine asertarea consecventului. În secţiunea următoare vom oferi un exemplu de funcţionare a acestor reguli în cadrul unui joc argumentativ concret.

Dispunem în acest moment de suficiente instrumente teoretice şi distincţii conceptuale pentru a trece la aplicare lor în cazul unor exemple concrete. Finalitatea întregii teorii prezentate este, în cele din urmă, relevanţa sa practică şi aplicativitatea sa. În cele ce urmează ne propunem să ilustrăm funcţionarea aparatului conceptual descris până acum.

Să considerăm, ca prim exemplu, un argument exprimat în forma discursivă a limbajului natural: „Dacă agenţii comerciali şi băncile nu impun restricţii sau limitări în ceea ce priveşte alocarea creditelor pentru consumatorii casnici, în condiţiile în care cumpărătorul român nu se va îndrepta spre achiziţionarea produselor de fabricaţie autohtonă, iar acestea nu fac întotdeauna faţă concurenţei produselor din export, atunci sistemul financiar-bancar poate, pe termen lung, să fie destabilizat iar angajaţii fabricilor româneşti de aparate electrocasnice vor fi trimişi în şomaj. Prin urmare, impunerea restricţiilor şi limitărilor pentru acordarea de credite este o decizie înţeleaptă şi o măsură binevenită.”

Forma discursivă a limbajului natural este „materia primă” pentru analiza logică şi critica argumentului. Primul pas va consta în identificarea elementelor argumentului. Să pornim de la concluzie. Putem identifica două expresii ce funcţionează ca indicii pentru concluzii: „atunci” (în perechea „dacă-atunci”, în prima propoziţie) şi „prin urmare” (în ultima propoziţie). Faptul că ocurenţa expresiei „prin urmare” este ulterioară folosirii perechii din care face parte „atunci” poate fi considerat, pentru început, ca un indiciu al succesiunii logice (această ipoteză va trebui verificată deoarece nu întotdeauna succesiunea discursivă coincide cu implicaţia logică). Aşadar, pentru început, putem considera că propoziţia introdusă de expresia „prin urmare” este concluzia argumentului. Această propoziţie este: „[Prin urmare,] impunerea restricţiilor şi limitărilor pentru acordarea de credite este o decizie înţeleaptă şi o măsură binevenită”. Putem constata că este un element prezent în mod explicit în forma discursivă a argumentului nostru. De asemenea, putem constata că avem de a face cu o propoziţie compusă în care apare o conjuncţie.

Să identificăm acum premisele. Există două expresii ce funcţionează ca indici ale premiselor „dacă” (care formează perechea expresiei „atunci” considerată deja) şi „în condiţiile în care”. Ambele indică o structură ipotetică (sau condiţională), iar, dat fiind faptul că am pornit de la ipoteza că expresia „atunci” nu însoţeşte concluzia argumentului, vom putea considera că şi afirmaţia introdusă prin această formulă aparţine tot premiselor. Putem observa că ipoteza iniţială se confirmă şi că avem de a face cu o premisă exprimată printr-o implicaţie cu forma „dacă. atunci.”. Acest lucru ne indică faptul că ar putea fi vorba de premisa majoră a unui raţionament (silogism) ipotetic. Pentru a valorifica această observaţie trebuie, în continuare, să identificăm antecedentul şi consecventul (condiţia şi consecinţa) acestei structuri ipotetice. Antecedentul va fi introdus prin expresiile „atunci” şi „în condiţiile în care” şi constatăm că acesta este, la rândul său, compozit: „[Dacă] agenţii comerciali şi băncile nu impun restricţii sau limitări în ceea ce priveşte alocarea creditelor pentru consumatorii casnici; [în condiţiile în care]

cumpărătorul român nu se va îndrepta spre achiziţionarea produselor de fabricaţie autohtonă, iar acestea nu fac întotdeauna faţă concurenţei produselor din export”. Consecventul este, de regulă, introdus prin expresia „atunci” şi în cazul nostru va fi: „[atunci] sistemul financiar-bancar poate, pe termen lung, să fie destabilizat iar angajaţii fabricilor româneşti de aparate electrocasnice vor fi trimişi în şomaj”. Fiind vorba de o structură ipotetică, ştim că aceasta admite două moduri valide Modus Tollens (în care se neagă consecventul în premisa minoră, respectiv antecedentul în concluzie) şi Modus Ponens (în care se afirmă antecedentul în premisa minoră, respectiv consecventul în concluzie). Pentru a identifica modul cu care avem de-a face în acest caz trebuie să reconstruim schema ţinând cont doar de conţinutul concluziei, deoarece nu am descoperit deocamdată o premisă minoră (foarte probabil aceasta este doar presupusă (sau asumată), fără a fi explicitată). Concluzia fiind explicit formulată, a fost deja identificată şi putem constata faptul că include negaţia unui element din antecedent (cel introdus de expresia „dacă”). Acest element este la rândul său compozit fiind un complex format din combinarea a două propoziţii atomare.

În acest moment au fost epuizate elementele explicite ale argumentului. Pentru a putea continua analiza, trebuie să luăm în considerare şi elementele implicite, care se manifestă în mod tacit pe parcursul secvenţei de gândire. Fructificând observaţia că avem de-a face cu o variantă în Modus Tollens de silogism ipotetic, va fi natural să luăm ca reper prezenţa tacită a premisei minore. Conform schemei valide a acestui raţionament, premisa minoră este o negaţie a consecventului din premisa majoră. O putem reconstrui astfel: „<destabilizarea sistemului financiar-bancar şi concedierea angajaţilor fabricilor româneşti de aparate electrocasnice sunt ambele consecinţe dezastruoase ce trebuiesc evitate>„ (încadrarea acestei premise între semnele <. > indică faptul că avem de-a face cu reconstrucţia unei premise implicite sau a unei asumpţii).

Dispunem acum de suficiente elemente pentru a putea reconstrui întreaga secvenţă de gândire în ipoteza că aceasta este un raţionament ipotetic. Pentru a simplifica această reconstrucţie, ar fi necesar să reprezentăm fiecare afirmaţie elementară: p = băncile limitează alocarea de credite consumatorilor casnici q = agenţii comerciali restricţionează alocarea de credite cumpărătorilor r = consumatorii din România vor achiziţiona produse de fabricaţie autohtonă s = [produsele de fabricaţie autohtonă] fac faţă concurenţei produselor din export t = sistemul financiar-bancar va fi destabilizat u = angajaţii fabricilor româneşti de aparate electrocasnice vor fi trimişi în şomaj.

Reprezentat printr-o diagramă a acestor simboluri, reconstrucţia întregului argument ar trebui, în acest moment, să arate astfel: [(~p Ú ~q) Ú (~r Ú ~s)] ® (t & u) (Premisa Majoră) < ~ (t & u) > (Premisa Minoră <tacită>) {p & q (Concluzia)

SFÂRŞIT