Nume: Lohan Paula – Iustina

Anul al III-lea, L131; Română - Engleză

E-mail: paula_lohan@yahoo.com

„Curajul de a fi cuminte”

(Timpul, 1941)

-al doilea val suparealist-

Desi suprarealismul a ajuns la noi un soi de „moneda calpa”, Andre Breton - un

spiritus rictus al miscarii - declara impreuna cu Philippe Soupault, in Primul Manifest al

suprarealismului, publicat in 1924, ca noua miscare este “noul mod de expresie pura”, adus ca

un omagiu poetului Guillaume Apollinaire. Intr-un studiu recent Georges Sebbag da

termenului suprarealism trei acceptiuni diferite: o realitate istorica (aventura unei miscari

literar artistice), o imaginative in act (“vraja orasului si dereglarea ceasurilor), un concept

filosofic (rezolvarea antinomiilor ratiunii). Ca realitate istorica, suprarealismul s-a nascut in

Franta imediat dupa primul razboi mondial, ca manifestare in plan artistic a unei stari de spirit

iremediabil pesimiste – “defetismul razboiului”, definitie data Andre Breton in 1934. In 1930

Andre Breton publica al doilea manifest al suprarealismului. Spre deosebire de primul

manifest, dedicate exclusiv “suprarealismului poetic”, acesta e preocupat mai intai de

definirea unei etici a suprarealismului, prin excelenta o etica a negatiei si a revoltei:

“suprarealismul nu se teme a-si face o dogma din revolta absoluta, din insubordonarea totala,

din sabotajul in regula si nu asteapta nimic altceva decat violent. Actul suprarealist cel mai

simplu consta in a cobori, cu revolverul in mana, in strada si a trage la intamplare, pe cat

posibil in multime.”

Într-o prelegere Breton găsea suprarealism o reacție la fenomenul dada; suprarealismul

francez era definit de acesta ca o structură intelectuală artistică menită să rezolve în mod

simultan atât problemele materiale ale colectivității, cât și cele de natură spirituală ale

individului. Suprarealismul nu este o fugă înspre transcendental ci dimpotrivă, spune Breton,

exprimă o voință de a aprofunda realul. El reprezintă o mișcare dinamică, vie care a evoluat

dinspre poezie înspre artă pentru ca în final să fie o mișcare intelectuală atotcuprinzătoare.

Totul pentru Breton a început în 1919 când a observat fenomenul ciudat al unei stări de veghe

ce precede somnul. Astfel Breton concluziona că undeva în creierul uman conștientul are

legătură cu inconștientul. Visul fenomen nocturn și inconștient e legat de activitatea diurnă.

Experiența visului indus prin hipnoză îl va conduce pe Breton la concluzia: „ideea de

automatism mental, departe de a fi o capcană, este mijlocul ideal care ni se oferă nouă ca să

acționăm asupra vieții prin intermediul limbajului”(aceasta reprezintă una din axiomele

fundamentale ale primului manifest, 1924).

In Romania noul grup suprarealist ia nastere in 1939, dupa revenirea lui Gherasim

Luca si a lui Gellu Naum plecati la studii la Paris. La acest grup aderau si fostii algisti

Gherasim Luca, Paul Paun, S. Pherafim, D. Trost, ex- redactorul revistei “Liceu”, Virgil

Theodorescu. Grupul va fi nevoit sa se retraga in clandestinitate, din cauza rasismului si

antisemitismului (din aceeasi cauza parasise tara si Victor Brauner in 1938). Abia in 1945 el

se va afrima public prin publicarea a doua manifeste: “Dialectique de la dialectique” si

“Critica mizeriei”.

În 1945 libertatea de a trage cu pușca putea să le pară firească poeților; membrii

Cercului literar de la Sibiu, format în jurul lui Blaga, întrebuințau aceasta idee pentru a

elimina vetuste tipare literare, pe care le considerau demodate, depășite; alții, reprezentanți ai

unui neo-rimbaldism al secolului al XX-lea (I. Caraion)‚ încercau nu doar să elimine aceste

vechi tipare‚ ci și să creeze altele noi‚ total opuse acestora.

