A«»«I X I V N o . 1-2 M a r t i e - A p r i l i e

ЧШШ1 LKCKLKI Ш Ш 1 Ш М 5 0 Ш И В ,

? f e : ^ j x i ( м о ш э т л Jeff

Í î > r o / . dfr. JV. Direcíori : j N ^ ,

Prof. dr. N. СЩпас-Штапсеа ЬоТ^^ SimacQe

Gomitetuf societăţii cufturafe „fJon j£. &aragiafe-Sffîfâdita".

Preşedinţi de onoare: D-l Prof. Aurelian Moşoiu Directorul liceului d-l Prof. S. Teodorescu.

Vice preşedinţi de onoare: Dl Prof. Dr. N. Chiriac-Dimancea. D-l Prof. Bernard Schnapp. D-l Prof. Nicolae Simache.

Profesorii liceului, cari activează în sânul societăţii, sunt membri de onoare.

Preşedinte activ Hariton Radu cl. VIII-a Lt. ^

Vice preşedinţi: Niculescu P. Radu cl. VII-а Şt. Teodorescu Ştefan cl. VI-а A. Ţigănuş Nicolae cl. VI-а B.

Secretari: Dumitrache-Godeni D. I. Ion cl. VIII-a Lt. Opriş V. Mihai cl. VII-а Lt.

Ajutori de secretari: Pătraşcu Paul cl. V a A. Brezeanu Ion cl. V-a A.

Casier ' Aileni V. Ştefan cl. VIII-a Şt.

Ajutor de casier Rădulescu D. C-tin cl. V-a B.

Bibliotecari: Alexandrescu Mihai cl. VI-а A. Crivăţ C-tin cl. VI-а A.

CUVÄHT DE INDERIN

„Curierul Liceului" reapare: de astă-dată ca organ de publicitate al socie­tăţii de lectură „/. L. Caragiale" a elevi­lor de curs superior dela liceul „S-ţii Petru ş i Pavel" din Ploeşti.

Această reapariţie s e datoreşte lăuda­bilei iniţiative şi stăruinţe a D-lui Stoica Teodorescu, directorul liceului.

Mă bucur de acest nou pas de pro­gres în viaţa acelei societăţi, pé care eu am întemeiat-o în memorabilul an 1907, ş i la a cărei desvoltare am veghiat an cu an, până astăzi.

Am veghiat şi voi veghia, cât timp îmi vor permite puterile şi împrejurările, căci ş i astăzi am aceeaşi convingere, pe care am avut-o la început, că nicăiri elevul secundar, mai a les cel de curs superior, nu-şi poate verifica şi coordona mai bine cunoştinţele căpătate în orele de clasă ş i nu'şi poate validita mai cu succes aptitudinile sale intelectuale ş i morale, decât în sînul unei societăţi de lectură, unde mişcările îi sunt mai libere şi iniţiativa mai puţin îngrădită.

O asemenea societate bine organizată şi ferm condusă, este menită a servi, alături de şcoală, ca un adevărat labo­ratorul, unde se plămădeşte personali­tatea elevului prin îndeletniciri intelec­tuale, artistice ş i fizice, la cari este che­mat să colaboreze, pentru realizarea unui program comun, impus de societate. Elevul adolescent îşi poate astfel însuşi o serie de deprinderi folositoare, cu cari rămâne dincolo de şcoală, în vârsta adultă, în sensul de nu fi purtătorul nu­mai al unui capital de cunoştinţe ori cât de variate, ci ş i al unui caracter, sursă

bogată de voinţă şi energie, de cinste ş i patriotism,

Pe de altă parte însuşi profesorul-educator, gata pentru o activitate supli­mentară, n'ar putea găsi un tărâm mai bun, unde să-şi manifeste mai în plin grija pentru formarea tineretului şi focul sacru pentru nobila sa profesiune, de­cât luând conducerea unei asemenea societăţi şcolăreşti şi ocupându-se de aproape de activitatea şi progresul ei.

Prin prisma acestor convingeri am privit întotdeauna rolul ş i importanţa societăţilor şcolăreşti de lectură, bine înţeles în cadrul şcoalei. Experienţa făcută, pe acest tărâm, în curs de trei decenii, şi resultatele obţinute au con­firmat temeinicia acestor convingeri.

Mă bucur deci când văd, că societatea „I, L. Carageale" prin reapariţia revistei „Curierul Licului", ca organ al ei, îşi poate extinde activitatea ş i spori mij­loacele pentru îndeplinirea menirei sale. Membrii societăţii, după îndrumările date de conducătorii cu răspundere, vor avea prilejul să publice în revista societăţii modeste articole de literatură şi ştiinţă, făcând, încă de pe acum, utile încercări, ce vor contribui la formarea cugetării şi stilului lor.

In asemenea condiţii revista va fi un admirabil mijloc pentru descoperirea talentelor ce înmuguresc pe băncile şcoa­lei şi pentru afirmarea şi manifestarea lor pe calea publicităţii. Ea va servi ca un bun mijloc de emulaţie între elevi ş i de statornicirea unei sănătoase atmo­sfere de muncă în liceu.

In perspectiva promiţătoare a acestor

íoloase, ţin ca, acum în pragul reapariţiei sale, să urez revistei „Curierul Liceului", existenţă îndelungată şi mereu prosperă, iar Domnilor Profesori N. Ch. Dimancea, N. Simache şi B. Schnapp, distinşi mei colegi, cel mai deplin succes în opera de conducere, căreia îş i închină munca lor extraşcolară.

Ţin de asemenea să îndemn cu toată căldura pe membrii societăţii L. Ca-

ragiale" şi pe ceilalţi elevi ai liceului să se strângă cu tot zelul ş i cu toată în­crederea în jurul revistei „Curierul Li­ceului", care este menită a constitui un titlu de mândrie pentru liceul ,,Sf-ţii Petru şi Pavel", ducându-i bunul renume de­parte peste hotarele oraşului ş i judeţu­lui nostru.

AURELIAN M O Ş O I U P R O F E S O R

Din pământ eşti [tu om] şi în pământ te vei întoarce. Aşa se glăsueşte în stihurile cărţilor vechi. Şi cu drept cuvânt.

Dar mai presus de veşnicia care a învă­luit şi va învălui deapururi cu haina uitării orice suflare omenească, nu-i mai puţin ade­vărat că acest scurt popas, ce se cheamă viaţa, ne poate reţine în loc un moment pen­tru a-l cercetă, pentru a-l analiză, pentru a desprinde iot sensul lui.

Sensul vieţii ? O simplă lege biologică, a naşterii şi a morţii, împletite laolaltă de mână nevăzută a Dumnezeului creator.

Dacă însă viaţa are acest redus sens, asta nu însemnează că faptele celui care întru­chipează această viaţă, nu nepoate interesă.

Din potrivă. Viaţa, atâta valoare are, cât faptele bune au putut so motiveze şi au putut s'o prezinte ca pildă celor prezenţi, ca icoană celor ce va să vie,

Numai astfel şi numai în chipul acesta, om de om, se poate deosebi şi acum şi în veci vecilor.

Faptele oamenilor — în acest scurt popas pământean — sunt multe, pentrucă şi rostul vieţii încâlcit şi nepătruns poate fi,....

Rostul vieţii ? O Doamne ! Fiecare are un rost în lumea aceasta şi fiecare năzueştesă

1) Idei din necro'ogul fímit la Brăila în z h u de 8. I. ?. c r i .

şi-l croiască. Dar rostul, câteodată este mai simplu, câteodată mai complicat, depinzând şi unul şi altul: de ceace este omul; de ceace gândeşte el; de ceace socoteşte că trebue să îndeplinească pentru el; dar mai ales de ceace se trudeşte să aducă tot binele cât mai mult şi cât mai mare pentru semenii lui, pentru mai micii lui

Aci stă rostul adevărat al vieţii ?! Rostul personal se numeşte egoism, sfărâmâtor de suflet şi vătămător societăţii. Isvor nesecat al: urei, invidiei, vrajbei... făcând din făp­tura omenească fiară sălbatecă şi sfâşietoare a tot ceace îi ese în cale.

Rost social este atunci însă, când omul face abstracţie de sine şi merge pe calea sacrificiului în folosul societăţii, în mijlocul căreia trăeşte, cu scop bine determinat de a răspândi numai: adevăr, dreptate, bunătate, ajutorinţă...

Ei bine, ilustrul nostru coleg, Ştefan Oră-şanu, a avut un rost al vieţii bine determi­nat, de folos obştesc, aşa cum el, zi de zi, a căutat să ni-l dovedească cu prisosinţă.

* « »

Plecat depe malurile, zăvoaele, luminişu­rile şi bălţile bătrânului Danubiu, sa oprit, după un timp oarecare, la poalele Carpa-ţilor prahoveni, unde a înţeles să-şi petreacă viaţa până la sfârşit, în calitate de profesor de Ştiinţe Naturale la liceul din Ploeşti.Nu

uitase niciodată Brăila, oraşul tinereţii şi al rostului familiar; şi nu putea să uite, de vreme ce aci se aflau toţi membrii familiei sale, de care cu mândrie şi cu bucurie po­menea de multe ori. Nu putea să uite Brăila, pentrucă undele spumegoase ale Dunării, dăduse şi va dadeapururi rosturi noui ora­şului său natal. Şi totdeauna când era vorba să plece din oraşul nostru, la Brăila îşi lua sborul, caşi anul acesta, când însă sborul s'a frânt, iar trupul zace înţelenit în cu­prinsul zidurilor cetăţii lui iubite.

De făptură falnică, om chipeş, cu figură expresivă şi de o blândeţe remarcabilă şi veşnic senin; o seninătate care rareori se în­tâmplă s'o schimbe, chear dacă ar fi încer­cat cineva să i-o turbure.

Potolit la mers, dar măsurat şi impozant. Niciodată pripit în cuvânt sau aprecieri cari ar fi putut nemulţumi pe cineva.

Avea deci, respectul egalului, inferiorului şi cu atât mai mult al superiorului său. Cum vedeţi, o manieră care impunea stimă şi multă iubire.

Cu elevii săi era de o bunătate proverbială, li privea sub această latură a bunătăţii lui sufleteşti, socotind orice abatere ca o copi­lărie, pe care căuta s'o îndrepte numai cu vorba lui sfătoasă şi în nici un chip aspră.

Prin urmare el căuta să nu răscolească ascunzişurile sufletului şcolarului, care în genere este dispus a vedea în orce atitudine, ó provocare, în orice sfat o vorbă goală...

Era deci un psiholog care prin răbdare înăscută dar şi voită, căuta să înfrângă pe nesimţite orice neastâmpăr copilăresc, mai mult vinovat decât nevinovat,,.

Iubia şcoala cu adevărat şi nici odată nu a lipsit dela obligaţiunea sa profesională. O grijă a lui de căpetenie era muzeul pe care Va chivernisit până 'n pragul sfârşitului său. Mergea cu plăcere în excursiuni şi nu mă sfiesc sä afirm că era unul dintre profesorii şcoalei care îndeplinea cu prisosinţă acest desiderat didactic atât de necesar învăţă­mântului.

Avea respectai instituţiei pe care înţelegea s'o servească cu adevărat şi integral; se simţea legat de şcoală în sens spiritual.

In cerc intim era vesel, îmbietor, dar totuşi cumpănit şi cu măsură.

Şcoala noastră îndeosebi se simte tristă şi nemăngăiată, pentrucă este văduvită pen­tru totdeauna de un învăţător întru învă­ţătura şcolarilor noştrii. Păcat că părintele lor sufletesc, n'a avut parte să fie jelit de toţi copiii lui sufleteşti, de vremece pronia cerească a cântărit mai bine poate, ca sfâr­şitul să-1 ajungă pe meleagurile oraşului său natal.

Dumnezeu să-l aibă în paza lui cea dreaptă şi bună, în vecii vecilor.

S T O I C A T E O D O R E S O U D I R E C T O R U L ' L I C E U L U I

Şf-ill Petru şl Pavel-Ploeştl

REVISTELE ŞCOLARE de Prof. RADU COSM1N

Le cunosc din copilăria mea. Re­vistele şcolare erau, pentru noi, ele­vii, prima tribună publică pe care ne măsurăm forţele spirituale. Puteau unii să aibă note extraordinar de bune sau rele, la felurite materii; pe rin­gul primei noastre publicităţi se luau la întrecere adevăratele noastre în­

suşiri, însuşirile creatoare. 0 poesie, o descriere, o anecdotă,

o compositie filosofică, un discurs ţinut la o solemnitate, sau felurite scânteieri ale inteligentei, inspiraţiei şi talentului ce gânguria în „pana" micului colaborator îl scotea la su­prafaţă, îl arăta „ce poate", şi cât

preţueşte. Elevul, înainte de a scrie, îşi amintea vorba lui Boileau : Avant donc qae d'écrire apprenez ă penser. Mintea şi cugetarea lui se ascutiau ; şi scrisul lui, ce avea să fie cântărit, purta răspunderea semnăturei. Căci:

Verba volant, scripta manent. Comori nebănuite zac, adeseori, în

subsolul sufletesc al elevilor, mai tot­deauna timizi, neîncrezători în for­ţele lor, ne luaţi în seamă, ori ridi­culizaţi chiar, de conşcolari strimţi la minte ori răi şi invidioşi, decâte ori aceştia le prind vre-o încercare în versuri sau în proză.

Fireşte, nu acesta e scopul revis­telor şcolare, adică, să scoată pe li­teraţii, ori pe marii publicişti de mâine.

Totuşi, dibuite şi încurajate de pro­fesorii adânc înţelegători, multe ta­lente se pot afirma din faşă.

O revistă şcolară trebue să fie o-glinda fidelă a vieţii culturale a ţărei noastre şi un rezumat al evenimen­telor artistice, literare, ştiinţifice, ori sociale din lumea întreagă, Dar, mai ales, revista şcolară trebue să fie o îndrumare a tinerilor cititori în hao­sul publicaţiilor ce umplu piaţa zile­lor noastre.

Trăim într'o epocă în care se pu­blică enorm de mult Societatea mo­dernă suferă de o boală a timpului, mâncărimea de condeiu şi de vorbă.

Mania scrisului şi a „conferenţie-rei" a cuprins nu numai ţara noas­tră, ci şi Europa întreagă. Scriu toţi nechemaţii. Vorbesc toţi flecarii.

O psichoză nouă bântuie sufletul ţărei noastre. Trăim într'o epocă de consolidare a neamului. Glasul ar­melor a încetat. Inter arma silent musae.

După război, muzele au cuvântul. înăbuşite, cu căluşul la gură, pe

vremea când tunul avea cuvântul, azi, ele se răsbună, vorbesc toate deodată. Vorbesc şi scriu poeţii che­

maţi şi nechemaţi, sculptorii buni şi răi, pictorii celebri şi zugravii; generalii eroi şi vagmiştrii; avocaţii şi oratorii de duzină ; moaşele comu­nale, bărbierii şi toate scursorile cluburilor politice. Ziarele sunt pline de literatura votului obştesc. Versu­rile biletelor de plăcintă sau facto­rilor poştali, de Anul Nou, sunt, ade­seori, superioare multor elucubraţii aşa zise moderniste, cu stihuri fără ritm, fără rimă, fără miez, fără Dum­nezeu. (Poezie fără cap şi fără pi­cioare).

Ba, şi manifestele politice se scriu, adeseori in versuri, că nu degeaba românul e născut poet.

Cine nu scrie romane azi? Toate părăsitele vieţei, toţi rene­

gaţii artei adevărate, toate geniile ca­fenelelor şi cârciumilor, pensionarii talentului ori imberbii agramaţi şi daţi afară din şcoli, pun mâna pe condeiu şi scriu, scriu, scriu. Piaţa literară cere cât mai multe zarzavaturi. Er-bivore şi rumegătoare sunt destule...

Dar, mai ales, aşa zisa literatură erotică ce sgândără toate patimele joase ale omului s'a infiltrat, nu nu­mai în biblioteca părinţilor şi fraţilor ori surorilor mai mari, dar până şi în ghiozdanul elevilor şi elevelor de şcoli secundare. Aici stă adevăratul pericol.

Cangrena se întinde văzând cu ochii, Cartea proastă şi otrăvitoare de suflete se răsfaţă în toate stratu­rile sociale. Ea a pătruns, vai! şi la sate, otrăvind izvoarele sănătoase ale energiei milenare a neamului. Mora­vurile noastre se pocesc după putre­gaiul unei aşa zise culturi apusene, ori, civilizaţie democrată.

Cărţi obscene, cărţi revoluţionare ! Dansuri sălbatice, dansuri de trib. Musică barbară, sau de reviste lu­

brice ! Cântecele ţigăneşti şi de che­furi degradatoare, înlocuiesc musica

noastră populară, doinele, horele sau sfintele noastre balade.

Poesia noastră clasică dusă la stră­lucire de un Alexandri, Bolintineanu, Alexandrescu, Eliade, Eminescu, Vla-huţă, Duiliu Zamfirescu, Coşbuc, ori Goga aruncată la coş şi înlocuită cu păsăreasca revistelor de anume ce­nacluri, introdusă, vai, şi în multe manuale de şcoală !

Discursurile olimpice ale unui Co-gălniceanu, Rcsetti, Ion Brătianu, Take Ionescu, N. Filipescu, Laho-vari, Maiorescu sau Delavrancea, ui­tate şi înlocuite cu proza de subur­bie a atâtora Trahanachi şi Agamiţă Dandanache ai zilelor noastre.

Ce greu se scria şi ce rar se pu­blica odinioară ! Scrisul şi cuvântarea erau un sacerdoţiu. In templul literi-lor, artelor sau conducătorilor politici nu pătrundea ori şi cine.

Ca şi în şcoala şi templul lui Pi-tagora nu putea intra decât cine era „geometru", adică, cine îşi măsura bine gândul, cuvântul şi scrisul.

Iată de ce trebue să ţină seama cei care conduc o revistă şcolară şi, mai ales, una ca a Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, liceu cu un trecut de glorie pe tărâmul cultural.

Bustul lui Carageale aşezat în faţa liceului să fie tinerilor şi maturilor colaboratori ca un memento care să-i ferească de ridicol.

Articolul lui Titu Maiorescu „Be­ţia de cuvinte" să fie mereu prezent în amintirea celor cari pun mâna pe condeiu.

Vorba lui Eliade Rădulescu : Scri­eţi băeţi, numai scrieţi", să nu fie rău tălmăcită. Pe vremea lui de a-supriri streine şi de sărăcie culturală naţională, orice şi oricum se scria în nobilul scop de a servi literatura şi

cultura românească era o necesitate. Azi, nu ne mai e îngăduită canti­

tatea. E otrăvită ţara de ea în poli­tică precum şi în viaţa literară.

Azi ne trebuesc oameni de cali­tate, elevi de calitate, literatură de calitate.

Non multa, sed multum.. Invăţaţi-vă, elevi, cu cititul şi scri­

sul disciplinat. înainte de a soarbe paginele rău mirositoare ale publi­caţiilor moderne, cereţi sfatul profe­sorilor voştri asupra „operelor" şi capodoperelor ce trebuesc citite. După cum mâncările rele strică stomacul, tot aşa şi cărţile proaste otrăvesc mintea şi sufletul.

Iar voi, colegi tineri şi bătrâni, cari aveţi în mâini conducerea revistelor şcolare, nu uitaţi că trebue să tur­naţi în ele, ca în potirul sfintei îm­părtăşanii, numai grijania dumneze-ească.

O revistă trebue să purifice şi în-nalţe pe cititor. Amintiţi-vă pentru aceasta cuvintele marelui critic fran-ces, Rene Doumic:

»Sunt cărţi, pe care citindu-le ieşi „mai înnarmat contra pornirilor infe­r ioare ale naturei noastre, luptă în „care stă toată viaţa noastră morală. „Altele, din contra, vă pregătesc, pe „nesimţite, la înfrângere. Despre a-„cestea se poate spune cu sigu­ranţă, că sunt cărţi rele.

„E periculoasă ori ce carte care „răscoleşte fundul nesănătos al naturei „noastre, instinctele josnice...

Cu ochii la luceferii scrisului nos­tru clasic şi al capodoperelor streine consacrate, mânuitorii de condsl ai revistelor şcolare ori neşcolare, să facă din scrisul lor apa vie şi întări­toare a minţii şi sufletului micilor şi marilor cititori!

ti.

In Ioc d e introducere S'a repetat de multe ori — şi cu drept

cuvânt — că semnul sub are trăim, este al celui mai crunt materialism.

Epoca de adânci prefaceri prin care răs-batem, cu răsturnarea valorilor, cu această goană nebună de plăceri efemere, nu este— disigur — potrivită desvoltării elementelor ideale din făptura omenească.

