Analiza conversatiei

Contextul situaţional reprezintă felul în care un vorbitor gesticulează în timp ce vorbeşte, felul în care priveşte sau accentuează anumite cuvinte. În situaţia data, contextul situaţional este implicit determinând construcţia mesajului pe axa structural afectivă, remarcându-se prin mijloace non-verbale. . Autorul realizează notări şi descrieri suplimentare pentru a îl scoate în evidenţă. Avem aşadar exemple concludente de comportament atitudinal marcate la nivelul textului prin verbe “bombăni”, “se miră”, dar şi prin intermediul unor adjective provenite din caracterizarea unora dintre personaje, “Aşa eşti dumneata, cucoană Aglae, maliţioasă.”

.. .

În ceea ce priveşte interacţiunea verbală personală care se stabileşte între interlocutori, aceasta traduce un raport de egalitate fie prin vârstă, fie socio-profesional. Acest tip de interacţiune nuanţează mult contextul situaţional şi permite manevrarea cu mai multă mobilitate a axei referenţiale a conversaţiei. Drept dovadă stă comportamentul extrem de relaxat şi degajat

Unul dintre principiile de bază ale comunicării este principiul cooperativ care

reglementează comunicarea dialogică în sensul oferirii unor repere de construcţie prin

a căror încălcare voită sau nevoită se produc efecte discursive.

Cel de-al doilea principiu de bază al comunicării este principiul politeţii. Politeţea

pozitivă este integrativă şi asigură desfăşurarea optimă a relaţiilor interumane.

Principiul îşi subsumează o serie de maxime în realizarea sa. Maxima interesului prin

formularea unor constatări care să dovedească interesul emiţătorului faţă de receptor.

Ex: “Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.” Maximă generozităţii prin manifestarea

unei deschideri totale faţă de receptor. Ex: “Te rog să-l iei!”

Elementele deictice sunt elemente care aduc un plus de claritate asupra unor

noţiuni foarte strict delimitate precum timpul, spaţiul sau identitatea personală. Am

identificat în textul dat următoarele categorii de deictice: spaţiale, care aduc un plus de

informaţie asupra spaţiului în care se desfăşoară actul conversaţional ex: “fundul

odăii”, “aici”, “acum”, “în semiobscuritate”, “în vreme ce”, personale, care identifică

participanţii la actul conversaţional sau pe cvasilocutori ex: “băiatul”, “Otilia”,

“Felix”, Pascalopol”, “aceluia”, “noi”, “îşi”, “-si”, textuale sau argumentative ex:

“Vai”.

Contextul reprezintă totalitatea împrejurărilor şi detaliilor de ordin fizic sau psihic care determină performarea actului conversational . Contextul este privit drept o componentă a actelor verbale lingvistice desemnând împrejurarea în care are loc comunicarea (timpul, locul). Contextul situaţional înseamnă manifestarea comportamentală, atitudinală a vorbitorului într-o anumită situaţie de comunicare. Pentru comunicarea orală, contextul situaţional este implicit, el remarcându-se prin mijloace nonverbale: gesturi, mimică, mişcare etc. Contextul situaţional determină construcţia mesajului pe o anumită axă structurală, fie pe cea structural-informatională, fie pe cea structural-afectivă. . Acest raport poate să fie determinat socio-profesional prin elementul vârstă, sau prin atitudinea de respect. Există două tipuri de interacţiune verbală: de tranzacţie şi personală. Cea de tranzacţie traduce raportul de inegalitate dintre interlocutori, iar cea personală traduce un raport de egalitate fie prin vârstă, fie socio-profesional între interlocutori.

Există două principii de bază ale comunicării: principiul cooperativ şi principiul politeţii. Principiul cooperativ reglementează modalităţile de construcţie într-o intervenţie verbală conversaţională în funcţie de patru maxime: maxima cantităţii, a calităţii, maxima relevanţei şi maxima manierei. Principiul politeţii reglementează raportul existent între interlocutori în momentul desfăşurării conversaţiei. Există două forme de realizare pentru principiul politeţii: politeţea pozitivă şi politeţea negativă. Principiul politeţii îşi subordonează o serie de maxime în realizarea sa printre care: maxima generozităţii, maxima interesului, maxima simpatiei, maxima autoignorării. Elementele deictice sunt elementele care aduc un plus de claritate, de precizie asupra unor noţiuni foarte strict delimitate: timpul, spaţiul, identitatea personală sau socio-profesională a individului. Ele sunt împărţite în: deictice temporale, spaţiale, personale, sociale, textuale sau argumentative. În ceea ce priveşte tipul de discurs avem contrazicerea – o interacţiune verbală stabilită între interlocutori, dacă statutul socio-profesional al vorbitorului îi permite acestuia să-şi contrazică partenerul de discuţii. Aceasta este de mai multe feluri: pseudo-contrazicerea este de fapt o falsă contrazicere, vorbitorul contrazice dar pretinde că nu o face; contrazicerea propriu zisă, în care dezacordul dintre vorbitori nu

este în niciun fel disimulat; contrazicerea vehementă remarcată printr-un discurs intempestiv, profund obiectiv.

