UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA ISTORIE

REFERAT LA ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ

-DOMNIA LUI LUDOVIC AL XIV-LEA -

REFERENT: CIUREA GEORGE

PROFESOR: LECT. UNIV. DR. ŞERBAN IONUŢ

DATA SUSŢINERII: 26.11.2013

2013

DOMNIA LUI LUDOVIC AL XIV-LEA. POLITICA SA INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a fost unul dintre cei mai importanţi regi ai Franţei şi simbol al monarhiei absolute. În cei 72 de ani de domnie, Franţa a devenit o putere europeană de prim rang, având realizări şi în alte domenii decât cel politic, cum ar fi economic sau cultural.

DOMNIA LUI LUDOVIC AL XIV-LEA ÎN TIMPUL REGENŢEI MAMEI SALE ŞI A LUI MAZARIN (1643-1661)

La moartea soţului ei (Ludovic al XIII-lea), Ana de Austria devine regentă, micul Ludovic având numai 5 ani. În regenţă, aceasta era ajutată de Jules Mazarin, un carierist italian şi lipsit de scrupule, prim-ministrul Franţei. S-a vehiculat faptul că cei doi ar fi fost căsătoriţi în secret. În perioada copilăriei sale, Ludovic al XIV-lea a fost afectat de evenimentele petrecute între anii 1648-1653, când s-au desfăşurat un şir de revolte numite Fronde ( fronde – praştie, „arma” parizienilor). Parlamentul, nobilii conduşi de familia regală, chiar şi Gaston, unchiul regelui, îl vor sfida pe Mazarin. Acesta din urmă va fugi din ţară, iar regina va manevra cu disperare între facţiunile aflate în război. În aceste condiţii, regele-copil va fi purtat din loc în loc. În anul 1653, Frondele sunt învinse, mai degrabă din cauza neînţelegerilor dintre şefii acestora1.

Un alt eveniment important din această perioadă este semnarea tratatului de la Pirinei (semnat în Insula Fazanilor la 9 noiembrie 1659). Prin acest tratat, Franţa primea provinciile Roussillon şi Artois, precum şi o serie de cetăţi fortificate (Landrecies, Le Quesnoy, Thionville, Montmédy) de-a lungul frontierei nordice a Franţei, dând o siguranţă centrului regatului. Trupele franceze primeau dreptul de liberă trecere prin ducatul Lorenei. În plus, tratatul a fost dublat şi de căsătoria matrimonială dintre Ludovic al XIV-lea şi una din fiicele lui Filip al IV-lea, Maria Tereza, iar aceasta renunţa la toate drepturile ce îi reveneau ei şi copiilor ei asupra succesiunii Spaniei. Pentru lucrul acesta, Spania trebuia să ofere anual Franţei 500.000 de scuzi de aur. Spaniolii obţineau iertarea lui Condé, fost general francez care, între timp, trecuse de partea spaniolilor. În plus, francezii mai primesc oraşele Avesnes, Philippeville şi Marienburg. Astfel, tratatul de la Pirinei, completat de cel de la Westfalia, reprezenta triumful Franţei în Europa şi deschidea o nouă epocă în istoria continentului2. La 9 martie 1661, prim-ministrul Mazarin moare, iar regele, trecut de vârsta copilăriei, având deja 23 de ani, va face o schimbare majoră în domnia sa.POLITICA INTERNĂ A LUI LUDOVIC AL XIV-LEA (1661-1715)

La 10 martie 1661, la numai o zi după moartea lui Mazarin, Ludovic al XIV-lea a convocat oamenii care conduseseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier (cel care reformase armata), Fouquet (strălucit supraintendent al finanţelor), Séguier (cancelar),

1 Richard Wilkinson, Ludovic al XIV-lea, Franţa şi Europa, Ediţia a II-a, Editura All Educational, Bucureşti, 2001, p. 5. 2 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 379-380.

1

Brienne şi Lionne (care se ocupaseră de politica externă). În timp ce fiecare priveau pe tânărul rege şi se întrebau cine va fi noul ministru, Ludovic aruncă bomba. El însuşi va fi primul-ministru. Este demn de consemnat episodul întâlnirii cu mai marele adunării clericilor, unde regele va fi întrebat cineva fi prim-ministru. Răspunsul a venit prompt şi sec: „Mie, domnule arhiepiscop, mie.3”

Un merit deosebit în guvernarea eficientă a regelui este faptul că acesta se va înconjura cu colaboratori înnobilaţi de curând (Le Tellier, Hughes de Lionne, Fouquet şi apoi după dizgraţia acestuia de Colbert; începând cu 1671, grupul se măreşte cu Louvois, fiul lui Le Tellier şi cu Arnauld de Pomponne) şi care îi erau datori. E foarte adevărat faptul că aceştia făceau parte din două sau chiar trei dinastii ministeriale. Acesta va refuza sfaturile familiei regale sau ale marilor nobili care ar putea să îi conteste autoritatea4.

De unde venea eficacitatea aparatului guvernamental? Acesta provenea din Consiliul regelui, dar fluxul mare de probleme a făcut ca acesta să fie împărţit în secţiuni specializate. În vârf, este Consiliul suprem care poate fi considerat un guvern al regatului, în care intră membrii de stat (numiţi de către şi purtând numele de miniştri) şi unde se discută problemele cele mai importante ale regatului. Consiliul de corespondenţă se ocupă cu răspunderea scrisorilor din provincie. Problemele financiare sunt sub ordinea Consiliului de Finanţe. Sub preşedinţia cancelarului, Consiliul părţilor are competenţe administrative, legislative şi mai ales judiciare5. Cancelarul, de asemenea, răspundea de emiterea edictelor regale şi de supravegherea sistemului legal. În fine, în completarea guvernării se mai aflau secretarii de stat, în număr de patru, care răspundeau de război, casa regală de la Paris, cler şi marină, cel de-al treilea de politica externă, iar cel din urmă cu problemele protestanţilor6. Bineînţeles că toţi aceştia răspundeau în faţa regelui, dar aveau în subordine nişte adjuncţi.

