Analiza Pozitiei a a Unei Interprinderi

8/8/2019 Analiza Pozitiei a a Unei Interprinderi

http://slidepdf.com/reader/full/analiza-pozitiei-a-a-unei-interprinderi 1/117

Studiu privind analiza pozitiei financiarea a unei interprinderi

CAPITOLUL 1

Analiza sistemelor de evaluare utilizate în contabilitate

Bazele de evaluare1 sunt atribute monetare ale elementelor ce compun situaţiile

financiare – active, datorii, capitaluri proprii, venituri şi cheltuieli. Spre exemplu, o

întreprindere deţine un activ achiziţionat anterior; în situaţiile financiare, acest activ poate fievaluat utilizând mai multe valori : poate fi măsurat la costul istoric, sau la valoarea netă de

realizare curentă sau, dacă este înlocuibil, la costul de înlocuire curent; elementul respectiv

mai poate fi măsurat, de asemenea, în anumite cazuri, prin combinarea mai multor baze de

evaluare. Pentru a fi relevante, unele atribute monetare pot fi utilizate în situaţiile financiare

numai in conjuncţie cu altele. De exemplu, valoarea de utilitate nu se utilizează în situaţiile

financiare în mod singular, ci este folosită de regulă împreună cu alte atribute monetare.

Numeroase elemente ale situaţiilor financiare nu pot să fie evaluate cu precizie şi, caatare, sunt supuse estimărilor 2 (spre exemplu, estimarea valorii provizioanelor pentru riscuri

si cheltuieli, a provizioanelor pentru depreciere, estimarea duratei de utilitate a imobilizărilor

şi a valorii lor reziduale, etc.).

Încă de la începuturile ţinerii contabilităţii, evaluarea elementelor situaţiilor financiare

se făcea la costul de intrare (costul istoric). Şi astăzi baza de evaluare cel mai des utilizată

este costul istoric. Principiul de bază al contabilităţii clasice este cel al contabilizării

cheltuielilor la preţul de revenire. Aceasta regulă a preţului de revenire se aplică chiar şiimobilizărilor, care sunt prezenţe mai durabile în conturi, iar costul istoric al acestora nu pare

să mai constituie ulterior justa valoare.

În ultimii ani, odată cu intensificarea fenomenelor de mondializare a economiilor şi

globalizării pieţelor financiare şi cu apariţia unor fenomene precum inflaţia, a început să fie

tot mai des utilizată evaluarea pe baza valorii curente şi, în special, pe baza valorii juste.

1 Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care vor fi recunoscute elementele situaţiilor

financiare, înscrise în bilanţ sau contul de profit si pierdere;2 Estimarea reprezintă o apreciere a valorii monetare referitoare la bazele de măsurare pentru active, datorii,capitaluri proprii, venituri şi cheltuieli.

Pagina 1 din 117



Este bine cunoscut faptul că utilizarea costurilor istorice ca bază de evaluare este mai

puţin utilă luării deciziilor, dar în acelaşi timp este mai fiabilă. Întotdeauna trebuie să se ţină

cont, în alegerea unei baze de evaluare, de utilizatorii situaţiilor financiare. Astfel, pentru

acţionarii întreprinderii şi pentru eventualii ei cumpărători este important să se cunoască ce

viitor va avea firma, fluxurile sale viitoare; pe de altă parte, creditorii firmei

respective sunt interesaţi de o evaluare mai prudentă, bazată pe cea mai scazută valoare a

activelor întreprinderii; managerilor firmei le sunt necesare diferite metode de evaluare, prin

care să fie reflectate cât mai fidel perspectivele întreprinderii. Pe plan internaţional se

manifestă tendinţa ca prin utilizarea unei anumite baze de evaluare să se raspundă favorabil

necesitaţilor unei game variate de utilizatori; trebuie asigurat un echilibru între relevanţa

informaţiilor (utilitatea lor în luarea deciziilor) şi fiabilitatea acestora (obiectivitatea lor).

1.1. Evaluarea la costuri istorice

Principiul costurilor istorice este în strânsă legătură cu principiul nominalismului

monetar, reprezentând o modalitate de aplicare a acestuia din urmă. Principiul unităţii

monetare stabile impune ignorarea fluctuaţiilor de valoare ale unităţii monetare şi înscrierea

in bilanţ a creanţelor şi datoriilor la valoarea lor nominala, nu la valoarea actuală¹.

Principiul costurilor istorice, numit şi “principiul costurilor de origine” constă în

înregistrarea elementelor bilanţiere la valoarea lor de intrare1. Costul istoric reprezintă

“sacrificiul” care a fost consimţit pentru a aduce bunul în patrimoniul întreprinderii la data sa

de intrare2. Bazându-se pe postulatul unitaţii monetare stabile, principiul costurilor istorice

constă in respectarea valorii nominale a monedei fară a se ţine cont de variaţiile puterii sale

de cumpărare. Şi în contabilitatea românească este respectat principiul costurilor istorice, deşi

acest lucru nu este prevăzut explicit in regulament.

Una dintre convenţiile de evaluare recomandate de I.A.S.C. (International AccountingStandards Comitee), în cadrul său conceptual, este convenţia costului istoric. Astfel, conform

acestei convenţii, activele sunt contabilizate la nivelul lichidităţilor sau echivalentelor de

lichidităţi plătite sau la nivelul valorii juste, în momentul achiziţionării lor, corespunzatoare

contrapartidei date pentru a le cumpăra; pasivele sunt contabilizate la nivelul valorii

avantajelor primite în schimbul obligaţiei întreprinderii sau, în anumite situaţii (de exemplu,

1

Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I, pag. 356;2 Ristea, Mihai, Metode şi politici contabile de întreprindere, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, pag.111;

Pagina 2 din 117



impozitul asupra rezultatului), la nivelul lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi ce se

presupune că vor fi vărsate pentru achitarea obligaţiei, în cursul normal al activităţii ei1.

Costul istoric este şi astăzi cea mai utilizată bază de măsurare, datorită fiabilităţii sale.

Acest cost este uşor verificabil şi clar definit, nemodificându-se în timp (poate fi modificat,

dacă este cazul, doar cu suma amortizărilor şi provizioanelor pentru derpreciere). Utilizarea

costului istoric ca bază de măsurare permite producătorilor să furnizeze utilizatorilor interni şi

externi informaţii obiective si verificabile2.

În determinarea costului istoric pot apărea unele dificultaţi: în calcularea costului de

achiziţie, a costului de producţie sau a valorii unui bun primit în mod gratuit. În perioadele de

inflaţie si de deflaţie, utilizarea costurilor istorice este foarte criticată, mai ales atunci când

variaţiile preţurilor sunt mari.

Într-o economie hiperinflaţionistă, situaţiile financiare, indiferent că sunt întocmite pe

baza costului istoric sau pe cea a costului actual, nu sunt utile decât dacă ele sunt exprimate în

unitatea de masură în vigoare la data bilanţului3.

Profesorii Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu4, prezintă în cadrul „Tratatului de

contabilitate financiară”, principalele inconveniente în utilizarea costului istoric, sesizate de

către C. Collette si J. Richard în cartea “Comptabilité générale par la méthode des flux”:

“Adversarii acestui principiu apreciază că:

obiectivitatea costului istoric este mai mult aparentă decât reală, deoarece:

Nu toate activele sunt cumpărate (este cazul stocurilor de imobilizri produse de

intreprindere etc.).

Decuparea activitătii în exerciţii implică recuperarea valorică în timp a unor bunuri

(vezi amortizările).

Însuşi costul de achiziţie implică o alegere, în special în privinţa modului de

prelucrare a cheltuielior accesorii.

Conceptele de cheltuieli şi de rezultat, prin esenţa lor, sunt subiective.argumentele de “facilitate” şi de “tradiţie” (practica ancestrală) sunt mai puţin

importante decât cele ale adevărului (imagine fidelă) şi a utilităţii.”

Costul istoric reprezintă valoarea de intrare a diferitelor active si pasive. În momentul

intrării în patrimoniu, elementele bilanţiere sunt evaluate astfel:

1 Feleagă, Niculae,.Malciu, Liliana; Bunea, Ştefan, Bazele contabilităţii - o abordare europeană şiinternaţională , Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 123.2

Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I, pag. 360;3 Idem;4 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, opera citată anterior, pag. 361.

Pagina 3 din 117



bunurile intrate cu titlu oneros (contra plată), la costul de achiziţie;

bunurile produse de întreprindere, la costul de producţie;

bunurile intrate cu titlu gratuit, la valoarea de utilitate;

creanţele si datoriile, la valoarea lor nominală (stipulată în contract, comandă, factură

sau alt document).

Costul de achiziţie al unui bun se obţine din adiţionarea urmatoarelor elemente:

▪ preţul de cumpărare convenit între vânzător şi cumpărător, adică valoarea exprimată

în moneda naţionala sau într-o altă monedă, rezultând din acordul parţilor, la data operaţiei;

▪ taxele fiscale nerecuperabile (dacă este cazul);

▪ cheltuielile accesorii, implicate în mod direct sau indirect de achiziţionare, până la

prima punere în stare de utilizare a bunului sau până la intrarea lui în depozit (de exemplu:

cheltuieli de transport, cheltuieli de instalare şi montare, comisioane si onorarii etc.).

Structura costului de achiziţie este diferită de la ţară la ţară, în funcţie de modul de tratare a

reducerilor financiare, a cheltuielilor financiare etc.

Costul de producţie al unui activ fabricat de întreprindere se obţine prin cumularea

următoarelor elemente:

▪ costul de achiziţie al materiilor prime consumate pentru producţia bunului respectiv;

▪ (alte) cheltuieli directe de producţie;

▪ cheltuielile indirecte de producţie, în măsura în care acestea pot să fie raţional

conectabile producţiei bunului şi care vizează perioada de fabricaţie.

În analiza structurii costului de producţie trebuie evidenţiate următoarele aspecte1:

cheltuielile de cercetare si dezvoltare si cheltuielile generale, în majoritatea cazurilor,

sunt excluse din cost, exceptându-se cazurile în care condiţiile specifice de exploatare

justifică luarea lor în consideraţie;

cotele parţi din cheltuielile corespunzătoare subactivităţii (costurile fixe,

corespunzătoare neutilizării integrale a capacităţilor de producţie şi cheltuielile cu rebuturile)nu sunt incluse în costul de producţie;

cheltuielile financiare, generate de capitalurile împrumutate pentru finanţarea

producţiei, pot fi incluse în costul de producţie, cu condiţia ca ele să vizeze perioada de

fabricaţie;

cheltuielile de distribuţie (de desfacere) nu sunt incluse în costul de producţie.

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I, pag. 365.

Pagina 4 din 117



Valoarea de utilitate a unui bun reprezintă preţul presupus să fie acceptat la plată de

un eventual cumpărător, ţinând cont de starea şi locul în care se găseşte respectivul bun,

precum şi de utilitatea pe care acesta o procură întreprinderii. Pentru stabilirea valorii de

utilitate, întreprinderile utilizează referinţele sau tehnicile cele mai adaptate naturii şi

caracteristicilor fiecărui element patrimonial: preţul pieţei, baremul, mercurialul, indicii

specifici, etc.

Costul de achiziţie, costul de producţie şi valoarea de utilitate, ca expresii operationale

ale ”costului istoric”, sunt analizate în textele reglementare ale fiecărei ţări, în contextul

diferitelor categorii si elemente patrimoniale.

În condiţiile unei realităţi economice ce se confruntă cu efectele inflaţiei, convenţia

costului istoric nu mai poate constitui o bază de reprezentare a acestei realităţi. A însuma

elemente ale activului şi pasivului, exprimate în unităţi monetare datând din perioade diferite,

nu constituie, în sine, o greşeală. Însă, când trebuie să interpretăm o anumită situaţie sau să

luăm o decizie, costul istoric nu ne mai poate ajuta.

Unul dintre principiile contabile cu care se află în conflict principiul costului istoric

este principiul prudenţei. Acest conflict se manifestă, în special, în momentul evaluării la

inventariere a elementelor activului şi pasivului întreprinderii, etapa premergătoare închiderii

exerciţiului financiar. În timp ce principiul costului istoric prevede conservarea valorii de

achiziţie sau, după caz, de producţie a stocurilor, principiul prudenţei impune, ca regulă de

evaluare a acestora cea mai mică valoare dintre cost şi preţul pieţei.

1.2. Evaluarea la costuri de înlocuire

Costul curent sau de înlocuire reprezintă costul pe care întreprinderea îl acceptă

pentru a dobândi, la nivelul valorii actuale, un bun similar cu cel delimitat ca obiect al

evaluării.Conform Cadrului Contabil Conceptual al I.A.S.C., prin utilizarea convenţiei costului

actual, activele sunt contabilizate la nivelul valorii lichidităţilor sau echivalentelor de

lichidităţi pe care ar trebui să le plătim, dacă acelaşi activ sau un activ echivalent ar fi

achiziţionat astăzi; datoriile sunt contabilizate la nivelul valorii neactualizate a lichidităţilor

sau echivalentelor de lichidităţi care ar fi astăzi necesare pentru a achita obligaţia.

Conform standardelor de evaluare (EVS 4.07, EVS 7, SEV 4.04 şi SEV 4.07), metoda

costului de înlocuire net este “o procedură de evaluare utilizată atunci când nu se deţininformaţii de piaţă pentru evaluarea unor proprietaţi specializate, care se vând rar sau

Pagina 5 din 117



niciodată altfel decât ca părţi ale unei afaceri (de exemplu rafinării petroliere, în care cea mai

mare parte a clădirilor constituie doar structuri sau suport pentru echipamente foarte

specializate)”.

Atunci când se aplică proprietăţilor imobiliare (teren plus construcţie), costul de

înlocuire net se determină prin estimarea valorii terenului pentru utilizarea existentă, precum

şi a costului de înlocuire (reconstrucţie) brut al clădirii şi al altor lucrări edilitare la care să se

aplice reduceri corespunzătoare care să reflecte diferenţa de valoare pentru un nou

amplasament, ţinând cont de vechime, stare, deprecierea economică, funcţională şi de

protecţia mediului. Toate aceste elemente de compunere a costului net de înlocuire sunt pe

larg detaliate în standardele de evaluare, în vederea ghidării evaluatorilor autorizaţi.

Şi în standardele contabile este menţionat conceptul de cost de înlocuire; astfel, în

cadrul IAS 15, “Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor”, se subliniază ca acest

cost “derivă, în mod normal, din costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau

folosit, sau al unei capacitaţi de producţie echivalente, sau al unui potenţial pentru servicii”.

1.3. Evaluarea la valoarea realizabilă

Valoarea realizabilă este preţul pe care o întreprindere l-ar obţine din cesiunea unui

activ, dacă acesta ar fi vândut astăzi. Pentru estimarea valorii de realizare poate fi utilizată

valoarea de piaţă, atunci când există o piaţa pentru activul respectiv.

În cadrul IAS 2 „Stocuri”, valoarea netă de realizare este definită ca fiind „preţul de

vânzare estimat ce ar putea fi obţinut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, mai puţin

costurile estimate pentru finalizarea bunului şi costurile necesare vânzării”.

Conform Cadrului Contabil Conceptual, utilizând convenţia valorii realizabile,

activele sunt evaluate la nivelul valorii lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi ce ar

putea fi obţinute astăzi, în urma vânzării acestora, în contextul unei cesiuni nelichidative;datoriile sunt evaluate la nivelul valorii lor de decontare, adică la nivelul mărimii

neactualizate a lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi ce ar urma să fie plătite, pentru a

achita datoriile, în cursul normal al exploatării.

Valoarea realizabilă poate fi egală cu valoarea brută de realizare, cu valoarea netă,

adică preţul de vânzare minus cheltuielile cu vânzarea, cu valoarea de cedare (cesiune)

efectuată în condiţii normale sau cu valoarea de lichidare. Pentru bunurile la care se continuă

utilizarea, este o valoare minimă, stabilită pornind de la preţul pieţei corectat în funcţie destarea (gradul de uzură) şi locul unde se află bunul.

Pagina 6 din 117



1.4. Evaluarea la valoarea actualizată

Valoarea actualizată sau valoarea economică sau valoarea de uzaj reprezintă o

estimare la timpul prezent a valorii în funcţie de fluxurile de beneficii viitoare ce apar în

desfaşurarea normală a activităţii, adică aducerea la zi a unei valori care devine disponibilă

mai tarziu1.

Conform Cadrului Contabil Conceptual, pentru active valoarea actualizată este

echivalentă fluxurilor viitoare de intrări de numerar pe care este de aşteptat ca bunul să le

genereze în desfăşurarea normală a activităţii; în cazul pasivelor, valoarea actualizată este

echivalentă fluxurilor nete de numerar viitoare (de ieşire) care sunt aşteptate a fi necesare

pentru stingerea obligaţiilor apărute în desfăşurarea normală a activităţii.

Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu, în volumul I al “Tratatului de contabilitate

financiară”, prezintă următoarele trei definiţii pentru valoarea actualizată:

“Economiile sau câştigurile nete pe care le-am realiza prin deţinerea bunului, intre

ziua calculului valorii şi data la care acesta ar părăsi patrimoniul, prin cesiune sau scoatere

din funcţiune”(valoare de uzaj) – definiţie dată de Dang Pham în “Principes comptables

fondamentaux, Encyclopédie de gestion”.

“Valoarea prezentă netă a unui activ, obţinută prin însumarea beneficiilor pe care

presupunem că le vom realiza ca urmare a utilizării sale” (valoare economică) – definiţie

preluată din lucrarea “Contabilitate financiară” de Niculae Feleaga şi Ion Ionaşcu.

“Valoarea actualizată a intrărilor viitoare de fonduri pe care le va genera, probabil, un

activ sau care vor fi cerute, probabil, de achitarea unui pasiv” (valoare actualizată) – Léo-Paul

Lauzon în “Fondements conceptuels de la comptabilité financière”.

1.5. Evaluarea la valoarea justă

Dezvoltarea instrumentelor financiare a ridicat problema introduceriii în normalizarea

contabilă a valorii de piaţă, ca metodă de evaluare. Dar absenţa burselor organizate pentru

toate instrumentele finaciare între întreprinderi şi organismele de creditare face necesară

recunoaşterea unei alte valori decât valoarea de piaţă şi, astfel, s-a creat valoarea justă, ca o

valoare echivalentă a valorii de piaţă, atâta timp cât aceasta din urmă nu se poate defini din1 Idem ;

Pagina 7 din 117



cauza unei pieţe bursiere insuficient de active2. Şi totuşi, valoarea justă a apărut ca noţiune

înaintea instrumentelor financiare , având o altă conotaţie.

Vom prezenta, în cele ce urmează, semnificaţia valorii juste în optica americană şi în

cea a organismului internaţional de normalizare contabilă, înainte şi după dezvoltarea

instrumentelor financiare.

În cadrul conceptual american (FASB – Financial Accounting Standard Board) se

vorbeşte despre existenţa a cinci baze de evaluare utilizate în practică:

- costul istoric

- costul actual sau valoarea de înlocuire

- valoarea de piaţa

- valoarea netă de realizare

- valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie

FASB încurajează orice formă de evaluare, atâta timp cât aceasta asigură pertinenţa şi

fiabilitatea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare.

În 1993, prin norma FAS 115, este adoptată evaluarea iniţiala şi posterioară a titlurilor

la valoarea justă. Astfel se prevedea: titlurile de tranzacţionare deţinute de firmă în scopul de

caştiguri rapide trebuie să fie evaluate la valoarea justă şi variaţiile valorilor trebuie să fie

constatate în rezultat; titlurile de plasament deţinute pentru vânzare să fie înscrise în bilanţ la

valoarea lor justă, iar variaţia acesteia să fie constatată într-un post specific de capitaluri

proprii.

În ceea ce priveşte viziunea internaţională, Cadrul conceptual al Organismului

internaţional de normalizare contabilă menţionează patru baze de evaluare utilizate:

- costul istoric

- costul actual

- valoarea realizabilă

- valoarea actuală.Cadrul conceptual al IASB este aproape identic cu cel al forumului american (fiind

publicat la cinci ani de la apariţia celui de-al doilea şi avându-l ca sursă de inspiraţie),

lăsându-se o mare libertate în alegerea metodei de evaluare, atâta timp cât se urmăresc

obiectivele de pertinenţă şi de fiabilitate a informaţiilor.

Conceptul de valoare justă apare în normele IAS începând cu anii '80.

2 Barbu, Elena Mihaela, Valoarea justă la baza incitaţiei modernizării Directivelor contabile europene, revista“Contabilitatea, expertiza si auditul afacerilor”, nr. 4/2002;

Pagina 8 din 117



În 1995, IASB publică norma IAS 32 „Instrumente financiare: prezentare şi

descriere”. În cadrul acestei norme valoarea justă este definită ca fiind „preţul la care un activ

ar putea fi tranzacţionat sau decontată o datorie între două părţi competente, neavând nici o

legătură de dependenţă între ele şi care acţionează în deplină libertate”. În acelaşi timp,

valoarea justă corespunde şi „valorii de piaţă care desemnează preţul pe care ar putea să-l

obţină vanzătorul (sau pe care ar accepta să-l plătească cumpărătorul) pentru un instrument

financiar tranzacţionat pe o piaţă activă”.

Ambele definiţii ale valorii juste corespund unei evaluări la un moment dat, însă

prima apare în situaţia unei tranzacţii negociată de bună voie, pe când a doua presupune

existenţa unei pieţe organizate (bursa de valori, bursa de mărfuri etc.).

O altă normă referitoare la contabilizarea şi evaluarea instrumentelor financiare apare,

în decembrie 1998: IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”, în care se

recunoaşte metoda de evaluare la valoarea justă.

Conform IAS 16, „Imobilizări corporale”, valoarea justă reprezintă suma pe care un

activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între doua părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul

unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv.

Valoarea justă reprezintă, de asemenea, valoarea potenţialului de servicii al unui activ

pentru entitatea/unitatea sau pentru proprietarul activului, ca de exemplu beneficiile

economice viitoare încorporate în activ sub forma capacităţii de a contribui, direct sau

indirect, la fluxurile de numerar şi de echivalente de numerar ale entităţii respective.

Potenţialul de servicii este nivelul capacităţii productive ce ar trebui înlocuite dacă

entitatea ar fi lipsită de respectivul activ. În timp ce evaluatorul oferă o estimare a valorii

activului pentru directorii şi/sau contabilii întreprinderii respective, aceştia sunt cei care vor

dacă valoarea estimată trece de testul valorii juste.

Conform IAS-urilor, valoarea justă poate fi utilizată într-o diversitate de cazuri (având

aceeaşi definiţie şi interes general), atât pentru contabilizarea activelor cât şi pentrucontabilizarea datoriilor, incluzând contabilizarea leasing-urilor, a pensiilor, combinaţiilor de

întreprinderi, recunoaşterea veniturilor şi a instrumentelor financiare, precum şi reevaluarea

activelor.

Valoarea justă se utilizează, în general, pentru raportarea fianciară, atât a valorii de

piaţă cât şi a valorilor nebazate pe piaţă. Atunci când există piaţă, valoarea justa va fi

valoarea de piaţă. Când nu există piaţă, în estimarea valorii juste se vor utiliza alte tehnici,

cum ar fi metoda costului de înlocuire net. Spre exemplu, tot în IAS 16 se arată că valoarea

Pagina 9 din 117



justă a terenurilor şi clădirilor este, de obicei, valoarea lor de piaţă. Această valoare este

determinată pe baza unor evaluări, efectuate de regulă de evaluatori autorizaţi.

Operarea în valori juste este dificil de aplicat, este o adevărată „punte a suspinelor” 1,

datorită dificultăţilor în planul pregătirii personalului şi consultanţei, la nivelul

întreprinderilor şi instituţiilor vizate.

Totuşi, în teoria contabilă, valorii juste îi sunt atribuite o serie de calităţi2 precum:

- utilitate: utilitatea primordială a evaluării la valoarea justa stă în informaţiile aduse

privind fluxurile viitoare de trezorerie;

- simplitate: utilizarea evaluării la valoarea justă stă sub semnul simplităţii pentru

instrumentele financiare pe termen scurt, datorită numeroaselor referinţe de piaţă, şi pentru

instrumentele financiare pe termen lung care sunt cotate;

- rigiditate scăzută: evaluarea în costuri istorice este foarte rigidă, în timp ce valoarea

justă se bucură de o rigiditate mai scăzută;

- comparabilitate, coerenţă: reflectă valoarea actualizată a tuturor instrumentelor

indiferent de natura lor. Valorile istorice nu permit compararea performanţelor reale ale

întreprinderilor, pe când valoarea justă, determinată de pieţele financiare, poate facilita

comparabilitatea conturilor;

- neutralitate: este independentă de intenţia şi de calitatea părţilor, de data de origine a

operaţiilor, de natura instrumentelor (dar numai pentru instrumentele financiare care dispun

de pieţe active);

- previzibilitate: valoarea justă reprezintă cea mai bună bază de previziune a fluxurilor

financiare viitoare, ea fiind fondată pe estimările lor;

- integralitate: valoarea justă permite contabilizarea totală a valorilor. Prin aplicarea

costurilor istorice, nu se contabilizau decât elementele care aveau un cost (produsele

financiare derivate nu se contabilizau şi utilizatorii situaţiilor financiare nu le puteau lua în

considerare pentru evaluarea cash-flow-urilor viitoare). Măsurarea performanţei activităţiiunei firme este mult mai mare prin luarea în considerare, în rezultat, a plusurilor şi

minusurilor de valoare latentă.

- pertinenţă: valoarea justă furnizează o evaluare mai pertinentă pentru cash-flow-urile

viitoare decât celelalte metode de evaluare, dându-le posibilitatea utilizatorilor de informaţii

financiare să ia o decizie mai bună.

1 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , Editura

Economică, 2004;2 Barbu, Elena Mihaela, articolul Calităţile intrinseci ale valorii juste puse sub semnul întrebării , revistaCECCAR, citându-i pe Yves Bernheim, Jean-François Casta, Bernard Colasse, Lionel Escaffre, Pierre Schevin.

Pagina 10 din 117



Valoarea justă este însă mai puţin obiectivă decât costul istoric, ţinându-se cont de

verificabilitatea valorii de intrare, a existenţei unui eventual plan de amortizare, a unor reguli

de creare de provizioane etc.

Valoarea justă este o valoare orientată către viitor, deoarece corespunde cel mai

frecvent fluxurilor de lichidităţi aşteptate să le obţină întreprinderea prin utilizarea sau

vânzarea unui activ.

Se poate spune că, valoarea justă reflectă într-o măsură mai mare rezultatul viitor.

Examinarea bilanţului trece pe planul doi, iar contul de rezultate capătă o mai mare

importanţă în analiza contabil-financiară a societăţilor.

În reglementările contabile din România, prin articulare la Standardele Internaţionale

de Contabilitate valoarea reală (justă sau corectă) este definită prin prisma valorii la care

poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în

cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv. Sau într-o

formă mai explicită, valoarea reală este valoarea recunoscută de piaţă în cadrul tranzacţiilor

directe.

După unele opinii, evaluarea la cost istoric reflectă mai bine realitatea operaţiilor de

investiţii pe termen mediu şi lung, precum şi ciclurile de exploatare; în schimb, evaluarea la

valoarea justă surprinde imediat fluctuaţiile pieţelor. Avantajele oferite de contabilizarea la

valoarea justă în raport cu costul istoric pot fi sintetizate astfel:

- ameliorarea comparabilităţii informaţiei contabile, prin diferenţierea activelor;

- este orientată către previziune, deoarece furnizează informaţii privind profiturile

aşteptate provenind de la activele şi cheltuielile impuse de angajamente în condiţiile

momentului;

- permite analiştilor financiari să realizeze o estimare mai corectă a fluxurilor viitoare

de trezorerie;

- influenţează performanţele întreprinderii generate atât prin deciziile de a continuadeţinerea de active sau de a suporta un pasiv , cât şi prin deciziile de a achiziţiona sau de a

vinde active, de a contracta sau de a stinge angajamente şi permite reflectarea corectă a

incidenţei majorităţii strategiilor de gestiune a riscurilor;

- integrează câştigurile sau pierderile rezultate din eventualele schimbări de preţ;

- este o modalitate simplă de evaluare în cazul instrumentelor direct negociabile pe o

piaţă activă;

Pagina 11 din 117



- este o evaluare neutră, deoarece preţul unui element din bilanţ este determinat pe o

piaţă eficientă sau prin utilizarea unui model de evaluare bazat pe parametri de origine

externă întreprinderii;

- investitorii, principalii utilizatori ai situaţiilor finaciare se bazeaza în esenţă pe

valoarea justă a întreprinderilor în luarea deciziilor, deoarece ea reflectă opinia pieţelor şi

exprimă mai bine valoarea actuală a fluxurilor monetare viitoare;

- gestiunea activă , aducerea pe piaţă a instrumentelor financiare, din ce în ce mai

frecvent, înainte de scadenţa contractuală justifică un mod de evaluare care permite mai buna

reflectare a realităţii economice;

- valorile istorice nu permit compararea performanţelor reale ale întreprinderilor, în

timp ce o valoare la zi, observată pe pieţe facilitează comparabilitatea costurilor.

CAPITOLUL 2

Istoria valorii în contextul unor referenţiale şi sisteme contabile reprezentative

2.1.Convenţiile de evaluare în viziunea dispozitivului reglementar european

(Directiva a IV-a a CEE)

Directiva a IV-a europeană a intrat în vigoare la 25 iulie 1978. Conţinutul ei se referă

la coordonarea dispoziţiilor naţionale cu privire la structura şi conţinutul conturilor anuale şi

ale raportului de gestiune, modurile de evaluare, cât şi la publicarea acestor documente, în

special pentru societăţile cu responsabilitate limitată şi societăţile pe acţiuni.

În ceea ce priveşte metodele de evaluare, în articolul 31 al directivei este prevăzut ca

statele membre să asigure ca evaluarea posturilor care figurează în conturile anuale, să se facă

în conformitate cu următoarele principii (printre altele):- societatea, este de presupus, îşi continuă activităţile sale;

- metodele de evaluare nu pot să fie modificate de la un exerciţiu la altul;

- principiul prudenţei trebuie aplicat în toate cazurile;

- elementele posturilor de activ şi de pasiv trebuie evaluate separat.

Pagina 12 din 117



Articolul 32 al directivei a IV-a precizează că evaluarea trebuie să fie făcută conform

convenţiei costurilor istorice, însă articolul 33 prevede că statele membre pot să autorizeze şi

utilizarea altor reguli de evaluare1:

a) evaluarea imobilizărilor corporale, a căror utilizare este limitată în timp, şi a

stocurilor, pe baza valorii de înlocuire;

b) pentru posturile care figurau în conturile anuale, inclusiv pentru capitalurile proprii,

evaluarea bazată pe alte metode decât cea prevăzută la punctul a), numite îndeobşte metode

destinate să ţină cont de inflaţie;

c) o reevaluare a imobilizărilor corporale şi financiare.

Articolele 34-40 tratează evaluarea cheltuielilor de constituire, a cheltuielilor de

cercetare şi de dezvoltare, a fondului comercial, a celorlalte elemente de activ imobilizat,

precum şi a elementelor de activ circulant (inclusiv a stocurilor).

Referitor la secţiunea evaluării, se desprind următoarele concluzii2:

Se acordă o libertate mare statelor membre, deoarece:

- ele pot să autorizeze sau să impună o derogare de la convenţia costului istoric;

- în anumite cazuri, ele pot să autorizeze o derogare de la regula amortizării pe 5 ani a

cheltuielilor de cercetare şi de dezvoltare, precum şi a fondului comercial;

- pentru anumite elemente ale activului circulant, ele pot să autorizeze corectări

excepţionale de valoare;

- în evaluarea stocurilor, ele pot să autorizeze o derogare de la principiul costului

istoric.

Se acordă o importanţă deosebită conceptului de prudenţă.

Conceptul de prudenţă este pus în relaţie cu o serie de restricţii referitoare la

distribuirea de beneficii:

- rezerva din reevaluare şi alte rezerve asemănătoare nu pot să fie distribuite, atâtatimp cât ele nu corespund unui plus de valoare realizat;

- nu poate fi făcută nici o distribuţie, atâta timp cât cheltuielile de constituire şi,

exceptând situaţia în care statele membre prevăd contrariul, cheltuielile de cercetare şi de

dezvoltare nu au fost complet amortizate.

1

Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , EdituraEconomică, 20042 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I

Pagina 13 din 117



Urmărind realizarea obiectivului imaginii fidele printr-o tendinţă de temperarea

prudenţei, directiva conţine dispoziţii al căror scop este să se evite reducerile excesive de

valoare ca, de exemplu:

- rezerva din reevaluare trebuie să fie suprimată, în măsura în care sumele care i-au

fost afectate nu mai sunt necesare;

- atunci când cauzele care au motivat corectările de valoare aduse elementelor de activ

imobilizat au încetat să mai existe, aceste corectări nu pot să fie menţinute

- o dispoziţie asemănătoare este prevăzută în legătură cu elementele activului

circulant;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli nu trebuie să depăşească necesităţile

Deoarece, în unele state comunitare, fiscalitatea influenţează mult prelucrarea

contabilă, regulile de evaluare conţin clauze care permit punerea în evidenţă a impactului

legislaţiei fiscale asupra contabilităţii ca, de exemplu:

- prelucrarea fiscală generată de rezerva din reevaluare trebuie să fie explicată fie în

bilanţ, fie în anexă;

- dacă elemente ale activului imobilizat sau ale activului circulant fac obiectul

corectărilor excepţionale de valoare în scopuri pur fiscale, mărimile acestor corectări şi

clauzele lor trebuie să fie indicate în anexă;

- trebuie să fie precizată proporţia în care calculul rezultatului exerciţiului a fost

afectat de o evaluare a posturilor pe baza altei metode decăt cea a costurilor istorice, în

vederea obţinerii unor înlesniri fiscale.

Amploarea luată de fenomenele de mondializare a economiilor şi de globalizare a

pieţelor financiare impun lansarea unor proiecte de armonizare a dispoziţiilor contabile

concepute de reprezentanţii ţărilor membre ale Uniunii Europene cu standardele contabile

internaţionale1.

2.2. Poziţia organismului internaţional de normalizare contabilă (IASB) relativ la

convenţiile de evaluare

1 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , EdituraEconomică, 2004;

Pagina 14 din 117



În cadrul contabil conceptual al IASC (1989), sunt prezentate şi convenţiile de

evaluare ce pot fi utilizate de către întreprinderi, fără a fi exprimată o preferinţă cu privire la

alegerea uneia dintre convenţii; acestea sunt următoarele2:

1. Convenţia costului istoric („historical cost”)

Conform acestei convenţii,

- activele sunt contabilizate la nivelul lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi

plătite sau la nivelul valorii juste, în momentul achiziţionării lor, corespunzatoare

contrapartidei date pentru a le cumpăra;

- datoriile sunt contabilizate la nivelul valorii avantajelor primite în schimbul

obligaţiei întreprinderii sau, în anumite situaţii (de exemplu, impozitul asupra

rezultatului), la nivelul lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi ce se presupune că vor fi

vărsate pentru achitarea obligaţiei, în cursul normal al activităţii ei.

2. Convenţia costului actual („current cost”)

Conform acestui convenţii:

- activele sunt contabilizate la nivelul valorii lichidităţilor sau echivalentelor de

lichidităţi pe care ar trebui să le plătim, dacă acelaşi activ sau un activ echivalent ar fi

achiziţionat astăzi;

- datoriile sunt contabilizate la nivelul valorii neactualizate a lichidităţilor sau

echivalentelor de lichidităţi care ar fi astăzi necesare pentru a achita obligaţia.

