Adevărul asupratrecutului șiprezentuluiBasarabiei

de Nicolae Iorga

Traducere de D-na Dorina Florian,profesoară

Cu Consideraţii finale de Gh. BuzatuBucurești, 1940

Istoria Basarabiei până la Ștefan cel Mare,Domnul Moldovei (Secolul XIV până la anul

1457)

1Basarabia, anexată de Rusia în 1812, caurmare a unui război contra Turcilor și fără caMoldavia autonomă să fi avut datoria de a plătidezastrul suzeranilor ei, poartă încă numeledinastiei valahe a Basarabilor, al căror numeacoperea altădată numai partea inferioară aacestei provincii, de-a lungul malului stâng alDunării inferioare, teritoriu care le aparţinea dinal XIV-lea secol. Această noţiune preliminarăexclude toată vechea dominaţie străină asuprafâșiei de teritoriu care se întinde între Prut laApus, Nistru la Răsărit și la Sud cu guriledunărene.

*

Din cea mai veche epocă colonia greacă dinTyras, situată la îmbucutătura Nistrului, serveade debușeu unei regiuni destul de întinsă, careproducea grâul necesar aprovizionării acesteiîntregi lumi elenice riverană a Pontului Euxin.Așezarea Tyras-ului era așa de potrivit pentruacest comerţ că, mai târziu, în epoca bizantină,un castel imperial a fost zidit pe ruinele lui, caren-au fost încă explorate, și acest „Maurokastron”

(„Castelul negru”) se menţine în timp de secolecu o oarecare garnizoană și un port destul defrecventat.

În ce privește interiorul viitoarei Basarabii,partea meridională, destul de puţin productivă,acoperită în mare parte de lacuri, servea detrecere hoardelor scitice, mai târziu triburiloraltaice (bulgărești) sau finougrice (maghiare)care s-au stabilit acolo pentru câtăva vreme,înainte de a găsi o patrie mai înfloritoare și maibogată.

Deasupra acestei prelungiri a stepei rusești,întinsele câmpii nu prezentau decât rar pădurimici; cursuri de apă de mic debit le traversau, șinicăieri până la marginea râului care formeazăgraniţa orientală a ţării, nu se constată îndocumente, aglomerări mai importante depopulaţie. Cât despre punctele unde au fostconcentrări omenești, trebuie să admitem călocuitorii nu erau deosebiţi de ţăranii românicare locuiau Moldova între Prut și Carpaţi.

*

La începutul sec. al XIV-lea încep să aparăînsemnări istorice. În 1330 un guvernator tătarse găsea la Maurokastron, pe care românii onumeau deja Cetatea Albă. Sf. Ion, negustor dinTrebizonda, a suferit acolo martiragiul. Viaţa sa,

povestită la aceeași epocă constată, deasemenea, și prezenţa unei populaţii jidovești,și fără îndoială grecii erau de asemenea foartenumeroși.

Stabilirea genovezilor la Cetatea Albă și laLicostomo, așezată într-o insulă de la gurileDunării, purtând același nume, adică, Gură deLup – în acest Licostomo pe care grecii și dupăaceea românii au botezat-o Chilia (de Călugări)– sau mai mult, pentru că vechea formăgrecească este Kellia – „Chiliile”, decimănăstirea – a trebuit să urmeze ceva maitârziu.

Pe la mijlocul acestui secol al XIV-lea,corăbii veneţiene acostară aici ca să-și procuregrâul adus din regiunile interioare. Un lungconflict izbucnește între cele două republiciitaliene, pentru posesiunea acestui punct desprijin de unde influenţa lor economică putea săradieze pe teritoriul la nord de fluviu.

Când viitoarea Dobroge, vechea ScytieMinoră, intră sub dominaţia unui Șef balcanic cunume românesc, deși, având legături cu prinţiicare-și împărţeau imperiul bulgar, Dobrotici,acest potentat care a transmis puterea fiului săuIvanco, de apariţiune foarte trecătoare, intră înconflict cu Genovezii pentru aceeași posesiunea gurilor Dunării, înainte de sfârșitul secolului al

a gurilor Dunării, înainte de sfârșitul secolului alXIV-lea.