Inspectorii regali de justiţie, poliţie şi finanţe îl reprezentau pe rege în provincie. Aceştia aveau menirea să îi supravegheze pe funcţionari, pe preşedinţii tribunalelor, menţineau ordinea, se ocupau de problemele de aprovizionare, de poduri şi de drumuri sau supravegheau asupra repartizării si receptării impozitelor. Fiind principali agenţi ai centralizării monarhice, reprimau fără milă tendinţele de independenţa ale nobilimii, ale suitelor princiare, ale parlamentelor, ale funcţionarilor, ale adunărilor provinciale sau ale oraşelor7.

Legat de politica internă, nu trebuie uitat faptul că Ludovic al XIV-lea începea deja să pună bazele monarhiei absolute. În ce consta aceasta? Monarhia absolută are la bază principiul atotputerniciei regale. Bossuet afirmă, în lucrarea sa Politique tirée de l’Écriture sainte, că „Slujirea lui Dumnezeu şi respectul pentru rege sunt unul şi acelaşi lucru […] De aceea Dumnezeu a pus în prinţi ceva sfânt.” Concluzia este una cât se poate de clară: regele este sfânt, autoritatea sa este absolută şi de netăgăduit8.

3 Richard Wilkinson, op.cit., p. 17.4 Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, State şi identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institutul European, Iaşi, 1998, p. 239.5 Ibidem.6 Richard Wilkinson, op.cit., p. 19.7 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 239.8 Ibidem, p. 237.

2

Cele mai importante figuri pe care Ludovic s-a bazat în perioada sa de glorie au fost Colbert şi Louvois, care vor reuşi să transforme Franţa.

Jean-Baptiste Colbert era genul de persoană dură şi ingrată, care avea pasiunea muncii, geniul administraţiei şi al geniului. Fiind ministru de finanţe, timp de 22 de ani, s-a străduit să facă reforme în domeniul acesta. În primă instanţă, Colbert uzitează la vechile metode de a face rost de fonduri. Finanţele erau un punct slab încă din perioada lui Richelieu. Ministrul va sili pe unii speculanţi să înapoieze din ce şi-au însuşit, va reduce dobânzile împrumuturilor publice contractate de Fouquet (demis în anul 1661 din funcţie) şi a predecesorilor săi în condiţii foarte dure9. În plus, Colbert va reorganiza Visteria de economii şi Consiliul de finanţe. Va stabili un buget de prevedere şi un stat real de socoteli; va încerca să micşoreze cheltuielile prin răscumpărarea funcţiilor devenite inutile, reducerea sau anularea rentelor şi descoperirea delapidărilor. De asemenea, creşte încasările urmărind scutirile abuzive şi controlând mai îndeaproape pe fermieri10.

Va realiza faptul că Franţa era dezvoltată din punct de vedere agricol, însă din punct de vedere comercial şi industrial era în urmă. De aceea, va atrage în Franţa muncitori şi ingineri din străinătate (sticlari din Veneţia, ţesători din Ţările de Jos sau turnători de cupru din Liège) şi va încuraja crearea manufacturilor, acestea fiind încurajate să se dezvolte prin măsura ca: monopoluri de fabricaţie, scutiri fiscale, subvenţii, împrumuturi. Va reuşi să desfiinţeze vămile interne din centrul ţării (cinci „mari ferme”) şi, principala sa realizare a lui a fost aceea de a-l îmbogăţi pe rege dezvoltând activitatea economică a ţării. Colbert considera că bogăţia unui stat consta în cantitatea de metale preţioase pe care acesta le deţinea. Aceasta nu putea fi sporită decât printr-un „război al banilor” împotriva celorlalte naţiuni, în care principalul scop era să câştigi cât mai mult, cheltuind cât mai puţin11. Cu alte cuvinte, Colbert dorea construirea unei flote comerciale puternice care să rivalizeze şi să o întreacă pe cea a olandezilor12 şi dorea limitarea (sau chiar eliminarea) importurilor din ţările străine, însă în acelaşi timp, Franţa să exporte cât mai mult13.

Tot el va acorda o mare importanţa marinei comerciale, deoarece începând cu anul 1668, va fi numit şi ministru de Externe. În perioada lui Mazarin, flota fusese lăsată de izbelişte, însă Colbert a făcut-o mai puternică ca niciodată. Va întemeia Brestul şi câteva porturi celebre precum Toulon, Brouage şi Rochefort14. În timpul său, se vor înfiinţa cele cinci Companii: Compania Indiilor orientale pentru comerţul cu mirodenii, Compania Indiilor occidentale care se ocupa cu comerţul de zahăr din insulele din America, Compania Senegalului specializată în

9 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol.2, De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 13-14.10 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 240.11 Ibidem, pp. 240-241.12 Colbert era cu adevărat impresionat de forţa comercială a olandezilor, care în comparaţie cu Franţa, era doar o ţară mică, dar prosperă.13 F. L. Carsten, The New Cambridge Modern History, vol. V (The Ascendancy of France: 1648-1688), Cambridge University Press, Cambridge, 1961, p. 241.14 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 16.

3

comerţul cu sclavii capturaţi de pe coasta Africii, Compania Nordului, concurentă a comerţului olandez în Marea Baltică şi Compania Levantului care viza comerţul în Mediterana orientală15.

De asemenea, va încuraja efortul colonial. Va popula Canada şi va introduce administraţia directă; va încuraja explorările lui Marquette şi Jolliet, care descoperă Mississippiul16, dar şi cea a lui Cavalier de la Salle, care va lua în stăpânire un teritoriu în aval de marele fluviu, pe care îl va denumi Louisana17. Pe lângă activitatea comercială, Colbert, în calitate de patron al industriilor şi al artelor, supraveghează reorganizarea tapiseriilor Gobelins şi reînfiinţează Academia de Pictură şi Sculptură18.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită activitatea legislativă a lui Jean-Baptiste Colbert, enumerând câteva din lucrările sale: Codul Ludovic (1667) – simplifică procedura civilă şi tinde să o unifice; Ordonanţa Penală (1669); Codul Comercial19.