Şi în standardele contabile este menţionat conceptul de cost de înlocuire; astfel, în

cadrul IAS 15, “Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor”, se subliniază ca acest

cost “derivă, în mod normal, din costul curent de achiziţie al unui activ similar, nou sau

folosit, sau al unei capacitaţi de producţie echivalente, sau al unui potenţial pentru servicii”.

3. Convenţia valorii realizabile (negociate) („realisable (settlement) value”)

Conform convenţiei valorii realizabile:

- activele sunt evaluate la nivelul valorii lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţice ar putea fi obţinute astăzi, în urma vânzării acestora, în contextul unei cesiuni

nelichidative.;

- datoriile sunt evaluate la nivelul valorii lor de decontare, adică la nivelul mărimii

neactualizate a lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi ce ar urma să fie plătite, pentru a

achita datoriile, în cursul normal al exploatării.

2 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Bunea, Ştefan, Bazele contabilităţii – o abordare europeană şiinternaţională , Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Pagina 15 din 117



pentru contabilizarea datoriilor, incluzând contabilizarea leasing-urilor, a pensiilor,

combinaţiilor de întreprinderi, recunoaşterea veniturilor şi a instrumentelor financiare,

precum şi reevaluarea activelor.

Fundamentarea valorii juste este condiţionată de existenţa unei pieţe active. Din

diferite norme internaţionale (IAS 36, Deprecierea activelor, IAS 38, Imobilizările

necorporale), aflăm că este considerată activă acea piaţă în care sunt reunite condiţiile

următoare:

elementele negociate pe această piaţă sunt omogene;

se pot găsi, în mod normal, în orice moment, cumpărători şi vânzători ce pot ajunge la

un acord;

preţurile sunt puse la dispoziţia publicului.

În anumite domenii, este evidentă dificultatea găsirii unei pieţe active. Dacă pieţele

financiare se pot prevala unei asemenea definiţii, nu acelaşi lucru se poate spune întotdeauna

despre schimburile de bunuri fizice.

Întrucât bunul evaluat continuă să fie utilizat de întreprindere, el nefiind cedat printr-

un acord de vânzare irevocabil, determinarea valorii juste devine o problemă de estimare, ce

induce o doză de subiectivism, deoarece întreprinderea ia în considerare rezultatul

tranzacţiilor recente, realizate asupra activelor similare, din acelaşi sector de activitate.

Când nu există o piaţă activă, în estimarea valorii juste se vor utiliza alte tehnici, cum

ar fi metoda costului de înlocuire net. Spre exemplu, în IAS 16 se arată că valoarea justă a

terenurilor şi clădirilor este, de obicei, valoarea lor de piaţă. Această valoare este determinată

pe baza unor evaluări, efectuate de regulă de evaluatori autorizaţi.

Combinarea sau substituirea acestor convenţii de evaluare este justificată prin:

- necesitatea asigurării unui raport optim între relevanţa şi credibilitatea informaţiei

contabile (atât în momentul obţinerii acesteia cât şi în procesul de fundamentare a deciziei,

care poate fi iniţiat ulterior);- respectarea unor criterii de performanţă specifice gestiunii financiare a întreprinderii

(lichiditate, solvabilitate, risc, rentabilitate, echilibru financiar);

- respectarea restricţiei de menţinere a capitalului, etc.

Un exemplu în care valori istorice, actuale precum şi valori disponibile în viitor dar

aduse la momentul prezent sunt aşezate faţă în faţă şi comparate pentru a selecta valoarea

economică a unui bun şi de aici valoarea depreciată a acestuia, este oferit de norma IAS 36,

Deprecierea activelor:

Pagina 17 din 117



„Valoarea de utilitate şi valoarea de piaţă sunt adesea foarte apropiate. Valoarea de

piaţă şi costul actual sunt uneori de preferat valorii actualizate (de utilitate) deoarece sunt

bazate pe date exterioare întreprinderii şi deci obiective. Valoarea de utilitate rezultă din

calcule interne chiar dacă se raportează şi la date comparabile, observate şi în alte

întreprinderi”.

IAS 1 nu include şi costul istoric în categoria principiilor sau convenţiilor contabile

iar în alte norme se face totuşi referire la costul istoric; spre exemplu, în IAS 29, Prezentarea

conturilor în economiile hiperinflaţioniste, se menţionează:

„În majoritatea ţărilor, situaţiile financiare, întocmite cu titlu principal, sunt pregătite

pe baza costului istoric, fără să se ţină cont nici de evoluţia nivelului general al preturilor, nici

de creşterea preţurilor specifice ale activelor deţinute, cu excepţia cazului în care

imobilizarile corporale şi valorile imobiliare sunt reevaluate. Totuşi, anumite întreprinderi

prezintă, cu titlu principal, situaţii financiare ce se bazează pe convenţia costului actual, care

ţine cont de efectele schimbărilor de preţuri specifice ale activelor deţinute”.

2.3. Particularităţi ale sistemelor de evaluare utilizate în câteva sisteme contabile

reprezentative

La trei decenii după crearea organismului internaţional de normalizare contabilă

(I.A.S.C.) şi în ciuda rezultatelor procesului de armonizare, imaginile contabile ce descriu o

aceeaşi realitate diferă serios de la o ţară la alta1. Această situaţie continuă să provoace

confuzie în rândul utilizatorilor situaţiilor financiare care caută o informaţie fiabilă şi

relevantă în scopul ameliorării deciziilor lor.

2.3.1. Sisteme de evaluare utilizate în Franţa şi Germania

În Franţa, Codul de Comerţ şi Planul Contabil General (PCG) consideră costurile

istorice ca fiind criteriul primordial de evaluare. În Germania, principalul crez al politicii

statale germane este stabilitatea monedei, iar de aici decurge respectarea cu stricteţe a

principiului costurilor istorice. Se deduce că atât Franţa, cât şi Germania, se îndepărtează de

la dispoziţiile Directivei a IV-a, care permite utilizarea şi altor baze de evaluare2.

1

Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.2 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I;

Pagina 18 din 117



În Planul Contabil General francez convenţiile de evaluare şi de prezentare a

informaţiei contabile sunt: costul istoric, prudenţa, necompensarea, intangibilitatea bilanţului

de deschidere. Conform PCG, evaluarea la costul istoric comportă trei etape: definirea valorii

de intrare, determinarea valorii de inventar şi calcularea valoarea la închiderea conturilor sau

valoarea de bilanţ..

În funcţie de caz, valoarea de intrare poate fi costul de achiziţie, costul de producţie

sau valoarea venală. Costul istoric corespunde costului de achiziţie pentru bunurile

achiziţionate cu titlu oneros şi costului de producţie, pentru bunurile fabricate de

întreprindere. Dreptul contabil francez prevede mai multe derogări de la aplicarea costului

istoric. Pentru conturile consolidate, este permisă utilizarea regulilor de evaluare, ţinând cont

de variaţiile de preţ sau de valorile de înlocuire. De asemenea, societăţile comerciale pot

utiliza pentru pregătirea situaţiilor financiare consolidate metoda costului istoric indexat sau

valoarea de

înlocuire pentru imobilizările corporale amortizabile şi pentru stocuri. Aceste reguli

de evaluare, derogatorii de la prevederile Codului de Comerţ, sunt puse rareori în aplicare.

Celelalte derogări generale decurg din posibilitatea de evaluare, în conturile individuale, a

titlurilor de participare prin punerea în echivalenţă, utilizarea valorii de piaţă pentru evaluarea

contractelor la termen şi a opţiunilor ratelor dobânzilor şi pentru reevaluarea ansamblului

imobilizărilor corporale şi financiare autorizate prin Codul de Comerţ. În cazul în care

imobilizările corporale şi financiare ale unei întreprinderi sunt reevaluate, anexa trebuie să

indice: metoda utilizată, lista posturilor vizate şi mărimea lor, preluarea fiscală a diferenţei

din reevaluare şi evoluţia posturlior de pasiv implicate; dacă întreprinderile franceze îşi

întocmesc situaţiile lor financiare în costuri istorice, nu au nici o obligaţie pe linia de

informare asupra evaluărilor.

În situaţii de inflaţie, în Franţa, cu excepţia unor operaţii de reevaluare sau a altor

practici de natură fiscală, care vizează atenuarea efectelor negative ale inflaţiei asuprafidelităţii conturilor, şi, în special, a rezultatului, pricipiul costului istoric a rămas în

continuare principiul legal pentru contabilitatea financiară. Întreprinderile franceze pot ţine,

în mod facultativ, o contabilitate de inflaţie, eventual în cadrul contabilităţilor de gestiune,

atunci când mediul economic ar impune-o.

Pentru conversiunea situaţiilor financiare ale întreprinderilor situate în ţările cu o

inflaţie mare, Planul Contabil General francez oferă două posibilităţi:

- fie conversiunea directă a acestor titluri, pe baza metodei temporale;

Pagina 19 din 117



- fie corectarea conturilor, mai întâi pe baza unui indice care să reflecte variaţiile

generale ale preţurilor, după care conversiunea acestora, pe baza cursului de închidere.

Conversiunea situaţiilor financiare ale filialelor situate în ţările hiperinflaţioniste nu

vizează toate întreprinderile. Ca atare, informaţia furnizată variază în mod considerabil de la

o întreprindere la alta. Prelucrarea cel mai des practicată este reevaluarea activelor

nemonetare1.

2.3.2 Sisteme de evaluare utilizate în Marea Britanie

În Marea Britanie, în întocmirea situaţiilor financiare, pentru fiecare categorie de

active sau datorii, trebuie să fie selectată o bază de măsurare (evaluare): fie costul

istoric, fie valoarea curentă, conform Legii societăţilor. Baza selectată va fi aceea care asigură

cel mai bine obiectivul situaţiilor financiare şi cerinţele referitoare la caracteristicile calitative

ale informaţiilor financiare, având în vedere natura activelor sau datoriilor vizate şi

circumstanţele vizate2.

Un activ sau o datorie, care este evaluat/ă prin utilizarea costului istoric ca bază, este

recunoscut/ă iniţial la costul tranzacţiei. Un activ sau o datorie, care este evaluat/ă prin

utilizarea valorii curente ca bază, este recunoscut iniţial la valoarea sa curentă, din momentul

în care a fost achiziţionat/asumată.

Evaluarea va avea loc dacă sunt asigurate următoarele condiţii3:

- activele reevaluate la costul istoric sunt aduse la cea mai mică valoare dintre cost şi

valoarea recuperabilă;

- elementele monetare exprimate în monede străine sunt aduse la mărimile bazate pe

cursurile actualizate;

- activele şi datoriile exprimate pe baza valorii curente sunt aduse la valorile curente

actualizate.Totuşi, astfel de evaluări vor fi recunoscute numai dacă există o probă suficientă că

expresia valorică a activului sau a datoriei s-a schimbat şi noua valoare a activului sau a

datoriei poate fi măsurată fiabil.

Bazele alternative de evaluare

1 Feleagă, Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, 1999, vol. I;2

Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , EdituraEconomică, 2004;3 Idem.

Pagina 20 din 117



Conform reglementărilor contabile britanice, activele pot să fie exprimate la costul

istoric, costul de înlocuire sau valoarea realizabilă netă, iar datoriile, la costul istoric, costul

de decontare a datoriei prin cele mai economice mijloace disponibile sau, în unele cazuri, la

valoarea pe care entitatea poate să o angajeze, în mod curent, prin emisiunea unei datorii

similare. Singura caracteristică importantă prin care se disting aceste baze de evaluare este

dacă ele sunt bazate pe costul istoric sau pe valoarea curentă.

Aceste baze de evaluare pot fi utilizate în situaţiile financiare, prin una din

următoarele căi1:

a) Pentru toate activele şi datoriile poate să fie utilizată o singură bază de evaluare. De

exemplu, toate activele şi datoriile pot să fie evaluate la costul istoric. Un astfel de mod este

cunoscut sub numele de sistemul costului istoric. În mod alternativ, toate activele şi datoriile

pot să fie evaluate la valoarea curentă. Un astfel de mod este cunoscut sub numele de

sistemul valorii curente.

b) Unele categorii de active sau de datorii pot să fie evaluate pe baza costului istoric,

iar altele, pe baza valorii curente. Un astfel de mod este recunoscut sub numele de sistemul de

evaluare mixt. În realitate, nu există un singur sistem de evaluare mixt, ci mai multe, fiecare

presupunănd o combinare diferită a costului istoric cu valoarea curentă.

Sistemul de evaluare mixt permite ca baza de evaluare să fie selectată separat, pentru

fiecare categorie de active sau de datorii. El permite, de asemenea, utilizarea costului istoric

(sau a valorii curente) pentru toate activele şi datoriile, în măsura în care acesta (costul

istoric) (sau valoarea curentă) este cea mai adecvată evaluare, pentru fiecare dintre categoriile

respective. Un atare mod de evaluare poate să fie adaptat la circumstanţele particulare ce pot

să apară2.

Evaluările alternative pe baza valorii curente

Valoarea curentă a unui activ poate fi determinată prin referire la valoarea de intrare(costul de înlocuire), valoarea de ieşire (valoarea realizabilă netă) sau valoarea de utilitate

(valoarea actuală a fluxurilor de trezorerie aşteptate din utilizarea continuă şi ultima vânzare

realizată de proprietarul actual). Pentru unele active (de exemplu, investiţii sub formă de

titluri comerciale, aceste trei evaluări alternative bazate pe valorile curente conduc la mărimi

identice, cu diferenţieri mici în privinţa costurilor tranzacţiei. Totuşi, pentru alte active (de

1

Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , EdituraEconomică, 2004;2 Idem.

Pagina 21 din 117



exemplu, imobilizările specifice domeniului respectiv de activitate), diferenţele între

evaluările alternative pot să fie semnificative.

Este necesar deci, să se selecteze dintre aceste evaluări alternative ale valorii curente,

evaluarea care maximizează relevanţa bazei valoare curentă. Astfel spus, valoarea curentă

exprimă cea mai mare relevanţă când ea reflectă pierderea pe care entitatea ar suporta-o dacă

ea ar fi deposedată de activul implicat de operaţie. Această evaluare este cunoscută sub

numele de „valoare de deposedare” sau „valoare de întreprindere” şi depinde de

circumstanţele în care se găseşte entitatea1.

Valoarea curentă a unei datorii este posibil să fie selecată de o manieră similară

(utilizându-se conceptul de „valoare de salvare”). Valoarea de salvare a unei datorii este cea

mai mică valoare la care entitatea poate să se priveze de o obligaţie (cea mai mică valoare la

care datoria poate, în mod ipotetic, să fie achitată)2.

2.3.3. Sisteme de evaluare utilizate în Statele Unite ale Americii

În Statele Unite ale Americii cadrul conceptual american (FASB – Financial

Accounting Standard Board) prezintă cinci baze de evaluare utilizate în practică:

- costul istoric

- costul actual sau valoarea de înlocuire

- valoarea de piaţa

- valoarea netă de realizare

- valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie

FASB încurajează orice formă de evaluare, atâta timp cât aceasta asigură pertinenţa şi

fiabilitatea informaţiilor furnizate de situaţiile financiare, dar metoda de evaluare considerată

cea mai potrivită pentru determinarea valorii unui bun este metoda bazată pe valoarea

actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare3. Acest concept este evident superior conceptelor de valori trecute (costurile istorice), de preţuri curente de intrare (costul de înlocuire, costul

de reînnoire etc.) şi de preţuri curente de ieşire (valoarea netă de realizare, valoarea de piaţă,

valoarea de lichidare etc.). Conceptul cel mai apropiat de noţiunea de valoare actualizată este

cel bazat pe preţurile curente de ieşire.

1 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , Editura

Economică, 2004;2 Idem;3 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I;

Pagina 22 din 117



În contabilitatea americană este interzisă utilizarea valorilor reevaluate în situaţiile

financiare. Dimpotrivă, norma FAS 89 încurajează întreprinderile să publice, pentru fiecare

dintre ultimii cinci ani, o informare cât se poate de completă asupra efectelor inflaţiei, în

special cifra de afaceri retratată, rezultatul ordinar calculat pe baza costurilor actuale, câştigul

sau pierderea de putere de cumpărare, referitoare la poziţia monetară netă, variaţia costului

actual al imobilizărilor corporale, activul net calculat pe baza costurilor actuale, etc1.

În ceea ce priveşte contabilitatea de inflaţie, norma FAS 52 consideră că o monedă

afectată de inflaţie nu poate să fie considerată ca o deviză funcţională.. Ca atare, situaţiile

financiare întocmite în moneda unei economii hiperinflaţioniste trebuie să fie

convertite, mai întâi în moneda funcţională, prin utilizarea metodei temporale, după

care

moneda funcţională este convertită în moneda de consolidare, pe baza metodei

cursului de închidere. Prin aplicarea acestui procedeu se ajunge, de fapt, la o reevaluare a

situaţiilor financiare în cauză2.

2.4. Pierderea pertinenţei modelului contabil al valorii

Contabilitatea în costuri istorice este una orientată spre trecut, pe care îl descrie prin

distincţia flux-stoc (Cont de profit şi pierdere – Bilanţ). Perspectiva continuităţii activităţii

întreprinderii ridică întrebarea: întreprinderea n-ar trebui să se orienteze spre viitor (chiar şi în

materie de evaluare) în loc să se cantoneze exclusiv în trecut3? În ultima vreme, o idee a

devenit din ce în ce mai actuală, şi anume: contabilizarea unor elemente la valoarea estimată

a fluxurilor viitoare de trezorerie pe care acestea le pot aduce întreprinderii.

Problema relaţiilor între modelul contabil al valorii şi valoarea modelului contabil

poate fi abordată din următoarele perspective4:

Este pertinent modelul contabil tradiţional de evaluare?Cum se poate interpreta lipsa de pertinenţă a modelului?

Se poate restaura pertinenţa acestui model?

1 Feleagă, Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, 1999, vol. I;2 Idem;3 Bunea, Ştefan, Transpunerea conceptului de creare a valorii în contabilitate, articol apărut în revista

CECCAR, 2002;4 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

Pagina 23 din 117



Analiza informaţiilor contabile conduce la o evaluare a întreprinderii, conformă cu

valoarea reflectată în cursul bursier al acţiunilor sale. În acest scop, se evaluează intensitatea

legăturii între valoarea contabilă şi valoarea bursieră a întreprinderii calculând variaţia

cursurilor bursiere la rezultatul contabil şi la situaţia netă. Conform studiilor recente, s-a

arătat că informaţiile contabile reflectă din ce în ce mai puţin valoarea bursieră a

întreprinderilor.

Pertinenţa modelului contabil al valorii trebuie judecată şi din perspectiva

consecinţelor aplicării principiului prudenţei, care determină contabilitatea să ţină cont de

eventuale pierderi şi să nu înregistreze decât tardiv anumite câştiguri. Aplicarea

principiului prudenţei tinde să ducă întreprinderile în creştere puternică la pierderi care nu

reflectă deloc capacitatea lor de a obţine profit.

Studiile empirice au arătat că mai ales rezultatul net este cel care a pierdut pertinenţa

în materie de evaluare a întreprinderii1.

Opţiunea pentru un model contabil de evaluare conduce la o reprezentare semnificativ

diferită a aceleiaşi realităţi economice şi financiare a întreprinderii. Costul istoric pare să

traducă mai bine realitatea investiţiilor pe termen lung şi mediu. În schimb, valoarea justă

reflectă imediat fluctuaţiile pieţelor şi permite evitarea efectelor oportuniste ale anumitor

tranzacţii. Se ridică problema rolului şi a responsabilităţii normalizatorului contabil în

alegerea unei unice convenţii de evaluare care s-ar impune tuturor întreprinderilor.

Cadrele contabile conceptuale, mai ales cel al IASB şi al FASB, se pun de acord în a

considera că obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza o informaţie utilă şi pertinentă

privind poziţia financiară, performanţele şi modificarea poziţiei financiare a întreprinderii.

Ele recunosc că există numeroase convenţii de evaluare care prezintă diferite grade de

pertinenţă şi de fiabilitate.

La origine, IASB şi FASB nu au prescris sau privilegiat nici o convenţie de evaluare,

existând doar observaţia că utilizarea costului istoric este cel mai adesea adoptată deîntreprinderii pentru elaborarea situaţiilor financiare. De câţiva ani, cei doi normalizatori

militează în favoarea recursului la valoarea justă şi la aplicarea ei extensivă.

Această opţiune în favoarea unei aplicări extinse a valorii juste nu poate fi interpretată

independent de referinţele reţinute de FASB şi IASB cu privire la obiectivele asociate

situaţiilor financiare şi cu privire la categoria de utilizatori care trebuie să fie privilegiată.

Astfel, IASB, notează în cadrul său conceptual: "Cum investitorii sunt aportorii de capitaluri

1 Idem.

Pagina 24 din 117



cu risc, situaţiile financiare care răspund nevoilor lor, vor răspunde la majoritatea nevoilor

celorlalţi utilizatori susceptibili să fie satisfăcuţi de situaţiile financiare."

În alegerea unui model de evaluare, trebuie avută în vedere respectarea urmatoarelor

criterii: fidelitatea reprezentării realităţii economice, capacitatea predictivă a performanţei

contabile şi traducerea intenţiei de gestiune1.

Criteriul fidelităţii reprezentării realităţii economice

În ceea ce priveşte măsurarea rezultatului întrprinderii, conform modelului de

evaluare la valoare justă, acesta este evaluat pe baza condiţiilor economice curente: sunt luate

în considerare pierderile şi beneficiile latente legate de evoluţiile parametrilor de piaţă, prin

definiţie, exogene întreprinderii.

În modelul de evaluare la costuri istorice, pierderile şi profiturile nu sunt traduse în

rezultatul contabil decât atunci când are loc o tranzacţie.

Recursul la modelul de evaluare prin valoarea justă poate fi considerat ca impropriu în

diverse situaţii, pentru a da o imagine fidelă a realităţii economice a întreprinderii. Având în

vedere aceste consideraţii, putem observa că pertinenţa unei convenţii de evaluare nu poate fi

judecată de o manieră absolută şi că ea trebuie apreciată în funcţie de calităţile aşteptate ale

informaţiei furnizate în situaţiile financiare.

Criteriul capacitatăţii predictive a informaţiei privind performanţa contabilă

Una din calităţile aşteptate ale informaţiei privind performanţa este caracterul său

predictiv, cu alte cuvinte capacitatea sa de a releva tendinţele viitoare. Sub acest aspect,

utilizarea valorii juste este mai potrivită pentru a reflecta rezultatul real.

Criteriul traducerii intenţiei de gestiune

Doar o lectură detaliată a contului de profit şi pierdere permite diferenţierea

veniturilor realizate (dobânzi) de variaţiile valorii juste. Sub acest aspect este recomandat să

se evidenţieze distinct, în postul "Alte câştiguri şi pierderi", plusurile şi minusurile de valoare

din cesiune dar şi din variaţia valorii juste a instrumentelor care continuă să figureze în portofoliu.

Analiza şi compararea celor două modele contabile evaluare

Din perspectiva convenţiei de evaluare în costuri istorice, performanţa tradusă în

conturi este perfect coerentă cu evoluţia situaţiei trezoreriei întreprinderii (ţinând cont de

ipoteza de reinvestire a fondurilor în plasamente imediate şi fără risc). S-ar putea considera că

traducerea performanţei furnizate de această metodă este mai fidelă naturii economice şi

1 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

Pagina 25 din 117



financiare a investiţiei, în măsura în care ea reflectă mai bine ciclul de exploatare şi

neutralizează fluctuaţiile intermediare sau imediate.

Dimpotrivă, din perspectiva convenţiei de evaluare la valoare justă, performanţa

întreprinderii exprimată de conturi, traduce imediat variaţiile parametrilor de piaţă. Ea se

îndepărtează de situaţia trezoreriei efective a întreprinderii şi de modul de gestiune al unei

investiţii efectuate pe baza unui ciclu de durtată medie sau lungă.

În primul rând, se reţine opţiunea de schimbare a conţinutului informaţiilor raportate

în situaţiile financiare, fără a schimba frecvenţa situaţiilor financiare publicate. Poate să fie

vorba, de exemplu despre contabilizarea activelor întreprinderii la valoarea de piaţă, sau

despre publicarea unui "comprehensiv income" (rezultat economic). Se evocă posibilitatea de

a proceda mai frecvent la un reporting (în fiecare lună, de exemplu) ştiind că publicaţiile mai

frecvente reduc probabilitatea ca alte surse de informaţie să anticipeze (sau să capteze)

variaţiile valorii. Se consideră, în sfârşit, că este posibilă schimbarea perspectivei informaţiei

raportate prin reactualizarea situaţiilor financiare.

Alegerea uneia sau a mai multora din aceste opţiuni poate contribui la creşterea

pertinenţei modelului contabil cu condiţia ca etaloane clare să fie propuse în termeni de

obiective ale informării contabile ştiind că situaţiile financiare trebuie să-şi conserve

dimensiunea de verificabilitate şi chiar o anumită obiectivitate.

CAPITOLUL 3

Evaluarea poziţiei financiare a întreprinderilor

3.1. Dificultăţi de definire, evaluare şi recunoaştere a elementelor poziţiei financiare a

întreprinderii

Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale

unei întreprinderi aşa cum sunt raportate în bilanţ şi este influenţată de:

- resursele economice pe care întreprinderea le controlează;

- structura financiară a întreprinderii;

- lichiditatea şi solvablitatea întreprinderii;

- capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară

activitatea.

Pagina 26 din 117



IASB defineşte poziţia financiară prin următoarele patru coordonate1:

Resursele economice pe care întreprinderea le controlează

Se consideră că informaţiile despre resurse sunt utile în măsura în care ele ajută la

previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie.

În cadrul conceptual al IASB se prezizează că, pentru a fi recunoscute ca active

resursele trebuie sa îndeplinească următorele condiţii:

să fie controlate de întreprindere

Putem considera ca o resursă este controlată dacă întreprinderea are posibilitatea de a

extrage avantajele economice încorporate dar şi capacitatea de a restrânge accesul altor

entităţi la potenţialul pe care acestea îl oferă.

Întreprinderea care are acces la avantajele economice viitoare, dar care nu a avut până

la data bilanţului capacitatea de a limita accesul altor persoane la aceste avantaje, nu va

înregistra un activ la data bilanţului.

să rezulte din evenimente trecute.

Resursele economice trebuie să fie controlate, ca urmare a unor tranzacţii sau

evenimente trecute.

să genereze avantaje economice viitoare pentru întreprindere

Capacitatea de a genera avantaje economice viitoare este dimensiunea esenţială a unui

activ. Avantajele economice legate de un activ corespund potenţialului prin care acest activ

contribuie, direct sau indirect, la un flux de lichidităţi sau de echivalente de lichidităţi.

Există o legătură strânsă între ieşirile de numerar şi generarea de active, dar nu este

neapărat necesar ca cele două să coincidă. De exemplu, elemente care au fost donate unei

întreprinderi pot satisface definiţia unui activ, deşi operaţia de donare nu presupune o ieşire

de numerar.

Definiţia dată de cadrul contabil conceptual american activului este mai restrictivă:activele sunt avantaje economice viitoare probabile, obţinute sau controlate de o entitate, în

urma unor tranzacţii sau evenimente trecute. Nu se face referire la resurse ci la avantajele

economice viitoare probabile.

Profesorul Niculae Feleagă, în lucrarea „Sisteme contabile comparate – contabilităţile

anglo-saxone", vol. 1, remarcă faptul ca definiţia dată de FASB a generat controverse privind

capitalizarea elementelor necorporale precum mărcile, părţile de piaţă, cheltuielile de1

Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

Pagina 27 din 117



cercetare etc. Dificultăţile de recunoaştere, de măsurare aferente conceptului de avantaje

economice viitoare îi diminuează valoarea operatorie.

Cadrul conceptual britanic defineşte activele astfel: „drepturi sau alte moduri de acces

la avantajele economice viitoare, controlate de o entitate, ca rezultat al tranzacţiilor şi

evenimentelor trecute.” Din definiţie reiese faptul că nu avantajele economice sunt controlate

de întreprindere ci drepturile şi alte moduri de acces la aceste avantaje.

Structura financiară a întreprinderii

Informaţiile despre structura financiară sunt utile pentru a anticipa nevoile de

creditare şi modul în care rezultatele şi fluxurile viitoare de trezorerie vor fi repartizate celor

care au un interes în întreprindere. Acestea sunt utile şi pentru anticiparea şanselor

întreprinderii de a primi finanţare în viitor.

În definiţia capitalurilor proprii, indiferent de cadrul conceptual la care ne raportăm,

esenţial este conceptul de interes rezidual. Acesta se fundamentează pe ipoteza lichidării

întreprinderii. ASB utilizează ca echivalent al noţiunii de capitaluri proprii noţiunea "

interesele proprietarilor".

La baza capitalurilor proprii se găseşte numai un drept de proprietate rezidual asupra

ansamblului activelor entităţii nu şi asupra unor active specifice. Din definiţia de mai sus şi,

în special, din formula "interes rezidual" decurge că datoriile au un drept privilegiat asupra

activelor entităţii şi, ca atare, ele trebuie să fie plasate înaintea capitalurilor proprii atunci

când este vorba despre interesul sau de dreptul lor asupra aceloraşi active.

Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii

Informaţiile privind lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii sunt importante

deoarece ajută la realizarea de previziuni cu privire la capacitatea întreprinderii de a-şi onora

angajamentele financiare scadente. Lichiditatea este expresia gestiunii pe termen scurt în timpce solvabilitatea vizează o perspectivă mai lungă.

În lucrarea „Contabilitatea ca instrument de putere”, Mihaela Minu remarcă faptul că

interesul pentru această dimensiune a poziţiei financiare a întreprinderii este diferit în funcţie

de modul de conducere al firmei respective: dacă finanţarea întreprinderii privilegiază

creditorii se va acorda o atenţie deosebită lichidităţii; dacă interesul acţionarilor este

dominant, accentul va fi pus pe solvabilitatea întreprinderii.

Capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi

Pagina 28 din 117



desfăşoară activitatea

În cadrul conceptual britanic se precizează că „adaptabilitatea financiară a unei

întreprinderi este abilitatea sa de a acţiona efectiv perntru a modifica mărimea şi ritmul

fluxurilor de trezorerie, astfel încât să răspundă la necesităţile neaşteptate sau la oportunităţile

ivite.”

Dificultăţile contabile şi conceptuale privind politicile întreprindere sunt întreţinute în

mare măsură de "disputa" bilanţ-cont de profit şi pierdere în ceea ce priveşte reflectarea

performanţei întreprinderii.

Obţinerea simultană a unui bilanţ şi a unui cont de profit şi pierdere ridică atât

probleme conceptuale cât şi practice.

În Planul Contabil General francez se precizează că bilanţul este „...situatia activă şi

pasivă a patrimoniului...” . Bernard Colasse, în lucrarea „Comptabilité générale”, remarcă

incertitudinea acestei definiţii, care se referă la accepţiunea juridică a terme-nului, nu la cea

economică sau financiară. Bilanţul este definit ca fiind „documentul contabil care permite

cunoaşterea la un moment dat a ansamblului resurselor de care beneficiază o întreprindere

precum şi a ansamblului utilizărilor corespondente”. Astfel, în Franţa utilizarea bilanţului

contabil este orientată în sensul elaborarii unui tablou de utilizări-resurse. Prin bilanţ se

analizează echilibrul financiar al întreprinderii, utilizând relaţia dintre fondul de rulment,

necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.

În prezent se constată în contabilitatea franceză tendinţa de a înlocui tabloul de

utilizări-resurse cu tabloul de trezorerie, recunoscându-se obiectivitatea utilizării fluxurilor de

trezorerie ale întreprinderii în comparaţie cu utilizarea fondului de rulment.

Se poate observa o orientare clară spre accepţiunea anglo-saxonă a noţiunii de poziţie

financiară: "Bilanţul este situaţia elementelor active, a elementelor pasive ale patrimoniului

întreprinderii şi a diferenţei lor care corespunde capitalurilor proprii1."

Deşi se consată orientarea către modelul britanic, totusi sunt păstrate vechile de- finiţiiale activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Astfel, în Planul Contabil General francez

activele sunt definite ca fiind „elemente ale patrimoniului având o valoare economică

pozitivă pentru întreprindere”. Noţiunea de patrimoniu nu este definită. În aceasta acceptiune,

activele nu reprezinta decât drepturile de proprietate şi creanţele pe care le deţine

întreprinderea în momentul întocmirii bilanţului, ceea ce exclude bunurile care fac parte din

1 Henrard Monique, Heim Marie-José, Aguilar Marie-Hélène - Dictionnaire comptable, citat de Bunea Ştefan în

Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile de conservatorism şi deoptimism contabil

Pagina 29 din 117



ceea ce ar putea să se numească patrimoniul său economic. Această definiţie poate avea

consecinţe neplacute în practica contabilă, deoarece se poate ajunge la neînregistrarea sau

înregistrarea incorectă a unor elemente de activ.

Pasivul (extern) este definit astfel: "Elemente ale patrimoniului având o valoare

economică negativă pentru întreprindere", definiţie care deasemenea poate conduce la

consecinţe nedorite în practică.

În mod implicit, situaţia netă este înţeleasă ca fiind pasivul intern al întreprinderii şi

este înţeleasă ca fiind „valoarea contabilă a drepturilor de proprietate care influenţează

întreprinderea.” Conceptul de activ net este înlocuit cu cel de capitaluri proprii.

În ultimul timp au apărut unele probleme legate de evaluarea produselor financi-are

nou-apărute, pentru măsurarea cărora nu există reglementări şi normalizări contabile.

Deasemnea a devenit necesară delimitarea clară între noţiunile de datorii şi capitaluri proprii.

3.2. Evaluarea activelor

Activele sunt resurse controlate de întreprindere, care provin din evenimente trecute şi

sunt purtătoare de avantaje economice viitoare ( conform definiţiei dată de IASC prin cadrul

său conceptual). Definiţia dată activelor de planul contabil francez este putin diferită:

elemente ale patrimoniului care au o valoare economică pozitivă pentru întreprindere.

Activele se clasifică în:

active imobilizate;

active circulante;

conturi de regularizare şi asimilate;

prime de rambursare a obligaţiunilor.

3.2.1. Evaluarea activelor imobilizate

Activele imobilizate sunt bunuri şi valori deţinute de întreprindere care sunt utilizate o

perioadă îndelungată; valoarea activelor imobilizate se recuperează, de regulă, prin sistemul

amortizărilor. Activele imobilizate sunt clasificate în imobilizări necorporale, corporale şi

financiare.

3.2.1.1. Evaluarea imobilizărilor necorporale

Pagina 30 din 117



Imobilizările necorporale cuprind mijloace imateriale dar care au o valoare reală

pentru întreprindere (concesiuni, brevete, licenţe, mărci, fondul comercial, programele

informatice), precum şi cheltuieli capitalizabile în bilanţ, recuperabile pe mai multe exerciţii

(cheltuieli de constituire şi cheltuieli de cercetare-dezvoltare)1.

Conform IASC, un activ necorporal este un activ identificabil, care nu are o existenţă

fizică, care este deţinut de o întreprindere pentru a fi utilizat în producţia de bunuri sau

prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative şi care este

prevăzut să fie utilizat o perioadă mai mare de un exerciţiu.