La această răspântie istorică, stau faţă în faţă două lumi: una a trecutului care moare şi alta a viitorului care încă nu s'a lămurit. Este cert că sau năruit multe instituţii şi s'au prăbuşit multe concepţii, dar tot atât de adevărat este, că temeliile şi drumurile lumii celei nouă nu s'au tras încă.

Deocamdată trăim aceste înfrigurate pre­faceri.

Şcoala, ca orice instituţie socială, sa re­simţit profund de modificarea mentalităţii sociale. Preocupările elevilor de astăzi—căci de ei este vorba — şi anume cele extra-şcolare, s'au schimbat radical. Bătrânul şi savantul profesor Gheorghe Longinescu, spu­nea într'o zi studenţilor la curs, că în anii săi de învăţătură îşi adormea noaptea târziu colegii de cameră recitându-le mii de ver­suri din Iliada şi Odiseea, Tot astfel, mult regretatul profesor de drept roman, Ştefan Longinescu, ştia pe de lost, la o vârstă destul de înaintată, toate poeziile lui M, Eminescu. In sfârşit, ca să via la un exem­plu, care ar putea fi mai uşor controlat de acei cari aş dori să mă înţeleagă, voi a-minti despre băt< anii şi iluştri profesori ono­rifici ai acestui liceu, cari îşi mai aduc şi acum aminte de prepoziţiile latineşti şi ştiu sute de versuri din poezia latină sau din cea franceză.

Sunt faţă în faţă două lumi. Intre ele distanţa de timp pare a fi de secole.

In orice caz, şcoala cea veche, şcoala a-ceea senină, cu preocupări ideale, ce făurea elemente cu sufletul şi mintea robuste, oneste, încrezătoare în puterile lor şi ale neamului, aparţine de acum trecutului.

Iureşul luptelor politice, viscolul reforme­

lor, trepidaţia maşinilor, au pătruns până în altarul olimpic al şcolii. Ecoul lor a pătruns până aici.

Prin încercarea de faţă, cu dorinţe mari şi cu puteri modeste, vrem să punem o pie­tricică la plămădirea lumii aceleia nouă.

Revista aceasta este o trăsură de unire, o modestă încercare de a lega firul rupt al unei tradiţii de muncă rodnică şi glorie con­sacrată, căci liceul a mai avut multe reviste. A fost — nu de mult — una care se nu­mea tot Curier şi a fost continuată multă vreme. Publicau şi atunci, profesorii, caşi elevii; unii făceau încercări meritoase, cei­lalţi cercetări interesante contribufiuni pre­ţioase; pentru unii era o tribună de între­cere, de afirmare, de nobilă întrecere, pentru ceilalţi un instrument mai mult şi un auxi­liar pentru a-şi complecta rodnica muncă de educare şi luminare a tinerelor generaţii.

Şi unii şi alţii au făurit faima necontes­tată şi prestigiul covârşitor, de cari s'a bu­curat necontenit şcoala aceasta şi cari l-au promovat în cel dintâiu loc între instituţiile de cultură ale ţării.

Dar tăvălugul vremii a trecut şi pe aici. Cu toate că revista trecuse sub conducerea d-lor prof. Munteanu-Râmnic, Raul Bul-finscki şi Sever Flavian, energii animatoare, a încetat să mai apară prin anul 1923.

Noi am fost ultimele serii cari ne mai aducem aminte de ea şi putem să spunem că cele mai frumoase amintiri ale vieţii noastre de şcolari, se leagă de ea.

In anul 1935 abia, apare „Munca Per­sonală" condusă de d-î profesor Bernard Schnap.

Revista de faţă este o transformare a a-cesteia şi o continuare a vechiului Curier,

O închinăm înaintaşilor noştri de aici, ca un modest omagiu şi ca un respectuos prinos de recunoştinţă, pentru dâra luminoasă pe care ne-au lăsat-o.

Având în fruntea şcolii pe neobositul nostru bun sfătuitor, d-l profesor Stoica Teodorescu, care a ştiut într'un timp aşa de scurt să-i dea un nou avânt.

îndrumată de preşedintele de onoare al Societăţii culturale ,,I. L, Carageale" a elevilor, d-l profesor Aurelian Moşoiu, a cărui lungă şi bogată experienţă pe acest ogor, nu ne este dat nouă a o aprecia.

Condusă de d-l profesor dr. Chiriac N Dimancea, cu o adevărată cultură literară^ profesor cu lunga experienţă şi multilaterală pregătire, revista apare sub cea mai temei­nică garanţie.

Spre cel mai desăvârşit succes, ea trebuie însă să se sprijine pe colaborarea tuturor elevilor.

Domnii profesori ai liceului au salutat, cu bucurie, această reapariţie.

Ca şi altădată ei vă stau — iubiţii noştri elevi — la disposiţie.

Sunt gata să vă călăuzească spre alte orizonturi, mai senine, mai luminoase, pe a-cele piscuri ale minţii şi sufletului, de unde se pot culege plăcerile cele mărişi de unde min­tea vede atât de departe.

Revista aceasta înseamnă muncă, trudă şi jertfe de timp şi bani.

Folosiţi-vă de munca d-lor profesori şl fa-ceţi-vă vrednici de ea.

In fiecare cuvânt scris aci, este ruptă o frântură din sufletul şi gândurile domniilor lor.

Inscrieţi-le şi le reţineţi în sufletul vostru, precum bronzul reţine slova ce i-se încredin­ţează.

Folosiţi-vă de sacrificiile materiale ce se fac pentru întreţinerea ei şi gândiţi-vă că voi aveţi astăzi atâtea posibilităţi, de cari noi imediaţii voştri înaintaşi n'am avut parte.

De voi deprinde restabilirea faimei năruite de vitregia vremurilor.

Voi puteţi să fiţi făurarii unui nume mare. Numai astfel vă veţi putea aduce aminte

cu drag şi veţi putea spune cu mândrie : „şi eu am fost elevul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel". Vă va lipsi oare puterea ?

N . I. S I M A C H E P R O F E S O R

LITERATURA ROMÂNEASCĂ ÎN VIITOR

Ce părere am eu despre literatura românească viitoare ?

Cred că neamul nostru, abia trezit din negura apăsătoare a răsboiului îşi aşteaptă călăuze noui pe calea seni­nului prevestitor de viată rodnică şi liniştită. Apele nu s'au limpezit încă. Talente noui abia s'au afirmat. Rodul lor aparţine mai mult viitorului.

O faţă nouă a literaturii va trebui totuşi să iasă la iveală, scuturată atât de balastul prea vechiu al unor clişee

prea uzate cât şi de ridicolul celor ce confundă noutatea cu ori-ce preţ cu originalitatea sănătoasă a mareiarte.

Să lăsăm timpul să hotărască şi aripele nouii generaţii să crească...

Şi mai ales să dorim celor ce vin de acum înainte să se bucure de mai multă solicitudine din partea publi­cului nostru cititor, atât de redus azi ca număr.

I. A. B A S S A R A B E S C U

SIMION MEHEDINŢI CA P E D A G O G

Timpul curge şi cu el se duc şi oamenii mari ai neamului, cari prin vieaţa şi activita­tea lor sunt exemple nemuritoare pentru cultura şi civilizaţia lui. Şi dacă de multeori prezentul nu cunoaşte valoarea mare a unor astfel de personalităţi cărora pe lângă res­pectul şi onoarea cuvenită, le datorăm ad­miraţie şi recunoştinţă, posteritatea va apre­cia mai bine ideile acestora, când, în tim­purile critice, prezenţa lor se va simţi mai mult ca oricând. Şi noi am avut astfel de oameni, cărora astăzi mai mult sau mai puţin le suntem recunoscători. Unul însă, în vieaţă astăzi, dar care va ocupa un loc în galeria oamenilor mari şi care a lucrat şi lucrează încontinuu la înfăptuirea idealului nostru: religios, moral şi cultural, prin cuvânt, scris şi fapte este D-l Simion Mehedinţi.

Ceea ce mă preocupă aci este însă numai D-l Simion Mehedinţi ca pedagog.

Voiu căută să desvolt acest subiect atâi cât locul şi mijloacele permit să-1 alcătuesc, pentrucă acest distins geograf, etnograf şi pedagog este în vieaţă, iar opera îi este mereu în continuare. Nu voiu arăta altceva cu pri­vire la vieaţa D-lui Mehedinţi decât că-i din jud. Putna din Soveja, de unde-şi ia pseudonim pentru literatură: face seminarul

apoi literile (filozofia). E trimis de Maiorescu la Bsrlin unde

studiază filozofia evoluţionistă şi geografia Ajunge profesor de geografie la facultatea de itere din Bucureşti. Dar considerându-1 cu drept cuvânt, pedagog al neamului românesc, trec peste biografia sa numai cu acele cu­vinte de mai sus şi mă voiu ocupa cu ideile şi faptele ce ies din scrierile sale.

D-l Simion Mehedinţi este un adânc cu­noscător al metodelor şi principiilor de în­văţământ; un etnograf distins care cunoaşt.* originea neamurilor şi fazele lor de desvoltare în diferite epoce — Domnia sa este român neaoş, realist şi patriot înfocat, care mai toată vieaţa şi activitatea şi-a închinat-o nea­mului său. Ideile-i înfăptuite în vieaţa noastră de stat dela răsboiu încoace, îi măresc va­loarea şi-1 ridică mai pe sus de oricari alţi români, tot aşa poate de iluştrii în idei, dar trecuţi mai în umbră pentru neînfăptuirea lor. Ca pedagog, D-l Simion Mehedinţi arată in primul rând că Religia este de-o trebu­inţă absolut necesară, ce stă la baza for­mării de caracter al oricărui neam — şi mai cu seamă al unui neam cum este al nostru. — D-sa nu poate trece la alte principii şi regiile de învăţământ, înainte de-a arătă im-

portanta Creştinismului în vieaţa popoarelor. Este pătruns de faptul că, poporul nostru de jos nu cunoaşte Sf. Scriptură decât din auzite şi de aceea caută s'o explice într'un stil plastic şi popular, începând cu diferitele re-ligiuni pe cari le îmbrăţişează diferitele neamuri ale pământului, punând in faţă păr­ţile bune şi rele ale acestora. Aceasta o face în lucrarea intitulată „Poţi să fii om deplin, fără să fii creştin ?". D-sa începe prin cu­vintele : Un om ca şi un popor atât preţuieşte cât a înţeles din Sf. Scriptură. Descrie re­ligiile păgâne superioare: B u d i s m u l , Brahmanismul şi Mahomedanismul, punând mai pre sus superiorităţile Creştinismului pe care îl arată prin explicarea Evangheliilor. Coranul lui Mahomed derivă din iudaism şi păgânism. Mahomed din ambiţie personală, deşi cunoişte doctrina Mântuitorului, nu vrea s'o propovăduiască, ci, dupăcum arată au­torul, primul gând al păzitorului de cămile, fu să întemeieze un fel de parohie cu în­văţături evreeşti şi păgâneşti şi pentru aceasta întocmeşte o carte de lectură, plină de po­veşti, legeude, sfaturi şi legi, amestecate fără nicio rânduială.

Această carte este „Coranul''. După pilda legii lui Moise „Coranul" cuprinde zece po­runci, dar nici pe departe nu se poate sta­bili a comparaţie cu Sf. Evanghelie.

El nu înlătură robia, femeia rămâne tot supusă şi înjosită şi afară de aceasta spune că soarta fiecărui om este hotărâtă chiar din clipa naşterii lui; cu un cuvânt sueţine, dacă nu predestinaţianismul, sigur însă fatalismul. Alah a hotărât soarta fiecăruia. De aceea ademeniţi de făgăduinţe, ucenicii lui Maho­med, cu Coranul în mână şi cu sabia în alta, au cucerit aproape toate ţările dinpre-jurul Mediteranei. Purtaţi de caii lor iuţi şi de cămilele răbdătoare la sete, ei au stră­bătut şi Sahara, ducând credinţa lor până la Negrii Sudanului, iar spre Miază Noapte şi Răsărit au ajuns până la Mangolia, ba chiar şi asupra Indiei, Avântul lor însă s'a frânt în curând; Turcii astăzi abia mai stă­pânesc o făşioară de pământ lângă Bosfor în Europa şi destul de mult din Asia mică.

Atât. Coranul este inferior ţ el îndeamnă pe Turci la lene şi tembelism, „Ca şi Budismul care povăţueşte pe om să se lase mâncat de tigrii, de şerpi şi alte jivine, Mahome­danismul e o religie care slăbeşte şi chiar îmbolnăveşte sufletul omenesc". Continuă apoi D-l Simion Mehedinţi cu arătarea su­periorităţii Sf, Evanghelii, făcând aplicare la vieaţa elevilor. D-sa nu scapă un moment din vedere pe tineri, îndemnându-i la cetirea şi trăirea in învăţătura Sf. Evanghelii, pentrucă sămânţa şcoalei şi-a Bisericii, căzând pe pământ bun să rodească înzecit şi insutit. Importanţa acestei lucrări este mare ; prin ea autorul urmăreşte trei scopuri: religios, moral şi intelectual.

O altă lucrare în care D-l S. Mehedinţi îşi arată, cu mai multă prisosinţă, valoarea d-sale de pedagog distins es te :

„Altă creştere" în care arată că copiii fiecărui neam sunt un fel de repetire ne­curmată a fazelor mai vechi din vieaţa ace­luiaşi neam. In jocuri, în basme, ghicitori, unelte şi arme etc., precum şi în felul de a judecă şi de a simţi, copiii sunt oglinda generaţiilor trecute şi prin urmare, imaginea eea mai limpede a sufletului popular. D e

unde urmează că cel care vrea să îndrumeze traiul unui neam, dela copii trebue să în­ceapă, mai ales acolo unde sufletul mulţimii a început a se clătina. O capod'operă însă care a avut mult răsunet în lumea cultă din ţara noastră şi care a ilustrat mult numele autorului peste hotare, este „Către noua ge­neraţie". Această operă, de-o valoare reală pentru neamul românesc, arată pe deplin toată bogăţia de idei a marelui suflet, atât de patriot, atât de încălzit, care palpită de grija pentru neamul său Aci este pedagogul integru al neamului nostru din timpurile critice, timpurile de deprimare şi de sdrun-cin moral de după răsboiu. Dumnezeu ni-1 trimete pertru a dâ poporului român, prin­cipii de vieaţa şi mijloace de regenerare sufletească, strigând în gura mare şi cu multă insistenţă că salvarea unui neam nu vine decât dela tineretul lui. In cele ce urmează, voiu arătă felul cum D-l S, Mehedinţi, a

arătat modul de alcătuire şi conducere al unei instituţii în ce să conste învăţământul celor trei pârghii cari stau la bază unui stat pentru a-şi atinge pe deplin scopul şi idealul urmărit de fiecare. Aceste instituţii sunt : Biserica, şcoala şi armata.

„Cum va fi ziua de mâine, spune d-sa, dacă nici tineretul nu va fi cruţat de păcatele acestei vremi de coborâre, dacă şi mlădiţele tinere sunt vătămate dela început, care va fi soarta pădurii, când vijelia se va porni asupra ei ?" Asupra tineretului trebuesc în­dreptate privirele acestor trei instituţii pen-trucă de pregătirea tineretului depinde o epocă de înălţare a unui neam. Desigur fiindcă Biserica este de întâia însemnătate, D-l Simion Mehedinţi începe cu ea, arătând cu multă părere de rău faptul cum ateii şi scepticii zilei de azi strigă pretutindenea că Religia este osândită să piară. „De cinzeci de ani, de când gunoaele Parisului aduse în modă, în cărţi, în legi, au început a se scu­tura peste oraşele noastre, în teatre,în cluburi, în reviste şi chiar în şcoli, profeţind că ştiinţa a biruit Religia şi civilizaţia dărâmă templele, va fi gol cerul şi deasupra României. Se cunosc şi se prea cunosc aceste glasuri de cobe, dar nu ne speriem ci le ascultăm cu mai multă milă, numindu-i ca şi marele Kant, ciclopi intelectuali. — „Astăzi am ajuns să cunoaştem şi să preţuim concepţia despre lume a unui Pasteur, Spencer, Carlyle şi şi altor minţi geniale, dar tocmai pentru a-ceea, pline de smerenie în faţa tainelor Uni­versului". Biserica noastră, continuă autorul, s'a identificat cu sufletul poporului nostru. Dela plămădirea lui ca neam şi până azi, în vremurile de restrişte şi de glorie, Bi­serica a suferit şi s'a mângâiat împreună cu el".

După aceasta arată măreţia şi frumuseţea câtorva Biserici prin stilul şi ornamentaţia lor : Sfântul Petru din Roma, Sf. Sofia din Constantínopole, Nótre Dame din Paris ca locaşuri de închinare pentru creştini, însă în cuvinte destul de frumoase d-l S, Mehedinţi, spune că bisericile noastre ca: Rădăuţi, Co-zia, Cuiiea de Argeş, Putna, unde doarme

„atletul întregii creştinătăţi", sunt isvoare cu mult mai bogate de întremare sufletească pentru neamul românesc. Vieaţa noastră cul­turală şi naţională a luat naştere din sfin­tele şi umilele mănăstiri. Biserica noastră, zice iarăşi autorul, este în sfârşit peste tot unde dorm somnul de veci ctitorii de aşe­zăminte, voievozii dătători de datini şi legi şi ori unde se aude o rugă în graiul nostru.

In ce biserică, slujba morţilor aduce la-crimele în ochi până şi străinilor care se o-presc din cale în faţa unui sicriu necunos­cut, In ce biserică noi Românii am putea auzi o rugăciune care să vorbească sufletu­lui atât de potolit ca acea „Lumină lină a sfintei slave" a cărei tainică poezie aromeşte orice suflet simţitor în ceasurile de recule­gere ale vecerniei. De se atinge cineva de Biserica noastră, ar însemna să ucidă însăşi fiinţa noastră sufletească, înfiripată de atâ­tea veacuri, împreună cu limba şi neamul, prin toate împrejurările fericite şi nefericite de care poporul nostru a avut parte pe a-cest pământ". După ce autorul isprăveşte cu asceţii, punând şi pe adversarii Bisericii noastre, se întoarce către membrii devotaţi ai ei şi-i întreabă :

„Pe ce cale îşi va atinge Tara Româ­nească, idealul său ? Numai în felul acesta când Statul Român, după cuvintele bune ale marelui cancelar german, Bismarck, va rea­liza în viaţa de toate zilele, învăţăturile Sf. Evanghelii,

Şi continuă d-l Mehedinţi. „Să dăm Bi­sericii locul care i se cuvine în educaţia poporului. Alături de şcoala de care n'are parte nici jumătate din copilăretul ţărei noas­tre, alături de armata care este numită şcoala de onoare, de ordin şi de spirit, de solida­ritate, şcoala cea mai coprinzătoare este Bi­serica. Ea ne ia de mână din copilărie ş-ne însoţeşte până la mormânt. In fiecare zi, acasă şi măcar odată pe săptămână, să mer­gem la Biserică; ea ne îndreaptă privirile spre ideal.

In Biserică trebue să se audă nu jiumai cuvintele arătate de tipicul slujbei ci şi cu­vântul viu al preotului, Trebue deci să a-

vem predicatori. Preoţii noştri, spune d-sa, să-şi aducă aminte că Mântuitorul a zis „Mergeţi şi predicaţi", nu „Mergeţi şi citiţi". Apoi făcând o privire către trecut cu regret spune. „Unde sunt vremurile când genialul nostru Antim Ivireanu cu asprimea imper­sonală a omului superior, cearta o făcea în numele Judecătorului judecătorilor ?

Unde-ş vremurile când fii Brâncoveanului făceau predici pentru popor la praznicele cele marî ale Bisericii?" După aceasta pri­vind nepregătirea serioasă a unor femei ro­mâne ce lasă mult de dorit, spune: Ne-am gândit noi vre-o dată la înfiinţarea vre-unui institut pentru educarea viitoarelor mame, unde ele să capete o creştere potrivită tra­diţiilor şi obiceiurilor neamului ? Am ispăşit o parte din păcatele acelor femei cari s'au rătăcit neghiobeşte în staulul altor biserici? Avem medici, magistraţi, ingineri, profesori de ştiinţe, nu tot aşa se întâmplă cu clerul, Visul nostru e de-a avea facultăţi de teo­logie, instituţii unde personalităţile mai de seamă ale epocii noastre să dea celor mai aleşi dintre tinerii ţării o cât mai înaltă idee despre menirea Bisericii ca factor de cul­tură". Din fericire visul autorului este pe punctul de a se împlini. Facultăţile şi aca­demiile teologice din ţara noastră, au dat elemente de valoare cari prin activitatea şi viaţa lor plină de abnegaţie au ilustrat nu­mele Bisericii noastre şi în alte ţări.

