Aducţiuni/ apeducte pentru municipiul Bucureşti1

Alimentarea cu apă a municipiului Bucureşti este caracterizată prin mărimea debitului (10-20 mc./s), diversitatea surselor de apă şi amplasarea acestora la distanţă faţă de oraş. Dacă la aceasta se adaugă faptul că sistemul de alimentare cu apă s-a dezvoltat pe o periodă de cca. 120 ani (Arcuda 1888, staţia de tratare Crivina 2006) se poate imagina că sistemul de transport este mare şi complicat. Aducţiunile existente ale oraşului pot fi clasificate în două

grupe: aducţiuni pentru apă brută şi aducţiuni pentru apă potabilă. În total sunt cca. 20 elemente de transport însumând aproape 200 km. Aducţiunile de apă brută sunt: aducţiunea Crivina-Arcuda, realizată în anii ’50 din beton armat turnat pe loc; diametrul 1,5 m, debit transportat cca. 1,5 mc/s; aducţiunea a fost dublată în anii ’70 cu o conductă din tuburi PREMO. A două aducţiune de mari dimensiuni, cea mai mare din ţară, este aducţiunea Crivina staţia de tratare Roşu; o casetă dublă de cca. 3x3 m, lungă de cca 17 km aduce cca. 15-16 mc/s apă necesară tratării în staţia Roşu dar şi folosirii pe Dâmboviţa sau pentru răcire la termocentrale. Realizată în anii’ 60 a fost una dintre aducţiunile care, în exploatare, a îngheţat în timpul iernii din cauza pătrunderii gheţii şi zaiului din Argeş. Dezgheţarea s-a făcut cu foarte mari eforturi. Aducţiunile de apă potabilă sunt mult mai numeroase deoarece apa produsă are diferite locaţii iar rezervoarele sunt amplasate la mari distanţe. Totodată realizarea lucrărilor s-a făcut în etape. Sunt cca. 17 apeducte dintre care: cele mai vechi (120 ani) asigură transportul apei de la staţia de tratare Arcuda la rezervoarele Cotroceni (lungi de cca. 20 km sunt realizate din zidărie de cărămidă sau beton); cele mai mari sunt aducţiunile de la staţia de tratare Arcuda la rezervoarele Nord (conducte de 2,2 m diametru, lungi de peste 20 km); apeductul cel mai nou, apeductul Staţia de tratare Crivina nodul Dragomireşti (caseta din beton armat de 3x3 m), lung de cca. 12 km, în funcţiune din 2006. Lungimea mare şi relativ complicată, dispunerea lor are însă şi avantaje mari: apa oricărei surse poate ajunge la oricare rezervor; prin dimensiunile lor mari au scutit reţeaua de distribuţie să aibă diametre foarte mari (diametrul maxim este 1,0 m); energia de pompare în reţea este mai mică.

Aducţiunea Izvarna2- Craiova

În anii ’60 când necesarul de apă a crescut mult s-a pus problema dezvoltării sistemului existent de alimentare cu apă (din Gioroc). Sursa aleasă a fost izvorul Izvarna, izvor care avea o apă de foarte bună calitate şi în cantitate mare (este cel mai mare izvor din ţară, cu un debit de cca. 1-2,5 mc/s). Izvorul prezenta însă un inconvenient: se afla la cca 100 km de oraş deci era nevoie de o conducta etanaşă

1 Cocos C; Managementul apei in municipiul Bucuresti

2 I. Paslarasu , sa Alimentari cu apa; Ed Tehnica 1980.

1

pentru aducerea apei şi păstrarea calităţii acesteia. La nivelul anilor ’60 singurul material disponibil era tubul din oţel, dar pentru păstrarea calităţii apei era nevoie de o bună protecţie anticorosivă a tuburilor, lucru complicat. S-a decis o soluţie radicală: realizarea aducţiunii din tuburi PREMO, tuburi din beton precomprimat realizate în ţară după un procedeu suedez, cu licenţă cumpărată. Tuburile lungi de 6m şi un diametru de 1000 mm. erau produse la Progresul-Bucureşti, linie de execuţie cu o capacitate de cca. 20 km /an. Acest „mic amănunt “ a impus şi durata de execuţie a aducţiunii. Lucrările realizate de Trustul de Construcţii Craiova, după un proiect elaborat de IPACH (Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) au durat cca. 5 ani. Cu această ocazie s-a câştigat o bună experienţă în folosirea materialului, experienţă folosită la realizarea aducţiunilor executate mai târziu. Au fost realizate şi conducte din reţeaua de distribuţie precum şi multe dintre sistemele de irigaţie din ţară. Ulterior producţia s-a diversificat tuburile având diametre de 400-1400 mm şi presiuni de lucru de 4-19 bari. Pe conductă există o mulţime de lucrări speciale pentru depăşirea accidentelor de teren (traversări de cursuri de apă, traversări de drumuri naţionale, CF etc). În figură este dată o construcţie necesară pentru trecerea peste râul Amaradia. Aducţiunea are o particularitate: iniţial a lucrat gravitaţional (asigura cca. 600 l/s), după un timp presiunea a fost crescută printr-o staţie de pompare amplasată lângă captare (capătul amonte, debitul a crescut la cca. 900 l/s) şi ulterior prin a două staţie de pompare situată lângă Filiaşi, când debitul a crescut la cca 1200 l/s. Lucrarea s-a comportat bine dar după un timp s-a constatat ca unele tuburi încep să facă explozie: protecţia armăturii de postcomprimare este protejată de un strat de torcret din mortar; în timp acest mortar crapă şi sub influenţa agenţilor de coroziune din pământ armătura este corodată; tubul nemai având rezistenţa transversală asigurată se sparge. Aducţiunea este în proces de reabilitare în vederea refacerii capacităţii de transport.

Aducţiunea nouă Timişeşti3,4-Iaşi

La începutul sec. 20 a fost realizat drenul Timişeşti I şi aducţiunea Timişeşti-Iaşi. Aducţiunea avea diametrul 600 mm, era din fontă şi avea o lungime de peste 120 km. Din cauza alunecărilor de teren

de pe traseu au existat dificultăţi în exploatare. Când s-a decis cresterea cantităţii de apă, în anii ’60, a fost nevoie de o nouă aducţiune. Pentru debitul de cca. 1,0-1,5 mc/s s-a realizat drenul Timişeşti II şi a fost adoptată o conductă din tuburi PREMO, cu diametrul de 1000 mm; lungimea conductei a fost scurtată (faţă de conducta veche) dar cu două probleme: conducta trebuia să treacă pe sub dealul Strunga (acest lucru a fost realizat 3 Bul Soc Politehnica4 Manescu Al Studiu privind capacitatea de transport a apeductelor Iasi; manuscris 1992

2

printr-o galerie) şi realizarea unei microcentrale în porţiunea aval (după Strunga) deoarece energia apei era prea mare (s-a realizat o microcentrală de cca. 60 m cădere hidraulică). Este una dintre cele mai mari aducţiuni din ţară, la ora actuală. Conducta funcţionează gravitaţional şi pentru creşterea debitului transportat pe primul tronson conducta a fost dublată. Pe aducţiune există şi una dintre cele mai mari traversări peste o apa-trecerea peste râul Siret.

Alimentarea cu apă Alexandria

Oraş cu aşezare în zonă de câmpie, cu resurse mici de apă în zonă, s-a dezvoltat mai ales după cel de al doilea război mondial. Până la acea dată alimentarea cu apă se facea din puţuri proprii. Primul sistem de alimentare cu apa s-a dezvoltat folosind apa subterană din zona Laceni. Captarea este formată din puţuri aşezate în valea râului Teleorman. Captarea s-a extins treptat ajungând la un moment dat să asigure peste 300 l/s. Din păcate apa avea un conţinut ridicat de fier şi trebuia tratată. Staţia de tratare este în perimetrul

captării. Apa tratată este adusă gravitaţional la rezervoare (2x5000 mc) de unde alimentează gravitaţional reţeaua. Puţurile au avut mari dificultăţi în exploatare din cauza agresivităţii apei; unele dintre puţuri au fost reforate, altele au fost realizate din nou pe amplasamente diferite. Dezvoltarea industrială şi lipsa unei surse de apă de suprafaţă a făcut ca să fie nevoie de dezvoltarea sistemului. A fost dezvoltată a două ramură a alimentării cu apă: un front lung de puţuri dezvoltat spre Roşiori de Vede, captarea Plosca; putea asigura până la 400 l/s. Apa avea conţinut de fier (mai mic decât cea din frontal Laceni) şi drept urmare a fost construită o importantă staţie de tratare lângă oraş. În timp conţinutul de fier s-a redus astfel că staţia de tratare nu a funcţionat decât periodic. Apa stocată în rezervoare (2x5000 mc) era pompată direct în reţea. Reţeaua de distribuţie a devenit insuficientă şi ca urmare s-a dezvoltat progresiv până la cca. 160 km; reţeaua este în curs de reabilitare. Pentru consumatorii înalţi din oraş apa este repompată cu staţii de pompare cu hidrofor. Dezinfectarea cu clor se face la rezervoare. Sistemul poate asigura peste 20000 mc/zi. Lucrările de dezvoltare au fost proiectate în cea mai mare parte de Institutul de Proiectări Judeţene Alexandria.

Alimentarea cu apă a oraşului Arad5

Oraşul Arad s-a dezvoltat de timpuriu datorită poziţiei sale, de cetate veche. Poziţia să într-o zonă plată şi lângă un important curs de apa (Mureş şi derivaţia Canalul Morilor) a permis alimentarea locuitorilor atâta vreme cât calitatea nu s-a deteriorat mult. Între anii 1893-1995, pe baza unui proiect elaborat de o firmă din

5 prospecte, doc. pe teren

3

Anglia, s-a început realizarea actualului sistem de alimentare cu apă. Apa era captată din subteran (puţ de 3 m diametru până la cca 40 m adâncime), era stocată într-un rezervor de 2400 mc şi apoi pompată într-un castel de apa de 300 mc (34 m înălţime) şi distribuită într-o reţea de 30 km lungime. Oraşul avea deja 40000 locuitori în 1895 şi cantitatea de apă ce revenea era mică (cca 6 l/om.zi). Din 1920 pompele acţionate cu abur sunt înlocuite cu pompe electrice. Cum apa avea ceva fier (care producea dificultăţi în consum-gust, pătează) s-a realizat între 1931-1935 o staţie de deferizare (aerare şi filtrare). În 1953 pe baza unui proiect elaborat de Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice s-a realizat o extindere importantă a sistemului. Captarea s-a extins spre Nord (puţuri echipate cu pompe submersibile), aducţiune de mare diametru, extindere rezervoare şi reţea de distribuţie. S-a constatat că puţurile depărtate de râul Mureş (spre Chişinău Criş) nu mai conţine fier astfel că s-a renunţat la staţia de tratare şi la puţurile apropiate de oraş. Funcţionarea liberă a puţurilor şi cerinţa mare de apă a pus mari probleme de asigurare a apei. Drept urmare între anii 1997-2003 s-a făcut reabilitarea sistemului (reţea cu conducte noi, înlocuirea unora dintre cele vechi, reabilitarea staţiei de pompare, reechiparea puţurilor cu pompe performante şi cu control automat). Este unul dintre cele mai simple şi sigure sisteme şi care furnizează o apă de foarte bună calitate. Având rezerve va începe să alimenteze cu apă şi comunele vecine. Are o reţea de peste 450 km şi poate furniza 50000-150000 mc/zi. Oraşul are una dintre cele mai mari captări din apa subterană.

Alimentarea cu apă a oraşului Bacău6,7

Primul proiect de alimentare cu apă a fost elaborat de ing. Tancred Constantinescu, în 1908. Proiectul prevedea captarea apei din sursa subterană Gherăeşti, realizarea unui castel de apă de 800 mc şi o reţea de distribuţie de dimensiuni mari pentru acele vremuri. Sistemul a fost realizat de firma Motzoi şi Reschovschy. Sistemul s-a dezvoltat treptat prin captările Gherăeşti, Mărgineni, dezvoltarea rezervoarelor în amplasamentul Gherăeşti (alimentare retea prin pompare) şi Barati (alimentare gravitaţională a reţelei) precum şi a celui de la Mărgineni (rezervor tampon). Rezervoarele sunt alimentate prin pompare. Reţeaua s-a dezvoltat continuu alimentând cu apa apropare tot oraşul. Problemele au început în momentul în care apele uzate de la complexele industriale Piatra Neamţ

şi Roznov nu au fost suficient de bine epurate. Drept urmare apa subterană (obţinută ca apă de infiltrare din râul Bistriţa) s-a deteriorat din punct de vedere calitativ. Ca atare s-a încercat obţinerea apei şi din altă sursă. O sursă bună de apă curată era lacul de acumulare Poiana Uzului (pe râul Uz din bazinul râului Trotuş), lac de cca 90 mil mc construit ca să asigure cu apă complexul industrial Oneşti. Lacul era departe şi aducerea apei nu se putea face cu uşurinţă. În anii ‘80 a fost construită o conductă între Lacul Poiana Uzului (prin staţia de tratare Cătămăraşti) din tuburi Premo, până la rezervoarele

6 Bul. Soc Ploit 1931

7 Docum pe teren

4

Barati. Conducta a functionat cu greutate din cauza dificultatilor de pe traseu (pompare, rupere de presiune) dar şi a imperfecţiunilor de execuţie. Conducta are cca 40 km lungime. Proiectele au fost elaborate de Institutul Judeţean de Proiectare Bacău, Institutul Judeţean de Proiectare Iaşi şi Institutul de Proiectări pentru Lucrări Edilitare (PROED). Sistemul a suportat un important proces de reabilitare între anii 1997-2002 şi este în curs de dezvoltare. Este în curs de execuţie o nouă aducţiune pentru apa brută şi o staţie de tratare a apei lângă rezervorul Barati. Poate asigura 40-120000 mc/zi apă potabilă distribuită printr-o reţea de peste 250 km lungime.

Alimentarea cu apă a localităţii Bistriţa8

Alimentarea cu apă în localitatea Bistriţa s-a realizat în sistem individual, din râul Bistriţa, Canalul Morilor şi puţuri în incinta, până după anul 1900. Studii detaliate au confirmat că există apă subterană, ca apă de izvor, în zona localităţii Cusma. Apa era de bună calitate iar cota ridicată, lucru care permite alimentarea gravitaţională. Între anii 1906-1909 au fost captate izvoarele, apa a fost transportată cca 20 km pînă la rezervorul de 600 mc, amplasat la cota,îi distribuită în oraş (o parte din oraş) printr-o reţea de

16 km lungime. Debitul asigurat 7 l/s. Cerinţa de apă fiind crescătoare s-a extins captarea şi aducţiunea până la un debit de cca 120 l/s; acest debit însă nu putea fi asigurat în

perioadele de secetă. Din 1950 apa a fost clorizată. Acest sistem a fost singurul disponibil până în 1950 şi singurul rămas în funcţiune la inundaţia din 1970. Sistemul funcţionează şi astăzi după ce rezervoarele au fost extinse la fel ca şi aducţiunea.În etapa a două sistemul a căutat să fie dezvoltat folosind toată apa subterană. S-a executat un dren de cca 360 m pe malul permeabil al râului Bistriţa, amonte de oraş şi apa captată era pompată în rezervoarele captării Cusma extins cu 750 mc.

Captarea a fost grav avariată la viitura din 1970 şi nu a mai fost refăcută.După 1970 s-a căutat o soluţie stabilă şi dezvoltabilă pentru necesarul crescând de apă al oraşului. Deoarece tehnica se dezvoltase şi mijloacele materiale puteau fi procurate s-a adoptat soluţia de alimentare cu apă din singura mare sursă din zonă: râul Bistriţa. Captarea cu prag deversor realizată amonte de oraş putea asigura până la 1,5 mc/s apă bună dar şi apă pentru alimentarea ştrandului din oraş (construit pe malul stâng) precum

8 Master Plan, 2006

5

şi energie electrică printr-o microhidrocentrală. Apa captată era pompată în staţia de tratare realizată pe malul drept al râului. Tratarea apei se face cu reactiv şi limpezire în decantoare şi filtre rapide şi dezinfectarea finală cu clor gazos. Apa tratată (staţia s-a dezvoltat în două etape, 300 l/s şi încă 1000 l/s) este pompată în rezervoarele amplasate pe dealul numit Burry (partea dreapta a râului), rezervoare de mare volum-peste 30 000 mc şi în reţeaua de distribuţie la consum mare. Apa este distribuită locuitorilor printr-o reţea care s-a dezvoltat treptat până la peste 240 km. Sistemul retehnologizat între anii 1997-2002 asigură cu apă practic pe toţi locuitorii din oraş iar din disponibil (reducerea pierderilor din sistem precum şi a consumului specific de apă care a scăzut ca urmare a contorizarii şi creşterii tarifului) se asigură apa şi localităţilor vecine. Unele localităţi sunt deja alimentate (Cusma, Viişoara, Şieu Măgheruş, Lechinţa etc) iar altele sunt în curs. Pe schema alimentării cu apa sunt marcate limitele propuse de dezvoltare (apa subterana în zonă este în cantităţi mici şi de calitate slabă). Sistemul a fost echipat cu sistem de dispecerizare şi laborator pentru un control calitativ al apei distributite.

Alimentarea cu apă a municipiului Botoşani

Oraşul Botoşani este atestat documentar din 1439. După alte mărturii în 1768 oraşul (târgul) avea deja 7-8000 locuitori.Primul sistem de alimentare cu apa a început să fie proiectat de ing. S. Varnav, originar din Botoşani. Proiectantul a avut de ales între alimentarea din Siret (apa de suprafaţă care necesită tratare) şi apa din izvoarele din zona Bucecea. Proiectul adoptă soluţia din izvoare. Lucrările au început în 1897 şi urmau să asigure apă

pentru comuna Bucecea şi pentru oraşul Botoşani (2500 mc/zi). Captarea a fost executată în două etape şi a constat din galerii drenante (iniţial din cărămidă, ulterior din bolţari de beton, bolţari care erau greu de montat) în lungime totală de 370 m. Aducerea apei urma să se facă gravitaţional printr-o conductă de cca 12 km din tuburi din beton şi fontă. Apa ajungea la dealul Catamarasti unde a fost realizat “un castel de apa” existent şi astăzi (este de fapt un rezervor suprateran). S-a realizat şi o reţea de distribuţie în lungime de cca 34 km din de fontă cu diametrul de 200 mm. Lucrarea a durat cca cinci ani (1902). Extinderea lucrărilor s-a făcut în 1908 şi 1928 pe baza unui proiect făcut de ing. Elie Radu şi el originar din Botoşani. Se preconiza lungirea galeriilor cu cca 1600 m; în final galeria de drenaj a ajuns la 2112 m. Lucrările au avansat greu şi au necesitat multe intervenţii pentru menţinerea în funcţiune. Cantitatea de apă de cca 4-5000 mc/zi nu mai era suficientă pentru cei 30000 locuitori cât avea oraşul în 1938. Se constată că apa avea o mineralizare medie, ceva cam mult fier şi un conţinut ridicat de substanţă organică. Totodată reţeaua pierdea destul de multă apă. Proiectul nu s-a realizat din lipsa fondurilor. Lucrările au fost reluate abia în anii ’60. Sistemul cuprindea: trei zone de captare cu puţuri săpate, staţie de tratare pentru deferizarea apei (aerare şi filtrare), o aducţiune de 400 mm, lungă de 20 km, rezervoare noi de 2x2500 mc. Se asigura cca 250

6

l/s apă în oraş. A început să funcţioneze în 1964. În 1972 a mai fost adaugată o capacitate de 200 l/s prin extinderea staţiei de tratare şi refacerea staţiilor de pompare. Saltul calitativ a fost făcut în 1984 când s-a realizat staţia de tratare de la Catamarasti (700 l/s) cu rezervoare de 5000 mc volum, o aducţiune nouă de 1200 mm diametru şi o nouă dezvoltare a reţelei de distribuţie. Sistemele puteau asigura (pentru oraşul Botoşani dar şi pentru oraşul Dorohoi) debitul de 2100 l/s; rezervoarele au ajuns la 52000 mc iar reţeaua la cca 280 km; reţeaua era însă destul de veche (conductele vechi aveau peste 70 ani şi mare parte erau din azbociment şi oţel neprotejat) din care cauza pierderea de apă era mare. Apa era asigurată din râul Siret prin lacul Bucecea de 8 mil.mc. În anii 1996-2002 s-a refăcut mare parte din reţea şi au fost contorizaţi toţi consumatorii. Pentru îmbunătăţirea funcţionării reţeaua a fost separată în două zone de presiune. Asigurarea apei în zona de înaltă presiune se face printr-un castel de apă de 1000 mc. Ţinând seama de faptul că în zona problema surselor de apă este grea, s-a extins sistemul şi pentru comunele vecine Ipotesti, Agafton, Flamânzi şi Stăuceni. Pentru îmbunătăţirea funcţionarii reţeaua a fost separată în două zone de presiune. Deoarece s-a constatat o colmatare progresivă a lacului Bucecea se încerca dezvoltare sistemului prin realizarea unei noi lucrări complexe cu captarea apei din râul Prut prin lacul Stanca Costeşti.