Un alt personaj cu adevărat important a fost François Michel Louvois, fiul lui Le Tellier şi slujitor credincios a lui Mazarin, va încheia procesul de formare a armatei. În cazul acestuia, nu se poate afirma de originalitatea, cum este cazul lui Colbert, însă, în mod cert, Louvois a creat o armată puternică, care va reuşi să domine scena europeană vreme pentru câteva decade.

Dintre reformele din cadrul armatei putem nota următoarele lucruri: menţinerea organizării voluntare (care începe totuşi să aibă un caracter forţat), plata soldei fără întârziere, impunerea unei discipline severe, chiar brutală (chiar pe timp de pace), apariţia în infanterie a grenadierilor, în cavalerie a husarilor şi mai cu seamă a dragonilor, capabili să lupte pe jos, dar şi călare20. Măsurile luate de Louvois vor asigura suport pentru acţiunile lui Ludovic al XIV-lea în politica externă.LUDOVIC AL XIV-LEA ŞI RELIGIA

Catolic fervent, fiind sfătuit de Compania lui Iisus (sau iezuiţii), regele francez va dori să îşi impună punctul de vedere şi în ceea ce priveşte aspectul religios. În ceea ce priveşte acest aspect, se pot sublinia patru direcţii: lupta împotriva jansenismului, confruntarea cu practica chietistă, relaţiile încordate cu Papalitatea privind „Articolele galicane” şi, nu în ultimul rând, încercarea de exterminare a protestanţilor (hughenoţilor). I. Relaţiile lui Ludovic cu Papalitatea

Bătălia pentru dominaţia Bisericii franceze se dusese întotdeauna între papalitate, Coroană şi nobili. Încă din secolul XIV-lea, mişcarea cunoscută sub numele de galicanism, care dorea curăţarea Bisericii franceze de orice influenţa papală, atât în probleme spirituale, cât şi cele seculare. Într-o mare măsură, era o mişcare nobiliară, extrăgându-şi puterea din ambiţiile nobilimii franceze, care era nerăbdătoare să îşi extindă puterea atât asupra Bisericii, cât şi asupra

15 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 241.16 Vezi Mari exploratori (Cucerirea şi inventarea lumii), coord. Nadeije Laneyrie-Dagen, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2007, pp. 152-153.17 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 16.18 Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente, Editura Reader’s Digest, Bucureşti, 2006, p. 162.19 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 17.20 Ibidem, p. 20.

4

statului21. Deci, această mişcare era o ameninţare pentru Papalitate, dar, în aceeaşi măsură, şi pentru Rege.

Problema iscată cu Papalitatea s-a pornit în anul 1673 de o declaraţie regală prin care Ludovic al XIV-lea îşi însuşea veniturile eparhiilor vacante de pe toate regiunile Franţei22. Regele doreşte să îşi lărgească prerogativele primite prin Concordatul de la Bologna din 1516 (avea dreptul să numească funcţiile şi beneficiile ecleziastice). Papa Inocenţiu al XI-lea nu doreşte să cedeze în această problemă, iar reacţia lui Ludovic nu se lasă prea mult aşteptată. În 1682, adoptă Declaraţia celor patru articole prin care hotărăşte următoarele: regii sunt independenţi de Papă, sinodul este superior Papei, iar Pontiful va trebui să respecte cutumele şi tradiţiile regatului23. Inocenţiu al XI-lea va refuza să recunoască noii episcopi numiţi de rege. Ca răspuns, Ludovic va ocupa Avignonul şi ţinutul Comtat24. Realizând că a mers prea departe, reconcilierea cu Papalitatea va avea loc în 1693, Ludovic renunţând la Articolele galicane şi ajungând la un compromis cu privire la régale.II. Ludovic şi jansenismul

Jansenismul (pornit de la Cornelius Jansen, prin cartea sa Augustinus) era un curent care le atribuia sfinţilor Pavel şi Augustin doctrina conform căreia omul este un păcătos iremediabil şi nu poate fi mântuit decât prin mila lui Dumnezeu25. Ludovic, probabil că nu punea prea mare preţ pe jansenism, însă un lucru ştia sigur: îi displăcea teribil, crezând că janseniştii sunt un factor perturbator pentru Biserică şi pentru rege. Regele francez a apelat chiar şi la papalitate26, care, prin Alexandru al VII-lea va emite Bula Regiminis apostolici, pentru a pune capăt controversei jansenismului27.

Cert este faptul că Ludovic îi persecuta de fiecare dată când avea ocazia, însă jansenismul era încă o forţă, în ciuda episoadelor din 1688 şi 1679. Realizând că problema acesta poate fi rezolvată doar cu ajutorul Romei, Ludovic va renunţa la Articolele galicane şi va fi deschis drumul spre o nouă oportunitate de a lichida mişcare jansenistă pentru totdeauna. Apogeul luptei a fost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septembrie 1713, prin care se condamnau 101 propoziţii eretice din literatura jansenistă. Se credea că acest curent era înmormântat pentru totdeauna. Însă nu a fost aşa. Deşi convocase un consiliu al Bisericii Catolice pe care dorea să îl prezideze chiar el (Ludovic) şi în care să asigure acceptarea unanimă a bulei, regele va muri. Jansenismul va rezista, iar în 1789, clerul (dominat de prelaţii jansenişti) va forma o alianţă cu burghezia împotriva strănepotului lui Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XVI-lea28.III. Cvietismul

Acest curent punea accent pe capacitatea sufletului de a comunica cu Dumnezeu. Individul avea posibilitatea de a se dispensa de formele obişnuite de cult şi de instruire;

21 Richard Wilkinson, op.cit., p. 50.22 Acest obicei era vechi, însă funcţionase doar în nordul Franţei.23 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 243.24 Ibidem.25 Richard Wilkinson, op.cit., p. 61.26 Incidentul din 1662 vezi F. L. Carsten, op.cit., p. 134.27 F. L. Carsten, op.cit., p. 134.28 Richard Wilkinson, op.cit., p. 65.