D-l S. Mehedinţi arată că în această luptă contra crizei religioase trebue să pornească mai întâi clerul bine pregătit şi apoi toţi cari au devenit membri ai acestei societăţi ome­neşti. Termină autorul această primă parte prin cuvintele; „Ridicaţi-vă deci cu hotărîre şi porniţi cu toţii la luptă, în deosebi tinerii cei meniţi pentru biserică, obişnuindu-se a-şi forma singuri convingerile, ca ei să por­nească pe o cale mai bună, decât a gene­raţiei turbure de azi.

In cele ce mai urmează cu privire la Bi­serică, autorul ne propune chestiuni cu pri­vire la administrarea ei în stat, şi felul cum trebue privită de celelalte instituţii pentru înfăptuirea unităţii culturale.

A doua instituţie după Biserică este şcoala. Dacă Birerica are menirea sfântă de a face omului cunoscut pe Dumnezeu prin învăţă­tura Sf. Evanghelii, şi a-l întări în credinţa cea adevărată, şcoala îi dă cunoştinţi pentru viaţă, îi desvoltă sentimentul de neam şi patrie, îi arată datoria faţă de el şi semenii lui cu cari trăeşte, îi luminează mintea. De şcoală d-1 S. Mehedinţi se ocupă tot aşa de mult, arătând scopul ce-1 urmăresc îm­preună (formarea de creştini adevăraţi şi ce­tăţeni adevăraţi).

D-sa la început îşi arată oarecare nemul­ţumire faţă de starea învăţământului în ge­nere, privindu-1 însă în comparaţie cu învă­ţământul din a doua jumătate a veacului precedent. Cum ar trebui să stea lucrurile astăzi, aceasta ne-o arată destul de lămurit prin scăderile diverse observate, pe cari nu se dă îndărăt de a ni le arăta în toată go­liciunea lor.

Un lucru de care autorul ţine seamă în progresul învăţământului secundar este îna­intarea în grad a profesorilor. D-sa spune: „Singură calea profesorului n'are suiş ; este cea mai scurtă şi cea mai îngustă dintre toate. La 34 ani, la 44, la 54, la 64, el e tot acolo unde era la 24 ani, adăogând se înţelege greutăţile unei răspunderi sociale mai mari. D-l S. Mehedinţi cere înaintarea profesorului pentru mărirea forţelor învă­ţământului secundar. Cere pe lângă aceasta şi selecţiunea directorilor de învăţământ şi inspectorilor, pentru ca învăţământul să progreseze. Recrutarea inspectorilor cere s'o facă Universitatea, împreună cu câţiva membri delegaţi de Academie, fiindcă Aca­demia formează unitatea noastră cea mai înaltă în materie de cultură. D-sa cere ia­răşi a se respecta şi încuraja profesorii buni din provincie spunând:

E greşită părerea că ştiinţa ar fi legată numai de Universitate. Cine a citit cunos­cutele „Programreden" ale profesorilor ger­mani ştie că ştiinţa e posibilă chiar în cel mai umil colţ de provincie. S'ar putea cita de acolo o sută de dovezi, De exemplu pe botanistul năsăudean, Florian, care a ajuns

să se impună Academiei Române prin stu­diul florei acelor ţinuturi. Ceea ce s'a putut la Năsăud se poate şi la Constanţa, la Se­verin, la Botoşani şi'n orice orăşel. Pretu­tindeni este deci de lucru şi se poate lu­cra. Iar unor astfel de personalităţi distinse prin munca lor ştiinţifică, ar fi de drept să le acorde şi titlul şi remunerarea unui agregat.

Iată cum acest distins pedagog vede în­curajarea oamenilor cari muncesc pentru prosperitatea ştiinţei şi ridicarea ţării. Cu privire la învăţători, D-l S. Mehedinţi, dân-du-şi pe deplin seama cât de necesar este învăţământul într'o comună, câtă importanţă prezintă pentru educaţia şi instrucţia mici­lor vlăstare, cetăţenii şi apărătorii de mâine ai patriei, nu poate trece fără a aminti Şj de ei în cartea Domniei sale. Aici ma^ puţin, iar în „Şcoala poporului" cu mult mai amănunţit şi mai interesant.

După ce arată starea de decadenţă a pregătirii insuficiente a vechilor învăţători cu trei clase normale, D-sa îşi exprimă părerea de bine ce o are astăzi despre şcoalele normale, aşa cum sunt alcătuite ca program de învăţământ şi administraţie. Zice că acest învăţământ poate fi la aceeaşi înălţime, ca şi învăţământul altor ţări cul­tivate în Europa ; şi învăţătorii de asemenea

Spune D-sa : „însemnat e rolul celui ce creşte copiii în orice ţară, dar neasemănat de însemnat în ţara noastră. Dacă vom is-buti, noi vom fi de bună seamă, în mijlo­cul Europei, statul cel mai puternic, alături de Germania şi Italia. Şi continuă: Viitorul va fi bun sau rău, după cum îl va pregăti şcoala primară. Despre Germania s'a zis că învăţătorul german a învins pe cel fran­cez în 1870, Despre învăţământul nostru nu s'a putut zice în 1877 nimic, deoarece luptătorii depe câmpiile Bulgariei, văzuseră, din şcoală numai pereţii de dinafară şi nu ştiau nici măcar să citească chitanţa gal­benă pe care le-o lipea vătăşelul pe uşă. pentru plata dărilor. Deci de învăţător va depinde în parte, ridicarea la treapta ce n j se cuvine între vecinii noştrii, sau ne pi ro­

nim veşnic între graniţele situaţiei de azi". La întrebarea: „Dacă normaliştii pot să

meargă la universităţi?'*, D-l S, Mehedinţi răspunde: „Da". D-sa e pe deplin convins că învăţătorii sunt îndeajuns îndrumaţi în ale pedagogiei pentru a-şi completa cunoş­tinţele la Universitatea pedagogică. Mulţi au luat în râs ideea distinsului profesor, dar pe nedrept, căci dacă învăţătorii ar trebui să meargă la Universitate, nu merg pentru diverse facultăţi, ci numai pentru cea pedagogică; pentru a studia cu mai multă adâncime şi cu mai mult succes, ideile marilor pedagogi ca veniţi la şcoala din satele lor, să le poată aplica cu mai multă îndemânare, făcând un învăţământ plăcut şi interesant, învăţătorii, întâii che­maţi pentru a arunca primele raze de lu­mină în sufletul întunecat al satelor. Preo­tul şi învăţătorul sunt doi factori educativi ai neamului, fără de care instinctele josnice ale oricărui popor ar trona cu prisosinţă, dacă prin învăţătura şcoalei, luminată de spiritul creştinesc al Bisericii lui Isus, nu l-ar face pe om să trăiască cu mult supe­rior animalelor.

„Aici în satul tău, zice D-l S. Mehe­dinţi ca preot ori ca învăţător, ştii din ca­pul locului ce ai să faci, şi nu vei pierde nici o lună din viaţa ta cu încercări za­darnice ţ vei fi „ca un pom răsărit lângă isvoarele apelor",

„Vei şti din ziua întâia a carierei tale ce vei face, până vei pune mâinile pe piept. Aci vei fi un reformator al ţării prin Şcoala şi Biserica ta". Şi încheie, spunând: „Sun­tem cu totul de părere ca tinerii normalişti să asculte şi cursurile universitare''.

Aceasta este partea a doua din „Cătie noua generaţie" ce interesează mai ales pe seminarişti şi normalişti, apostolii de mâ'ne ai lui Hristos şi buni lucrători în viea Dom­nului ca preoţi şi ca învăţători în satul pe care-1 vor păstra, instrui şi educa. De a treia parte, armata, D-l S, Mehedinţi, s'a ocupat tot aşa de mult, pentru că şi ea are menirea a instrui şi educa tineretul în sen­timentul iubirei de moşie şi de patrie şi

Rege, ca să-şi dea Vieaţa pentru apărarea şi salvarea lor.

Cele ce urmează în afară de cele trei in-stituţiuni, sunt de altă natură şi le lăsăm deocamdată.

Şi acum trec la ultima lucrare a D-lui S. Mehedinţi intitulată г „Şcoala poporului". In această lucrare d-sa îşi expune părerile cu privire la reforma învăţământului nor­mal şi seminarial. Educatorii poporului, ne spune d-sa, trebue să se cultive în mijlo­cul satelor, departe de oraşele sgomotoase şi stricătoare de moravuri. Antagonismul dintre preot şi învăţător se poate înlă­tura prin cât mai apropiată legătură şi to­vărăşie de studii, făcute de viitorii învă­ţători şi preoţi în Seminariile normale. D-sa susţine selecţiunea elementelor cari voesc să fie educatorii de mâine ai satelor şi aceasta întâi printr'un studiu de patru ani, făcut în şcoalele pregătitoare în fiecare ju­deţ, iar profesorii veniţi dela oraşe pentru a-i instrui să fie împroprietăriţi, Profesorii şcoalelor pregătitoare, să aibă o pregătire universitară. De aci orice elev care ar simţi în sufletul său o chemare deosebită în la­tura etnică, să fie îndreptat spre seminarul normal, de unde ar putea ajunge preot ori învăţător. Tot dela această şcoală pregă­titoare, elevii ar putea merge la licee si de aci la universităţi spre a deveni: ingi­neri, doctori, negustori, industriaşi etc. Cu alte cuvinte, şcoala pregătitoare, ar fi fost pentru populaţia rurală un fel de triaj, Acum punem întrebarea d-lui S. Mehe­dinţi: „Cine are să pregătească această şcoală de elită ?". Toţi profesorii apţi pentru a-ceasta, cu studii serioase în această direcţie şi dornici de a ridica poporul. Şi continuă: „Seminariile-normale să fie unul pe judeţ. Deasupra acestor seminarii-normale să fie un seminar-normal superior, un fel de mică universitate ţărănească, unde tinerii să facă studii complete de pedagogie. Acolo să se înbrăţişeze tot ce e cuprins de neo-uma-nism: pe lângă diverse studii, higiena, lu­crul manual, desemn, muzică, gimnastică suedeză, etc. Prin întreita selecţiune a co­

piilor de sate, prin cele trei etaje de învă­ţământ specializat pentru rurali (scoli pre­gătitoare, seminarii normale şi seminarul normal-supéríor), s'ar creea un regulator al întregei mişcări pedagogice din ţară",

Fireşte, o astfel de operă cére o muncă plină de griji, aproape jertfă unei vieţi ţ căci nu esté destul să stabileşti diagnosti­cul unei boale şi să dai reţeta, ci lucru capital e s'o remédiezi; în speţă s'o aplici în deplină cunoştinţă a împrejurărilor. D-l S. Mehedinţi a făcut încercări cu privire la întemeierea unor astfel de şcoli, înce­pând cu şcoala pregătitoare, înfiinţată în jud. Roman în timpul războiului. Rezulta­tele, spune d-sa, au fost uimitoare. Cât priveşte de seminarul normal, s'a înfiinţat numai la Grădiştea în jud. Vlaşca o şcoală normală de învăţători care dăinueşte şi as­tăzi. Profesorii vin dela Bucureşti; funcţio­nează cu greu din cauză că niciunul din aceştia nu se stabileşte în această comună, jdeile d-lui S. Mehedinţi, cu privire la re­forma învăţământului seminarial-normal, s'au găsit că nu se pot aplică prin faptul că profesorii şi învăţământul s'ar ruraliza în întregime, localizându-1 printr'o închidere permanentă la sat.

Sgura rurală căpătată în astfel de şcoli, cu greu s'ar înlătura, atunci când elevii ar trece la şcolile superioare dela oraşe sau în străinătate.

In tot cazul, lucrarei d-lui S. Mehedinţi cu privire la reforma învăţământului semi­narial-normal este o valoare de netăgăduit pentru noi Românii. D-sa voieşte o pregă­tire a păturii rurale, potrivită însuşirilor, moravurilor şi vieţii noastre româneşti.

Mai are şi alte lucrări în care se arată pedagog cum sunt „Poporul" şi „Şcoala păcii".

In prima, autorul, arată obârşia sănătoasă a neamului nostru, comorile sufleteşti cu cari e înzestrat şi cum ar putea progresa, îndreptând sau îndrumând aceste valor* spre un scop unic.

In a doua „Şcoala păcii" suntem popo­rul pacinic; n'am dorit niciodată pământul

streinilor ci întodeauna ne-am apărat mo­şia şi neamul. Descrie felul de manifest al urii d n partea vecinilor cărora noi nu le-am făcut niciun rău ci numai bine. Bul­garilor le-am dat independenţa, Ruşilor pe înaltul mitropolit, Petru Movilă, iar Ungu­rilor pe viteazul şi învăţatul rege, Mateiaş Corvin,

In lucrările d-sale didactice se arată un bun cunoscător al metoadelor de învăţă­mânt, un adânc cunoscător al globului te­restru şi aşezămintelor omeneşti, dar mai cu seamă al ţării şi neamului nostru ro­mânesc pe care ni-1 descrie în culori pi­toreşti, aşa cum puţini ni-1 pot arăta.

închei lucrarea aceasta referitoare la a-cest distins învăţător al nostru, rugând pe elevi, pe dascăli şi chiar pe cetăţeni, a-şi împodobi bibliotecile cu lucrările valoroase ale d-lui S, Mehedinţi j deasemenea pe normalişţi, seminariaţi şi teologi, pentru ca mâine când vor porni în activitatea lor pastorală şi didactică să aibă la îndemână călăuzele acestui învăţat care le-a scris cu tot sufletul numai din dragul şi binele ce-1 doreşte neamului său.

De asemeni se cade să închei lucrarea cu atragerea deosebitei atenţii a tuturor asupra articolelor ce-a publicat d-l S. Me­hedinţi în „Universul" şi mai cu seamă asupra aceluia intitulat: ,,Epoca de pleavă" (din 27 Ianuarie 1936). Ca toate articolele d-sale, pline de greutate prin educaţia ci­vică ce se degajează din ele, acest articol este epocal, prin pregnanţa cu care desvă-

luie ticăloşia epocei pe care o trăim, prin înălţimea civică a atitudinii. Cât de izbitor arată d-sa prăpastia între îndrumările şcoa-lei şi lecţiunile demoralizante pe care re­alitatea le serveşte tinerelor vlăstare !

„Ce simte, de pildă, dascălul cinstit, după ce şi-a făcut lecţia dând pilde tineretului, iar la uşa şcoalei vânzătorii de gazete strigă cât îi ţine gura : „Panamaua dela Cagero ! Hoţia cu devizele ! Jefuirea terenelor pe­trolifere. Escrocheria spirtului negru ! Mi­tuirea cu şoselele suedeze, . . Skoda, . , Transferul. , , Miliardele date falimentului Blank, . , e tc , etc.

Tovarăşi de jertfă cinstită, închideţi căr­ţile ! Trimiteţi pe copii să spună părinţilor lor: Tată şi mamă, singuri voi ne mai pu­teţi apăra aici, între patru pereţi, fiindcă tot ce ne învaţă dascălii, rămâne vorbă goală, după câte auzim venind dela şcoală până acasă !",

Peste toată tristeţea acestor constatări (care închid şi tragismul poziţiei noastre spirituale), d-l Profesor Mehedinţi mai crede încă în ivirea acelui om de stat, care să facă „suma valorilor pozitive" pe care le are naţia aceasta, pentru ca s'o mântuiască.

Ca şi d-sa îl dorim, îl nădăjduim şi, în oarecare măsură îl pregătim. Şi îl pregătim aşa ca nu numai să ne mântuie, ci şi să ne răzbune.

[după N. N. Creta d in Tribuna şcoa le i recentă) .

P r o f e s o r D r , N . C H I R I A C D I M A N C E A

1936 Februarie Ploieşti.

4 PENTRU PARIiVn $1 ELEVI.

Mi s'a cerut a scrie un articol pen­tru revista liceului. Răspund bucuros amabilei invitaţiuni a colegului nostru mai tânăr, d-l prof. N. Simache.

Condus de ideia iniţială că revista este

MOTTO: D i , p r o b o s m o r e s d o c i l i j u v e n t a e , R o m a n a e g e n t i d a t e . . . H o r a t i u s .

răspândită mai mult în lumea şcolari­lor, am crezut că nu e lipsit de interes faptul de a scrie câteva rânduri pentru ei şi'n deosebi pentru elevii ultimilor clase. Mă adresez de preferinţă aces-

tora, pentru că, admiţând că în epoca adolescenţei judecata e deja formată, ei pot să-şi dea mai bine seama de drep­turile şi datoriile ce au şi pentru că sunt mai în măsură să aprecieze sforţările părinţilor ş i profesorilor de a-i ajuta, lumina şi îndrepta pe calea cea bună.

Dela început, când ai a discuta pro­blema şcolii actuale, ţi s e impune stă­ruitor o dureroasă constatare, care, de sigur, nu poate scăpa observatorului a-tent şi interesat la bunul mers al ei. E faptul, remarcat de toată lumea având sau nu legături cu şcoala, că tinerimea şcolară de după răsboiu— o spunem cu multă părere de rău — lasă mult de do­rit, în comparaţiune cu aceea de dina­inte. Ai impresia că un cataclism a des­părţit fără putinţă de unire, generaţiu-nea postbelică de cea antebelică.

Hotărît lucru. Nu seamănă şcoala ac­tuală cu aceea de altă dată, cum nu sea­mănă pământul cu cerul ! Dar se va z ice : A evoluat, ca toate celelalte ins­tituţii sociale.

— De acord, dar noi înţelegem şi voim o evoluţiune în bine, nu în rău.

Dar ce rele vezi d-ta ? — înainte de toate, frequenţa ş i mai a les disciplina şcolarului de azi — care prin prezenta­rea demnă, ţinuta cuviincioasă, atitudi­nea modestă ş i vorba respectuoasă tre­buie să fie pentru el o frumoasă scri­soare de recomandaţie, atât în şcoală» cât şi'n afară de şcoală — lasă foarte mult de dorit.

In al doilea rând, nivelul său intelec­tual este cu mult scăzut, atât în ce pri­veşte puterea de asimilare a noţiunilor ce i s e predau, cât ş i calitatea capita­lului de cunoştinţe pe care le posedă un viitor candidat la bacalaureat.

Se adaugă apoi aproape generala lipsă de atenţie ş i de interes, ce se constată, cu foarte puţine excepţii, Ia elevii noş­tri, pentru disciplinele ce se adresează raţionamentului ş i inimii, menite a dis­

ciplina mintea, a înnobila simţirea şi a forma caracterul.

Se obiectează că elevii nu mai pot birui învăţând, programa fiind prea în­cărcată. Dacă pentru cei debili ş i con­ştiincioşi lucrul e adevărat, tot aşa de adevărat e că şi înainte programa liceu­lui de 8 clase nu era mai redusă decât cea actuală, numai că elevii aveau cursuri şi după amiazi, în toate zilele de lucru.

Dar dacă elevii de azi sunt aşa cum sunt, vina, în bună parte, de sigur, nu e numai a lor. Cauzele acestei îngrijo­rătoare situaţiuni—care trebue s ă preo­cupe, în cel mai înalt grad pe educato­rii de tot felul—sunt în afară de e i ; ele trebuie căutate în mediul din care vin şi în care trăiesc: familiile şi societa­tea. Aceste două coloane pe care s e rea-semă edificiul unui Stat, din nefericire, la noi au slăbit aşa de mult, că de a-tingerile grave ce au primit de câtva timp, se resimte încă viaţa noastră pu­blică ş i privată.

Nu e locul aci—în cadrul unei reviste şcolare—a face requisitoriul tuturor ta­relor familiale şi păcatelor sociale. Dar nu trebuie să ocolim adevărul, oricât de crud ar fi el, ştiut de toţi, că aproape 100 °/o copiii reproduc calităţile ş i defec­tele ascendenţilor imediaţi sau mai de­părtaţi, că ei sunt oglinda vieţii de fa­milie. E absurd a pretinde unui elev, chiar de curs superior, să fie ordonat, muncitor, cinstit, modest şi respectuos, când el n'a avut, poate, fericirea să cu­noască în familie aceste bunuri morale. Oricât i s'ar recomanda de profesori asemenea lucruri, toate bunele lor in-tenţiuni ş i sforţările lor rămân zadar­nice, dacă sunt contrariate de exemple opuse şi nu se bucură de concursul şi colaborarea preţioasă a educatorilor lor fireşti. E o afirmaţie banală expresia „copii rău crescuţi"

Dacă lucrul acesta e adevărat în unele cazuri, nu mai puţin adevărat e că, în unele cazuri, copii sunt „necrescuţi",

că eí sunt neglijaţi, din atâtea cauze, că sunt lipsiţi, uneori, de iubirea caldă şi sinceră a unei mame, lipsiţi de cele mai multe ori, de îndemnul prietenos, de supravegherea atentă ş i de autoritatea morală, atât de necesară, a unui părinte.