Spre deosebire de cele două mișcări, suprarealiștii noului val se avântau și mai

departe; ei își propuneau nu doar să refacă acea ordine a lumii‚ ci să construiască noi direcții

de gândire; grupul suprarealiștilor români a fost activ în perioada 1945- 1948‚ și a încercat să

refacă natura umană după chipul și asemănarea intuițiilor poetice. Gellu Naum și Virgil

Teodorescu au rămas, fără voia lor, captivi în castelul orbilor;Gherasim Luca, Dolfi Trost,

Paul Păun au avut parte de o soartă mai bună. Aceștia au părăsit o Românie închisă sub

pretextul unei emigrări ce permitea întregirea familiei. Cei dintâi în 1951 au plecat în Israel,

iar mai apoi la Paris; Paul Păun avea să plece în Israel supă 1960. Legături strânse cu grupul

suprarealist (1945-1946) se regăsesc în poezia lui Paul Celan; opera lui surprinde puternice

accente suprarealiste ce s-au prelungit și în poezia germană. Un alt caz ar fi cel al lui Sesto

Palș, care n-a reușit să părăsească România la sfârșitul anilor 1940 deși invocase întregirea

familiei; până în 1970, timp de 20 de ani‚ a scris poezie‚ dar nu s-a compromis publicând-o.

Suprarealismul se născuse cu 20 de ani în urma, în 1924, la Paris. André Breton

spunea în anul de grație, 1947, că noua capitală a suprarealismului nu se mai află pe malurile

Senei, ci pe malurile Dâmboviței. Gherasim Luca și Paul Păun au debutat la Alge, revistă de

avangardă publicată de un grup de puști, elevi de liceu, unde colaborase Sesto Palș și Aurel

Baranga. Revista a apărut la București între 1931-1933 avându-l ca mentor pe Geo Bogza;

activitatea acestei reviste a încetat după ce a apărut revista anexă ce poartă numele explicativ

al organului sexual masculin.

Tinerii poeți vor fi debusolați; așadar Gherasim Luca și Paul Păun în 1933 se alătură

„bătrânului” Geo Bogza(cu ceva ani mai mare) în inițiativa acestuia de a publica spre sfârșitul

anilor o revistă militantă și de stânga; aceasta se numea Viața imediată din care apare un

singur număr. Dezamăgiți de„ jocurile gratuite” de până atunci la Alge, Gherasim Luca și

Paul Păun vor scrie din acel moment „o poezie care aparține timpurilor noastre”, o poezie

angajată. În momentul revenirii acestora pe scena literară în 1945, scrierile lor vor surprinde

prin conținut dar nu și prin doctrină.

Primul manifest a fost scris de Gherasim Luca si D. Trost, publicat la Bucuresti in

1945, fiind un mesaj adresat international. Aici se demonstreaza nevoia acuta a

suprarealistilor romani de a obtine girul lui Breton pentru a iesi din clandestinitate si din

izolare. Autorii manifestului intitulat Dialectique de la dialectique denunţau deziderate

precum cel al transformării unor potenţe afective în realităţi. Astfel gândirea va trebui să se

transforme într-o realitate a gândirii. Aceasta impunea reconsiderarea tuturor axiomelor

acceptate anterior: "Credem că este timpul să ne îndreptăm atenţia şi asupra anumitor erori,

care s-au strecurat chiar în interiorul suprarealismului":

1.Eroarea mimetismului excesiv

Această eroare s-s produs prin folosirea unor metode perimate, elaborate în trecut. Deşi

explozia suprarealistă s-a manifestat în anii de după război, materialul pe care s-a bazat a fost

elaborat în anii 1940-1945.

Gherasim Luca, Gellu Maniu, întorşi de la Paris, i-au convins pe Paul Păun, pe Trost şi pe

Virgil Teodorescu să li se asocieze; ei propuneau o nouă mişcare după modelul francez şi

noua mişcare de la începutul anului 1940 se concretizează; realitate ascunsă pentru că toţi

românii „get-beget”(Naum, Teodorescu), evreii nu puteau publica manifeste suprarealiste.