5

împărtăşania şi predicile devin inutile29. Era lesne de înţeles faptul că autorităţile ecleziastice nu agreau acest curent care, de cele mai multe ori, atrăgea persoane excentrice în jurul ei, cum ar fi şi doamna Guyon.

Această doamnă a venit în contact cu doamna de Maintenon, soţia regelui, pe care a influenţat-o. Ludovic al XIV-lea nu simpatiza nicio formă de religie şi era furios pentru că soţia sa şi unul din prelaţii săi, căzuseră pradă acestor învăţături. Pe deasupra, se poate adăuga şi faptul că era mâhnit să vadă cum Biserica, pentru care era el era responsabil, se înjoseşte.IV. Hughenoţii şi regele francez

Protestantismul francez data de la mijlocul secolului al XVI-lea, iar teologia sa era calvinistă. Prin Edictul de la Nantes (1598), protestanţii primeau libertatea de cult, dar primeau şi garanţii militare şi politice substanţiale.

La încoronarea sa, Ludovic al XIV-lea promisese să distrugă „erezia”. Şi asta va şi face. Îi va persecuta pe hughenoţi: impunerea de restricţii privind căsătoriile şi înmormântările; închiderea şcolilor şi a bisericilor, distrugerea bisericilor şi demolarea lor; alungarea din serviciile publice, propaganda catolică (exemplu: pastorala din iulie 1682); femeile erau violate, bărbaţii erau bătuţi, copii terorizaţi30. Lovitura finală a fost dată prin Edictul de la Fontainebleau (22 octombrie 1685).

Efectele imediate au fost tragice. Mii de hughenoţi părăseau ţara, în ciuda interdicţiei regale, şi se îndreptau spre cele vecine (Anglia, Olanda, Brandenburg, dar şi spre Lumea Nouă), ducând odată cu ei talentele şi priceperea lor. Cei rămaşi în Franţa, au trebuit să suporte persecuţia, cum a fost cazul camisarzilor (1702-1705)31. Majoritatea istoricilor consideră revocarea Edictului de la Nantes o greşeală flagrantă. Prin acest lucru, Franţa pierdea, iar Europa câştiga. Cel mai bun exemplu era dat de Anglia, care acum producea pălăriile cardinalilor, iar duşmanii francezilor cunoşteau de acum cum să producă mănuşi, porţelanuri fine, mătase, sticlă şi lacuri32.

Cert este faptul că Ludovic dorea ca absolutismul să se reflecte în toate domeniile. În domeniul religios, acest lucru însemna eradicarea protestantismului (lucru nerealizat, protestantismul a fost legalizat în mod oficial de către Napoleon). Fiind apărător al catolicismului, Ludovic al XIV-lea se considera „reîncarnarea lui Constantin sau al lui Carol cel Mare, regele francilor.33”REALIZĂRI CULTURALE ALE EPOCII LUI LUDOVIC AL XIV-LEA

În întreaga Europa catolică şi pe domeniile Habsburgilor se dezvolta curentul baroc, excepţie făcând Franţa. Clasicismul se va dezvolta înainte de baroc, iar când acesta va „ameninţa” poziţia clasicismului, Ludovic al XIV-lea va oferi o mână de ajutor acestuia. Este foarte adevărat faptul că „acesta apreciază măreţia tragediilor clasice, elocinţa sfântă, echilibrul şi armonia care exprimă un fior de eroism din mitologie sau din istoria antică.34”29 Ibidem, p. 66.30 Ibidem, p. 56.31 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 244.32 Richard Wilkinson, op.cit., p. 58.33 F. L. Carsten, op.cit., p. 140.34 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 245.

6

De departe cea mai fabuloasă realizare din timpul regelui a fost palatul Versailles, situat la aproximativ 20 de kilometri de Paris. Nu este neapărat notabil prin graţia designului său, ci mai degrabă prin grădinile sale, aranjate geometric, dar şi prin laborioasele sale decoraţii interioare. De asemenea, a fost o muncă extraordinară pentru excavarea şi aprovizionarea cu apă a fântânilor35. Fabuloasele erau şi dormitoare regale, dar şi sala oglinzilor. După unele calcule, se estimează că în acest palat intrau peste 20.000 de persoane36. Pentru Ludovic, palatul era doar o treaptă care să arate gustul său pentru supra-bogăţie, dar şi pentru o înfăţişare excesiv decorată37. Pentru lucrările de la palat, au fost aduşi artişti, arhitecţi, muzicieni, scriitori, pentru a glorifica Franţa. Frumuseţea acestui loc a fost posibilă trioului Le Vau (arhitect) – Le Brun (pictor) – Le Nôtre (peisagist)38. Cert este faptul că prinţii din toată Europa s-au inspirat din măreţia palatului Versailles.

Putem enumera lapidar personalităţi care s-au afirmat în diverse domenii în perioada regelui Ludovic al XIV-lea: Bossuet, René Descartes (filozofie), Jean-Baptiste Lully (muzică), Jacques Sarrazin, Puget (sculptură), La Fontaine, Boileau, Racine, Molière (literatură)39.

În perioada aceasta, limba franceză se impune ca limbă diplomatică, arătând forţa pe care regele Ludovic o căpătase.