În cadrul contabil conceptual al IASC se menţionează că, pentru a fi contabilizat, un

activ necorporal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să genereze de o manieră probabilă avantaje economice viitoare;

să aibă un cost măsurabil în mod fiabil.

La intrarea în întreprindere, imobilizările necorporale sunt evaluate la costul de

achiziţie sau la costul de producţie, în cazul în care bunul este fabricat de întreprindere.

Dacă pe parcursul utilizării bunului sunt angajate cheltuieli care conduc la creşterea

avantajelor economice viitoare generate de bunul respectiv, acestea sunt adăugate la valoarea

activului.

Standardul IAS 38 precizează referitor la contabilizarea iniţiala a unei imobilizari

necorporale: „Un activ necorporal trebuie măsurat iniţial la cost”. Dacă achiziţia are loc cu

ocazia unei regrupări de întreprindere, evaluarea se face la valoarea justă la data operaţiei.

Dacă mărimea costului unei imobilizari necorporale achiziţionate nu poate fi evaluată în mod

fiabil, acest activ nu este contabilizat ca o imobilizare necorporală separată, dar este inclus în

goodwill.

Fondul comercial (cel extern) se determină ca diferenţă între costul de achiziţie al

fondului de comerţ respectiv şi valoarea justă a elementelor componente. În ceea ce priveşte

goodwill-ul sau diferenţa din achiziţie, aceasta corespunde diferenţei dintre valoareaîntreprinderii achiziţionate în ansamblu sau/şi valoarea contabilă a bunurilor active

identificate, diminuată cu valoarea pasivelor.

La închiderea exerciţiului, conform IAS 38, activele necorporale sunt evaluate la

costul lor, diminuat cu amortizările cumulate şi pierderile din deprecieri (prelucrarea de

referinţă). Dacă valoarea recuperabilă este mai mică decât valoarea contabilă, atunci se

consideră că activul respectiv este depreciat.

Cnform celeilalte prelucrări autorizate, imobilizările necorporale pot fi reevaluate, cu1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I

Pagina 31 din 117



condiţia ca aceeaşi prelucrare să se aplice tuturor elementelor de acest tip. Prin

reevaluare, se

înlocuieşte valoarea netă contabilă a bunului cu valoarea sa justă.

Imobilizările necorporale pot fi evaluate la valoarea lor justă, dacă aceasta poate fi

măsurată în mod fiabil (adică dacă a avut loc o tranzacţie recentă sau dacă există o

piaţă

secundară activă pentru acest tip de imobilizări).

Se poate spune că există o piaţă secundară activă dacă1:

- activele respective sunt relativ omogene (identice sau divizibile în unităţi identice);

- în orice moment există suficiente active de acest tip, care fac obiectul pieţei;

- preţurile sunt disponibile la nivelul publicului.

O astfel de piaţă nu poate să existe pentru mărci, titluri de presă, brevete, deoarece,

prin natura lor, aceste elemente sunt unice.

Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să

nu difere substanţial de cea care ar fi fost determinată folosind valoarea justă la data

întocmirii bilanţului.

Uneori, este dificil să se aprecieze dacă o imobilizare necorporală generată intern

îndeplineşte condiţiile pentru a fi contabilizată. Întreprinderea trebuie să analizeze toate

imobilizările corporale generate intern prin prisma a două faze: o fază de cercetare şi o fază

de dezvoltare2.

Cercetarea este o investigaţie originală şi programată, întreprinsă în vederea

achiziţionării unui procedeu de înţelegere şi a unor cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice noi.

Activele necorporale provenite din cercetare nu trebuie recunoscute. Cheltuiala de

cercetare trebuie recunoscută ca o cheltuială, atunci când este angajată.

Dezvoltarea este aplicarea rezultatelor cercetării sau altor cunoştinţe, la un plan sau laun model, în vederea fabricării de materiale, dispozitive, produse, procedee, sisteme sau

aservicii noi sau substanţial ameliorate, înaintea începerii producţiei lor comerciale sau a

utilizării lor.

Un activ necorporal provenit din dezvoltare trebuie să fie recunoscut numai dacă o

întreprindere poate demonstra următoarele:

1

Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II.2 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Bunea, Ştefan, Bazele contabilităţii – o abordare europeană şiinternaţională , Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Pagina 32 din 117



- fezabilitatea tehnică pentru finalizarea activului necorporal astfel încât să fie

disponibil pentru utilizare sau vânzare;

- intenţia sa de a finaliza acel activ necorporal spre a fi folosit sau vândut;

- capacitatea sa de a folosi sau a vinde activul necorporal;

- modul în care activul necorporal va genera probabile beneficii economice viitoare;

- existenţa resurselor tehnice, financiare şi a altor resurse adecvate pentru a aduce la

bun sfârşit dezvoltarea sa în vederea utilizării sau vânzării activului necorporal; abilitatea sa

de a evalua fidel cheltuiala atribuibilă activului necorporal, în timpul dezvoltării sale.

Costul unui activ necorporal generat intern este cheltuiala suportată de la data la care

activul necorporal întruneşte criteriile de recunoaştere.

În România, conform OMF 94/2001, cu excepţia cazurilor în care s-a înregistrat un

provizion pentru depreciere sau o reducere a valorii, valoarea ce urmează să fie înscrisă în

bilanţ pentru fiecare element al imobilizărilor este reprezentată de costul de achiziţie sau

costul de producţie.

În ceea ce priveşte amortizarea imobilizărilor necorporale, IAS 38 precizează că un

activ necorporal trebuie să fie amortizat pornind de la cea mai bună estimare a duratei sale de

viaţă utilă. Există presupunerea discutabilă că durata de viaţă utilă să nu depaşească 20 de

ani, începând cu data la care activul este pregătit pentru utilizare. Nu se permite nici unei

întreprinderi să atribuie imobilizărilor necorporale o durată de viaţă utilă nedeterminată.

Astfel, procesul de amortizare trebuie să înceapă de la data la care activul a fost disponibil

pentru utilizare.

3.2.1.2. Evaluarea imobilizărilor corporale

Imobilizările corporale includ terenurile si mijloacele fixe.

În evaluarea imobilizărilor trebuie să se ţină cont de fenomenul de uzură şi dediminuarea de valoare care decurge din el; acest lucru se realizează, de regulă, prin

înregistrarea amortizării şi a provizioanelor.

Există patru momente în care se realizează evaluarea imobilizărilor corporale: la

intrarea în patrimoniu, la inventar, la închiderea exerciţiului şi la ieşirea din patrimoniu.

Valoarea de intrare în întreprindere (valoarea contabilă) a unei imobilizări corporale,

poate fi1:

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I.

Pagina 33 din 117



- costul de achiziţie, pentru imobilizările achiziţionate cu titlu oneros (format din

preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport şi alte cheltuieli necesare

pentru punerea imobilizărilor în stare de utilitate);

- costul de producţie în cazul în care imobilizarea este fabricată de întreprindere

(constituit din costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate, celelalte

cheltuieli directe de producţie şi cota de cheltuieli indirecte legate de fabricaţia imobilizărilor,

eventual şi din cheltuieli financiare reprezentând dobânzi aferente împrumuturilor pentru

finanţarea investiţiei);

- valoarea de utilitate, pentru imobilizările care intră în întreprindere ca aport, fiind

obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie (această valoare este stabilită în funcţie de preţul

pieţei şi de utilitate, prin comparaţii cu valoarea unor imobilizări cu caracteristici similare sau

apropiate de starea şi amplasarea acestora);

În cazul contractelor de leasing, valoarea de intrare a activului în contabilitatea

locatarului depinde de tipul de contract şi trebuie să ia în considerare următoarele aspecte:

- valoarea reziduală şi taxele vamale aferente, în contractele de leasing operaţional;

- minimul dintre valoarea justă şi valoarea actualizată a plăţilor minime de leasing, în

contractele de leasing financiar.

Metode de amortizare

Conform normelor IASB, „metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în

care beneficiile economice aduse de aceste active sunt cosumate de către întreprindere.

Valoarea amortizării corespunzătoare fiecărei perioade trebuie recunoscută ca o cheltuială, cu

excepţia cazului în care ea este inclusă în valoarea contabilă a unui alt activ”.

Durata de viaţă utilă a unui activ este definită pe baza utilităţii pe care întreprinderea a

estimat-o pentru acel activ. Este posibil, însă, ca după o anumită perioadă de utilizare a

activului (care a fost cumpărat nou ) sau după consumarea unei părţi din beneficiile

economice aferente acestuia, să se procedeze la cedarea lui către alţi utilizatori, pentru a evitamomentul când vor trebui efectuate reparaţii. În acest caz, amortizarea se va calcula pe baza

preţului de achiziţie diminuat cu preţul de revânzare estimat. Prin urmare, durata de viaţă

utilă a unui activ poate fi mai mică decât durata de viaţă economică a acestuia.

IAS 16 precizează că metodele de amortizare utilizate pentru a aloca în mod

sistematic valoarea amortizabilă a unui activ de-a lungul duratei de viaţă utilă sunt:

- metoda lineară;

- metoda degresivă;- metoda însumării unităţilor.

Pagina 34 din 117



La inventariere, evaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea actuală sau de

utilitate (denumită valoare de inventar); în calculul valorii de inventar trebuie să se ţină cont

de amortizarea bunului până la acel moment, în sensul deducerii acesteia; valoarea de

inventar este deci valoarea netă contabilă a bunului (în unele ţări există o excepţie de la

această regulă, atunci când valoarea actuală este inferioară valorii nete contabile).

La închiderea exerciţiului, valoarea din bilanţ a imobilizărilor se determină astfel: se

compară valoarea de intrare (valoarea contabilă) cu valoarea de utilitate (valoarea actuală),

stabilită cu ocazia inventarierii. Aplicându-se principiul prudenţei, rezultă două situaţii

posibile1:

→ se constată plusuri de valoare: plusurile de vloare nu se înregistrate în contabilitate,

dar pot fi menţionate în anexă;

→ se constată minusuri de valoare: minusurile se înregistrează în contabilitate sub

formă de amortizări, atunci când deprecieriea este ireversibilă, sau sub formă de provizioane

pentru depreciere, atunci când deprecierea este reversibilă.

Cheltuielile ulterioare privind imobilizările corporale sunt recunoscute ca activ numai

când acestea îmbunătăţesc starea respectivelor imobilizări faţă de performanţa estimată

iniţial. Toate celelalte cheltuieli trebuie recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au

fost efectuate.

Cu ocazia reevaluării imobilizărilor corporale, amortizarea poate fi:

- recalculată proporţional cu modificarea constatată în valoarea contabilă brută, astfel

încât valoarea contabilă după reevaluare să fie egală cu valoarea sa reevaluată;

- eliminată din valoarea contabilă brută a activului şi valoarea neta recalculată la

valoarea reevaluată a activului.

La ieşirea din patrimoniu, imobilizările corporale sunt înregistrate, de regulă, la

valoarea lor de intrare (valoarea contabilă). Ieşirea unei imobilizări din patrimoniul unei

întreprinderi se poate datora: scoaterii din folosinţă, vânzării, cedării cu titlu gratuit, subformă de donaţii sau subvenţii, etc.

Evaluarea imobilizărilor corporale se poate face prin diferite metode, cum ar fi:

- metoda bazată pe costuri istorice indexate (care ţine cont de variaţia nivelului

general al preţurilor);

- metoda bazată pe costul actual (care ţine cont de variaţia nivelului specific al

preţurilor);


Pagina 35 din 117



- metoda bazată pe valori nete de realizare;

- metoda combinată între costuri istorice indexate si costurile actuale sau valorile nete

de realizare;

Cea mai utilizată metodă de evaluare a imobilizărilor corporale a fost şi încă este

evaluarea la costuri istorice, datorită fiabilităţii si verificabilităţii acestei metode. Şi norma

internaţională IAS 16, „Imobilizări corporale” recomandă evaluarea la costuri istorice (costul

de achiziţie sau de producţie din care s-au scăzut amortizările cumulate), aceasta

reprezentând prelucrarea sa de referinţă. Reevaluarea imobilizarilor corporale este şi ea

autorizată.

Pe parcursul duratei de utilizare, valoarea justă a imobilizărilor poate fi diferită de

valoarea contabilă a acestora. Diferenţele de valoare pot fi contabilizate prin intermediul

reevaluării. Reevaluarea constă în înlocuirea valorii nete contabile a bunului cu valoarea sa

justă.

Valoarea justă a terenurilor şi construcţiilor este determinată de către experţi calificaţi.

Activele strict specializate, care nu fac obiectul unor tranzacţii regulate, sunt evaluate la

costul de înlocuire.

Un activ nu poate fi reevaluat în mod izolat, ci reevaluarea trebuie să se aplice la

ansamblul bunurilor din aceeaşi categorie, simultan.

Reevaluările trebuie să fie practicate cu o regularitate suficient de mare, astfel încât

valoarea netă contabilă a activelor, la un moment dat, să nu se îndepărteze prea mult de la

valoarea ce s-ar obţine prin reevaluare.

Diferenţa dintre valoarea reevaluată şi valoarea netă contabilă se numeşte diferenţa

din reevaluare, care este înscrisă în capitalurile proprii.

Exemplu1:

a) O întreprindere deţine construcţii achiziţionate la un cost de 200.000.000 lei,

valoarea amortizărilor acestor imobilizări fiind de 50.000.000 lei. Întreprinderea decide săcontabilizeze construcţiile la valoarea lor actuală, de 450.000.000 lei.

Operaţia constă în creşterea valorii nete contabile şi a capitalurilor proprii cu

300.000.000 lei (450.000.000 – 150.000.000).

Există doua procedee de reevaluare care pot fi aplicate:

Primul procedeu:

Costul imobilizării şi amortizările cumulate vor fi reevaluate prin aplicarea

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II.

Pagina 36 din 117



coeficientului 3 rezultat din raportul între valoarea reevaluată şi valoarea netă

contabilă a construcţiilor (450.000.000/150.000.000=3).

Astfel, mărimile reevaluate vor fi:

Costul construcţiilor: 200.000.000*3 = 600.000.000 lei

Amortizările cumulate: 50.000.000*3 = 150.000.000 lei

Valoarea netă contabilă: 450.000.000 lei

Operaţia de reevaluare va fi contabilizată astfel:

_______________________ _______________________

Construcţii = % 400.000.000

Amortizări cumulate 100.000.000

referitoare la construcţii

(150.000.000-50.000.000)

Diferenţe din reevaluare 300..000.000

_______________________ _______________________

Al doilea procedeu:

Amortizarile cumulate vor fi mai întâi deduse din valoarea brută a construcţiilor, care

apoi vor fi reevaluate:

- deducerea amortizărilor cumulate:

________________________ _______________________

Amortizări cumulate = Construcţii 50.000.000


________________________ _______________________

- reevaluarea construcţiilor:

________________________ _______________________

Construcţii = Diferenţe din reevaluare 300.000.000 ________________________ _______________________

Dacă reevaluarea conduce la o diminuare a valorii activului, acestă diminuare este

înregistrată în cheltuielile exerciţiului în curs:

b) Să presupunem că reevaluarea construcţiilor ar fi condus la atribuirea unei valori

actuale de 120.000.000 lei. În acest caz, ar trebui să se înregistreze o amortizare

complementată de 150.000.000 – 120.000.000 = 30.000.000 lei:

________________________ _______________________

Pagina 37 din 117



Cheltuieli cu amortizările = Amortizări cumulate 30.000.000


________________________ _______________________

Orice corectare în plus a valorii activelor conduce la creşterea bazei amortizabile şi,

implicit, la creşterea cheltuielior viitoare privind amortizarea. Pentru a evita acest lucru, în

unele ţări (Franţa) se procedează la imputarea excedentului de amortizare asupra diferenţei

din reevaluare, ceea ce menţine cheltuielile cu amortizarea la acelaşi nivel ca înainte, ca şi

când reevaluarea nu ar fi avut loc. În alte ţări, precum Marea Britanie, este contestată această

soluţie.

c) Să presupunem că durata reziduală de utilizare a construcţiilor este de 15 ani şi că,

în absenţa operaţiei de reevaluare, cheltuielile cu amortizările fiecăruia din aceste exerciţii ar

fi fost de 150.000.000/15 ani = 10.000.000 lei. Prin reevaluare, valoarea actuală a bunului va

fi de 450.000.000 lei.

După reevaluare, amortizarea anuală va fi de: 450.000.000/15 = 30.000.000 lei,

ceeace reprezintă o creştere cu 30.000.000 – 10.000.000 = 20.000.000 lei.

Prima soluţie: Cheltuielile cu amortizările sunt prelevate integral asupra rezultatelor

exerciţiilor următoare, timp de 15 ani:

____________________ Anual ______________________

Cheltuieli cu = Amortizări cumulate 30.000.000

amortizările referitoare la construcţii

____________________ ______________________

A doua soluţie: Suplimentul de amortizare este prelevat asupra diferenţelor din

reevaluare:

________________________ ________________________

% = Amortizări cumulate 30.000.000referitoare la construcţii

Cheltuieli cu amortizările 10.000.000

Diferenţe din reevaluare 20.000.000

________________________ ________________________

Pe baza acestei soluţii, cheltuielile cu amortizările sunt menţinute la nivelul sumei de

10.000.000, ca şi când reevaluarea n-ar fi avut loc.

Pagina 38 din 117



Norma IAS 16 permite ca o fracţiune din diferenţele din reevaluare, corespunzătoare

suplimentului de amortizare ce rezultă din reevaluare, să fie virată, anual, la rezerve.

d) În condiţiile în care întreprinderea contabilizează amortizările integral la cheltuieli,

ea poate să vireze, anual, la rezerve, 20.000.000 lei din valoarea diferenţelor din reevaluare:

________________________ ___________________

Diferenţe din reevaluare = Rezerve 20.000.000

________________________ ___________________

Valoarea recuperabilă a unei imobilizări corporale este dată de avantajele economice

pe care întreprinderea speră să le obţină prin utilizarea viitoare a bunului, incluzându-se în

aceste avantaje valoarea reziduală a bunului în momentul cesiunii.

În ceea ce priveşte calculul valorii recuperabile, IASC nu face nici o precizare.

Aceasta valoare se poate obţine prin actualizarea previziunilor fluxurilor de trezorerie viitoare

la imobilizarea în cauză, dar această metodă nu este obligatorie.

Prin reevaluare, se compară valoarea netă contabilă cu valoarea recuperabilă a

bunului. Atunci cand valoarea recuperabilă este mai mică, imobilizarea trebuie să fie

depreciată pentru diferenţă.

3.2.1.3. Evaluarea imobilizărilor financiare

Imobilizările financiare reprezintă titluri şi creanţe financiare, în special sub formă de

împrumuturi acordate. Exemplu: titluri de participare, titlurile imobilizate în activitatea de

portofoliu, alte titluri imobilizate şi creanţele imobilizate.

La intrarea în patrimoniu, valoarea de intrare a imobilizărilor financiare este

reprezentată de pretul de cumpărare sau valoarea determinată prin contractul de achiziţie,

referitor la titlurile imobilizate.

La inventariere, valoarea de inventar a imobilizărilor este valoarea actuală sau deutilitate a fiecărei categorii de imobilizări financiare.

Deoarece deţinerea unor titluri de participare la o altă societate poate conferi o

influenţă notabilă sau chiar control asupra societăţii respective, titlurile de participare sunt

evaluate la valoarea lor de uzaj.

Valoarea de uzaj este preţul pe care un şef de întreprindere prudent şi avizat acceptă

să-l plătească pentru a obţine participaţia la societatea eminentă. Pentru determinarea acestei

valori sunt luate în calcul mai multe elemente: cotaţia titlurilor de participare respective la

Pagina 39 din 117



Bursă, rentabilitatea lor şi perspectivele de rentabilitate, conjuctura economică, avantajele pe

care le conferă deţinătorului controlul sau influenţa asupra societăţii emitente.

La inventariere, titlurile (titlurile de participare, titlurile imobilizate ale activităţii de

portofoliu) se evaluează în cazul celor cotate la bursă la valoarea lor de cotare din ziua de 31

decembrie, iar a celor necotate la valoarea probabilă de vânzare. În cazul în care valoarea lor

de inventar este mai mică decât valoarea cu care figurează în contabilitate, se va proceda la

constituirea de provizioane pentru deprecierea acestor titluri. În situaţia în care se apreciază

că valoarea de vânzare este superioară valorii contabile, în listele de inventariere se va înscrie

valoarea contabilă.

Valoarea actuală (de utilitate) a titlurilor imobilizate se determină astfel:

- pentru titlurile cotate la Bursă, cursul mediu al ultimei luni;

- pentru titlurile necotate, valoarea probabilă de negociere (valoarea constatată în

tranzacţiile recente, valoarea matematică, etc.).

Atunci când imobilizările sunt evaluate la inventar, de regulă nu se admit compensări

între minusurile şi plusurile de valoare, cu o excepţie: pentru titlurile de aceeaşi categorie,

emise de aceeaşi societate, dar la date diferite, este permisă compensarea plusurilor cu

minusurile de valoare.

La închiderea exerciţiului, imobilizările financiare sunt înregistrate în bilanţ, conform

normelor contabile internaţionale, la una dintre valorile de mai jos:

a) cost;

b) valoare reevaluată;

c) în cazul acţiunilor tranzacţionabile la minimul dintre cost şi valoarea de piaţă

determinate pentru întreg portofoliul (alternativă disponibilă numai pentru titlurile

tranzacţionabile pe piaţă).

Conform reglementărilor contabile româneşti (OMF 94/2001), în cazul diminuării

valorii unei imobilizări financiare ce a fost înregistrată se va constitui un provizion pentrudepreciere corespunzător acestei diminuări, stabilit ca diferenţă între costul de achiziţie şi

valoarea realizabilă netă. Valoarea înscrisă trebuie să fie cea mai mică dintre cele două valori,

iar provizioanele astfel constituite trebuie să fie prezentate separat în notele

explicative. Este obligatorie constituirea de provizioane pentru depreciere pentru fiecare activ

imobilizat a cărui valoare s-a diminuat, indiferent de durata de utilizare a acelei imobilizări.

Dacă motivele care au dus la constituirea provizionului pentru depreciere, au încetat să mai

existe într-o anumită măsură, atunci acel provizion se va relua corespunzător la

Pagina 40 din 117



venituri.Aceste reluări se vor prezenta separat în notele explicative. În situaţia în care

deprecierea este superioară provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar.

La ieşirea din patrimoniu, imobilizările financiare sunt evaluate la preţul lor de

cesiune. Diferenţa dintre preţul de cesiune şi valoarea contabilă reprezintă rezultatul cesiunii

şi poate fi un minus de valoare sau un plus de valoare.

Creanţele imobilzate sunt evaluate conform principiului nominalismului monetar.

Valoarea bilanţieră este o valoare netă contabilă, ce se calculeaza plecând de la valoarea

nominală a creanţei, din care se scad eventualele provizioane pentru depreciere1.

În ianuarie 2001 a intrat în vigoare norma internaţională IAS 39, „Instrumente

financiare: recunoaştere şi evaluare”, potrivit căreia activele financiare, cu anumite excepţii,

trebuie recunoscute la valoarea de piaţă, nu la costul lor istoric.

Norma internaţională IAS 36, „Deprecierea activelor”, enunţă următoarele principii

fundamentale pentru deprecierea activelor pe termen lung:

- atunci când o întreprindere identifică un indicator din analiza căruia rezultă că unul

din activele sale riscă să fie depreciat, trebuie să se procedeze la un test de depreciere ce

constă în estimarea valorii recuperabile a acestui activ;

- dacă valoarea recuperabilă este mai mică decăt valoarea contabilă, atunci trebuie să

se constituie un provizion pentru depreciere;

- valoarea recuperabilă este cea mai mare valoare dintre valoarea netă de revânzare a

activului şi valoarea sa de utilitate;

- valoarea de utilitate este egală cu suma fluxurilor monetare actualizate ce se aşteaptă

de la respectivul activ, la data testului.

3.2.2. Evaluarea activelor circulante

Activele circulante reprezintă ansamblul elementelor bilanţiere care, luate individual,datorită destinaţiei şi naturii lor, nu au vocaţia să rămână durabil în întreprindere2. Activele

circulante cuprind stocurile şi producţia în curs de execuţie; avansurile acordate furnizorilor;

creanţele; titlurile de plasament; disponibilităţile.

Dintre activele circulante, stocurile şi creanţele prezintă un interes mai ridicat din

punct de vedere al metodelor de evaluare.

1

Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II;2 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I;

Pagina 41 din 117



3.2.2.1. Evaluarea stocurilor

Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor care intervin în cadrul ciclului

de exploatare, fie pentru a fi vandute, fie pentru a fi consumate.

Stocurile pot fi: materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producţia

în curs de execuţie, semifabricate, produse finite, mărfuri, etc.

La intrarea în întreprindere, stocurile sunt evaluate la cost de achiziţie pentru stocurile

provenite din cumpărări (materii prime, materiale consumabile, mărfuri, ambalaje, etc.), sau

la cost de producţie, pentru stocurile din producţie proprie (produse finite, semifabricate,

ambalaje, producţia în curs de execuţie, etc.).

Stocurile provenind din aport la capitalul social sau obţinute cu titlu gratuit (plus în

gestiune, donaţii primite, etc.) sunt evaluate la valoarea lor de utilitate (valoarea actuală).

Conform normei internaţionale IAS 2 „Stocuri”, costul de achiziţie cuprinde: preţul de

cumpărare, taxele vamale şi alte taxe nerecuperabile, cheltuielile de transport, manipulare şi

alte costuri direct imputabile achiziţiei de stocuri. Taxa pe valoarea recuperabilă (TVA) este

de regulă recuperabilă şi nu se include în cost. Stocurile pentru care taxa nu este deductibilă

sunt evaluate incluzându-se în cost şi valoarea TVA. Reducerile comerciale (rabaturi,

remize), sunt deduse din costul de achiziţie, iar reducerile financiare (sconturi, etc.) pot fi

deduse sau nu din costul de achiziţie.

Exemplu:

Se achiziţionează un stoc de mărfuri, la preţul de cumparare de 15.000.000 lei.

Furnizorul acordă o reducere comercială (remiză) în valoare de 1.500.000 lei. Se mai

efectuează urmatoarele cheltuieli: cheltuieli cu transportul, 2.000.000 lei şi cheltuieli cu

manipularea, 500.000 lei. Costul de achiziţie se va calcula astfel:

- preţ de cumpărare 15.000.000 lei- reducere comercială -1.500.000 lei

- cheltuieli cu transportul 2.000.000 lei

- cheltuieli cu manipularea 500.000 lei

- cost de achiziţie = 16.000.000 lei

Achiziţia de mărfuri se va înregistra astfel:

_______________ ________________

371 Mărfuri = 401 Furnizori 16.000.000 _______________ ________________

Pagina 42 din 117



Costul de producţie (costul de transformare) cuprinde1: cheltuieli direct legate de

producţie, precum şi o cotă-parte din cheltuielile indirecte de producţie, fixe şi variabile,

ocazionate de transformarea materiilor prime în produse finite. Obligaţia includerii unei cote

din cheltuielile indirecte de producţie în costul de producţie interzice, în principiu, limitarea

valorii stocurilor numai la nivelul costurilor directe sau variabile. Potrivit normelor

internaţionale, repartizarea cheltuielilor fixe indirecte în costul de producţie se bazează pe

capacitatea normală de producţie a întreprinderii.

IASC defineşte capacitatea normală de producţie ca fiind producţia medie ce se

aşteaptă să se realizeze pe un anumit număr de exerciţii sau de sezoane, în circumstanţe

normale, ţinând cont de pierderile ocazionate de lucrările de întreţinere (reparaţii, etc.)

planificate.

Exemplu2:

Pentru a fabrica 50 bucăţi din produsul X, în exerciţiul N, s-au efectuat următoarele

cheltuieli:

-cheltuieli directe 500.000 lei

-cheltuieli indirecte de

producţie, din care: 300.000 lei

-cheltuieli variabile: 100.000 lei

-cheltuieli fixe: 200.000 lei

Capacitatea normală de producţie este de 100 bucăţi.

Costul de producţie (transformare) cuprinde:

-cheltuieli directe 500.000 lei

-cheltuieli indirecte variabile 100.000 lei

-cheltuieli indirecte fixe: 200.000*50/100 100.000 lei

Cost de producţie(transformare) = 700.000 lei

Obţinerea de produse finite se va înregistra astfel: _______________________ ______________________________

345 Produse finite = 711 Venituri din producţia stocată 700.000

_______________________ ______________________________

Standardul IAS 2 autorizează evaluarea stocurilor şi prin metoda costului standard sau

prin metoda preţului de vânzare cu amănuntul, dacă aceste metode conduc la rezultate

apropiate de cost. Costurile standard ţin cont de nivelurile normale de utilizare a materiilor 1

Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Bunea, Ştefan, Bazele contabilităţii – o abordare europeană şiinternaţională , Editura Economică, Bucureşti, 2002;2 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II.

Pagina 43 din 117



prime şi furniturilor, a manoperei, de eficienţă şi de capacitate; ele sunt în mod regulat

reexaminate şi, dacă este cazul, revizuite pentru a ţine cont de condiţiile acuale.

La inventariere, stocurile trebuie evaluate avându-se în vedere respectarea principiului

permanenţei metodelor, potrivit căruia metodele şi regulile de evaluare trebuie menţinute.

Valorile materiale se vor evalua la valoarea lor actuală care se va înscrie în coloana

corespunzătoare numai în cazul constatării deprecierilor.

La închiderea exerciţiului, stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre

costul lor istoric şi valoarea lor realizabilă netă (conform IAS 2).

În estimarea valorii realizabile nete trebuie să se ţină cont de destinaţia elementului

considerat. Astfel, elementele care fac parte din clauzele unui contract de vânzare-cumpărare

sau de prestare de servicii deja încheiat trebuie să fie evaluate în funcţie de preţul stipulat în

contract.

Atunci când valoarea de inventar este mai mică decât costul, este necesară

înregistrarea unui provizion de depreciere a stocurilor:

____________________________ _________________________

6814 Cheltuieli de exploatare = 394 Provizioane pentru

privind provizioanele pentru deprecierea produselor

deprecierea activelor circulante

____________________________ _________________________

Estimările valorilor nete de realizare sunt fundamentate pe elementele probante cele

mai fiabile, disponibile la data la care sunt efectuate aceste operaţii. Aceste estimări ţin cont

de fluctuaţiile de preţuri sau de costuri, direct legate de evenimentele care survin după

închiderea exerciţiului.

În fiecare exerciţiu următor, este efectuată o estimare nouă a valorii nete de realizare.

Atunci când circumstanţele care justifică evaluarea stocurilor sub nivelul costului nu mai

există, deprecierea trebuie reluată (diminuată sau anulată), astfel încât noua valoare contabilăsă fie cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea netă de realizare.

La ieşirea din gestiune, prin consum sau vânzare, stocurile sunt evaluate în funcţie de

natura lor. În acest sens, trebuie făcută distincţia între stocuri identificabile şi stocuri

interschimbabile (fungibile).

Socurile identificabile sunt bunuri individualizate pentru fiecare articol sau categorie

de bunuri, cum ar fi produsele şi serviciile destinate unor proiecte specifice. Costul acestor

stocuri trebuie să facă obiectul unor evaluări individuale şi specifice.

Pagina 44 din 117



Pentru stocurile fungibile IAS 2 a prevăzut două prelucrări de determinare a

costurilor:

- Prelucrarea de referinţă, conform căreia stocurile pot fi evaluate utilizând metoda

„primul intrat – primul ieşit” (FIFO – first in, first out) sau metoda „costului mediu ponderat”

(CMP);

Metoda FIFO constă în valorizarea ieşirilor de stocuri în ordinea în care au intrat,

evaluarea începând de la costul de achiziţie (producţie) al primei intrări (lot) şi continuând cu

costurile loturilor următoare, în ordine cronologică, stocul final fiind constituit din elementele

cele mai recente.

Metoda CMP ţine cont de toate intrările şi de toate ieşirile exerciţiului. Costul mediu

ponderat se poate calcula periodic sau după fiecare intrare.

- Cealaltă prelucrare autorizată, conform căreia costul stocurilor confundabile trebuie

să se determine prin utilizarea metodei „ultimul intrat – primul ieşit” ( LIFO – last in, first

out).

Metoda LIFO presupune că elementele stocului care au fost fabricate sau achiziţionate

ultimele sunt vândute primele şi, ca atare, elementele care rămân în stoc la sfârşitul

exerciţiului sunt primele cumpărate sau primele fabricate.

În perioadele de creştere a preţurilor, metoda LIFO conduce la creşterea valorii

consumurilor (ieşirilor) şi la micşorarea valorii stocului final. Este evident că metoda FIFO

conduce la diminuarea valorii ieşirilor şi la creşterea valorii stocului final.

În caz de scădere a preţurilor, situaţia se inversează.

Schimbarea metodei de evaluare a stocurilor prin trecerea în perioada de inflaţie de la

metoda FIFO la metoda LIFO generează, pe de o parte, o diminuare a rezultatului contabil, şi

pe de altă parte procură o economie de impozit care induce o creşterea a valorii

întreprinderii1.

Într-o economie (hiper)inflaţionistă alegerea metodei FIFO generează un rezultatcontabil mai ridicat decât cel care ar fi fost obţinut dacă s-ar fi utilizat metoda LIFO. Diferite

srtudii arată că metoda LIFO este reţinută cu scopul de a reduce rezultatul, de preferinţă de

către întreprinderile de talie mare care activează într-un sector cu mare rată de concentrare.

O altă metodă de evaluare a ieşirilor de stocuri, mai puţin utilizată, este metoda

„următoarei intrări – primei ieşiri” (NIFO: next in, first out), care constă în valorizarea

ieşirilor de stocuri la un preţ anticipat (cost de înlocuire). Deoarece, potrivit acestei metode,

1 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004;

Pagina 45 din 117



ieşirile sunt evaluate la valoarea de înlocuire, pentru a nu se obţine un sold (stoc) negativ este

necesară reevaluarea permanentă a stocului.

3.2.2.2. Evaluarea creanţelor

Creanţa reprezintă, în general, dreptul personal al unui creditor de a cere unei alte

peroane numită debitor executarea unei obligatii (livrarea unui bun, plata unei sume,

executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu).

În bilant, creanţele trebuie evidenţiate în:

- creanţe pe termen scurt: valori ce vor fi recuperate într-o perioadă mai mică de 12

luni; (creanţe faţă de furnizori, clienţi, personal, bugetul statului sau bugetul asigurărilor

sociale, sume de încasat de la alte societăţi din cadrul grupului, creanţe privind capitalul

subscris şi nevărsat şi alte creanţe);

- creanţe pe termen lung: sume ce se aşteaptă a fi încasate după mai mult de 12 luni

(creanţe financiare, concretizate fie în împrumuturi acordate unei alte societăţi pe termen mai

mare de un an, fie în garanţii, cauţiuni sau depozite constituite pe termen mai mare de un an).

La intrarea în patrimoniu, creanţele comerciale sunt evaluate conform principiului

costului istoric, la valoarea lor nominală1.

În ceea ce priveşte creanţele financiare, înregistrarea iniţială a acestora se face la cost.