(întâmplările trecute din lumea şcola­rilor, ce au umplut de groază pe adevă­raţii părinţi cu grijă de copiii lor, sunt încă vii în mintea tuturor şi ele confir­mă afirmaţiunile de mai sus).

Din nefericire, răul se întinde mai de­parte. Needucat, lăsat în voia lui ş i a capriciilor lui, dezorientat şi nearmat, elevul de azi va suferi mâine, când va intra în vâltoarea vieţii, în lume, influ­enţele nefaste ale acesteia, va fi atras de tentaţiile de tot felul, care ca nişte tentacule primejdioase s e vor întinde din toate părţile în juru-i şi cărora ne­putând rezista, în chip fatal le va cade victimă: va fi o fiinţă pierdută ş i pen­tru ai săi şi pentru societate.

Acum în anii adolescenţei, când se plămădeşte sufletul, trebuie să fim cu luare aminte la toate influenţele ce se exercită asupra tânărului. Familia şi şcoala, părinţi şi profesori trebuie să-şi dea mâna, pentru ca, printr'o fericită colaborare, să desăvârşească ceeace na­tura a creiat. In anii de şcoală se ridică încet ş i pe nesimţite, temelia solidă, su­portul moral, pe care tânărul va avea să clădească viaţa sa întreagă.

Ceeace a fost ş i s'a deprins a face ca elev, aceea va fi şi va face omul de mâine, viitorul cetăţean. N'a învăţat să munciască, să asculte, să fie respectuos cu cei mari, greu îi va veni apoi să-şi facă o situaţie socială demnă şi onora­bilă, care să fie fructul ostenelelor şi meritelor sale. Altfel va fi o povară şi o ruşine atât pentru familie, cât şi pen­

tru societate. Elevul, l eneş şi nedisci­plinat azi, va îngroşa mâine rândul ti­nerilor dezarmaţi în lupta vieţii, demo­ralizaţi şi blazaţi înainte de timp, lipsiţi de orizont şi de ideal. Situaţia lor tra­gică e demnă de plâns, căci n'au ştiut ori n'au voit să s e înarmeze la timp, cu armura invincibilă a unui ideal mo­ral, care neapărat trebuie să înceapă a se făuri pe băncile şcolii.

In familie mai întâi şi în şcoală apoi, tânărul trebuie să-şi întărească trupul, prin exerciţii fizice şi unele sporturi chiar, care ajută dacă sunt practicate cu moderaţiune, dar mai ales să-şi oţe­tească sufletul, prin exerciţiul zilnic de a fi activ, răbdător, curagios şi opti­mist, bizuindu-se pe munca şi meritele personale şi fiind pe deplin încredinţat, că la capătul tuturor ostenelelor va veni răsplata meritată.

Dorim din toată inima o tinerime dis­ciplinată şi studioasă, care să se în­drepte voioasă spre preocupările seri­oase şi mai înalte, ale spiritului; voim o tinerime care să pună energia şi en-tusiasmul vârstei, mintea ş i talentul său în serviciul neamului şi întru propăşi­rea patriei. Numai cu aşa tineri putem privi cu încredere viitorul ţării. Ei vor fi cetăţenii de mâine, pe umerii lor, s'o ştie bine, se va aşeza o sarcină grea ş i înţelepciunii, de care vor trebui să dea dovadă, şi patriotismului lor luminat Vor fi încredinţate destinele naţiunii a-cesteia. Lor le va reveni meritul de a fi păstrat şi apărat cu demnitate o ţară, întregită cu atâtea sacrificii, sau îi va ajunge blestemul urmaşilor, că n'au ştiut să fie la înălţimea părinţilor lor.

VIRGIL T H E O D O S I U P R O F E S O R

O sărbătoare simbolică*) Inainte de marele războia, 24 Ianuarie,

era sărbătoarea Unirii Principatelor, adică o. actului săvârşit la 5 şi 24 Ianuarie 1859, când prin alegerea lai Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Ţării Româneşti şi al Moldo­vei, s'a închegat nucleul, împrejurul căruia aveau să se strângă toate ţinuturile locuite de Români.

Astăzi 24 Ianuarie este un simbol: el în­truchipează unirea veşnică a tuturor Româ­nilor şi înfăptuirea României Mari.

24 Ianuarie simbolizează în istoria Ro­mânilor un act de mare dibăcie şi maturi­tate politică. Fapta Unirii este un examen al maturităţii politice al generaţiei dela 1859, care a fost trecut cu desăvârşit succes.

El este un stimulent şi un îndreptar, căci dacă în 1859, am reuşit să răsbatem prin­tre cele mai sălbatice vitregii istorice, cu atât mai mult trebuie să avem încredere în puterile neamului nostru astăzi, când s'au împlinit hotarele Daciei milenare.

24 Ianuarie mai reprezintă o răscruce, când istoria îşi aşterne marile ei drumuri. Fruntaşii generaţiei din 1859 au înţeles că de ei depinde să fie groparii sau făurarii unui mare viitor. Prin gestul lor cuminte, prin actul lor patriotic, prin hotărîrea lor chibzuită, ei sunt ctitorii acestui măreţ vii­tor, a cărui strălucită împlinire ne-a fost dat nouă s'o trăim.

Răspântie a istoriei, ziua aceasta este şi un liman al istoriei neamului nostru. Ea repre­zintă începutul şi sfârşitul unui lanţ de fră­mântări şl sbucium, începând dela Litovoiu Voevod cel dintâiu martir al cauzei naţio­

nale, ucis pe plaiurile Olteniei, în lupta pen­tru desrobirea neamului de sub jugul vasa­lităţii ungureşti, dela Basarab cel Bătrân, care în negura istoriei uni voevodatele din stânga cu cele din dreapta Oltului, punând temeliile Ţârii Româneşti, dela Mihaiu "Viteazul E-roul unităţii naţionale, cel dintâiu Domn al Transilvaniei, Ţarii Româneşti şi Mol­dovei, şi până la Cuza Vodă, Domnul Po­porului şi până la Ferdinand cel Loial, Re­gele Mărăşeştilor şi al tuturor Românilor.

Liman luminos al istoriei naţionale, ziua aceasta mai este încă un popas de reculegere şi de pioasă aducere aminte a tuturor aces­tor mucenici, dela bătrânii cărturari ai vre­murilor apuse—începând cu vechii cronicari şi până la marii învăţaţi şi patrioţi din tim­purile noastre, cari cu slova lor înţeleaptă şi cu verbul lor înaripat au colaborat la făurirea măreţului ideal; dela umilii luptă­tori anonimi, până la voevozii şi regii din timpurile noastre, cari şi-au pus trupurile punte, pentru a se ajunge la împlinirea visului secular. Unii, cu condeiul, au săpat fapta în bronzul neperitor al istoriei, iar alţii, cu vâr­ful baionetei înmuiat în sânge, au tras pe harta Europei imaginea Patriei întregite. Din fundul veacurilor sure, de suferinţe şi de jertfe, ei trebuesc pomeniţi, iar fapta lor e-vocată.

Apoteo ă de lumină şi glorie, 24 Ianuarie mai reprezintă temelia puternică pe care se sprijină mărirea şi tăria Patriei noastre.

N. I. S I M A C H E P R O F E S O R

*) Idei d in conferinţa rostită la 24 Ianuarie, la Gimnaz iu l Nie, Bălcescu

Din trecutul Curierului In legătură cu reapariţia Curierului

Licelui, am rugat pe d l profesor D. Munteanu-Râmnic, care 1-a condus 9 ani, să ne dea amănunte în legă­tură cu vieaţa din trecut a acestei re­viste şi a altor publicaţii şcolăreşti a-părute în Ploieşti. D-sa a binevoit să accepte reproducerea următoarelor rânduri publicate în volumul No. 7 al Bibliotecii Şcoalei Secundare.

„Publicaţiile şcolăreşti din Ploieşti.— Mai ales în legătură cu activitatea societăţilor de literatură, găsim şi pu­blicaţiile şcolăreşti, reviste şi anuare (vezi de ex. al meu „Primul Anuar al S. de L. 1. C. Maxim", Brăila!) Sunt unii împotriva lor — dar cred că sunt greşiţi; drept este с'ar fi rău să se exagereze ; conduse însă cu grije de profesori, cu apariţie mai rară, pot folosi.

Odată se facturau doar scrise de mână şi circulau totuşi, bine. D-l N. Iorga şi-aminteşte că la un liceu din Iaşi, ca elev, „colabora" la o aseme­nea publicaţie şcolărească, „Ceaunul". Dela o vreme au apărut mai multe, cum apar şi azi, tipărite — şi unele poligrafiate.

Eu am condus 9 ani „Curierul Li­ceului din Ploieşti", ajutat de 2 comi-mitete de elevi, cel de redacţie în frunte cu regretatul, advocat mai târ­ziu, adevărat om de condeiu, Zaha-ria Bărbulescu (cu care am înfiinţat apoi şi o tipografie) şi cel de admi­nistraţie, supraveghiat de răposatul profesor N. Henzel, din grija aprigu­lui director N, G. Lăzărescu, în frunte întâiu tot cu Z Bărbulescu, apoi cu Gh. Gh. Antonescu, (azi inginer) şi mai târziu Gh. Ioan (tot inginer) şi Jean Moruzzi, docent la Drept

Revista pornise din transformarea revistei lui Zah. Bărbulescu, ajutat

de N. Vasiliu, zisă „Revista Cursului Inferior"—dar numele cel nou Га dat d. prof. Pană Popescu — care de a-tunci şi până azi a condus cu tact şi pasiune mişcarea cercetăşească, ale cărei „şezători", în clasă sau în aier liber, ţineau locul a încă unei s. de 1. !

La „Curierul Liceului" au colabo­rat mulţi din tinerii scriitori şi publi­cişti de azi, cum sunt: Ion Săn-Gior-giu, George Dumitrescu, Sandu Tu­dor (Al. Teodorescu), Sandu Telea-jen, prof., Romulus Dumitrescu, С. Vişoianu, Radu Dimiu magistrat, C, Goran, ş. a„ iar din cei dispăruţi, Mircea Dăscălescu-Mugur şi Emil Băr­bulescu.

Din aceştia mulţi au scris, unii fă­ţiş, alţii cu pseudonime, şi la foaia mea de luptă şi cultura naţională, din timpul neutralităţii răsboiului, „Româ­nia Viitoare" (iar după răsboiu, cu suplimentul bibliografic „ Gazeta Căr­ţilor")—la care au contribuit mult şi cu schiţe şi desenuri de talent, pen­tru clişee, Sandu Tudor, mai ales, A. G. Apostoleanu, azi advocat, A. Se-ceni şi N. I, Polidor, azi arhitect. Unii au colaborat şi la o altă publicaţie pe care o îngrijeam eu, Buletinul Ligii Culturale—Ploieşti (7 ani).

Emil Bărbulescu era şi,,bibliotecar" al Bibi. Ligii Culturale-Ploieşti (saloa­nele Casei P. Panţu), după sârguin-cioasele şi entusiastele administraţii ale d-lor Z. Florian, atunci student şi G. G. Chirică, azi advocat.

Pentrucă eu publicam în „Curie­rul" şi ,,Lecturi Istorice", A. Metro-niu vestise că soc, de 1. „Eliade Ră-dulescu" va publica o bibliotecă ,,de leduri filozofice".

După răsboiu „Curierul" a fost con­dus (а. X—XII) de D-nii prof. R. Bul-

finschi, LA. Bassarabescu şi S. F/a- MatematecV (după răsboiu), condusă vian—şi după ce a încercat să devie de d-1 profesor V. Dumitrescu-Ste-,,Curierul Liceelor", a încetat.—O yre- feş/i, cu colaborarea d-lor profesori те a apărut aici şi o „Revistă pentru G. Vamali şi S. Flavian".

SPORT înţelegerea unui lucru poate fi diversă,

dar în general se reduce la două forme: una superficială, o pseudo înţelegere ş i alta reflectată, o înţelegere în adevăra­tul sens al cuvântului, a cărei adâncime variază dela sesizarea unei chestiuni până la analiza ei integrală, definitivă.

In sensul primei atitudini, cuvântul Sport evocă de obiceiu în cercurile di­dactice şi în multe straturi ale societăţii, 0 activitate păgubitoare sănătăţii ş i inte­lectului, care trebue interzisă, deoarece influenţa maidanului nu poate fi decât nefastă.

In alte cercuri şi cu deosebire în rândurile tineretului, acest cuvânt e un strălucitor miraj, un ideal. Această di­vergenţă de concluzii nu este datori 1 ă numai vârstei deosebite în cele două părţi ale baricadei. Frintr'o sumară ana­lizare a chestiunii, am vrea să restabi­lim aspectul n o r m a l a l problemei. Pentrucă formidabilul avânt luat d e mişcarea sportivă, care ia noi în ţară izbuteşte să adune zeci de mii de oameni 01 în alte părţi sute de mii, este o rea­litate incontestabilă şi caracteristică a timpurilor noastre, o continuare a igno­rării ei n'ar putea nimănui folosi. Regre­tând că nu putem constata o amploare identică a manifestărilor culturale, să căutăm a vedea cauzele acestei uriaşe desvoltări şi apoi posibilitatea de a fi

întrebuinţată şi în direcţia spirituală care ne interesează.

Privind chestiunea în generalitatea ei vom lăsa specialiştilor stabilirea deose­bitelor ramuri d e activitate sportivă, începând dela gimnastică şi mişcările simple, plimbarea şi exerciţiile zilnice, educaţia fizică raţională, şi până la jocu­rile sportive şi sporturile propriu zise, cari presupun atleţi rezistenţi şi deplin formaţi. Deasemenea nu ne vom ocupa cu exerciţiile ş i sporturile potrivite fie­cărei vârste, etc. etc. Noi înglobăm în noţiunea Sport, orice activitate care tinde la desvoltarea armonioasă a corpului ome­nesc, influenţând astfel ş i desvoltarea spiritului.

Nevoia de mişcare este organică, toate părţile corpului şi în special muscula­tura şi oasele copilului, cresc ş i se modelează prin exercitare ş i se atrofi­ază prin sedentarism, sau se des voltă anormal. Iar în direcţia spirituală, miş­carea îngădue copilului s ă exploreze un spaţiu cât mai întins şi variat, ascu-ţindu-şi mintea şi simţurile, astfel încât, spune Giard, fiecare copil este un natura­list în miniatură. împiedicarea lui dela aceste expansiuni vitale, îi va curma, uneori pentru totdeauna, desvoltarea normală a facultăţilor şi inteligenţei sale .

Tinerii sunt cei cari suferă mai mult de lipsa unei activităţi corporale, fiind în perioada de creştere când exerciţiile au o importanţă hotărâtoare.

Ca o reacţiune împotriva acestui exces de imobilitate, de sedentarism, s'a înăl­ţat valul de sporturi care, astfel cum se întâmplă întotdeauna, a trecut la ex­trema opusă a recordomaniei A a pri­matului fizic. Trebue să se caute calea mijlocie prin recunoaşterea -A realiza­rea minimului de desvoltare fizică abso­lut necesar, în aceste împrejurări când perioada uceniciei în orice ramură de activitate şi mai ales în cea şcolară, presupune sedentarismul la vârsta în care exerciţiul fizic este o nevoie vitală. Canalizând energiile într'o normală şi armonică desvoltare exagerările de ori­ce fel vor dispare.

Cei cari combat sportul îl acuză că ar fi o manifestare ce scade fiinţa ome­nească, o revenire l a bestialitate, o excitare a instinctelor primare.

Omul trebue să împiedice orice stân-jenire a activităţii cerebrale, care sin­gură înobilează. Astfel ajungem la înă­buşirea oricărei activităţi corporale, începând dela vârsta cea mai fragedă, atunci când constrângerea echivalează cu o aberaţie ce falsifică desvoltarea întregii noastre fiinţe. S'ar putea să desvoltăm astfel intelectul, dar încetăm a simţi omeneşte. Rémy de Gourmont spune: cunoaşterea este o manifestare ab­stractă, in afară de viaţă, care e un ideal în sine, îşi ajunge sie-şi.

O desvoltare unilaterală are grave repercusiuni asupra echilibrului sufle­tesc. Cultivarea facultăţilor umane nu se poate face decât armonic, orice îm­piedicare a ritmului normal, creiază în mod fatal o stare de tensiune, o reacţie a organismului; de aceia măsurile res­trictive ale exerciţiilor sunt inutile şi primejdioase. De altfel şcoala a recu­noscut în ultimul timp importanţa fizi­cului a tât pentru valoarea în sine cât

ş i pentru existenţa noastră ca stat, ş i a dat o mai mare extindere educaţiei fizice sub diferite forme.

Dece era frumos sportul în cadrul luminos al agorei ş i astăzi nu. Privind sportul din punct de vedere estetic Maeterlinck spune că sportul înobilează omul redându-i conştiinţa puterii sale, făcându-1 mai senin, mai liniştit.

Alţii cad în extrema opusă a prima­tului sportiv şi tind să facă dintr'o nevoie organică o dogmă care să înă­buşe spiritualitatea. Această direcţie este şi ea păgubitoare pentru desvol­tarea armonioasă a fiinţei umane, ca orice exagerare.

Dacă filosofii antici răspândeau învă­ţăturile lor peripatetic, în aer curat ş i unor elevi zdraveni, idealul lor n'a fost crearea exclusivă de Herculi, cari să argumenteze cu bicepsul. Să nu s e uite că dacă este adevărat că'n desvoltarea facultăţilor superioare, corpul este sub­stratul ce dă viaţă spiritului prin acti­vitatea vieţii organice, a instinctelor, a vieţii vegetative, cari secând, toate acti­vităţile superioare dispar, totuşi pro­gresul omenirii es te realizat de exem­plarele de elită ale umanităţii, de către oamenii mari prin spiritul lor genial. Trebue deci să urmăm calea justă, fără să atingem prin nesocotirea trupului isvorul însuşi al vieţii provocând dege­nerescenta, lucru pe care „Eugenia" îl condamnă, dar nici să avem corpul drept unica preocupare, făcând d i n oameni o turmă condusă de cultul forţei.

începutul unei mişcări sportive î n înţeles colectiv, se confundă cu instinc­tele de animal social al omului, cu siguranţa pe care i-o dă prezenţa se­menilor săi, cu emulaţia de a-şi valori­fica ş i pune în evidenţă calităţile per­sonale în mijlocul colectivităţii, fie ea familie, clan, trib sau neam.

Expansiunea sporurilor însă, astăzi

ca şi totdeauna, a fost o reacţiune îm­potriva unei devieri dela viaţa fizică normală.

In această privinţă, evul mediu în ascetismul său este edificator. Flagelat ş i redus la o biată zdreanţă de zelul religios ce considera viaţa pământească drept o vremelnică vale a plângerii, corpul a răspuns — lăsând la o parte brutalitatea moravurilor evului mijlociu, care indică neîndoios zbuciumul simţu­rilor răsvrătite, — prin neopăgânismul literar, artistic şi social din epoca Renaşterii.

Indiferent dacă au fost îmbrăcate în haina religioasă, estetică, filosofică sau socială, manifestările sportive s'au produs în cetatea antica, burg-ul medieval şi oraşul modern. Adică în aglomeraţiile umane, în centrele urbane, unde în mod fatal omul îşi pierde libertatea fizică într'o măsură mai mare sau mai mică, deviind şi falsificând viaţa normală, firească din mijlocul naturii, din mediul rustic. Astfel ei s e înghesuesc în locuinţe mici, întunecoase, cu puţin aer şi puţină lu­mină, iar alimentaţia deasemeni s e re­simte. Iar în privinţa mişcărilor această claustrare între ziduri provoacă un se ­dentarism care e cauza multor suferinţe organice, al căror sfârşit e fără îndoială degenerescenta. Prin urmare deviarea dela viaţa normală în acest sens al des-voltării vieţii sociale, provoacă cel puţin în parte reacţiunea sportivă, care res­tabileşte echilibrul, redând citadinului, cetăţeanului sau burghezului, a e r u l , lumina şi mişcarea de care are neapă­rată nevoie. In această privinţă ar fi interesant de urmărit evoluţia suferită de sporturi ca asociaţii colective, trecând prin faza de procesiuni cu caracter religios, muzical, de sărbătorire a naturii, pick-nickuri, până au ajuns la manifes­tările pur sportive de azi.