Alimentare cu apă a oraşului Brăila9

Alimentarea cu apă a oraşului Brăila a fost dezvoltată de către un consorţiu englez între anii 1886-1888. Oraşul era important întrucat era port la Dunăre. Sursa de apă o constituia Fluviul Dunărea. Captarea se facea printr-o conducta de 350 mm aşezată pe piloţi în Dunăre, sub adâncimea de etiaj. Apa era pompată cu pompe cu piston, acţionate de abur, în staţia de tratare aşezată pe malul stâng al Dunării; staţia de tratare era compusă din 8

bazine de decantare, fiecare de 6000 mc, 6 filtre lente de 208 m2 fiecare şi un rezervor de 1100 mc. Se putea asigura cca 4000 mc/zi. Din 1912 pomparea apei se va face cu pompe acţionate electric. În anul 1912 s-a realizat şi staţia de tratare cu ozon, procedeul OTTO. Staţia a trebuit mărită şi în 1920 au fost construite încă trei filtre (912 m2). Se putea asigura 6500 mc/zi. Apa era distribuită în reţeaua de distribuţie în lungime de cca 70 km. La extinderea din 1912, extindere făcută sub coordonarea ing. Dionisie Germani, a fost realizat şi castelul de apa din parc (doua cuve, cu 1200 mc capacitate totală). Cu această ocazie s-a dezvoltat şi reţeaua cu înca 21 km. În acest fel partea centrală a oraşului avea o alimentare bună cu apă.După război oraşul s-a dezvoltat mult şi pe verticală şi pe orizontală. Noile cartiere construite şi refăcute au făcut ca necesarul de apă să crească foarte mult iar distribuţia apei să fie dificilă din cauza creşterii presiunii. O consecinţă a acestui fapt este acela că a trebuit scos din schemă castelul de apă; era mai mic decât înălţimea consumatorilor din

9 prospecte,

7

zonă. Castelul a devenit însă „un castel fericit” deoarece a fost transformat în restaurant, drept pentru care a mai „căpătat” încă două turnuri pentru poziţionarea unor lifturi. Într-o prima etapă s-a contat pe apa adusă din captarea Suraia Calieni, captare comună cu oraşul Galaţi. Apa din puţuri era pompată într-un rezervor tampon aşezat lângă Sendreni; de aici apa era repompată prin două conducte până la rezervoarele Nord (2x20000 mc) de unde era repompată în reţea. Apărând dificultăţi în asigurarea apei a trebuit realizată a parte nouă a sistemului, folosind apa de suprafaţă. S-a procedat la realizarea unei modificari importante a sistemului: captarea apei s-a făcut din Dunăre, în amonte de Combinatul de Celuloză şi Hârtie, cca 10 km amonte de oraş, printr-un cheson de mal. Chesonul de mal a fost prima lucrare de acest fel şi dimensiune din ţară (cca 50 înălţime şi 20 m diametru). Chesonul alimenta cu apă şi combinatul. Apa era pompată la staţia de tratare existentă, modernizată prin transformarea cuvelor de filtru în filtre rapide. Cum amplasamentul staţiei era în oraş şi nu se putea extinde s-a realizat o staţie nouă între captare şi oraş; staţia are decantoare performante şi filtre rapide (apa este tratată cu reactivi pentru o bună limpezire; apa din Dunăre nu se tratează uşor). Apa din staţie este pompată în rezervorul Radu Negru (15000mc) de unde este repompată în oraş.În anii 1997-2002 tot sistemul a fost modernizat: s-a realizat captarea apei din priza termocentralei (mai aproape, mai sigură, apa mai bună), s-a modernizat staţia de tratare şi staţia de pompare, s-a realizat o conductă de mari dimensiuni pentru a aduce apa în rezervoarele Nord (2x20000 mc) şi repomparea în reţea. În acest fel sistemul s-a extins pentru toţi consumatorii, a raţionalizat consumul de energie şi a redus cheltuielile de exploatare. Reţeaua a ajuns să aibă 580 km lungime şi este în curs de înlocuirea conductelor din oţel sau din azbociment. Complexul de alimentare cu apa are şi un sistem de control al funcţionării, sistem Scada.

Alimentarea cu apă Braşov10,11

Oraşul Braşov a fost de timpuriu un important centru istoric, nod de comunicaţii şi comercial. Ca atare s-a încercat rezolvarea problemei alimentării cu apă în modul cel mai simplu; folosirea apei izvoarelor din versanţii vecini. Între anii 1890-1913 captările s-au dezvoltat progresiv funcţie de debit şi distanţă; la început a fost captat izvorul Răcădău (la 2 km), apoi izvoarele Schei (care de la 10 l/s au ajuns la 24 l/s şi apoi la 44 l/s) . În 1920 a fost realizat şi rezervorul Tampa (2x1000 mc). Reţeaua de distribuţie ajunsese deja la 45 km în 1920 şi era alimentată gravitaţional din rezervoarele Tampa şi Solomon (600 mc).

Pentru salvarea apei bune furnizate de izvoare s-a recurs la captarea râului Timiş pentru apa industrială. Transportul se făcea (şi se face) gravitaţional printr-un canal deschis lung de 15 km. Începând cu anul 1915 (când oraşul avea deja 48000 locuitori) s-a rediscutat problema apei. Între anii 1935-1936 s-a captat izvorul Ciucaş aflat la cca 30 km în munţi 10 prospecte, decumentare pe teren11

Dams in Romania; Bucharest 2000

8

(în funcţiune şi astăzi). Cum apa nu era suficientă s-a trecut la apa de suprafaţă, râul Săcel. O captare cu baraj de derivaţie (proiectată de ing. Cristea Mateescu) aducea apa într-o staţie de tratare (staţia de la Tarlung) unde se limpezea complet. Apa limpezită era pompată în rezervoarele oraşului, rezervoare a căror capacitate a crescut la 10000 mc. S-a dezvoltat şi reţeaua de distribuţie ajungând la peste 190 km. Aceasta situaţie s-a păstrat până după război când dezvoltarea industrială şi creşterea oraşului au impus găsirea unei soluţii de mari dimensiuni. Cum apa râului Tarlung avea

debite foarte variabile a fost proiectat şi realizat (AQUAPROIECT şi Trustul de Lucrări Speciale) barajul Tarlung, cca 15 mil. mc. În fotografie se poate vedea priza din lac, priza turn pentru 2-3 mc/s. A fost realizată o noua staţie de tratare, noi aducţiuni şi rezervoare. Deoarece în unele perioade apa nu era suficientă s-a realizat şi un front de puţuri la Sânpetru. În anii 1997-2003 sistemul a fost reabilitat (înlocuirea conductelor vechi, reabilitarea staţiei de tratare, înlocuirea pompelor, realizarea rezervorului Dealul Mecilor, dispecerizarea sistemului).Sistemul asigura o apă bună la peste 250000 locuitori, printr-o reţea de distribuţie de peste 450 km.

Alimentarea cu apă a municipiului Bucureşti12,13,14,15

Numeroase încercări au fost făcute pentru alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti în ultimii 300 ani. Era nevoie de rezolvarea a două probleme importante- asigurarea apei de calitate pentru populaţie cu reducerea cazurilor de îmbolnăvire prin apă (majoritatea locuitorilor folosea apă din Dâmbovita, apă adusă cu sacaua) şi asigurarea posibilităţilor de combatere a incendiilor (casele din

oraş erau în cea mai mare parte construite din lemn). Primul proiect mai mare prin care se dorea alimentare cu apă a oraşului a fost realizat în 1845; proiectul prevedea captarea apei din Dâmboviţa (pe un amplasament aproximativ în dreptul Palatului Parlamentului), filtrarea acesteia prin filtre de lână şi pomparea printr-o reţea scurtă la fântâni publice din oraş; lucrarea a funcţionat puţin timp din cauza performanţelor slabe a filtrelor. După aceasta au fost numeroase discuţii şi proiecte propuse, dar abia în 1888 s-a asigurat apa

12 prospecte, lucrari la simpozioane,/ publicatii, /

13 Buletinul Societatii Politehnica/ 1905, 190914

O Cocos- Managementul apei in municipiul Bucuresti- 2006.15

F Georgescu - Probleme edilitare bucurestene, 1966

9

bună prin primul sistem centralizat de apă: alimentarea cu apă din Dâmboviţa cu tratare la Arcuda şi înmagazinare în rezervoarele de la Cotroceni. Deoarece la acea dată nu exista energie multă şi nu se ştia cum să se trateze apa a fost aleasă o solutie în care apa să fie bună la sursa şi transportul să fie gravitaţional: captarea la Brezoaiele, 40 km

amonte de oraş, aducerea apei prin canal la Arcuda, unde tratarea se facea prin mijloace naturale (4 decantare de un km lungime, filtrarea lentă a apei-cuve de 17 mii mp), transport gravitaţional la rezervoarele Cotroceni (beton simplu, volum 10 mii mc) şi distribuţia gravitaţională în reţea. Se asigura cca 20 mii mc/zi apă bună dar insuficientă. Modernizate în repetate rânduri o parte dintre construcţii sunt şi acum în funcţiune (captarea, canalul aducţiune, decantoarele, aducţiunile de apă potabilă, rezervoarele). Necesarul de apă fiind din ce în ce mai mare a început dezvoltarea sistemului existent prin dezvoltarea reţelei, construirea staţiei de pompare Grozăveşti (a funcţionat până în 2000 cînd a fost înlocuită cu una nouă, mai performantă) şi a castelului de apă – actualul Foişor de foc. Cum apa din Arcuda nu mai ajungea, a fost aprobat şi s-a executat proiectul ing. Elie Radu: apa subterană de la Bragadiru a fost captată şi pompată în sistemul existent (rezervoarele Cotroceni au fost extinse cu încă 7000 mc); debitul a crescut cu cca 30 mii mc/zi, începând cu anul 1900. În 1908 s-a dat în exploatare

captarea făcută la Ulmi, după proiectul ing. german W. Lindley (captare funcţională până în 2000-una dintre cele mai mari captări cu puţuri din ţară). Apa era adusă gravitaţional la Arcuda.

10

În 1910 s-a modernizat Arcuda crescând debitul la 60 mii mc /zi. În 1927 a mai fost facută o modernizare astfel încât în 1930 oraşul (care avea cca 700000 loc.) primea cca 140 mii mc/zi (rezrvoarele Cotroceni ajunseseră la 50 mii mc volum). Din 1936 s-a introdus clorizarea apei la Arcuda. În 1923 s-a înfiinţat Uzinele Canal Apa Bucureşti (UCB), transformată în ICAB în 1948 (Intreprinderea Canal Apa Bucureşti) şi transformata în RGAB în 1990). Astăzi sistemul este exploatat de Sc Apa Nova Sc. Staţia de tratare Arcuda a mai fost modernizată şi extinsă în

1957, 1970, 2000 astfel că acum poate asigura până la 700 mii mc /zi apă potabilă. După anii 1960 a început o dezvoltare rapidă a sistemului de alimentare: (1) în 1964-1970 s-a realizat Staţia de tratare Roşu , modenizată în anii 2000; poate asigura până la cca 500 mii mc/zi apă potabilă; poate funcţiona în regim automat; au crescut capacităţile de înmagazinare (Nord, Sud, Drumul Taberii, Griviţa) până la cca 300 mii mc, a crescut capacitatea de transport a apei prin apeducte de mari dimensiuni (până la 2,2 m diametru). Deoarece oraşul s-a extins pe suprafaţă apa nu mai putea curge gravitaţional astfel că au fost construite mari staţii de pompare (Nord, Sud, Griviţa, Dr. Taberii, Grozăveşti) precum şi un număr mare de staţii de repompare a apei. În anul 2006 s-a dat în funcţiune staţia de tratare Crivina cu un debit de cca 269 mii mc/zi, staţie de tratare cu proces tehnologic performant (tratare cu ozon, sulfat de aluminiu, polimeri, cărbune activ, clor etc). Apa potabilă este adusă în sistemul de apeducte prin apeduct separat. Reţeaua de distribuţie s-a dezvoltat până la cca 2800 km; viteza mare de execuţie a condus însă la folosirea unor materiale şi tehnologii necorespunzătoare astfel că astăzi reţeaua trebuie refăcută deoarece pierderea de apă este mare, iar ţara noastra nu este prea bogata în apă.

O problemă importantă care trebuia rezolvată a fost asigurarea surselor de apă. Municipiul Bucureşti este amplasat într-o zonă cu puţină apă. Pentru creşterea siguranţei au fost realizate mari lacuri de acumulare pe Argeş (Vidraru-450 mil. mc, Goleşti 90 mil. mc, etc) şi Pecineagu (60 mil mc) pe Dâmboviţa. Apa din lacuri are şi alte utilizări în afară asigurării apei pentru

populaţie. Totodată apa captată la barajul Crivina-pe Argeş, principala sursă de apă (terminat în 1949), poate ajunge şi la Arcuda prin două conducte sub presiune, când pe Dâmboviţa nu este apă suficientă. Pentru protecţia la o eventuală poluare pe râul Argeş este realizat, dar neracordat în filieră, o captare nouă şi un Bazin de Apa. În momentul cel mai solicitat în funcţionarea să sistemul de alimentare cu apă a asigurat cca 1800 mii mc/zi. Astăzi sistemul, a cărei funcţionare este controlată printr-un sistem centralizat de dispecerizare, asigură cca 7-800 mii mc/zi, apă controlată calitativ în concordanţă cu prevederile legi 458/2002-legea calităţii apei potabile. Dacă în timp se va putea reface şi reţeaua de distribuţie, sistemul va deveni performant din toate punctele de vedere. Deoarece oraşul avea nevoie şi de apă industrială în sistemul de lacuri din valea

11

Colentina au fost realizate două prize (în lacul Cernica şi în lacul Pantelimon), două staţii de tratare, şi pomparea apei într-o reţea specializată. La capacitate maximă putea asigura cca 3-400 mii/zi. Astăzi lucrările sunt în conservare.Sunt date pentru exemplificare desene cu: captarea Brezoaiele (I), Aductiunea de la Bragadiru (II), galeria pupitrelor de la filtrele vechi de la Arcuda (III) „castelul de apa-Foişorul de foc” (IV), vederea generală a decantoarelor Arcuda (V), Vedere asupra decantoarelor staţiei de tratare Roşu (VI) şi vedere asupra staţiei de pompare Ulmi (VII).

Alimentarea cu apă a municipiului Buzău16,17

Alimentarea cu apă a oraşului Buzău a început să fie realizată sub forma unui sistem coerent abia în anul 1896, după un proiect realizat de ing. N. Cucu. Proiectul prevedea captarea apei subterane (un puţ) , existentă în cantitate suficientă în zona oraşului, pomparea acesteia într-un castel de apă de 100 mc, şi o reţea de distribuţie de 4 km. Sistemul a început să funcţioneze în 1987. Sistemul s-a dezvoltat progresiv astfel că în 1932 (când oraşul avea deja 36000 locuitori) reţeaua ajunsese la 32 km.

Dezvoltarea industrială a condus la un necesar sporit de apă pentru populaţie şi pentru platforma industrială. Astfel sursele au fost diversificate şi numite fronturi: frontul Crang a ajuns la 21 puţuri, cu două staţii de pompare şi trei rezervoare de 2500 mc, debit cca 900 l/s; frontul Sud (1968) are 16 puţuri forate, staţie de pompare pentru 500 l/s şi rezervoare de 6000 mc; frontul Est (1975) are şase puţuri forate, staţie de pompare şi rezervor de 2000 mc; frontul Zahar (1986) are 34 puţuri forate, pentru cca 450 l/s, rezrvoare de 20000 mc şi două staţii de pompare etc. În total astăzi oraşul are cca 100 000 locuitori iar apa este asigurată din şase fronturi de apă subterană (puţuri forate la 10-150 m) cu 66 foraje, patru gospodării de apă, rezervoare însumând cca 35000 mc şi o reţea de distribuţie de cca 172 km; reţeaua este realizată din tuburi de oţel (115 km), fontă (reţeaua veche) şi azbociment (35 km).Odată cu dezvoltarea industrială s-a recurs la captarea apei din râul Buzău: captare din râu, staţie de tratare pentru cca 500 l/s, pomparea apei la consumatori unde se asigură o gospodărie de apă. Sistemul se află în curs de reabilitare (în special reţeaua de distribuţie), contorizarea consumatorilor şi instalarea unui sistem-dispecer pentru controlul rapid al funcţionării.

Alimentarea cu apă a oraşului Câmpina.18,19,20,21

16 Bul. Soc. Politehnica 193117

Prospecte18

Bul Soc. Politehnica 10/194119 C Avram Betonul armat in Romania20 UTCB prioiect de alimentare cu apa Campina21

UTCB- Studiu de impact al sistemului de alimentare si canalizare Campina-1996

12

Oraşul Câmpina cu o bună poziţie geografică şi o dezvoltare timpurie a industriei, mai ales petrolieră, se află amplasat pe o platformă aflată la cca 100 m deasupra râului Prahova dar şi despărţită de un bot de deal de râul Doftana. Ca atare problema alimentării cu apă a fost complicată şi este scumpă şi astăzi. Primul proiect de alimentare cu apă a fost realizat în 1910-1915. Proiectul prevedea realizarea unei captări de apă pe râul

Doftana şi aducerea apei în oraş. În 1926 ing. H. Schmidt a realizat de fapt primul proiect important de alimentare cu apă. Captarea apei din râul Doftana, tratarea acesteia într-o staţie de tratare pe un amplasament aflat în vecinatate şi pomparea apei printr-o conductă care ajungea direct pe dealul Voila (actualul drum nu există, accesul fiind făcut numai pe calea ferată necesară transportului lemnului exploatat pe vale); staţia de pompare asigură o presiune de cca 200 m coloană de apă; pe dealul Muscel a fost realizat un rezervor de 2000 mc, după proiectul ing. D. Hanganu. Din rezervor, amplasat la o cota foarte mare, se alimentează gravitaţional reţeaua de distribuţie. Cum presiunea era foarte mare s-a prevazut un cămin de rupere de presiune, cămin care urma să fie înlocuit cu o microhidrocentrală construcţie care nu s-a realizat nici astăzi. Staţia de tratare avea decantoare statice orizontale şi filtre lente

(acopertite din motive de climă aspră). Captarea s-a rupt la o viitură şi a trebuit refăcută; a funcţionat până în 1975 când a fost ruptă din nou şi nu a mai fost refăcută; captarea apei s-a făcut şi se face şi astăzi din lacul Voila realizat pe sistemul Paltinu (pentru oraşul Ploieşti). Staţia de tratare a fost transformată ulterior: introducerea reactivului de coagulare, dezinfectarea cu clor, transformarea filtrelor în filtre rapide spălate cu apă din

rezervor amplasat la cota.La nivelul anilor ’80, pe baza unui proiect făcut de Universitatea Tehnică de Construcţii, sistemul a fost mărit şi modificat: staţia de tratare a fost dezvoltată pentru cca 400 l/s prin decantoare suspensionale, filtre rapide, dezinfectare cu clor şi folosirea de reactivi de coagulare; aducţiunea a fost amplasată în lungul drumului actual iar staţia de pompare modificată pentru o înălţime de pompare de cca 120 m; rezervoarele au

fost mărite cu două cuve de 5000 mc. Reţeaua a fost completată pe baza unor proiecte realizate de Institutul de Proiectări Judeţene. Ulterior pentru completarea necesarului de apă s-a realizat o staţie de pompare ce funcţionează cu apă luată din aducţiunea Paltinu, care acum avea apă disponibilă. Sistemul existent astăzi, destul de complicat şi scump, asigură apă suficientă în oraş, dar cu un consum mai mare de energie. Volumul de apă asigurat este de cca 20000 mc/zi, printr-o reţea de peste 45 km.