*

Aceștia rămăseseră totuși în cele douăcentre ale ţării, la Cetatea Albă, ca și laLicostomo-Chilia, nu fără oarecare dependenţăpolitică faţă de prinţul tătar al stepei, dincolomult un episcop, păzitor al mormântului Sf. IonMartirul, peste anul 1400.

Tot ceea ce am spus cuprinde, precum sevede, această singură fâșie danubiană formândca un teritoriu aparte, ale cărei interese șilegături trebuiau să fie cu totul deosebite dedistrictele rurale care se întindeau spre nord.

O civilizaţie foarte importanţă, justiţie,bizantină și jumătate italiană, cu o foarteputernică nuanţă de Levant, s-a dezvoltat aici:se găseau consuli, soldaţi genovezi, negustoride diferite naţionalităţi: greci, ovrei, armeni șichiar, la Moncastro – Cetatea Albă, pe caregrecii o numeau și Asprokastron, un episcop,păzitor al mormântului Sf. Ion Martirul.

Când, în munţii Ţării Românești, la Argeș, odinastie reuși să strângă fragmentele, careduseseră până atunci o viaţă liberă, aleorganizaţiei politice române și când acestPrincipat „a toată Ţara Românească” se întinse

curând până pe malul stâng al Dunării,înglobând portul Brăila, foarte frecventat, șiîmprumutând Vicinei, așezată pe malul drept alDunării, în Dobrogea actuală, primul săuepiscop canonic – ceea ce presupune cel puţino influenţă politică a Ţării Românești asupraacestor regiuni a vechii Scytii Minore – Chilia afost supusă și ea acestui regim.

Este foarte posibil ca Genovezii să fi rămascâtăva vreme sub această autoritateromânească, care înlocuia suzeranitatea tătarăce se regăsește de asemenea la Caffa, și întoate posesiunile Republicii în Crimeea. În 1410Genovezii treceau Moncastro între posesiunilelor, dar acum posesia teritorială aparţinea vechiiMoldove născânde care organiza spre Nordforţele naţionale române.

Acestei Moldove a lui Alexandru cel Bun îivor aparţine întâile fundaţiuni politice în teritoriulrural de la Nord de Chilia și Moncastro, teritoriucare nu va purta decât după anexiunea arbitrarădin 1812 făcută de Ruși, numele tot atât dearbitrar sub raport geografic, de Basarabia.

O menţiune, în cronicile rusești ale Lituanieidin secolul al XIV-lea vorbește de un prinţ IurgCoriatovici, aparţinând dinastiilor rutene, pecare Moldovenii l-au chemat ca să ocupe,pentru puţină vreme tronul principatului lor

pentru puţină vreme tronul principatului lorfundat cu zece ani înainte de un emigrat alcomitatului unguresc de Maramureș, Bogdan.

Acest cneaz ar fi avut sub ordinele sale toatăţara până la malurile Nistrului, deoarece ar fiavut un conflict cu Tătarii, care încetaseră sămai fie stăpâni acestor ţinuturi din chiarvecinătatea fluviului. Nu s-a găsit însă niciodatăoriginalul documentului conţinând o donaţie înlegătură cu acest eveniment. Avem a face cu ungrosolan falsificat.

*

În orice caz, urmașul său, aparţinând vechiidinastii, Roman, se intitula: Domn al întregii ţări„de la munţi până la malurile Mării (Negre)”,astfel că posesiunea de către Moldoveni aacestor ţinuturi este absolut incontestabilă.

În această epocă, spre 1390 se aflau peNistru două cetăţi: aceea de la Hotin, la Nordaceea de la Tighina, Tehyn, pentru Podolieniivecini, mai spre sudul Moldovei, pe aceastăgraniţă. Originea acestor castele este obscură:este sigur că dezvoltarea lor era datorităexclusiv existenţii unui comerţ internaţional acărui creștere începe cu creaţiuneaPrincipatului românesc.