Şi dacă astăzi în toată lumea, mili­oane de indivizi sunt atraşi săptămânal de sporturi, aceasta se datoreşte hiper­

trofie! monstruase a oraşelor moderne, uzine gigantice, furnicare omeneşti, care au accentuat lipsurile unei normale des-voltări fizice. Astfel în aceste aglome­rări umane, m a s s e enorme se rup din sânul vieţii naturale, ducând un traiu artificial. închis, nu mai poate preţui munca fecundă a pământului, de care se înstreinează, considerând-o prin ne­cunoaştere, inferioară; s e creiază astfel o lacună între sat şi oraş, care le înde­părtează, ca pe nişte organisme streine. Ne fiind în direct contact cu săteanul, nu-1 poate înţelege şi iubi, astfel încât orăşanul, care prin forţa împrejurărilor con-stitue enorma majoritate a şcolarilor, ajuns conducător peste oameni pe care nu-i cu­noaşte şi nu le simte nevoile, adâncesc din ce în ce lacuna dintre sat şi oraş.

Acest cerc viţios trebue sfărâmat, le­gătura trebue stabilită prin contactul strâns, organic, al acestor două aşezări omeneşti. Ideal ar fi ca forma actuală de oraş tentacular, ca şi cea de sat tro­glodit să dispară, contopindu-se în oraşe grădini întinse pe o mare suprafaţă, şi care să unească confortul şi cultura ur­bană, cuceririle civilizaţiei, cu spaţiul, lumina şi orizontul rustic, cu „alma mater". Enormele aglomeraţii umane, care agravează neîncetat inegalitatea oamenilor, s'ar disolva astfel rezolvind odată cu reîn­toarcerea la normal şi problema sportu­rilor.

Dar această soluţie aparţine viitoru­lui, ne trebue o soluţie, şi'n această di­recţie încep s ă apară semne prevesti­toare. Viaţa rurală a început să fie obiect de asidue cercetări, exemplu munca echipelor studenţeşti, căutând să micşoreze lacuna iniţială. De ase­menea cercetăşia, străjeria, educaţia pre-militară, pornesc pe drumuri analoage, încercând a s e apropia de mediul rural. Acestea sunt însă încercări sporadice, ele n'au în programul lor ţinta precisă a întoarcerii la pământ. Această sarcină ar putea fi îndeplinită, dacă s'ar intro-

duce în şcolile noastre secundare, obli­gativitatea unui an de practică agricolă, în decursul celor 8 ani de studiu, modalitatea urmând a fi găsită, în vacanţe sau alt­fel. In modul acesta s'ar rezolvi proble­ma sportivă în şcoala secundară, deri­vând-o spre munca sănătoasă a pămân­tului, iar pe altă parte viitorul dregător ar învăţa să cunoască nobleţă sătea­nului, măreţia muncii ş i a jertfei sale, să-1 respecte ş i să-1 iubească. Sănătatea citadinilor ar înflori, excesul sportiv ar dispare întrucât nevoia vitală de spaţiu ş i mişcare ce-i dă naştere, ar fi satis­făcută şi poporul puternic de ţărani-orăşeni sau orăşeni-ţărani, care ar lua naştere, ar fi cea mai vajnică garanţie a existenţii, a drepturilor, a destinului său pe pământ.

Această schiţă a vrut să arate că ma­nifestările sportive de gigantice propor­ţii ale vremii noastre, nu sunt întâm­plătoare ci au un înţeles adânc, fiind

intim legate de întreaga noastră orga­nizaţie socială, şi nu trebue privită su ­perficial ci cu o adâncă seriozitate. După ce am stabilit fugitiv raportul din­tre corp şi spirit în sensul că nu putem neglija nici unul din ei fără urmări fu­neste, am dedus hipertrofia sportivă din opoziţia sat-oraş, arătând că ea se va putea rezolvi odată cu rezolvirea aces­teia în oraşul grădină al viitorului. Iar până atunci s'ar putea canaliza enor­mele forţe ale tineretului în munca pro­ductivă a pământului, stabilindu-se le­gătura sufletească efectivă, între citadin şi sătean, încredere, iubire şi stima re­ciprocă, până când va fi posibil ca par­ticiparea sătenilor ia viaţa culturală să fie fapt îndeplinit. Atunci geniul rustic, forţele spirituale proaspete ş i viguroase ale ţărănimii vor fecunda năvalnic ogo­rul sufletesc, realizând autentică şi in­tegrală „cultura românească".

B E R N A R D S C H N A P P

Ploeşti, Martie 1936

V;f:;i x' \D.l U \РШШЩЗ С О Р И íPHSTffitc om нн^мм *p

de D . M U N T E A N U - R A M N I C

E frig. Sub streaşină-s ţurloaie. Sub talpă neaua'ncet trozneşte— Şi când de-a vântulului b taie Şi ramu 'nchiciurat scânceşte,

In faţă tăvi îi ispitesc Cu fel de fel zaharicale ; Şi rând pe rând se scotocesc . , . Doarde-or găsi vreun „cinci parale , . . "

La colţ, o ceată de draci mici, Cu cărţile la subţioare, Se strâng în ei ca nişte — arici, Suflând în mâini, dând din picioare.

Zadarnic ! Şi nu pot să plece. Atâta dulce îi îmbie ! Şi trişti, sfioşi, tot vor să'ncerce — Dă, Turcule, pă datorie !

*J Din lucrarea ce va apare in curând : „Pentru P. Cerna : amintiri, scrisori şi un trecut poetic".

Sfat cercetatului de R A D U C O S M I N

Bun cu toată lumea, săritor şi drept, îndrăgit de vieaţa simplă în plin aer, Cercetaş, urmează sfatul înţelept: Cu surîs pe buze înfruntă orice vaer !

Din cărţi şi din şcoală culege lumină, Din sânul naturii putere de muncă ; Privirea şi inima fie-ţi senină, Iubirea de patrie prima poruncă !

In braţul tău tânăr stă viitorul: O ţară bogată, cinstită şi tare ! Iu, fă-ţi datoria! şi fii vestitorul înfrăţirii creştine, umanitare !

Calcă pe urmele blândului Crist, învinge ispita auritelor rele, Mângâie fruntea fratelui trist, Şi sprijin fii lui în zileie grele.

Fii rază de Soare curată şi caldă, Isvor de iubire, fântână de minte, In cultul strămoşilor Sufletu-ţi scaldă, Şi cu încredere, mergi înainte!

NUMAI STUDENŢII ?

Cea de a doua expoziţie a Echipelor Regale Studenţeşti, deschisă anul acesta în Parcul Carol din Bucureşti, a dovedit cu priso­sinţă nu numai temeinicia gândului care le-a dat fiinţă, dar mai ales cât ar putea face un tineret bine îndrumat şi încălzit de lo­zinca muncii creatoare. Ceeace caracterizează timpurile noastre este o dezăvârşită desorien-tare, şi, din nenorocire, puţini sunt aceia cari să îndemne îndrumări în direcţia nevoilor timpului.

Ţara noastră se găseşte într'o epocă, care cere mai presus de orice, o mobilizare a tu­turor energiilor, o strângere a rândurilor pentru o ofensivă de creaţie. Totul ne lip­seşte şi totul trebue făcut. Ne aflăm încă în prima zi a genezei şi suntem datori să în­trebuinţăm întreaga noastră putere de muncă, întregul elan de care putem dispune, şi în­treaga noastră energie fizică şi sufletească pentru a creia. Gândul regesc a trimis către lumea satelor, către acea atât de neglijată

temelie a statului nostra, pe a cărei rezis­tenţă se sprijină întreg eşafodajul Ţarii, co­loanele de tineri studenţi veniţi din mijlocul ei, dar ameninţaţi să o uite.

Grija Suveranului a amintit că prima da­torie a tuturor intelectualilor ţării este să contribuie la consolidarea temeliilor ei. Pilda sa arătat bogată în roade şi se va continua desigur cu puteri sporite în viitor.

Nu este deajuns însă. Pentru nevoile cari copleşesc puterile oficialităţilor, este grabnică trebuinţă de o uriaşă ofensivă pe întreg cu­prinsul ţării, care să înmânuncheze laolaltă toate energiile conştiente ale neamului. Pen­tru o asemenea ofensivă numărul studenţilor şi al intelectualilor este neîndestulător, şi a-fară de aceasta, printre elevii cursului supe­rior al liceelor se găsesc, cred, destule ele­mente capabile, cari să servească în ofensiva ce începe, Cercetaşii şi străjerii s'au dovedit

atât de folositori, ca ajutători ai echipelor regale studenţeşti, încât sunt sigur că o ini­ţiativă în această direcţie ar da roade dintre cele mai fericite. Ar trebui numai ca râvna de muncă a tineretului de pe băncile liceelor să fie îmboldită, elanul lor canalizat şi munca bine îndrumată. Folosul ar fi cu atât mai mare, cu cât tineretul, odată cu asimilarea disciplinilor spirituale, ar dobândi şi o în­ţelegere a rostului său de ferment constructiv în cadrul societăţii, împrospătându-şi în ace-laş timp dragostea pentru glia strămoşească, prima datorie a oricărui cetăţean conştient.

Organizate în direcţiunea aceasta, cele trei luni de odihnă din timpul verii, ar contribui mult la opera de educaţie a tineretului, a-propiindu-l de realităţile şi nevoile neamului.

Ceea ce se cere, în primul rând, tineretului de azi.

VASILE B O R Z E Ş T I

Scrisoare Mamă, acuma când rugina a obrinlit pe frunză, când nimenea durerii-mi nu poate să-i răspunză, de când rămas-am singur cu-avânturile-mi frânte, acum, când pâcla 'ncepe pământul să 'nveşmânte şi când se sting aevea, în clocot de vâltori, necunoscuţi şi bolnavi, atâţia visători;

Mamă, aş vrea să-ţi cânt din strună, din fluer, din mandolă un cântec lin şi dulce, un cântec de gondolă plecata n larg... departe de haosul lumesc... Şi cântul meu să naiba nimica pământesc,

Mamă! Să fie rupt cu grije, ca pe-o comoară vie, din inima-mi, din suflet, din viaţa-mi, din tărie... Să picure, în pacea curat'a înserării, ca un isvor de lacrimi în sbuciumarea zării... Şi-acordurile-i sfinte, când şi-ar plini dorinţa, să sgudue şi munţii pietroşi, caşi fiinţa...

S E C R E T E A N U LEONIDA c l . VII

ТС "M^L í jF D I .M.--m P o e t u l u i G e o r g e Baco v i a

Ţi-e plin paharul pânan vârf, poete, ţi-au amorţit simţirile-fi concrete m-amărăciuni, fioruri şi regrete, de nu mai poţi crea nimic, poete!.. cu aşteptări zadarnice, cumplite, — Destul cu-aceste vorbe de ocară : cu nsângerate doruri nemplinite,

în pieptul meu e veşnic primăvară,,, de nu mai scrii cum clipele trăite Dar... cum mai pot să scriu epitalame se sting aşa,., ca ochii în orbite ? când urlă'n mine pântecul de foame... In toamna ta, setoasă de cuplete, S E C R E Ţ E A N U L E O N I D A dorind de-avânturi nouă să te 'mbete, c l . VII

VECHIUL C L O P O T ! De ne pare viaţa 'n ropot Sbucium, spasm de frământare de abis ş i de dezastru Să deschidem cartea lumii — să lucească sfântul astru Şi 'n adâncul minţii noastre s ă răsune glas de clopot!

Vechiul clopot să răsune Peste 'ntinsul fără margini, un întins de cimitir Să vorbească lumii aspre, lumii pururea 'n delir Pentru clipele trecute, pentru Vremurile bune!.. .

Şi din slava veciniciei Glas de toaca« glas de clopot să străbată peste sat, Peste codri ş i meleaguri, peste 'ntinsul devastat De cumplita vijelie a trufiei şi-a robiei...

Să vorbească cimitirul Crucilor de pe morminte şi făcliilor aprinse Să mai stea un ceas de vorbă ,cu voivozi cu plete ninse Şi povestea strămoşească să-ş i mai răsucească firul !...

Şi-astfel glasul amintirii Să ne poarte paşi 'n calea vechilor izbânzi supreme Ca sa tremure vecia, — să s e clatine de vreme, Drumul nou al conştiinţei, — drumul nou al mântuirii.

Să tresalte iar din haos Cugetele noastre stinse — năzuinţele fugare Din dureri închipuite în visări de 'mbărbătare, Să-ne alinte 'n unde clare clipe sfinte de repaos... Noemvrie 1933 D U M I T R A C H E D . I O N - G o d e n i

c l a s a VIII

L O R E L E I Intre tinerii noştrii romancieri, Ionel

Teodoreanu ocupă un loc de frunte. încă dela debut prin volumul „Uliţa copilăriei" este bine primit de public, pentru nota originală ce-o aducea. Romanele sale ne înfăţişează o lume nouă, a copiilor, a tine­retului, care găseşte în el un reprezentant de seamă. Dar copilăria n'a rămas unicul său subiect; diferite alte surse inspiratorii i-au variat mult opera, care rămâne totuşi legată de aceleaşi reminiscenţe — de locuri şi întâmplări pe care-şi brodează acţiunea.

In „Lorelei" ultimul său roman, regăsim uşor pe autorul „Fetei din Zlataust" al iui Golia e tc , avem acelaşi cadru, Iaşiul şi mai ales aceaşi manieră de scris, întrebu­inţând scrisori enigmatice şi o frază bogată şi bine nuanţată.

Noul roman se caracterizează însă, prin interesul psihologic, cu care autorul îl ur­măreşte izbucnirea pătimaşe a dragostei, multă vreme încătuşată.

După cum ne arată titlul, gândul ne poartă, spre o veche legendă germană: cu o zână care cântă pe malul Rinului, pro­vocând accidente mortale, şi căpătăm ast­fel, dela început scheletul acţiunei „Lorelei" este pseudonimul Luciei Novleanu, cu care, Gabriela Ney, cunoscându-i talentul literar, a botezat-o într'o frumoasă noapte de vară ca într'o apă a destinului. Tinerele fete se întorc după vacanţă, la Galaţi, unde Nov­leanu va da bacalaureatul- In tren, Luli se simte atrasă, printr'o curioasă stare sufle­tească, de un domn cu păr alb dar tânăr, care fuma mult şi care îi reamintea, prin atitudinea sa, pe tatăl ei.

Tot deodată este şi ea observată de d-l Catul Bogdan, căruia figura tinerească a lui Luli, îi readucea din ceaţa amintirei, icoana tânără şi luminoasă a mamei lui.

Pe lângă această afinitate sufletească, destinul îi apropie şi mai mult „Domnul", are un leşin, şi Luli îl îngrijeşte. Dar ară­tarea aceasta blândă dispare tot atât de

repede cum a venit, lăsându-1 pe Catul, într'o mare furtună sufletească. Cu această ocazie, autorul analizează sbuciumul sufle­tesc al lui Catul şi diferitele asociaţiuni de idei cari fac din scriitorul liniştit şi mulţumit cu ocupaţia sa, o fire reintinerită, dornică de viaţă.

Ca preşedinte al comisiei de bacalaureat, o reîntâlneşte pe Luli, cu care în curând se căsătoreşte. După nuntă, fericita pereche se întoarce la Iaşi unde sunt primiţi de Nathan, prietenul din copilărie al lui Catul, geniul bun al casei şi care se devotează atât lui Catul dar mai ales Doamnei Luli,

Deşi evreu, Nathan Sabbetai, contrazicea categoric specificul evreesc. Nu era de loc prietenul său însuşi, fiind în schimb prie­tenul tuturora, adică omul oricând dispo­nibil, care se devotează, oarecum distrându-se, grijilor, nevoilor şi chiar capriciilor tuturor cunoscuţilor, făcându-le pe deasu­pra şi daruri subtile, îndatorându-i astfel dezinteresat,

Pentru Catul în special, Nathan s'a de­votat toată viaţa; luii se datoreşte situa­ţia de profesor a lui Catul, cât şi renu-mele de scriitor. El veghea asupra lui, căutând să-1 scoată în mai multe rânduri, din melancolia şi izolarea sa, semnalându-i primejdiile acestei vieţi. Dar ceace nu re­uşise el, reuşeşte Doamna Luli şi Nathan îi era adânc recunoscător.

Dela căsătorie, Catul era altul; nu mai fuma; nu mai se izola în scris, pe care-1 părăsise cu totul, devenise expansiv, co­municativ, cu un cuvânt se bucura de viaţă; Nathan era fericit.

Căsnicia se scurgea fericită, mai mult într'o atmosferă de vis — în mijlocul par­fumului de tei înflorit, de trandafiri şi de garoafe, spre fericirea lui Nathan, căruia îi reveneau meschinele griji cotidiane.

Dar trecerea bruscă a lui Catul de la izolare la pofta exuberantă de viaţă, dela mecanizarea prin scris şi conferinţe la

părăsirea lor totală, nu putea rămâne fără urmări.

Vechile patimi încătuşate complet, aveau să isbucnească cu violenţă. Şi într'adevăr, odată cu prima conferinţă, prin care îşi reîncepea vechea activitate, îi revine şi pofta de tutun, de singurătate; începând vieaţa dinainte de căsătorie şi neglijind tot deodată pe Luli.

Nathan însă veghează; Catul redevine atent, iubitor, şi casa se umple iar de râsul sglobiu al Doamnei Luli.

Dar alţi nori vin să întunece căsnicia. Catul primea scrisori d e admiraţie şi

cari, deşi slabe ca nivel intelectual, îl um­pleau totuşi de vanitate. Intr'o zi, primind 0 scrisoare deosebită de cele de până atunci, este emoţionat atât de apariţia talentului, cât şi de anonimatul ei. Luli îi reproşează sta­rea lui distrată, imputându-i „că o scrisoare 1 l-ar putea răpi". Atras însă de necunoscut, Catul nu mai are linişte, dorind să desco­pere sub masca anonimatulni, obrazul care-i scrie. încă nouă scrisori, semnate „Lorelei" îl chinuesc şi mai mult în căutarea-i zadar­nică. Şi lucru curios, cu cât caută să pă­trundă necunoscutul, cu atât asociaţiuni de idei felurite îl conduc către Luli. Dar ea nu poate fi, deoarece scrisul nu este al ei şi nici al lui Nathan, singurul complice posibil. Ultima scrisoare, care era un rămas bun sfâşietor, anunţă întreruperea oricărei comu­nicări. Dar Catul găseşte în sfârşit pe o scrisoare a lui Luly dela Gabriela, scrisul mărunt şi fin, de pe scrisorile sale miste­rioase. Lorelei trăia deci; ea este Gabriela, şi ea venea la Iaşi, fiind chemată de Luli-O nouă interpretare a scrisorilor, cari erau un fel de cântec de durere, amărăsc şi mai mult pe Catul, dându-i certitudinea că în timp ce el era fericit alături de Luli, Lore­lei suferise şi acum se găsea într o stare confuză. „Simţea aceeaşi milă pentru amân­două : pentru o suferinţă veche şi pentru una care poate avea să înceapă. Pe amân­două ar fi vrut să le cuprindă în braţe şi parcă de nici una nu se mai putea despărţi

şi inima lui nu întâlnise mai tragică răs­pântie",

Luli află că bucuria lui Catul se datoreşte apropiatei veniri a Gábrieléi pe care o aş­teaptă. Lorelei, se întristează, sufletul rănit deschide poarta bolilor şi chinuită de neli­nişte are o criză de apendicită şi moare. Nathan se simte înstrăinat în casa unde fu­sese atâta fericire şi pleacă. Ultimul din neamul Sabbetailor pleacă în lumea largă din care venise cel dintâi. Unii spuneau că plecase în Palestina, patetica ţară a celor rătăcitori; alţii spuneau că plecase mai de­parte. Poate plecase şi mai departe.

Destinul orb, uneşte pe Catul cu presu­pusa Lorelei şi viaţa după un scurt sbucium, reintră în normal. Catul, satisfăcut trupeşte, nu-şi mai regăseşte totuşi alinarea decât re-fugiindu-se, cu gândul în lumea cealaltă, unde erau fiinţele cele mai dragi, mama sa, Luli, şi cine ştie, poate şi Nathan. Catul descoperă în scrisul Gábrieléi, alături de di­verse scrisori amoroase, şi scrisori dela Lili. Cetiadu-le şi depănându-şi firul amintirilor, află crudul adevăr, Lorelei, de ale cărei câtece fusese atras, fusese Luli; Gabriela, simplă părtaşe la o farsă, transcrisese numai scrisorile lui Luli, Farsa însă, prinsese atât de bine, încât Lorelei a devenit Gabriela ; şi deaici cântecul de nespusă durere al scri­sorilor lui Luli-Lorelei.

Catul e copleşit de năvala luminoasă a amintirilor şi atras de ele ajunge îti cimitir, unde alături de Dodaia—credincioasa doică a lui Luly — aduce ultimul omagiu pămân­tesc lui Lorelei.

Apoi, ca pe un somnambul, paşii îl con­duc spre gară, ajunge la Galaţi, străbate uli­ţele cu tei înfloriţi, ca atunci când o cunos­cuse pe Luly, şi împovărat de amintiri se aruncă în Dunăre.