13

Alimentare cu apă Călăraşi22

Prima alimentare cu apă datează din 1907. Funcţionarea era deficitară şi producea apă puţină. În 1934 ing. H. Theodoru a realizat extinderea şi perfecţionarea sistemului. Apa era captată din Braţul Borcea şi era pompată în staţia de tratare (decantoare orizontale şi filtrare lentă) şi apoi pompată într-un castel de apă (280 mc) din oraş. Se asigura cca 750-800 mc/zi. Apa nu era sigură din punct de vedere bacteriologic. Alimentarea cu apă era

discontinuă. Constatându-se că apa era deficitară din punct de vedere al conţinutului bacteriologic se prevede şi clorizarea, după 1940. Pomparea apei în reţea se făcea în mod special: când cerinţa de apă era mică apa ajungea în castel, iar când cerinţa de apă era mare apa era pompată în reţea iar o parte din apă acumulată în castel alimenta reţeua. Pentru limpezire mai bună s-a propus folosirea sulfatului feros, produs în ţară şi deci mai ieftin (înainte sulfatul de aluminiu se aducea din Anglia). Deoarece doza de clor putea fi mare se putea face un control al conţinutului prin tratarea cu cărbune activ praf (CAP) şi reţinerea acestuia pe filtru. Reţeaua ramificată avea cca 19 km. La dimensionarea lucrărilor se face o estimare a consumului peste cca 35 ani. Pentru siguranţa funcţionării staţia de pompare avea , în rezervă, un generator electric.În anii ’70 s-a dezvoltat un sistem nou: captarea a fost mutată în aval de comuna Modelu, staţia de tratare avea decantoare radiale ţi filtre rapide iar apa obţinută era pompată în oraş. Dezvoltarea lucrărilor la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, Combinatul Siderurgic Călăraşi a modificat drastic cantitatea de apă necesară. Ţinând seama şi de celelate lucrări noul sistem (proiectat de Institutul de Proiectari Edilitare- PROED) are: captare din Dunăre la Chiciu (7 km de oraş), staţie de tratare în aceeaşi zonă (decantoare suspensionale, cu reactiv), pomparea apei în oraş la staţia de filtre (filtre rapide), dezinfectarea cu clor şi stocarea în rezervoare (peste 23000 mc); pomparea se face direct în reţea. Reţeaua a fost total reconfigurată ajungând la peste 180 km lungime. Debitul asigurat 1100-340 l/s. Lucrările la CSC nu au progresat astfel că acum Autorităţile locale (pe baza unui proiect elaborat de Universitatea Tehnică de Construcţii- Bucureşti) este în curs de reabilitare a sistemului. Modificarea esenţială este legată de captare: s-a descoperit că se poate asigura apă subterană relativ uşor de tratat pentru a obţine apa de bună calitate. Având în vedere marile dificultăţi pe care le-au avut în anul 2000 când prin accidentul de la Baia Mare o mare cantitate de cianuri (de la prepararea mineralelor cu

22 Bul. Soc Politehnica 4/1941

14

aur) au ajuns în apă (Someş-Tisa-Dunăre) iar oraşul nu a putut folosi apa din Dunăre aproape o săptămână, se încearcă dezvoltarea captării din apă subterană.

Alimentarea cu apă Câmpulung Muscel

Oraşul Câmpulung Muscel prin poziţia să geografică, pe drumul de legătură cu oraşul Braşov a căpătat o dezvoltare timpurie. Deşi este străbătut de râul Doamnei s-a alimentat multă vreme cu apă din izvoare. Când necesarul a crescut peste limita acestuia s-a adoptat un proiect de mari dimensiuni, la nivelul anilor ’70. Lucrarea este în funcţiune şi astăzi. Proiectul realizat de ISLGC (Institutul de Studii şi Lucrări de Gospodărie Comunală) conţine următoarele lucrări: captarea apei din galeria Uzinei Hidroelectrice Voineşti, transportul gravitaţional al apei pe strada Pietroasa în nordul oraşului, tratarea apei prin limpezire şi dezinfectare, stocarea apei în rezervoare mari, 5000 mc. O mare parte din apă este distribuită gravitaţional în reţea iar o parte este repompată în alte rezervoare. Pentru cartierul Grui apa este pompată direct în reţea. Reţeaua are cca. 150 km şi va fi extinsă, iar rezervoarele au în total 15000 mc. Staţia de tratare a fost parţial reabilitată la nivelul anului 2000. Oraşul beneficiază de o sursă de apă cu calităţi excelente, dintr-un lac la cotă superioară, lac neeutrofizat. Tratarea apei este mai mult de păstrare a calităţii. Din aceasta cauză costul apei este mic. Autoritatea locală are în plan extinderea sistemului pentru oraş, cca. 50 km reţea, dar şi pentru extinderea alimentarii cu apă la localităţile vecine: Valea Mare-Pravăt, Bugea, Schitu Goleşti etc. Asigură apă şi pentru Holcim Valea Mare. Poate asigura cca. 380-1100 l/s, deci are mari rezerve.

Alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca23

Oraşul Cluj este unul dintre cele mai vechi localităţi din ţară. Localitatea cunoscută încă din vremea romanilor a trebuit să îşi rezolve problema apei; probabil izvoare captate pe versanţii Feleacului erau aduse în oraş pentru folosire; se folosea şi apa râului Someş preluată direct. Prin poziţia şi echiparea să este un important centru cultural şi economic. Oraşul avea deja 27000 locuitori în 1870 dar până în anul 1882 nu a avut alimentare cu apă şi canalizare în sistem centralizat. Apa era luată din Someş, Canalul Morii şi din fântâni săpate în oraş. În acea vreme oraşul avea deja peste 30000 locuitori.În 1882 s-a realizat, de către o firmă germană, un raport asupra soluţiilor de alimentare cu apă şi canalizare; se propunea un consum specific de 75 l/om. zi pentru o populaţie de 30000 locuitori. Soluţia conţinea: captarea apei subterane de la Floreşti, pomparea apei

într-un rezervor de 140 mc şi o reţea de 20 km. Raportul a fost aprobat dar lucrările nu s-au executat.Primul sistem de alimentare cu apă se realizează în 1882 pentru Universitatea Liberă de Ştiinţe (înfiinţată

23 Leonida Truta: Apa Clujului, Ed. STUDIA; Cluj-Napoca, 2005

15

în 1872). Acest lucru a fost impus de situaţia sanitară dificilă din oraş; se aprecia ca în 10 ani (1973-1882) au murit 1600 locuitori din cauza condiţiilor sanitare proaste. Sistemul avea apă subterană dintr-un front de puţuri situat în zona stadionului de astăzi; apa era pompată cu pompe cu piston acţionate cu abur; printr-o conductă din fontă apa ajungea într-un rezervor de 140 mc şi apoi în reţeaua de distribuţie de 1700 m (conducta este şi astăzi în funcţiune). Deoarece apa era suficientă a fost asigurat şi spitalul Carolina precum şi câteva case din oraş. Sistemul putea asigura cca. 1-1400 mc/zi.În 1891 este reluată problema deoarece situaţia devenise complicată; oraşul avea deja 35000 loc, primea cca. 2270 mc/zi apă şi avea o reţea de 27 km. Sunt analizate trei proiecte: Schlieck, Knuth şi Schwartz. Primăria acceptă proiectul Schlieck. Pentru realizarea lui se înfiinţează Uzinele de Apă Cluj (1892). Proiectul conţinea: captarea apei cu puţuri din stratul freatic din Floreşti, pe malul drept al râului Someşul mic.Pomparea apei în rezervoare (700 mc) de cotă astfel că reţeaua era alimentată gravitaţional; reţeaua s-a dezvoltat treptat astfel că în 1919 avea 76 km; oraşul primea cca. 8000 mc/zi ; apa era introdusă în case, cişmelele se desfiinţează în 1901. Progresiv sursa se extinde cu noi lucrări şi pentru transportul apei se preconizează executarea unei conducte de mari dimensiuni, conducta „Vianinii” din beton armat centrifugat; conducta este realizată într-o „fabrică” funcţionând sub licenţa elveţiană; este prima conductă din ţară de mari dimensiuni (700 mm diametru) realizată din beton (în arhive se păstrează documente privind programul de producţie şi control a calităţii, document ce ar fi bine de văzut pentru a putea aprecia grija cu care se lucra acum peste 100 ani). În figura 1 este dată o vedere a conductei Vianini şi modul de îmbinare. Apa era transportată gravitaţional la staţia de pompare Grigorescu (staţia extinsă, modernizată în trei etape este în funcţiune şi astăzi). În anul 1931 se înfiinţează Uzinele de Apă şi Canalizare Cluj. Pentru prima dată oraşul avea apă suficientă (1933): cca. 16700 mc/zi, rezervoare de 5700 mc, pompe acţionate electric, o reţea de peste 130 km lungime; în 1938 reţeaua acoperea cca. 85% din lungimea străzilor. În figura 2 este dată o vedere interioară a staţiei de pompare Floreşti.După război sistemul începe să se dezvolte rapid, în 1950 oraşul depăşise 50000 locuitori. S-a extins la maximum sursa Floreşti inclusiv prin aplicarea unui sistem nou de îmbogăţire a sursei de apă subterană, cu bazine folosind apa din râul. Someş; s-a atins cca. 60000 mc/zi. Din păcate sursa este inundată în 1970 de către viitura de pe Someş; reluarea activităţii s-a făcut cu dificultăţi.

În 1960 se realizează un studiu, urmat succesiv de proiectele adecvate, pentru dezvoltarea în perspectivă a sistemului; se trece la sursa de apă de suprafaţă, râul Someş, prin lacul de la Gilău, staţia de tratare Gilău, aducţiune de mari dimensiuni (peste 17 km), transportul gravitaţional al apei şi re-pomparea adecvată pe diverse nivele; reţeaua este structurată pe patru nivele (zone) de presiune alimentate din rezervoare mari care erau alimentate la rândul lor cu staţii de pompare adecvate. Se putea asigura peste 2600 l/s apă potabilă de bună calitate. Staţia de tratare (limpezire prin decantare şi filtrare şi dezinfectare) s-a

dezvoltat în trei etape iar aducţiunea în două etape (tuburi PREMO de 1200 şi 1400 mm).

16

Totodată pentru creşterea siguranţei debitului pe râu, producerea de energie şi protecţia oraşului contra inundaţilor au fost realizate în amonte două lacuri de mari dimensiuni, cca. 300 mil. mc (Tarniţa şi Fântânele). Sistemul s-a extins treptat până în 1994 şi apoi în 1997 a intrat într-un important proces de reabilitare şi extindere. Astăzi sistemul de alimentare cu apă cuprinde: captări de apă pentru cca. 3,5 mc/s, transport gravitaţional al apei prin conducte de mare diametru cca. 30 km, rezervoare mari de peste 40000 mc în total, reţea de distribuţie de peste 450 km, contorizarea totală a consumului, sistem de control al funcţionarii prin dispecerizare, controlul calităţii apei în laboratoare acreditate, modernizarea sistemului de conducere. Totodată sistemul s-a extins şi se va extinde în continuare pentru alimentarea cu apă a localităţilor vecine; deja sunt realizate reţele în lungime de peste 350 km. În figura 3 este dată o vedere asupra conductei de 1200 mm diametru iar în figura 4 o vedere generală asupra staţiei de tratare Gilău.În 1973 s-a înfiinţat GIGCL, în 1991 RAJAC, iar în 2004 Compania de Apă Someş-Cluj, companie care asigură managementul întregului sistem de alimentare cu apă şi canalizare în oraş şi în localităţile învecinate.Se poate vedea că în cca. 120 ani sistemul a crescut de la 20 km conducte la aproape 800 km, iar consumul de apă de la 1200 mc/zi la peste 350000 mc/zi.Compania de apă, la entuziasmul dlui ing. Truţa, a realizat un muzeu al apei unicat în ţară, în amplasamentul captării Floreşti. În acelaşi amplasament s-a dezvoltat mai târziu şi un centru de instruire a personalului, sub coordonarea ARA (Asociaţia Română a Apei).Complexul de lucrări este arătat în figurile anexate.

Alimentarea cu apă Constanţa24

Oraş cu tradiţie milenară, important port în epoca romană, oraşul s-a dezvoltat în jurul celor două activităţi de bază: dezvoltarea portuară şi folosirea litoralului ca mijloc de destindere şi tratament. Oraşul a avut alimentare cu apă încă din vremea romanilor: un dren executat la Cişmea şi o aducţiune din olane asigurau cu apă populaţia oraşului aşezată în special în “peninsulă”; de altfel băile termale presupun existenţa unei bune alimentări cu apă. Sistemul s-a deteriorat şi până la sfârşitul sec. 19 alimentarea cu apă se făcea prin puţuri individuale.Primul mare sistem de alimentare cu apă datează din 1905 când ing. Virgil Ionescu a realizat proiectul lucrării. Proiectul prevedea captarea apei din Dunăre, puţin amonte de

Cernavodă, pomparea apei pe dealul Hinogului, limpezirea apei prin decantare şi filtrare lentă, transportul apei la Constanţa printr-o conductă din fontă lungă de 60 km (diametru

24 prospecte; documentare pe teren.

17

450 mm), până la oraş în rezervoarele “obor” cu un volum de 3000 mc şi distribuţia acesteia printr-o reţea de conducte lungă de 60 km. Lucrările au început în 1910, au fost întrerupte şi reluate astfel că sistemul a funcţionat numai între anii 1913-1916 când, din cauza războiului au fost din nou întrerupte; după război a fost reluată dar cu funcţionare intermitentă. Datorită dificultăţilor întâmpinate (cel mai mare sistem abandonat) s-a hotărât reluarea captării apei subterane de la Caragea-Dermeni, după proiecte făcute de ing. N. Cucu, D. Ghermani etc. Sistemul a lucrat deficitar până după cel de al II-lea război mondial. Sistemul actual a început să se dezvolte în anii ’50 şi a continuat până la obţinerea unui sistem regional de alimentare cu apă ce poate fi considerat al doilea ca mărime din ţară. Sistemul are şi o particularitate importantă: pe lângă consumatorii obişnuiţi, care folosesc apă tot timpul anului, în perioada de vară numărul acestora sporeşte foarte mult, cu sute de mii, fapt care conduce la creşterea bruscă a necesarului de apă, aproape la dublu. Din această cauză sistemul trebuie “să fie elastic”. Baza alimentării cu apă o constituie marele bazin de apă subterană existent în podişul Dobrogean. Foraje de adâncime mare captează debite importante, zeci de litrii pe secundă, apă de bună calitate. Această apă are diferite locaţii începând de la Ovidiu şi terminând cu Dulceşti. Apa este captată şi distribuită printr-un important sistem de aducţiuni şi rezervoare amplasate pe tot litoralul. Astăzi sistemul asigură apă pentru 9 oraşe şi 44 localităţi, cu un debit de cca. 1,0 mil. mc/zi din care cca. 800 mii mc /zi din cele peste 300 puţuri. Deoarece în unele veri foarte secetoase era nevoie de multa apă s-a recurs la captarea apei din Canalul Dunăre Marea Neagră-ramura Poarta Alba-Năvodari (la Galeşu). Apa captată este pompată pe platforma Palas, tratată şi înmagazinată. După nevoi este pompată în sistemul de transport din cele două rezervoare de mari dimensiuni. Apa are unele complicaţii date de o scoică ce se dezvoltă în sistem producând un miros neplăcut (scoica a ajuns prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). Proiectele au fost realizate de Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice şi Institutul Judeţean de Proiectare. Mărimea şi complexitatea sistemului au condus la o importantă reabilitare începută după 1997 (înlocuirea conductelor cu pierderi mari de apă, înlocuirea pompelor neperformante, extinderea reţelei, refacerea unor tronsoane de aducţiune etc.) Astăzi sistemul are 1700 km de reţea, aproape 300000 mc de volum de rezervoare (cele mai mari rezervoare din beton precomprimat-20000 mc), peste 40 staţii de pompare şi aproape 500 km de aducţiuni. Poate fi considerat unul dintre cele mai mari sisteme regionale de alimentare cu apă din ţară. Schema generală a lucrărilor este dată în schiţa anexată.

Alimentarea cu apă a municipiului Craiova25,26

Localitatea Craiova este menţionată ca oraş la 1582 iar în 1596 era menţionat ca “oraş mare, important şi plin de tot belşugul”. Deşi se află pe malul râului Jiu, una dintre apele importante din ţară, nu a putut fi alimentat cu apă de timpuriu din cauză că apa trebuie tratată şi la acea perioadă nu

25 Coordonator: L Nicolaescu - Craiova; Pagini de istorie şi civilizaţie - 1997

26 Buletinul Soc. Politehnică 1905

18

se cunoştea tehnologia, iar transportul necesita energie care nu era disponibilă. În 1832 oraşul avea peste 11000 locuitori, în 1861 avea 25000 locuitori, iar în 1899 avea peste 55000 locuitori; în 1997 avea deja peste 300000 locuitori. Deşi era un oraş mare şi important în economia ţării alimentarea cu apa s-a făcut prin fântâni până la sfârşitul secolului 19; unele dintre ele au dominat sute de ani peisajul oraşului (fântâna Popova,

fântâna Obedeanului, fântâna Jianului etc). Pe lângă necesarul de apă bună pentru protecţia sănătăţii populaţiei şi combaterea incendiilor (construcţii multe din lemn) oraşul avea nevoie şi de apă pentru stropirea străzilor ne pavate , străzi care vara se umpleau de praf. Un prim proiect realizat de C. T. Moulan nu a fost promovat: el preconiza captarea izvoarelor din vecinătate cu un debit de peste 5000 mc/zi. Nu a fost aprobat de Consiliul Tehnic Superior. Hidrologul german W. Lindley (cunoscut din lucrările realizate la Iaşi şi Ploieşti) a fost însărcinat cu proiectul. Dintre mai multele posibilităţi a fost preferată sursa subterană Gioroc, izvoare aflate la cca 30 km la Sud de oraş. Proiectul prevedea aducerea a cca 5000 mc/zi apă de bună calitate, cu duritatea puţin cam mare. Proiectul cuprindea: dren-galerie pentru captarea izvoarelor, o conductă de 27 km, o staţie de pompare (Balta Verde) ce pompa apă la o distanţă de 6 km

în rezervoarele de 5000 mc amplasate “ pe şoşeaua Bucureşti”, şi o reţea de distribuţie care trebuia să acopere o suprafaţă de 1200 ha (conducte de fontă cu diametrul 400 -100mm) . Un conglomerat de firme au executat lucrarea şi au furnizat conductele astfel că în 1911 lucrările au fost terminate şi asigurau 4200 mc/zi. Sistemul a fost extins la 14000 mc/zi în 1914. Pentru contribuţiile lor la realizarea alimentării cu apă inginerii W. Lindley şi A. M. Colleanu au fost propuşi de care Primărie să fie decoraţi cu Steaua României / Coroana României. Populaţia a crescut astfel că în 1834 consumul specific de apă scăzuse sub 100 l/om·zi, valoare considerată necorespunzătoare. Sistemul funcţiona discontinuu, cca. 7 ore/zi Soluţii de extindere au fost analizate de inginerii O. Hasselman-Carada, D. Germani , cu surse din Jiu şi Elie Radu – apă din izvoarele Izvarna, extinderea sursei Gioroc etc. La recomandarea ing. D. Germani s-a făcut un foraj la 300 m, dar apa găsită avea amoniac şi substanţe organice, deci nu era bună. Consiliul Tenhic Superior a apreciat că nu este nevoie de apă în plus, ci de reducerea pierderilor şi risipei de apă.În anii 1953-1954 situaţia devenise dramatică deoarece consumul scăzuse sub 45 l/om·zi. În 1958 s-a elaborat studiul de fezabilitate (de către IPCH) pentru realizarea sistemului din izvoarele Costeni-Izvarna, izvoare care puteau asigura până la 3000 l/s (cele mai mari izvoare din ţară). Proiectul cuprindea: captarea izvorului Izvarna (o lucrare foarte frumoasă), realizarea unei aducţiuni de 105 km, realizarea de rezervoare pe dealul Simnic. La început apa cugea gravitaţional, debit 600 l/s, apoi prin două pompări succesive debitul a crescut la 1200 l/s. Pentru realizarea aducţiunii (una dintre cele mai mari din ţară) a fost ales ca material betonul precomprimat în procedeul PREMO; diametrul conductei-1000 mm; pentru această conductă a fost importată licenţa, iar tuburile au fost produse la Progresul-Bucureşti, în ritm de cca 25 km/an. O parte din apă a fost destinată Combinatului Chimic Craiova astfel că apa ajunsă în oraş nu era suficientă.

19

Pentru compensare a fost dezvoltată captarea Breasta cu apă din Jiu, dar infiltrată prin malul râului; apa avea fier. Pentru captare au fost realizate cca. 260 puţuri de 20 m adâncime, puţuri echipate cu coloană din material plastic (coloane distruse 50% de cutremurul din 1977). Apa captată prin sifonare era tratată într-o staţie adecvată prin aerare cu agitatoare mecanice, şi filtrare în filtre rapide; debitul asigurat era de cca. 750

l/s. Apa era pompată în acelaşi sistem de rezervoare extins treptat. Necesarul de apă a crescut şi edilii s-au întors la singura sursă mare de apă din zonă, râul Jiu (chiar dacă apa râului era murdărită de preparaţiile de cărbune din amonte).În anii '70 s-a dezvoltat sistemul de alimentare din Jiu: captare din deznisipatorul prizei de apă pentru termocentrala Craiova, tratarea apei pentru limpezire (decantare, cu reactivi,

filtrare), aerare şi dezinfectare cu clor, pomparea în sistem; debitul asigurat este de cca 600-1000 l/s. Au fost realizate şi alte captări dar de mică importanţă. Reţeaua de distribuţie s-a dezvoltat progresiv astfel că astăzi are două zone de presiune şi peste 600 km lungime. Se apreciază că este necesară reabilitarea reţelei şi creşterea cantităţii de apă adusă în oraş.