Se criticau metodele manieriste: automatismul în literatură, colajul în pictură(folosirea

mecanică a acestor metode degradează conceptele suprarealismului la simple artificii

abstracte). O asemenea eroare duce mişcarea la dezacord cu dezideratele suprarealismului.

2.Negarea negaţiei

Se credea că prin starea de revoluţie permanentă se asigura succesul mişcării. Pentru a crea

această stare de tensiune perpetuă preconizată, totul trebuia pus sub incidenţa unei negaţii,

care la rândul ei este şi ea mereu negată:" o poziţie dialectică de permanentă negaţie şi de

negare a negaţiei"; astfel negarea - negaţiei era principiu de bază în logica dialectică a noii

mişcări suprarealiste.

Pe lângă inovaţiile îndrăzneţe propuse de cei doi se păstrează concepte precum absolutul

relativ, hazardul obiectiv, iubirea obiectivă; Noul realism trebuie să se debaraseze de

fascinaţia şi de supunerea omului faţă de natură: "Nu putem accepta nici biologia umană, care

reflectă natura în laturile sale cele mai avansate"; Astfel acea atitudine de supunere faţă de

natură este depăşită; teama de moarte este depăşită şi ea graţie unei dorinţe revoluţionare.

3.Poezia este cunoaştere

Suprarealiştii de la Bucureşti doreau, ca şi cei de la Paris o schimbare a ordinii sociale. " În

starea actuală a societăţii, toate problemele poetice, cât şi celelalte, sau mai degrabă,

problemele poetice înaintea tuturor celorlalte, fiindcă poezia înseamnă cunoaştere" şi

manifestarea omului în ansamblul său".

În perioada 1948- 1951 Gherasim Luca şi D. Trost au avut căutări divergente. Cel dintâi s-a

concentrat pe cubomaniile sale - trimiţându-i-le şi lui Breton- şi a dezvoltat o noua tehnică

poetică bazată pe folosirea intensivă a omofoniilor. . În poezia sa din 1947, Niciodată destul,

se va dezvălui tehnica sa, ce evoluează spre bâlbâiala poetică. Dar ce e de fapt cubomania? O

varianta a colajului sub forma decuparii patrate a unor imagini preexistente si mai apoi

aranjarea lor sub impulsul „hazardului obiectiv”; iata o „lectie practica de cubomanie din viata

curenta”:

„[...] alegeti trei scaune, doua palarii, cateva pietre si umbrele, mai multi copaci, trei

femei goale si cinci foarte bine imbracate, saizeci de barbati, cateva case, masini din toate

epocile, manusi, telescoape, etc.

Taiati totul in bucatele mici (de exemplu 6/6 cm) si amestecati-le bine intr-o piata

mare a orasului. Reconstituiti dupa legile hazardului sau dupa capricilul dumneavostra si veti

obtine un peisaj, un obiect sau o femeie foarte frumoasa –necunoscute sau recunoscute - fe

meia si peisajul dorintelor dumneavostra.”

Trost şi-a redefinit semnificaţiile visului şi ale nebuniei, pornind de la Hegel, Freud si Breton,

pentru a le integra într-un sistem coerent. Trost e filosof, implicit dificil în înţelegere; în cazul

său putem cădea pradă tentaţiei de a încurca epistemologia cu ontologia. El propune o noua

„oniromancie”, prin care fiecare fraza simptomatica din vis sa fie interpretatacu ajutorul unui

manual de patologie erotica deschis la intamplare de un cutit.

4.Reveria colectivă

Trost într-o scrisoare adresată lui Breton, datată „Tel Aviv, Août 1951“ notează: „Dat fiind că

prietenul meu Gherasim Luca a luat o poziție absolut contrară tezelor mele, care a culminat cu

o agresiune fizică (!) lașă împotriva mea, țin să vă informez că, după această agresiune, îl

consider în prezent drept un contrarevoluționar“)! Reveria colectivă se simţea în această

scrisoare, pe data de 18 martie.