Ceva mai târziu Alexandru cel Bun a chemat

de la Cetatea Albă pe mitropolitul canonic alMoldovei, tot așa precum Alexandru, DomnulŢării Românești a cerut cetăţii Vicina pe celdintâi mitropolit al ţării sale.

Aceste fapte singure ar ajunge ca sădovedească strânsa dependenţă în care acesteporturi dunărene se găseau faţă de formaţiilepolitice născânde ale naţiunii românești.

*

Acest mitropolit își făcu intrarea în Suceava,capitala Ţărei, cu un mic număr de soldaţi și totacolo a fost fixat locul de așezare al supremeiautorităţi ecleziastice. Călătorii ruși, ale cărorscurte însemnări privind calea urmată de ei –însemnări traduse și publicate de d-na Hitrovo –arată că pe atunci, Cetatea Albă continua să fiedebușeul către Marea Neagră a regiunilor dininterior, de o parte și de alta a Nistrului; dar elevădesc, de altă parte, că orașul nu întreţineanici o legătură politică cu aceste teritoriipodolene care căzuseră din mâinile mareluiprinţ al Kievului în ale regelui lituan al Poloniei.

Un călător francez, Guillebert de Lannoy,care a trecut prin teritoriul dintre Prut și Nistru petimpul domniei lui Alexandru cel Bun, ajungândpână la „Bellegrade” – Bialogradul Polonezilor– această Cetate Albă, a aflat pe reprezentanţii

regelui vecin, aliat al numitului prinţ moldovean,lucrând ca să fortifice această cetate importantăcare era destinată să reziste vreme de treisferturi de veac a repetatelor atacuri ale turcilor.

Planurile lui Sigismund, împărat și rege alUngariei, privind o parte a Moldovei, și tratatulîncheiat de acest prinţ cu regele Poloniei pentruîmpărţirea întregului teritoriu moldovenesc n-auavut nicio urmare practică. Alexandru și-apăstrat numai Cetatea Albă – silit săpărăsească pentru moment Chilia vecinului săumuntean – dar a început, zidind mănăstireaCăpriana, dincolo de Prut, marea operă decolonizare care a dat acestei părţi orientale aStatelor sale o populaţie mai numeroasă și adeschis calea unei civilizaţii superioare celordintâi începuturi ale vieţii patriarhale.

Moldovenii erau atât de bine înfipţi înBasarabia, până la limitele ei extreme de Sud,încât, atunci când, după moartea lui Alexandrucel Bun, fiii acestuia se certară pe moștenirealui și-și împărţiră veniturile Ţării; Ștefan, fiul aldoilea, capătă astfel posesiunea vechiiBasarabii românești, cu Chilia, o nouă cetate pemalul stâng al fluviului, în faţa insulei pe care segăsea Chilia genoveză, Licostomul din secolulal XIV-lea.

Cetatea Albă îi aparţinea, de asemenea, și

Cetatea Albă îi aparţinea, de asemenea, șiun document veneţian din 1435 menţioneazăpe „călugărul” care comanda în această ultimăfortăreaţă pe care Polonii mai nădăjduiau încăsă o poată alipi teritoriului lor. Această nădejdefu mai înrădăcinată în momentul când urmașullui Ștefan, nepotul său, tânărul Alexandru,stăpânea această Moldovă de Sud-Est, supttutela rudelor sale polone și a nobililor careaparţineau partidului puternicului rege vecin.Acestea se petreceau în timpul când, Mahomedal II-lea, cuceritorul Constantinopolului,devenind stăpânul Mării Negre, principalul scopal Turcilor trebuia să fie de acum încolo să-șiîntindă puterea peste Caffa genoveză și pesteamândouă porturile moldovene.

Cetatea Albă și Chilia îi rezistară; lucrările defortificaţie continuau fără încetare de la odomnie la alta. S-a găsit, sunt câţiva ani, piatrascoasă din zidurile primei cetăţi, caremenţionează că lucrările au fost terminate înanul 1440 de către comandantul moldovean alcetăţii. Inscripţiunea este redactată în grecește.Pentru fiecare din aceste fortăreţe erau câte doișefi aleși dintre cei mai energici boierimoldoveni, care aveau legături particulare cudinastia domnitoare.