Alimentare cu apă oraş Curtea de Argeş27,28

Oraşul Curtea de Argeş are un rol special în istoria ţării noastre: are o bogată istorie, are o mulţime de monumente istorice şi este poarta de intrare într-o zonă turistică extraordinară-munţii Făgăraş. Pe de altă parte este aşezat pe unul dintre puţinele râuri din ţară a cărui amenajare energetică este totală (lacul Vidraru este principalul rezervor de apă pentru capitala ţării-Bucureşti). Fiind un oraş de munte s-a alimentat cu apă din izvoare de munte. Dezvoltarea oraşului a pus însă problema alimentării cu apă în sistem centralizat. Primul proiect de alimentare cu apă aparţine ing. D. Germani, în 1914. Proiectul nu a fost realizat din cauza războiului. Primele lucrări de alimentare

cu apă au fost făcute după proiectul ing. H. Theodoru în 1928 când populaţia oraşului era relativ mică, cca 6500 persoane. Proiectantul a apreciat un consum specific de 80 l/om.zi şi prin urmare necesarul de apă era de 17 l/s. Proiectul a analizat mai multe soluţii şi a definitivat-o pe aceea care asigura apă din apa subterană din malul râului Argeş în comuna Albeşti. Cota era suficientă pentru alimentarea gravitaţională chiar şi a reţelei de distribuţie. A fost realizat un dren (cca 400 m lungime), o aducţiune de cca 9 km cu diametrul 200 mm, şi un rezervor de 1200 mc (după proiectul ing. M. Hanganu). Reţeaua de distribuţie a fost realizată din tuburi din fontă cu diametre de 70-250 mm. A început să

27 Bul Soc Polit. 6/1942

28 Doc pe teren

20

funcţioneze în 1941. Captarea este şi astăzi în funcţiune dar alimentează cu apă comuna Albeşti.După război oraşul s-a dezvoltat mult din cauza dezvoltării industriale şi amenajărilor hidrotehnice din zonă. Bazat pe faptul că se realizaseră lucrările de regularizare a râului Argeş pentru noul sistem de alimentare cu apă, pentru cca 400 l/s, a oraşului s-a apelat la apa de suprafaţă; din lacul Cerbureni a fost captată apa, apa a fost pompată la staţia de tratare (limpezire prin decantare în decantoare radiale, filtrare în filtre rapide şi dezinfectare cu clor) şi apoi repompată în noile rezervoare de 5000 mc. Reţeaua a fost extinsă corespunzător la cca 57 km cu integrarea vechii reţele. Deoarece au apărut probleme legate de calitatea apei (colmatare lac) ulterior s-a realizat o priză noua; apa este captată imediat aval de ieşirea din galeria de fugă a centralei Vidraru (centrala subterană-cca 120 m sub pământ) şi pompată printr-o conductă e cca 5 km la staţia de tratare existentă. Reţeaua de distribuţie este construită din fontă, oţel, azbociment; din cauza extinderii oraşului pentru unele zone locuite la cote mari apa este repompată. Sistemul aşteaptă fonduri pentru reabilitare şi modernizare în vederea optimizării funcţionării în noile condiţii (asigură cca 100 l/s). Asigură cu apă şi comunele vecine Valea Iaşului, Albeşti, Baiculeşti, Tigveni. Are capacitate de extindere.

Alimentarea cu apă a municipiului Focşani29

Oraşul Focşani a avut alimentare cu apă de timpuriu. Între anii 1880-1885 inginerii S. Ghiorghiu şi C. Mironescu au făcut studiile pentru sursa de apă şi apoi proiectul lucrărilor necesare. Sistemul cuprindea: captarea cu dren a apelor din malul râului Putna la cca. 25 km amonte de oraş, captarea Babele, aducerea apei gravitaţional printr-o conductă de cca. 23 km până la rezervoare, rezervoare de 2x1000 mc, amplasate la 5 km de oraş şi transportul gravitaţional al apei într-o reţea de distribuţie de peste 30 km. Sistemul a fost

realizat între anii 1886-1889 şi asigură cca. 5000 mc/zi apă de bună calitate. Execuţia s-a făcut de întreprinderi diferite pentru fiecare lucrare. În 1960 sistemul s-a extins şi cu modernizările inerente funcţionează şi astăzi cu menţiunea că pentru ridicarea presiunii în reţea s-a realizat o staţie de pompare lângă rezervoare.În anii’70 a fost realizată noua alimentare cu apă deoarece oraşul a crescut mult şi s-a dezvoltat zona industrială din vestul oraşului. Sistemul cuprinde:

captarea cu puţuri din straţele subterane de la 63 m şi 170 m, în estul oraşului; apa este pompată din puţuri direct în noile rezervoare de 2x5000 mc; apa era clorizată; din rezervor apa era pompată în reţeaua de distribuţie, de fapt în aducţiunea de apă pentru platforma industrială la care se branşa şi reţeaua oraşului; deoarece presiunea în reţea era mică a fost nevoie de un mare număr de staţii de pompare cu hidrofor pentru alimentarea cu apă a blocurilor de locuinţe; reţeaua a fost extinsă cu materiale slabe (oţel şi azbociment). În acest fel consumul de energie era ridicat.

29 UTCB- Modernizare sistem de alimentare cu apă Focşani, 1996

21

În anii 1997-2000 un program de reabilitare şi retehnologizare a fost derulat. Captarea a fost re echipată cu pompe noi, cu funcţionare controlată, rezervoarele au fost extinse cu încă 10000 mc, staţia de pompare s-a refăcut prin echipare cu pompe cu turaţie variabilă, performante, reţeaua a fost refăcută astfel că numai blocurile foarte înalte mai aveau nevoie de hidrofor (din 60 SPH au rămas 5). Totodată s-a dezvoltat laboratorul de control a calităţii şi sistemul de monitorizare a reţelei. Ca un aspect particular, încălzirea spaţiilor din gospodăria de apă se face cu biogaz obţinut în staţia de epurare.

Alimentarea cu apă a oraşului Galaţi.

Oraşul Galaţi, prin pozitia să de limită a tronsonului maritim al Dunării navigabile s-a dezvoltat de timpuriu. Importanţa oraşului a făcut ca preocuparea pentru asigurarea apei să fie mai acută deoarece o mulţime de străini treceau prin oraş şi deci expunerea la îmbolnăvirea sub influenţa traficului portuar era mare. În 1872 o societate engleză a realizat primul proiect de alimentare cu apă, din păcate cu apă de Dunăre-sursa cea mai apropiată de apă. O captare cu sorburi în Dunăre, aval de confluenţa cu râul Siret asigura apă prin pompare. Apa ajungea într-o staţie de tratare (limpezire şi filtrare în filter lente); au fost realizate 3 decantoare statice de 770 m2 fiecare, 3 filtre lente de 660 m2 fiecare; în

1913 au fost realizate şi 3 filtre rapide metalice (10 m diametru), filtre care au funcţionat până în anii ’70; apa era stocată în 2x2500 mc rezervoare şi repompată în oraş; debitul asigurat cca 400 mc/h. Ca multe alte sisteme cu apă din Dunăre a existat şi posibilitatea de dezinfectare cu ozon a apei distribuite. Sistemul a funcţionat până în anii’70. Creşterea necesarului de apă a condus la căutarea de apă subterană concretizată în realizarea captării Suraia-Calieni (cca 40 km amonte de oraş). Apa de bună calitate era transportată prin pompare într-un rezervor de

10000 mc amplasat la Serbesti. Din rezervor apa era împărţită în două: o parte (mai mare) era pompată la Brăila iar cealaltă la Galaţi. Apa era repompată în reţea. În parte şi din cauza exploatării deficitare a puţurilor (pompe neperformante) cât şi creşterii necesarului de apă a trebuit dezvoltat sistemul. Multe dificultăţi au apărut ca urmare a întreruperii cugerii apei prin aducţiune; conductă din oţel a trebuit să transporte apă cu nisip (exploatarea deficitară a puţurilor); nisipul a sablat continuu conducta ducând la găurirea acesteia; repararea conductei era o problemă complicată (era o singură conductă şi oprirea ei nu era uşoară). Ulterior aducţiunea a fost dublată cu o conductă de 1000 mm diametru din tuburi PREMO.S-a revenit la Dunăre şi s-a refăcut complet sistemul de alimentare cu apă; o captare cu cheson, o noua staţie de tratare şi noi rezervoare au întregit sistemul.de alimentare. Apa Dunării nu este uşor de limpezit din care cauza încet încet toată apa din captarea Suraia a fost dirijată la Galaţi. Sistemul poate asigura 70-280000 mc/zi apă potabilă. Are mari pierderi de apă din care cauza sistemul are nevoie de reabilitare totală. Reţeaua are o lungime de cca 550 km şi este alcătuită din tuburi din fontă, oţel, azbociment. Pierderile

22

de apă au consecinţe mari asupra stabilităţii terenului, de tip loessoid în acea zonă şi mai ales asupra construcţiilor de locuinţe. Pentru prima dată în ţară conductele reţelei de distribuţie au fost amplasate în galerii edilitare, pentru controlul pierderilor de apă.

Alimentarea cu apă a oraşului Giurgiu30,31,32

Oraşul Giurgiu, deşi port la Dunăre de multa vreme, nu şi-a dezvoltat decât târziu sistemul de alimentare cu apă. Până în anul 1892 apa era asigurată din Dunăre prin transport cu sacaua, sistem în multe oraşe din ţară la acea vreme. În 1892 Primăria

însărcinează pe ing. N. St. Cucu să elaboreze un proiect. Sunt analizate două variante: apa din Dunăre sau apa din izvoarele (de fapt un strat acvifer superficial) Ghizdaru, strat aflat la cca. 9 km de oraş. Se putea capta cca. 3000 mc/zi dar exista părerea că stratul nu este suficient de sigur (la seceta din 1905 a secat). Apa din Dunăre nu este acceptată din cauză că se consideră că modul de tratare nu este satisfăcător. Captarea din Ghizdaru a fost

abandonată. S-a trecut la captarea altor surse de apă tot din adâncime. Astăzi sistemul are patru surse de apă . Caracteristic este faptul că o serie de puţuri sunt forate la aproape 600 m adâncime, în puţuri fără coloană de filtru (puţuri în carst); deşi teoretic aceasta apă ar trebui să fie caldă (din cauza gradientului termic) apa este rece şi bună. Apa din captări este transportată la cele două gospodării de apă (Nord şi Sud) unde este stocată şi prin pompare introdusă în reţea. Reţeaua de distribuţie asigură presiunea pentru consumatorii din casele cu cel mult două nivele; pentru consumatorii din blocuri apa este re pompată prin staţii de pompare cu hidrofor. Lungimea reţelei este de peste 115 km şi poate asigura peste 12000 mc/zi. Sistemul este în faza de extindere şi modernizare.

Alimentarea cu apă a municipiului Iaşi 33,34,35

Oraşul Iaşi, oraş cu mari rezonante în istoria şi cultura ţării, deşi s-a dezvoltat la dimensiuni relativ mari nu a căpătat un sistem de alimentare cu apă decât târziu. Oraşul vechi era aşezat pe deal iar locuitorii se asigurau cu apă din izvoarele şi pâraiele care brăzdau oraşul. Primul proiect de alimentare cu apă este elaborat de ing. Paianu în anul 1901. Proiectul prevedea captarea izvoarelor Ruseni din albia Siretului. Proiectul nu s-a realizat. Proiectul este reluat de W. Lindley. El elaborează un proiect relativ costisitor dar care asigura oraşul cu apă bună şi suficientă; proiectul prevedea captarea stratului acvifer 30

Bul. Soc. Polit 5/190631

Doc. pe teren32

Master Plan 200733

Bul Soc Polit 193134 Pisalarasu I. Alimentari cu apa ET 198435

Doc pe teren

23

de pe malul drept al râului Moldova în amplasamentul confluenţa râului Ozana cu râul Moldova. Un strat foarte bogat care putea asigura ca 300l/s; captarea a fost prevăzută sub forma de dren, dren realizat şi aflat în funcţiune şi cunoscut ca drenul Timişeşti I; problema a constituit-o aducerea apei la oraş deoarece între captare şi oraş erau peste 120 km; a fost adoptată soluţia cu conducta sub presiune, cu curgere gravitaţională; apa din

dren ajungea în final la rezervoarele Păcurari. Conducta a fost realizată din fontă adusă din Belgia. Realizarea proiectului s-a făcut de către firma Gesselschaft din Viena lucrările fiind supravegheate de ing. Tancred Constantinescu. Odata cu aducerea apei au fost realizate şi rezervoarele Păcurari şi o parte din reţeaua de distribuţie. Oraşul a rezistat cu această sursă până după război când cerinţa sporind mult a trebuit găsită o altă soluţie. Deoarece râul Prut se găsea la distanţa mult mai mică iar tehnica de

tratare a apei evoluase mult s-a decis dezvoltarea sistemului cu apă de Prut. A fost realizat chesonul de mal din Prut (în 1957), la Tutora, pentru cca. 0,3 mc/s, o aducţiune de cca. 10 km până la Chirita de unde apa era re pompată până pe un amplasament deasupra oraşului-dealul Sorogari; aici a fost amplasată staţia de tratare (limpezire în decantare şi filtrare rapidă; spălarea filtrelor se făcea cu apa stocată într-un castel de apă de 300 mc. Apa limpezită şi dezinfectată era stocată în rezervoare mari (5000 mc) şi apoi distribuită gravitaţional în reţea. Sistemele au funcţionat în combinaţie. Cum necesarul de apă a continuat să crească s-a extins sursa Timişesti, drenul Timişesti II-cel mai mare dren din ţară, cca. 4 km, realizarea unei noi aducţiuni de 1,0 m diametru şi cca. 120 km lungime şi dezvoltarea reţelei odată cu mărirea şi diversificarea amplasamentelor

rezervoarelor. Cum debitul era limitat s-a revenit la sursa Prut care a fost dezvoltată cu încă un cheson de mal (1984) şi încă patru conducte. În acest fel se putea capta până la 5,0 mc/s ; apa era folosită 60% pentru apa potabilă şi

restul pentru apa industrială. Apa era pompată în lacul Chirita, unde era stocată pentru siguranţa şi pentru limpezire parţială şi apoi tratată în staţia nouă de tratare Chirita. Apa industrială era folosită direct din lac. O parte din apă era pompată la Sorogari. Proiectele au fost elaborate de Institutul pentru Planuri de amenajare şi Construcţii Hidrotehnice şi Institutul judeţean de Proiectări. Sistemul a devenit încet foarte complicat şi cu parametrii dezavantajoşi de exploatare. Drept urmare în două etape sistemul a fost supus unui proces de modernizare, eficientizare şi informatizare, proces care se află în faza finală. Este unul dintre cele mai complicate sisteme de alimentare din ţară. Poate asigura cca. 100000-400000 mc/zi apa distribuita printr-o retea de peste 1000 km şi prin intermediul unui mare număr de staţii de pompare. Volumul rezervoarelor depăşeşte 100000 mc. Sistemul este schiţat în planul anexat. Asigură apă şi pentru localităţile vecine.

24

Alimentare cu apă oraşul Oradea.36,37

Oradea este o localitate de mari dimensiuni aflată în partea de nord-vest a ţării. Prin poziţia geografică şi a nivelului de dezvoltare socială precum şi datorită faptului că se află în zona de câmpie şi-a pus problema alimentării cu apă de timpuriu. Prima lucrare importantă de alimentare cu apă este un dren pe malul drept al râului Criş. Drenul asigura un debit modest ,cca 6 l./s. în anii 1910-1911 s-a realizat un dren de mari dimensiuni. Apa captată era de fapt apă de

râu filtrată natural prin malul râului. Debitul scontat era de 250 l/s, un debit foarte mare pentru acea dată. Din păcate drenul s-a colmatat progresiv asfel că la nivelul anilor 1960-1961 s-a realizat un nou dren (lungime de 2,5 km şi debit scontat 5-800 l/s). Drenul s-a colmatat şi s-a încercat creşterea debitului prin îmbogăţirea artificială prin bazine de infiltrare ajungându-se la nivelul anilor ’70 la un debit captat de cca 600 l/s. Cum cerinţa de apa a crescut mereu s-a trecut la o captare cu totul specială: apa din râu, parţial limpezită era infiltrată prin bazine

dreptunghiulare şi recaptată prin drenuri paralele cu bazinele. S-a realizat astfel cel mai mare sistem de colectare a apei prin infiltrarea artificială (BI-D)-cca 600 l/s. Sistemul este dezvoltat pe malul stâng al râului (realizat între 1975-1981). Proiectele lucrărilor realizate după 1960 au fost elaborate de ISLGC (Institutul de Studii şi Lucrări de Gospodărie Comunală).Ulterior s-a trecut la captarea directă a apei din râu şi tratare separate, pentru cca 500 l/s. Apa captată este colectată în patru sisteme de pompare şi trimisă într-o reţea de distribuţie de mari dimensiuni. În ansamblu sistemul poate asigura peste 1900 l/s apă de bună calitate. Tot sistemul a fost supus unui program de reabilitare (staţii de pompare, reţea) şi informatizare între anii 1997-2003. El poate asigura debite de peste 120000 mc/zi, apă potabilă.

36 doc pe teren

37 Prospecte ale Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă -Oradea

25

Alimentarea cu apă a oraşului/ municipiului Piteşti 38,39

Oraş cu importanţă economică, culturală şi turistică oraşul Piteşti şi-a dezvoltat relativ timpuriu un sistem de alimentare cu apă. Practic sunt două etape mari în rezolvarea alimentării cu apă: (1) etapa iniţială când sursa de apă era numai apă subterană şi (2) etapa modernă când sursa de apă este apă de suprafaţă, râul Argeş.Primul proiect de alimentare cu apă aparţine ing. W. Lindley din anul 1905. Proiectul prevedea captarea apei subterane, stratul freatic, din malul stâng al râului Argeş între Piteşti şi localitatea Mărăcineni (captare cunoscută sub numele captarea Mărăcineni);

colectarea apei captate din puţuri se făcea prin sifonare. Prin pompare, apa captată era înmagazinată într-un rezervor de cotă amplasat în vecinătatea captării. Probabil că în prima etapă apa ajungea direct în reţeaua de distribuţie dar ulterior pe măsură extinderii oraşului apa a fost pompată în reţea. Castelul de apă, existent şi astăzi dar nefuncţional, avea volumul de 200 mc. Sistemul s-a dezvoltat progresiv ajungând ”în zilele bune“ să aibă trei fronturi de captare prin extindere inclusiv

pe malul râului Doamnei. Debitul maxim atins a fost de cca. 500 l/s. Din cauza regularizării Argeşului şi a dezvoltării spaţiului construit şi a îmbătrânirii puţurilor debitul s-a redus la cca. 200 l/s, debit furnizat astăzi. La început apa nu a fost dezinfectată dar ulterior s-a introdus dezinfectarea cu clor. În timp în apă a crescut conţinutul de fier , dezvoltat de regulă la apele infiltrate prin malul râurilor şi a crescut şi conţinutul unor poluanţi datoraţi activităţii omeneşti, precum azotaţii, pesticidele. Astăzi captura tinde să fie dezafectată deoarece intră în traseul autostrăzii, în estul oraşului Piteşti.Odată cu dezvoltarea oraşului, astăzi are cca. 170000 locuitori, şi în special a industriei (petrochimică, automobile, alimentară etc.) a fost nevoie de apă multă. Beneficiind de regularizarea integrală a cursului râului Argeş, deci de o sursă sigură şi bună de apă, s-a realizat al doilea mare proiect: captarea apei din lac (la început din lacul Bascov şi apoi din Budeasa-mai mare şi cu o cotă mai bună); pomparea apei în staţia de tratare amplasată pe malul stâng în localitatea Budeasa unde prin limpezire (decantare cu reactivi şi filtrare cu filtre rapide) şi dezinfectare cu clor gazos se obţinea apă potabilă; pomparea apei în trei gospodării de apă (rezervoare mari şi staţii de pompare la Găvana, Războieni şi ZIN), amplasate în oraş pe malul drept al râului de unde reţeaua este alimentată gravitaţional sau prin pompare; în etapa I, 1981, debitul asigurat era 750 l/s iar ulterior prin extindere (etapa II) s-a putut ajunge la cca. 2500 l/s. Apa lacului este deosebit de bună astfel că tratarea se face relativ uşor şi economicos. Reţeaua care are peste 240 km este în continuă extindere deoarece multe localităţi vecine au o şansă mai mare să ia apa din rezervă existentă decât să-şi realizeze sursa proprie. Pe schiţa anexată se poate vedea întinderea sistemului. Sistemul se va extinde treptat. Pentru protecţia sursei de apă în caz de poluare pe Argeş se preconizează realizarea unui front de puţuri din stratul subteran de adâncime 250-300 m unde s-a descoperit apă bună. Astăzi sistemul

38 documentare directă pentru realizarea Master Planului.

39 Bul. Soc Politehnice 1931

26

se află într-un proces de modernizare şi extindere în vederea reducerii pierderilor de apă, înlocuirii conductelor din oţel şi azbociment, înlocuirea pompelor pentru reducerea consumului de energie etc. Apa este controlată calitativ într-un laborator autorizat.

Alimentarea cu apă a oraşului Ploieşti.