Dacă discursul scris presupune imaginarea unui destinatar înzestrat cu o anumită competenţă comunicativă, structura şi evoluţia discursului oral se bazează pe exploatarea resurselor situaţionale, pe apelul permanent la contextul extraverbal. Formele discursului oral sunt dependente de identitatea şi statutul interlocutorilor, de natura relaţiei dintre aceştia, de locul şi momentul în care este produs discursul. Contextul situaţional reprezintă felul în care un vorbitor gesticulează în timp ce vorbeşte, felul în care priveşte sau accentuează anumite cuvinte. În situaţia data, contextul situaţional este implicit determinând construcţia mesajului pe axa structural afectivă, remarcându-se prin mijloace non-verbale.

Una dintre funcţiile comunicării prezente în text este funcţia referenţială care transmite informaţia necesară desfăşurării secvenţei conversaţionale. Această funcţie se realizează printr-o autopoziţionare conversaţională ex: “ Dar Felix are venitul lui, protestă Otilia, nu-i aşa papa?” Funcţia expresivă dovedeşte participarea afectivă intensă a emiţătorului la conversaţie. “Proaste zaruri! Bombăni Aglae. Apoi după o pauză: Dar, Costache, la cine o să stea “băiatul”?” Aglae se implică în conversaţie chiar şi expunându-şi o atitudine ironică la adresa receptorului. Funcţia de contact presupune intenţia vorbitorului de a păstra vie şi de a concentra în permanenţă atenţia din partea interlocutorului său prin sintagme precum: “Aşa?”, “nu-i aşa papa?”, “ce zici, Pascalopol?”. Funcţia directivă sau persuasivă apare atunci când locutorul intenţionează să determine desfăşurarea unui anumit demers din partea interlocutorului său ex: “ Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.” Conversaţia, că tip de eveniment comunicativ, este considerată drept „limbaj” şi activitate socială în acelaşi timp, deci ca o serie de acte verbale a căror coerenţă este asigurată de structura socială în care sunt realizate. Caracterizându-se prin coprezenţa formelor comportamentului social şi lingvistic, conversaţia poate fi privită dintr-o perspectivă ilocutionară. Perspectiva ilocuţionară se referă la aspectul acţional al utilizării limbii. Considerând că fiecare enunţ din cadrul unei conversaţii constituie un act verbal şi asociind conţinutului propoziţional al enunţurilor o forţă ce exprimă intenţiile comunicative ale E, recunoscute de către R, actele ilocuţionare vizează reuşita. Întâlnim act verbal directiv care exprimă încercarea E de a-l determina pe R să facă o anumită acţiune, ex: “ Te rog să-l iei!”, act verbal expresiv “E superb!” şi act verbal reprezentativ, ex: “Aşa eşti dumneata, cocoana Aglae, maliţioasă.”

Cel de-al doilea principiu de bază al comunicării este principiul politeţii. Politeţea pozitivă este integrativă şi asigură desfăşurarea optimă a relaţiilor interumane. Principiul îşi subsumează o serie de maxime în realizarea sa. Maxima interesului prin formularea unor constatări care să dovedească interesul emiţătorului faţă de receptor. Ex: “Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.” Maximă generozităţii prin manifestarea unei deschideri totale faţă de receptor. Ex: “Te rog să-l iei!”

Elementele deictice sunt elemente care aduc un plus de claritate asupra unor noţiuni foarte strict delimitate precum timpul, spaţiul sau identitatea personală. Am identificat în textul dat următoarele categorii de deictice: spaţiale, care aduc un plus de informaţie asupra spaţiului în care se desfăşoară actul conversaţional ex: “fundul odăii”, “aici”, “acum”, “în semiobscuritate”, “în vreme ce”, personale, care identifică participanţii la actul conversaţional sau pe cvasilocutori ex: “băiatul”, “Otilia”, “Felix”, Pascalopol”, “aceluia”, “noi”, “îşi”, “-si”, textuale sau argumentative ex: “Vai”.

Contextul comunicativ; caracterizat prin următoarele componente:a) o componenta fizică – reprezentată de situaţia de comunicare, incluzând date despre identitatea, rolul şi statutul social al participanţilor, precum şi despre locul şi momentul comunicării; b) o componentă psihologică (cognitivă), incluzând toate datele (informaţii sau supoziţii) despre ce ştiu, cred sau consideră de la sine înţeles participanţii şi despre intenţiile lor în situaţia dată;c) o componentă lingvistică, referitoare la locul în care se inserează enunţul considerat în ansamblul discursiv din care face parte Ionescu-Ruxăndoiu

 

Cand vorbim de factorii esenţiali ai comunicării verbale ne referim la evenimentul din realitate despre care se comunică în enunţ , (despre ce se spune?), la contextul comunicativ ,context de enunţare (în ce condiţii se spune?), la contextul extralingvistic .1. Situaţia de comunicare (situaţia enunţării, contextul situaţional):

a. Participanţii la interacţiunea verbală:─ emiţătorul (locutorul)─ receptorul (alocutorul)

b. Circumstanţele comunicării (coordonatele spaţio-temporale ale cadrului de realizare):

─ locul comunicării─ momentul comunicării 

2. Factorii extralingvistici datoraţi interacţiunii dintre elementele implicate în actul de comunicare:

a. Dintre locutor şi alocutor:─ intenţiile comunicative (scopul urmărit de locutor)─ fondul de cunoştinţe comun celor doi comunicanţi

b. Dintre locutor (starea mentală a locutorului) şi evenimentul desemnat (reflectarea în conştiinţa locutorului a evenimentului desemnat; conţinutul exprimat prin enunţ):

─ atitudinea locutorului faţă de cele enunţate─ modul de prezentare a evenimentului în conştiinţa

locutoruluiII. Contextul lingvistic