Acest cost este măsurat la valoarea justă a contraprestaţiei oferite pentru acesta. Valoarea

justă a sumei primite sau transferate se determină prin referire la preţul pieţei. Dacă preţurile

pieţei nu sunt determinabile în mod fiabil, valoarea justă se calculează ca sumă actualizată a

fluxurilor viitoare de trezorerie. Pentru actualizare se va utiliza rata dobânzii pe piaţǎ,

aferentǎ unui instrument similar.

La închiderea exerciţiului, creanţele trebuie să fie evaluate la valoarea lor netă de

realizare2.În IAS 22, referitor la creanţele din bilanţul filialei, se precizează că acestea vor fi

retratate ajungându-se la „valoarea justă a sumelor ce urmează a fi primite, determinată

funcţie de ratele curente corespunzătoare ale dobânzii, din care se deduc eventualele

provizioane pentru creanţe incerte şi cheltuielile de recuperare, dacă este cazul”.

În IAS 18 „Venituri”, se consideră că „valoarea nominală a creanţelor asociate

veniturilor este egală cu valoarea justă a acestora, deoarece perioada de încasare este relativ

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II.2 Feleagă, Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, Bucureşti, 1999, vol. I;

Pagina 46 din 117



scurtă”. În situaţia în care încasarea creanţei este amânată, valoarea justă a acesteia poate fi

mai mică decât valoarea sa nominală.

Conform IAS 36 „Deprecierea activelor”, se consideră că o creanţă este depreciată

atunci când valoarea recuperabilă a acesteia este inferioară valorii sale contabile. În acest caz,

creanţa trebuie să fie evaluată la valoarea sa de utilitate (actualizată), obţinută prin estimarea

fluxurilor de trezorerie aşteptate din utilizarea continuă a unui activ şi din cesiunea sa la

sfârşitul duratei de utilizare.

Exemplu1:

Se cunosc următoarele informaţii privind o creanţă:

Preţ net de

vânzare (lei)

Valoare de

utilitate (lei)

Valoare

recuperabilă

(lei)

Valoare

contabilă

(lei)

Comentarii

200.000 275.000 275.000 250.000 Nu există

depreciere200.000 237.000 237.000 250.000 Există o depreciere

de 13.000 lei. Prin

contabilizareaacesteia valoarea

contabilă devine

237.000 lei230.000 225.000 230.000 250.000 Există o depreciere

de 20.000 lei. Prin

contabilizarea

acesteia valoarea

contabilă devine

230.000 leiDacă există un risc de neîncasare a creanţei, atunci când valoarea de inventar (actuală)

este inferioară valorii nominale a creanţei, trebuie să se constituie un provizion pentru

deprecierea creanţei, care să acopere o posibilă pierdere de valoare. Provizioanele pentru

deprecierea creanţelor sunt calculate asupra creanţelor fără TVA, partea corespunzătoare de

TVA urmând să fie imputată asupra TVA datorată ulterior sau rambursată.

1 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Recunoaştere, evaluare şi estimare în contabilitatea internaţională , EdituraEconomică, 2004.

Pagina 47 din 117



La inventar, creanţele din exploatare (în cadrul cărora cea mai mare pondere o au

creanţele-clienţi), pot fi împărţite în1:

- creanţe ordinare: nu prezintă riscuri privind încasarea lor;

- creanţe incerte (dubioase): creanţe a căror recuperare este incertă, datorită faptului

că situaţia financiară a debitorului este compromisă;

- creanţe litigioase: creanţele contestate ca valoare de către debitori;

- creanţe irecuperabile: sunt creanţe definitiv pierdute de întreprindere.

Numai creanţele incerte şi litigioase pot genera constituirea unor provizioane pentru

depreciere.

Conform cu norma americană FAS 114, creanţele dubioase trebuie să fie evaluate, în

principiu, pe baza metodei valorii actuale a fluxurilor de trezorerie viitoare, reţinând o rată de

actualizare egală cu rata dobânzii efective a contractului. Dacă împrumutul acordat este

garantat sau dacă valoarea sa este dependentă de cea a unui activ, se poate utiliza o metodă

alternativă, constituită din valoarea de piaţă a creanţei sau a activului respectiv.

FAS 114 introduce astfel constatarea timpului în evaluarea contabilă: valoarea actuală

a fluxurilor de trezorerie viitoare implicate de o creanţă variază la fiecare sfârşit de perioadă

contabilă şi afectează rezultatul acesteia, prin scurgerea timpului; de asemenea, ea poate să

evolueze datorită schimbărilor de estimare în mărimile şi/sau în scadenţarul fluxurilor de

trezorerie ale întreprinderii2.

La închiderea exerciţiului, creanţele financiare trebuie evaluate la valoarea justă, fără

a se deduce costurile pe care ar putea să le genereze o vânzare sau orice altă ieşire a acestora.

Atunci când există un preţ de referinţă pe piaţă, valoarea justă poate fi determinată în mod

fiabil. Astfel, pentru un activ deţinut sau pentru o datorie emisă se va reţine preţul tranzacţiei,

iar pentru un activ achiziţionat sau pentru o datorie de emis, preţul curent al cererii sau al

ofertei. Norma IAS 39 precizează că, în următoarele cazuri, valoarea justă poate fi evaluată în

mod fiabil:un instrument financiar pentru care există o cotaţie de preţ publicată pe o piaţă activă

a instrumentului respectiv;

un instrument de datorie ce a fost cotat de către o agenţie de evaluare (rating)

independentă şi ale cărei fluxuri pot fi estimate în mod fiabil;

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. II;2 Feleagă, Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, 1999, vol. I.

Pagina 48 din 117



un instrument financiar pentru care există un model de evaluare adecvat şi pentru care

datele intrate în acest model pot fi calculate în mod fiabil deoarece ele provin de pe pieţe

active.

Activele financiare care nu au o scadenţă fixă, trebuie evaluate la cost, fără a se utiliza

o rată. Creanţele pe termen scurt pentru care nu s-a prevăzut o rată a dobânzii, se evaluează,

în mod normal, la valoarea nominală aferentă momentului facturării.

3.3. Evaluarea datoriilor

Structura financiară a întreprinderii se apreciază prin intermediul elementelor de

datorii şi capitaluri proprii.

Practica demonstrează că nu se poate trage întotdeauna o linie de demarcaţie precisă

între o datorie şi un element de capitaluri proprii.

Datoriile sunt surse de finanţare externe puse la dispoziţia întreprinderii, fie de

obligatari şi instituţii de credit (datorii financiare), fie de furnizori (în general datorii din

exploatare), fie de alţi terţi (datorii fiscale sau sociale)1.

Modalităţile de finanţare ale întreprinderilor diferă de la o ţară la alta. Dacă în

Japonia, Germania şi, în general, în Europa continentală, împrumuturile bancare constituie

sursa de finanţare prioritară a întreprinderilor, în ţările anglo-saxone emisiunea de acţiuni este

mult mai frecventă. Această situaţie face dificilă comparaţia între ţări. Astfel, nu putem

compara, spre exemplu, rata de îndatorare a unei întreprinderi germane sau japoneze cu cea a

unei societăţi

americane, respectiv britanice, deoarece în virtutea modalităţilor diferite de finanţare

valorile

de referinţă nu sunt identice. În acelaşi context, ne putem aştepta ca o întreprindere

germanăsau japoneză să prezinte o rată de acoperire a dobânzilor mult sub nivelul celei a

societăţilor

anglo-saxone, cu o situaţie financiară sănătoasă.

Uzanţele comerciale generează deasemenea diferenţe importante. În Europa

continentală, creditul dintre întreprinderi joacă un rol esenţial în finanţarea exploatării,

deoarece majoritatea tranzacţiilor se efectuează pe credit. Durata creditului furnizori

depăşeşte în mod obişnuit 60 de zile în Franţa. În Europa de Est durata acestui credit este1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I.

Pagina 49 din 117



mult mai mare, întreprinderile evitând, în acest caz să aplice regulile contabilităţii de

angajamente. În SUA cea mai mare parte a tranzacţiilor sunt efectuate prin cont, finanţarea

exploatării fiind în general asigurată prin credite bancare.

Conform normelor contabile internaţionale, o datorie reprezintă o obligaţie actuală a

întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea (stingerea) căreia se

aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice.

Există o diferenţă între obligaţia actuală şi un angajament viitor. Conform IASB, doar

obligaţiile actuale sunt considerate datorii şi se regăsesc în bilanţ. În mod normal, obligaţia

apare numai în momentul livrării activului sau în momentul în care s-a încheiat un acord

irevocabil de cumpărare a activului. În acest din urmă caz, natura irevocabilă a acordului are

drept consecinţe, în caz de neîndeplinire, plata unor penalităţi care conduc obligatoriu la

datorii şi ieşiri de resurse.

Stingerea unei datorii se poate face în mai multe moduri precum: plata în numerar,

transferul altor active, prestarea de servicii, înlocuirea unei obligaţii cu o altă

obligaţie,

transformarea obligaţiei în capital propriu, renunţarea de către creditor la drepturile

sale.

Datoriile rezultă din evenimente şi tranzacţii trecute cum sunt achiziţia de bunuri,

utilizarea de servicii, primirea de credite bancare, reduceri viitoare de preţ acordate clienţilor.

După scadenţă, datoriile se clasifică în datorii curente şi datorii pe termen lung. Însă

clasificarea cea mai semnificativă a datoriilor este cea care separară datoriile financiare

(generatoare de dobânzi) de cele din exploatare (care, cu unele excepţii, nu sunt purtătoare de

dobânzi).

Definiţiile date de IASB şi FASB datoriei sunt asemănătoare. Astfel, potrivit IASB, o

datorie este o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute şi prin

decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează avantajeeconomice. Potrivit FASB datoriile sunt diminuări probabile de avantaje economice viitoare,

ce rezultă din obligaţia pe care o entitate o are de a transfera active sau de a presta servicii

la/pentru alte entităţi, ca urmare a operaţiilor sau evenimentelor trecute (SFAC 6). Prezenţa

expresiei "...se aşteaptă să rezulte o ieşire..." în primul caz şi de "probabil" în al doilea caz,

semnifică faptul că entitatea acţionează într-un mediu nesigur.

Definiţia dată de ASB elimină incertitudinea: „Datoriile sunt obligaţii ale unei entităţi

de a transfera avantaje economice ca rezultat al tranzacţiilor şi evenimentelor trecute.”

Pagina 50 din 117



Se poate deduce că aceste definiţii nu înglobează numai obligaţiile legale sau juridice,

ci şi pe cele de ordin social sau moral. Se pate observa următoarea diferenţă: pentru a

prezenta cauza unui activ (sau a unei datorii) IASB utilizează noţiunea de evenimente trecute

în timp ce FASB face o delimitare între operaţii (sau tranzacţii) şi evenimente. Operaţiile

rezultă de obicei dintr-un acord de voinţă al entităţii, acord care nu mai este necesar în cazul

evenimentelor.

ASB insistă pe ideea de control asupra operaţiilor şi evenimentelor pentru

recunoaşterea existenţei unei datorii şi menţionează că sunt datorii şi anumite obligaţii care

nu sunt probabile să genereze un transfer de avantaje economice chiar dacă acestea nu

pot să fie recunoscute în situaţiile financiare.

Unele datorii pot fi determinate doar prin utilizarea unui grad ridicat de estimare.

Unele întreprinderi consideră aceste datorii drept provizioane. În anumite ţări, asemenea

provizioane nu sunt privite ca datorii, deoarece conceptul de datorie este definit mai

restrâns, în aşa fel încât să includă doar sumele ce pot fi stabilite fără a fi necesar să se facă

estimări.

O problemă controversată privind evaluarea datoriilor o constituie modalitatea de

înregistrare a costurilor îndatorării. Conform IAS 23, "Costurile îndatorării", costurile

îndatorării trebuie înregistrate ca o cheltuială în perioada în care ele sunt suportate, cu

excepţia celor care sunt capitalizate.

În cazul în care, pentru finanţarea unui activ s-a făcut apel la un împrumut special, se

vor capitaliza toate cheltuielile generate de acel împrumut minus veniturile obţinute din

utilizarea temporară în alte destinaţii a sumelor împrumutate.

Valoarea cheltuielilor capitalizate într-o perioadă nu trebuie să depăşească valoarea

costurilor îndatorării suportate în timpul acelei perioade.

Decizia de a capitaliza dobânzile versus contabilizarea la cheltuieli

Această soluţie, care majorează rezultatul este practicată de:- întreprinderile ale căror rate financiare sunt mai apropiate de constrângerile impuse

prin contractele de împrumut;

- întreprinderile de talie mare.

Datoriile unei întreprinderi – rezultat al tranzacţiilor trecute – trebuie recunoscute în

spiritul conceptului de contabilitate de angajamente1. Aceasta presupune ca efectele

tranzacţiilor şi ale altor evenimente să fie recunoscute atunci când creanţele şi datoriile apar,

1 Georgescu, Iuliana, Tratamentul creanţelor şi datoriilor la valoarea justă , articol apărut în revista CECCAR,2002;

Pagina 51 din 117



şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit. Situaţiile financiare

întocmite în baza acestui principiu oferă utilizatorilor informaţii care privesc şi obligaţiile de

plată în viitor sau resursele privind încasările viitoare.

În norma internaţională IAS 1 se precizează că fiecare întreprindere trebuie să

determine, pe baza naturii activităţii sale, datoriile curente şi cele pe termen lung. Această

distincţie este importantă pentru tratamentul datoriilor la valoarea justă, deoarece problemele

se pun diferit, după cum este vorba de termen scurt sau termen lung.

Problema determinării valorii juste a datoriilor (şi a creanţelor) apare în contextul

achiziţiei unei întreprinderi de către o altă întreprindere, dar şi în contextul luării deciziilor

privind instrumentele financiare.

În ceea ce priveşte instrumentele financiare, norma IAS 32, „Instrumente financiare:

prezentare şi descriere”, prevede posibilitatea ca societăţile să prezinte informaţii cu privire la

valoarea justă a obligaţiilor financiare. Contabilitatea instrumentelor financiare (în cadrul

cărora sunt cuprinse şi datoriile financiare) este unul dintre cele mai dificile domenii

reglementate de IASC, oscilând între evaluarea instrumentelor financiare la costul istoric şi

evaluarea acestora la valoarea justă1.

Standardul internaţional IAS 39, „Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”, a

intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001, fiind emis cu scopul de a continua procesul de

reglementare contabilă a instrumentelor financiare început prin IAS 32, „Instrumente

financiare: prezentare şi descriere”. IAS 39 intoduce următoarele elemente cu caracter de

noutate:

- toate activele şi datoriile financiare sunt recunoscute în bilanţ, incluzând valoarea de

piaţă a instrumentelor derivate;

- instrumentele financiare nu mai sunt evaluate în funcţie de perioada în care sunt

tranzacţionate (curente sau pe termen lung), ci în funcţie de scopul deţinerii ca instrumente

financiare pentru tranzacţionare: instrumente financiare pentru vânzare, instrumentefinanciare păstrate până la scadenţă, etc.;

- sunt stabilite noi cerinţe de acoperire a riscului.

Conform IAS 39, costul istoric nu dă măsura riscului posibil la care se expun

întreprinderile care operează cu instrumente financiare. De exemplu, o întreprindere care îşi

finanţează activitatea apelând la împrumuturi bancare cu dobândă variabilă, lucrează cu

1 Gumeniuc, Iulia, IAS 39: Instrumente fianciare: recunoaştere şi evaluare, articol apărut în revista CECCAR,2003.

Pagina 52 din 117



furnizori externi pe care îi plăteşte în valută, etc., ar trebui să permită utilizatorului

informaţiei contabile să înţeleagă riscul care este ataşat unor astfel de instrumente financiare.

Evaluarea iniţială a datoriilor financiare se face atunci când o datorie financiară este

recunoscută iniţial şi trebuie evaluat costul său istoric (valoarea nominală), ceea ce înseamnă

determinarea valorii juste a contraprestaţiei primite pentru aceasta. Costurile de

tranzacţionare sunt incluse în valoarea evaluarea iniţială a tuturor datoriilor financiare.

Evaluarea ulterioară a obligaţiilor financiare se realizează numai după recunoaşterea

iniţială, când o întreprindere trebuie să evalueze toate datoriile financiare, altlele decât

datoriile pentru tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt datorii, la costul amortizat1.

După recunoaşterea iniţială, o întreprindere trebuie să evalueze datoriile pentru

tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt datorii la valoarea justă.

Valoarea justă a unui instrument financiar poate fi evaluată credibil dacă:

- variabilitatea din intervalul estimărilor rezonabile a valorii juste nu este

semnificativă pentru instrumentul respectiv sau

- dacă probabilităţile diferitelor estimări din cadrul intervalului pot fi rezonabil

evaluate şi utilizate în estimarea valorii juste.

Situaţiile în care valoarea justă poate fi evaluată în mod credibil includ:

- un instrument financiar pentru care există o cotaţie de preţ publicată pe o piaţă activă

de titluri;

- un instrument de datorie ce a fost cotat de o agenţie de evaluare independentă şi al

cărui flux de numerar poate fi rezonabil estimat;

- un instrument financiar pentru care există un model de evaluare corespunzător şi

care poate fi evaluat în mod credibil.

Anularea recunoaşterii unei datorii financiare presupune scoaterea din bilanţul unei

întreprinderi a unei datorii financiare numai atunci când aceasta este stinsă, adică atunci când

obligaţia specificată în contract este descăarcată, anulată sau expirată (debitorul plăteştecreditorului, în numerar sau cu alte active financiare, mărfuri sau servicii şi este legal

exonerat de îndeplinirea obligaţiei).

Diferenţa dintre valoarea contabilă a unei datorii stinse sau transferate altei părţi şi

valoarea plătitiă pentru aceasta trebuie să fie inclusă în profitul net sau pierderea netă a

perioadei.

Exemplu:

Întreprinderea X a emis obligaţiuni pe care le-a recunoscut iniţial la 100 milioane1 Idem.

Pagina 53 din 117



lei, iar valoarea justă a împrumutului s-a modificat la 110 milioane lei (momentul

M1), respectiv 90 milioane lei (momentul M2).

Înregistrările în contabilitate sunt următoarele:

- recunoaşterea iniţială a datoriei financiare – la emisiunea obligaţiunilor:

100 milioane % = Împrumut obligatar 100 milioane

90 milioane Debitori diverşi

10 milioane Prima de rambursare

- reevaluarea datoriei financiare la valoarea justă de 110 milioane lei (momentul M1):

10 milioane Pierderi din = Împrumut obligatar 10 milioane

instrumente financiare

- reevaluarea datoriei financiare la valoarea justă de 900 milioane lei (momentul M2):

20 milioane Împrumut obligatar = Câştig din instrumente financiare 20 milioane

3.4. Evaluarea capitalurilor proprii

Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei

întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.

În bilanţ, capitalul propriu este structurat în:

- fondurile cu care au contribuit acţionarii prin aporturi în bani şi/sau în natură;- rofitul capitalizat sub formă de rezerve din alocările efectuate;

- rezervele preluate şi formate din rezultatul reportat; rezervele formate pentru

menţinerea nivelului capitalului.

Aceste structuri sunt importante pentru decidenţii din întreprindere precum şi pentru

ceilalţi utilizatori de informaţie, ele implicând restricţii legale, statutare şi de altă natură cu

privire la constituire, distribuire, utilizare etc.

Mărimea capitalului propriu din bilanţ depinde de evaluarea activelor şi datoriilor, elcalculându-se ca diferenţă dintre acestea. În condiţii normale suma cumulată a capitalurilor

Pagina 54 din 117



proprii nu corespunde decât întamplător cu valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii sau cu

suma ce s-ar obţine din vânzarea elementelor activului net sau a întregii întreprinderi

presupunând continuitatea exploatării.

Cu privire la capitalul social şi la menţinerea acestuia se abordează două concepte:

- menţinerea capitalului financiar, nominal

- menţinerea capitalului fizic, respectiv a substanţei capitalului.

Pentru menţinerea nivelului capitalului se pot efectua ajustări, respectiv reevaluări ale

activelor şi pasivelor determinând în acest fel creşteri sau diminuări ale capitalului propriu.

Deşi aceste ajustări corespund definiţiei veniturilor şi/sau cheltuielilor, ele nu sunt incluse în

contul de profit şi pierdere, ci afectează capitalul propriu, fie direct capitalul social, fie

indirect sub forma rezervelor din reevaluare.

Evaluarea la valoarea justă are o incidenţă asupra capitalurilor proprii la diferite

niveluri. Această incidenţă priveşte mai ales imputările rezervelor datorate variaţiilor de

active şi, într-un domeniu destul de diferit, procesul indirect de creştere de capital îndeosebi

prin aportul salariaţilor (numai în anumite ţări).

În privinţa imputării contrapartidei reevaluărilor asupra rezervelor, reevaluarea are

aproape întotdeauna o incidenţă asupra fondurilor proprii, fie prin imputare directă asupra

acestora, fie prin intermediul contului de rezultate.

Valoarea justă şi creşterile de capital

Drepturile oferite salariaţilor cu titlu de opţiuni-stoc sau de opţiuni de cumpărare în

cadrul planurilor de economisire se prezintă sub două forme1:

- dreptul de a subscrie în orice moment acţiuni ale întreprinderii la o rată inferioară

cursului bursier;

- dreptul, pentru aceeaşi salariaţi, de a subscrie în timpul unei perioade date la un curs

fixat în avans.Atribuirea opţiunilor-stoc şi a altor posibilităţi de subscriere antrenează totdeauna un

avantaj potenţial viitorilor noi acţionari de care ar trebui eventual ţinut cont. Preţul de

subscriere propus, în general inferior cursului bursier la închiderea planului de opţiuni, este

atrăgător.

Se poate încerca determinarea unei valori juste a opţiunilor prin comparare cu cea

bursieră. Pentru că IAS 19 nu impune nici o regulă de calcul şi de înregistrare şi nici un

1 Idem.

Pagina 55 din 117



tratament contabil particular, întreprindrea trebuie să indice în anexe consecinţele opţiunilor

acordate, asupra situaţiei financiare a acesteia, a performanţelor şi a fluxurilor.

În ultimii ani a prins contur teoria valorii acţionariale1. Aceasta este justificată printr-o

limită fundamentală a rezultatului contabil, pe care încearcă să o atenueze. Este cunoscut

faptul că rezultatul contabil nu ia în considerare decât o parte a costului capitalului – costul

îndatorării. Ignorând remunerarea capitalurilor proprii, el dă o imagine înşelătoare a

performanţelor reale ale întreprinderii. Această imagine a servit multă vreme drept "alibi"

pentru neglijarea intereselor acţionarilor. Astfel, în prezent, un model al fluxurilor de

trezorerie care reflectă explicit aşteptările privind riscul, creşterea şi randamentul acţiunilor a

devenit indispensabil. Dimpotrivă, beneficiul pe acţiune era perceput ca punând probleme de

subiectivitate contabilă.

În scopul adoptării celor mai eficiente decizii în procesul de investire/dezinvestire,

deţinătorii de capital doresc să estimeze valoarea intrinsecă a titlurilor financiare

tranzacţionate pentru a o compara cu preţul recunoscut oficial pe piaţa de capital. Ca

şi alte active, acţiunile şi obligaţiunile pot fi evaluate pe baza metodei fluxurilor de numerar

actualizate sau metoda cash-flow (în engl. Discounted cash-flow). La nivelul unei acţiuni,

conform metodei DCF, valoarea acţiunii sau preţul acesteia este echivalent cu valoarea

actualizată a fluxurilor totale viitoare de lichidităţi distribuite acţionarilor (dividendele

viitoare).

În situaţia delimitării clare a unei perioade explicite de previziune, valoarea titlurilor

conţine şi preţul de revânzare la sfârşitul acestei perioade. Estimarea preţului rezidual al

acţiunii în anul n se poate realiza prin ajustarea dividendului anului următor cu rata de

capitalizare specifică perioadei neexplicite de previziune. Astfel, modelele utilizate pentru

evaluarea acţiunilor şi a obligaţiunilor reprezintă în general, variante specifice ale metodei de

capitalizare a veniturilor şi metodei cash-flow (DCF), care permit atât stabilirea valorii

capitalului acţionarilor sau a interesului minoritar, dar şi a valorii globale a firmelor, aşa cumse va discuta ulterior cu ocazia evaluării firmelor cotate.

Decizia de finanţare şi costul capitalului

Conform teoriei şi practicii financiare, criteriile principale de alegere a surselor de

finanţare sunt urmãtoarele: costul capitalului, rentabilitatea financiarã, plãţile reale şi

excedentul fluxului de lichiditãţi. Costul capitalului reprezintã însã criteriul cel mai important


Pagina 56 din 117



de alegere a surselor de finanţare a întreprinderii. Fãrã a cunoaşte acest cost nu se poate

obţine maximizarea valorii de piaţã a întreprinderii deoarece fiecare sursã de capital,

indiferent de provenienţã, implicã un anumit cost generat de rentabilitatea aşteptatã de

proprietari şi de riscul asociat acestui capital. Astfel, evaluarea proiectelor de investiţii pe

baza valorii actualizate nete (VAN) la o rata de rentabilitate cerutã de deţinãtorii de

capitaluri, subliniazã necesitatea recunoaşterii conceptului de cost al finanţãrii. Estimarea

corectã a costului capitalului nu este importantã doar pentru maximizarea valorii de piaţã a

firmei, ci şi pentru adoptarea unor decizii curente de investiţii referitoare la proiecte distincte,

cu rate diferite de rentabilitate, precum şi pentru adoptarea unor decizii referitoare la leasing,

rãscumpãrarea acţiunilor, a obligaţiunilor, politica fondului de rulment etc.

Întreprinderile utilizeazã în anumite proporţii diverse fonduri, dar evaluarea

proiectelor lor de investiţii trebuie sã se facã la costul global al acestor surse de capital.

Astfel, pot exista surse de finanţare ce implicã o rentabilitate mai mare, dar un cost mai mic

de procurare (dobânda pentru creditele bancare) decât cel al capitalurilor proprii. Ca urmare,

în aceste condiţii riscul financiar majoreazã riscul de exploatare, deci riscul total al capitalului

acţionarilor creşte, ceea ce îi îndreptãţeşte pe aceştia sã pretindã o ratã mai mare de

remunerare. Se impune deci determinarea costului global al capitalurilor ca o medie

ponderatã a costurilor tuturor surselor de capital.

Costul global al capitalurilor (proprii interne şi externe şi împrumutate) nu este un

cost istoric, ci mai exact o speranţã de remunerare a investitorilor de capitaluri (acţionari şi

creditori), cu ajutorul cãruia se exprimã valoarea de piaţã a întreprinderii:

Valoarea întreprinderii = Valoarea capitalurilor proprii + Valoarea datoriilor

În concluzie, costul capitalului este un indicator care nu poate fi calculat în mod

obiectiv şi riguros. Calcului sãu se bazeazã în mod inevitabil pe previziuni cu un grad mare

de incertitudine, fiind considerat un cost de oportunitate. Aceastã ratã de oportunitate a

capitalului exprimã simultan situaţia întreprinderii prin prisma pieţei financiare ca rezultat al politicii sale de finanţare şi al politicii de investiţii urmãrite.

Indiferent dacã se calculeazã înainte sau dupã impozitare, costul mediu ponderat al

capitalului depinde de doi factori importanţi:

structura financiarã (ponderea capitalurilor proprii şi a celor împrumutate în total

capital), care reflectã proporţia de participare a surselor de finanţare la formarea capitalului

total al firmei. Se disting astfel capitalurile permanente (CPR şi DAT pe termen lung)

utilizate pentru finanţarea ciclului de investiţii, şi capitalurile pe termen scurt, destinate înspecial pentru finanţarea ciclului de exploatare. Dacã însã nevoia de fond de rulment nu este

Pagina 57 din 117



finanţatã integral pe seama fondului de rulment, se apeleazã la creditele pe termen scurt

pentru acoperirea acesteia.

costurile specifice ale diferitelor componente ale capitalului, fâcându-se distincţie în

special între capitalurile proprii şi cele împrumutate, al cãror cost diferã semnificativ şi care

se influenţeazã reciproc. Costul capitalului total depinde de aşteptãrile investitorilor de capital

privind rentabilitatea asociatã riscului investiţiei lor în cadrul firmei, deci costurile specifice

surselor de capital reprezintã o variabilã exogenã gestiunii financiare a întreprinderii, dar

dependentã de situaţia acesteia pe piaţa financiarã şi monetarã. Aşa cum se deduce pe baza

formulei de calcul, costurile capitalurilor proprii şi împrumutate influenţeazã costul mediu,

ceea ce explicã preferinţa pentru o ratã a îndatorãrii cât mai mare, ceea ce genereazã

economii fiscale ca urmare a deductibilitãţii dobânzii, deci reducerea costului capitalului

total. Dincolo însã de anumite limite, îndatorarea determinã creşterea riscului financiar şi

antrenarea de costuri suplimentare de faliment, care pot anihila avantajele acesteia. Se

impune astfel determinarea şi luarea în considerare a unei structuri financiare optime care

genereazã pe ansamblu efecte favorabile pentru o companie îndatoratã.

3.5. Evaluarea poziţiei financiare a întreprinderii în condiţiile unei economii

(hiper)inflaţioniste

O informaţie financiară de calitate constituie în prezent o necesitate pentru orice

întreprindere. Însă situaţia economico-financiară a societăţilor este şubrezită, dacă ele

activează într-un mediu economic şi monetar instabil.

Postulatul unităţii monetare impune ca existenţele şi fluxurile cuantificate de

contabilitate să fie exprimate în etalon monetar. Însă puterea de cumpărare a unei monede

poate varia de la o perioadă la alta, suferind de obicei deprecieri. Din acest motiv, putem

constata că pentru acelaşi element de bilanţ există două valori, care doar rareori sunt egale:valoarea de intrare şi valoarea de inventar.

Evaluarea pe baza costurilor istorice are avantajul de a asigura comparabilitatea

spaţială a întreprinderilor, care folosesc acelaşi sistem de evaluare. Inconvenientul apare în

cazul comparaţiilor temporale, informaţia contabilă difuzată fiind lipsită de relevanţă.

Aplicarea costului istoric în evaluarea elementelor de bilanţ se bazează pe convenţia

stabilităţii monedei, convenţie care porneşte de la premisa că moneda în care se exprimătranzacţiile şi evenimentele cuantificabile de contabilitate rămâne stabilă în timp. Practica

Pagina 58 din 117



infirmă însă această ipoteză. Convenţia stabilităţii este nerealistă deoarece, de-a lungul

timpului, economiile s-au confruntat şi se confruntă cu fenomene de inflaţie, caracterizate

prin scăderea puterii de cumpărare a monedei. În condiţiile unei economii inflaţioniste,

ipoteza stabilităţii monedei este falsă, iar costul istoric reflectă valoarea reală a elementelor

din bilanţ doar în momentul intrării lor în întreprindere. Ulterior, orice schimbare în puterea

de cumpărare a monedei conduce la luarea unor decizii nerealiste şi la aprecierea eronată a

eficienţei activităţii desfăşurate. În condiţii de inflaţie, cantitatea de monedă necesară

evaluării unui bun creşte, dar nu ca urmare a creşterii valorii bunului în raport cu altele, ci ca

efect al scăderii puterii de cumpărare a monedei, al schimbării semnificaţieietalonului folosit.

Este îndoielnic deci faptul că, în aceste condiţii, este prezentată o imagine fidelă a

întreprinderii, cu toate că se respectă cerinţele de sinceritate şi de regularitate, în primul rând

a regulilor legate de evaluare. În perioadele de instabilitate monetară (inflaţie), imaginea

furnizată va fi cu atât mai denaturată cu cât ritmul deprecierii monedei este mai accentuat,

fiind afectate într-o anumită măsură nu numai elementele deţinute durabil de către

întreprindere, dar şi cele cu o viteză mai mare de rotaţie.

Inflaţia este considerată „un fenomen autoîntreţinut, deoarece o stare inflaţionistă

generează la rândul ei, inflaţie” sau „un proces de creştere continuă a nivelului general al

preţurilor, care se desfăşoară sub influenţa simultană sau alternativă a unor factori economici,

monetari, sociali, politici, interni şi externi [...] o stare de dezechilibru, care se manifestă sub

forma creşterii preţurilor prin creşterea rarităţii bunurilor, în raport cu masa de bani existentă

în circulaţie, destinată cumpărarii de mărfuri şi servicii.”

În opinia reputatului economist american Milton Friedman, „cauza imediată a inflaţiei

este totdeauna şi peste tot aceeaşi: o creştere anormal de rapidă a cantităţii de monedă în

raport cu volumul producţiei”.1

Intensitatea fenomenului inflaţionist se apreciază prin intermediul ratei inflaţiei, care

exprimă, de fapt, creşterea indicelui general al preţurilor. În funcţie de intensitateafenomenului, inflaţia poate fi: târâtoare, moderată, rapidă, galopantă, hiperinflaţie.

Ca urmare a ritmului accelerat de creştere a preţurilor, unităţile monetare agregate de

contabilitatea tradiţională (în costuri istorice), cu puteri de cumpărare extrem de diferite, nu

mai prezintă nici o relevanţă pentru a aprecia mărimea situaţiei financiare şi a performanţelor

înregistrate de o unitate şi chiar de întraga economie naţională. Se poate vorbi astfel de o

lipsă de omogenitate a datelor din situaţiile financiare. Având în vedere că cea mai mare parte

1 Milton Friedman – Inflation et systémes monetaires, Editura Calmann-Lévy, Paris, 1976 (citat preluat după Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, opera citată anterior);

Pagina 59 din 117



din informaţiile care alcătuiesc sistemul informaţional al întreprinderii sunt de natură

contabilă, deciziile conducerii unităţii şi implicit ale terţilor sunt puternic perturbate.

Principiul de evaluare la costuri istorice nu este compatibil deci cu cerinţa de imagine fidelă

pe care trebuie să o respecte situaţiile financiare, atunci când stabilitatea monetară nu este

asigurată.

În norma IAS 29, “Prezentarea conturilor în economiile hiperinflaţioniste”, se

mentionează: „Într-o economie hiperinflaţionistă, situaţiile financiare, indiferent că sunt

întocmite pe baza costului istoric sau pe baza costului actual, nu sunt utile decât dacă ele sunt

exprimate în unitatea de masură în vigoare la data bilanţului…”

Cu toate avantajele sale, aplicarea costurilor istorice, în condiţiile unor economii

inflaţioniste sau hiperinflaţioniste, poate conduce la o serie de deformaţii în documentele de

sinteză, cum ar fi1:

în bilanţ:

subevaluări ale imobilizărilor;

subevaluări ale stocurilor (mai puţin evidente, datorită rotaţiei lor);

distorsionarea situaţiei nete (în general, subevaluată, mărimea subevaluării fiind

parţial anihilată de datoriile neindexate).

în contul de profit si pierdere:

subevaluarea costului materialelor (ca urmare a subevaluării stocurilor);

subevaluarea amortizărilor (ca urmare a subevaluării imobilzărilor);

supraestimarea cheltuielilor financiare, datorită caştigului asupra datoriilor (de

exemplu o raă a dobânzii de 30% în conditiile unei rate a inflaţiei de 25%, nu reprezintă decât

30% - 25% = 5% dobandă reală, în cazul unui împrumut neindexat);

creşterea impozitului pe profit, ca urmare a supraevaluării rezultatelor (la rândul lor

determinate pe baza unor cheltuieli subevaluate: consumuri de materiale, amortizări, etc).