Unul dintre cele mai mari câştiguri ale secolului XVII este conceptul lui René Descartes, regăsit în lucrarea sa Discours de la Méthode. El afirma astfel: „Dacă scriu în franceză, limba ţării mele, mai degrabă decât în latină, limba predecesorilor mei, este pentru că sper că aceia care vor folosi argumentul natural vor judeca mai bine opiniile mele decât cei care cred doar în cărţi vechi.40” Astfel, Descartes va lansa conceptul „argumentului natural” care va sta la baza folosirii limbii materne, în locul limbii latine. POLITICA EXTERNĂ A LUI LUDOVIC AL XIV-LEA (1661-1713)

În lunga sa domnie, pe plan extern, Ludovic al XIV-lea a fost foarte activ şi a făcut ca Franţa să devină o putere de temut şi respectată în Europa. Astfel regele preacreştin va prelua personal frâiele diplomaţiei. Reprezentanţii ei vor fi sprijiniţi printr-o combinaţie de ameninţări şi mită. Alături de secretarul de stat pentru afacerile externe, va reuşi să obţină cu adevărat succese diplomatice. Va umili Spania în 1661, când va obţine un drept de întâietate pentru ambasadorii săi în favoarea regelui francez; în 1662, englezii sunt obligaţi să renunţe în favoarea Franţei la salutul pavilionului lor; un an mai târziu, îl umileşte pe Papa Alexandru al VII-lea în cazul „gărzilor corsicane”; în 1664, va oferi un sprijin important împăratului, la Saint-Gothard, unde turcii vor fi înfrânţi41. La aceste lucruri se adaugă la aceste lucruri semnarea unui tratat comercial şi de apărare cu Provinciile Unite (1662) şi în plus, îl va convinge pe Carol al II-lea al

35 F. L. Carsten, op.cit., p. 250.36 Marea Istorie Ilustrată a Lumii, vol. IV, Începutul Epocii Moderne, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, p. 279.37 F. L. Carsten, op.cit., p. 250.38 Richard Wilkinson, op.cit., p. 117.39 F. L. Carsten, op.cit., passim 73, 247, 253.40 Ibidem, p.254.41 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 12.

7

Angliei să se căsătorească cu o prinţesă portugheză. Portugalia era aliata Franţei şi acest lucru reflecta faptul că Anglia se afla acum pe orbita Regelui Soare42.Războiul de devoluţie (1667-1668)

Moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665, alterează dramatic statu-quo-ul european. Pe tronul spaniol, urma să vină fiul regelui, Carol, care era bolnav, dar şi minor, în locul său domnind ca regentă văduva regelui. În acest context, Ludovic se gândea cum poate să smulgă curţii de la Madrid teritoriile de la frontiera nord-estică.

Pentru a putea să obţină acele teritorii, regele s-a folosit de un argument ingenios – o veche lege flamandă (dreptul de devoluţie). Conform acestui drept, atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima căsătorie. Astfel, Maria Tereza era fata lui Filip al IV-lea, pe când Carol (Carlos) era copilul celei de-a doua căsătorii. Acest drept se aplica doar la proprietăţile particulare, însă era clar că Ludovic al XIV-lea dorea să obţină teritorii pe orice cale posibilă.

În mai 1667, Ludovic ordonă generalului Turenne să treacă graniţa şi să ocupe oraşe importante precum Douai, Charleroi, Oudenaarde şi Lille. Spaniolii erau cu adevăraţi nepregătiţi. Iar în iarna lui 1668, în ciuda condiţiilor, îşi va surprinde adversarii ocupând, din mâna habsburgilor, provincia Franche-Comte. Fusese un război-fulger pe care Ludovic îl dusese magistral şi care îî pusese în alertă pe adversarii săi. În mai 166843, regele francez se va întâlni cu împăratul Leopold şi se va semna tratatul de la Aix-la-Chapelle. În urma acestui tratat, Ludovic renunţa la regiunea Franche-Comte şi primea doar două bucăţi de teritoriu în Flandra în care deţinea oraşe puternice, prin care putea crea un lanţ puternic de fortăreţe44.

Tratatul are un caracter temporar, oprind pentru puţin timp doar o nouă confruntare. În ianuarie 1668, se va semna acordul dintre Olanda şi Anglia, iar la scurt timp se va alătura şi Suedia acestui acord, constituindu-se Tripla Alianţa de la Haga. Războiul cu olandezii (1672-1679)

Regele era tare furios. Motivul? Olandezii, pe care îi ocrotise în trecut, se raliază cu suedezii şi englezii împotriva lui. Dorea să ofere o lecţie „viermilor”, după cum regele îi numea. În primă instanţă, francezii trec la acţiune pe cale diplomatică. Această acţiune va reveni ministrului de externe, Hugues de Lionne, iar după moartea sa, va fi continuată de Arnauld de Pomponne. Franţa va anihila rând pe rând puterile din alianţa semnată în 1668. Anglia, prin tratatul de la Dover (1670), îi garanta alianţa Franţei, iar doi ani mai târziu, Suedia se aliază cu regele, iar mai multe state germane, fie se declară neutre în acest conflict, fie se aliază cu Franţa45. Astfel, chiar înainte de începerea războiului, Olanda părea pierdută.

Regele va trece Rinul, alături de generalii săi Vauban, Turenne, Condé şi Vendôme, şi va lansa o campanie de mare amploare asupra Olandei. Oraşele au căzut relativ uşor, iar

42 Richard Wilkinson, op.cit., p. 117.43 În ianuarie 1668, avusese loc o întâlnire secretă între Ludovic al XIV-lea şi Leopold. Se stabiliseră următoarele lucruri: regele ceda împăratului dreptul la coroana spaniolă; de asemenea, Franţa ceda Milano şi regiunea Toscana. Împăratul ceva Tările de Jos spaniole Franche-Comte, Neapolul, Sicilia şi posesiuni spaniole din Africa şi Filipine.44 Encyclopedia of Invasions and Conquests, coordonator Paul K. Davis, Editura Grey House, Millerton NY, 2006, pp. 165-166.45 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 12.

8

Amsterdamul părea pierdut. În acele momente, două momente i-au salvat pe olandezi: ezitarea lui Ludovic al XIV-lea de a ataca Amsterdamul şi spargerea digurilor, inundând zonele din preajma oraşului. Deşi au trebuit să sacrifice mulţi ani de muncă, spargerea digurilor au salvat capitala, mai ales că nimeni nu se aştepta la manevra asta46. La lucrul acesta, se adaugă răsturnarea sistemului republican, iar olandezii îl vor aduce ca stadhouder pe Wilhelm al III-lea de Orania. Acesta se va dovedi un duşman redutabil pentru Ludovic al XIV-lea.