Oraşul Ploieşti s-a dezvoltat relativ de timpuriu deoarece se află pe drumul de acces către Braşov şi către Moldova. Mai târziu un argument suplimentar a apărut: dezvoltarea industrială în special cea petrolieră. Drept urmare a avut nevoie de apă atât pentru oraş cât şi pentru industrie. Oraşul este avantajat deoarece se află aşezat peste un important strat acvifer format de conul aluvionar Prahova-Teleajen. Primul proiect de alimentare cu apă a fost elaborat de ing. W. Lindley (din Germania) în anul 1908. Proiectul a fost realizat de ing. M. Colteanu. Proiectul cuprindea: captarea apei subterane la Crângul lui Bot, o localitate aflată

pe drumul spre Târgovişte, pomparea apei în rezervoare (10000 mc) şi repomparea în reţeaua de distribuţie (la început alimentarea reţelei se putea face gravitaţional). Apa era de bună calitate dar stratul acvifer avea o particularitate: se afla la cca. 40-60 m sub pământ şi nu avea nivel ascendent. Din această cauză a fost realizată o captare cu totul particulară. Cele trei puţuri puteau asigura cca. 150-180 l/s. Puţurile sunt cu diametru mare (1000-2200 mm) şi cu coloane de filtru din oţel galvanizat, 1000 mm diametru. Aducţiunea din fontă , cu diametrul de 500 mm asigura cu apă oraşul prin reţeaua de cca 42 km. În cea mai mare parte lucrările sunt şi astăzi în funcţiune (s-a schimbat sistemul de colectare a apei).Dezvoltarea industrială de după al II-lea război mondial a făcut ca necesarul de apă să crească mult. Din păcate o mare parte din apa bună din acvifer a fost dată industriei iar pentru oraş s-a apelat la apă de suprafată. Cel mai apropiat râu cu apa bună era Doftana, astfel că: s-a realizat lacul de acumulare Paltinu (cca 60 mil mc) şi o mică hidrocentrală iar apa cu debit controlat a fost captată aval pentru staţia de tratare Paltinu (la cca 5 km de Câmpina). Apa limpezită (etapa I a staţiei a fost realizată în anii ’60, etapa II în anii ’70) era transportată la rezervoarele de la Movila Vulpii printr-o aducţiune de cca 40 km. Din rezervoare apa ajunge gravitaţional în reţeaua de distribuţie. Ulterior s-a executat şi a două conductă de aducere a apei; apa din treapta a două de tratare (apa nedezinfectată) era considerată apă industrială şi asigura procesele tehnologice din Combinatul Petrochimic Brazi. Sistemul putea asigura 3,0 mc/s. Pentru creşterea

27

siguranţei în funcţionare sistemul Paltinu a fost cuplat cu amenajările făcute pe râul. Teleajen: barajul Maneciu, cu un lac de cca 40 mil mc, producerea de energie, captarea apei la Văleni de Munte, limpezirea şi dezinfectarea în staţia de tratare Văleni de Munte şi transportul gravitaţional la rezervoarele Movila Vulpii. Aducţiunea de cca. 30 km este din tuburi PREMO; a fost executat un fir iar al doilea este în curs. Debit asigurat 1,5 mc/s. Lucrările au fost proiectate de IPACH (Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice). Pentru echilibrarea sistemului şi asigurarea şi de apa subterană au fost realizate captări la nordul oraşului (captare cu puţuri, colectarea apei în rezervoarele de lângă Spitalul Judeţean, şi pomparea apei în reţea) şi în est. Ansamblul sistemului are disponibil de apă astfel că o serie de consumatori de pe traseu sunt alimentaţi: Brebu, Câmpina, Cornu, Breaza, Floreşti, Băicoi etc. Pentru oraşul Ploieşti poate asigura cca 0,5-1,0 mc/s printr-o reţea de cca 600 km lungime.

Alimentarea cu apă a oraşului Râmnicu Vâlcea40

Oraş de dimensiuni mici, la sfârşitul sec 19, are o bună poziţie turistică (acces în munţii Făgăraş, mânăstiri şi biserici cu mare rol în istorie), se află pe drumul de legatură dintre localităţile de dincolo şi dincoace de Carpaţi, dar şi într-o zonă cu mari posibilităţi de tratament balnear (Olăneşti, Govora etc).Primul sistem de alimentare cu apă a fost realizat dupa proiectul elaborat de ing. Al. Davidescu în 1897. Proiectul cuprindea: un dren pe valea râului Olăneşti, transportul gravitaţional al apei la rezervoare de cotă şi distribuţia în reţea. Se asigură o apă de bună calitate (din păcate puţină) şi

cu efort mic de folosire. A funcţionat ca singură sursă până în anii ’60. Dezvoltarea oraşului şi industriei a cerut un nou sistem de alimentare. Pe baza unui proiect al IPACH a fost realizată o priză în râul Olt şi apa a fost pompată în staţia de tratare. Staţia de tratare limpezea apa şi tratată cu ozon, cea mai veche staţie de ozonizare din perioada modernă a Ţării; dezinfectată apa era pompată în rezervoarele extinse. Din rezervoare apa era distribuită populaţiei. Au fost nemulţumiri ale consumatorilor învătaţi cu o apă rece şi gustoasă. Din păcate râul Olt a continuat să fie poluat cu toate măsurile întreprinse. Astfel că după regularizarea pentru producerea de energie a Oltului sistemul a trebuit schimbat. În anii ’80 s-a realizat captarea apei din lacul Brădişor, pe valea râul Lotru, tratarea apei în staţia de tratare “Valea lui Stan” şi transportul apei potabile printr-o conductă de mari dimensiuni pană la

40 Bul Soc Polit, 1931

28

rezervoarele existente. Conducta este pozată pe malul stâng al râului Olt după ce traversează râul pe o lucrare specială. Aducţiunea, lungă de cca 40 km, din oţel, a fost reabilitată recent. Se asigură cca 25000 mc/zi apă de bună calitate; apa este distribuită printr-o reţea de cca 180 km.. Va intra în procesul de reabilitare pentru imbunătăţirea reţelei şi contorizare.

Alimentarea cu apă a oraşului Reşiţa41

Oraşul Reşiţa a avut de timpuriu o industrie legată de prelucrarea metalului (siderurgie, construcţii de maşini). Ca atare a trebuit să asigure apă pentru populaţie deoarece oraşul fiind aşezat pe o vale îngustă păstrarea sănătăţii populaţiei era dificilă râul Bârzava era şi sursa de alimentare cu apă dar şi receptor al apelor uzate produse. După un proiect, al carui autor nu este cunoscut, s-a realizat în 1880 primul sistem de

alimentare cu apă. Acesta cuprindea: captarea a trei izvoare din valea Sohodolului, aducerea apei printr-o aducţiune cu cămin de ruperea presiunii la un rezervor de 150 mc şi distribuţia gravitaţională în reţeaua de distribuţie lungă de 20 km. Tubulatura pentru conducte a fost din fontă. Se asigură cca 7-8 l/s (din cauza aducţiuni care avea capacitatea limitată). În 1938 la cei 23000 locuitori se asigurau 25 l/om.zi.Când oraşul a crescut s-a preluat apa din galeria de fugă a centralei hidroelectrice Crainicel şi distribuţia în reţeaua care s-a dezvoltat în special în zona de câmpie. În

anii’70 a fost realizat sistemul de alimentare cu apă aflat în funcţiune şi astăzi. Sistemul are: captare din lacul Secu, imediat amonte de oraş, transportul gravitaţional la staţia de tratare unde se face limpezirea şi dezinfectarea apei. Apa tratată este transportată la rezervoare şi distribuită gravitaţional sau prin pompare la consumatori. Sistemul poate asigura cca 20000 mc/zi printr-o reţea de peste 145 km.

41 Ion –Figura Iliasa; Pagini din istoria serviciilor de Gospodărie Comunală şi Locativă din Reşiţa (1948-1998). Ed Timpul 1998-

Reşiţa

29

Alimentare cu apă Sibiu 42,43,44

Ca şi în alte oraşe din vechea provincie Transilvania, două au fost comandamentele care au impus dezvoltarea lucrărilor de alimentare cu apă şi de canalizare: epidemiile tansmise prin apă (ciuma din 1554 a făcut 3200 victime) şi incendiul (marea majoritate a caselor erau făcute din lemn sau cu elemente din lemn); în 1556 la un singur incendiu în Sibiu au ars 556 case. Epidemiile apăreau deoarece de regulă râurile care străbăteau oraşele erau sursa de apă dar şi mijloc de evacuare a unei părţi din apa uzată. Totodată sursa de apă era folosită în devălmăşie cu animalele. F. Georgescu în lucrarea “Probleme edilitare în Bucureşti”, 1966, are o exprimare foarte plastică; moş Gheorghe, mecanic la prima staţie de tratare din ţară- filtre de lână pentru filtrarea apei din Dâmboviţa, pentru Bucureşti, pe la 1900 spunea “din când în când sorburile pompelor se înfundau; cu ce se înfundau? Din mai nimica, venea câte un câine mort sau o pisica moartă pe gârlă şi intra în sorb”. Pentru protejarea populaţiei contra îmbolnăvirii din cauza calităţii proaste până la introducerea clorului pentru dezinfectare (abia dupa 1930) sursa de apă era de obicei apă subterană din stratul freatic sau din izvoare.

Oraşul Sibiu a urmat aceeaşi cale: până în 1780 a fost folosită direct apa râului Cibin şi Canalul Morilor, la început netratată şi din 1863 filtrată (din 1908 s-a încercat şi dezinfectare cu ozon). Prima lucrare de mari dimensiuni s-a realizat în 1882 când din lunca râului Cibin se capta apă subterană, cca 4600 mc/zi folosind un dren din bazalt. Apa era transportată printr-o aducţiune din fontă, diametru 250 mm şi era distribuită locuitorilor. Apa ar fi fost suficientă dar nu ajungea din cauza pierderilor mari. Lucrarea a fost realizată după proiectul Solbach. Ulterior au fost captate izvoarele din zona Paltiniş.Rezolvarea totală a alimentării cu apă s-a făcut după anii ’60. Râul Cibin a fost barat şi prin lacul Gura Apelor s-a regularizat debitul pe râu. Apa preluată din lac era transportată gravitaţional în staţia de tratare; tratarea este facută prin filtrare directă în filtre de

construcţie specială- filtre cu dublu curent; după filtratre şi dezinfectare apa este stocată provizoriu în rezervoare de unde este distribuită în oraş printr-o reţea care s-a dezvoltat continuu ajungând la peste 320 km. Cantitatea distribuită poate fi între 25000 şi 150000 mc/zi. Pentru acoperirea consumului mare de apă în anii ’80 a fost realizată captarea râului Sadu, apa transportată şi tratată într-o nouă staţie de tratare. După tratare apa era pompată în reţeaua oraşului. După anii ’90 structura consumului schimbându–se sistemul a intrat într-un lung proces de retehnologizare şi optimizare (înlocuire conducte din reţea, contorizarea consumului, dispecerizarea pentru urmărirea funcţionării).

Alimentarea cu apă a oraşului Suceava

42 Bul. Soc Politehnica ....

43 Documentare pe teren/ prospete.

44 Dams in Romania- Bucharest 2000

30

Deşi oraşul Suceava are o veche tradiţie istorică, pe vremea lui Ştefan cel Mare se spune că ar fi avut chiar 100000 locuitori (!!); nu sunt date despre alimentarea cu apă. Ori la o asemenea populaţie alimentarea cu apă era esenţială mai ales dacă se ţine seama de poziţia geografică a oraşului-aşezare pe un vârf de deal, dealul Zamca. La începutul secolului 20 (1909-1911) după un proiect al inginerului Thiem s-a analizat apa din terasa râului Suceava şi s-a constatat ca are un conţinut relativ mare de fier. Au fost însă realizate puţuri din care oraşul s-a alimentat cu apă. Primul proiect important de alimentare cu apă s-a realizat însă la nivelul anilor ’60-62. După un proiect al Institutului pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice (IPACH) s-a realizat sistemul care cuprindea: captare cu puţuri săpate la Mihoveni, tratarea apei pentru deferizare, în sistemul cunoscut la acea vreme (aerare prin pulverizare, trecere prin pat de cocx, filtrare) şi pomparea apei în rezervoare; au fost

realizate rezervoare pentru două zone de presiune; pentru zona superioară s-a realizat un castel de apă pe dealul Zamca (500 mc) şi un rezervor de 2000 mc. Din păcate sistemul constructiv al captării nu a fost adecvat calităţii apei şi ca urmare captarea s-a colmatat (cu toate încercările de reabilitare prin bazine de infiltrare suplimentară a apei). Din această cauză şi datorită dezvoltării oraşului s-a trecut la realizarea sistemului care şi astăzi este în funcţiune, sistem cu apă subterană din albia râului Moldova- în zona Berchiseşti. Debit cca 0,5 mc/s. Proiectul a fost realizat tot de IPACH..Proiectul cuprinde: captarea cu puţuri forate (unele dintre cele mai bune puţuri din ţară prin debitul asigurat), realizarea unei conducte din tuburi Premo cu diametrul de 1,0 m prin care apa era

pompată la rezervoarele “de la Spital”, rezervoare de 10000 mc, şi distribuţia gravitaţională a apei (sau prin pompare) în reţea pentru zonă medie şi joasă; pentru zona superioară apa era pompată; reţeua de distiribuţie a fost realizată pentru cerinţa momentului şi nu a fost suficientă astfel ca mai târziu a fost dezvoltată continuu ajungând la forme complicate. Materialul folosit a fost azbocimentul material care a pus mari probleme în exploatare. Sistemul, cu dezvoltările ulterioare (dezvoltare captare, dublare aducţiune etc) este în funcţiune şi astăzi. Dezvoltarea industrială masivă a condus la dezvoltarea unui sistem separat de alimentare cu apă din Suceava prin amenajarea a două captări (lacul Dragomirna şi Suceava) şi a trei staţii de tratare; prin pompare succesivă apa ajungea la destinaţie, inclusiv pentru cartierele nou dezvoltate (Burdujeni etc). Sistemul are cca 250 km de reţea şi poate asigura pâna la 150000 mc/zi.

31

Alimentarea cu apă a municipiului Târgovişte.

Deşi oraşul are o mare importanţă istorică nu a avut un sistem de alimentare cu apă decât în 1910. Ing. Bruneanu a realizat proiectul alimentării cu apa din izvoarele Rateiu. Proiectul prevedea captarea a 1300 mc/zi (capacitatea izvorului era apreciată la 3500 mc/zi), transporul printr-o aducţiune de 53 km, realizarea unui rezervor la Sotanga şi distribuirea apei oraşului Târgovişte, la Pucioasa şi

altor 11 comune (probabil este primul proiect de alimentare cu apă în sistem regional). Reţeaua de distribuţie era de mici dimensiuni în lungime totală de cca 30 km. Ca material la conductă s-a folosit în afară de fontă şi un oţel special produs de Mannesmann. După război sistemul s-a dezvoltat succesiv prin folosirea surselor de apă subterană din zonă: Văcăreşti, Butoiu, Hulubeşti, Dragomireşti, Gheboaia etc. Sursele din vestul oraşului pompează apă în rezervoarele de pe dealul Priseaca de unde este distribuită gravitaţional

(în reţea apa este repompată pentru consumatorii înalţi). Apa din sursa Văcăreşti este înmagazinată la sursă şi pompată apoi direct în reţea, la presine mare. Apa este de bună calitate astfel că nu necesită decât dezinfectare de siguranţă (cu clor gazos). Pentru

acoperirea necesarului de apă, din anii ‘80, o parte din staţia de tratare a apei combinatului de oţeluri speciale a fost cedată oraşului; staţia putea asigura cca 150 l/s. Sistemul a suportat un important proces de reabilitare între anii 1997-2002 (înlocuire pompe neperformante, înlocuiri de reţea, controlul presiunii în reţea etc). Poate asigura până la 90000 mc/zi apă potabilă distribuită prin cca. 115 km de reţea. Capacitatea de stocare este de peste 21000 mc. Sistemul şi-a păstrat caracteristica de sistem regional; are mari rezerve.

Alimentarea cu apă a oraşului Târgu Mureş

Înainte de sfârşitul secolului 19 apa oraşului era asigurată în sistem local, din fântâni şi izvoare. Mai multe fântâni asigurau apa în diferite zone. Fântânile erau alimentate din diferite surse; este menţionată “fântâna lui Bodor” care era alimentată cu apă printr-o conductă din lemn, 100 mm diametru, în lungime de 350 m. O firmă din Budapesta a realizat proiectul primului sistem de alimentare cu apă, ca şi pe cel de canalizare. Lucrările au fost realizate în 1908-1911. Lucrările conţineau: patru puţuri săpate în strat freatic şi o conductă de aducţiune de 250 mm, lungă de 3 km. Apa era transportată direct

32

în reţeaua de joasă presiune iar pentru zona înală apa era acumulată într-un rezervor de 900 mc înainte de distribuţie. Lungimea reţelei era de 25 km, reţea ramificată.Actualul sistem de alimentare cu apă este început în anii ’40 şi s-a extins continuu. După un proiect realizat de Institutul Judeţean de Proiectare Mureş (DSAPC), s-a realizat: două captări în râul Mureş,

aducerea apei la staţia de tratare, pomparea apei în rezervoare şi distribuţia în reţeaua de distribuţie care are trei zone de presiune. În 1948 intră în funcţiune uzina 2 cu o capacitate de 12000 mc/zi. În 1965 uzina se extinde, se îmbunătăţeşte tratarea cu reactivi (se adaugă silice active pe lângă sulfatul de aluminiu şi tratarea pentru fluorizare, singura uzină din ţară cu o asemenea tratare). În 1974 se realizează o noua linie de tratare pentru 400 l/s. O nouă extindere se face în 1984. În 1981 se realizează captarea din Mureş pentru un debit de 1500 l/s. Atât staţia de tratare cât şi reţeaua de distributie s-au dezvoltat treptat. Tratarea apei se face prin limpezire în decantoare (are trei tipuri de decantoare-inclusiv decantoare suspensionale şi decantoare orizontale acoperite cu pământ, pentru protecţie termică), filtrare (filtre rapide) şi dezinfectare cu clor. Este singura staţie de tratare care peste 20 ani a practicat fluorizarea apei pentru protecţia sistemului dentar (mai ales la copii). Apa distribuită este contorizată iar funcţionarea se face controlat prin dispecer. Sistemul este în continuă perfecţionare. Sistemul poate asigura un debit de peste 140000 mc/zi printr-o reţea de peste 245 km. Sistemul de alimentare cu apă a fost modernizat începând cu anul 2000.

Alimentare cu apă Timişoara 45,46

Oraşul Timişoara s-a dezvoltat de multă vreme din cauza cetăţii. Astăzi este un oraş cu mari implicaţii în dezvoltarea industrială culturală şi socială în aceasta parte a ţării. Oraşul este aşezat pe râul Bega.Zona de câmpie a făcut ca Bega să aibă un curs sinuos şi din această cauză toată zona era mlăştinoasă. Din această cauză sistemul de alimentare cu apă şi cel de canalizare s-au dezvoltat simultan. Prin realizarea canalizării s-a obţinut şi drenarea terenului astfel că oraşul s-a putut dezvolta mai rapid. Între anii 1911-1914 ing. Stan Vidrighin a realizat proiectele pentru alimentarea cu apă şi de canalizarea apelor uzate. Deoarece tehnologia tratării apei era slab dezvoltată la noi în

ţară s-a apelat la apa subterană. În partea de răsărit a oraşului a fost găsită apă la adâncimi de 60-80m. Din păcate apa avea un conţinut ridicat de Fe şi Mn. Soluţia alimentării cu 45 prospecte, informaţii de pe teren46

I Vlaicu; Apa Timişoarei –istorie in imagini, Timişoara 2004

33

apă cuprindea: captarea cu puţuri forate (puţ cu diametru mare în care erau forate 3-4 puţuri până la cota apei subterane); apa pompată din puţuri (cu pompe cu ax orizontal) era ridicată într-o staţie de tratare pentru reducerea fierului şi manganului; tratarea constă într-o aerare dublă (pulverizare şi trecerea aerată printr-un pat de cocx), filtrarea prin filtre rapide de nisip; apa era pompată în reţeaua de distribuţie din

tuburi de fontă. Reţeaua a fost prevazută cu două castele de apă, de 500 mc fiecare, castele care asigurau regularizarea consumului. Reţeaua era dezvoltată cca 90 km. Sistemul refăcut în anii ’70 este în funcţiune şi astăzi. Staţia de tratare a fost complet refăcută; sistemul este cunoscut sub numele –Uzina 1.Ulterior necesarul de apa crescând s-a trecut pe apa de suprafaţă (râul Bega fusese deja regularizat). Amonte de oraş, din lacul uzinei hidroelectrice apa a fost captată şi tratată. Tratarea constă în decantare (decantoare orizontale), cu reactiv, filtrare în filtre rapide speciale –numite filtre Bollmann, cu spălare continuă numai cu apă- stocare în rezervoare şi pompare în reţea. Acest sistem s-a dezvoltat continuu pe acelaşi amplasament construindu-se uzinele 3 şi 4; sistemul de decantoare s-a păstrat dar filtrele au devenit filtre rapide normale; rezervoarele au fost dezvoltate precum şi staţia de pompare în reţea.