3.5.1. Efectele inflaţiei asupra situaţiilor financiare anuale

Fenomenul inflaţionist afectează toate posturile din conturile anuale, dar în mod

inegal2. Pentru ajustarea datelor din situaţiile financiare, în vederea corectării efectelor


2 Ţugui, Alexandru, Contabilitatea inflaţiei. Teorie. Practică. Modelări informatice, Editura Economică,Bucureşti, 2000 (citat preluat după Constantin Toma - Evaluarea la costul istoric şi imaginea fidelă );

Pagina 60 din 117



inflaţiei, activele, datoriile şi capitalurile proprii se clasifică, după influenţa instabilităţii

monetare, în: elemente monetare şi elemente monetare3.

Elementele monetare sunt acele posturi de activ, capitaluri proprii şi datorii a căror

valoare nominală este determinată şi invariabilă, fiind reprezentate prin drepturi şi obligaţii

de natură monetară ce se exprimă printr-un număr fix de unităţi monetare. În timp ce valoarea

lor nominală nu se variază în funcţie de puterea de cumpărare a monedei, valoarea reală se

modifică în fiuncţie de nivelul general al preţurilor. Se includ aici: activele şi pasivele care

reprezintă lichidităţi imediate sau pe termen scurt, exprimate în moneda naţională.

Elementele exprimate în monedă străină nu sunt considerate monetare, deoarece valoarea lor

fluctuează faţă de momentul înregistrării operaţiei, ca urmare a faptului că sunt transformate

în monedă naţională la cursul de schimb valabil în momentul respectiv.

Diferenţa între activele şi pasivele monetare exprimă poziţia monetară netă a

întreprinderii. Această poziţie poate fi:

- pozitivă, dacă activele monetare sunt mai mari decât pasivele monetare;

- negativă, dacă activele monetare sunt mai mici decât pasivele monetare.

În perioadele de inflaţie este de preferat o poziţie monetară netă negativă, obţinându-

se în acest fel câştiguri, întrucât achitarea datoriilor se face cu o monedă depreciată.

Dimpotrivă, o poziţie monetară netă pozitivă înseamnă pentru întreprindere că activul său net

şi-a pierdut o parte din puterea de cumpărare.

Elementele nemonetare nu sunt reprezentate de un număr fix de unităţi nominale de

monedă, fiind necesară ajustarea lor în funcţie de rata inflaţiei. Ele se referă, în principal, la

activele imobilizate corporale şi necorporale, precum şi la stocuri şi la producţia în curs de

execuţie.

Studiind efectele fenomenelor inflaţioniste asupra unei contabilităţi în costuri istorice,

profesorul francez François Pasqualini consideră că variaţiile puterii de cumpărare a monedei

afectează: bilanţul, contul de profit şi pierderi, structura financiară şi mărimea bazeiimpozabile. Deşi costul istoric folosit la evaluarea elementelor intrate în patrimoniu

corespunde valorii lor reale, ulterior, orice modificare în puterea de cumpărare a monedei

face datele contabilităţii necomparabile, şi deci nerelevante în procesul luării deciziilor. Mai

mult, costul istoric rămâne reflectat în contabilitate de la intrarea până la ieşirea elementului

respectiv, putând fi înlocuit cu alte valori doar prin reevaluare (şi numai pentru anumite

elemente). Dacă avem în vedere şi faptul că evaluarea la ieşire se realizează pe baza costului

istoric, iar vânzările de bunuri se reflectă la preţul pieţei (valoarea actuală), rezultatul3 Toma, Constantin, Evaluarea la costul istoric şi imaginea fidelă, articol apărut în revista CECCAR, 2003.

Pagina 61 din 117



financiar va fi artificial majorat, afectând sarcina fiscală, distribuirile de dividende şi forţa

productivă iniţială a capitalului.

Ca urmare, trebuie făcută distincţia între profitul real şi profitul contabil. Astfel,

profitul real se obţine ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul de înlocuire al bunurilor

vândute, iar profitul contabil ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul istoric al

elementelor vândute. Din comparaţia celor doua categorii de profit (contabil şi real) apare

profitul fictiv, care reflectă de fapt contribuţia costului istoric la denaturarea rezultatului.

În consecinţă, rezultatul contabil este în parte fictiv, (cel corespunzător creşterii

costului de înlocuire). Beneficiul real se obţine atunci când venitul din vânzare permite

achiziţionarea unei cantităţi de bunuri mai mari decât cea vândută, adică preţul de vânzare

este superior costului de înlocuire. În acest caz, pe lângă menţinerea substanţei patrimoniului,

apare un excedent care reprezintă tocmai câştigul obţinut.

Menţinerea substanţei întreprinderii este grav ameninţată şi de calculul amortizării pe

baza costului istoric. Pe lângă rolul de a asigura eşalonarea valorii de intrare (costului istoric)

pe întreaga durată de utilizare a imobilizării (afectând rezultatul exerciţiului), amortizarea

îndeplineşte o funcţie mult mai importantă, cea de reconstituire a substanţei iniţiale a

întreprinderii. Astfel, amortizarea urmăreşte recuperarea valorii investiţiei şi asigurarea

resurselor de finanţare necesare reînnoirii imobilizărilor. Ca urmare, amortizarea trebuie să

asigure recuperarea integrlă a investiţiei iniţiale şi să reprezinte o sursă de autofinanţare

suficientă pentru o investiţie nouă, în scopul de aconserva forţa productivă iniţială a

capitalului. Evident că, în condiţiile creşterii accentuate a preţurilor, mărimea amortizării

calculate pe baza costului istoric al imobilizărilor este insuficientă pentru înlocuirea acestora

cu altele identice. Deşi amortizarea se înregistrează în mod constant, este imposibilă, în

aceste condiţii, înlocuirea imobilizărilor cu altele noi, întreprinderea suportând o pierdere de

substanţă. Pierderea va fi cu atât mai mare cu cât durata de folosinţă a bunului este mai lungă

şi cu cât creşterea de preţuri este mai accentuată. Rezultă că, în condiţii de inflaţie,amortizarea calculată pe baza costului istoric nu poate să îndeplinească funcţia de reproducţie

a investiţiilor, deoarece valoarea de înlocuire este superioară costului de achiziţie sau de

producţie.

Un alt efect nedorit, care apare ca efect al calculării amortizării pe baza costului

istoric, îl reprezintă supraevaluarea rezultatului perioadei.

În perioade de inflaţie, preţurile de vânzare ale bunurilor obţinute din producţie

proprie sunt exprimate în puteri de cumpărare curente, iar amortizarea imobilzărilor, care

Pagina 62 din 117



intră în costul de producţie al bunurilor, este calculată la valoarea istorică, afectată de

creşterea preţurilor.

Pentru atenuarea acestor efecte se pot lua o serie de măsuri, precum: reevaluarea

imobilizărilor, aplicarea regimului amortizării accelerate, amortizarea excepţională la sfârşitul

exerciţiului, supraamortismentul (în cazul imobilizărilor achiziţionate pe baza unor

subvenţii). Totuşi, aceste soluţii nu sunt decât parţiale şi nu conciliază relaţiile dintre

evaluarea la costul istoric şi obiectivul de fidelitate căruia trebuie să-i răspundă informaţiile

contabilităţii.1

Compararea datelor furnizate de documentele de sinteză în timp este lipsită de

semnificaţie dacă nu au fost determinate efectele instabilităţii monetare, iar valorile istorice

nu au fost corectate în mod corespunzător, ţinând cont de rata inflaţiei. Se pune astfel

problema dacă utilizarea costului istoric pentru înregistrarea în contabilitate a elementelor

intrate mai poate fi justificată? Contestatarii costului istoric propun înlocuirea acestuia cu

valoarea actuală sau cu un nivel al costului ajustat în funcţie de evoluţia nivelului general al

preţurilor.

În concluzie, putem spune că, deşi costul istoric se înscrie în exigenţa contabilă de

regulariltate şi constituie o bază de evaluare obiectivă şi verificabilă, utilizarea acestei

categorii valorice nu satisface cerinţele actuale de fidelitate impuse situaţiilor financiare.

Soluţia2 ar putea fi introducerea unei contabilităţi de inflaţie în care elaborarea

conturilor anuale să ia în considerare, în permanenţă, efectele inflaţiei asupra posturilor din

bilanţ şi contului de rezultate.

CAPITOLUL 4

Evaluarea performanţelor întreprinderii

4.1. Conceptul de performanţă şi suportul ei informaţional

Lumea contemporană devine, tot mai mult, o realitate de neconceput fără preocuparea

pentru performanţă, reuşită şi succes. Aceste elemente au devenit motivaţia, aproape

obsedantă, a oricărei întreprinderi care încearcă să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă

şi în competiţia mondială.

Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, prin metodologia sa,

permite elaborarea judecăţilor şi aprecierilor asupra formării rezultatelor activităţii

1 Toma, Constantin, Evaluarea la costul istoric şi imaginea fidelă, articol apărut în revista CECCAR, 2003.2 Idem.

Pagina 63 din 117



întreprinderii şi asupra corelaţiei lor cu structura financiară şi solvabilitatea acesteia.

Conceptul de performanţă, transpus în domeniul întreprinderii, are semnificaţia unei „bune

reuşite”, sau a unui „succes”, care este rezultatul unui act de gestiune a activităţii

întreprinderii. El poate fi definit şi cuantificat cu ajutorul unui ansamblu de indicatori sau cu

criterii de natură calitativă (profit, rentabilitate, rată de creştere, climat social, imagine de

marcă etc.). Multitudinea de indicatori care pot caracteriza performanţele întreprinderii pune

în dificultate analistul care trebuie să procedeze la o selecţie şi la o ierarhizare a indicatorilor

de performanţă, astfel încât să reflecte cât mai fidel realizările activităţii întreprinderii.

Obiectivul situaţiilor financiare prevăzut de Cadrul Contabil Conceptual al IASC este

acela de a oferi informaţii despre poziţia şi performanţele financiare şi despre modificările în

poziţia financiară a întreprinderii.

Utilizatorii situaţiilor financiare solicită informaţii referitoare la performanţa

financiară a entităţii, deoarece aceste informaţii ajută utilizatorii să evalueze capacitatea

întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie, să îşi formeze raţionamente despre eficienţa cu

care entitatea şi-a folosit resursele şi poate dezvolta resurse suplimentare şi să ofere

utilizatorilor un răspuns, astfel încât ei să îşi revizuiască evaluările anterioare asupra

performanţei financiare pentru perioadele din trecut şi să poată modifica evaluările pentru

perioadele viitoare sau să dezvolte estimări pentru acestea.

Conceptul de performanţă este conceput diferit de partenerii întreprinderii, în funcţie

de interesele lor: managerii sunt concentraţi asupra performanţei globale a întreprinderii lor;

investitorii actuali şi potenţiali sunt interesaţi de rentabilitatea investiţiilor lor; salariaţii de

stabilitatea şi rentabilitatea întreprinderii; creditorii, de solvabilitatea întreprinderii; clienţii,

de stabilitatea întreprinderii. Prin urmare, măsurarea performanţei se poate realiza diferit, în

funcţie de obiectivele utilizatorilor.

Importanţa acordată analizei performanţelor întreprinderii rezultă şi din precizările

Standardelor Internaţionale de Contabilitate. Astfel, în IAS 1 se subliniază că întreprinderilecare aplică Reglementările contabile de armonizare cu Directiva a IV-a a CEE şi cu

Standardele Internaţionale de Contabilitate sunt încurajate să prezinte, pe lângă situaţiile

financiare (bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia care să reflecte modificările

capitalului propriu, situaţia fluxurilor de numerar, politicile contabile şi notele explicative), şi

o analiză financiară care să descrie şi să explice performanţele financiare, principalii factori şi

influenţe care determină performanţa.

Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii foloseşte drept sursă principală de informaţii contul de profit şi pierdere şi se concentrează cu precădere spre

Pagina 64 din 117



evidenţierea formării rezultatului întreprinderii, respectiv, pe studierea structurii lui, ţinând

seama de interdependenţele dintre elementele constitutive şi factorii care au influenţat asupra

nivelului acestor performanţe.

Rezultatul favorabil sau nefavorabil (profit sau pierdere), ca expresie a ajustărilor

parţiale sau globale între diferitele tipuri de venituri şi cheltuieli generate de complexitatea

acţiunilor economice şi financiare care au loc în întreprindere, pe durata unui anumit orizont

temporar, este redat de contul de profit şi pierdere.

Conceptul de performanţă depăşeşte însă definiţia rezultatului din contul de profit şi

pierdere. Este vorba de a include aici profituri şi pierderi nerealizate (diferenţe din reevaluare,

diferenţe din conversie, câştiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare), care

se găsesc, în unele referenţiale, direct constatate în capitalurile proprii, fără a tranzita contul

de profit şi pierdere. Practicile şi prezentările propuse sunt diverse, chiar divergente, şi

probleme

complexe par să nu fi găsit soluţia. Astfel, incidenţa schimbărilor de metode

contabile, constatate în capitalurile proprii, constituie un element el performanţei financiare a

întreprinderii.

Performanţa nu se mai măsoară într-o manieră statică, ci într-o manieră dinamică.

Buna performanţă este aptitudinea de a îmbunătăţi performanţa. Conţinutul acesteia devine

aproape secundar în raport cu dinamica sa.

Două curente se concretizează în perimetrul operaţiilor care intră în câmpul formării

rezultatului: „current operating concept” şi „all inclusive concept”.

Current operating concept. Conform acestui concept, se includ în contul de profit şi

pierdere doar consecinţele operaţiilor normale, ale perioadei, şi se raportează asupra

rezervelor, operaţiile care nu privesc exploatarea. Operaţiile din exploatare sunt considerate

ca obişnuite, recurente şi care permit a prevedea performanţele viitoare ale întreprinderii.

All inclusive concept. Acest concept vizează toate elementele care afectează creştereasau diminuarea capitalurilor proprii în timpul perioadei, cu excepţia distribuirilor de

dividende sau micşorărilor de capital prin distribuirea către asociaţi, respectiv a aporturilor

din partea asociaţilor.

Partizanii „current operating concept” renunţă la toate elementele care nu sunt

reprezentative pentru reflectarea performanţei asupra bilanţului. Mai multe norme americane

impun astfel imputarea asupra capitalurilor proprii a anumitor elemente, precum diferenţele

de conversie în devize, câştigurile şi pierderile latente ale titlurilor pe termen scurt, ajustărileasupra datoriilor privind fondurile de pensii. Ţinând cont de absenţa principiului bilanţului de

Pagina 65 din 117



deschidere, în dreptul contabil american, anumite regularizări asupra exerciţiilor anterioare

provenind din schimbări de metode contabile pot să fie reportate în variaţia capitalurilor

proprii de deschidere a exerciţiului. Sunt avute în vedere, astfel: schimbarea modului de

evaluare a stocurilor prin trecerea de la metoda LIFO la metoda FIFO, trecerea de la metoda

de terminare la metoda de avansare pentru contractele pe termen lung şi o schimbare a

metodei de contabilizare a cheltuielilor de prospectare în industriile extractive.

În Franţa, Yves Bernheim1, într-un articol apărut în 1996, preconizează o dublă

abordare a rezultatului:

- abordarea performanţei întreprinderii pornind de la tranzacţiile pe care le-a realizat

în cursul perioadei, tradusă prin diferenţa între veniturile şi cheltuielile sale;

- abordarea îmbogăţirii sale patrimoniale măsurată prin diferenţa între activul său net

la începutul şi la sfârşitul perioadei considerate.

Această dublă abordare are obiectivul de a răspunde la două tipuri de nevoi diferite

ale utilizatorilor, cea de a măsura performanţa activităţilor, „current operating concept”, şi

cea de a măsura îmbogăţirea, „all inclusive concept”.

Punctul cheie este de a şti care este câmpul performanţei măsurate. Partizanii unei

evaluări a performanţei bazată pe rezultat, „current operating concept”, tind să măsoare

performanţa managerilor, reţinând într-o manieră restrictivă doar elementele controlate de ei.

Rezultatul întreprinderii comportă: un rezultat al activităţii legat de utilizarea

factorilor de producţie şi un rezultat din deţinere legat de posesia elementelor patrimoniale2.

A integra câştigurile şi pierderile latente în performanţa întreprinderii implică a

răspunde la întrebarea de a şti dacă evoluţiile parametrilor de piaţă, precum rata dobânzii,

cursul de schimb, cursul bursier trebuie să fie luate în considerare la măsurarea performanţei

întreprinderii. Răspunsul este bineînţeles: DA.

Termenul de „comprehensive income” sau rezultat economic a apărut în 1980 în

textele normative (SFAC 3), precizarea conţinutului său şi diferenţierea de noţiunea derezultat făcându-se abia în 1984 (SFAC 5):

Beneficiile corespund cu ceea ce o entitate a primit sau poate în mod rezonabil să

considere a primi din veniturile sale şi ceea ce ea a sacrificat pentru a produce şi distribui

aceste venituri.

1

citat de Iulia Jianu.2 Jianu, Iulia, articolul Problematizare privind prezentarea performanţei financiare, revista Tribuna Economică,2002;

Pagina 66 din 117



Rezultatul economic (comprehensive income) este o măsură extensivă a efectelor

tranzacţiilor şi a altor evenimente ale unei entităţi, înţelegând toate variaţiile activului net, cu

excepţia celor rezultând din aporturi sau distribuiri faţă de proprietari.

Potrivit unor studii recente, pertinenţa indicatorilor performanţei financiare trebuie

apreciată în raport cu valoarea bursieră dar şi în funcţie de utilitatea lor predictivă în materie

de fluxuri de trezorerie (modelul contabil american) şi de valoarea adăugată (modelul

contabil european). Pertinenţa şi utilitatea predictivă a indicatorilor performanţei financiare

depinde de regulile care regizează funcţionarea pieţelor financiare dar şi de normalizarea

contabilă. Astfel, s-a constatat că un proces de normalizare contabilă mai suplu, orientat către

nevoile investitorilor generează o relaţie mai strânsă între indicatorii de performanţă şi

randamentele bursiere. Dimpotrivă, pentru previziunea fluxurilor de trezorerie, indicatorii de

performanţă trebuie să se bazeze pe norme contabile precise şi mai puţin flexibile. O prea

mare libertate în aplicarea regulilor contabile poate reduce considerabil utilitatea predictivă a

indicatorilor de performanţă.

Pentru previziunea valorii adăugate, sistemul contabil francez este net mai performant

decât cel american.

Globalizarea activităţilor economice ale întreprinderilor ca şi internaţionalizarea

pieţelor financiare pune în evidenţă nevoia unei armonizări a normelor contabile. Selecţia

indicatorilor de performanţă financiară care pot servi ca bază în sistemele de gestiune

orientate spre crearea valorii este o necesitate crucială pentru întreprinderile care vor să se

desprindă de concurenţă.

Totodată, normalizarea contabilă internaţională nu îşi va atinge scopul decât într-un

context în care performanţa financiară, va fi considerată pertinentă de către investitorii

bursieri şi utilă pentru analişti în stabilirea previziunilor lor. În acest sens, problema este de a

cunoaşte în ce măsură caracteristicile procesului de normalizare contabilă influenţează

pertinenţa şi utilitatea indicatorilor performanţei financiare.Compararea indicatorilor de performanţă presupune următorul demers1:

în primul rând, convergenţa lor în reprezentarea performanţei întreprinderii;

în al doilea rând, pertinenţa indicatorilor performanţei pentru investitorii bursieri este

apreciată prin intermediul modelelor de evaluare a randamentelor bursiere;

în final, utilitatea predictivă a indicatorilor de performanţă este cuantificată utilizând

două analize complementare.

1 Idem;

Pagina 67 din 117



2. Întreprinderile de tip managerial, în care administratorii posedă puţine acţiuni,

preferă metodele contabile care au drept consecinţă creşterea profitului firmei.

Întreprinderile de tip acţionarial, în care administratorii posedă o parte importantă a

capitalului, preferă metodele contabile care au ca efect micşorarea capitalului;

3. Întreprinderile a căror rată de distribuire a dividendelor se apropie de limita

maximă fixată printr-un contract, preferă metodele contabile care au ca efect creşterea

rezultatului;

4. Întreprinderile a căror rată de îndatorare se apropie de limita fixată printr-un

contract, preferă metodele contabile care diminuează nivelul aparent al îndatorarii;

5. Întreprinderile a căror rată de acoperire a cheltuielilor cu dobânzile se apropie de

limita fixată printr-un contract, preferă metodele contabile care au drept consecinţă creşterea

profitului;

6. Întreprinderile al căror fond de rulment se apropie de limita fixată printr-un

contract, preferă metodele contabile care cresc fondul de rulment;

7. Marile întreprinderi preferă metodele contabile care le micşorează rezutatul;

8. Întreprinderile cu risc ridicat, preferă metodele contabile care le diminuează riscul;

9. Întrprinderile care deţin o parte importantă din piaţă sau care aparţin sectoarelor de

activitate caracterizate prin concentrarea puternică a producţiei şi a capitalului, preferă

metodele contabile care le diminuează rezultatul;

10. Întreprinderile „reglementate” preferă metodele contabile care le micşorează

rezultatul.

Dar, însuşi conceptul de rezultat nu este compatibil de la o ţară la alta 1. Dacă în

Franţa, spre exemplu, nu este posibilă ajustarea acestuia la inflaţie, în Olanda această practică

este recomandată. În aceste condiţii, orice comparaţie directă a rezultatului unei firme

franceze cu cel al uneia olandeze, va fi inutilă. De asemenea, este recunoscut faptul că în

perioade de greve, anumiţi conducători de întreprinderi vor încerca să reducă veniturile, şideci, implicit, rezultatele, spre a nu fi nevoiţi să crească salariile. Aceiaşi conducători, din

perspectiva obţinerii unor credite, vor încerca să „împodobeasca” bilanţul şi contul de profit

şi pierdere cu un rezultat important.

Este cunoscut faptul că acest document contabil de sinteză, contul de rezultate, este

documentul care degajă informaţia privind performanţele întreprinerii. Dar, literatura de

specialitate oferă mai multe accepţiuni ale performanţei2:1

Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă – tezăde doctorat, Bucureşti, 2003;2 A. Bourguignon, Sous les paves la plage…ou les multiples founctions du vocaboulaire comptable,

Pagina 69 din 117



→ Performanţa înseamnă succes. Performanţa nu există prin ea însăşi, fiind, în fapt,

dependentă de modul de reprezentare a reuşitei de către diferitele categorii de utilizatori ai

informaţiei contabile;

→ Performanţa este rezultatul acţiunii. Opusă celei precedente, această accepţie nu

reţine judecata de valoare a utilizatorilor externi. Măsura performanţelor este înţeleasă ca o

evaluare ulterioară a rezultatelor obţinute;

→ Performanţa este acţiune. În acest sens, performanţa este un proces şi nu un

rezultat care apare la un moment dat.

Aşa cum am subliniat anterior, raportându-ne la diferitele accepţiuni ale termenului de

performanţă, putem înţelege că aceasta este definită de utilizatorii informaţiei contabile în

raport cu propriile lor interese1. Astfel, o definiţie a performanţei unei întreprinderi,

concepută într-un context patrimonial, din perspectiva lichidării şi a partajului, nu ar putea

satisface un utilizator care se plasează într-un context de continuitate a exploatării.

Toate aceste ilustrări demonstrează în ce masură „rezultatul contabil nu prezintă nici o

semnificaţie economică, iar folosirea lui, în special în situaţiile de analiză financiară, trebuie

să fie evitată cu grijă”2.

Potrivit contabilităţii în costuri istorice, contul de profit şi pierdere a fost considerat

modul adecvat de raportare a performanţei financiare3. În ultimii ani IASC şi multe

organisme naţionale de normalizare contabilă au înregistrat tot mai des, în bilanţ, modificările

în valorile reale ale activelor şi pasivelor, atunci când aceste active şi pasive sunt deţinute. În

măsura în care variaţiile valorilor juste ale anumitor elemente nu sunt costatate la nivelul

contului de profit şi pierdere ci direct în capitalul propriu, a apărut discuţia la nivelul

normalizatorilor contabili, că doar contul de profit şi pierdere nu este suficient pentru a

traduce performanţa întreprinderii pentru o anumită perioadă. Trebuie adăugate variaţiile

valorilor juste ale tuturor instrumentelor, chiar dacă ele sunt contabilizate în contul de profit

şi pierdere sau capitalurile proprii. S-a născut astfel reflexia unei noi situaţii a performanţei,destinată a traduce în acelaşi document toate elementele care au o natură de rezultat, chiar

Comptabilite – Control – Audit , Vuibert, tome 3, citat de Cicilia Ionescu, opera citată anrterior.

1 Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă – tezăde doctorat, Bucureşti, 2003;2 M. Capron , Contabilitatea în perspectivă , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, citat de Cicilia Ionescu, în

lucrarea menţionată anterior;3 Jianu, Iulia, articolul Problematizare privind prezentarea performanţei financiare, revista Tribuna Economică,2002;

Pagina 70 din 117



dacă sunt realizate sau latente, înregistrate în contul de profit şi pierdere sau în capitalurile

proprii4.

Informaţia despre performanţă de care investitorii au nevoie nu este de natură exclusiv

istorică. Ei trebuie să aibă acces şi la o informaţie orientată spre viitor. Una din calităţile

aşteptate ale informaţiei privind performanţa este caracterul său predictiv, cu alte cuvinte

capacitatea sa de a releva tendinţele viitoare. În ultimii ani informaţia de tip cash- flow a

devenit măsura cheie pentru a judeca performanţa unei întreprinderi. Aceasta deoarece fluxul

de trezorerie este o realitate de necontestat, pe când profitul este o construcţie mai mult sau

mai puţin ancorată de această realitate.

În unele state ale lumii încă se utilizează metode tradiţionale de evaluare a

performanţei întreprinderii, pe când în altele este utilizată informaţia de tip cash-flow:

SUA

În practica de evaluare a acţiunilor se manifestă tendinţa de abandonare a metodelor

tradiţionale bazate pe extrapolări pornind de la rezultatele contabile şi de trecere spre

modelele economice ale fluxurilor de trezorerie disponibile care ţin seama de factori precum

riscul, potenţialul de creştere, randamentul investiţiilor,etc. Conform reglement[rilor

contabile americane, “… cash-flow-ul este într-adevăr cea mai bună şi mai precisă măsură a

performanţei”.

Marea Britanie

Dată fiind creşterea rolului Londrei ca centru european, tendinţa evidentă este de a

utiliza măsuri bazate pe fluxurile de trezorerie pentru a evalua performanţa întreprinderilor

multinaţionale. Unul din motive este acela că metoda fluxurilor de trezorerie scapă

inconvenientelor inerente utilizării beneficiului pe acţiune care este construit pe baza

diverselor referenţiale contabile naţionale (urmare a opţiunilor din Directiva a IV-a

Europeană).Franţa

Una din caracteristicile distinctive ale sistemului contabil francez în raport cu cele de

sorginte anglo-saxonă este reprezentată de accentul pus pe utilitatea socială a întreprinderii.

Întreprinderile franceze sunt conduse şi din alte raţiuni decât pentru a urmări rentabilitatea

pentru acţionari. Acestea nu se concentrază pe maximizarea valorii cu titlu de obiectiv

financiar primordial. Se ignoră rentabilitatea economică în favoarea maximizării cifrei de

afaceri şi a profiturilor.4 Idem.

Pagina 71 din 117



Germania

Este cunoscut faptul că Germania, tradiţional, dezvoltă politici financiare de

întreprindere pe termen lung.

Totuşi, astăzi, nevoia de flexibilitate este mai mare ca oricând, pentru întreprinderile

germane care-şi stabilesc drept obiective maximizarea concomitentă a profiturilor şi a

fluxurilor de trezorerie.

În ceea ce priveşte metodele de evaluare utilizate, trebuie analizat impactul acestora

asupra performanţei financiare a întreprinderii. Astfel, recursul la valoarea actualizată are o

incidenţă importantă asupra situaţiilor financiare şi mai ales asupra bilanţului contabil. Acesta

tinde să concentreze astfel rezultatele viitoare, cel puţin pentru anumite rubrici, recuperând

din terenul pierdut în faţa contului de profit şi pierdere.

Conform modelului de evaluare la valoare justă, rezultatul întreprinderii este măsurat

pe baza condiţiilor economice curente: sunt luate în considerare pierderile şi beneficiile

latente legate de evoluţiile parametrilor de piaţă, prin definiţie, exogene întreprinderii.

În modelul de evaluare la costuri istorice, pierderile şi profiturile nu sunt traduse în

rezultatul contabil decât atunci când are loc o tranzacţie. Această diferenţă fundamentală în

evaluarea performanţelor alimentează o polemică între normalizatorii contabili din diverse

ţări.

Doar o lectură detaliată a contului de profit şi pierdere permite diferenţierea

veniturilor realizate (dobânzi) de variaţiile valorii juste. Sub acest aspect este recomandat să

se evidenţieze distinct, în postul "Alte câştiguri şi pierderi", plusurile şi minusurile de valoare

din cesiune dar şi din variaţia valorii juste a instrumentelor care continuă să figureze în

portofoliu1.

În acest context, putem afirma că noţiunea de „contabilitate de intenţie” îşi pierde

orice legitimitate în modelul de evaluare la valoare justă2. Acest concept a suscitat vii critici

atunci când a fost introdus în norma IAS 39 "Instrumentele financiare".Din perspectiva convenţiei de evaluare în costuri istorice, performanţa tradusă în

conturi este perfect coerentă cu evoluţia situaţiei trezoreriei întreprinderii (ţinând cont de

ipoteza de reinvestire a fondurilor în plasamente imediate şi fără risc). S-ar putea considera că

traducerea performanţei furnizate de această metodă este mai fidelă naturii economice şi

financiare a investiţiei, în măsura în care ea reflectă mai bine ciclul de exploatare şi

neutralizează fluctuaţiile intermediare sau imediate.1

Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004;2 Idem.

Pagina 72 din 117



Dimpotrivă, din perspectiva convenţiei de evaluare la valoare justă, performanţa

întreprinderii exprimată de conturi, traduce imediat variaţiile parametrilor de piaţă. Ea se

îndepărtează de situaţia trezoreriei efective a întreprinderii şi de modul de gestiune al unei

investiţii efectuate pe baza unui ciclu de durtată medie sau lungă.

4.2. Dificultăţi de definire, recunoaştere şi evaluare a elementelor performanţei

financiare a întreprinderii

O sursă de dificultăţi este reprezentată de diferenţele în interpretarea performanţei1.

Dacă performanţa în abordare financiară este centrată pe contul de profit şi pierdere

ca sinteză a contabilităţii de flux, într-o abordare bilanţieră şi patrimonială ea exprimă

creşterea patrimonului deţinut de întreprindere.

Dificultatea determinării rezultatului exerciţiului, din punct de vedere financiar,

pleacă de la controversele privind definirea şi recunoaşterea veniturilor şi cheltuielilor

aferente unui exerciţiu.

Determinarea rezultatului exerciţiului prin prisma abordării bilanţiere este criticabilă

în perioada de creştere a preţurilor, deoarece ajustările aduse elementelor, ca urmare a

variaţiilor de preţuri se pot realiza prin metode diferite, ceea ce ar putea duce la furnizarea

unor imagini (mărimi) diferite privind performanţele întreprinderii2.

Performanţa unei întreprinderi nu se limitează la marimea rezultatului exerciţiului. În

sens larg, performanţa este definită de utilizatorii de informaţie contabilă în raport cu

propriile lor obiective. Aceasta nu trebuie cautată în mod exclusiv în contul de profit şi

pierdere. De regulă un indicator relevant privind performanţa trebuie să ofere posibilitatea

comparării efectului obţinut cu efortul depus pentru obţinerea lui. O analiză a rentabilităţii

întreprinderii presupune compararea unui element de flux (profitul net spre exemplu) cu un

element de stoc (activul bilantier, capitalurile proprii, etc). Regăsim această filosofie însistemul ratelor de analiză financiară.

În plus elementele de performanţă nu pot fi întotdeauna măsurate (este vorba de

elemente calitative precum nivelul de pregătire profesională a salariaţilor, etc).

O altă sursă de dificultăţi este legată de finalitatea contului de profit şi pierdere de a

răspunde nevoilor de analiză şi de interpretare a performanţelor financiare ale întreprinderii.

1 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile de

conservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004;2 Idem.

Pagina 73 din 117



Astfel, informaţia contabilă furnizată de contul de profit şi pierdere trebuie să fie

orientată fie către o analiză a performanţei ca efect al realizării politicilor financiare şi

economice ale întreprinderii, fie către o analiză a eficienţei realizării funcţiilor acesteia.

Pot fi identificaţi doi factori de eterogenitate în analiză:

(i ) clasificarea ordinar-excepţional versus clasificarea ordinar-extraordinar;

(ii) cheltuieli după natură versus cheltuieli după funcţii.

Clasificarea ordinar-excepţional este reţinută în modelele de cont de profit şi pierdere

recomandate de Directiva a IV-a europeană:

Activităţile ordinare au caracter obişnuit şi repetitiv şi contribuie în cea mai mare

măsură la obţinerea rezultatului. Ele cuprind activităţile de exploatare şi activităţile financiare

ale întreprinderii. Din categoria activităţilor de exploatare fac parte cele ocazionate de

aprovizionare, producţie, desfacere, executări de lucrări, prestări de servicii, etc. Primirea şi

acordarea de împrumuturi, operaţiunile cu titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni şi altele) se

înscriu în sfera activităţilor financiare.

Au caracter excepţional activităţi cum sunt: vânzarea de mijloace fixe şi alte active

imobilizate, încasarea sau plata de amenzi , penalităţi, despăgubiri, primirea sau acordarea de

donaţii, etc.

Pentru un neiniţiat în ale contabilităţii internaţionale, există tendinţa de a suprapune ca

semnificaţie cele două clasificări: ordinar-excepţional (vehiculată în schemele directivei a IV-

a şi însuşită mai ales în sistemele contabile ale Europei continentale)) şi respectiv ordinar-

extraordinar (specifică sistemelor contabile anglo-saxone dar reţinută şi de referenţialul

internaţional)1.

În aprecierea caracterului excepţional al unei activităţi se ţine seama de frecvenţa şi

apoi de natura acesteia. Ea poate avea sau nu efecte anormale asupra poziţiei financiare şi

performanţelor întreprinderii. Elementele excepţionale (cheltuieli şi venituri) au caracter

ordinar. O activitate extraordinară este anormală atât prin natură cât şi prin efecte(naţionalizări, exproprieri, catastrofe naturale,etc). În aprecierea caracterului extraordinar al

unei activităţi primează natura şi nu frecvenţa acesteia. O asemenea activitate scapă

controlului întreprinderii.

Elementele extraordinare constituie un element distinct al rezultatului net al

exerciţiului. Natura şi suma fiecărui element trebuie să fie menţionate separat în contul de

profit şi pierdere.


Pagina 74 din 117



În ţările anglo-saxone, elementele extraordinare au fost întotdeauna eliminate din

calculul rezultatului pe acţiune. Pentru a provoca o ridicare a cursului acţiunilor proprii,

societăţile cotate la bursă au interesul să ia în considerare şi evenimentele extraordinare.

Pentru a evita acest lucru, reglementarea britanică a limitat elementele extraordinare la

evenimente extrem de rare. Astfel, provizioanele pentru restructurări şi cesiuni de active au

fost considerate ordinare.

Altă sursă de dificultăţi este reprezentată de flexibilitatea sau rigiditatea posturilor în

contul de profit şi pierdere.