Este interesant faptul că, la venirea sa ca stadhouder, Wilhelm va propune pace lui Ludovic. Îi oferea acestuia oraşul Maastricht, linia de oraşe de pe Rin, dar şi plata unei indemnizaţii mari. Regele va refuza propunerea aceasta, iar la câtva timp, o alta şi mai generoasă. Mândrie regelui preacreştin i-a costat mult pe francezi, cerând demilitarizarea graniţei sudice şi plata unei indemnizaţii enorme, pe care olandezii au refuzat-o categoric. Astfel, Ludovic al XIV-lea va refuza şansa să ocupe ceea ce dorea cu un preţ mic47.

Războiul începe să ia o turnură ciudată. Anglia va încheia un tratat separat cu Olanda (1674)48. Spania, împăratul, majoritatea principilor germani se alătură Provinciilor Unite, iar Danemarca se va pronunţa şi ea împotriva Franţei. Suedia rămâne singura aliată a Franţei, dar care avea mari probleme cu armatele electorului de Brandeburg (în 1675 asistăm la intrarea armatei prusace în istorie – bătălia de la Fehrbellin)49.

Ludovic va bate în retragere în aceste condiţii. Turenne se va apăra în Alsacia de imperiali şi o va salva prin admirabila campanie din iarna anilor 1674 – 1675. Condé va apăra frontiera nordică. Totuşi se vedea faptul că Franţa era mai puternică. Superioritatea lor se materializează în anii 1676 – 1678 prin cucerirea unor cetăţi întărite din Ţările de Jos spaniole. Francezii îşi vor lua avantaj şi pe mare. Deşi la început, în 1672, la Golful Sole, o flotă anglo-franceză a fost zdrobită de Michiel Adriaanszon de Ruyter (cunoscut sub numele de Ruyter50), Franţa se va revanşa patru ani mai târziu (1676). La Agosta, în Marea Mediterană, olandezii vor fi învinşi, iar amiralul Ruyter va muri din pricina rănilor51.

Tratatele de pace de la Nijmegen (1678 – 1679) vor restabili pacea. Provinciile Unite (Olanda) nu numai că nu vor pierde nimic din teritoriu, ci în plus va obţine abrogarea tarifului vamal francez din 1667, menit să frâneze importurile de produse olandeze. În schimb, Spania ceda oraşul Lille (trebuia cedat din 1668), provinciile Franche-Comté , Cambrésis şi o parte a Flandrei (Saint – Omer, Aire, Ypres, Cambrai, Bouchain şi Valenciènnes)52. Pe de altă parte, Ludovic al XIV-lea a înapoiat olandezilor cucerite sale făcute în partea cea mai de nord. , Totodată, regele va juca şi rolul de arbitru al Europei, impunând Brandenburgului, prin tratatul

46 Encyclopedia of Invasions and Conquests, p. 166.47 Ibidem.48 Alianţa a fost întărită prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania.49 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 23.50 El este cel care îi va umili pe englezi în cel de-al doilea Război Anglo-Olandez, dar şi cel care va împiedica invadarea Republicii Olandeze prin victoriile de la Ostende şi Kijkduin.51 Richard Wilkinson, op.cit., p. 143.52 Jean Carpienter, François Lebrun (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 226.

9

de la Saint-Germaine-en-Laye (iunie 1679), restituirea tuturor teritoriilor pe care suedezii le pierduseră în lupta cu prusacii53.De la Nijmegen la Regensburg (1679 – 1684)

Ludovic nu era mulţumit de rezultatele războiul dus cu olandezii. Dus ca să limiteze puterea acestora, Franţa nu a reuşit să obţină totuşi ce şi-a dorit, iar tratatele de la Nijmegen nu îl mulţumeau. În 1680, Ludovic va primi titlul de „cel Mare”, la Paris. E momentul regelui. Convins că nimeni nu i se poate opune, Ludovic va lansa campaniile „reuniunilor”. Teritoriul vizat era următorul Montbeliard, provincia Chiny şi oraşele din Saar şi Alsacia Inferioară54. Controlul acestor „reuniuni” a fost dat lui Colbert de Croissy, care îl înlocuise pe Pomponne. Acesta va ocupa Strasbourg-ul şi puncte-cheie din Metz, Toul şi Verdun în 1681, iar în 1684, va cuceri şi Luxemburg-ul55.

Este demn de menţionat faptul că aceste cuceriri au fost uşurate de o serie de factori externi. Wilhelm de Orania ar fi dorit să continue lupta împotriva francezilor, însă nu avea sprijin extern; Carol al II-lea dorea să devină din nou lefegiu al Franţei; electorul de Brandenburg realiza că este mai precaut să se alieze cu regele francez decât să îi fie duşman. Cât despre împăratul Leopold, acesta era sătul de război, iar primejdia otomană se apropia de Viena, culminând cu asediul acesteia în 1683.

La 15 august 1684, se semna armistiţiul de la Regensburg (Ratisbonne), valabil pe o perioadă de 20 ani. Se recunoştea anexarea Strasbourg-ului, dar şi a cuceririlor ulterioare, inclusiv „reuniunile”56. Opinia publică franceză afirmă că „pacea de la Nijmegen fusese rectificată.57”Războiul de nouă ani (1688-1697)

La doi ani (1686) de la semnarea armistiţiului de la Regensburg, împăratul Leopold acţionează. Va forma Liga de la Augsburg în care vor intra şi mai mulţi principi germani, cu scopul menţinerea tratatelor de la Nijmegen şi Regensburg58. În această Ligă, mai intrau Spania, Suedia, Olanda, iar începând cu anul 1687, Savoia şi Bavaria59. Ludovic al XIV-lea era conştient că raportul de forţe era defavorabil Franţei. Franţa însă mai avea şi alte dezavantaje. Acestea se numeau moartea lui Colbert şi a lui Louvois. Astfel seria de miniştri iluştri se încheie.

Cu toate acestea, în 1688, Ludovic va ordona invadarea Palatinatului, invocând drepturile ereditare în dreptul cumnatei sale, Elisabeta Charlotte , ducesă de Orléans60. În aceste condiţii, membrii Ligii de la Augsburg pun mâna pe arme.