Acum se pompează într-o singură treaptă în reţeaua care are cca 600 km. Urmare a reabilitării din anii ’90 staţia de pompare a fost reechipată cu pompe cu turaţie variabilă.Pentru protecţia oraşului la viitură şi pentru asigurarea debitului captat (care a ajuns şi la peste 3-400000 mc/zi) râul Bega a fost regularizat şi legat de Timiş. Există şi un sistem de captare din apa subterană din zona

sudică a oraşului. Sistemul este controlat ca funcţionare iar apa corespunde nivelului calitativ stabilit prin Legea 458/2002.

Alimentarea cu apă Turnu-Severin (Drobeta)47

Oraş important pentru traficul pe Dunăre (înainte de “Cazane”) s-a dezvoltat încă de pe vremea romanilor. Abia la începutul secolului 20 însă şi-a dezvoltat un sistem centralizat de apă (până în acel moment apa era transportată de sacagii şi vândută în oraş). Proiectul a fost realizat de

ing. Elie Radu (publicat în Bul. Soc. Politehnica din 1909). Proiectul cuprindea: captare din Dunăre, cu cheson amonte de oraş (cam în dreptul actualului şantier naval), pomparea apei pe platforma de sus unde era supusă limpezirii. Limpezirea era făcută prin decantoare cu funcţionare discontinuă, filtre lente şi dezinfectare cu ozon (ozonatoare tip

47 Bul Soc. Politehnica 8/1909.

34

Otto); dezinfectarea cu ozon a funcţionat până în 1944 când a fost distrusă de război. Sistemul asigura 4-5000 mc/zi. Din rezervoarele tampon apa era pompată într-un castel de apa cu două cuve; fiecare din cuve asigură cu apă o parte a reţelei (două zone de presiune). Castelul de apă realizat “de meşteri italieni” este construcţia care,

la noi în ţară, se apropie cel mai mult de noţiunea de “castel de apă” în loc de cea reală care este rezervor suspendat. O reţea de 64 km întregea sistemul. Sistemul a funcţionat până în anii ’60 când s-a introdus şi coagularea apei cu sulfat de aluminiu. Un nou proiect a fost aplicat în anii ’70. Proiectul realizat de IPACH (Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) conţinea: o noua priză în Dunăre, refacerea completă a staţiei de tratare, suplimentarea volumului rezervoarelor şi pomparea apei direct în reţea. Acest sistem poate asigura 25-100000 mc/zi printr-o reţea de 140 km lungime. Sistemul este în curs de reabilitare pentru reţea şi sursa de apă. Se încearcă aducerea gravitaţională a apei din bazinul Cerna din zona Topleţului deoarece apa Dunării este greu de tratat. Traseul aducţiunii este însă foarte greu deoarece trebuie să strabată zona amenajată cu lucrări la Porţile de Fier.

Alimentarea cu apa a oraşului Vaslui 48,49

Oraşul Vaslui, oraş cu rezonanţe istorice şi amplasat de drumul spre Iaşi, s-a dezvoltat relativ lent. Din aceasta cauză şi lucrările edilitare au fost dezvoltate mai târziu. În 1912, după proiectul ing. Al Davidescu, a fost realizat primul sistem de alimentare cu apă. Apa era captată din izvoarele de pe muntele Chitac şi adusă gravitaţional în oraş. Ulterior la acest sistem a fost adăugată captarea izvoarelor „de lângă gara” şi pomparea acesteia la rezervoarele „din gradina publică” rezervoare funcţionale şi astăzi. Reţeaua era puţin dezvoltată. Primul sistem de alimentare cu apă de mari dimensiuni a fost realizat începand cu anii ’60. Proiectul elaborat de IPACH (Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice) prevedea: realizarea unui baraj stăvilar pe râul Rediu şi apa captată să fie pompată pe dealul de deasupra oraşului unde era prevăzută staţia de tratare; apa potabilă produsă era împărţită în două; o parte, cea mai importantă, era condusă la rezervoarele oraşului pentru zona medie-joasă, iar cealaltă parte era pompată în castelul de apă (300 mc) aflat în staţia de pompare; apa din castel alimenta consumatorii de cote înalte şi ajuta la spălarea filtrelor rapide (decantoarele erau de tip suspensional cu recircularea nămolului). Reţeaua a fost dezvoltată mult dar a fost realizată din tuburi de azbociment. S-a constatat că în perioadele de secetă debitul râului este mic (micul lac Puşcaşi s-a colmatat) astfel că s-a căutat o nouă sursă de apă. Rezolvarea a fost dată prin realizarea lacului Soleşti pe râul Vaslui (proiect AQUAPROIECT). Apa este transportată la o staţie de pompare de lângă oraş, staţia de

48 Bul Soc Politehnica. 1931

49 Doc pe teren

35

pompare “la spital”, de unde este pompată în staţia de tratare extinsă; staţia de tratare, rezervoarele şi reţeaua de distribuţie au fost extinse corespunzător. Reţeaua dezvoltată în etape trebuia să funcţioneze cu trei zone de presiune. Sistemul se afla în proces de reabilitare. Reţeaua de distribuţie, lungă de cca. 180 km, din azbociment a îmbătrânit şi pierde multă apă. Sistemul poate asigura cca. 10000 mc/zi. Sistemul se află în proces de reabilitare şi extindere.

Canalizarea oraşului Bistriţa50

O reţea reală de canalizare a fost dezvoltată între anii 1910-1912, odată cu dezvoltarea sistemului de alimentare cu apă din sursa Cusma. O reţea de 16 km a fost realizată iar la căpătul aval s-a executat şi o staţie de epurare. staţia avea numai treapta mecanică iar debitul era redus. Este însă remarcabil că problema epurarii a capatat cel putin o solutie partiala. Apa epurata era evacuata în râului Bistriţa. Reţeaua este din tuburi din beton, cu secţiune ovoidală 30/45..80/120

cm; unele tronsoane de reţea sunt în funcţiune şi astăzi.O etapă importantă în dezvoltarea canalizării a constituit-o etapa dintre anii 1968-1970. Debitul evacuat depăşise valoarea de 100 l/s şi a continuat să crească ajungând la peste 250 l/s. Reţeaua s-a extins continuu şi astăzi are peste 240 km. O parte din apa produsă în zonele depărtate este pompată în reţea. Odată cu dezvoltarea industriei s-a realizat o reţea separată pentru apele industriale. Apele industriale erau tratate separat într-o staţie de epurare. Este unul dintre puţinele oraşe care are o reţea de canalizare în comun a apelor menajere şi meteorice (numit în general sistem unitar) dar şi o reţea de canalizare a apelor industriale.Staţia de epurare s-a dezvoltat treptat în trei etape de 100, 250 respectiv 250 l/s. Dotarea era completă pentru acei ani; tratare în treapta mecanică şi apoi în treapta biologică, cu tratarea completă a nămolului. Fiind un sistem unitar, numai o parte din apă era tratată; cealaltă parte de ape meteorice era evacuată în râu printr-un deversor existent amonte de staţia de epurare. între anii 1997-2002 staţia de epurare şi partial sistemul de canalizare, a fost retehnologizată prin executia unei noi părţi în care s-a adaugat şi treapta a treia de tratare, treapta de reducere a conţinutului de azotaţi şi fosfor. Acest lucru este cerut de noile norme de protecţia mediului având în vedere că Marea Neagră a fost declarată zonă sensibilă. Retenologizarea a adus cel puţin două noutăţi în astfel de amenajări: stocarea provizorie a biogazului se face în recipienţi cu membrane în locul celor clasici din rezervoare din beton şi clopot metalic; folosirea biogazului prin aşa zisul proces de cogenerare; gazul este folosit de un motor specializat care produce energie iar apa de răcire este folosită pentru încălzirea rezervoarelor de fermentare. Energia produsă asigură

50 Master Plan, 2006

36

cca 1/3 din energia electrică necesară funcţionării staţiei. Este una dintre ele mai moderne staii de epurare din tara.

Canalizarea oraşului Brăila51,52,53

Oraşul Brăila are mai multe particularităţi: este aşezat pe un sol foarte sensibil la înmuiere; în mediu uscat săpătura poate avea taluz vertical dar în caz de umezire pământul se prăbuşeşte pur şi simplu; este aşezat pe o porţiune de teren de cotă înaltă, o jumătate de con şi are o reţea stradală bine sistematizată în zona centrală (canale pe cercuri orizontale şi pe generatoare la conul pe care stă oraşul. Cele mai mari necazuri le-a avut din cauza pământului loessoid

(sensibil la înmuiere). Câtă vreme oraşul a primit puţină apă solul nu a fost afectat. În momentul însă în care apa a fost relativ abundentă o parte din aceasta s-a pierdut prin infiltrare în sol; solul s-a prabuşit şi odată cu el şi construcţiile de deasupra. Fenomentul a început să fie grav prin anii ’50 şi au trebuit luate măsuri grabnice. Una dintre măsuri a fost închiderea conductelor importante în galerii vizitabile. Urmare a pierderii continue de apă şi a drenajului foarte redus pe orizontală pe care îl are loessul, nivelul apei subterane a crescut în timp cu peste 20 m. Primul sistem de canalizare a fost proiectat de ing. Dionisie Germani. El a realizat o soluţie raţională pentru acea periodă: un colector de mari dimensiuni care este aşezat la baza suprafeţei tip semicon a oraşului, colector cu descărcare în Dunăre în aval de oraş, aproximativ în zona debarcaderului actual. Colectorul transporta toată apa adusă de colectoarele mai mici de pe suprafaţa oraşului (ca nişte meridiane şi generatoare la con). Colectorul principal, cu dimensiuni de cca 280x300 cm, a fost realizat din beton turnat pe loc (secţiune tip mâner de coş realizat în tunel). Condiţia a fost ca pe strada pe care este amplasat colectorul nu vor circula vehicule cu sarcini mari. Din păcate la un colector mare era necesară o stradă mare iar mai tarziu o stradă mare a fost tentantă pentru un trafic mare (pe traseu există acum linie dublă de tramvai şi trafic greu spre calea de pe dig pentru a merge la Galaţi); consecinţa–în timp colectorul, în funcţiune şi astăzi, s-a rupt şi există riscul prăbuşirii cu consecinţe catastrofale pentru canalizare. Au fost date soluţii de remediere dar nu au fost aplicate. Este aproape gata un colector de 300 cm diametru, realizat în tehnologia cu scutul, pe o strada paralelă colector care să preia sarcinile colectorului Germani. În viitor colectorul Germani va trebui reabilitat.

51 Prospecte

52 D Germani Canalizarea oraşului Brăila; Bul Soc Politehnica53

Documentare pe teren

37

Un nou proiect pe o schemă elaborat de Institutul de Proiectări Lucrări Edilitare, Institutul de Proiectări Judeţene şi Universitatea Tehnică de Construcţii a fost dezvoltat pentru preluarea apei de pe suprafaţa extinsă a oraşului, cartierele

Chercea, Radu Negru, Progresul etc. Sistemul a devenit foarte complicat; în aval suprafaţa are cote mai mari decât cotele din amonte. Proiectul prevede colectarea apei, cu reabilitarea colectorului Germani, în secţiunea de început a drumului pe dig spre Galaţi şi pomparea apei la cca 2 km aval unde va fi amplasată staţia de epurare (acum oraşul nu are staţie de epurare). Staţia de epurare în echipare completă, inclusiv controlul azotaţilor şi fosforului este în curs de a fi executată pentru un debit de 2-3 mc/s. În schemă se poate vedea zona canalizată iniţial (limitată de Dunăre şi colectorul Germani) şi suprafaţa ocupată astăzi de oraş. Lungimea reţelei este mare, peste 200 km.O parte din apă trebuie pompată mai ales când debitul Dunării este mare şi plouă în zona oraşului.

Proiectul este în curs de realizare. Este unul din primele oraşe din ţară la care retehnologizarea colectoarelor prin metoda fără transee “relining” ar putea fi luată în considerare (sunt de reabilitat cca 70 km colectoare). În figură sunt date prima schemă de canalizare şi actuala schema de canalizare.

Canalizarea municipiului Bucureşti.54,55

Lucrări pentru eliminarea apelor uzate şi a apelor meteorice de pe cuprinsul oraşului Bucureşti au început de multă vreme. Apa pentru consum era puţină dar se producea apa uzată. Cum oraşul era dezvoltat pe valea râului Dâmboviţa apele uzate curgeau către râu; dar râul era şi sursa de alimentare cu apă şi de aici o

54 O. Cocos- Managementul apei in Municipiul Bucureşti- 200655

Solutii pentru diminuarea riscului de inundatie determinat de reţeaua de canalizare din M. Bucureşti/ ROMAQUA nr54-2007; prospecte/ lucrari la simpozioane.

38

mulţime de cazuri de îmbolnăvire. Reţeaua de canalizare sistematică a început însă odată cu dezvoltarea sistemului de alimentare cu apă (1888). Structura reţelei de canalizare a fost stabilită prin proiectul Burkli-Ziegler şi s-a păstrat ulterior în linii mari (în figură sunt date prima schemă a reţelei dar şi actuala formă a reţelei de canalizare). în 1920 reţeaua avea deja aproape 100 km lungime. Din păcate, spre deosebire de alimentarea cu apă unde-la curgerea sub presiune-extinderea reţelei se face mai uşor, la canalizare dimensiunea colectoarelor începe de la secţiunea de vărsare. Dacă reţeaua a fost gândită pentru o anumită mărime a localităţii extinderea ulterioară este dificilă. Aşa s-a întamplat cu oraşul Bucureşti care a crescut de cca 10 ori (ca populaţie) în ultima sută de ani iar suprafaţa s-a mărit de multe ori. Aceasta a făcut ca oraşul să se dezvolte pe o suprafaţă de cca 300 km2 cât are acum faţă de cca 30- 50 km2 , suprafaţa rar construită, cât avea când a început dezvoltarea reţelei de canalizare. Un alt factor defavorabil este faptul că apa colectată se evacuează într-un râu cu capacitate mică de transport. Râul Dâmboviţa, foarte meandrat în vechime şi cu fenomene repetate de inundaţii în oraş, a fost regularizat de două ori: prima dată în 1882 când putea transporta cca 100 mc/s, cu inundarea reţelei de canalizare însă şi în anii ’70 la dimensiunile date care se văd acum. În mod automat reţeaua de canalizare a fost realizată în legatură cu amenajarea Dâmboviţei: la început reţeaua avea două colectorare de cca 3,5 /3 m dimensiune pe fiecare mal al râului, colectoare care primeau apele din reţea iar la punerea sub presiune puteau să se descarce în Dâmboviţa prin legături speciale. La cea de a două regularizare a albiei Dâmboviţa (la forma care este acum) şi din cauza metroului, colectorul de pe dreapta a fost desfiinţat. Sarcina lui a fost luată de un canal colector chiar sub actuala albie vazută a Damboviţei, caseta de transport a apelor din canalizare cu capacitatea de transport până la 100 mc/s. Riscul de inundaţii a trebuit să fie drastic redus deoarece pe malul Damboviţei s-a realizat şi una dintre ramurile Metroului. Au fost adoptate mai multe măsuri de combatere a inundaţiilor în metroul Bucureşti. Reţeaua a fost alcătuită astfel că deversarea să se facă în aval de oraş, în comuna Glina unde se preconiza realizarea staţiei de epurare staţie care să reţină substanţele poluante până la o limită suportabilă de apele râului (ape folosite pentru irigarea grădinilor de zarzavat, în aval de Bucureşti). Din păcate staţia de epurare, începută abia în anii ’80, nu a fost finalizată nici acum; întotdeauna s-a invocat lipsa de bani, de fapt în tot acest timp oraşul împrumutându-se tot timpul de la râu pentru acoperirea deficienţelor noastre. Astăzi s-a început o noua fază în realizare staţiei de epurare care să sperăm că va fi dusă până la capăt. Aceasta ar face ca râul Dâmboviţa să devină râu şi în aval de Bucureşti (o parte din apă provine din râul Argeş-principala sursă de alimentare cu apă a capitalei) şi nu un canal deschis de apa uzate. Nu trebuie să uităm că în regim natural pe Dâmboviţa curge cca 1-2mc/s iar din canalizare se poate descărca până la 100 mc/s. Şi nu trebuie uitat că dacă la începutul canalizării oraşul avea foarte multe spaţii verzi (grădini, spaţii neconstruite ) acum spaţiul este din ce în ce mai acoperit cu construcţii sau asfalt; drept urmare capacitatea pământului de a absorbi o parte din apa de ploaie s-a redus probabil de 3-4 ori.

Reţeaua s-a dezvoltat continuu, fără a se putea spune că toţi locuitorii sunt racordaţi (cca 90% din suprafaţa oraşului este “acoperită” de canalizare), astfel că astăzi are cca 2300 km lungime dintre care 300 km colectoare

39

cu dimensiunea peste 100 cm. Dacă reţeaua veche era facută din beton pentru colectoarele mici şi zidăria de caramidă pentru colectoarele mari ulterior s-a ajuns la utilizarea în totalitate a betonului şi betonului armat. Problema s-a complicat prin extinderea de suprafaţă deoarece zonele joase nu puteau evacua apa gravitaţional; au fost puse în funcţiune 13 staţii de pompare de diferite capacităţi,. în epoca târzie s-a mai acceptat o soluţie dezavantajoasă pentru reţea: şi apele colectate din localitatile vecine să fie aduse în Bucureşti pentru a fi epurate în aceeasi staţie de epurare (inexistentă de fapt); chiar şi apa uzată de la Buftea urmează să ajungă în reţeaua oraşului. Capacitatea de evacuare este apreciata la peste 20 mc/s. Reţeaua realizată în sistem unitar (toată apa ajunge în aceeaşi reţea de canalizare) nu poate transporta însă apa meteorică peste o anumită intensitate a ploii; se apreciază ca la o ploaie care se repetă la 3 ani reţeaua ar trebui ‘sa tina’. Din păcate plouă şi cu intensitate mai mare iar ploaia este neuniformă pe suprafaţa oraşului. De aici riscul de staţionare a apelor pe stradă la fiecare ploaie importantă. Reţeaua actuală are şi o mulţime de probleme legate de vechime, de condiţii rele de execuţie, de capacităţi insuficiente de transport pe unele tronsoane, de drenarea apelor subterane etc. În schiţe sunt date o schemă generală a reţelei şi o secţiune prin albia raului Dâmboviţa după ultima regularizare, secţiune care conţine colectoarele esenţiale în evacuarea apei. Este stabilită o strategie generală de dezvoltare viitoare a reţelei de canalizare

Canalizarea oraşului Buzău56

Deşi oraşul avea o populaţie relativ numeroasă canalizarea a fost realizată târziu. Apa uzată era drenată prin râul Buzău şi canalul Morilor. Primul proiect de canalizare a fost făcut de ing. Lorenti în 1914; era un proiect scump dar care din păcate s-a pierdut (era scump deoarece prevedea canalizare în procedeu unitar pentru tot oraşul). Marea sistematizare a oraşului a fost făcută în 1920 de către arh. Diuliu Marcu. Proiectul care a fost aprobat de primărie a fost elaborat de către ing. H. Theodoru în 1937. Proiectul a fost publicat în Buletinul Societăţii

Politehnica din 1948 şi poate constitui un model şi pentru lucrările elaborate astăzi. Proiectul prevedea o soluţie mixtă: canalizare în procedeu divizor în partea nordică, cu descărcarea apei meteorice în canalul Morii reamenajat şi canalizare în sistem unitar în partea sudică, descărcarea apei fiind făcută în râul Buzău, într-un amplasament aval de podul Buzău Focşani. Cu această ocazie s-a constatat că la realizarea canalizării este necesară şi regularizarea cursurilor de apă vecine. Proiectul nu cuprindea şi zonele foarte joase pentru care urma să se găsească mai târziu o soluţie. Reţeaua de canalizare însuma cca. 84 km şi acoperea mare parte din oraş. Canalizarea a fost dimensionată pentru o

56 Buletinul Şcolii Politehnica, 1948

40

populaţie estimată peste 50 ani cca 87000 loc. Astăzi oraşul are cca 90000 locuitori şi cca. 160 km de canalizare. Pentru ploaia de calcul a fost adoptată valoarea 140 l/s·ha. Dimensiunea colectoarelor este între 25 cm şi 220 cm. Execuţia a fost localizată funcţie de posibilităţile financiare. În figură sunt date câteva dintre secţiunile tuburilor de canalizare din reţea precum şi organizarea actuală a sistemului de canalizare. Canalizarea nu a fost prevazută cu staţie de epurare. S-a calculat că diluţia apei uzate în apa râului. Buzău este suficient de bună, apa din râu nu este prea tare afectată.Staţia de epurare a fost proiectată de către Institul de Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice, după anii ’60 . Lucrarea executată cuprinde două trepte de tratare a apei (mecanică şi biologică), pentru un debit de 31-114000 mc/zi. Lucrarea va trebui reabilitată pentru a căpăta şi treapta a treia prin care să se reducă azotul şi fosforul.