Fiind o situaţie financiară destinată cu predilecţie utilizării externe şi mai puţin pentru

gestiunea internă, contul de profit şi pierdere presupune o prezentare mai condensată în

sistemele contabile anglo-saxone decât în cele ale Europei continentale. În primul caz

normele solicită prezentarea cu titlu obligatoriu a unui număr minimal de posturi lâsând

întreprinderilor posibilitatea detalierii şi completării lor prin aplicarea principiului pragului de

semnificaţie. În cel de al doilea caz posturile contului de profit şi pierdere sunt predefinite.

Dificultăţi apar şi în planul analizei instrumentelor financiare ale întreprinderii.

Acestea sunt determinate în principal de:

- imputarea diferenţelor între valoarea justă şi costul amortizat al unor active

financiare, la data închiderii exerciţiului financiar (de exemplu, în cazul activelor disponibile

pentru vânzare , diferenţa poate fi imputată fie capitalurilor proprii, fie contului de profit şi

pierdere, conform IAS 39);

- calculul deprecierii activelor financiare;

- impactul instrumentelor de acoperire;

- impactul derecunoaşterii unor active sau datorii financiare etc.

O situaţie de dificultate în determinarea performanţei financiare o constituie

reevaluarea activelor: considerarea câştigului sau pierderii din reevaluarea activelor ca o

componentă a performanţei întreprinderii este justificată, drept argument fiind următorulexemplu1:

Presupunem două întreprinderi având un activ net de 100 de milioane u.m. fiecare.

Valoarea netă contabilă a activelor deţinute de fiecare din cele două întreprinderi este de 500

milioane u.m. şi conţine o plusvaloare latentă de 200 milioane u.m. Durata de viaţă reziduală

a activelor este de 10 ani.

1 Jianu, Iulia, articolul Problematizare privind prezentarea performanţei financiare, revista Tribuna Economică,2002.

Pagina 75 din 117



Prima întreprindere efectuează reevaluarea activelor iar a doua întreprindere vinde

activele deţinute, la valoarea lor actuală de 700 milioane. În această problemă nu luăm în

considerare impactul generat de impozitul pe profit.

Situaţia în contul de profit şi pierdere este următoarea:

Întreprinderea I Întreprinderea II

Venituri din cedarea activelor 0 700.000.000

Cheltuieli privind activele cedate 0 (500.000.000)

Cheltuieli cu amortizarea (50.000.000) (50.000.000)

Rezultatul exerciţiului (50.000.000) 150.000.000

Situaţia capitalurilor proprii este următoarea:


Activ net iniţial 100.000.000 100.000.000

Diferenţa din reevaaluare 200.000.000 0

Rezultatul exerciţiului (50.000.000) 150.000.000

Activ net final 250.000.000 250.000.000

Situaţia performanţei financiare a întreprinderii analizate este următoarea:


Rezultatul operaţional (50.000.000) (50.000.000)

Câştig din vânzarea activelor 0 200.000.000

Câştig din reevaluarea activelor 200.000.000 0

Performanţa finală 150.000.000 150.000.000

Întocmirea unei astfel de situaţii a performanţei financiare implică a considera că uncâştig realizat la un activ imobilizat reflectă acelaşi eveniment economic, adică o creştere în

valoare, ca şi un câştig nerealizat, în ciuda faptului că un câştig realizat este confirmat de o

tranzacţie. Realizarea reprezintă numai confirmarea câştigului. Prin urmare câştigurile şi

pierderile realizate şi nerealizate trebuie tratate în acelaşi mod.

Pagina 76 din 117



Dispariţia criteriului de realizare implică abandonul principiului costului istoric, şi

totdată şi al principiului prudenţei, în măsura în care câştigurile latente sunt luate în

considerare1.

Luăm un alt exemplu: două întreprinderi au un portofoliu de titluri. Prima realizează

(vinde) la 31 decembrie N portofoliul său de titluri şi le cumpără la 1 ianuarie N+1. A doua

întreprindere conservă titlurile sale. Cele două întreprinderi vor avea aceeaşi performanţă,

egală cu variaţia valorii juste a portofoliului: pentru prima aceasta va fi o plusvaloare

realizată de piaţă, pentru a doua o reevaluare a portofoliului său.

Profesorul Niculae Feleagă analizează controversa existentă între cele două modalităţi

fundamentale de determinare a rezultatului.

Astfel, este luată în considerare definiţia dată de Hicks beneficiului: beneficiul este

mărimea maximală pe care un individ o poate cheltui în cursul unei perioade fără ca situaţia

sa financiară să fie modificată. Această definiţie lasă să se înţeleagă că beneficiul se poate

determina prin deducerea activului net (activ minus pasiv extern), de la începutul exerciţiului,

din activul net, de la sfârşitul exerciţiului, urmând ca diferenţa să fie ajustată, ulterior, cu

aporturile şi retragerile de capital efectuate în cursul exerciţiului.

Atunci când calculul beneficiului este fundamentat pe acest algoritm, se spune că s-a

procedat la utilizarea metodei de prezervare a patrimoniului (metoda variaţiei activului net).

În utilizarea acestei metode este foarte importantă baza de evaluare folosită, care ar putea fi:

costurile istorice, valoarea actualizată a fluxurilor monetare (valoarea economică), costurile

actuale sau valoarea de piaţă (valoarea netă de realizare).

Aplicând această metodă, se poate obţine un rezultat credibil (dacă metoda de

evaluare este adecvată), dar ea prezintă inconvenientul major al imposibilităţii de detaliere a

compoziţiei beneficiului. Acest incovenient este explicat de lipsa informaţiilor privind

mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor.Alternativa la metoda prezervării patrimoniului ar fi să se măsoare operaţiile generate

de gestiunea întreprinderii. Ea este numită metoda operaţiilor şi pune accent pe activităţile

care au avut loc în cursul exerciţiului dat. Ca urmare, ea presupune utilizarea conturilor de

venituri, cheltuieli, câştiguri şi pierderi.

Metoda operaţiilor prezintă avantajul separării elementelor normale (ordinare) de cele

extraordinare, a activităţii financiare de activitatea de exploatare, precum şi cel de grupare a

1 Jianu, Iulia, articolul Problematizare privind prezentarea performanţei financiare, revista Tribuna Economică,2002;

Pagina 77 din 117



rezultatelor pe clienţi, game de produse, funcţii ale întreprinderii etc. Această metodă

corespunde unui punct de vedere economic şi gestionar.

Dificultăţi pot apărea şi în alegerea metodelor contabile utilizate de întreprinderi în

condiţii de inflaţie; acestea trebuie analizate şi din perspectiva afectării rezultatului acestora.

Astfel, întreprinderile aflate sub incidenţa normelor contabile internaţionale şi care acţionează

într-un mediu inflaţionist, recurg la corecţii ale situaţiilor lor financiare, ţinând cont de

variaţiile puterii generale de cumpărare a monedelor naţionale, adică aplică o contabilitate de

inflaţie. Astfel de întreprinderi intră sub incidenţa normei contabile internaţionale, IAS 29

„Informarea financiară în economiile hiperinflaţioniste”. Norma solicită retratarea tuturor

elementelor nemonetare ale situaţiilor financiare prin amplificarea acestora cu un factor de

conversie calculat pe baza unor indici generali ai preţurilor (cum ar fi, spre exemplu, indici ai

preţurilor de consum, indici ai preţurilor cu ridicata) de la sfârşitul şi începutul exerciţiului

financiar. În acest mod, se obţine un alt set de documente financiare, retratat la nivelul puterii

de cumpărare a monedei la sfârşitul exerciţiului financiar.

Aplicarea în contabilitatea întreprinderilor a normei contabile internaţionale IAS 2

deşi creează condiţiile pentru compararea informaţiilor unei întreprinderi în timp şi în spaţiu,

poate fi criticabilă prin faptul că diferitele active pot fi afectate de inflaţie în mod diferit, iar

rezultatul obţinut pe baza elementelor monetare nu reflectă performanţele întreprinderii şi nu

are la bază fluxuri de trezorerie. Din aceste considerente, unele întreprinderi preferă să reţină,

în vederea corectării situaţiilor financiare de efectele inflaţiei, o abordare bazată pe costurile

de înlocuire, intrând, astfel, sub incidenţa unei alte norme contabile internaţionale,

IAS 15 „Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor”. O astfel de abordare presupune

utilizarea noţiunii de costuri de înlocuire, obţinută prin utilizarea indicilor specifici de

creştere a preţurilor. În mod particular rezultatul activităţii se calculează punând în

corespondenţă veniturile exerciţiului cu cheltuielile estimate în costuri de înlocuire, la dataoperaţiei de cesiune, iar în bilanţ, activele vor fi prezentate la costuri de înlocure, fie prin

evaluare directă, fie prin utilizarea indicilor specifici de creştere a preţurilor, recunoscându-

se, astfel, un câştig din deţinere, care reprezintă economia de costuri datorită deţinerii

activelor, calculată ca diferenţa între costurile de înlocuire şi costurile istorice ale activelor.

Prin însumarea rezultatului activităţilor în costuri istorice cu câştigul din deţinere se

obţine rezultatul în costuri istorice. Asistăm, astfel, la obţinerea şi existenţa a două tipuri de

rezultat: un rezultat în costuri istorice şi un rezultat în costuri de înlocuire, de unde şi punereaîn discuţie a principiului unicităţii bilanţului.

Pagina 78 din 117



Conform principiului unicităţii bilanţului, întreprinderilor le este interzisă publicarea

mai multor seturi de documente de sinteză, care să servească mai multor necesităţi.

În timp, însă, datorită diversificării şi complexităţii afacerilor, într-o lume în continuă

mişcare şi transformare, sacramentalitatea principiului unicităţii bilanţului a fost îndelung

contestată, situându-se, pe de o parte, „contestatarii”, iar, pe de altă parte, „moderaţii”, în

legatură cu acest principiu1:

Argumentele contestatarilor s-au bazat pe două tipuri de abordări2: abordarea

multicriteriu a valorii şi întreprinderea ca nod de contracte.

Abordarea multicriteriu a valorii are ca punct de plecare contestarea costurilor

istorice, ca bază a evaluării. Acest tip de abordare a fost studiată şi susţinută, pentru prima

dată, de Jean St. G. Keer (1956), autorul articolului „Trei concepte ale profitului în afaceri”

(Three concepts of business income). În esenţă, acesta susţine că nu există un rezultat

acceptabil pentru toate situaţiile care ar putea să se constituie în adevărata valoare a

perioadei, drept pentru care autorul propune trei concepte de rezultat:

1. Un rezultat bazat pe costurile istorice convenţionale (conventional historical cost

concept of income), ce poate fi descompus, la rândul său, în alte două tipuri de

rezultat:

- profitul pur din vânzare, calculat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile evaluate

în momentul vânzării, şi

- câştigul de preţ, calculat ca diferenţă între valoarea de achiziţie şi valoarea obţinută

în urma vânzării.

O astfel de viziune se întemeiază pe ipoteza că viaţa întreprinderii este un

„continuum”, iar profitul se obţine numai în momentul în care capacitatea contributivă a

tuturor elementelor este menţinută.

2. Un rezultat bazat pe costurile istorice corectate prin metoda puterii de cumpărare

(adjusted historical cost concept of income).Sesizând influenţa creşterii preţurilor asupra rezultatului obţinut, autorul propune

corectarea costurilor istorice cu un indice general al preţurilor, în vederea menţinerii puterii

de cumpărare.

3. Un rezultat bazat pe costurile actuale (current cost concept of income).

1 Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă – tezăde doctorat, Bucureşti, 2003;2

Feleagă, Niculae, Îmblânzirea Junglei Contabilităţii, Ed. Economică, 1996, dupa o analiză efectuată de GeraldAugustin în lucrarea „Le principe de l’unicite du bilan. Histoire de la remise en cause dans la literatureangloamericanele cas francais”. Revue de droit comptable. nr. 942

Pagina 79 din 117



În acest caz, evaluarea la costurile actuale vizează, în primul rînd capitalul fizic al

întreprinderii (elementele de activ), moneda ocupând un loc secundar. Autorul propune ca

bază de evaluare costurile actuale, considerându-le mult mai apropiate de acceptarea vieţii

întreprinderii ca un „continuum”. Acest tip de abordare reprezintă, în fapt, o modalitate de

contestare a costurilor istorice în măsurarea şi determinarea rezultatului, autorul propunând

un rezultat, care, deşi se întemeiază pe costurile istorice, va fi corectat cu un indice general al

preţurilor în vederea menţinerii puterii lui de cumparare.

Alţi susţinători ai abordării multicriteriu a valorii, Edward şi Bell, în lucrarea „Teoria

şi măsurarea profitului din afaceri” (1961) (The theory and measurement of business

income), procedează, în vederea obţinerii profitului din afaceri (pe care îl denumesc profit

industrial), la cumularea a două subprofituri, şi anume:

1. Profitul curent din exploatare (profitul contabil-current operating profit), obţinut ca

diferenţă dintre vânzările exprimate în valori actuale şi consumurile efectuate în timpul

perioadei în valori actuale, şi

2. Economiile la cost de realizare (realised cost savings), calculate ca diferenţă între

consumurile în valori actuale şi consumurile în valori istorice.

Autorii extind raţionamentul şi pledează, în consecinţă, în favoarea elaborării a două

tipuri de bilanţuri, unul fondat pe conceptul de „profit curent din exploatare” iar celălalt bazat

pe conceptul de „economii la cost de realizare”.

Un alt contestatar al principiului unicităţii bilanţlui, Chambers, în lucrarea

„Comportamentul în contabilitate, evaluare şi economie” (Accounting, evaluation and

economic behaviour), speculând neajunsul sistemului propus de Edwards şi Bell, care ignoră

alte baze posibile de evaluare, propune evaluarea informaţiilor pe baza mai multor valori,

acordând o atenţie sporită valorii nete de realizare (net realisable value). Autorul consideră

valoarea istorică singura valoare de intrare atribuibilă unui bun. Valoarea de înlocuire putea fi

utilizată cu ocazia unei reutilizări a acestuia, iar pentru determinarea rezultatului, valoareaactualizată în funcţie de puterea de cumparare părea a fi cea mai potrivită. Cu toate acestea,

după Chambers, valoarea preferată pentru un activ nemonetar era valoarea de piaţă (valoarea

netă de realizare).

Adept al teoriei multicriteriu a valorii, Chambers a fost recunoscut şi ca fondator al

curentului „contabilităţii multicoloane”. Acest curent pleda pentru acreditarea mai multor

coloane în cadrul bilanţului şi al contului de profit şi pierdere ce corespundeau valorilor în

costuri istorice (historic cost data), în costuri ajustate în funcţie de puterea de cumpărare(price level adjusted data) şi în costuri de înlocuire (replacement data).

Pagina 80 din 117



Curentul „contabilitatii multicoloane” a inspirat, se pare, şi organismul american de

normalizare contabilă, FASB, care, în norma contabilă americană FAS 33 a permis

înreprinderilor măsurarea informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare în costuri istorice, dar

cerea prezentarea de informaţii suplimentare pe baza puterii de cumpărare şi a costurilor

actuale.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre organismul internaţional al normalizării

contabile, IASC, care, prin paragrafele 99-101 ale Cadrului general pentru întocmirea şi

prezentarea situaţiilor financiare, permite utilizarea de către întreprinderi a diferitelor baze de

evaluare, în combinaţii diferite, ce pot include: costul istoric, costul curent, valoarea

realizabilă şi valoarea actualizată.

Alţi contestatari ai principiului unicităţii bilanţului, prin abordarea de tip

„întreprinderea ca nod de contracte”1 încearcă să justifice pluralitatea documentelor de

sinteză pe baza altor argumente.

Unul dintre susţinătorii acestei abordări, Eggerston, în lucrarea „Comportamentul

economic şi instituţia” (Economic behaviour and institution) (1990), susţine creşterea

întreprinderii prin intermediul contractelor sale, acestea având rolul de a pune în relaţie

salariaţii cu întreprinderea, conducătorii cu acţionarii, societatea cu partenerii sociali.

Spre deosebire de contestatari, adepţii contabilităţilor simplificate nu contestă

principiul unicităţii bilanţului ci propun doar o atenuare a acestuia, în sensul că documentele

de sinteză simplificate vor fi concepute pe baza documentelor de sinteză uzuale, însă, acestea

vor fi prezentate într-o formă simplificată, corespunzator necesităţilor informaţionale ale

salariaţilor.

În favoarea atenuării principiului unicităţii bilanţului pledează şi Gerald Augustin

(1994)2. În demersul său ştiinţific, acesta pleacă de la opinia profesorului american Abdel

Khalik (1991), care, manifestându-şi suspiciunea faţă de principiile contabile, consideră că

acestea au împiedicat înaintarea către o contabilitate de tip economic. Ca soluţie, AbdelKhalik susţine publicarea de catre întreprindere a doua bilanţuri:

1. Un bilanţ care să justifice tranzacţiile efectuate, şi

2. Un bilanţ cu o vocaţie decizională, orientat către viitor.

1 Gerald Augustin, Quels principes comptables pour quelle comptabilite? Revue Francaise de Comptabilite nr.253/1994, pp. 83-89, citat de Ionescu Cicilia, în teza de doctorat Remarcarea valenţelor de informare alecontabilităţii în contextul economiei de piaţă, Bucureşti, 2003.2

Gerald Augustin, Quels principes comptables pour quelle comptabilite? Revue Francaise de Comptabilite nr.253/1994, pp. 83-89, citat de Ionescu Cicilia, în teza de doctorat Remarcarea valenţelor de informare alecontabilităţii în contextul economiei de piaţă, Bucureşti, 2003.

Pagina 81 din 117



Sesizând faptul că respectarea tuturor principiilor contabile nu este posibilă, într-un

singur document contabil de sinteză, Gerald Augustin consideră ca rezolvarea trebuie să

plece de la reconsiderarea teoriei contabilităţii. Drept urmare, autorul formulează „Teoria

documentelor contabile de sinteză (bilanţurilor) multiple”, ţinând cont şi de faptul că în

această perioadă, în Franţa, avusese deja loc separarea contabilităţii generale de cea analitică,

separare care a dus, inevitabil, la existenţa a două rezultate:

1. Un rezultat global, cu o putenică conotaţie fiscală, destinat utilizatorilor externi ai

informaţiei financiare, şi

2. Un rezultat de gestiune, cu un caracter pur economic, destinat conducerii

întreprinderii.

4.3. Evaluarea elementelor performanţei financiare a întreprinderii

Cadrul contabil conceptual internaţional IASB defineşte elementele situaţiilor

financiare care caracterizează poziţia financiară, performanţele întreprinderii dar şi

modificările poziţiei financiare.

Definiţiile cheltuielilor şi veniturilor sunt următoarele:

- veniturile constituie creşteri ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor,

care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din

contribuţii ale acţionarilor;

- cheltuielile constituie diminuări ale avantajelor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale

datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate

din distribuirea acestora către acţionari.

Conţinutul conceptelor de cheltuială şi de venit diferă sensibil de la un cadruconceptual la altul1. În cadrul conceptual internaţional conţinutul elementelor de venituri şi

cheltuieli este mai larg:

- veniturile înglobează atât veniturile ce provin din activităţi ordinare cât şi celelalte

venituri şi plusuri de valoare, indiferent că ele rezultă sau nu din activităţile ordinare ale

întreprinderii şi indiferent că ele sunt realizate sau latente.

1 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

Pagina 82 din 117



Altfel spus, prin venit se înţelege şi câştigul, aşa cum este el definit în cadrul

conceptual american.

- cheltuielile înglobează atât cheltuielile angajate în cursul normal al activităţilor

ordinare ale întreprinderii cât şi pierderile şi minusurile de valoare, indiferent că acestea sunt

degajate sau nu de activităţile ordinare ale întreprinderii şi indiferent că ele sunt latente sau

realizate.

Altfel spus, prin cheltuială se înţelege şi pierderea, aşa cum este ea definită în cadrul

conceptual american1.

Cadrul conceptual al FASB defineşte performanţa financiară cu ajutorul a 5 elemente:

venituri, cheltuieli, câştiguri, pierderi şi rezultat economic. FASB constată că distincţiile între

venituri şi câştiguri sau între cheltuieli şi pierderi ţin de natura întreprinderii, de activităţile

sale principale şi de cele accesorii. Altfel spus, câştigurile şi pierderile rezultă din evenimente

şi circumstanţe care ţin de mediul exterior şi care, de obicei nu cad sub incidenţa controlului

întreprinderii (cursul valutar, cursul bursier etc.).

Potrivit FASB câştigurile sunt o parte componentă a veniturilor iar pierderile o parte

componentă a cheltuielilor. Dimpotrivă, ASB consideră veniturile ca fiind o parte a

câştigurilor iar cheltuielile o parte a pierderilor.

Selecţia unei măsuri adecvate în scopul evaluării performanţei reprezintă o provocare

pentru partenerii întreprinderii2. De exemplu, acţionarii vor să estimeze valoarea

întreprinderii precum şi capacitatea managerilor de a crea valoare. Membrii consiliilor de

administraţie vor să evalueze calitatea gestiunii şi să conceapă contracte de remunerare care

traduc obiectivele strategice ale întreprinderii. Managerii trebuie să traducă misiunea şi

strategia întreprinderii în indicatori concreţi şi măsurabili. Creditorii vor indicatori care să

demonstreze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie necesare

rambursării datoriilor. În concluzie, indicatorii de performanţă trebuie să servească laaprecierea valorii economice, a creării de valoare şi a potenţialului de câştiguri viitoare.

Aceste scopuri sunt în concordanţă cu abordarea care ghidează IASB în deciziile de

normalizare.

În funcţie de momentul recunoaşterii şi implicit al contabilizării lor, cheltuielile sunt

evaluate astfel:

1

Feleagă, Niculae, Sisteme contabile comparate, vol. I, Contabilităţile anglo-saxone, Editura Economică, 1999.2 Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.

Pagina 83 din 117



la valoare reală, pentru acele cheltuieli ce generează creşteri ale datoriilor sau scăderi

ale valorii activelor sub forma disponibilităţilor;

la o valoare inferioară celei reale, pentru acele cheltuieli ce generează ieşiri de active

sau scăderi ale valorii activelor, altele decât disponibilităţile.

În categoria elementelor de cheltuieli ce sunt înscrise la valoarea lor reală în

momentul apariţiei lor se înscriu cheltuielile cu: personalul, servicii prestate de terţi,

cumpărări de materiale nestocabile, servicii bancare şi financiare etc.

Însă o pondere semnificativă a cheltuielilor nu apar înscrise în categoria enunţată

anterior: cheltuielile cu stocurile consumate, amortizarea, cheltuieli înregistrate în avans

trecute în categoria cheltuielilor propriu-zise etc. Toate aceste cheltuieli sunt subevaluate în

momentul recunoaşterii lor în situaţiile financiare, subevaluare ce derivă din faptul că ele sunt

înscrise la valoarea elementelor nemonetare ce le-au generat.

Cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor, reflectând o valoare istorică a acestora, nu

reuşesc să permită reînnoirea lor.

Impactul inflaţiei asupra cheltuielilor cu stocurile consumate este cu atât mai puternic

cu cât viteza de rotaţie a acestora este mai lentă. De asemenea, metodele de evaluare a

stocurilor la ieşire au un impact decisiv asupra rezultatului exerciţiului.

În ceea ce priveşte cheltuielile ce provin din active înregistrate în avans, acestea pot să

ajungă să fie subevaluate, procentual vorbind, cu rata inflaţiei aferentă unui an calendaristic.

Dacă per ansamblu, cheltuielile sunt subevaluate, există două excepţii reprezentate de

cheltuielile cu dobânzile şi cheltuiala cu impozitul pe profit.

Cheltuielile cu dobânzile, prezente în cazul întreprinderilor ce au apelat la surse de

finanţare externe, sunt evaluate la o valoare superioară celei reale. Datorită faptului că ele

reprezintă un cost al capitalului împrumutat, creditorul se va proteja de efectul inflaţiei prin

perceperea unei dobânzi care să depăşească această rată pe perioada aferentă împrumutului.

Astfel, cheltuiala cu dobânda va fi formată dintr-o fracţiune inflaţionistă şi dobânda propriu-zisă. Înscrisă în situaţiile financiare la valoarea ce urmează a fi decontată, ea va fi

supraevaluată.

Data închiderii exerciţiului financiar este, cu mici excepţii, ulterioară datei înscrierii

elementelor de cheltuieli în contabilitate. Datorită persistenţei fenomenului inflaţionist,

puterea de cumpărare a monedei scade în timp; rezultă astfel că în situaţiile financiare,

elementele de cheltuieli vor fi exprimate într-o valoare a unităţii monetare net inferioară celei

de la data întocmirii acestora.Evaluarea veniturilor poate fi realizată ţinând cont de două momente importante:

Pagina 84 din 117



al recunoaşterii şi implicit al contabilizării lor;

data închiderii exerciţiului financiar.

Exprimate în funcţie de preţul pieţei, valoarea veniturilor va reflecta realitatea acesteia

în momentul înregistrării lor în contabilitate. Ca şi în cazul cheltuielilor, există şi aici câteva

excepţii, reprezentate de veniturile din: producţia stocată, producţia de imobilizări, creanţe

reactivate, precum şi cele ce provin din subvenţii pentru investiţii.

În ceea ce priveşte evaluarea veniturilor la data închiderii exerciţiului financiar,

acestea rămân înregistrate în contabilitate la valoarea lor iniţială, din momentul consemnării

lor. În consecinţă, la sfârşitul exerciţiului financiar, în virtutea scăderii puterii de cumpărare a

monedei inflaţioniste, veniturile sunt subevaluate în raport cu valoarea puterii de cumpărare

de la sfârşitul exerciţiului financiar

Veniturile reale din punct de vedere al momentului apariţiei lor sunt conectate cu

cheltuieli subevaluate. Rezultă că cele două elemente ce urmează să interacţioneze sunt

exprimate în unităti monetare diferite. Dacă în momentul recunoaşterii şi contabilizării,

veniturile erau reale comparativ cu cheltuielile, fiind exprimate în puterea de cumpărare de la

data apariţiei, până la data întocmirii situaţiilor financiare ele îşi vor pierde şi această calitate.

Prin compararea veniturilor cu cheltuielile unei perioade se poate determina

performanţa întreprinderii, adică acea capacitate a ei de a genera un rezultat pozitiv.

Pentru ca rezultatul contabil să măsoare corect şi real performanţele întreprinderii,

este necesară respectarea principiului conectării veniturilor la cheltuieli, adică în momentul

contabilizării unui venit trebuie să se contabilizeze şi cheltuielile care au contribuit la

obţinerea acelui venit.

Veniturile fiind precedate de cheltuieli, se pune problema intervalului de timp ce se

interpune între cele două momente, interval de timp ce joacă un rol hotărâtor într-o economie

inflaţionistă. Cu cât intervalul de timp este mai scurt, cu atât mai puţin va fi afectată

întreprinderea de impactul fenomenului inflaţionist. O cumpărare de bunuri precedată imediatde vânzarea lor va determina o diferenţă reală între venitul şi cheltuiala înregistrată, diferenţă

ce se concretizează într-un profit real. Există o directă proporţionalitate între intervalul de

timp şi profitul obţinut. Cu cât va creşte durata de timp între momentul cumpărării şi cel al

vânzării bunului respectiv, cu atât va fi mai mare profitul obţinut de întreprindere, acesta fiind

grefat de influenţa fenomenului inflaţionist.

Prezenţa efectului de desincronizare, consecinţă implicită a inflaţiei, determină lipsa

de omogenitate a elementelor contului de profit şi pierdere. De aceea, în perioadeinflaţioniste, următoarea relaţie caracterizează profitul unei întreprinderi:

Pagina 85 din 117



Profit contabil = profit datorat inflaţiei + profit real

relaţie în care profitul datorat inflaţiei este întotdeauna o mărime pozitivă.

Acest fapt indică o supraevaluare a profitului contabil în raport cu cel real, informaţie

care, furnizată în situaţiile financiare, va avea un impact nefast asupra deciziilor economice.

În concluzie, valoarea unei cheltuieli sau a unui venit, determinată pe baza costului

istoric, nu este fiabilă, şi, ca atare, aceste elemente nu satisfac criteriile de recunoaştere în

contul de rezultate.

Comparabilitatea în timp a informaţiilor prezentate în contul de profit şi pierdere nu

este asigurată prin prisma interpretărilor eronate pe care acestea le generează: într-o economie

inflaţionistă, veniturile şi cheltuielile unei perioade nu vor fi egale cu veniturile şi cheltuielile

perioadei următoare, la acelasi nivel fizic al producţiei.

Evaluarea inexactă a elementelor din bilanţ are drept efect deformarea rezultatului

contabil. Un rezultat supraevaluat al activităţii conduce la repartizări eronate asupra

elementelor capitalurilor proprii. Consecinţe ale utilizării costului istoric apar nu numai în

plan contabil, ci şi în plan fiscal. Baza de impozitare a profitului fiind supradimensionată, se

ajunge să se plătească impozit pe inflaţie. Calitatea raportării se pierde: informaţia contabilă

obţinută pe baza costului istoric este lipsită de relevanţă, ea nemaifiind capabilă să ajute

utilizatorii în a lua decizii în viitor, precum şi de fiabilitate, ea nemaifurnizând informaţii

credibile în timp.

Modul în care o întreprindere măsoară performanţa financiară afectează deciziile

utilizatorilor situaţiilor financiare (acţionari, membri ai consiliului de administraţie, manageri

sau creditorii financiari). Eficacitatea sistemelor de gestiune este şi ea tributară selecţiei

indicatorilor de performanţă.

Măsurarea profitului, poate fi abordată astăzi din trei unghiuri de vedere1:

- patrimonial- prin compararea valorii unei întreprinderi referitoare la două momente

diferite, utilizând aceleaşi metode de evaluare.- economic- prin deducerea cheltuielilor din venituri, ambele referitoare la aceeaşi

perioadă.

- financiar – prin deducerea amortizării din fluxurile nete de trezorerie potenţiale.

Cel mai frecvent, în aprecierea performanţei unei întreprinderi sunt utilizaţi indicatori

precum: rezultatul net, rezultatul din exploatare, fluxurile de trezorerie din exploatare,

rezultatul rezidual şi valoarea adăugată2.1

Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004;2 Idem.

Pagina 86 din 117



1.Rezultatul net

Chiar dacă rezultatul net este cel mai cunoscut, se observă tendinţa de a face apel la

indicatori de performanţă nelegaţi de rezultate. Argumentele adesea utilizate împotriva

rezultatului net trimit la statutul său normativ (el trebuie să se conformeze normelor

contabile), aspect care îi conferă o utilitate limitată pentru investitori şi care lasă adesea locul

unei gestiuni strategice din partea conducerii întreprinderii.

Studii empirice realizate în SUA, arată că rezultatul net este legat de cursul titlurilor şi

că el este un indicator fiabil al fluxurilor de trezorerie viitoare. Acestora li se opun studii

realizate în lumea Europei continentale care întreţin opiniile contadictorii privind pertinenţa

rezultatului net ca indicator global al performanţei întreprinderii.

2.Rezultatul din exploatare

Chiar dacă rezultatul net este considerat un indicator global al performanţei din

punctul de vedere al acţionarilor, rezultatul din exploatare (sau rezultatul înaintea impozitului

şi a cheltuielilor financiare) traduce capacitatea managerilor şi a salariaţilor de a crea valoare,

independent de cota de impozit şi de structura capitalului. Rezultatul din exploatare este

adesea utilizat ca indicator al performanţei în analiza situaţiilor financiare.

3.Fluxurile de trezorerie din exploatare

Numeroase studii arată că fluxurile de trezorerie din exploatare furnizează

investitorilor o informaţie complementară rezultatului net.

4.Rezultatul rezidual

În aceşti ultimi ani, s-a remarcat un interes crescut în ceea ce priveşte rezultatul

rezidual, adică rezultatul net minus costul capitalului investit1. Un număr restrâns dar în

creştere, de întreprinderi selecţionează rezultatul rezidual ca indicator de bază pentru fixarea

remuneraţiei managerilor.

5.Valoarea adăugată

Valoarea adăugată este măsura randamentului global care este distribuit tuturor partenerilor întreprinderii. Conceptul de valoare adăugată vizează să furnizeze utilizatorilor

de informaţii financiare un indiciu al contribuţiei întreprinderii la crearea bogăţiei naţionale.

Valoarea adăugată furnizează o perspectivă mai largă cu privire la utilitatea situaţiilor

financiare care, tradiţional, sunt centrate pe un singur grup de utilizatori, investitorii. Prin

prisma valorii adăugate, beneficiul apare ca rezultat al eforturilor colective ale proprietarilor,

1

Bernard V - The Feltham-Ohlson Framwork: Implications for Empiricists, Contemporary AccountingResearch, 2000, citat de Ştefan Bunea în Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile de conservatorism şi de optimism contabil

Pagina 87 din 117



managerilor, creditorilor, statului şi salariaţilor. Nu este de neglijat că, în prezent, majoritatea

guvernelor îşi fondează strategiile economice pe criterii legate de valoarea adăugată.

În majoritatea ţărilor europene, ca şi în SUA, un mare număr de întreprinderi prezintă

informaţii privind capacitatea de a genera valoare adăugată.

Partizanii valorii adăugate pretind că ea permite considerarea rezultatului net al

întreprinderii pe aceeaşi poziţie cu salariile şi cheltuielile financiare1.

Indicatorii de performanţă financiară pot fi influenţaţi de marja de libertate lăsată

managerilor în evaluarea şi prezentarea situaţiilor financiare. Această marjă este evaluată prin

amploarea ajustărilor contabile ale fluxurilor de trezorerie. Nivelul acestor ajustări este

cvasiechivalent în Franţa şi SUA în timp ce firmele elveţiene prezintă un nivel mai redus.

Politica de netezire a rezultatului în Elveţia explică poate această diferenţă. În schimb,

cheltuielile cu amortizarea şi provizioanele sunt net mai ridicate în Franţa şi în Elveţia decât

în SUA. Aceasta se explică, în opinia noastră, prin incidenţa fiscală.

Firmele franceze care îşi prezintă conturile anuale conform normelor IAS prezintă un

rezultat inferior celor care utilizează normele naţionale.

Conceptul anglo-saxon "substance over form" care susţine normele IASB conduce la

contabilizarea unui mai mare număr de elemente de pasiv pe care normele naţionale nu le

prescriu (de exemplu, angajamentele de pensii).

Indicatorii de performanţă financiară şi forţa de predicţie a fluxurilor de trezorerie

Deoarece fluxurile de trezorerie din exploatare sunt la baza multor evaluări de active,

capacitatea de a previziona fluxurile de trezorerie viitoare este un element cheie în

determinarea utilităţii indicatorilor de performanţă financiară2.

În Elveţia, luaţi individual, fiecare din cei cinci indicatori de performanţă au o valoare

predictivă a fluxurilor de trezorerie viitoare.

Prezentarea conturilor în acord cu normele IASB are ca efect creşterea rezultatelor

societăţilor elveţiene. Trebuie notat că amortismentele şi provizioanele practicate în Elveţia,dintr-o perspectivă de netezire, pot pe termen lung să ducă la subevaluarea rezultatului în

raport cu normele internaţionale.