La început, lucrurile au mers bine pentru francezi care vor cuceri Philippsburg, în octombrie 1688. Însă acest lucru, va reuşi să ofere răgazul necesar lui Wilhelm de Orania, mai

53 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 24.54 Richard Wilkinson, op.cit., p. 147.55Cathal J. Nolan, Wars of the age of Louis XIV (1650-1715), An encyclopedia of global warfare and civilization, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 2008, p. 516.56 F. L. Carsten, op.cit., p. 220.57 Richard Wilkinson, op.cit., p. 148.58 Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 226.59 Encyclopedia of Invasions and Conquests, p. 174.60 Marea Istorie Ilustrată…, p. 280.

10

vechiul său duşman, de a invada Anglia şi a fi încoronat ca monarh al Angliei. Ludovic era învinuit pentru că lăsase culoar liber stadhouderului pentru a debarca în Anglia. Nu este mai puţin adevărat faptul că Wilhelm jucase magistral. De-a lungul verii, îşi desfăşurase armata la Nijmegen, poziţie care îi oferea posibilitatea fie de a interfera cu planurile francezilor, fie pentru a porni spre Anglia, unde se afla aliatul lui Ludovic, catolicul Iacob al II-lea Stuart61.

Era o perioadă totuşi grea pentru rege, care conştientiza că se lupta cu forţa mare a Olandei şi a Angliei, unite acum sub singurul sceptru al lui Wilhelm de Orania, a Habsburgilor, dornici de răzbunare. Pe deasupra, Ludovic avea încă un conflict cu Papalitatea. Nu putea lupta cu Europa coalizată, dar şi cu Papa62. Însă francezii dau totuşi dovadă de multă vitalitate, repurtând victorii în Ţările de Jos (Fleurus, Steinkerque sau Neerwinden), în Italia de Nord sau în Catalonia63. Încercarea lui Iacob al II-lea Stuart, sprijinită de francezi, de a recăpăta tronul, se soldează cu înfrângerea acestuia în bătălia de la Boyne (1690), din Irlanda64. În acelaşi an, francezii vor câştiga o bătălie navală în Canalul Mânecii.

În anul 1692, la Barfleur (fostul La Hogue), lângă Cherbourg, va avea loc o importantă bătălie navală între francezi şi englezi. Ludovic al XIV-lea recrutează o puternică armată cu care să invadeze Anglia. Însă flota franceză, este distrusă de o puternică flotă anglo-olandeză. A fost un punct major în desfăşurarea acestui război65.

Epuizaţi financiar, beligeranţii discutau de tratativele de pace încă din 1693, acestea fiind finalizate în 1697, prin pacea de la Ryswick (20 septembrie – 30 octombrie). Francezii trebuiau să cedeze unele oraşe cucerite (Philippsburg, Breisach, Freiburg-im-Breisgau şi fortul Kehl) şi trebuia să distrugă fortificaţiile de pe Rin, însă primeau Strasbourg-ul. Ducatul Lorenei era restabilit, iar spaniolii primeau o listă de oraşe precum Barcelona, Courtrai sau Charleroi. Puterile maritime nu durea teritorii, ci doar tratate comerciale favorabile, dar Anglia primea teritorii în Canada. Lucrul cel mai dureros pentru Ludovic al XIV-lea era, de departe, recunoaşterea lui Wilhelm al III-lea de Orania ca rege al Marii Britanii şi Irlanda. Acestea, unite cu Olanda, erau în măsură să contrabalanseze raportul de forţe în lupta cu Franţa66.Războiul pentru succesiunea Spaniei (1702-1713)

După pacea de la Ryswick, starea regelui Carol (sau Carlos) al II-lea s-a înrătăuţit, iar discuţiile despre succesiunea spaniolă se deschid, deşi regele încă nu murise! Două mari familii regale europene doreau să pună mâna pe tronul spaniol – Habsburgii austrieci şi Bourbonii francezi. Atât Ludovic al XIV-lea, cât şi Wilhelm, erau conştienţi că oricare din familiile de mai sus dacă ar fi pus mâna pe putere, ar fi răsturnat echilibrul politic. Astfel în octombrie 1698, are loc primul tratat de împărţire între Olanda, Franţa şi Anglia. Nepotul împăratului Leopold, Iosif Ferdinand de Bavaria primea Spania, Indiile, Ţările de Jos şi Sardinia. Arhiducele Carol, cel de-al doilea copil al lui Carol, primea Milanul, iar Ludovic al XIV-lea alte teritorii italiene.

61 Richard Wilkinson, op.cit., p. 159.62 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. 2, p. 46.63 Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 227.64 Enciclopedie ilustrată de istorie…, p. 574.65 Cathal J. Nolan, op.cit., p. 323.66 J. S. Bromley, The New Cambridge Modern History, vol. VI, The Rise of Great Britain and Russia (1688 – 1715/25), Cambridge University Press, Cambridge, 1971, pp. 252 – 253.

11

Împărţirea era una convenabilă pentru Europa. Moartea electorului de Bavaria (1699) a dat peste cap planurile ajungându-se la o nouă reorganizare de plan, pe care Leopold şi Carol al II-lea le vor refuza categoric67.

În aceste condiţii, Carol al II-lea lasă un testament, în anul 1700, prin care puterea îi va fi dată lui Filip de Anjou (nepot al lui Ludovic), cu condiţia ca cele două Coroane (ale Spaniei şi ale Franţei) să nu se unească într-o singură persoană şi ,peste câteva zile, va numi o Regenţa Junta. La 1 noiembrie 1700, regele Carol moare68.

Regele francez acceptă testamentul, iar la 16 noiembrie 1700 va deschide larg uşile cu două canaturi din Galeria Oglinzilor şi prezintă pe nepotul său curtenilor şi ambasadorilor prezenţi acolo: „Domnilor, iată-l pe regele Spaniei…69” Pe lângă acceptare, Ludovic va trece şi la acţiune ocupând Bariera (sau Pirineii). Din acest moment, marile puteri se sesizează şi în septembrie 1701 este semnată Marea Alianţă de la Haga între împărat, Anglia şi Olanda, cu scopul de a-l pune pe tronul de la Madrid pe arhiducele Carol.