Chilia fusese câtăva vreme în mâinileputernicului apărător al creștinătăţii, în aceste

regiuni românești, ca și în cele de dincolo deDunăre, în pământ slav, Ioan Huniade, romândin Transilvania. El a așezat aici o garnizoană,și se găsiră la sfârșitul secolului al XVI-lea, înorașul recucerit de la Turci, tunurile care purtauemblema corbului cu crucea în cioc, blazonulacestei familii. Aceasta nu împiedicaproprietatea teoretică a prinţilor români, susţinuţiși tutelaţi de Huniade, asupra Chiliei, și aceastăposesiune ţinu până în momentul când Ștefancel Mare, îndată după moartea lui Huniade, unRomân înlocuind pe celălalt în sarcina de acontinua opera de cruciadă și de apărare acreștinătăţii împotriva invaziei otomane, pusestăpânire pe această moștenire moldoveneascăîmpotriva unui uzurpator și începu o domnie cucaracter regal, care pentru tot Orientul însemnao rezistenţă dârză de aproape o jumătate desecol faţă de cucerirea musulmană.

Basarabia sub Ștefan cel Mare, Urmașii săipână la sfârșitul veacului al XVI-lea

În ceasul când începu această mare domnie,organizaţia Basarabiei progresase foarte mult.Hotinul, ocupat pentru scurtă vreme de Poloni,care adăposteau aici pe uzurpatorul izgonit deȘtefan, era una din principalele vămi ale acestuiprincipat, al cărui comerţ era într-o continuăcreștere, către Caffa din Crimeea, de-o parte, șicătre Cetatea Albă, de altă parte. Tighinadevenise și ea un oraș destul de important prinnumărul călătorilor care se îndreptau chiar cătreaceastă „Tatarie”, adică spre posesiunilegenoveze din Marea Neagră. Călătorii care, caJean de Wavrin, în 1445, se ocupă, în legăturacu cruciada Papei și a Ducelui de Burgundia peDunăre, de vechiul Moncastro, aflară aici opopulaţie de caracter internaţional, numeroasă,liberă, trăind din comerţul cu Orientul grec șimusulman. Nici un vestigiu al drepturilorGenovezilor nu se păstrase; pârcălabiimoldoveni ai cetăţii nu mai aveau rivali.

Ici și colo, izvoare contemporane, caGuillebert de Lannoy, menţionează sate de-alungul drumului urmat de călători. Pescăriile depe Dunărea inferioară, furnizând cantităţienorme de morun, erau arendate străinilor

bogaţi, mai ales Greci; viitoarea Basarabie erastrăbătută de carele ţăranilor moldoveni, caretransportau acest produs foarte căutat din cauzaposturilor prelungite, către orașele înfloritoareale Galiţiei; Lemberg mai ales și Cracovia.

Se găseau de asemenea pescării foarteimportante chiar și pe Nistru, și documentemoldovenești din a doua jumătate a secolului alXVI-lea vorbesc de ele; aparţineau Domnuluiţării, ca și cele de la gurile Dunării, de care amvorbit. Sunt semnalate de asemenea stupării,mori, hanuri, stabilimente rurale cu vaste pășuniși tot ceea ce poate să mai facă dovada uneicolonizări foarte intensive.

Se găseau ici și colo și unele așezărireligioase; cu toate acestea marile mănăstiri seaflau în Moldova occidentală, pe când dincolode Prut erau numai case de rugăciune maisărace și care în cea mai mare parte trebuiau săţină de cele dintâi. Este interesant de notat căprintre stupăriile menţionate în acestedocumente era una care aparţinea unui„Ecibee”, care amintește numele pe care-l purtaînainte orașul Odessa.