Aceste rezultate semnifică faptul că, într-o ţară în care managerii se bucură de o mare

libertate în aplicarea regulilor contabile, cei mai buni indicatori de performanţă pentru

1

Bunea, Ştefan, Optimizarea poziţiei financiare şi a performanţelor întreprinderii între strategiile deconservatorism şi de optimism contabil - teză de doctorat, Bucureşti, 2004.2 Idem;

Pagina 88 din 117



evaluarea perspectivei de câştiguri viitoare sunt cel mai puţin atinşi de gestiunea accruals:

fluxul de trezorerie din exploatare şi valoarea adăugată3.

Pentru firmele americane, fluxul de trezorerie şi valoarea adăugată apar ca indicatori

previzionali ai fluxului de trezorerie al anului următor.

Puterea predictivă a celor doi indicatori de performanţă este ridicată. Fluxurile de

trezorerie şi valoarea adăugată sunt indicatorii cel mai puţin atinşi de ajustările contabile sau

de opţiunile contabile. Aceste rezultate susţin ideea unei lipse de coerenţă în aplicarea

cadrului contabil conceptual al FASB care insistă pe capacitatea predictivă a informaţiei

financiare. Într-adevăr, normele FASB, par să genereze o informaţie mai degrabă cu valoare

retrospectivă decât predictivă.

Relativa rigiditate în aplicarea regulilor contabile generează indicatori de performanţă

care relevă perspectivele viitoare ale firmei. Puterea predictivă a indicatorilor de performanţă

este mult mai slabă în ţări unde practicile contabile sunt puţin reglementate. Astfel s-ar putea

spune că precizia în regulile de calcul depăşeşte orientarea contabilităţii atunci când ne

raportăm la utilitatea predictivă a indicatorilor de performanţă.

Pentru Franţa, conţinutul informaţional al indicatorilor contabili pentru previziunea

valorii adăugate viitoare este tot aşa de important precum conţinutul informaţional al

indicatorilor contabili în SUA pentru previziunea fluxurilor de trezorerie.

CAPITOLUL 5

Dificultăţile, avantajele şi dezavantajele aplicării sistemelor de evaluare în practica

întreprinderilor româneşti

5.1. Dificultăţi generate de realizarea primei etape de reformă a sistemului contabil

În ţara noastră, schimbarea sistemului politic, după 1989, tranziţia de la o economie

excesiv centralizată spre o economie de piaţă, valul de reforme ce a marcat mediul economic

românesc, au condus şi la o reformă a sistemului contabil. Practic, a fost înlocuit un sistem

contabil de tip monist, ce avea drept obiectiv furnizarea informaţiilor necesare planificării şi

controlului economiei naţionale, cu un altul, de tip dualist care a marcat deschiderea atât către

utilizatorii interni cât şi externi ai informaţiei financiare.

3 Idem.

Pagina 89 din 117



Sistemul contabil reglementat prin Legea Contabilităţii nr. 82/1991 şi prin

Regulamentul său de aplicare aprobat prin H.G. nr. 704/1993 a fost aplicat începând cu data

de 1 ianuarie 1994. Prin adoptarea celor şase principii contabile, cu titlu explicit, şi a altor

principii cu titlu explicit, se poate spune că sistemul contabil din 1994 a deschis calea în

direcţia conceptualizării contabilităţii financiare.

Deşi proiectarea unui sistem contabil de tip dualist a avut în vedere deschiderea

contabilităţii şi către alţi utilizatori de informaţie financiară, în aceasta perioadă majoritatea

practicienilor în domeniu întocmeau documente de sinteză (bilanţ, cont de profit si pierdere şi

anexa la bilanţ) pentru a fi predate şi verificate de administraţiile financiare din subordinea

Ministerului de Finanţe. Ne aflam, astfel, în situaţia paradoxală ca această instituţie să devină

atât normalizatorul cât şi controlorul situaţiilor financiare întocmite de întreprinderi.

Controalele întreprinse de reprezentanţii acestei instituţii în rândul agentilor

economici aveau drept scop respectarea de către aceştia mai ales a prescripţiilor fiscale şi mai

puţin redarea imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute,

cu ajutorul situaţiilor financiare. În aceste condiţii, contabilii se cantonau mai ales în jocul

nerelevant al înregistrarilor de tip debit-credit decât în redarea imaginii fidele a situaţiei

întreprinderii cu ajutorul documentelor de sinteza. Şi aceasta nu pentru că nu ar fi dispus de

de competenţa şi profesionalismul necesare dar mai ales din cauza faptului că utilizatorul

principal al informaţiilor contabile a rămas, o bună perioadă de timp, statul. Aceasta

reliefează lipsa de performanţă a întreprinderilor contabile româneşti din acea perioadă,

confruntate cu multe probleme pe care le implică tranziţia spre un sistem bazat pe economia

de piaţă, incapabile să atragă noi investitori a căror cerere de informaţie financiară ar fi

schimbat, poate, atât atitudinea autorităţilor române faţa de profesia contabilă, dar şi

atitudinea acesteia din urmă faţă de exigenţele unui sistem contabil cu adevărat modern.

Referitor la acest aspect, profesorul Niculae Feleaga1, în capitolul I al lucrării „Îmblânzirea

junglei contabilităţii” apreciază că „recunoaşterea utilizatorului preferenţial al unui sistemcontabil ne arată stadiul (nivelul) în care se află contabilitatea într-o tara sau alta”.

Cu toate acestea, putem spune că sistemul contabil din 1994 a fost unul care a

corespuns nivelului de dezvoltare economică la care se afla România în acea perioadă şi nu a

reprezentat un impediment major în ceea ce priveşte aderarea României în structurile

Euroatlantice şi ale Uniunii Europene2. Atât structura cât şi formatul documentelor de sinteză

au respectat, în linii mari, prevederile Directivei a IV-a europene.1

Feleagă, Niculae, Îmblânzirea junglei contabilitatii, Editura Economică, Bucuresti, 1996;2 Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă - tezăde doctorat, Bucureşti, 2003;

Pagina 90 din 117



Metoda de evaluare propusă de Legea Contabilităţii nr. 82/1991 este evaluarea la

costuri istorice, aplicarea principiului costului istoric aflându-se în concordanţă şi cu

principiul prudenţei (principiu foarte solicitat în ţările occidentale, în special în Franţa). Deşi

ţara noastră se confrunta cu o puternică inflaţie (hiperinflaţie), organismul contabil

normalizator a preferat doar aplicarea unor corectări pe baze fiscale1.

Totuşi, încă din acea perioadă, unele întreprinderi mari din România, au început să-şi

organizeze contabilitatea în conformitate cu standardele europene şi internaţionale, aplicând

reglementările contabile prevăzute de Directivele europene şi de IAS-uri.

5.2. Dificultăţi generate de realizarea celei de-a doua etape de reformă a sistemului

contabil

Lipsa de performanţă economică a întrepronderilor româneşti şi necesitatea

armonizării

contabilităţii româneşti (ca parte integrantă a legislaţiei naţionale), cu cea a ţărilor

comunitare,

au determinat Guvernul român să pună în aplicare, începând cu anul 1999 (prin

Direcţia Generală Legislaţie Contabilă din cadrul Ministerului de Finanţe), un program de

dezvoltare a contabilităţii în centrul căruia se află implementarea standardelor contabile

internaţionale.

Având în vedere necesitatea armonizării sistemelor contabile pe plan regional şi

internaţional, la ora actuală principala preocupare la nivel european o reprezintă

compatibilizarea reglementărilor contabile europene cu normele contabile internaţionale. În

acest sens, la reuniunea Consiliului IASC, ce a avut loc în perioada 18-20 aprilie 2002, s-a

stabilit, printre altele , introducerea în contabilitatea celor 15 ţări membre ale UE, într-un

viitor apropiat, a normelor contabile internaţionale, pentru societăţile cotate.Programul de dezvoltare a contabilităţii româneşti a fost reglementat, mai întâi, prin

OMF nr. 403/1999, înlocuit cu un altul în anul 2001, cu aceeaşi denumire. Este vorba de

OMF nr. 94/2001, „Reglementări contabile armonizate cu prevederile Directivei a IV-a a

CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate”.

Asistam, practic, la o schimbare de atitudine a doctrinei contabile româneşti, prin

reorientarea acesteia către filosofia referenţialului internaţional, ce presupune o deschidere

1 Feleagă, Niculae, Ionaşcu, Ion, Tratat de contabilitate financiară , Editura Economică, 1998, vol. I, pag.364

Pagina 91 din 117



spre conceptele şi practicile contabile anglo-saxone2. De data aceasta, cei care au asigurat

asistenţa de specialitate au fost experţii britanici din cadrul Institutului Experţilor Contabili

din Scoţia, finanţaţi de fundaţia Know How Fund.

Însă, chiar denumirea Ordinului sugerează starea de confuzie ce planează asupra

viitorului drept contabil românesc, care va trebui să asimileze atât prevederile Directivei a

IV-a a Uniunii Europene dar să şi continue armonizarea cu Standardele Internaţionale de

Contabiltate. Şi cum acest lucru nu ar fi deajuns, ştiut fiind faptul că este dificil să pui în

armonie două surse de drept contabil, nu de puţine ori divergente, în cadrul noilor

Reglementări mai întâlnim atât influenţe franceze cât şi britanice.

Astfel, influenţa lucrărilor UE se manifestă prin faptul că structura Ordinului

păstrează, în linii mari, structura prevederilor Directivei a IV-a europene. Influenţa IASC se

manifestă, în sinteză, în primul rând prin faptul că întreprinderilor româneşti li se cere să

întocmească conturile lor anuale (care respectă structura prevazută de Cadrul conceptual al

IASC) atât în conformitate cu Legea Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, dar şi în

concordanţă cu Cadrul general privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al IASC

şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

Dificultatea în aplicarea Ordinului 94 este generată, pe de o parte, de îmbinarea prea

multor culturi contabile iar, pe de altă parte, de faptul că Ordinul devine opozabil nu numai

întreprinderilor cotate la Bursa de Valori Bucureşti ci şi altor societăţi (regii autonome,

companii si societăţi naţionale, precum şi unele categorii specifice de societăţi ce operează pe

piaţa de capital). Din acest punct de vedere, apreciem că Ordinul devansează Cadrul general

de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de IASC, care, după cum se

cunoaşte, prevede aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate numai de către

întreprinderile cotate pe pieţele financiare.

O altă problemă care se ridică este legată de aplicarea în practică a principiului

prevalenţei economicului asupra juridicului, în condiţiile în care noţiunea de „patrimoniu”, cu profunde conotaţii fiscale (provenită din dreptul contabil francez, şi preluată în sistemul

contabil din 1994) se menţine şi în cadrul noilor Reglementări. Patrimoniul se referă la

activele nete ale unei întreprinderi. În aceste condiţii, în cadrul bilanţului ar trebui înregistrate

doar elementele ce sunt în proprietatea întreprinderii, ceea ce vine în contradicţie cu

principiul mai sus amintit. Drept urmare, nu putem vorbi, încă, de o decuplare a contabilităţii

de fiscalitate. Ori, un sistem contabil modern este acela care nu este poluat fiscal. Noile

2 Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă - tezăde doctorat, Bucureşti, 2003.

Pagina 92 din 117



Reglementari prevăd, în plus, faţă de sistemul contabil din 1994, două situaţii financiare ce

reprezintă o noutate pentru mediul contabil românesc: tabloul fluxurilor de trezorerie şi

tabloul variatiei capitalurilor proprii. Întocmirea dar si interpretarea acestora reprezintă o altă

sursă de dificultăţi în aplicarea Ordinului

OMF nr. 94/2001 se pare, nu reuşeşte decât să „slabească” legătura dintre

contabilitate şi fiscalitate, prin faptul că provizioanele reglementate, care reprezentau o

categorie pur fiscală, nu mai sunt menţionate în textul Ordinului şi nici nu mai apar ca o

rubrică distinctă în cadrul capitalurilor proprii din bilanţ iar în cadrul contului de profit şi

pierdere apare o rubrică privitoare la impozitele amânate.

Noile Reglementari prevăd, în plus, faţă de sistemul contabil din 1994, două situaţii

financiare ce reprezintă o noutate pentru mediul contabil românesc: tabloul fluxurilor de

trezorerie şi tabloul variatiei capitalurilor proprii. Întocmirea dar si interpretarea acestora

reprezintă o altă sursă de dificultăţi în aplicarea Ordinului.

Putem spune că sistemul contabil românesc, reglementat prin OMF nr. 94/2001, cu

toate neîmplinirile şi inconsistenţele lui, cuprinde multe elemente de modernitate1.

Raportarea, în momentul întocmirii situaţiilor financiare, la o construcţie teoretică solidă ca

cea a cadrului conceptual al IASC, asimilarea standardelor de contabilitate internaţionale,

încercarea deliberată de slăbire a legăturii dintre contabilitate şi fiscalitate, plasarea

investitorilor în vârful piramidei categoriilor de utilizatori ai informaţiei financiare etc., nu

reprezintă decât semne ale evoluţiei sistemului contabil românesc spre normalitate şi

modernitate.

În ceea ce priveşte metodele de evaluare, conform OMF nr. 94/2001, regula costului

istoric reprezintă tratamentul contabil de bază pentru evaluarea elementelor de activ şi de

pasiv. În acelaşi timp, urmărind armonizarea cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele

Internaţionale de Contabilitate, normalizatorii români autorizează un tratament contabil

alternativ: Astfel, în cadrul Ordinului 94 se precizează că, pentru evaluarea elementelor bilanţiere, întreprinderile pot opta pentru una din metodele:

a) reevaluarea imobilizărilor corporale, în conformitate cu normele legale emise în

acest scop, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei;

b) evaluarea prin metode care sunt destinate să ţină seama de inflaţie, pentru

elementele prezentate în bilanţ, inclusiv capitalurile proprii, şi contul de profit şi pierdere.

1 Ionescu, Cicilia, Remarcarea valenţelor de informare ale contabilităţii în contextul economiei de piaţă - tezăde doctorat, Bucureşti, 2003

Pagina 93 din 117



Întreprinderile care vor opta pentru ajustarea la inflaţie potrivit IAS 29, trebuie să

întocmească şi să prezinte un set distinct de situaţii financiare cuprinzând bilanţul şi contul de

profit şi pierdere, ajustate la inflaţie.

În noile regementări contabile româneşti este introdus şi termenul de valoare justă.

Conform normalizatorilor contabili români, valoarea reală (justă sau corectă) este definită

prin prisma valorii la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie,

între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat

obiectiv. Sau într-o formă mai explicită, valoarea reală este valoarea recunoscută de piaţă în

cadrul tranzacţiilor directe.

Deşi sunt acceptate şi alte metode de evaluare, în România costul istoric ramâne în

continuare cea mai utilizată bază de măsurare. Este cunoscut faptul că utilizarea costurilor

istorice este mai puţin relevantă, chiar dacă ea este mai obiectivă (mai fiabilă). Utilitatea în

luarea deciziilor este mai vizibilă atunci când se pune problema estimării evoluţiilor viitoare,

în mod particular în previziunea fluxurilor de trezorerie.

Exemplu:1

Presupunem că, în august 2001, o întreprindere a achiziţionat un utilaj, la un cost de

10.000 u.m.Utilajul a fost definit, la sfârşitul exerciţiului 2001, printr-o valoare de piaţă de

14.000 u.m. În mai 2002, întreprinderea a vândut utilajul la un preţ de 12.500 u.m. Întrebarea

care se pune este dacă, în scopul prezentării unui bilanţ relevant, la sfârşitul exerciţiului 2001,

imobilizarea în cauza ar trebui să fie redată la valoarea ei de piaţă aferentă datei de 31

decembrie 2001? Se constată că evaluarea în costuri istorice (10.000 u.m.) nu este cea mai

utilă măsurare în previzionarea fluxurilor de trezorerie la 31 decembrie 2001, mai ales atunci

când activul este deţinut o lungă perioadă ( cum este cazul imobilizărilor). Totodată, în

condiţiile în care s-ar înregistra numai costul istoric până în momentul vânzării, exerciţiul2002 ar pune în evidenţă un câştig de 2.500 u.m. (adică 12.500 u.m.-10.000 u.m.), chiar dacă

acelaşi exerciţiu ar putea fi „martorul” unei scăderi de valoare a utilajului (de la 14.000 u.m.

la 12.500 u.m.). Consecinţa deciziei conducerii întreprinderii de a nu vinde activul înainte de

mai 2002 nu este reflectată de situaţiile financiare ale exerciţiului 2002.

1 Feleagă, Niculae, Malciu, Liliana, Bunea, Ştefan, Bazele contabilităţii – o abordare europeană şiinternaţională , Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 124-125.

Pagina 94 din 117



Pentru ţara noastră, valoarea justă, ca de altfel toate modificările vechiului sistem

contabil reprezintă o noutate. Ne este greu încă să o clarificăm la nivel conceptual şi cu atât

mai greu să o aplicăm în practică.

Sistemul bazat pe justa valoare este util mai ales creditorilor întreprinderii. În înţelesul

tradiţional, creditor este cel care a împrumutat întreprinderea, fiind remunerat prin

intermediul dobânzii. Se pune întrebarea: există interesul protejării acestor creditori, avându-

se în vedere mediul economic instabil şi probabilitatea mare de faliment a multor

întreprinderi româneşti1? Sau termenul de creditor trebuie extins la acţionar (acţionarul

minoritar), care a adus şi el fonduri, pretinzând o remunerare doar prin dividende ordinare,

care să îi asigure o rentabilitate comparabilă cu cea a creditorului tradiţional?

Adela Deaconu2, în articolul „De la costul istoric la valoarea justă” consideră că

sistemul de evaluare trebuie ales in funcţie de utilizatorul preferenţial al situaţiilor financiare.

Astfel, dacă s-ar urmări interesul acţionarului minoritar ar trebui să se adopte un sistem

contabil bazat pe valoarea justă independent, care în esenţă să conducă la contabilizarea la

rezultate a tuturor plusvalorilor potenţiale. Dacă s-ar dori protejarea creditorului tradiţional,

ar fi optim să se găsească o variantă a contabilităţii la valoarea justă care să se combine cu

cea bazată pe costul istoric. Adela Deaconu consideră că ar trebui să se aleagă pentru

evaluare unul din următoarele sisteme:

- un sistem bazat pe costul istoric, care presupune: utilizarea costului istoric atât

pentru înregistrarea curentă a tranzacţiilor, cât şi pentru elaborarea situaţiilor financiare;

- un sistem bazat pe valoarea justă, care presupune: utilizarea valorii juste atât pentru

înregistrarea curentă a tranzacţiilor, cât şi pentru elaborarea situaţiilor financiare;

- un sistem mixt, bazat pe costul istoric şi valoarea justă, care presupune: utilizarea

costului istoric şi, în unele cazuri, a valorii juste, pentru înregistrarea curentă a tranzacţiilor,

cât şi pentru elaborarea situaţiilor financiare.

În privinţa elaborării situaţiilor financiare, valoarea justă poate fi utilizată astfel:- În cadrul unor situaţii financiare unice, alături de costul istoric la care au rămas

evaluate unele elemente;

- În cadrul unor situaţii financiare distincte, în care toate elementele sunt reflectate la

valoarea justă, situaţii care să se alăture celor exprimate la cost istoric

Adoptarea valorii juste în orice sistem contabil (chiar în combinaţie cu costul istoric)

este benefică, având în vedere că permite o valorificare superioară a informaţiei contabile,

1 Deaconu, Adela, De la costul istoric la valoarea justă , Adevărul economic, nr. 19, 14-20 mai 2003;2 Idem.

Pagina 95 din 117



orientată astfel spre piaţă, spre latura economică a activităţii întreprinderii, nu doar spre cea

juridică şi fiscală.

Cu toate acestea, în România, ca de altfel şi în ţările europene nu sunt create toate

condiţiile pentru extinderea utilizării justei valori. Printre impedimente se numără: existenţa

unor reglementări care privilegiază aspectele juridice şi fiscale în detrimentul celor

economice şi care au prioritate în România, mentalitatea contabilului care nu acceptă noul

concept, condiţii economice imperfecte pentru obţinerea unor informaţii de piaţă,

necunoaşterea standardelor de evaluare, etc.

Întreprinderile româneşti pot opta pentru o metodă de evaluare sau alta, în funcţie de

utilizatorii situaţiilor financiare, de posibilităţile financiare ale întreprinderii, etc.

În România, cea mai utilizată bază de măsurare rămâne costul istoric. În general,

întreprinderile mici utilizează ca metodă de evaluare costul istoric. La fel şi o parte din

întreprinderile mijlocii şi mari.

Însă majoritatea întreprinderilor mari din România, aflate în curs de privatizare sau

cotate pe piaţa de capital, aplică Directivele contabile europene şi IAS-urile; aceste

întreprinderi utilizează cele patru convenţii de evaluare recomandate de standardele

internaţionale: convenţia costului istoric, convenţia costului actual, convenţia valorii

realizabile şi convenţia valorii actualizate.

În prezent, valoarea de piaţă (justă) este utilizată în practica întreprinderilor româneşti

cu ocazia lichidării sau fuziunii acestora. Aplicarea valorii juste pe scară largă în sistemul

contabil românesc se loveşte şi de inexistenţa unor pieţe active pentru evaluarea bunurilor

întreprinderii (spre exemplu, multe întreprinderi încă deţin utilaje vechi, pentru acestea

neexistând o piaţă activă).

Impactul modificării sistemului contabil românesc asupra politicii de raportare

financiară a întreprinderilor româneşti cotateDiferenţele privind politicile şi practicile contabile naţionale devin evidente şi

semnificative în special în cazul firmelor care au acţionari majoritari străini sau care caută

surse de finanţare externă pe diverse pieţe de capital, şi se confruntă astfel cu imperativul

respectării normelor de contabilitate recunoscute pe plan internaţional1. Astfel, aceeaşi

companie cotată însă pe pieţe diferite de capital poate raporta rezultate sensibil diferite ca

urmare a sistemelor naţionale contabile specifice ţărilor respective.1

Vasilescu, Camelia, Analiza conexiunilor dintre activitatea financiară a firmei şi piata de capital – teză dedoctorat, Bucureşti, 2003.

Pagina 96 din 117



Cu această situaţie s-au confruntat şi firmele competitive româneşti aflate în procesul

de privatizare, sau societăţile cotate, care având acţionari străini importanţi, au fost obligate

să întocmească şi să prezinte situaţiile lor financiar-contabile pe baza aplicării standardelor

contabile internaţionale, înainte de schimbarea sistemului contabil românesc din anul 2001.

De altfel, primele firme vizate în cadrul procesului de reformă a contabilităţii româneşti au

fost chiar unele întreprinderi mari cotate la BVB şi RASDAQ, regii autonome, companii şi

societăţi naţionale şi alte întreprinderi de interes naţional. Începând cu anul 2001, firmele

mari cotate sunt obligate sã transmitã acestor instituţii ale pieţei de capital şi CNVM,

situaţiile lor financiare întocmite în forma şi având conţinutul conform normelor

internaţionale de contabilitate, pe baza OMF 94/2001 pentru aprobarea Reglementãrilor

contabile armonizate cu Directiva a-IV-a a Comunitãţii Economice Europene şi cu

Standardele Internaţionale de Contabilitate şi OMF 306/2002 pentru aprobarea

Reglementãrilor contabile armonizate cu directivele europene.

Considerăm că una dintre cauzele principale ale imposibilităţii investitorilor de a

aprecia în mod corect rentabilitatea şi riscul emitenţilor români este relevanţa redusă a

informaţiilor financiar-contabile în aprecierea rezultatelor reale ale acestora.

CAPITOLUL 6

Analiza unor tendinţe existente la nivel internaţional – extinderea evaluării la valoarea

justă

6.1. Valoarea justă la baza incitaţiei modernizării Directivelor contabile europene

În antichitate, se spunea că „valoarea inegală a lucrurilor stă chiar în natura lor”. Şi

totuşi, după aproape două milenii şi jumătate, putem afirma că inegalitatea valorii lucrurilor stă chiar în metoda de măsurare/evaluare a lor. Fie că vorbim de costul istoric, de costul

actual, de valoarea de piaţă, de valoarea realizabilă, de valoarea actualizată, de valoarea justă

etc., toate acestea nu sunt altceva decât forme diferite de evaluare a lucrurilor, conducând,

evident, la rezultate distincte.

Aşa cum am arătat anterior, noţiunea de valoare justă a început să fie din ce în ce mai

utilizată în limbajul contabil, ajungând astăzi să devină subiect de modificare a Directivelor

contabile europene.

Pagina 97 din 117



6.1.1. Scurt istoric privind Directivele contabile europene

Comunitatea Economică Europeană, prin Directiva a IV-a (1978) şi Directiva a VII-a

(1983) şi-a propus armonizarea contabilă a ţărilor componente.

Emisă la 25 iulie 1978, Directiva a IV-a Europeană se bazează pe articolul 54(3)(g) al

Tratatului de la Roma, fiind un compromis între abordarea de tip legislativ a raportării

financiare şi abordarea bazată pe recunoaşterea primatului imaginii fidele. Conţinutul

Directivei se referă la regulile de întocmire şi prezentare a documentelor de sinteză ale

societăţilor de capitaluri. Deşi foarte detaliat, documentul oferă posibilitatea alegerii între mai

multe alternative de rezolvare a problemelor specifice şi acordă statelor membre opţiuni

suplimentare în ceea ce priveşte implementarea ei. Directiva a VII-a se referă la realizarea

conturilor consolidate.

Directiva a IV-a include regulile de evaluare în articolele 31-42.

Articolul 32 precizează că evaluarea trebuie să fie făcută conform convenţiei costului

istoric, în timp ce articolul 33 prevede că, în aşteptarea unei coordonări ulterioare între statele

membre, acestea pot, prin derogare de la convenţia costurilor istorice, să autorizeze sau să

impună tuturor societăţilor sau numai unei părţi din acestea :

a) evaluarea pe baza valorii de înlocuire, pentru imobilizările corporale, a căror

utilizare este limitată în timp, şi pentru stocuri;

b)evaluarea pe baza altor metode decât cele prevăzute la punctul a), metode destinate

să ţină cont de inflaţie, pentru posturile care figurează în conturile anuale, inclusiv

capitalurile proprii;

c)o reevaluare a imobilizarilor corporale şi financiare.

6.1.2 Valoarea justă determină crearea unei noi Directive contabile europene

La ora actuală, principala preocupare la nivel european o reprezintă compatibilizarea

reglementărilor contabile europene cu normele contabile internaţionale. Aceasta devine o

necesitate, în contextul în care conturile anuale ale întreprinderilor transnaţionale şi ale

societăţillor cotate, întocmite în conformitate cu legislaţiile lor naţionale, deşi bazate pe

directivele europene, nu pot fi acceptate pe pieţele internaţionale de capitaluri. Pentru a avea

acces la pieţele bursiere aflate în afara Uniunii Europene, întreprinderile sunt obligate să

întocmească un al doilea set de situaţii financiare, pe baza normelor contabile internaţionalesau ale celor americane. Tocmai de aceea, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a

Pagina 98 din 117



crescut interesul, în special faţă de normele internaţionale, ştiut fiind că asupra normelor

americane ţările membre ale Uniunii Europene nu au nici o influenţă.

Chiar şi România a ales această cale, odată cu adoptarea OMF nr. 94/20.02.2001,

adoptând în legislaţia sa contabilă atât prevederi ale Uniunii Europene cât şi

Standarde de Contabilitate Internaţionale.

Elena Mihaela Barbu, în articolul „Valoarea justă la baza incitaţiei modernizării

Directivelor contabile europene”1 analizează evaluarea la valoarea justă înainte şi după

dezvoltarea instrumentelor financiare (prin compararea referenţialelor american şi

internaţional), evidenţiind două perioade distincte:

perioada premergătoare dezvoltării instrumentelor financiare (1950 – 1990);

perioada de dezvoltare a instrumentelor financiare (1985- prezent).

Astfel, în perioada premergătoare dezvoltării instrumentelor financiare, atât în optica

americană, cât şi în cea a IASC, evaluarea la valoarea justă nu se poate erija într-un veritabil

model de evaluare a activelor şi pasivelor bilanţiere la data de intrare iniţială sau ulterior, ci

este un mod de evaluare aplicabil numai anumitor tranzacţii. Definiţia unanimă a valorii juste

în cele două referenţiale este „preţul acceptat de două părţi avizate, care acţionează în deplină

libertate, într-o tranzacţie realizată în condiţii de concurenţă loială”.

În perioada de dezvoltare a instrumentelor financiare, valoarea justă devine un model

contabil de evaluare, utilizarea ei fiind obligatorie pentru contabilizarea anumitor instrumente

financiare, atât la data de intrare a lor, cât şi la un moment ulterior. Definiţia actuală a valorii

juste este: „suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie

între părţi aflate aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este

determinat obiectiv”.2

La 13 februarie 2001, la nivelul Uniunii Europene, prin adoptarea propunerii de

regulament a Parlamentului şi a Consiliului European privind aplicarea normelor contabileinternaţionale, se cerea ca toate societăţile Uniunii Europene, cotate în bursă sau ale cărei

titluri sunt oferite publicului pentru a fi cotate, să prezinte conturile consolidate în

conformitate cu normele IAS, până cel tarziu în 2005. Şi pentru că această aplicare a

standardelor intenaţionale contravine în anumite aspecte Directivelor contabile europene,

rămase neschimbate în ultimii 20 de ani, Consiliul şi Parlamentul European decid realizarea

1 Articol apărut în revista “Contabilitatea, expertiza si auditul afacerilor”, nr. 4/2002 ;2 Adoptare realizată de către Consiliul şi Parlamentul European , la 31 mai 2001.

Pagina 99 din 117



unui cadru de modernizare a Directivelor contabile, prevăzut pentru perioada 2002-2003,

pentru a permite utilizarea generalizată, din 2005, a normelor IAS în Europa.

Primul pas în acest sens s-a realizat prin crearea Directivei contabile de introducere a

valorii juste pentru instrumentele financiare, pentru aplicarea normei IAS 39. Obiectivul

acestei Directive nu este de a înlocui conceptul de cost istoric, care stă la baza evaluării în

Directivele contabile europene, ci de a completa acest sistem cu evaluarea la valoarea justă.

Pe de o parte, Directiva lasă posibilitatea statelor din Uniunea Europeană fie să

autorizeze sau să oblige toate întreprinderile sau numai anumite categorii de întreprinderi să

evalueze instrumentele financiare la valoarea justă, fie să limiteze autorizarea sau obligarea

aplicării metodei de evaluare la valoarea justă pentru situaţiile financiare consolidate. Pe de

altă parte, ea impune tuturor întreprinderilor să furnizeze, în anexă, informaţii privind

valoarea justă a instrumentelor financiare, atât în conturile consolidate, cât şi în cele

individuale.1

În majoritatea statelor din Uniunea Europeana se prevede integrarea acestei Directive

în regulamentul contabil naţional, până cel târziu în 2004.

6.2. Valoarea justă şi calităţile informaţiei contabile

6.2.1. Inteligibilitatea situaţiilor financiare

Conform IAS 39, majoritatea instrumentelor financiare deţinute pentru tranzacţionare

sunt evaluate la momentul recunoaşterii ulterioare în situaţiile financiare la valoarea justă.

Anterior noului standard, valorile deţinute pentru tranzacţionare erau evaluate ulterior

recunoaşterii iniţiale conform regulii „minimul dintre cost si valoarea de piaţă”. Schimbarea

intervenită este considerată un avans al modelului bazat în totalitate pe valoarea justă care

consideră că modificarea ar fi trebuit extinsă la toate instrumentele financiare.Pentru a oferi informaţii inteligibile, schimbarea modului de evaluare a instrumentelor

financiare, respectiv adoptarea valorii juste nu numai pentru activele şi datoriile financiare a

căror fluxuri de beneficii economice se aşteaptă a apărea în perioada imediată, ar trebui să

implice şi modificarea modului în care valorile sunt prezentate în situaţiile financiare. O

asemenea schimbare poate avea un impact considerabil mai ales pentru acele întreprinderi

pentru care tranzacţiile cu instrumente financiare deţin o pondere foarte mare (cum este cazul1

Barbu, Elena Mihaela, Valoarea justă la baza incitaţiei modernizării Directivelor contabile europene, revista“Contabilitatea, expertiza si auditul afacerilor”, nr. 4/2002.

Pagina 100 din 117



instituţiilor de credit). Alegerea valorii juste ca bază de evaluare, de exemplu pentru credite şi

creanţe emise de întreprindere şi care nu sunt deţinute în scopul tranzacţionării, creează

probleme de prezentare şi înţelegere chiar şi pentru eventualii „ utilizatori sofisticaţi”.

Modelul contabil combinat este, de exemplu, în Romania, folosit la evaluarea titlurilor de

tranzacţie, a căror variaţie a valorii se înregistrează direct în conturile de venituri şi cheltuieli

financiare în contrapartida conturilor de titluri, ocolind conturile de provizioane pentru

depreciere.

Modelul contabil combinat este unul bine perceput de către utilizatori. Deplasarea

către un model exclusiv bazat pe valoarea justă ar impune regândirea raportării

financiare.Utilizatorii situaţiilor financiare ale unor întreprinderi, cum sunt instituţiile de

credit, au dezvoltat procese şi mecanisme pentru a maximiza utilitatea informaţiilor relative

la activele şi datoriile fundamentate pe costul istoric. Aceste mecanisme includ estimarea

fluxurilor viitoare de numerar care pot fi generate de către întreprindere. O schimbare

fundamentală în acest model va avea impact asupra procesului de luare a deciziilor de către

investitori.

Utilizarea valorilor juste ca bază unică de evaluare ar însemna ca factorul dominant al

evaluării performanţei şi poziţiei financiare a unui debitor pentru luarea deciziei economice

de a emite astfel de instrumente financiare este acela al gestiunii unor riscuri relative unor

astfel de instrumente. Tranzacţiile precum acordarea de credite, emiterea de împrumuturi,

plasamentele sunt iniţiate nu pentru a profita de modificările potenţiale intervenite în ratingul

de risc al împrumutatului, ci dimpotrivă, întreprinderile care iniţiază deopotrivă atât tranzacţii

de creditare, cât şi tranzacţii de luare cu împrumut urmăresc asigurarea marjei (dintre rata la

care se acordă credite şi rata la care se împrumută sume), de-a lungul întregii perioade a

tranzacţiei.

Potenţialele fluxuri de numerar viitoare din dobânzi sunt influenţate de fiecare din

aceşti factori. Analiştii financiari analizează îndeaproape cum se modifică marja de-a lungultimpului, volumul activelor financiare purtatoare de dobândă şi cum aceste modificări

afectează continuitatea exploatării ţinând cont că sunt elemente determinante ale viitoarelor

venituri. Aceşti indicatori sunt calculaţi folosind date bazate pe costul istoric, întrucât acesta

reflectă mai bine modul în care întreprinderea percepe şi plăteşte dobânzi.

Un model bazat în exclusivitate pe valoarea justă prezintă, pe de o parte, un rezultat

net care include diferenţa dintre dobânda activă şi dobânda pasivă şi modificările în valoarea

justă şi, pe de altă parte, activele şi datoriile financiare la valoarea justă. În aceste condiţii,relaţia între rezultatul net din dobânzi şi activele financiare va fi influenţată şi de modul în

Pagina 101 din 117



care profitul este realizat. În cazul modelului bazat în exclusivitate pe valoarea justă, marja

netă a dobânzii, calculată ca rezultat net din dobânzi exprimat ca procent din media activelor

financiare, îşi pierde din însemnătate şi va indica tendinţe care ar fi foarte dificil de explicat.