Acţiunea complexă şi bine condusă, ca­racterul veridic al personagiilor şi mai ales, limba bogată şi colorată sunt calităţile prin­cipale romanului.

De relevat portretul lui Nathan, eviden­ţiat prin nobleţă, delicateţa sufletească şi prietenia neprecupeţită, cari fac din el

desigur, idealul prietenului visat de la Fon­taine în „Deux amis".

Alături de Nathan, apare Luly, o fiinţă gingaşe, delicată, trăind intens interior şi care cade răpusă de propriul ei sbucium.

Gabriela, a doua soţie a lui Catul, este o fire romantică, visătoare, doritoare de pe­treceri, veşnic nemulţumită de realitatea pre­zentului, alunecând astfel treptat pe calea pierzării.

Catul este singurul personagiu fără unitate de caracter. II vedem când izolat, când pa­sionat şî dornic de vieaţă, când resemnat.

Rămâne totuşi, eroul principal, de oscilaţiile căruia se leagă evenimentele romanului.

In „Lorelei" d-l Teodoreanu a făcut o operă realistă, deşi fără tendinţe directe, totuşi cu un pronunţat caracter moral.

Astfel, obişnuitele acuzaţii de până acum, că se complace în descrierea scenelor lipsite de decenţă, nu-şi mai au locul în romanul de faţă. Iată un progres, şi totdeodată şi o promisiune

HARITON R A D U C L . 8 L I T .

Unui începător epigramist, care crede că moşteneşte talentul lui Cincinat Pave-lescu.

Aş crede că te asemeni In genul tău cu Cincinat, Dacă mi-ai spune că acesta A scris vr'odată, find distrat Unuia care cântă admi rabil

Cânţi ca o pasăre măiastră Cu vocea ta cea iscusită, De ce-ţi strici vocea pe ai c i ? Mergi într'o casă părăsită !

G R I G O R E S C U T R A I A N - V I C E N T i U CL. VII LIT.

^1 I * (n

iserica năruită. In poteca de tristeţe

Zace noaptea grijilor Zac ruinele măreţe

In poteca schijilor,...

Au trecut pe-aici fiorii Spasmelor vremelnice

Sau au spus predicatorii Lungile pomelnice.. .,

O biserică 'п ruină Doarme somnul morţilor

Şi tot fâlfâie-a lumină Din tăciunii porţilor....

S'a aprins pe nesimţite Până'n vârful turlelor.., .

Clipe trec neliniştite De vacarmul surlelor.

A cuprins-o para vie Cu puterea spasmelor

Şi arar prin noapte 'nvie Cetele fantasmelor... .

O tăcere ca de moarte S'a lăsat prin freamăte,

Vântul a grăbit să poarte Peste ntinderi geamăte.

Au venit de nmormăntarea Moaştelor bisericii

Mult norod şi'ntreagă zarea Şi-au venit şi clericii...

Au venit strigoi şi duhuri Din păduri, din peşteră,

Din morminte, din văzduhuri Şi-o stafie meşteră ;

Când de rugă se înşiră Preoţii cu cântecul.

Plete lungi în vânt resfiră Si-şi spune descântecul;

„Trageţi clopote de rugă Tot mai mult stafiilor

Şi gătiţi locaş în fugă Spre odihna viilor! "

Sa învolburat pământul Şi înaltul cerului

S'a 'ndărjit prin aer vântul Ca tăişul fierului....

S'a deschis prăpaste 'n noapte De supremă stingere

Şi-a trecut în spasm prin şoapte Jalea cea de plângere;

S'a 'mplinit blestem străvechi într'o clipă-a grijilor

Haos sună în urechi Da bătaia schijelor!...

Pe poteca amintirii Au murit fantasmele

Mulţi din calea nimicirii Au pierit ca basmele. ...

A'nghiiit norod şi clerici Haosul pământului

A pierit dinire biserici Una spaima vântului.

Glas de clopot trăgăneazâ Cânticul stafiilor

In morminte se 'noptează Spre odihna viilor. . ..

I-au cuprins ruina moartă,. Zidul şi icoanele,

Veste mare vântul poartă Că s'au ars amvoanele.

Şi sau stins făclii ciudate Pe cărări vremelnice

O ruină 'n lumi uitate Deapănă pomelnice..,.

8 Februarie 1936. D U M I T R A C H E D . 1 0 N - G 0 D E N I C L . V I I I

R E C E N Z I E . L U C E A F Ă R U L Ş l N I R V A N A

de C E Z A R P E T R E S C U .

In romanele anterioare ale D-lui Cezar Petrescu, eroii sunt reprezentanţii tipici ai unei generaţii. Lumea şi timpul în care ei trăesc, preocupările şi aspiraţiile lor sunt foarte precis prezentate. Eroul din Apostol a avut de luptat cu mentalitatea generaţiei dela 1907, generaţie caracterizată complet de D-l C. Petrescu; ciclul Coroana Rege­lui Dromichet, Aurul negru, ne înfăţişează —utilizându-se cu măestrie antiteza—două lumi caracteristice dar diametral opuse: în primul căutarea de comori sub pământ este o aventură nesocotită şi în al doilea prin petrol — aur negru—o puternică rea­litate, Ceva mai mult, romanul întunecare pare a fi un document f. interesant pentru istoricul care va căuta să cristalizeze starea de spirit din România în preajma războiu­lui celui mare. Şi dacă toate operele unui scriitor se leagă între ele prin trăsături comune, aceasta este caracteristica ce leagă ciclul de romane asupra lui Eminescu, de scrierile anterioare ale d-lui Cezar Pretescu : fixarea completă, văzută din toate stratele sociale şi privind toate manifestările popo­rului, ale generaţiei poetului, E de prisos să adăugăm că această fixare era acum — mai mult decât în alte romane — necesară, întrucât ni se dă posibilitatea să vedem pe Eminescu trăind în mijlocul poporului lui, în mentalitatea menirii lui.

Eminescu a dat mult de lucru literaţilor noştri. Pe măsură ce a fost cunoscut mai bine, s'a văzut că el este un vrednic erou de roman. Aşa se explică dece, imediat după romanele D-lui Lovinescu, D-l Cezar Petrescu a urmat cu un nou ciclu: Lucea­fărul, Nirvana şi încă unul în pregătire.

Biografia romanţată, mai mult decât ro­manul istoric, pune stavilă fanteziei şi ima­ginaţiei autorului. El nu mai are libertatea să-şi aleagă eroii şi să-i prezinte aşa cum

doreşte, ci e constrâns să se menţină la realitatea faptelor. Ţinând seamă că infor­maţiile asupra vieţii lui Eminescu nu sunt prea clare şi adăugând pe acela că vieaţa lui Eminescu a excelat prin distanţa dela care privea el lumea, prin prisma geniali­tăţii lui, distanţă explicată prin deosebirea dintre el şi semenii lui, ne dăm seama că lucrul nu e tocmai uşor. Deşi s'ar părea că cunoaşterea dinainte a omului înlesneşte desemarea eroului de roman, realitatea e tocmai contrară :

„Şi când propria ta vieaţă singur n o ştii pe de rost, o să-şi bată alţii capul s'o pă­trundă cum a fost ?"

D-l Cesar Petrescu s'a străduit totuşi şi a urmărit în primele 2 volume vieaţa lui Eminescu până după epoca studenţiei la Berlin.

Adevărat poet al naturii, Eminescu pre­fera încă din copilărie traiul în intimita­tea codrului şi a câmpului, vieţii familiare, mai ales că în mijlocul familiei, firea ciu­dată a poetului, atrăgea după sine oarecari tulburări familiare. Capitole întregi sunt consacrate descrierii împrejurimilor Ipoteş-tilor prin care se formează copilul Mihai, Personagii caracteristice din vieaţa rustică sunt introduse în scenă, cu deosebire uncheşi sfătoşi ca Miron Prisăcarul şi Baciul Trofim. Aceştia dau prilej poetului să cunoască încă din copilărie sufletul curat al ţăranului nostru şi să-i aprecieze simpla înţelepciune.

Relaţiile poetului cu familia sunt cum nu se putea mai bine descrise : tatăl, Că­minarul Gh. Eminovici, e o fire autoritară şi conservatoare: dorind fiilor săi cariere alese, el nu putea înţelege năzdrăvăniile Iui Mihai, care era tocmai antipodul „co­pilului cuminte"; el înţelegea, în virtutea unei chibzuite socoteli să ia cele m a '

áevere fiiăsuri spre a-şi întoarce fiul la calea socotită de el cea bună. Mama, Ra-luca, pe lângă firescul sentiment matern era mânată spre Mihai şi de o neînţeleasă pornire, amplificată şi de mila pe care i-o inspirau persecutările din partea tatălui: ea totdeauna îşi apăra fiul de urgia Cămi­narului. Dintre toţi fraţii, Mihai nu avea ca tovarăşi de joacă decât pe Ilie, cel neîntrecut la ghiduşii şi pe Harieta: amân­doi însă vor suferi cei dintâi destinul trist al acestei familii: Ilie moare copil şi Ha­rieta îşi pierde mersul. Ceilalţi fraţi cu excepţia prâslei Matei şi Aglaiei, vor muri deasemeni tineri. In discuţiile dintre Mihai şi fratele cel mare, doctorul Şerban, acesta va da vina tuturor nenorocirilor familiei pe Căminar şi pe oarba lui dorinţă de a face tuturor fiilor cariere după singura lui chibzuinţă.

Tot acum, la Ipoteşti se înfiripează prima idilă a poetului cu Ileana, fata dia codru, idilă simplă, sinceră dar intensă, în adevăr romantică, cu un sfârşit de un tragism ne­meritat : moartea neaşteptată a fetei, moarte cântată în aşa de triste acorduri în Mortua Est.

Viaţa şcolară a poetului, la Cernăuţi este perfect caracterizată într'o singură frază: „îmi place cartea dar nu-mi place şcoala". Deşi cel mai iubitor de carte din toţi colegii, Eminescu prost notat de profesori pe care nu-i mulţumeşte ; în schimb trece drept cel mai citit între colegi, cărora e forţat să le satisfacă curiosităţile literare. Dintre profe­sori, se impune figura ultimului adept al şcolii ardelene, Aron Pumnul, căruia poetul îi va păstra o amintire neştearsă.

Urmărit de destinul de el însuşi notat al geniului, care deşi nemuritor, în această viaţă e incapabil de a fi fericit, Mihai la prima ocazie, o trupă de teatru care vine la Cernăuţi, părăseşte şcoala şi porneşte în lungi şi grele aventuri, dealungul şi deala-tul ţării, cunoscând astfel în întregime su­fletul românesc şi durerile poporului. Până în epoca studenţiei la Viena, viaţa de acum a lui Mihai e, cu excepţia scurtului popas

făcut ca funcţionar la isprăvnicia din Bo­toşani, un continuu şir de vagabondări in ţară. Acel popas la Botoşani, nu-1 putem înţelege: cum putea Eminescu să se mul­ţumească cu acea situaţie în care era izo­lat atât de natura şi poporul nostru, cât şi de legătura cu cărţile pe cari le gustase în plin la Cernăuţi, din biblioteca „studen­ţilor" dela gimnaziul cezaro-crăiesc? Mai uşor ne putem explica acele nesfârşite şi nechibzuite peregrinări când spiritul inde­pendent al poetului, era la largul lui. Tre­cem uşor peste ele, neadăugând decât că în această parte, romanul d-lui Cezar Pe-trescu prezintă oare care neclaritate, necla­ritate de altfel explicabilă prin lipsa infor­maţiilor şi chiar contrazicerea lor.

Trebue totuşi să menţionăm întâlnirea la Giurgiu cu Caragiale; care prin mintea lui ageră şi subtilul lui spirit critic se va im­pune pe dată poetului, smulgându-i pre­ţioase destăinuiri.

In al doilea volum, Nirvana, ni se pre­zintă epoca studenţiei la Viena şi Berlin. Cunoscând acum în amănunt filozofia orie-tală, se complace în traiul cerut de Nirvana, în traiul caracterizat printr'o voită abne­gaţie şi printr'o intensă viaţă interioară ideală. Aceasta şi o aprigă luptă naţiona­listă, sunt caracterele vieţii lui Eminescu ca student la Viena şi Berlin. La pregăti­rea serbărilor de aniversare a lui Ştefan cel Mare, la Putna, M. Eminescu a avut un rol de frunte între studenţii dela Viena. Deşi era considerat „cosmopolit", din cauza legăturilor lui cu Junimiştii, de unii fana­tic, naţionalist, precum Ioniţă Bumbac, punc­tul de vedere al poetului a izbândit şi suc­cesul deplinei reuşite a serbărei i-a produs o nemăsurată bucurie.

Aceeaşi viaţă ciudată de mai înainte, îl desparte şi acum de colegii să i : neglijin-du-se pe sine şi trăind numai şi de pe urma cărţilor, Eminescu nu numai că nu era înţeles de toţi colegii săi, dar era chiar desconsiderat. Legătura lui cu Ion Slavici, muncitorul şi harnicul student de pe atunci, precum şi silinţele acestuia de a pătrunde

în sufletul poetului pe care il simţea nobil, sunt foarte bine redate, Ueasemenea logic este şi interesul pe care îl dă Iacob Ne-gruzzi, directorul Convorbirilor, interes mă­surat şi chibzuit în vederea unei colaborări mai strânse pentru viitor.

Deşi pline de observaţii juste, deşi folo­sitoare pentru înţelegerea caracterului poe­tului, ne apar întâi artificiale, nu în sensul că ar fi lipsite de vieaţă, ci în acela că sunt departe dela realitate, acele lungi discuţij cu un necunoscut critic vienez, pe care îl va întâlni şi la Berlin. Acesta, dela prima vedere, fără a-i cunoaşte trecutul şi fără a-i citi vreun vers, îl compară cu Lenau şi îi prezice viitorul, adăugând juste dar crud e

aforisme, căpătate din lunga lui experienţă de recunoscător de genii şi talente, pri­vitoare la destinul veritabilului critic în ge­neral şi al lui Eminescu în special.

Aceeaşi vieată o duce poetul şi la Berlin: el se teme însă să dea doctoratul în filo­zofie cerut de Maiorescu, deoarece îi e frică de gândul că va putea ajunge profesor uni­versitar şi că această obligaţie îi va răpi libertatea de acum.

*

Spre deosebire de romanele d-lui Lovi-nescu, Luceafărul şi Nirvana sunt 2 romane istorice : voind să prezinte pe un Eminescu patriot, cunoscător al păsurilor poporului, d-1 Cezar Petrescu îl face să afle toate preocu­pările poporului din toate straturile sociale : Mihai îl aude pe căminar în nesfârşite dis­pute politice cu munteanul Radu Dospinescu privitoare la Cuza Vodă şi prinţul străin, la „albi" şi „roşi" ; îl aude pe Radu Toa-der şi Iany pădurarul apărând cu îndârjire pe Cuza, ocrotitorul oropsiţilor, îi aude pe fraţii Hurmuzăcheşti consfătuindu-se cu pro­fesorul Pumnul, cu privire la nevoile popu­laţiei române înstrăinate, etc. Romanul cu­prinde pe lângă biografia poetului, o istorie a ţării văzută de popor, O altă deosebire faţă de d-1 Lovinescu este aceea de metode şi scop: acesta, critic, va căuta să facă din vieaţa lui Eminescu un document pentru în­

ţelegerea operii, pe când d-1 Cezar Petrescü, romancier, va căuta ca de pe urma operii să înţeleagă vieaţa.

Deaceea, d-sa înfăţişează toate scenele din manuscrisele poetului, de aceea îl face să tră­iască vieaţa tuturor eroilor săi, Iată-1 pe Emi­nescu elev la Cernăuţi, pe când locuia o fostă chilie dela mănăstirea Sf. Treime, of­tând şi gândind pentru prima dată despre eroul din Sărmanul Dionis:

„In chilia aceasta se spune că pe vre­muri s'a spânzurat un călugăr".

întâmplarea s'a petrecut foarte de mult. Poate osemintele lui au fost de atunci de

nenumărate ori lăscolite de cârtiţe în sicriul putrezit, poate în ţeasta lui şi-a făcut culcuş vreun şoarece ca să-şi ronţăiască şi el sin­gurătatea. Dar Mihai îl vede câte odată prin întuneric, legănându-se ca o umbră în alt întuneric mai nepătruns, în cârligul din grindă . . .

„Călugărul acela pentru ce şi-o fi pus capăt zilelor ? Ce păcat greu îl apăsa de s'a încumetat să mai încarce balanţa jude­căţilor din urmă cu încă unul mai greu ? Nu se întoarce el oare fără hodină la locul păcatului, muncit şi dincolo de moarte de chinuirea pe care a crezut că o poate curma odată cu vieaţa? Poate aici îşi avea şi laiţa lui, tot aşa cu un mindir de paie; poate aici gemea şi se frământa prin somn, bântuit de visuri u r î t e . . . II chema D a n . . ,

, . , Da. II chema Dan . . , Părintele cel bătrân spune că-şi mai aduce aminte de dânsul. Era pe atunci copil şi se apropia de călugărul Dan cu sfială, fiindcă avea o privire ca a nici unui călugăr a l tu l , , . Mai spune că pe atunci chilia asta era plină de cărţi înşirate pe pereţi şi pe poliţe ; ceas­loave bisericeşti, dar şi multe cărţi strică­toare de minte, eretice. Călugărul Dan se închidea în ele, iar opaiţul lumina la fereas­tră până târziu după miezul nopţii. Acestea i-au pierdut cuminţenia: cărţile de magie şi de cetire în stele. Călugărul Dan istorisea că sufletele nu se duc în iad, nici în raiu, precum arată trista învăţătură creştină. Ele călătoresc dintr'un trup într'altul, aşa cum

spuneau magii Egiptului şi cum a aflat el deslcgare în cărţile lui păgâneşti. Aşa po­vestea că-şi amintise despre o altă vieaţâ a sa, visată ori trăită pe vremea lui Alexan­dru cel Bun. Putea să închidă ochii şi să zugrăvească portul oamenilor de atunci şi înfăţişarea caselor ; întâmplări pe care le-a văzut cu ochii şi le-a îndurat în cealaltă vieaţă . . . "

Consecvent, d-1 C. Petrescu a căutat să adapteze pe deoparte vieata poetului la des­tinul Luceafărului şi pe de alta la practica Nirvanei: idilele poetului cu Eufrosina Po-pescu, Veronica Miele şi blonda Milly, ex­ceptând legătura ideală cu Ileana din pă­dure, sunt de aşa natură încât nu mai tor­turează pe Eminescu, dându-i numai iluzia fericirii şi lăsând să se înţeleagă că ferici­rea absolută n'o poate găsi de cât în sine, adică tot în absolut, şi pe de altă parte con­tactul cu viaţa îi slăbeşte idealismul tinereţii şi cunoştinţa idealului budhist. Nirvana îi preocupă viaţa în sine ca vieaţă absolută şi

UNUI P O E T Ş C O L A R : A u t o r u l p i e s e i . C o n ş t i i n ţ a "

ŞTi-am ascuftat maiastra-ţi piesă Gu oeroă mare, cu dorinţă. T>ar petrecăndu-mi aici timput SRm fost mustrat de.... conştiinţă.

deci fericită: de aici desconsiderarea for­melor şi convenţiunilor vieţii obişnuite.

Puaând pe fiecare personagiu să vor­bească în graiul ţinutului său si conform nivelului lui intelectual, d-1 C. Petrescu nu numai că a dovedit un puternic talent de linguist, dar ne-a arătat în modul cel mai clar posibil, felul în care Eminescu a ajuns la acea perfectă cunoaştere a limbii ro­mâneşti.

Luceafărul şi Nirvana ţinându-se în li­mita datelor biografice şi necuprinzând de cât aprecieri întemeiate, pe lângă meritul esenţial de a fi un folositor auxiliar pentru cunoaşterea lui Eminescu, mai sunt impor­tante şi ca un document dialectic româ­nesc şi ca o preţioasă contribuţie la des­luşirea istoriei acelei vremi, şi la oglindirea ei în vieaţa poporului.

OPRIŞ V. MIHAI C L . VII L IT .

UNUI P O E T :

Gând te compari cu Eminescu J-aci un fucru foarte 6un: Semeni feit cu poetuf Jnsă . . . când era пебип.

Z A H A R I A N. VASILE O L , VII L IT .

(Doar amirttiríte rămân....

E atât de greu să cânţi din liră, Sau din condei să încerci cât de puţin, Să faci din fericire-o altă vieaţă, O melodie lină, dintrun duios suspin.

Si's gânduri prea copleşitoare, Dureri şi bucurii săpate ca 'n granit, Ce'n cercul luminos al minţii, S'au spulberat de cum s'au ivit.