Canalizarea în oraşul Cluj/ municipiul Cluj-Napoca.57

Canalizarea oraşului Cluj, actualul municipiu Cluj Napoca începe din 1882 şi încă nu este încheiată. Ca şi alimentarea cu apă şi sistemul de canalizare se dezvoltă şi se modernizează odată cu localitatea pe care o serveşte. Unul dintre oraşele dinamice din ţară Clujul a crescut de la o populaţie de cca 30000 loc în 1882 la peste 400000 locuitori cât are astăzi. Canalizarea sistematică începe în anul 1882 cand s-a realizat evacuarea apelor uzate de la Universitatea Liberă de Ştiinţe (înfiinţată în 1872) şi a spitalului Carolina. Colectorul avea 400 m lungime. Apa uzată era evacuată în canalul morilor. Mai târziu acest sistem a trecut şi a fost înglobat în patrimoniul oraşului. Canalizarea propriu zisă a oraşului începe în 1887 când se adoptă proiectul Schlieck; proiectul prevedea colectoare de canalizare cu descărcarea în Someş cu justificarea că diluţia este suficientă şi nu necesită epurare. Pe baza acestui proiect şi a dezvoltării ulterioare a ajuns la urmatoarele dimensiuni : în 1895 – 5 km, în 1900- 22 km, în 1926- 45 km; în 1916 se dispune desfiinţarea foselor septice din oraş.Etapă importantă de dezvoltare a reţelei este după anul 1935. Deşi în 1938 reţeaua avea 67 km ea nu acoperea decât 35% din lungimea străzilor.

Abia după război începe dezvoltarea substanţială a sistemului de canalizare; în 1950 reţeaua avea 71 km şi 75 km În 1960 se refac deja 14 km din reţeaua veche pentru reparaţii şi mărirea dimensiunilor. În 1965 se realizează un proiect de dezvoltare de perspectivă a oraşului. Se preconiza cca 300000 locuitori pentru anul 1990. Proiectul prevede şi executarea staţiei de epurare pe amplasamentul actual, în aval de oraş, la Someşeni. Cu mici excepţii apa era transportată gravitaţional. Sunt începute şi realizate, în

aproape 40 ani, cele două colectoare principale de pe malul drept şi de pe malul stâng. Aceste colectoare primesc apă de la colectoarele secundare de la întreaga platformă a oraşului, oraş dezvoltat pe cei doi versanţi. Colectoarele au dimensiuni de 100..300 cm şi

57 ing Leonida Truta- Apele Clujului, 2006

41

au fost realizate în condiţii destul de grele fiind amplasate în terasa râului Someş. În anii ’90 în special s-a dezvoltat şi un sistem regional de canalizare şi un sistem care cuprinde un număr important de localităţi vecine oraşului. Astfel astăzi reţeaua are cca 310 km în oraş şi cca 340 km în exteriorul oraşului.Un pas mare a fost realizarea staţiei de epurare. Staţia avea două trepte de epurare, mecanică şi biologică şi era realizată la nivelul cunoştinţelor şi posibilităţilor anilor ’70; decantoare orizontale, bazine de aerare, rezervoare de fermentare şi deshidratarea nămolului pe platforme deschise. Staţia a lucrat cu bune rezultate dar nu la cele necesare în noile condiţii de protecţie a mediului.În anii 1997-2002 municipiul Cluj-Napoca a realizat un important program de retehnologizare a sistemului de canalizare; reţeaua s-a extins şi în unele zone s-a separat în reţea sistem divisor. Staţia de epurare este cea care s-a modernizat şi retehnologizat astfel că astăzi lucrează la parametrii foarte buni, un grad de epurare de peste 94-95%. Biogazul rezultat din fermentare este folosit la producerea de apă caldă şi energie electrică, iar nămolul este deshidratat mecanic. Capacitatea staţiei este de cca 2,23 mc/s şi poate fi considerată una dintre cele mai performante din ţară.

Canalizarea oraşului Constanţa58

Canalizarea oraşului Constanţa s-a dezvoltat relativ târziu din cauză că se aducea apă puţină în oraş iar fondurile erau reduse. Prima canalizare a fost executată între anii 1907-1912 după un proiect al ing. P. A. Zahariade, două colectoare de ape uzate menajere asigurau colectarea şi evacuarea acestora în mare în zona actulului port Tomis. Canalizarea “acoperea” numai zona peninsulară (zona actualului Cazinou). Colectoarele au fost executate din tuburi de bazalt emailat, tuburi aduse din Anglia. Au mai fost executate şi două colectoare pentru evacuarea apelor meteorice, canale care din păcate au fost transformate în colectoare mixte prin racordare şi a apelor menajere.Adevaratul sistem de canalizare a fost dezvoltat după cel de al doilea război mondial.

Aceast lucru a fost impus de dezvoltarea oraşului, de dezvoltare a zonei turistice şi industriale- portuare. În anii buni în zona litoralului afluxul de turişti era de cca un milion/ sezon. Sistemul de canalizare are o particularitate: apele colectate trebuie să fie deversate în mare. Cum Marea Neagră era şi locul de îmbăiere pe perioada de vară problema era spinoasă. A fost adoptată o soluţie de dezvoltare progresivă: au fost realizate canalizările de la Constanţa şi Mangalia şi dezvoltate cele de la

Eforie, dar simultan s-a realizat şi staţiile de epurare adecvate. Pentru a se evita o mulţime de descărcări în mare apele uzate de la unele localităţi au fost colectate şi tratate centralizat. Staţiile de epurare aveau două trepte de tratare (mecanică şi biologică) iar în cazul Constanţei apa epurată era chiar evacuată pe câmpuri de irigaţie pe durata verii. Odată cu realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră s-a dezvoltat şi canalizarea oraşului Medgidia (apele canalului servesc ca sursă de apă pentru Constanţa). Canalizarea apelor

58 Prospecte şi documentare la faţa locului.

42

avea şi are de rezolvat o problemă complicată: cum sunt transportate apele epurate în mare la o asemenea distanţă faţă de mal încât amestecul de apă să nu fie întors la mal de către curenţi. Au rezultat conducte de evacuare pâna la 2 km, conducte realizate în apa agresivă şi protejate contra acţiunii valurilor şi navigaţiei.După anul 1997 a început un important proces de retehnologizare a staţiilor de epurare: staţiile de epurare Constanţa Sud şi Mangalia au încheiat procesul; în ele pot fi reţinuţi poluanţii inclusiv azotaţii şi fosforul. Staţia de epurare Constanţa Nord este în construcţie iar cea de la Eforie se apropie de finalul retehnologizării. În final toate staţiile vor fi reabilitate deoarece în conformitate cu reglementările în vigoare Marea Neagră a fost declarată zona sensibilă şi care trebuie protejată. Pentru nămolul produs în staţiile de epurare s-a amenajat, pentru prima dată la noi în ţară, un depozit controlat de stocare, în locul unei foste cariere de piatră, Luminiţa. Transportul nămolului este însă destul de scump (35 km distanţă).Schema generală a sistemului de canalizare în zona litoralului este dată în figură. Sistemul cuprinde acum: 9 staţii de epurare cu o capacitate de cca 600 mii mc/zi, 52 staţii de pompare cu o capacitate de 1,5 mil. mc/zi, conducte de refulare de peste 160 km, reţele de canalizare cu lungimea de peste 1200 km (60% lucrează în sistem unitar). Sistemul este în operarea unui singur agent Sc RAJA Constanţa.

Canalizarea oraşului Iaşi.59

Primele lucrări la reţeaua de canalizare au fost realizate între anii 1880-1884; erau lucrări care evacuau apa în pâraiele vecine cu debuşeu în râul Bahlui. Oraşul fiind aşezat pe deal nu erau probleme complicate. Sistemul a început să se dezvolte odata cu oraşul în special după 1955. Sistemul de canalizare are o structură de reţea mixtă: o parte din apa meteorică este evacuată direct în râu dar cea mai mare parte este colectată într-o reţea unitară. Apele uzate de pe malul stâng al râului Bahlui sunt colectate în două mari colectoare şi conduse în avalul oraşului la staţia de epurare (în localitatea Dancu). Apele uzate de pe malul drept al râului Bahlui sunt colectate într-un colector de mari dimensiuni şi subtraversate pe sub râu în colectoarele de pe malul stâng. Colectoarele principale funcţionează greu deoarece sunt paralele cu râul Bahlui, râu caracterizat prin pantă mică. Parte din apa colectată este deversată controlat în râu. Acelaşi lucru se întamplă şi cu excesul de apă meteorică devesat în râu imediat amonte de staţia de epurare. Este una dintre cele mai dezvoltate reţele de canalizare cu cei cca 400 km lungime. Reţeaua are probleme de funcţionare în periodele de ape mari pe Bahlui; mai multe staţii de pompare pompează apa din colectoare în râu deoarece cota apei în râu este mai mare decât cea din colectoare (aceste fiind puse sub presiune). Dezvoltarea regularizării bazinului Bahlui va conduce la creşterea siguranţei în funcţionarea reţelei de canalizare. Apa uzată este condusă la staţia de epurare, staţie dezvoltată succesiv până la o capacitate de cca 350000 mc/zi, una dintre marile staţii de epurare din ţară. Staţia are două trepte de epurare:

59 Prospecte, doc pe teren

43

mecanică şi biologică. Urmare a modernizării din anii ’90 o parte din apă este tratată astfel că se reduce şi conţinutul de azot şi fosfor; cealaltă parte este în curs de reabilitare. O vedere asupra staţiei de epurare este dată în fotografie. Staţia are în dotare cel mai mare decantor radial realizat în ţară cu un diametru de 65 m.

Canalizarea oraşului/ municipiului Piteşti.60

Reţeaua de canalizare a oraşului Piteşti s-a dezvoltat continuu în ultimii 80 ani şi continuă să se dezvolte. Reţeaua a fost începută ca reţea în procedeu unitar dar mai târziu , datorită dezvoltări oraşului în lungul râului Argeş, s-a diversificat astfel ca astăzi este o reţea mixtă; cea mai mare parte a oraşului are o singură reţea pentru apele uzate menajere şi meteorice iar o parte este echipată cu reţele separate. Acest lucru a fost impus de forma suprafeţei oraşului, alungit pe vale pe o lungime de peste 12 km, a diferenţelor de cotă relativ mari şi a unor văi care traversează oraşul. Toată apa uzată colectată în reţeaua unitară este condusă în staţia de epurare amplasată în partea de jos a oraşului, Prundu. Reţeaua este executată din tuburi din beton cu dimensiuni mici, 69% din lungime. O parte relativ mică are secţiune vizitabilă (până la 280/345 cm). Reţeaua are o lungime totală de cca. 96 km şi prin extinderea în curs va ajunge la peste 130 km. Extinderea preconizată va conduce şi la realizarea unui colector de mari dimensiuni prin care să se evite, în cazul ploilor mari, inundarea oraşului în partea de jos; acest lucru a apărut ca urmare a îndiguirii râului pentru realizarea lacurilor de acumulare Piteşti.Staţia de epurare dezvoltată în anii’60 era considerată cea mai performantă din ţară; acest lucru era impus din cauza ca receptorul de apă epurată este râul Arges râu, care 90 km aval, este principala sursa de alimentare cu apă a municipiului Bucureşti. Staţia de epurare aflată acum în proces de retehnologizare şi modernizare, are două linii de lucru, linii dezvoltate în etape. Fiecare linie are două trepte de epurare, mecanică şi biologică. Apa epurată este evacuată în Argeş iar nămolul este fermentat pe loc. Nămolul stabilizat

60 Documentare locală

44

este deshidratat natural sau mecanic şi este depozitat în lagune speciale. Biogazul rezultat este folosit pentru încălzirea rezervoarelor de fermentare. După mai bine de 40 ani de exploatare staţia are nevoie de realibitare şi completare a procesului de tratare cu treapta a treia pentru reducerea azotaţilor şi fosforului. Normele de evacuare a apei epurate sunt mai severe decât cele existente atunci când s-a realizat staţia. Ca particularităţi: staţia de epurare este printre foarte puţinele din ţară care au bazin de retenţie parţială a apei de ploaie (14000 mc); în staţia de tratare au fost făcute studii intense de epurare a apelor uzate folosind plante specializate. Sistemul preia şi va prelua şi apele uzate produse în localităţile vecine (Ştefăneşti, Bascov etc).

Canalizarea oraşului Târgovişte.61

Deşi oraşul Târgovişte este un oraş cu mare rezonanţă în istoria ţării şi a fost organizat ca localitate de multă vreme, o reţea de canalizare sistematizată şi funcţională nu a avut până în anul 1915 când alimentarea cu apă din izvorul Ratei începe să funcţioneze (un proiect elaborat în 1905 nu a fost realizat).Primul proiect al canalizării, realizat de ing. B. Giuliani şi refăcut de ing. D. Germani a fost făcut în

1915. Proiectul prevedea un singur colector principal în lungul râului Ialomiţa până în avalul oraşului unde apa era descărcată direct în râu. Colectorul de tip ovoid era prevăzut din beton, protejat pe zonele cu viteză mare. În acest colector apa era adusă de mai multe colectoare secundare. Reţeaua de canalizare acoperea întregul oraş. Lucrările au început în 1915 dar din cauza războiului nu s-a realizat decât cca 800 m din colectorul principal. Lucrările au fost reluate după anul 1932. Canalizarea era gândită în procedeu unitar, ploaia de calcul având intensiatea de 200 l/s.ha. După război oraşul s-a dezvoltat masiv şi ca atare a trebuit realizată şi canalizarea. S-a păstrat structura reţelei gândite în 1915 adaptată la noile condiţii. Modificările au fost legate de prevederea staţiei de epurare. Staţia de epurare are două trepte de tratare a apei, mecanică şi biologică şi poate prelucra cca 64000 mc/zi. În noile condiţii de exigenţă asupra calităţii apei epurate începând cu anul 2005 staţia se află într-un important proces de modernizare şi extindere prin realizarea treptei de tratare avansată, pentru reducerea conţinutului de azot şi fosfor.

Captare de mal (cu cheson de mal) la Brăila.62,63,64,65

61 Prospecte, Documentare pe teren

62 C Avram - Betonul armat în România, 1978

63 Hidrotehnica 8/1960

64 Documentare pe teren

65 P Trofin Alimentări cu apă; Ed Didactică şi Pedagogică, 1962

45

Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice a elaborat, în 1957, proiectul pentru realizarea noii captări de apă din Dunăre pentru oraşul Brăila şi Combinatul de Celuloză şi Hârtie Chişcani. Priza trebuia să asigure un debit de cel puţin 4,0 mc/s; o priză de mari dimensiuni. Cum Dunărea are în acea zonă o adâncime de afuiere foarte mare (peste 15 m) problema era complicată atît din cauza execuţiei cât şi a siguranţei în funcţiune. Soluţia aleasă a fost una relativ normală-cheson în malul Dunării. Soluţia pentru execuţia lucrării a fost însă cu totul particulară,

soluţie care nu a mai fost repetată în ţara noastră: chesonul va fi executat parţial pe mal, la o cotă care să fie mai mică decât cota apei în Dunăre; chesonul a fost realizat astfel încât să poată pluti; când partea de jos a fost gata s-a săpat un canal între Dunăre şi cheson şi apa a pus în stare de plutire chesonul; chesonul a fost tras pe apa până în amplasament; a început scufundarea chesonului prin săpare hidromecanică în cheson sub presiune. Construcţia realizată, functională şi astăzi, a fost prima lucrare de aceste dimensiuni din ţară: diametrul este de cca 18 m, iar înălţimea totală de cca 40 m. Pentru siguranţa funcţionării chesonul este împărţit în trei compartimente distincte, trei linii tehnologice separate. Ulterior pe baza experienţei acumulate au fost executate lucrări de acelasi tip dar de dimensiuni mai mari la Galaţi, Turnu Măgurele –pe Dunăre, Iaşi / Tutora ape Prut, Govora pe Olt, Tg Mureş pe Mureş etc.

Captarea cu puţuri Crângul lui Bot-Ploieşti

Oraşul Ploieşti se află la confluenţa între râurile Teleajen şi Prahova. Drept urmare subsolul oraşului este plin cu apă. În 1913, pe baza studiilor făcute de W. Lindley, a fost realizat proiectul unei captări din apa subterană la Crângul lui Bot, un amplasament la cca 7 km pe drumul spre Târgovişte. Captarea are o soluţie constructivă cu totul deosebită. Apa se găsea la cca 60 m sub nivelul solului şi nu avea nivel ascendent; nivelul liber al apei era la cca 40 m sub nivelul solului. În acea vreme nu existau pompe submersibile iar sistemul de colectare cu sifonare din puţuri (în puţ colector sau în cazan de vacuum), soluţie curent aplicată la acea vreme, nu se putea aplică deoarece apa nu putea fi sifonată. Puţurile de 1,0 m diametru au fost echipate cu coloane filtrante de 0,6 m diametru (oţel zincat). La cca 30-33 m sub nivelul terenului a fost executată o galerie vizitabilă, galerie în care au fost pozate conductele de sifonare. Apa era sifonată într-un cazan de vacuum aşezat într-un puţ de mari dimensiuni, tot la cca 35 m adâncime. Lângă cazan au fost amplasate pompele care pompau apa în rezervorul de deasupa terenului (5000 mc). Construcţiile galeriei şi puţului sunt din cărămidă bine arsă şi sunt un exemplu de calitate a execuţiei. Puţurile sunt şi astăzi în funcţionare (pentru cca 250 l/s) dar funcţionează cu ajutorul pompelor submersibile cu care au fost echipate după 1990. Întreprinderea de alimentare cu apa a oraşului păstrează încă desenele originale ale proiectului.

46

Captarea Crivina-Ogrezeni.66

Alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti a fost asigurată multă vreme din râul Dâmboviţa şi sursele subterane Bragadiru şi Ulmi. Cum râul Dîmboviţa în unele perioade de secetă nu avea apă suficientă şi din această apă se asigura şi oraşul şi termocentrala Grozăveşti, s-a cautat altă sursă de apă. Singura sursa apropiată şi cu debit mare era râul Argeş. Din această cauză s-a decis să se execute un baraj de ridicare a nivelului apei astfel ca şi la ape mici apa din Argeş să poată intra în captare. Barajul a fost proiectat pe amplasamentul Crivina Ogrezeni.

Proiectul a fost coordonat de Ing. Dorin Pavel. Deoarece apele râului nu erau regularizate (la debite mici se asigura cca 10 mc/s, iar la ape mari până la 2500 mc/s) barajul trebuia

66 Prospecte, doc pe teren

47

să aibe o soluţie specială: la ape mici trebuia să fie ”închis” astfel că în spatele lui nivelul apei să aibe 1,5-2,5 m iar la ape mari trebuia să “dispară” pentru a lasă drum liber apei care altfel ar fi produs inundaţii importante. Barajul are deci pile rezistente între care sunt amplasate stavile metalice mobile. Stavilele numite ”burtă de peşte“ din cauza formei secţiunii transversale, sunt articulate pe fundul albiei cu ajutorul unui prag adecvat. Ridicarea şi coborârea se poate face cu trolii şi lanţ Gall de mari dimensiuni. În avalul barajului este prevăzut un disipator de energie (distrugător de energie) construcţie care trebuie să preia energia apei care cade de la 3-5 m şi să asigure o viteză de curgere sensibil egală cu viteza în curgere naturală, la limita construcţiei. Lucrarea a început în anul 1939 dar nu a putut fi terminată din cauza războiului. A fost finalizată în 1950. Priza de apa (un grătar în malul stâng amonte de baraj) putea asigura un debit de 16-20 mc/s. Apa deznisipată putea fi transportată prin pompare (conductă sub presiune de 1,5 m diametru) la Arcuda unde intra în fluxul normal. O parte importantă de apă era transportată printr-un canal deschis până în comuna Roşu de unde după ce trecea printr-o mică centrală electrică, ajungea în albia râului Dîmboviţa.Canalul deschis a pus mari probleme deoarece îngheţa iarna; drept urmare a fost desfiinţat la nivelul anilor ’60 când s-a realizat noua aducţiune subterană până la Roşu. Conducta spre Arcuda a fost dublată cu o noua conductă de 1,0 m diametru, din tuburi PREMO; în acest fel se putea pompa cca 3 mc/s apă brută la Arcuda. Barajul a fost consolidat de două ori prin refacerea disipatorului de energie şi a voalului de etanşare şi injecţia pilelor care tindeau să aibe probleme din cauza spălării materialului din fundaţie. Astăzi captarea a devenit principala construcţie cu ajutorul căreia se poate deriva din Argeşul regularizat până la cca 20 mc/s apă tratată în staţiile de tratare Arcuda, Roşu şi Crivina.