Totodată s-ar pierde valoarea predictivă a acesteia. Rezultă că în absenţa unor note

explicative care să prezinte informaţii istorice alternative ar fi foarte dificilă aprecierea prin

prisma situaţiilor financiare a unor indicatori precum capacitatea de a genera fluxuri de

fonduri din activitatea financiară.

Aşadar, din punct de vedere al inteligibilităţii, întrucât modelul combinat este bine

perceput de către utilizatorii situaţiilor financiare care au dezvoltat procedee şi mecanisme de

gestiune bazate pe informaţii istorice, o eventuală schimbare în sensul adoptării valorii juste

şi pentru elementele care nu fac obiectul tranzacţionării pe termen scurt, în vederea obţinerii

de profituri din fluctuaţiile preţurilor pieţei, poate face dificilă utilizarea situaţiilor financiare,

afectând astfel inteligibilitatea informaţiei oferite.

6.2.2. Relevanţa situaţiilor financiare

Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale

utilizatorilor, ajutându-i pe aceştia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare,

confirmând sau corectând evaluările lor anterioare. Astfel de decizii pot include decizii de a

cumpăra, vinde sau menţine un instrument de capital sau o creanţă într-o altă întreprindere.

Deşi relevanţa valorilor juste este incontestabilă, aceste decizii sunt luate având în vedere şi

indicatori de performanţă, exemplul cel mai concludent fiind câştigul pe acţiune, indicatori

calculaţi pe informaţiile prezentate de situaţiile financiare întocmite pe date istorice.

Relativ la tratamentul contabil al instrumentelor financiare, susţinătorii modelului

contabil bazat doar pe valoarea justă par a fi în demersul lor influenţaţi de creşterea

interesului pentru gestiunea riscului de piaţă şi, de aici, dorinţa de a utiliza valorile juste ca„un împuternicit (autorizat)” privind furnizarea informaţiilor legate de acest risc.

Trebuie avut în vedere şi faptul că pentru o întreprindere riscul de piaţă este

considerat a fi riscul cel mai important doar relativ la activităţile care implică investiţii în

titluri de tranzacţie din care întreprinderea urmăreşte obţinerea unui câştig din mişcările pe

termen scurt ale preţurilor pieţei. Astfel de tranzacţii sunt acelea în care întreprinderile intră

urmărind un obiectiv pe termen scurt şi de aceea, relativ la aceste tranzacţii, este unanim

acceptată ideea că valoarea justă reprezintă cea mai adecvată bază de evaluare.

Pagina 102 din 117



Principalul risc cu care se confruntă o întreprindere comercială relativ la

instrumentele financiare, şi cu atât mai mult o instituţie de credit, îl reprezintă riscul de credit.

Gestiunea acestuia implică o viziune pe termen lung întrucât, pentru majoritatea creanţelor şi

creditelor emise, riscul de credit se manifestă prin pierderi atunci când ratingul debitorului se

modifică de-a lungul perioadei de creditare. Informaţiile financiare bazate pe costul istoric

sunt, din această perspectivă, mult mai relevante pentru utilizatori, întrucat ele reflectă suma

maximă pe care întreprinderea o poate pierde în cazul în care debitorul nu îndeplineşte

angajamentele de plată.

Pentru a fi relevantă, informaţia furnizată trebuie să aibă valoare predictivă, ceea ce

presupune că ea poate susţine procesele predictive necesare luării deciziilor, chiar dacă

informaţia în sine nu reprezintă o previziune. Relevanţa informaţiei reduce incertitudinea,

sporind astfel valoarea predictivă. Din această perspectivă, din moment ce fluxurile nete de

numerar nu pot fi prevăzute pornind de la valoarea justă, informaţiile bazate pe valori juste

sunt percepute ca având utilitate limitată.

Actualul model contabil nu împiedică utilizatorii să beneficieze de informaţii

suplimentare calitative şi cantitative relative la riscurile implicate de instrumentele financiare.

Acestea pot fi oferite utilizatorilor pentru a facilita o mai bună întelegere de către aceştia a

profilului de risc al entităţii.

În ceea ce priveşte creditele primite şi împrumuturile acordate, pentru a fi utile

utilizatorilor, informaţiile relative acestor instrumente financiare trebuie să faciliteze decizii

cu privire la capacitatea lor de a genera profit şi la intrările şi ieşirile de numerar relative lor.

Din acest motiv notele explicative cerute pentru împrumuturile acordate includ principalul

împrumutului, dobânda ce va fi generatâ şi suma ce se asteaptă a fi recuperată din principal.

Exceptând dezvoltarea tehnicilor de natura instrumentelor financiare derivate de credit, aceste

instrumente finaciare sunt în general deţinute până la scadenţă, fără modificări semnificative

asupra termenelor iniţiale ale contractelor pe care le au la bază. Contabilizarea acestor instrumente financiare pe baza costului istoric reflectă aşadar mult mai îndeaproape substanţa

economică şi fluxurile de numerar, ţinând cont că veniturile şi cheltuielile sunt generate,

respectiv angajate de-a lungul întregii perioade de derulare a contractelor. Mai mult,

întreprinderea este expusă, de exemplu, riscului de credit pentru întreaga sumă avansată

debitorului.

Se poate afirma şi că valoarea justă a unui credit acordat oferă informaţii relevante

despre starea financiară curentă a debitorului; pe masură ce aceasta se deteriorează, „cesiuneacreanţei” devine tot mai dificilă, valoarea sa justă scade, generând astfel o pierdere. Totuşi,

Pagina 103 din 117



această pierdere poate fi considerată una teoretică, întrucât scăderea preţului care ar putea fi

ţinut din cesiunea creanţei nu are impact nici asupra contractului şi nici asupra mărimii

ultimei plăţi ce va trebui efectuată. Situaţia inversă poate fi identificată în cazul datoriilor

întreprinderilor. Debitorii cu o situaţie financiară mai precară vor obţine surse de finanţare la

preţuri mai ridicate. Totuşi, trebuie avut în vedere că în costul finanţării nu se reflectă numai

starea debitorului, ci şi alte aspecte, respectiv cererea şi oferta de fonduri sau lichiditatea

pieţei. De aceea informaţiile cele mai adecvate privind calitatea creditelor acordate şi

concentrările de risc pot fi furnizate prin note explicative dezvoltate, pornind de la profilul de

risc al entitâtii, şi nu doar printr-o simplă evaluare la valoarea justă.

6.2.3. Credibilitatea situaţiilor financiare

Pentru ca utilizatorii să poată evalua performanţa entităţii în contextul obiectivelor

urmărite de conducerea acesteia, este importantă realizarea unităţii de ansamblu a situaţiilor

financiare; de aceea baza folosită de conducerea unei întrerinderi pentru luarea deciziilor

trebuie să fie reflectată deopotrivă şi de situaţiile financiare. Mai mult, acest cadru trebuie să

conducă la recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în acelaşi mod în care se

derulează în realitate procesele de realizare/angajare a veniturilor/cheltuielilor. Într-o

întreprindere, modul în care sunt generate rezultatele aferente instrumentelor financiare diferă

după cum acestea sunt aferente activităţii de bază sau activităţii de tranzacţionare. În ceea ce

priveşte creditele şi împrumuturile, veniturile/cheltuielile aferente sunt venituri/cheltuieli cu

dobânzile, ele sunt generate o dată cu trecerea timpului, şi nu prin fructificarea modificărilor

intervenite în valoarea justă a instrumentelor financiare. Totodată, ele sunt calculate asupra

sumelor prezentate la costuri istorice.

În ceea ce priveşte activităţile de tranzacţionare, obiectivul urmărit de conducere este

realizarea profitului din fluctuaţiile pe termen scurt apărute în cotaţia activelor sau datoriilor tranzacţionate, motiv pentru care valoarea justă este baza de evaluare cea mai adecvată.

Din punct de vedere al neutralităţii, susţinătorii valorii juste argumentează utilizarea

sa ca bază de evaluare unică şi adecvată pentru întocmirea situaţiilor financiare, prin exemple

cum sunt următoarele:

- existenţa unor pieţe active şi lichide pentru instrumentele financiare;

- utilizarea valorilor curente pentru scopuri de gestiune internă a riscurilor;

- pentru multe instrumente finaciare costul este perceput ca o aproximare rezonabilă avalorii juste;

Pagina 104 din 117



- standardele de raportare americane US GAAP solicită deja raportare pe baza

valorilor juste pentru toate instrumentele financiare;

- există dezvoltate modele, în special de către instituţii financiare, pentru evaluarea

instrumentelor financiare pentru care nu există o piaţă activă.

Aceste aspecte exploatează rolul jucat de estimările contabile în cadrul modelului

combinat. Totuşi, acestea subestimează dificultăţile asociate evaluării valorii juste pentru

multe din instrumentele financiare. Dat fiind gradul ridicat al levierului financiar al

întreprinderilor în care tranzacţiile cu instrumente financiare deţin o pondere importantă,

efectul erorilor şi al impreciziilor poate fi foarte mult amplificat, afectând astfel caracterul

fidel al imaginii ce trebuie redată prin situaţiile financiare.

Dat fiind că pentru multe dintre instrumentele financiare nu sunt încă dezvoltate pieţe

active şi, ca urmare, ar fi necesară extinderea şi, pentru scopuri de raportare financiară

externă, folosirea modelelor interne de evaluare, este îndoielnic dacă valorile juste rezultate

vor putea fi corect auditate şi dacă o opinie fidelă ar putea fi astfel exprimată. Valorile juste

determinate de către conducere folosind tehnici de actualizare a fluxurilor de numerar şi

costuri de înlocuire nu pot fi privite ca fiind „valori fidele”, în inţelesul dat de raportarea

financiară, respectiv suma pentru care activele sau datoriile ar putea fi tranzacţionate între

părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat

obiectiv.

Includerea unui model contabil bazat în exclusivitate pe valoarea justă introduce în

procesul de raportare financiară un grad prea mare de subiectivitate. Oponenţii modelului

combinat existent susţin însă că acesta permite conducerii manipularea rezultatelor raportate,

fie prin realizarea selectivă a câştigurilor, fie prin mecanismul provizioanelor consituite

excesiv. Dat fiind însă dependenţa modelelor de evaluare a instrumenteor financiare pentru

care nu există pieţe active de o multitudine de „presupuneri de bază”, căile către

contabilitatea creativă pot fi mult mai numeroase într-un model contabil bazat în exclusivitate pe valoarea justă decât cele care există în prezent pentru modelul combinat.

6.2.4. Comparabilitatea situaţiilor financiare

Pentru a fi utile, informaţiile furnizate de situaţiile financiare trebuie să fie

comparabile, permiţând astfel utilizatorilor compararea situaţiilor financiare ale unei

întreprinderi în timp, pentru a identifica tendinţele în poziţia financiară şi performanţele sale,şi totodată compararea situaţiilor financiare ale diverselor întreprinderi pentru a le evalua

Pagina 105 din 117



poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare. Comparabilitatea solicită

aplicarea consecventă a politicilor contabile ale unei întreprinderi atât în cadrul unei perioade

contabile, cât şi de la o perioadă la alta şi, totodată, prezentarea acestora, precum şi a

schimbărilor lor, a motivului schimbării şi a efectului financiar al acestora.

Modelul combinat oferă informaţii comparabile, reprezintă fidel obţinerea rezultatelor

şi viziunea conducerii asupra întreprinderii. Nivelul de subiectivitate implicat este redus doar

la nivelul estimărilor pierderilor de valoare, astfel încât sumele prezentate în situaţiile

financiare şi, totodată, limitele lor sunt bine înţelese de către utilizatori.

Susţinătorii modelului bazat în exclusivitate pe valoarea justă argumentează că

modelul mixt este şubrezit, întrucât elemente identice pot avea valori contabile diferite dacă

acestea sunt recunoscute la momente diferite sau dacă sunt deţinute pentru scopuri diferite.

Cu toate acestea însă, aşa cum se desprinde din cele anterior prezentate, modelul combinat

asigură valori mult mai relevante chiar şi în condiţiile folosirii unor valori diferite. Mai mult,

utilizarea unor valori juste construite pornind de la axiome diferite poate reduce considerabil

comparabilitatea.

Modelul contabil combinat, care menţine costul istoric ajustându-i însă neajunsurile

prin utilizarea valorilor juste şi prin recunoaşterea pierderilor de valoare prin mecanismul

provizioanelor, continuă să furnizeze cea mai adecvată bază de comunicare a informaţiilor

financiare investitorilor, creditorilor şi celorlalti utilizatori pentru luarea deciziilor economice

şi pentru evaluarea gestionării manageriale. Acesta continuă să fie atât relevant , cât şi

credibil. Este bine înţeles de către utilizatori şi permite astfel comparaţii între întreprinderi.

Modelul este integrat pieţelor financiare, proceselor de analiză financiară, de evaluare a

întreprinderilor, de luare a deciziilor implicate de acestea. O schimbare posibilă aşadar este

însăşi esenţa modelelor de gestiune financiară şi nu ar trebui privită exclusiv din perspectiva

raportării financiare.Valoarea justă nu poate oferi ea singură o baza conceptuală sănătoasă pentru

evaluarea poziţiei financiare şi a performanţei şi nu poate furniza utilizatorilor informaţii

conforme caracteristicilor calitative de inteligibilitate, relevanţă, credibilitate şi

comparabilitate.

Trebuie avut în vedere faptul că obiectivul prioritar este de a stabili situaţii financiare

care oferă o imagine fidelă a unei anumite realităţi. Se poate afirma doar că:

- realitatea nu este cea a pieţelor financiare active pentru majoritatea instrumentelor financiare (şi mai puţin încă a celor nefinanciare);

Pagina 106 din 117



- justa valoare nu este în marea majoritate a cazurilor echivalentă cu valoarea pieţei ci

este o valoare estimată pe bază de modele interne în interiorul unei grile largi de valori şi care

ia în considerare „corecţii” ale căror apreciere este adesea aleatoare;

- evaluarea la valoarea justă este în aceste condiţii mai puţin neutră şi nu are gradul de

fiabilitate obişnuit reţinut de terţi;

- întreprinderile şi instituţiile de credit nu au renunţat să realizeze operaţii de investiţii

pe termen lung pentru care o evaluare supusă volatilităţii pieţelor nu este reprezentativă

pentru realitatea economică;

- investitorul nu este singurul utilizator al situaţiilor financiare şi cel puţin în anumite

ţări nu este singurul destinatar privilegiat al situaţiilor financiare.

6.3. Valoarea justă şi crearea de valoare

În ultimii ani, o idee a devenit din ce în ce mai actuală: aceea de a contabiliza anumite

elemente (mai ales imobilizările) la valoarea estimată a fluxurilor viitoare de trezorerie pe

care acestea le pot aduce întrerinderii, şi nu la cost istoric (evaluare care să se facă cel puţin

de la un anumit moment, ulterior dobândirii elementelor respective). Pentru a reprezenta

valoric un activ, se tinde mai mult spre a contabiliza veniturile viitoare decât cheltuielile

trecute. Cele mai puternice incidente ale unei asemenea evaluări vor fi asupra rezultatelor

anuale degajate de întreprindere.

Investitorii au nevoie de informaţia despre performanţă. Ei trebuie să aibă acces şi la o

informaţie orientată spre viitor. În ultimii ani, informaţia de tip cash-flow a devenit utilă

pentru a judeca performanţa unei întreprinderi.Aceasta deoarece fluxul de trezorerie este o

realitate de necontestat, pe când profitul este o construcţie mai mult sau mai puţin bazată pe

această realitate.

Un sistem de gestiune prin valoare este fondat pe ecuaţia fundamentală a finanţelor 1:valoarea de piaţă a unei întreprinderi este dată de valoarea actuală netă a fluxurilor de

trezorerie viitoare actualizate cu o rată dată de costul capitalului. Se crează valoare atunci

când profitului economic este multiplicat prin creşterea randamentului capitalurilor investite

peste costul capitalului.

Deoarece valoarea întreprinderii rezultă din actualizarea fluxurilor de trezorerie

disponibile viitoare, se studiază diferitele ipoteze strategice şi se deduc pentru fiecare

1 Bunea, Ştefan, Vulnerabilităţile conceptelor contabile şi a instrumentelor de analiză la raţionamenteleeconomice propagate de teoriile privind crearea de valoare, Bucureşti, 2003

Pagina 107 din 117



fluxurile de trezorerie disponibile pe care le-ar obţine întreprinderea dacă fiecare din aceste

scenarii va fi realizat. Se va alege strategia care duce la valoarea de piaţă a întreprinderii cea

mai mare.

Dezvoltarea rolului creării de valoare acţionarială face urgentă reexaminarea

modelului contabil al valorii. O dată cu dezvoltarea considerabilă a modelelor de creare de

valoare se constată o evoluţie a normalizării contabile internaţionale care pare să fie în acelaşi

sens.

Studiul normelor contabile internaţionale şi evoluţia practicilor de normalizare

confirmă ipoteza internaţionalizării şi financiarizării modelului contabil. Locul consacrat

reprezentării activelor financiare tinde să devină preponderent şi face mai pregnant conceptul

de creare de valoare pentru acţionari.

Ar trebui totuşi avută în vedere o clarificare a obiectivelor modelului contabil în

scopul de a integra în mod explicit necesitatea de a furniza informaţii utile acţionarilor

utilizând diferite principii de evaluare ce ne permit să răspundem la două obiective distincte:

costul istoric şi prudenţa pentru a calcula rezultatul distribuibil şi valoarea justă pentru a

calcula rezultatul global1. Acest model nu poate exprima totuşi integral bogăţia creată

deoarece este incapabil să evalueze activele necorporale care sunt o sursă principală a

performanţei.

Contabilitatea nu trebuie să se limiteze la a furniza doar informaţii retrospective cu

privire la situaţia financiară şi la performanţele întreprinderii, ci să permită şi formularea de

previziuni despre întreprindere însăşi.

Din motive de prudenţă, evaluarea elementelor bilanţiere la momentul întocmirii

situaţiilor financiare se realizează la valoarea contabilă netă. Astfel, costul istoric este

corectat cu amortizările şi provizioanele pentru depreciere. Dar aceste corecţii prezintă un

caracter artificial şi rigid (amortizările) sau au o aplicare destul de limitată (provizioane pentru depreciere). Inflaţia este un alt factor care care zdruncină edificiul reprezentat de

evaluarea în costuri istorice, pentru că o contabilitate de inflaţie nu face decât să revalorizeze

trecutul în funcţie de creşterea preţurilor.

Modelul contabilitătii clasice face referire la o viziune a întreprinderii care acţionează

într-un mediu stabil şi cu un grad mai ridicat de certitudine. Chiar metodele specifice

1

Bunea, Ştefan, Vulnerabilităţile conceptelor contabile şi a instrumentelor de analiză la raţionamenteleeconomice propagate de teoriile privind crearea de valoare, Bucureşti, 2003

Pagina 108 din 117



fapt, reprezintă valoarea creată, iar la numitor, resursele care sunt afectate mijloacelor

folosite, respectiv resursele proprii şi datoriile financiare.

În opinia unor autori1, modelul contabil al valorii este încă departe de exigenţele

impuse de teoriile privind crearea de valoare. Iată câteva din principalele neconcordanţe:

1. noţiunea de performanţă economică este văzută în mod diferit în teoria contabilă şi,

respectiv, în cea privind valoarea creată:

Dacă ne raportăm la modelul contabil al valorii propagat prin referenţialul contabil

internaţional, prin performanţă economică s-ar înţelege un rezultat global dat de varianta

extinsă a "Situaţiei variaţiilor capitalurilor proprii". În schimb, teoriile creării de valoare

cantonează performanţa economică în zona activităţilor de exploatare.

2. elementele de performanţă sunt urmărite după alte criterii decât cele cerute de

levierele creării de valoare:

Levierele creării de valoare reclamă o analiză a performanţei din perspectiva

trinomului exploatare – investiţii – finanţare. Acest criteriu este respectat în construirea

fluxului de trezorerie disponibil, dar nu şi în ceea ce priveşte construirea performanţei

financiare unde se utilizează binomul ordinar – extraordinar sau curent – excepţional.

3. retratările situaţiilor financiare efectuate din perspectiva creării de valoare sunt

sensibil diferite de cele necesare analizei financiare tradiţionale:

Pregătirea informaţiei contabile în vederea realizării analizei financiare presupune

efectuarea de retratări, reclasări şi regrupări. Retratările au drept finalitate modificarea valorii

unei rubrici din situaţiile financiare. Reclasările presupun modificarea "naturii contabile" a

unei rubrici, iar regrupările au drept scop crearea de noi rubrici în raport cu cele existente.

Se poate evalua mai bine performanţa căutând o viziune mai economică a

întreprinderii prin retratări care se îndepărtează de logica specifică contabilităţii tradiţionale.

Profitul economic nu ţine cont decât de fluxurile monetare. Or, prezentarea

tradiţională a conturilor întreprinderilor încorporează o serie de elemente care nu reprezintăfluxuri monetare reale: cheltuielile şi veniturile în avans, cheltuielile sau veniturile cu

provizioanele şi amortizările. Şi totuşi, ecuaţia fundamentală de actualizare a fluxurilor de

trezorerie disponibile ne învaţă că investitorii nu sunt sensibili decât la aspecte legate de

fluxuri, cu o singură excepţie (cea a amortizării imobilizărilor corporale). Celelalte nu au sens

economic. Pentru cele care au un sens economic, cea mai bună soluţie este ca aceste elemente

1

Bunea, Ştefan, Vulnerabilităţile conceptelor contabile şi a instrumentelor de analiză la raţionamenteleeconomice propagate de teoriile privind crearea de valoare, Bucureşti, 2003

Pagina 110 din 117



nemonetare să fie reintegrate în capitalul investit şi în capitalurile proprii sau a le încorpora în

necesarul de fond de rulment.

Aceasta ne duce la constatarea că în ciuda afirmaţiilor profesiei contabile, prezentarea

conturilor tinde să se facă dintr-o perspectivă lichidativă. În acest sens situaţiile financiare

tradiţionale sunt întocmite mai mult pentru creditori decât pentru investitori. Conturile sunt

mult prea dominate de principiul prudenţei. Este uitat principiul conectării cheltuielilor la

venituri. Investiţiile imateriale trebuie să fie activate şi nu imputate cheltuielilor unui singur

exerciţiu. Prin contul de profit şi pierdere tranzitează doar amortismentul corespunzător

duratei de viaţă economică a avantajelor pe care investiţia le va genera.

Obiectivul unic fixat de întreprindere în contextul conceptului de valoare este

maximizarea procesului de creare a valorii pentru acţionari. Valoarea de piaţă a unei

întreprinderi este determinată în funcţie de trei factori: cash-flow, previziunile pe termen lung

de cash-flow şi costul capitalului. Convergenţa acestor trei factori reprezintă valoarea actuală

a cash-flow-ului aşteptată în toate situaţiile, prin raportarea la politica de investiţii şi de

perspectiva unei întreprinderi.

A crea valoare pentru acţionari este esenţial pentru succesul oricărui tip de

întreprindere. Trei factori au contribuit la creşterea sensibilă a importanţei acordată valorii

acţionariale şi managementului prin valoare: extinderea capitalurilor private, mondializarea

pieţelor şi revoluţia informaţională.

Valoarea acţionarială a unei întreprinderi corespunde valorii fluxurilor viitoare de

cash-flow actualizate la costul mediu ponderat al capitalului , mai puţin valoarea datoriilor

sale. O întreprindere va crea valoare pentru acţionarii săi când rentabilitatea capitalurilor

investite depăşeşte costul lor. Beneficiul nu este decât o problemă de interpretare a unui fapt

stabilit.

Dezvoltarea rolului creării de valoare acţionarială face urgentă reexaminareamodelului contabil al valorii. O dată cu dezvoltarea modelelor de creare de valoare se

constată o evoluţie a normalizării contabile internaţionale care pare să fie în acelaşi sens.

Studiul normelor contabile internaţionale şi evoluţia practicilor de normalizare

confirmă ipoteza internaţionalizării şi financiarizării modelului contabil. Locul consacrat

reprezăntarii activelor financiare tinde să devină preponderent.

Ar trebui avută în vedere o clasificare a obiectivelor modelului contabil în scopul de a

integra în mod explicit necesitatea de a furniza informaţii utile acţionarilor utilizând diferite principii de evaluare ce ne permit să răspundem la două obiective distincte: costul istoric şi

Pagina 111 din 117



retratarea elementelor situaţiilor financiare, iar dacă se acceptă, ajustarea să fie localizată la

un singur cont: contul de profit şi pierdere. Astfel, bilanţul rămâne neajustat, posturile sale

figurând la cost istoric, el preluând efectul tuturor retratărilor elementelor entitătii, în special

în perioade dominate de inflaţie, evidenţiate în contul de profit şi pierdere retratat.

Regulamentele fiscale impun un anumit comportament al contabilităţii în ceea ce

priveşte regulile de evaluare pe care le admit numai dacă răspund interesului fiscal.

Dezacordurile dintre contabilitate şi fiscalitate se manifestă cu precădere în trei domenii: în

cel al impozitării profitului, în acel al amortizării şi cel al evaluării.

Reglementările româneşti privitoare la armonizarea contabilităţii noastre cu

standardele internaţionale (O.M.F.P nr. 94/2001, O.M.F.P nr.306/2002) au acordat o altă

prioritate principiilor contabile, creând cadrul juridic necesar unora noi (principiul prevalenţei

economicului asupra juridicului, principiul pragului de semnificaţie). Luând în considerare

faptul că legislaţia noastră fiscală pare să nu ţină pasul cu reforma contabilă din România, se

pune problema unei posibile deconectări a contabilităţii de fiscalitate. Astfel, s-ar putea

înlătura condiţionarea înregistrării contabile a avantajelor generate de reglementările fiscale,

care în final induce la o atitudine negativă faţă de fiscalitate. Diferenţele dintre rezultatul

contabil şi cel fiscal sunt cele care generează în final, metode diferite de contabilizare a

impozitului pe profit.

Deoarece, în unele state comunitare, fiscalitatea influenţează mult prelucrarea

contabilă, în cadrul Directivei a IV-a, regulile de evaluare conţin clauze care permit punerea

în evidenţă a impactului legislaţiei fiscale asupra contabilităţii ca, de exemplu:

- prelucrarea fiscală generată de rezerva din reevaluare trebuie să fie explicată fie în

bilanţ, fie în anexă;

- dacă elemente ale activului imobilizat sau ale activului circulant fac obiectul

corectărilor excepţionale de valoare în scopuri pur fiscale, mărimile acestor corectări şi

clauzele lor trebuie să fie indicate în anexă;- trebuie să fie precizată proporţia în care calculul rezultatului exerciţiului a fost

afectat de o evaluare a posturilor pe baza altei metode decăt cea a costurilor istorice, în

vederea obţinerii unor înlesniri fiscale.

Spre deosebire de regulile contabile, regulile fiscale nu se subordonează prezentării

unei imagini fidele a operaţiilor întreprinderii, ci urmăresc mai degrabă stimularea sau

inhibarea unor activităţi. Un exemplu îl constituie stimularea investiţiilor care se realizează

Pagina 113 din 117



prin diferite pârghii fiscale, precum amortizările fiscale accelerate, scutirea de impozit

aferentă profitului reinvestit etc.

În ceea ce priveşte contabilizarea impozitului pe profit, neconcordanţele care există

între rezultatul contabil şi rezultatul fiscal, conduc în unele sisteme contabile la evidenţierea

în conturi specifice a impozitului pe profit aferent acestor diferenţe1.

Pe plan mondial sunt evidenţiate două metode de contabilizare a impozitului pe profit:

metoda impozitului exigibil şi metoda impozitului amânat ( sau a reportului de impozit).

Prin utilizarea metodei impozitului amânat, impozitul pe profit reprezintă mai degrabă

o cheltuială a exerciţiului decât o distribuire de rezultat. Impozitul pe profit are rolul de a

reconcilia profitul contabil obţinut în situaţiile financiare cu impozitul pe profit având în

vedere existenţa diferenţelor temporare între valoarea contabilă şi valoarea fiscală a activelor

şi datoriilor prezentate în situaţiile financiare.

În ţara noastră, unde contabilitatea este conectată la fiscalitate, nu au existat

preocupări suficiente în ceea ce priveşte tratamentul impozitelor amânate. Cu toate că

problematica impozitelor amânate este menţionată în normele contabile româneşti, aceasta nu

se pune încă în evidenţă pentru contabilitatea întreprinderilor luate individual; în schimb în

elaborarea conturilor consolidate acest lucru este necesar.

Concluzii

Alegerea sistemului de evaluare utilizat de către o întreprindere în situaţiile sale

financiare ridică numeroase controverse. Reglemenetările contabile româneşti şi

internaţionale oferă posibilitatea de a alege dintre mai multe metode de evaluare, pe cea care

este considerată cea mai potrivită cu politica întreprinderii.

Costul istoric a fost şi rămâne încă cea mai utilizată bază de evaluare. Utilizarea

acestuia oferă un avantaj incontestabil: asigură comparabilitatea spaţială a întreprinderilor,care utilizează acelaşi sistem de evaluare. Metoda evaluării la cost istoric prezintă multe

avantaje, cum ar fi: costul istoric este uşor verificabil (este înregistrat pe bază de documente

justificative); este determinat obiectiv; este uşor de aplicat; prin folosirea aceleiaşi metode de

evaluare de către întreprinderi (costul istoric) se asigură comparabilitatea spaţială a acestora.

Printre dezavantajele aplicării principiului costului istoric se numără: subevaluarea sau

supraevaluarea unor elemente în situaţiile financiare; supraevaluarea rezultatului perioadei;1

Cernuşca, Lucian, Strategii şi politici contabile: influenţa lor asupra situaţiei financiare şi performanţelor întreprinderii, Bucureşti, 2003.

Pagina 114 din 117



într-un mediu economic şi monetar instabil (cum este cel al României), utilizarea costurilor

istorice este foarte criticată, deoarece, în condiţii de inflaţie, evaluarea la costuri istorice nu

reflectă valoarea reală a elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere; întreprinderile

acţionează într-un mediu influenţat de factori turbulenţi, din acest motiv, evaluarea

elementelor situaţiilor financiare la costul istoric nu poate oferi o imagine fidelă.

Fiecare entitate caută să furnizeze acele informaţii care să redea cât mai fidel

imaginea poziţiei financiare, a performanţelor întreprinderii, în vederea satisfacerea cerinţelor

diverselor categorii de utilizatori. Deoarece aplicarea costurilor istorice nu satisface cerinţele

actuale de fidelitate impuse situaţiilor financiare, în prezent sunt utilizate şi alte metode de

evaluare: costul de înlocuire, valoarea de realizare, valoarea actualizată, valoarea justă.

Investitorii sunt consideraţi de către normalizatorii contabili mai importanţi decât alte

categorii de utilizatori, iar informaţia finanicară de care aceştia au nevoie nu este de natură

exclusiv istorică. Investitorii trebuie să aibă acces şi la o informaţie orientată spre viitor,

pentru a putea evalua performanţa unei întreprinderi.

În prezent, ideea de a contabiliza elementele specifice poziţiei financiare a

întreprinderii la valoarea estimată a fluxurilor de trezorerie viitoare a devenit din ce în ce mai

actuală. Utilizarea măsurilor bazate pe fluxurile de trezorerie este considerată cea mai

potrivită pentru evaluarea performanţei întreprinderilor multinaţionale.

Evaluarea bazată pe valoarea justă exprimă cel mai bine valoarea actuală a fluxurilor

monetare viitoare. Printre avantajele valorii juste se numără: permite obţinerea unor situaţii

financiare mai fiabile; reduce diferenţa dintre valorea contabilă şi valoarea bursieră, pentru

întreprinderile cotate; spre deosebire de costul istoric, valoarea justă permite compararea

performanţelor reale ale întreprinderii, deoarece reprezintă o valoare la zi, observată pe piaţă;

rezultatul este evaluat mai credibil. Utilizarea valorii juste prezintă şi dezavantaje, cum ar fi:

este dificil de calculat (mai ales atunci când nu există o piaţă activă pentru elementul

respectiv), de multe ori fiind necesar aportul unui specialist în evaluare; majoritateainstrumentelor financiare nu sunt negociate pe piaţa activelor şi, ca atare, acestea nu au o

valoare justă uşor determinabilă şi comparabilă de la o întreprindere la alta; costul aplicării

acestei metode este destul de mare.

Prin reglementările contabile internaţionale (şi europene), se lasă întreprinderilor

posibilitatea de a alege un sistem de evaluare sau altul, în funcţie de interesele managerilor,

acţionarilor. Existenţa mai multor opţiuni în alegerea metodei de evaluare este justificată de

faptul că în multe ţări există tradiţii ce cu greu pot fi schimbate (de exemplu, în Franţa şiGermania, evaluarea la costul istoric este un principiu de bază al contabilităţii). Şi totuşi,

Pagina 115 din 117



comparabilitatea situaţiilor financiare ale întreprinderilor are de suferit, datorită acestei

„libertăţi” în alegerea metodei de evaluare. De exemplu, dacă o întreprindere utilizează

evaluarea la costul istoric şi o altă întreprindere prezintă în situaţiile sale financiare anumite

elemente (mai ales imobilizări) evaluate la valoarea lor justă, compararea situaţiilor

financiare, în special a rezultatelor financiare ale celor două întreprinderi, nu este relevantă.

În contextul fenomenelor de globalizare a pieţelor financiare şi de mondializare a

economiilor naţionale, se impune prezentarea situaţiilor financiare conform aceluiaşi

referenţial contabil, pentru a permite astfel compararea acestora. În special pentru

întreprinderile mari, cotate pe pieţele de capital internaţionale, este absolut necesară

prezentarea situaţiilor financiare anuale conform unui referenţial contabil internaţional

(FASB, IASB).

Normalizatorii contabili europeni recunosc necesitatea armonizării dispoziţiilor

contabile europene cu standardele contabile internaţionale. Procesul de armonizare s-a

realizat deja la nivelul conturilor consolidate. La nivelul conturilor individuale, diferenţele de

natură culturală şi economică între state îngreunează munca normalizatorilor contabili în

acest sens.

Normalizatorii români au optat pentru o combinare a sistemelor de evaluare,

permiţând astfel întreprinderilor să aleagă un sistem de evaluare sau altul.

În România, ca, de altfel, şi în ţările europene, nu sunt create toate condiţiile pentru

extinderea utilizării valorii juste: contabilitatea este încă legată de fiscalitate, condiţiile

economice nu fac dificilă obţinerea unor informaţii de piaţă, necunoaşterea standardelor de

evaluare.

Deşi costul istoric constituie o bază de evaluare obiectivă şi verificabilă, utilizarea

acestuia nu este justificată pentru evaluarea tuturor elementelor situaţiilor financiare, având în

vedere că situaţiile financiare întocmite pe baza costului istoric nu reflectă întotdeauna o

imagine fidelă a întreprinderii.În concluzie, având în vedere limitele costului istoric, dar şi cele ale valorii juste, ne

exprimăm opinia că în continuare trebuie combinate ambele metode de evaluare, cu

menţiunea că valoarea justă are mai multe atuuri decât costul istoric, fiind un model contabil

orientat către viitor.

Pagina 116 din 117



http://www.tocilar.ro/

Analiza Pozitiei a a Unei Interprinderi

Documents

Transcript of Analiza Pozitiei a a Unei Interprinderi