Aceste acte ale domnilor moldoveni vorbescde asemenea de multe donaţiuni de pământuribasarabene. Erau mai ales războinicii carecăpătau ca răsplată a vitejiei lor moșii în

căpătau ca răsplată a vitejiei lor moșii înaceastă regiune abia deschisă culturii. Acestedonaţiuni privesc bunuri așezate chiar pe malulmarelui fluviu oriental, Nistrul. Nu se găseștenici un nume străin, căci Coman de la Bezin,Vâlcea, Luc Ecobescu și nepoata sa, fiica luiLazăr Prodănescu, nepoata lui Vârnav, șiIvancu Mihăilaș, Dima, Ivașcu, fiul lui Balașin,Ion Cauteș, care a dat numele său satuluiCăutășeni, Petru Durnea, Nicolae Matostat,Grigoraș Melciul, Căuș, care a fost fără îndoialăstrămoșul locuitorilor din Căușani, bătrânaGănguroaia, nevasta lui Gangur, ca și Vâlcu,fiul Popii Zaharia care capătă un pământ laVâlcov, lângă Dunăre, sunt desigur Români deviţă veche. Moldoveni aparţinând rasei celeimai autentice, și, aceste nume, de origine așade curat românească, sunt singurele pe care leîntâlnim în aceste acte de danie ale Domnilor.

Printre boierii moldoveni, se găsește în 1435un Vâlcea, de fel din Lipnic.

Dar acest sat Lipnic, unde Ștefan cel Mare acâștigat o izbândă împotriva Tătarilor care i-aufost atacat principatul, se afla în Basarabia,lângă Hotin.

Marele negustor Mihu, logofăt al Moldovei,avea o moșie pe râul Răut, la Procopeni, „cumori și cu stupi”. Această proprietate îi venea, și

documentul o spune precis, de la „strămoșiisăi”. Chiar pe Nistru, la Rașcov, care se numeape atunci Rașcovţi, el a cumpărat și altăproprietate.

În aceeași epocă sunt menţionate așezărimai vechi de șefi ţărani care stăpâneau uncentru rural, și ei se numeau în curată limbăonomastică românească, Dănilă și Budul. Pânăfoarte târziu, în documentele veacului al XVIII-lea, ţăranii proprietari obţin confirmareadrepturilor lor ca venind din vremuri foarte vechi,asupra cărora nu se mai păstrau actele deproprietate.

Întâia faptă a lui Ștefan cel Mare în acesteregiuni orientale ale principatului său, a fostaceea de a încerca să recâștige cetatea sa dela Hotin. Curând, conducătorul cetăţii, Goian,apoi Vlaicu, propriul unchi după mamă alDomnului, comandară pe Nistrul superior.Câţiva ani mai târziu, o invazie tătărească a fostrespinsă, după cum spuneam, la Lipnic, undeEminec, fratele Hanului Crimeii, a căzut înmâinile învingătorilor moldoveni.

Ca să apere de-acum încolo această regiunedin ce în ce mai înfloritoare, împotrivadevastărilor de același fel, din partea unui vecinrău pe care nicio forţă nu-l putea stăpâni, Ștefanridică o nouă cetate, așezată chiar în mijlocul

ridică o nouă cetate, așezată chiar în mijloculprovinciei, la Orhei (numele nu are în el nimicslav; el vine de la ungurescul „varhély” –regiune întărită –, termen care trecuse de mult învorbirea curentă a Românilor).

Cel dintâi comandant al cetăţii a fost unlocuitor din chiar această regiune: fiul„jupânesei Gânguroaia” dintre ganguri, careaveau proprietăţi pe râul Botna, la Puhoiul;unchiul lui Ștefan cel Mare urmă după Gangua,care după scurtă vreme se întoarse ca să ocupeiarăși locul său.

Se cunosc chiar numele soldaţilor careopuneau în acest loc rezistenţă creștinăîmpotriva hoardelor Hanului. Lângă un Molușca,ce putea fi de fel din Padolia, e un Neicea, unCosma Răzan și un Drăguș, toţi Români, căciDomnii aveau obiceiul să colonizeze cu soldaţiilor pământurile vecine cu graniţa.

Din 1462, Ștefan a căutat să tragă foloase depe urma greutăţilor în care se găsea DomnulŢărei Românești, Vlad Ţepeș, atacat deSultanul Mahomed II în persoană, pentru astăpâni întreaga graniţă a Moldovei pe Dunăre,prin cucerirea Chiliei.