Gherasim Luca ajuns în Franța, va fi dezamăgit pentru că „prima decepție a lui Gherasim

Luca a fost să constate că la reuniunile suprarealiste de la cafeneaua din Piața Albă, era

nedorit. André Breton îl iubea, dar noul său anturaj de tineri […] nu-l plăcea. Trebuie să

spunem că fostul lui tovarăș, Dolfi Trost, venit la Paris înaintea lui, se prezentase ca

adevărâtul fondator al grupului suprarealist român și, din această cauză, Luca trecea drept un

intrus… [Luca] nu a găsit sprijin decît la disidenţi ai suprarealismului“. Astfel Trost se

referea la scrierile lor afirmând că „Toate textele care purtau împreună semnătura noastră sînt,

din acest motiv, de domeniul trecutului“.

In incheierea primului manifest autorii isi exprima dorinta de a concilia dialectic

ultimile descoperiri stiintifice (geometria neeuclidiana, miscarea browniana, cuantele,

homeopatia), mijloacele „delirant de necesare”, spatiu- timp. Dar, totul ramanea un vis

romantic irealizabil.

Cel de-al doilea manifest, publicat in acelasi, an ii are autori pe Paul Paun, Gellu

Naum si Virgil Theodorescu. Acesta cuprindea doua parti: „Critica mizeriei” si „Mizeria

criticei” si avea ca motto fraza ducassiana: „ Toata apa marii nu ar ajunge sa spele o pata de

sange intelectuala”. Pornind de la ipoteza suprarealismului – permanentul efort pentru

eliberarea expresiei umane sub toate formele ei – autorii nu isi propun sa discute asupra

eficacitatii unor metode, ci vor sa sublinieze prezenta unor personagii care ar compromite

„acest efort”. Omul este in continuare „oprimat” si vina este a poetilor, „care au oferit un

material in premanenta confuz si anost”. Critica ii are in vedere pe cei pseudo- suprarealisti

mai intai, apoi modernistii romani intrucat au vazut in suprarealism o revolutie pur formala si

nu o tentativa de emancipare totala a omului.

Un program poetic publicat de Gellu Naum in volumul „Intrebatorul”, intr-o

nota de subsol dintr-o proza poetica intitulata „Spectrul longegivitatii” suprinde dicteurile

fundamentale ale suprarealismului:

„Singele scalda pivoturile actuale ale suprarealismului.

a) Increderea permanenta in automatism ca sonda;

b) Speranta pesistenta in dialectica pentru rezolvarea antinomiilor care coplesesc pe

om;

c) Recunoasterea hazardului obiectiv ca indice de reconciliere posibila a scopurulir

naturii si a scopurilor omului, in ochii acestuia din urma;

d) Vointa de incorporare permanenta a aparatului psihic, a humourului negru, care,

la o temperatura oarecare, poate juca rolul de supapa;

e) Prepararea de ordin practic, pentru o interventie in viata mitica, care ia, mai

intai, pe o scara larga, aspect de curatire aproape totala.”

Dintre membrii gruparii suprarealiste, Naum pare cel mai preocupat de problema

poeziei si a poetului. In volumul „Teribilul interzis”, publicat in 1945, publica apoftegme

precum: „Poezia nu mai ritmeaza actiunea: ea este inainte”; „Poetul vede in masura in care

orbeste”, „Sa cretinizam langajul”;

Dar ce s-a întîmplat cu avangardiștii celui „de-al doilea val“ în anul de grație 1947?

Anul 1947 a fost pentru ţară noastră un an important. România trecea de la "regat" la

"republică populară"; Inflaţia și seceta deveneau probleme crunte, obligațiile față de Rusia

erau impuse ca reparații de război. În vara anului 1947, partidele de opoziție au fost

destrămate, iar în octombrie, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii țărăniștilor, au fost închiși

și condamnați la ani grei de închisoare. Înainte de sfîrșiţul anului, toți reprezentanții partidelor

„istorice“ au fost eliminați din Parlament. Puterea era acum reprezentată de Partidului

Comunist, regele Mihai fiind ultimul impediment.