Faţă de alte războaie, Franţa era într-o perioadă sumbră. Regele deja era bătrân, iar economia este într-un declin vizibil. În ceea ce priveşte confruntările militare, până în 1709, ducele de Marlborough (John Churchill) şi Eugeniu de Savoia vor da lovituri grele armatei franceze la Blenheim, Ramillies şi Oudenaarde70. Bătălia de la Oudenaarde va restaura iniţiativa forţelor aliate în Flandra. Pentru Franţa lucrul acesta era o catastrofă, urmând căderea oraşului Lille şi invadarea Franţei71.

O altă problemă se iveşte în iarna 1708 – 1709. Dezgheţuri şi geruri alternative au stricat recoltele, potârnichile îngheţau pe mirişte, vinul se altera, iar foametea era la ordinea zilei. În aceste condiţii era de aşteptat ca regele să vină la masa tratativelor. Aliaţii cereau alungarea lui Filip al V-lea de pe tronul Spaniei, predarea Strasbourg-ului şi a teritoriul din Flandra, recunoaşterea reginei Ana, moştenitoarea protestantă a lui Wilhelm al III-lea plus expulzarea din Franţa a lui Iacob al III-lea şi a partizanilor săi72. Ludovic refuză aceste condiţii şi continuă războiul.

Însă balanţa începe să se mai echilibreze. După bătălia nedecisă de la Malplaquet, situaţia se va mai îmbunătăţi, în sensul că comandantul francez Villars reuşeşte să reziste în Flandra. În Anglia, partidul whig a fost înlocuit cu cel conservator, care dorea stoparea războiului, iar în 1711, împăratul va muri fiind înlocuit de fiul său, Carol73. În cele din urmă, eşecul suferit la Denain (1712) de către imperiali şi olandezi, comandaţi de prinţul Eugeniu, într-o ultimă încercare de luare a Parisului, vor permite regelui să obţină pacea în condiţii onorabile74.

67 Richard Wilkinson, op.cit., p. 169.68 J. S. Bromley, op.cit., pp. 360 – 361.69 Serge Bernstein, Pierre Milza, op.cit., p. 256.70 Enciclopedie ilustrată de istorie…, p. 581.71 An Encyclopedia of Battles, Accounts of over 1,560 battles from 1479 B.C to the present¸ David Eggenberger, Dover Publications Inc., New York, 1985, p. 320.72 Richard Wilkinson, op.cit., p. 175.73 Ibidem, p. 177.74 Jean Carpienter, François Lebrun, op.cit., p. 228.

12

Tratatele de la Utrecht (1713, semnat de Spania şi Franţa cu diverşi aliaţi) şi Rastadt (1714, semnat între Franţa şi împărat) vor pune capăt problemei succesiunii spaniole. Filip al V-lea este recunoscut ca succesor al Spaniei. Regele va păstra doar Spania şi domeniile coloniale. Împăratul va primi Ţările de Jos, ducatul Milanez, Regatul Neapolelui şi Sardinia, iar ducele de Savoia – Sicilia. Franţa va trebui să cedeze Angliei teritoriile americane din regiune Golfului Hudson, Acadia şi Terra Nova, cât şi drepturile comerciale date de Filip al V-lea negusturilor francezi. În plus, englezii obţineau şi Gibraltarul şi Menorca. Francezii vor păstra oraşul Lille, Strasbourgul şi regiunea Alsacia75.

Beneficiarii acestor tratate, vor fi englezii care vor deveni noul garant european. Olanda, în schimb, era terminată ca mare putere. Austria era revigorată prin teritoriile primite, însă Brandenburg – Prusia era noua putere care se afirma76.

Domnia lui Ludovic al XIV-lea a fost una plină de succese culturale, economice, dar şi politice pe plan extern. La moartea sa (1 septembrie 1715), acesta lăsa un guvern falimentar, o economie naţională distrusă de război. Regele este considerat modelul monarhului absolut, care va fi exemplu pentru ceilalţi monarhi şi este cel căruia i se atribuie sintagma L’État c’est moi (Statul sunt eu).

BIBLIOGRAFIE:

1. An Encyclopedia of Battles, Accounts of over 1,560 battles from 1479 B.C to the present¸ David Eggenberger, Dover Publications Inc., New York, 1985.

2. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, State şi identităţi europene (secolul XIV – 1815), Institutul European, Iaşi, 1998.

3. Bromley, J., S., The New Cambridge Modern History, vol. VI, The Rise of Great Britain and Russia (1688 – 1715/25), Cambridge University Press, Cambridge, 1971.

75 Ibidem.76 Richard Wilkinson, op.cit., p. 198.

13

4. Carpienter, Jean, Lebrun, François (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

5. Carsten, F., L., The New Cambridge Modern History, vol. V (The Ascendancy of France: 1648-1688), Cambridge University Press, Cambridge, 1961.

6. Enciclopedie ilustrată de istorie universală: nume, date, evenimente, Editura Reader’s Digest, Bucureşti, 2006.

7. Encylopedia Britannica Concise, revised and expanded Edition, Inc Encyclopaedia Britannica, New York, 2006.

8. Encyclopedia of Invasions and Conquests, coordonator Paul K. Davis, Editura Grey House, Millerton NY, 2006.

9. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol.1, Editura Politică, Bucureşti, 1973.10. Madaule, Jacques Istoria Franţei, vol.2, De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea,

Editura Politică, Bucureşti, 1973.11. Marea Istorie Ilustrată a Lumii, vol. IV, Începutul Epocii Moderne, Editura Litera

Internaţional, Bucureşti, 2008.12. Mari exploratori (Cucerirea şi inventarea lumii), coord. Nadeije Laneyrie-Dagen,

Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2007.13. Nolan, Cathal, J., Wars of the age of Louis XIV (1650-1715), An encyclopedia of global

warfare and civilization, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 2008.14. Wilkinson, Richard, Ludovic al XIV-lea, Franţa şi Europa, Ediţia a II-a, Editura All

Educational, Bucureşti, 2001.

14