Captarea izvorului Izvarna-Runcu

Încercarea de rezolvare a problemei alimentării cu apă a oraşului Craiova a dus la studii destul de dezvoltate, studii făcute la sfârşitul sec. 19. Aria de studiu a fost lărgită şi s-a constatat că pentru a avea o apa de bună calitate sunt două soluţii viabile: captarea apei subterane de la Gioroc, aflată la cca. 20 km spre Dunăre şi captarea izvoarelor Runcu, aflate însă la peste 100 km distanţă. Studiile au fost făcute de ing. W. Lindley şi ing. E. Radu. Cum resursele băneşti erau mici s-a adoptat soluţia Gioroc. Pierderile mari

de apă din reţea şi dezvoltarea oraşului au condus relativ repede la o mare lipsă de apă. în oraş. Abia după război (1962) a putut însă să fie abordată problema captării şi mai ales a transportului apei de la izvorul Izvarna-Runcu. Proiectul a fost făcut de Institutul pentru Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice-Bucureşti şi erau cuprinse lucrările: captarea izvorului şi transportul apei la noile rezervoare de la Simnic, aducţiune de cca 110 km.Izvoarele Izvarna (la cca 2 km de Mânăstirea Tismana) sunt izvoare ascendente, cu o apă de foarte bună calitate şi cu un debit extraordinar-cca 1,5..2,5 mc/s. Sunt cele mai mari

48

izvoare cunoscute şi captate în ţară. Captarea propriu zisă este de fapt o cameră care protejează locul unde din pământ tâşneşte apa. Lucrarea de mari dimensiuni are în interior un mozaic de calitate, se poate spune o formă de mulţumire şi respect pentru apă care se lasă captată aşa de uşor. Captarea este în funcţiune şi astăzi, problemele mari făcându-le aducţiunea. Lucrarea a fost realizată de Trustul de Construcţii Craiova.

Captare cu baraj de derivaţie pe Mureş

Cursurile de apă de suprafaţă din ţara noastră au o caracteristică deosebită: au o mare variaţie a debitului. Astfel raportul dintre debitul maxim şi debitul minim poate ajunge la valori de ordinul 2-3000. Aşa de exemplu Dunărea a avut în ultimii ani un debit maxim de 16000 mc/s şi un debit minim (câţiva ani înainte) de 1600 mc/s; Dâmboviţa, înainte de regularizare prin lacurile Pecineagu şi Văcăreşti a avut debitul minim de 0,5 mc/s iar debitul maxim de peste 1600 mc/s. Cum cca 70% din apa folosită în ţară este captată din apa de suprafaţă a trebuit găsită o soluţie, deoarece: la ape mici stratul de apă este aşa de mic încât apa nu intră în priză (deci ar trebui făcut un prag de ridicare a nivelului) pe când la ape mari debitul poate fi aşa de mare încât la deversarea peste prag să producă şi inundaţii. Soluţiile adoptate au fost: cu deversor fix atunci când nu era risc de inundaţii şi cu baraj mobil (vezi Crivina-Ogrezeni), cu stavile, atunci când există riscul de

inundaţii. Au fost aplicate şi soluţii mixte. Pe Mureş au fost realizate mai multe captări pentru debite mari. Una dintre soluţiile aplicate a fost aceea cu deversor fix. În figură se poate vedea pragul deversor care asigură un nivel de 2-4 m de apa în spate, disipatorul de energie (care protejează deversorul contra spălării de către apă la trecerea peste devesor), legătura deversorului cu malul (culeile lucrării) şi priza de apa; priza de apa conţine de regulă şi deznisipatorul (construcţia ce reţine nisipul din apa). Sunt construcţii definitive foarte rezistente.

Captarea cu dren de la Timişeşti.

La sfârşitul secolului 19 alimentarea cu apă a oraşului Iaşi se asigura cu apă subterană de la Timişeşti printr-un proiect realizat de ing. W. Lindley, captarea Timişeşti I. Debitul asigurat era de cca 300 l/s. Din păcate distanţa de parcurs era foarte mare şi conducta metalică (fontă de Liege) a pus ceva probleme (la diametrul de 600 mm nu putea duce un debit mai mare). După război, pe baza unui proiect elaborat de Institutul de Planuri de Amenajare şi Construcţii Hidrotehnice-Bucureşti s-a decis extinderea captării şi deci a debitului captat, debit a cărei valoare

49

a ajuns la 1,2-1,5 mc/s. Desigur că a fost nevoie de o aducţiune nouă cu o lungime de cca 100 km.Captarea cu dren proiectată a devenit cea mai mare captare cu dren din ţară. Drenul are secţiune vizitabilă de cca 4 înălţime şi o lungime de 4 km. Drenul propriu-zis este o galerie vizitabilă împărţită în două: galeria de jos asigură colectarea apei şi transportul acesteia la capătul aval într-un puţ colector, iar partea de sus este numai pentru vizitare, întreţinere şi reparaţii eventuale. Drenul este paralel cu apa râului Moldova la confluenţa cu rîul Ozana. Calitatea execuţiei este deosebită deşi adâncimea de execuţie a ajuns şi la 15 m adâncime. La debite mari pe Moldova este posibil ca partea aval a drenului să fie înecată. În anii ‘90 s-a făcut şi o lucrare de îmbogăţire a apei din dren folosind apa râului. Moldova, captată şi tratată şi infiltrată în lungul drenului.

Captarea Ulmi.67,68

Oraşul Bucureşti şi-a rezolvat pentru scurtă durată necesarul de apă din Dâmboviţa, prin captarea de la Lunguleţu/Brezoaiele. Din cauza pierderilor de apă şi a rezultatelor relativ slabe ale sistemului Dâmboviţa – Arcuda-Cotroceni, s-a recurs la captarea apei subterane. Au fost făcute multe studii de către specialiştii străini dar şi de ingineri români. Au fost discuţii mari legate de poziţia captărilor de apă (cantitate, calitate, distanţă etc). Primul proiect executat a fost cel de la Bragadiru, după proiectul ing. Elie Radu. Pus în funcţiune în 1900 a asigurat cca 30000 mc/zi apă de bună calitate. Dar cum apa nu ajungea, s-a căutat alt front de captare. A fost ales frontul de la Ulmi, cca 8 km amonte de Arcuda. Proiectul după care s-a executat captarea a fost al hidrologului german W. Lindley. Proiectul pus în funcţiune treptat până în 1908, cuprindea: captarea cu puţuri în stratul freatic (până la cca 20 m adâncime), aspirarea apei prin cazan de vacuum şi pomparea apei într-un turn de încărcare a apei pentru alimentarea gravitaţională a aducţiunii. Captarea este formată din 16 puţuri de 600 mm diametru, 25 puţuri cu diametrul coloanei de 150 mm şi 187 puţuri de 100 mm. Puţurile erau legate cu conducta prin care apa era sifonată în două cazane de vacuum aşezate în staţia de pompare. Pompele de vacuum (5mc/minut-pompe cu piston), existente şi funcţionale şi astăzi, asigurau curgerea apei la cazane. Din cazane apa era pompată cu trei pompe de 225-300 l/s în turnul de încărcare (cca 6 m peste cota terenului). Aducţiunea din tuburi îmbinate cu mufă avea diametrul de cca 700 mm, era lungă de cca 8 km, aducea apă până la Arcuda, de unde era transportată prin apeductele Arcuda-Bucureşti. Aducţiunea a fost refacută în anii ’90. Apa era de bună calitate, deşi în unele zone avea şi urme de fier. Timp de 50 ani a fost cea mai mare captare cu puţuri din ţară. A funcţionat până în anii 2000 când din cauza reducerii necesarului de apă în oraş a fost trecută în conservare. Cu excepţia aducţiunii şi pompelor de apă, captarea se păstrează integral. La puţuri au fost făcute remedieri şi realizate puţuri noi în anii’80. În fotografie se poate vedea exteriorul staţiei de pompare şi pompele de vacuum.

67 Bul. Soc Politehnica 1906

68 Prospecte RGAB

50

Castelul de apă din Brăila.69,70,71

Oraşul Brăila, dezvoltat iniţial pe o suprafaţă de teren asemănătoare unei jumătăţi de con nu avea cote suficiente ca să se poată asigura gravitaţional presiunea în reţea dar nici pomparea directă nu era convenabilă din cauza lipsei posibilităţilor de control. Ca în multe alte cazuri, pentru oraşele de şes, s-a adoptat soluţia cu rezervor suspendat, castel de apă. Diferenţa de cotă între cota necesară rezervorului şi cota terenului este asigurată de un turn aşezat pe o fundaţie corespunzătoare. Primul proiect de castel de apă, realizat în 1895 de ing. E. Radu prevedea un castel de apă cu volumul de

2000 mc şi o înălţime a turnului de 40 m. Aceasta lucrare era o adevarată provocare pentru acele timpuri, având în vedere că şi astăzi, cu toată dezvoltarea tehnică nu avem castele de apa cu un volum mai mare (volumele de 2000 mc în castele de apa sunt ”bob numărat” în ţara noastră). Turnul era prevăzut din zidărie din piatră. Castelul nu a fost realizat.În 1912 ing. D. Germani a realizat proiectul actualului castel de apa; castelul avea 1200 mc, fiind cel mai mare castel de apă din acele vremuri, cuva este aşezată pe o structură frumoasa din stâlpi din beton armat. Castelul a funcţionat până când necesarul de apă a 69

Bul Soc Politehnica -1931,70

C Avram Betonul armat in Romania; ET 1987.71

I Munteanu- Stradele Brailei- EX LIBRIS 2005

51

crescut mult, iar posibilităţile de pompare directă în reţea au putut fi realizate. După 1960, odată cu realizarea sistemului de alimentare cu apă din sursa Suraia-Calieni şi rezervoarele şi staţia de pompare Apollo, castelul de apă a fost scos din funcţiune. Castelul de apa amplasat în parcul oraşului, cu o frumoasă arhitectură, a devenit un punct de referinţă. A construit totodată şi un punct de observare a incendiilor în oraş – foişor de foc (incendii de care oraşul a avut mult de suferit). Este remarcabil ca această construcţie complicată a trecut cu bine peste cutremurul din 1940 când se presupune că avea apă în el. Castelul e apa a avut o soarta bună: în anii cu o producţie bună a folosit şi ca depozit pentru vin; după anii 1990 castelul a fost transformat în restaurant. Pentru usurinţa accesului consumatorilor, la partea folositoare, castelul a fost completat cu două turnuri pentru lifturi.

Castel de apă la C P Brazi72

Pentru alimentarea cu apă şi protecţia la incendiu (sursa de siguranţă) a unor obiective industriale care lucrează la temperaturi mari şi unde pericolul de explozie poate fi mare, se realizează volume de apă aşezate la cote mari în castele de apă. Castelul de apă realizat la C. P. Brazi are o particularitate: este un castel dublu cu cuve aşezate la nivele total diferite; prima cuvă este aşezată la cca 17 m, iar a două la 60 m. Ambele cuve au câte 1000 mc volum. Castelul realizat după un proiect făcut de Institutul de Studii, Locuinţe şi Gospodărie Comunală

Bucureşti (ISLGC) a fost executat la nivelul anilor ’80. Structura din beton armat este dimensionată să reziste şi la presiunea vântului şi solicitarea din cutremur.

Castelul de apă-Foişorul de foc – Bucureşti

Castelul de apă este un rezervor de apă aşezat la înălţime prin intermediul unei construcţii numită de regulă turn. Construcţia este fundată în mod special pentru a rezista la solicitările din vânt şi cutremur. Este o construcţie specifică oraşelor aşezate în zona de şes şi mai ales gărilor CFR de pe liniile principale deoarece puteau să asigure, într-un timp foarte scurt (câteva minute) umplerea tenderului locomotivei cu abur cu cantitatea de apa necesară (posibil 20 mc).Castelul de apă, numit şi cunoscut astăzi sub numele-Foişorul de foc-a fost realizat în anul 1891 după proiectul ing. Thiem. Urma să asigure acumularea apei din reţea în perioada de noapte (când scade consumul) şi să o livreze a două zi în cazul unui consum mare. Urmau să fie executate două castele de apă, de o parte şi de alta a

72 C Avram: Betonul Armat în România, Ed Tehnică 1978

52

râului Damboviţa, dar cel de al doilea nu a mai fost executat. Castelul a funcţionat cu apă asigurată din sursele Arcuda şi Bragadiru. Din păcate el a fost prevăzut la mare distanţă faţă de rezervoarele şi staţia de pompare Grozăveşti. Drept urmare în momentul în care consumul pe reţea pe traseul de alimentare a crescut, nu a mai rămas apă care să umple castelul. Construcţia castelului, din beton armat, are 1000 mc volumul cuvei şi un turn de 30 m. Pentru acele vremuri era o construcţie remarcabilă. Între timp, a funcţionat şi ca foişor de foc-amplasament pentru observarea locurilor unde apărea un incendiu şi formaţiile de pompieri puteau fi alarmate (era construcţia cea mai înaltă din zonă). Din 1924 funcţiunea sa de rezervor a încetat. După anii ’60, castelul a fost transformat în muzeu al pompierilor, unul dintre castelele fericite a căror viaţă s-a prelungit mult. A rămas şi ca o construcţie de referinţă pentru Bucureşti.

Castel de apă realizat la întreprinderea Mirajul- Bucureşti.73

Castelele de apă au constituit multă vreme singura soluţie de alimentare gravitaţională cu apă a reţelelor de distribuţie. Aceasta deoarece se putea lua apă în ritmul dorit pentru consumul curent iar în caz de incendiu există un volum de apă destinat combaterii acestuia (aşa numita rezervă intangibilă de incendiu). Castelul de la întrepreinderea Mirajul reprezintă un pas important în tehnologia de execuţie a castelelor. Prin dezvoltarea tehnologică de execuţie s-a putut aplica următoarea succesiune de faze:

executarea fundaţiei, realizarea turnului cilindric cu cofraj glisant, realizarea la nivelul solului a cuvei din beton armat, ridicarea prin liftare a cuvei la poziţie, blocarea cuvei prin monolitizare de turn, realizarea acoperişului din elemente prefabricate, finisarea lucrării. În acest fel se poate reduce mult efortul şi durata de construire. Liftarea cuvei se poate face prin tragere cu cabluri şi trolii (pe vârful turnului fiind montaţi scripeţi, vezi foto) sau prin ridicare pe verine cu ajutorul unor prese hidraulice (tactica scoaterii apei din fântână).

Castelul de apă de pe platforma Militari (CESAROM) 74

Unităţile industriale care lucrează cu tehnologii ce presupun temperaturi ridicate, tip cuptor de încălzit “ceva “ etc, au nevoie de o sursă de apă sigură. În caz de defectare a sursei care asigură în mod curent răcirea elementelor metalice de legătură (ramele porţlor cuptoarelor, răcirea coloanelor până la o răcire suficeientă sau oprirea completă etc) se poate folosi apa acumulată într-un castel de apă. Din această cauză cele mai mari castele de apă au fost realizate pe platformele industriale. Unul dintre cele mai mari castele de apă din România este cel de pe platforma industrială Militari. Castelul realizat în anii ’70

73 C Avram: Betonul armat în România, 1987.

74 E.Prager-Construcţii de beton armat din România.1978.

53

este o structură din beton armat cu o cuvă de 2000 mc şi o înălţime a turnului de cca 27 m. Construcţia a fost realizată în sistem clasic: turnul a fost realizat prin glisare iar cuva prin turnare pe loc a betonului. Pentru susţinerea betonului proaspăt (câteva mii de tone) a fost construit un eşafodaj din ţevi de construcţie care cântărea cca 300 t (numai durata de montare şi demontare este apreciabilă). Castelul este în funcţiune şi a trecut testul dat de cutremurul din 1977. Castele similare sunt realizate la Combinatul Siderurgic Galaţi.

Castelele de apă din Timişoara.75

Oraşul Timişoara este construit pe o suprafaţă plană de teren. Ca atare pentru realizarea presiunii în reţea s-a recurs la prevederea de castele de apă. Au fost realizate două castele identice cu un volum de 500 mc fiecare. Castelele au fost executate după proiectul ing. Vidrighin. Înălţimea turnului cca 20 m. Construcţia este din beton armat. Pentru a avea o înălţime cât mai mică aceste castele sunt aşezate în mijlocul suprafeţei ocupate de consumatori. Ca şi în alte cazuri castelele au rămas

“prea mici” faţă de noile cerinţe de apă (blocuri înalte) castelele au fost scoase din funcţiune.Castelul de apă din Drobeta Turnu-Severin.76

Odată cu realizarea sistemului de alimentare cu apă pentru oraşul Turnu Severin a trebuit să se facă şi asigurarea presiunii în reţea. Cum desfăşurarea localităţii este făcută pe partea de sus a terasei Dunării iar în apropiere nu se află un teren cu cotă mare s-a recurs la prevederea unui castel de apă. Pentru folosirea raţională a energiei s-a decis realizarea a două zone de presiune în reţea şi drept consecinţă castelul de apă a fost realizat cu două cuve (400 respectiv 600 mc, în total 1025 mc). Înălţimea turnului masiv este de cca 30 m. Castelul a fost realizat în 1913 după un proiect al ing. Elie Radu. Castelul este o construcţie specifică formei iniţiale care a dat numele acestui tip de construcţii; denumirea corectă este rezervor suspendat dar deoarece atunci când acest tip de construcţie a debutat ea trebuia să semene cu turnurile de cetate care existau (construcţiile au fost dezvoltate în Anglia în secolul 18). S-a recurs la denumirea de castel de apă. La castelul din Turnu Severin se poate vedea efectul vântului cu praf asupra peretilor (haşurile din figură). Calitatea execuţiei este deosebită, cuvele nefiind tencuite în interior.Castelul a fost în funcţiune până după război când din cauza creşterii debitului, a posibilităţilor de pompare raţională directă în reţea şi a faptului că înălţimea consumatorilor a crescut (blocuri p+10) castelul funcţionează în regim redus din cauză că

75 I Vlaicu; Apa Timişoarei- istorie în imagini; Timişoara -2004

76 Bul Soc. Politehnica 1909

54

reţeua de distribuţie a fost extinsă dincolo de limitele luate în calcul. Este un exemplu de calitate a construcţiei realizate.

Captarea pentru oraşul Câmpina

Pentru sistemul de alimentare cu apă al oraşului Câmpina, extins în anii 1900-1915, a trebuit realizată o captare din râul Doftana, într-un amplasament amonte de oraş. Cum albia Doftanei este foarte lată, 1-150m, la ape mici înălţimea apei era aşa de mică încât nu se putea scoate apa din râu. A trebuit realizat un prag lung, transversal pe albie, cu ajutorul căruia să se ridice nivelul apei (la debite mici) cu cel puţin 1,5 m. Pragul deversor a fost realizat din beton iar în partea dinspre malul drept au fost executate cele două deschideri pentru stavilele de spălare; în mod normal tot excesul de apă (nu se permite niciodată să se capteaze toată apa râului) trece prin aceste deschideri spălând materialul aluvionar ce tinde să obtureze şenalul din faţa prizei. Priza este pe malul drept şi se continuă cu un deznisipator din două camere. Lucrarea a rezistat până la prima viitură mai importantă când viteza apei care deversa peste prag a fost aşa de mare încât a spălat materialul din avalul pragului (care arăta ca o grindă rezemată pe latura mică), pragul s-a rupt iar grinda s-a aşezat în poziţia mai stabilă (vedere din 1955). Deoarece nu exista altă sursă de apă (apa era tratată pe acelaşi amplasament şi apoi pompată la rezervoare) s-a decis repararea prizei-de fapt a pragului deversor deoarece priza rămăsese “pe uscat”. Pragul a căpătat forma de deversor clasic şi s-a executat şi un disipator de energie (vedere din 1959). Din păcate debitul de dimensionare a fost mic (probabil nu existau valori de debite mari măsurate în zonă) şi la viiturile din 1970 disipatorul a fost rupt şi captarea deteriorată. Deoarece se făcuseră deja lucrările la sistemul de alimentare Paltinu (pentru oraşul Ploieşti) s-a decis racordarea lucrărilor de tratare la noile construcţii; acum apa este captată din aducţiunea pentru staţia de tratare Paltinu. Pragul a fost refăcut ca prag de stabilizare a albiei contra tendinţelor de spălare datorate apei limpezi care pleacă din lacul Paltinu şi care tinde să işi refacă încărcarea în aluviuni corespunzătoare vitezei de curgere.

Castelul de apa din Tg. Jiu.77

Oraşul Tg-Jiu deşi se află într-o zonă cu dealuri în vecinatate, acestea nu sunt totuşi la distanţă mică. Din această cauză primul sistem de alimentare cu apă realizată în 1943 avea prevăzut un sistem şi un castel de apă, rezervor suspendat. Volumul rezervorului, necesar pentru vremea respectivă era de 500 mc. Înălţimea castelului 30 m. Proiectul a fost realizat de ing. H. Theodoru (profesor al Şcolii Politehnice) este o structură din beton armat.

77 C Avram; Betonul armat din Romania ET 1978

55

Cuva este cilindrică iar turnul de susţinere a cuvei este construit din stâlpi din beton solidarizati cu grinzi. Pentru protecţia conductelor şi asigurarea spaţiului pentru scara de acces între stâlpi este realizat un turn. Realizarea castelului s-a făcut prin turnare pe loc şi se poate vedea din figura alăturată care sunt complicaţiile de execuţie a cuvei. Lucrarea a fost terminat în 1944 şi a funcţionat până în anii’60. Odată cu creşterea înălţimii caselor/ blocurilor castelul nu a mai putut alimenta cu apă reţeaua şi a fost scos din funcţiune. Este în stare de conservare. Este important deoarece reprezintă unul dintre puţinele castele de mari dimensiuni realizat în forma clasică- turnare pe loc cu cuva sprijinită provizoriu pe eşafodaj.

56