Iar anii trec şi'n urma lor rămân Doar urmele 'n străfund pierdute, Doar stihuri negre de creion, Cu slove multe reci şi mute . ..

Л • • • • »Wi

S I M I O N E S C U A. G H . C L . V I L I T .

•Ha

0 clopote, cu glasul tău, Ne chemi în zi de sărbătoare, Să preamărim pe Dumnezeu In faţa sfintelor altare.

Tovarăş bun pe-a vieţii cale, Tu ne petreci pân' la mormânt; Ne spui cu glasul limbii tale, Un ultim şi duios cuvânt.

Aduni în cete sub drapel. Flăcăi semeţi ca bradu'n munte, Voinici cu piepturi de oţel Şi încercaţi în lupte crunte.

O, cât de ne'nţeles ţi-e cântul ! Şi totuşi de 'nţeles e plin, Aprinzi curajul şi cuvântul In ostile ce'n valuri vin.

Sădeşti în inimi bucurie, Senină pace, 'nflăcărare, Iar mâine,.. mâine cine ştie : Ne cânţi un imn de'nmormântare!

P Ă T R A Ş C U PAUL

-гЗ f/f'/-

Mi-e dor de satul meu iubit, Mi-e dor de casa noastră Şi de castanul gârbovit Ce străjuie 'n fereastră.

Dar, cât mă doare când gândesc La satul meu din vale! Sărac cum e, eu îl iubesc Şi mă cuprinde-o jale,

Aveţi şi voi pe-aici zăvoi, Privighetori pe crengi Şi sunt păduri şi pe la voi Şi glasuri de tălăngi.

Căii parcă văd şi-acum ca'n vis Căminul alb la faţă, In care ochii am deschis Ca să primesc vieaţă.

Dar toate, vezi, mă fac să plâng Şi-mi sunt străine toate, Căci alte păsări şi alt crâng Cunosc ce dor mă bate.

Şi nucu 'nalt, de ani uitat, Din marginea poenii, Sub care buna m'a 'nvăţat Povestea Consânzenii.

La voi trec turme la suhat Mai multe, mai frumoase, La voi e satul mai bogat, Şi-s măndre-a voastre case.

De ce, de ce m'am depărtat De rariştea câmpiei, De locul unde mi-am săpat Mormânt copilăriei. ?

Mi-e dor de satul meu iubit, Mi-e dor de casa noastră, Şi de castanul gârbovit, Ce străjuie'n fereastră !

Pătraşcu Paul ci. v A .

Curentul Latinist Consecinţa imediată a redeşteptării sen­

timentului naţional este o preocupare din ce în ce mai serioasă, un crescând şi viu interes pentru limbă, martorul cel mai sigur şi cel mai rezistent al originii unui popor. Romanitatea limbii noastre n'a dispărut niciodată din conştiinţa neamului. Cronicarii şi scriitorii din trecut au afirmat-o la tot pasul, dar numai în treacăt şi în termeni generali. Alfabetul chirilic, sub care limba română se înfăţişa la începutul istoriei sale

literare, masca caracterul e i romanic, dădea dreptate acelora dintre învăţaţii occidentului cari o considerau ca „un dialect slav", sau c e l m u l t ,,slavo-ro-mân",

0 astfel de părere era mai ales propa­gată de duşmanii naţionalităţii noastre, cari căutau s'o exploateze în folosul cauzei lor. Faţă de aceştia, era dar nevoie de o acţi­une fenergică şi continuă, şi în scrierile învăţaţilor ardeleni dela sfârşitul secolului

trecut, se întâmpină adesea răsunetul aces­tei polemici, despre originea limbii şi nea­mului românesc.

Era lucru firesc ca această mişcare să se manifeste mai întâiu în Ardeal, un mediu mai accesibil culturii occidentale şi unde unirea cu biserica catolică, era un fapt de mult împlinit. Studiul aprofundat al limbii latine prin acest contact cu apusul, starea de robie şi decadenţă a poporului, în ra­port cu gloria lui antică, şi mai presus de toate contestarea unei origini aşa de no­bile şi străvechi, insuflă câtorva apostoli ai românismului transcarpatin, ideea de a contribui la ridicarea neamului, prin culti­varea istoriei şi a limbii naţionale.

Istoria devine astfel nedespărţită de limbă şi una completează opera celeilalte — istoricul şi gramaticul se combină în aceiaşi persoană, şi rezultatele ambilor sunt rezultate din aceiaşi tendinţă patriotică — spre a dovedi cu ajutorul acestor două ele­mente, conservarea neştirbită a naţiunii, şi puritatea nestinsă a limbii române.

Şi deoarece una din căuşele ce pricinu­iau perpetuarea acestor stări de lucruri era grafica străină, primul pas făcut de a-ceşti apostoli ai neamului va fi înlocuirea alfabetului chirilic cu alfabetul latin, şi tendinţa din ce în ce mai accentuată de a înjgheba într'un tipar, ce-i drept — cam strâns — tonurile (sonurile) specifice limbii româneşti. De aci numeroase sisteme de ortografie, care se deosebesc mai mult prin varietate decât prin soliditate, dând naştere unei probleme care deabia în zilele noas­tre şi-a găsit o soluţie aproape definitivă.

In privinţa limbii, cărturarii ardeleni spre a-i pune mai bine în evidenţă latini­tatea ei, au căutat să o debaraseze de toate ingredientele străine, iar fondului latin astfel obţinut, i-au aplicat principiul radi­calismului etimologic. Aceasta însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât a asimila formele actuale ale limbii, rezultatul unei lungi evoluţiuni istorice, cu corespondentele lor clasice. Limba devenea în acest mod mai romană, mai pură, mai perfectă. Ne­

greşit o asemenea tendinţă, oricât ar fi fost de generoasă pornirea ce-a inspirat-o, e tot ce poate fi mai contradictoriu desvoltării naturale a graiului. Totuşi, un atare mod de a vedea fu împărtăşit dé învăţaţii tran­silvăneni, căci ele se împăcau foarte bine cu teoriile secolului al 18-lea,

In adevăr, întreg secolul al 18-lea era stăpânit de credinţa perfectibilităţii graiu­lui, ideologii timpului, cari considerau limba ca un mecanism inventat de om, admiteau posibilitatea unei ameliorări mai normale, a structurii sale, a unei mai raţionale distribu­iri a amănuntelor, întocmai ca orice invenţi-une omenească. După anumite idei preconce­pute, se putea dar crea o limbă artificială, care se credea mai preferabilă în locul celei reale. In puterea gramaticului sta deci, a corecta sau a reforma limba vorbită şi pornind dela un pretins tip de perfec­ţiune, a declara o limbă corectă sau bar­bară, fără a ţine seamă de evoluţia ei is­torică. De sigur părerile erau greşite. Limba nu e decât o facultate a omului, care apare odată cu dânsul şi se desvoltă treptat. E-voluţia ei inconştientă merge paralel cu progresele inteligenţei sale. Nu stă în pu­terile omului de a crea sau a îndrepta o limbă după un anume tipic. Limba se for­mează dealungul secolelor şi fiecare epocă, dacă nu fiecare seco1, lasă iniluenţele sale condiţionate de norme şi de oameni. Nici una din aceste epoci nu poate fi luată drept normă, după care trebue să se modeleze limba veacurilor următoare, iar a da gra­iului un caracter staţionar, este acelaş lucru cu a-1 condamna la o perpetuă sterilitate.

Legile fonetice, care impun şi mijlocesc formarea limbilor, sunt temporale, şi după-ce au imprimat graiului respectiv, forma-i tipică, ele încetează de a mai fi în vigoare. A le generaliza pentru epocile următoare, este o eroare tot atât de mare, ca şi a face cu totul abstracţie de ele, dând vorbelor modificate sub înrâurirea lor o pretinsă formă primordială.

Iată cari au fost cele două rătăciri ak;

şcoalei ardelene—etimologice dela Klein-Şincai, până la Laurian şi Maxim. Această şcoală tindea să asvârle puntea ce permi­tea tranziţia dela limba latină (clasică sau vulgară) la cea română, pentru că rău în­drumată, sărind peste lungul interval ce le despărţea, să fuzioneze într'un singur graiu, două limbi diferite în timp şi'n spaţiu. Şi în afară de această reînviere a unor forme de mult dispărute, ea a căutat pe de altă parte a supune neologismele la aceleaşi schimbări fonetice, spre a schimba vorbele neaoşe şi populare. Şi'ntr'un caz şi'ncelălalt, procedarea fiind contrară firii adevărate a lucrurilor, ea nu a putut pro­duce decât rezultate artificiale, de o du­rată efemeră.

Curentul latinist apare în Transilvania pe Ia sfârşitul secolului al 18-lea, odată cu prima încercare gramaticală asupra limbii noastre, cu „Elementele" părintelui Samuel Micu, scoase Ia lumină de :Gh. Şincai. Care-i părerea ambilor autori asupra limbii române? Limba română este o „corup-ţiune" a limbii latine clasice, „corrupta ro­mana sive latina" fin prefaţa din 1805J. Acest mod de a vedea, se află magistral expus în capitolul „Gramaticei Daco-Ro-mane" unde se tratează despre derivarea vorbelor româneşti din cele latine. Acolo ni se dă regula infailibilă, că n'avem de cât „a strica" vorbele latine pentru a că­păta forma corespunzătoare românească. „ Voces latinas sic corrupe, ut fiant daco-ro-manae sive valachicae"

Din capul locului, se vede dar indicat într'un mod foarte clar că misiunea grama­ticului este de a determina o apropiere din ce în ce mai desăvârşită între formele actuale alé limbii şi între prototipul lor, aşa cum el se oglindeşte în limba lui Virgiliu şi Cicerone. El nu se dă înapoi înaintea perspectivei de a crea un abis între limba grăită de un neam întreg şi între una meşteşugită şi cunoscută numai unui mic număr de admiratori ai trecutu­lui. Mai mult încă, aci nu numai tendinţa era greşită, dar însuşi punctul de plecare

era cu desăvârşire falş, întrucât nu latina clasică, ci dimpotrivă cea vulgară servise de substrat atât limbii române, cât şi celor­lalte limbi romanice. E aproape de mirare cum această premisă neîntemeiată, acest „proton psevdos", a fost în genere adoptat de către reprezentanţii şcoalei ardelene până la T. Cipariu.

Dar să revenim la „Elementele" lui Klein-Şincai şi să vedem influenţele pe care a-pariţia acestei cărţi le-a produs asupra con­temporanilor, căci intr'adevăr sunt demne de relevat. Chiar în acelaş an, oculistul german Molnar de Müllersheim, o prelucra în nemţeşte şi o apreciază ca „ein Schätz­bares Werk", iar căpitanul austriac Sultzer, s'a folosit de ea, cu oarecari mici rezerve în lucrarea sa „Istorie a Daciei transalpine",după cum înrâurirea ei se resimte tot aşa de e-vident şi în gramatica românească a lui Radu Tîmpea.—Cu toate părerile poate de multe ori prea elogioase, pe care mai sus numit i le-au făcut, elogii într'o măsură jus­tificate ţinând seamă de spiritul timpului— îmi iau permisiunea să privesc opera susnumită, din alt punct de vedere, prin prisma celei mai nepătate obiectivităţi. Am arătat că pentru Klein-Şincai şi pentru ur­maşii lor, punctul de plecare era latina cla­sică, în loc de acel „sermo rusticus", care provenit din ,prisca latinitas", a avut apoi o desvoltare cu totul deosebită; pe când una rămăsese staţionară şi oarecum crista­lizată în nişte forme stereotipe, ce se trans­miteau pe cale educativă sau literară, cea­laltă, participând la perpetua mobilitate a a oricărui grai, în circulaţia-i plină de viaţă, s'a îndepărtat din ce în ce mai mult de cea clasică — de latina clasică.

A reduce pe una Ia tipul şi factura ce­leilalte, era o întreprindere pe atât de lipsită de temei, pe cât de periculoasa în consecinţele ei. In adevăr, evoluţia unei limbi nu sé face după un şablon literar sau clasic, ci ea urmează o cale particulară, condiţionată de evenimentele istorice, poli­tice, sociale etc, De aceea un principiu atât de arbitrar ca cel inaugurat de şcoala ar»

deleană, nu a produs, odată pus în apli­care, de cât rezultate dezastruoase, în spe­cial în ceea ce priveşte evoluţia limbii.

Voi încerca să urmăresc, pas cu pas, trep­tata desvoltare a curentului latinist, dela primele încercări încă timide ale lui Klein-Şincai, până la consecinţele extreme din „Tentamen Criticum" şi până la absolu­tismul „Dicţionarului" şi „glosarului" aca­demic. Prima aplicaţiune de acomodare a p r e s e n t u l u i l i n g u i s t i c cu trecutul o face chiar Şincai când susţine în prefaţa celei de a doua ediţii: „Nici să te miri iubite cititorule că am schimbat sau scurtat unele cuvinte, care până acum într'un alt chip s'au răspuns, căci în originalul limbii noastre, mai întâiu aşa i-au răspuns trăgându-se dela latineşte, de pildă sore (lat. sol) în loc de soare, omeni (lat, homines) nu oameni, duo (lat. duo) nu două şi aşa m. d. Această procedare are într'adevăr un caracter cu totul mecanic. Se înlătură particularităţile cele mai marcante, care au făcut în cursul se­colelor un idiom româneasc şi naţional şi în loc de a se ţine seamă de spiritul limbii, se sacrifică evoluţiunea aşa de lo­gică şi normală, în folosul unor vederi subiective şi eronate. Făcând abstracţie de toate influenţele la care în mod fatal fusese expusă limba, se trece cu buretele peste acest proces al timpului şi se redă graiului o pretinsă formă primordială.

O formă ca soare este românească, iar nu latină şi nu poate fi românească decât ex­clusiv sub această formă De la latinescul sole până la românescul soare, au trecut secole şi a fost cu neputinţă, ca într'un răstimp atât de îndelungat, o limbă vie să nu se modifice. Ea a suferit sub îndoita influenţă a mediului şi-a elementului etnic toate aceste schimbări fatale în evoluţia istorică a unei limbi, elemente care au înti­părit limbii române o fizionomie particulară şi i-au creiat o proprie individualitate în complexul celorlalte limbi romanice.

la singura vorbă soare se oglindeşte o parte din vicisitudinile graiului românesc şi

tocmai ia cele 2 modificări fonetice care i s'au adus, residă caracterul său propriu naţional, şi-1 îndepărtează de forma-i iniţială.

Dacă Klein şi Şincai se mulţumesc cu o formă ca sore în loc de soare, Iorgovici şi Tîmpeanu fac în observaţiile lor un pas mai departe în direcţia radicalismului lati­nizant. „Am descoperit", spune Iorgovici, că într'unele vorbe 'nvăluite în groasa negură a necunoştinţei regulelor gramaticii s'au s c h i m b a t unele în altele m a i aspre, precum în loc de sole zicem sore, pentru sale, sare ş. a. m, d.

Aceeaşi părere o susţine şi unul din cape­tele cele mai judicioase, un linguist şi filo­zof adânc, cum îl clasifică Papiu Ilariu. De­sigur părerea şi greşeala e cu atât mai mare, cu cât ea este anterioară unor păcătuiri exagerate.

Primul filolog ardelean, care pare a pose­da idei ceva mai solide despre originea limbii române, e fără îndoială P. Maior, In „Dialogul" pentru începutul Românilor dintre Nepot şi Unchi, dialog ce figurează în fruntea lexiconului dela Buda (1825), ches­tiunea se elucidează; de unde se trage începutul ţesăturii limbii care azi în gura Românilor s'aude ? Apoi la această întrebare nepotul, implicit P. Maior, mai adaugă că sunt 2 ipoteze, două păreri: 1) că limba ro­mânească e stricată şi degenerată din floarea latină ; 2) că erau două l i m b i latine, una grăită de popor şi una de învăţaţi, şi din care s'o fi trăgând limba română nu se ş t i e precis. P. Maior respinge părerea admisă de Klein-Şincai, Iorgovici şi mai târziu de alţii, susţinând că limba Romanilor e x i s t ă şi se perpetuiază şi astăzi în gura Românilor. Dar p e când l a t i n a vulgară transportată în celelalte provincii, s'a alterat în contact cu populaţii indigene, în Dacia ea a rămas neatinsă. Şi mai explicit îşi expune Petru Maior părerile sale în „Disertaţia pentru începutul Limbii ro­mâneşti" înserată în „Istoria sa pentru în­ceputul Românilor în Dacia", lata extras partea cea mai principală din pasagiul în chestiune: „Limba românească e acea limbă

latinească comună care la începutul sutei a doua era in gura Romanilor şi a tuturor Italienilor.,.. D a r pentrucă această limbă a suferit schimbări mari în Italia, urmează că limba română e cea mai curată limbă latină a poporului roman celui vechiu, cu mult mai mult decât limba italienească de acum, şi deşi elementul slavon e oarecum representat, totuşi el nu s'a atins de „ţesă­tura limbii româneşti cea din lăuntru".

Petru Maior are meritul necontestat, de a fi întrevăzut originea vulgară, iar nu cla­sică, a limbii române. Această concluzie justă îl conduce tutuşi la o serie de conclu-ziuni din cele mai paradoxale. Pe când pen­tru predecesorii săi, latina literară nu era decât o veche latină, P, Maior, identificând într'un mod arbitrar limba română cu latina vulgară din epoca republicei, o consideră pe cea dintâiu anterioară latinei vulgare şi conchide că româna e mama limbii latine. El împinge o asemenea identificare până a-colo, încât susţine că Iulius Cesar vorbea româneşte cu soldaţii săi.

Să relevăm unul din argumentele sale şi anume natura articolului definit. Postpune­rea articolului ar fi preitalică, dar această prepunere la Italieni ar fi de origine ger­mană. Emiţând această teorie nedemonstrată şi în acelaş timp neclară, P. Maior ajunge totuş Ia bizara concluzie; „Măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fica limbii latine, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei la­tineşti". Lucru curios. Iar principiul romani­tăţii limbii noastre, departe de a fi fost fe­cund şi folositor, pe iniţiatorul său 1-a condus la un mod de a vedea diametral opus is­toriei şi etnologiei.

După P. Maior, ajungem la prima publica-ţiune linguistică a răposatului Laurian „Ten-tamen Criticum", c e a m a i îndrăsneaţă, cea mai adâncă şi cea mai filozofică cerce­tare de limbă, ce se poate concepe. Păcat numai că materialul elaborat în această filo­zofică cercetare nu aparţine limbii române, ci unei limbi ideale, a cărei gramatică şi vo­cabular, autorul se încearcă a le constitui

pe cale inductivă. Pentru a vă forma o idee despre acest „Tenlatnen Criticum", voi da în­ceputul unuia din cele 4 variante, prin care autorul a tradus Tatăl nostru:

Petre nostru, qui esci in celi, sanctifisce-se nomen teu, advenia regnu teu etc.

Acest specimen de limbă, cred că v'a e-dificat perfect asupra lui P, M. Ceea ce voi încerca să fac. e să explic acest lucru. Ex­plicaţia e simplă, mai simplă decât vă în­chipuiţi. Tot trecând dela un tip lingu-istic la altul, autorul nu a simţit că terenul îi scapă şi se pomeni pe neaşteptate plu­tind într'o limbă ideală, care nu mai avea cu cea reală decât o analogie aproape im­perceptibilă.

Acela însă care prin vastele sale cunoş­tinţe, mai ales în domeniul literar al trecu­tului, poate fi considerat ca reprezentantul prin excelenţă al etimologismului transilvă­nean, e Timotei Cipariu. El a imprimat o nouă direcţie, a inaugurat studiul istoric al limbii noastre prin cercetarea amănunţită a monumentelor graiului. Totuşi, rămas străin de progresele linguistice ale secolelor, în loc de a vedea în limbă opera inconştientă a naturii umane, care nu poate fi radical mo­dificată, decât odată cu firea însăşi a noţiu­nii, Cipariu împărtăşeşte credinţa secolului al 18-lea despre perfecţionarea artificială a graiului. Iată pentru care motive nimic nu-1 împiedică pe Cipariu să se exprime: „A reduce limba la o formă mai omogenă, mai primitivă, e necesar şi pentru dânsul acţiu­nea continuă a timpului, a progresului, asupra transformării limbii, este ca şi cum n'ar exista. Influenţa seculară a elementului et­nic trebue să dispară înaintea voinţei ener­gice a gramaticului. Formele moderne, neaoş româneşti, mai mlădioase şi mai sonore, a-par în ochii săi contrare structurii lim­bii; lui îi trebue forme ţepene şi greoaie, iar nu cele uşoare la rostire şi plăcute la auz.

Pironit în făgaşele trecutului, gramaticul împovărat de erudiţie, devine incapabil de a aprecia progresele actualităţii.