Cum liderilor politici li se punea în cârcă procese pe diverse pretexte, în artă, literatură sau în

cadrul învățămîntului universitar, lucrurile se schimbau într-un ritm dat de bunul-plac al

autorităților. Chiar dacă exista o ideologie prefabricată, reacțiile artiștilor, ale scriitorilor și ale

„intelighenției“ veneau mai greu. Ovid Crohmălniceanu observa, într-un articol al anului

literar 1947, „poezia cu preocupări pentru social și în același timp cu dorința de popularizare

nu și-a aflat încă un făgaș“. Iar unii dintre poeții care „schițează o ancorare în grav“, de

exemplu Mihail Șerban, nepomenit in nici o istorie a literaturii, nu au talentul necesar pentru

„a-i deschide drum“. Nu îi este ușor poetului, constată criticul, să se debaraseze de

„obișnuința declamatorismului fad și a cabotinismului la scenă deschisă“ atunci cînd „în fața

lui evoluează (încă) fantoșele atavismului, temele livrescului istoric etc.";

Presiunea la care au fost supuși suprarealișţii în 1947 era fondată. În articolul citat mai sus,

Ovid Crohmălniceanu scria că „grupul suprarealist sudat la îndemnul lui Breton, care

patronează astăzi toate pertractările, a publicat în răstimpuri cîteva plachete de poeme,

neinteresante sub aspectul cercetător al actului poetic și reduse la frondă în expresie“. În presa

vremii, își făceau loc articole „antideviaționiste“, scrise într-un limbaj violent, ce criticau

miscari cultural-„reacționare“ precum existențialismul și suprarealismul; Crohmălniceanu

observă o „revenire la sperietoarea limbajului inventat“ (aluzie la Leoparda lui Virgil

Teodorescu). Concluzia ar putea fi doar una: „suprarealismul românesc se atașează cu totul

occidentului, «imaginativului pur» și «miraculos».

În primăvara lui 1947, au văzut lumina zilei cîteva publicații suprarealiste

semnificative (poemul Niciodată destul, care lansează „bîlbîială lirică“ a lui Gherasim Luca).

Redactorul șef al Revistei Literare, Miron Radu Paraschivescu, le specifică: „am primit de

curînd patru caiete de cîte opt pagini, scrise și semnate în limba franceză de către Gherasim

Luca, Trost, Paul Păun și Virgil Teodorescu. Caietele contin proză, eseuri și versuri ce

oglindesc punctele de vedere ale suprarealismului cu care noi nu putem fi de acord“. Si nu

puteau fi de acord pentru ca scriau intr-o limba straina. Si „[...] după lectura acestor caiete,

ceea ce reiese limpede pentru oricine este un singur lucru: inteligibile ori ba, adînci sau

superficiale, geniale sau stupide, aceste manifestări individuale ale grupului suprarealist

izbutesc să dovedească nu un punct de vedere estetic sau etic sau politic…, ci talentul sau

lipsa de talent personal a fiecăruia dintr-înșii, în parte. Ceea ce nu e chiar puțin lucru“. Deci

in 1947, „Oamenii nu au niciodata dreptate cand iti spun buna seara” (poemul liric al lui

Gherasim Luca).

Bibiografie

Michael Finkenthal, “Note pentru o repoziţionare a „valului“ suprarealist din

România - 1945-1948 (I)”, Observator cultural, Nr. 576/ mai 2011;

Michael Finkenthal, “Note pentru o repoziţionare a "valului" suprarealist din

România - 1945-1948 (II)”, Observator cultural, Nr. 319 / 2-8 iunie 2011;

 Michael Finkenthal, „Ce s-a întîmplat cu avangardiștii celui „de-al doilea val“ în

anul de grație 1947?”, Observatorul cultural, Nr. 586/ august 2011;

Ovid Crohmălniceanu, „Anul literar 1947“, în Almanahul Universul 1948, pp. 209-

210.

Ion Pop, „Din avangardă spre ariergardă” (Editura Vinea, București, 2010), pp.

204-230,

Stelian Tănase, „Avangarda românească în arhivele Siguranței”, (Editura Polirom,

București, 2008).

Sarane Alexandrian, „L’évolution de Gherasim Luca à Paris”, Editura Vinea/Icare,

București, 2006 (ediție bilingvă), p. 37.

Ion Pop, „Introducere în avangarda literară românească”, Editura ICR, București,

2007.

Revista Literară, nr. 6, 1947, p. 8.