Drept încheere a celor expuse până aici, ţin să adaug că: activitatea învăţaţilor tran-

silvăneni, apare într'un timp când Româ­nii aveau de luptat cu nişte greutăţi aşa de mari. Transilvania nu era atunci un raiu pentru Români, sau un pământ al dreptăţii şi al libertăţii. Iar încercării de desnaţio-nalizare şi distrugere pe care străinii o făceau, nu i se putea opune ca veto ca­tegoric de cât acest avânt de redeşteptare

naţională, călit la flacăra latinităţii noastre atunci în floare, pe care învăţaţii transil­văneni o propovăduiau mereu, de multe ori chiar exagerat, căci focul sacru nu le lipsia şi era alimentat chiar de asupririle pe cari ei au trebuit să le îndure.

T E O D O R E S C U Ş T E F A N C L . VI A .

El* IG HA Af £ . Unui advocat Din carte multe-ai învăţat De vreme ce eşti advocat. De-acuma poţi ca să pledezi Şi liber eşti să 'nfometezi.

Unui egoist Eşti egoist, o ştim prea bine Şi totul vrei doar pentru tine. N 'ai da un ban la cerşetori Chiar dac 'ai şti că mâine mori.

Cuiva. Şi când îţi zic om de nimic Mă cerţi şi te burzulueşti. Să nu te superi fiindcă 'ţi zic Ci supără-te, findcă eşti.

F A Pe 'ntinsul de ape e negură deasă

Şi valul prea mare ; Din 'nalte talazuri se 'ncearcă să iasă

O barcă pe mare.

l/nuia care vrea să fie., lăudat. Facut-ai nişte epigrame Numai ca să fi lăudat De-aş vrea să văd, care sunt bune Toate ar fi de lepădat.

D U M I T R E S C U C O N S T A N T I N C L . III В

R U L. Acolo, departe s 'aprinde deodată

Făclia, dând vieaţă. Puterea revine de cum se arată

Lumina prin ceaţă.

Iar teama tot creşte, că 'n spate şi 'n faţă Aproape-i limanul şi calea e dreaptă. E noapte adâncă. îndemn dă o rază

Pierzarea nebună îi este de soaţă La cei ce prin neguri, abea o aşteaptă Şi moartea o stâncă. In suflet să cază.

R A D U L E S C U C O N S T A N T I N C L . V S .

PANEGIRICUL ROSTIT d e c l c v i . 1 iV'ICOI i SIV C K .

LA 1 Н О Л К 1 1 Л C O I I C . l l A I

f H O R I A I. A R D E L E A N U tlin Claso IV-Ä A.

S'a s t ins în început de pr imăvară , un început de vieaţă. Horia al nostru, p r ie ­tenul iubit de întreaga clasă a IV-a A, ne părăseş te fără să se mai întoarcă.

A fost coleg bun, vesel ş i nu ne a-mint im să ne fi făcut vre-odată ceva rău. Veşnic râzător, unde apărea el, apărea veselia. De când l-am cunoscut îl ş t iam băiat bun, silitor, bun cama­rad şi gata s ă ia apă ra rea celui pe care-1 credea năpăstui t . In pragul intrări i în cursu l superior , în pragul t inereţii şi nădejdilor părinţilor, ne lasă şi s e duce în lumea celor drepţi , în e ternul din care a venit.

„Din codru rup i o rămurea , Ce-i p a s ă codrului de ea ; Ce-i p a s ă unei lumi întregi, De moar tea mea" , a sc r i s poetul.

Da, e d r e p t ! Codrului nu- i pasă , lu­mii nu-i pasă , dar copacului ? Dar ta­tălui care-ş i vede idealul prăvăl i t la picioare ? Dar mamei care s 'a sacrificat, care-a suferit, care şi-a făcut nopţile albe să-şi c rească speranţa ş i sprij inul bă t râneţe lor ? Dar nouă, colegilor lui, pe cari moar tea lui ne opreş te din jocul şi visul copilăriei şi ne ara tă cu un ceas mai de v r e m e tr is ta real i ta te a vieţii. Noi toţi p lângem şi t rebue să plângem, a lă tur i de neconsolaţi i păr inţ i .

Nu Horia, tu n 'a i m u r i t ! Nu ne vine să c r e d e m ; nu putem pr icepe vârtejul vieţ i i ; eri ai vorbit, ai r â s , erai cu noi ; azi t rupul jos, sufletul în rai . Te-ai d u s şi odată cu t ine dusu-s ' a veselia păr in­ţilor, a celor ce te-au îndrăgit , a cla-

Elevu l Hor ia I. A r d e l e a n u

se i noas t re întregi. Nu, tu nu eşt i mort . In sufletul nostru, vei fi veşnic , e te rn . Vei fi cu noi în examene , la lecţii, p r e ­tu t indeni în clasă ş i în liceu. A ş a ţi-a fost dest inul . F iecare avem un d r u m în vieaţă, de la care nu ne pu tem abate . Şi cel a juns la capăt, şi cel opr i t în d r u m tot la Domnul ajung.

Regreta te Hor ia ! Din naltul cerului , unde cetele îngereşt i îţi călăuzesc pr imi i paş i , a lă tură rugii noas t re fierbinţi că t re Dumnezeu rugămintea ta ş i fă ca lacr i ­mile noas t re să ducă al inarea suferinţei fără de margini a părinţi lor tăi.

Cât pen t ru tine, amint i rea ta ne va r ă m â n e veşnic în inimă ş i veşnică îţi va fi pomenirea .

] c S i ÎSS a j

P ă d u r e în m u n / e . í/л ^'/as singuratic răsună mereu In şopot de apă; isvorul cristal, O undă, un cântec, căderea un smeu, Ce trece în sbucium un val după val.

Pădurea-i o taină de-un verde frumos, Ce-aruncă din sine ispile pe căi ; Masivul de strajă, privind fioros, E mândru că-i singur în secotii săi.

Nu-i urlet de fiară, sălbatec pământ, Ci-o face adâncă în fapt de amurg; Nu-i vieaţa străină; în tot numai cânt De râuri, părâuri, ce 'n clipe se scurg.

Coboară acum din cerul senin, Din bolta albastră descântec bătrân Şi raze 'moşite pe brad şi anin. Un freamăt de frunze aicea-i stăpân!

R A D U L E S C U D. C-TIN C L . V B .

C R O N I C A ŞTIINŢIFICĂ.

ASTRONOMIE. Vechimea Pământului.

Vechimea Pământului a fost discutată la congresul „Societăţii americane de Fizică" şi al „Societăţii Astronomice a Pacificului". Toate metodele cunoscute au fost examinate. In urma unor minuţioase cercetări, s'a ajuns la concluzia că, vârsta pământului e cu­prinsă între 1850 şi 3500 milioane de ani.

Zăpezi în planeta Marte.

D-l E. M. Antóniádé a constatat că, în planeta Matte, zona polară dela Nord, pare mai întinsă în acest an decât ar fi trebuit să f ;e, după calculele făcute dela 1856 ; el pune în legătură acest fapt cu perioada actuală de minimum de activitate solară.

D-l d 'Azambuja a remarcat că atmosfera rarefiată şi foarte adesea curată din Marte se potriveşte mult mai bine decât a noastră, care e atât de complexă, la observarea variaţiunilor intensităţii radiaţiunilor solare. După Abbot, aceste variatiuni nu pot cons­titui în n'ci un caz, decât o foarte uşoară modificare a înfăţişării. Cea ce trebuie re­marcat din rezultatele obţinute de D-l An­

tóniádé este stabilirea unui raport între două fenomene : zăpezile boreale din Marte erau în 1933 mai întinse decât ar fi trebuit să fie în 1933 şi 1913—1914, şi zăpezile australe mai întinse decât în 1924, peri­oada de minimă a soarelui; şi în 1903, doi ani înaintea unui maximum, zăpezile bore­ale erau mult mai reduse decât le preve­deau calculele.

FIZICA.

Solidificarea Azotului.

Cercetările profesorului P. W. Bridgman au arătat că punctul de topire al azotului care era 633 C. la presiunea de 1 atm. urcă la temperatura de 149 C, la presiunea de 6000 atm,; creşterea volumului la topire trece dela 0,072 la 0,026 cm. iar căldura latentă de topire urcă dela 218 la 346 kgm.-cm,

Isotopi platini.

Măsurătorile spectrografice făcute de chi-miştii germani Barbara, Fuchs şi Hans Hof­fermann, duc la concluzia că există trei isotopi ai platinei cu greutăţile atomice

194, 195 şi 196 al căror raport de ames­tec este 5î8:8.

Existenta isotopilor 198, 197, 193 şi 192 nu este exclusă, dar prezenţa lor trebue să fie de mai puţin de 10 ori mai mică decât aceia a isotopului 194,

Bogăţia stratosferei în hélium.

Profesorii F. A. Paneth şi E. Glückauf dela Universitatea Imperială din Londra, au găsit că la o înălţime de 18 km. procentul heliului în probele de aer prinse de ba­loanele sonde era constant, dar la înălţimea de 21 km. procentul de heliu creşte cu peste 8%.

Densitatea apei grele

Chimiştii norvegieni L. Tronstad, J. Nordhagen şi J. Brun, au găsit pentru den­sitatea apei grele la 20 numărul 1,10714. Densitatea apei curate, conţinând mai puţin de 1,200000 apă grea, ar fi de 0,9999815.

ZOOLOGIE.

Populaţia numerică a unui cuib de termite.

D-nii: F, G. Holdaway, F. J, Gay şi T. Greaves au publicat rezultatele cercetării or

făcute de ei asupra populaţiei unei colonii de termite. Aparţinând genului Eutermes exitiosus din Australia, dimensiunile colo­niei în chestie erau de 3 picioare în lungi­me, 3 lăţime şi 19 înălţime.

Numărul de locuitori era cuprins între 747.000 şi 1,806.500- Proporţia relativă a diferiţilor indivizi d í n colonia cea mai populată a fost d e : 1,561.400 de lucrătorii, 201,000 războinici şi 44 100 nimfe,

TECHNOLOGIE.

Pahar supra dur.

Doctorul Willi M, Cohn dela Universi­tatea din California a dat la reuniunea Societăţii de Electrochimie americană amă­nunte asupra fabricării unui pahar foarte rezistent pentru acizi. Se fabrică din bas­toane de bioxid de zirconium (Zr. O) în­călzite într'un cuptor special, î n care lumina solară este concentrată cu ajutorul unei oglinzi gigantice, atingând aproape tem­peratura de 3000 gr. Paharul de zirconium poate fi încălzit până la incandescenţă şi apoi pus în apă rece, fără să plesnească; duritatea sa se apropie de aceea a „car-borundum"-ului.

T E O D O R E S C U Ş T E F A N C L . V I A .

P a g i n a t r a d u c e r i l o r .

SFto n a n .

Papagalul. (LE POROQUE1J

Evadând din colivie, un limbut de pnpagal, S'aşeză într'o dumbravă Şi luând o voce gravă,

Cum îşi ia adesea prostul ce se crede genial

Se - adresă la păsărele Cari cântau pe rămurele ; „Glasul vostru nu-l admir! „Astfel, tu, privighetoare

„Ai lungimi supărătoare, „Cânţi duios, dar fără şir;

„Şi-unde pui, c'a tale triluri паи cadenţe [muzicale.

,,Tu, canarule, nai voce; Proaste-s cânturile [tale „O, sticlete conabiu!

„Cât priveşte ciocârlia, ea putea să cânte bine, „Dacă maistru ea pe mine, „Mă avea de timpuriu. ,,In sfârşit, orice aţi face,

„Păsărelelor, niciuna, n aveţi darul de a-mi [place !

Ca urmare, prea firească, spre-a'ntări al său [cuvânt,

Cum o biată cântăreaţă şi'ncepea frumosul [ cânt, Papagalul cu 'ndârjire, Versul dulce-l risipea, Fluerând prelung, subţire,

Şi artista amuţea. Plictisite de purtarea-i îndărătnică, bizară, Păsărelele pădurii într o zi se adunară. Şi, la el venind grăiră'. „Căniăreţule de soi, „Tu ce critici glasul nostru şi faci mare

[tărăboi, „Fluerând, nu mai încape nici o urmă de

[îndoială „Că eşti mare profesor. „Fă-ne dar puţină şcoală

„Si desmeardă-ne o clipă cu-al tău glas [fermecător!

La această neaşteptată şi'nsutită rugămmte, Scărpinăndu-şi moţul falnic, ce-adumbrea în-

[gusta-i minte, Papagalul zise'n fine, deschizând enormu-i

[cioc, „Doamnelor, eu fluer bine, dar să cânt

[nu ştiu de loc. Pătraşcu l. Paul

c l . v A.

Щ ж №

C e i patru fraţi Sunt patru fraţi ce vin ades Să ni se plimbe 'n ţară Şi fiecare vine-ales Spre noi cu-a sa comoară.

Cu voe bună şimbrăcat In verde, primul vine Şi'n svon de lire parfumat Stă, flori prin pomi s'anine.

Mai vine, al doilea fârtat Soseşte şi presară Flori îmbrăcate'n straiu bogat Şi grâne multe'n ţară,

Al treilea, сап alte daţi Ne umple magazia Cu fel de fel de bu-iătăţi Ce scaldă'n larg câmpia,

Când vântul şueră pustiu Prin codri fără vieaţă. Soseşte-al patrulea, târziu Cu sloiuri mari dc ghia(ă.

Şi-acum îmi veţi răspunde voi Cine sunt fraţii care, Au fost descrişi mai sus, şi-apoi Ii ştie fiecare.

D u p ă S c h i l l e r

P Ă T R A Ş C U Í. P A U L C L . V A .

^4s&3 П::::5: Гйй^

C R O N I C A l O C U R l C O

ŞARADA.

Şarada aici propusă Nu e greu de deslegat, Intâiu trebue descompusă Şi pe urmă ai aflat : Partea 'ntâia nu-i mister Ci-i pe pământ şi în cer ţ Partea doua deşi-i mic Face treabă de voinic ; Partea treia este sfinxul Ale cărui jocuri iubiţi ; Iar a patra este firul Ce'n urzeală îl găsiţi, Şi apoi ca să termin Toate acestea reunite Daţi de un animal marin,

ENIGMA.

Punând numele unui om lângă un verb, la indicativul prezent, persoana 2 singular, vom găsi numirea unei capitale a unei ţări din Europa.

CARTE MAGICA.

Alexandru Popescu

Care e sfinxul d-lui Popescu ?

2) Să sc găsească profesiunea d-lui

S Titu T. Sorin

ŞARADA.

Din literele: A, A, F, L, L, M, O, P, R, R, R, S, U, U, să se găsească una din operile d-lui Cezar Petrescu,

ENIGMA.

Schimbând într'o ordine anumită numele unui aparat muzical, daţi peste numele unui mare rege persan.

ŞARADA.

Parte întâiu de vreţi să ştiţi La toţi arborii-o găsiţi, Iar a doua îi numeral Poreclit şi cardinal; Ambele de le uniţi Sărbătoare-o să găsiţi.

ENIGMA.

Ce pronume inversat ne arată numele unui sfânt care a suferit mult ?

W E N T Z j G R I G O R E C L , 11 C .

ŞARADA.

î. Prima parte o găseşti De o cauţi printre peşti, Iar a doua, mică mare, Mereu cere de mâncare, Dacă le împreunaţi Un obiect casnic aflaţi.

II. Prima parte, domnilor Se găseşte la vapor, A doua de-o căutaţi Pe la case o aflaţi, Una cu-alta împreunată Uneltă de cismar arată.

I O N E S C U N. I O A N c l a s a 7 lt.

1) 14 1 18 22 13 15 2) 4 22 12 3 4 1 15 3 3) 13 15 3 13 25 11 4) 25 17 12 3 22 21 2 22 14 3 5) 4 3 19 3 14 13 3 6) 1 17 21 11 9 9 15 17 21 22 4 3 7) 13 25 3 18 3 21 1 18 15 8) 21 17 3 19 13 15 3 10 11 25 11 21 17 3 14 3 9) 12 17 12 15 21 13 15

10) 1 3 25 3 7 15 3 9 15 11) 19 9 17 22 15 14 22 12) 1 17 12 22 1 13) 4 11 2 15 9 15 14) 4 15 3 9 15 1 3 25 21 3 2 3 9 11 9 15) 10 3 1 9 22 4 15 19 3 14 13 15 16) 18 11 12 17 25 22 14 13 17) 4 25 3 12 3 22 1 18) 5 3 14 14 3 15 3 15 15 14 1 11

11 22

Gen de scrieri, căruia îi aparţin multe lucrări ale lui Caragiale. Numele unui profesor conducător al soc. I. L. Caragiale. Genul literar în care a excelat Caragiale. Piesă de teatru, tradusă de Caragiale. Operă dramatică a lui Caragiale. Erou al unei farse a lui Caragiale. Alt erou al lui Caragiale. Comedie de Caragiale, Nume dat de Caragiale amintirilor lui. Cel mai mare autor de comedii al nostru. „Umbra" lui Caragiale. Calificativ dat lui Caragiale pentru comediile lui, Altfel de scrieri ale lui Caragiale. Altă comedie a lui Caragiale. Nuvela psihologică de Caragiale. Alt calificativ dat lui Caragiale pentru comediile lui. Gen teatral, în care a scris Caragiale. Mare scriitor român.

I-II Cea mai bună comedie a lui Caragiale,

TARI M. C t . . V I A .

E R A T Ă :

La pagina Rândul Coloana In loc de: Se va citi:

2 23 I mână mâna 3 7 I va vor 6 7 I disigur desigur

15 18 II familiile familia 15 20 II reasemă reazemă 16 21 I cade cădea 20 5 II şi astăzi nu> şi astăzi nu ? 21 1 II monstruase monstruoase. 26 27 I acţiunei acţiunii. 26 43 I se va pune punct după: mai mult. 26 25 II luii lui, i 26 30 II re- reu-27 23 I obrazul care-i obrazul celei

care-i 27 34 I Luly Luli 27 34 II Dodaia Dadaia 30 8 I Coroana Comoara 30 11 II desemarea zugrăvirea

C A N C E L A R I A LICEULUI

Biblioteca Şcodei Secundare

bBiblioieca Şcoalei Secundare", având în vedere însemnătatea educa­tivă a citirii elevilor în afară de şcoală, urmăreşte scopul de a edita numai lucrări educative, atrăgătoare, ieftine, care să formeze gustul şi deprinderea de citire sănătoasă şi să îndemne la muncă şi gândire personală.

• De curând au apărut următoarele numere: No. 4 — „Doamna Rosett i" (1848) traducere din Jules Michelet

de subsemnatul (10 lei). No. 6 — „Inventatori ş i în temeie tor i d e industri i" (5 biografii,

trad. şi prelucrare de subsemnatul (10 lei). No. 8 — „Fiul c e l pierdut", dramă în 3 acte de d-1 N. Iorga (30 lei). No. 9 — „Citirea e l ev i lor în aiară d e şcoală . Societăţ i le de Lectură. Bibl ioteca Şcoa le i Secundare", încercare

pedagogică literară de subsemnatul (15 lei). No. 10 — „Snoave" culese din popor şi publicate de subsemna­

tul (10 lei).

• Numere mai vechi sunt: No. 1 — „Spre Centrul Pământului" roman ştiinţific - educativ,

prelucrat de subsemnatul. No. 2 — V. Alexandri „Trei convorbir i cu N a p o l e o n III". No. 3 — „Ovidiu Şicană", Teatru de /. A. Bassarabescu. Nc. 5 „Drapelul", traducere de Z. Bărbulescu. No. 7 „Pentru Basarabia" texte de subsemnatul.

• Vor apare în curând: No. 11 — A n e c d o t e l e lui Petre Liciu. No. 12 — Vorbind copii lor (oamenii aleşi ai ţării şi-ai omenirii —

a împărţirea premiilor). No. 13 — Gura du lce mult aduce, comedie într'un act. de Duver-

nois, localizată de D-na Caterina I. A. Bassarabescu. Pentru orice informaţiuni a se adresa subsemnatului

2>. Munieanu-Râmnic

„Gazeta Cărţilor" publicaţie de bibliografie, literatură şi cultură generală, apare în Ploieşti, sub direcţiunea d-lui Profesor D. Munteanu-Rămnic Redacţia şi administraţia : Sír. Zagoriţ No. 1.

R E D A C Ţ I A Ş I S E C R E T A R I A T U L I a D - I P R O F . №. I. S I M A C H E

S l r . G h i f ă A l e x i и, 8 P L O I E Ş T I

1 9 3 6

„ C A R T E A R O M A N E A S C A " L I B R Ă R I E , :- : T I P O G R A F I E , :- : L E Q Ä T O R I E D E C Ä R | I

P L O E Ş T I

Pre ţu l Lei 1 5 .