Ștefan fu rănit și silit să părăsească lupta.

Trei ani mai târziu, aproape fără să verse

sânge, el ajunse să stăpânească vecheacolonie genoveză.

De altfel, Ștefan cel Mare era în legătură defamilie cu prinţii creștini ai Crimeii. Comneniimigraţi, care locuiau într-un castel stâncos laMangup, fortăreaţă a Sfinţilor Teodori (Tiron șiStratilat). Maria, soţia Domnului moldovean, eraînsăși sora acelui prinţ grec al Crimeii.

Munteni ca și Moldoveni, apărară Caffaîmpotriva Turcilor lui Mahomed.

De asemenea, la Lerici, în locul unde Niprulse varsă în Marea Neagră, Ștefan cel Mare aales un prilej bun ca să-și instaleze ostașiiacolo.

Turcii erau cu totul hotărâţi să pună capătposesiunilor creștine de pe malul nordic al MăriiNegre, devenită domeniul lor maritim. În 1475 eisomară pe Ștefan cel Mare să plătească tributulrămas în urmă și să cedeze aceste două cetăţi.Caffa fu cucerită de ieniceri, dar Moldoveniierau în măsură de a rezista. Dușmanul, a căruiapariţie era anunţată pentru aceeași dată în faţaChiliei și a Cetăţii Albe, nu apăru. Noi lucrări defortificaţie fură îndeplinite sub conducereapârcălabilor Cetăţii Albe, Luca și Hrăman. Și în1476, porturile moldovene se menţinură, cutoate că în cursul acestui an Voievodul

moldovean, care învinsese pe beglerbegulRumeliei în luna ianuarie a anului precedent, fula rândul său strivit de către soldaţii de elită șiartileria sultanului însuși, în pădurile Carpaţilordin judeţul Neamţ. În 1479 se făceau noi lucrărila Chilia și se termina un zid în incinta CetăţiiAlbe, foarte frumos, împreunând elementebizantine și italiene.

Dar în 1484, tocmai când Ștefan se puteacrede garantat prin tratatul de pace încheiatîntre prietenul și suzeranul său MateiașCorvinul, regele Ungariei și noul sultan, BaiazidII, Turcii și Tătarii căzură pe neprevăzute asupraporturilor Moldovei de sud, întrebuinţând șitrupele conduse de Vlad, domnul Munteniei,dușmanul Moldoveanului. Nu fără o rezistenţăînverșunată a pârcălabilor, care pieiră în luptă,ienicerii se instalară pe crenelele ambelorporturi. Majoritatea locuitorilor trebuia săemigreze la Constantinopol, pentru a contribuila repopularea capitalei Imperiului otoman.Numai din Cetatea Albă fură transportate „200de familii de pescari români”. O lată fâșie deteritoriu a fost dezlipită din Moldova pentru aservi drept ţinut la întreţinerea, ca raia, a acestornoi posesiuni ale „împăratului” turc.

În cursul mai multor ani, Ștefan își întrebuinţătoate sforţările pentru a recâștiga posesiunea

acestor porturi pierdute, absolut necesarăpentru existenţa însăși a unui mare comerţ de-alungul Moldovei. În 1485, el se lupta lângă laculCatalpug împotriva lui Balibeg, fiul lui Malcoci,comandantul turc al Dunării de jos. El se dusechiar să presteze jurământul de credinţă, multtimp întârziat nu atât de către sentimentulpropriei sale demnităţi și al importanţei politice,către regele Poloniei, Ioan Albert, fiul luiCazimir. Acesta, după încoronare, urmă sfaturileunui aventurier italian, și, lăsând să se creadăcă vine în ajutorul Domnului moldovean pentrua-l ajuta să alunge pe Turcii stabiliţi pe teritoriulsău, începu asediul capitalei Ţării, căci sperasă-l poată înlocui pe Ștefan prin propriul săufrate, Sigismund, un „fără ţară”. Învins, regelepierdu la întoarcere cea mai mare parte aarmatei sale în pădurile Moldovei de Nord, șiTurcii rămaseră ca mai înainte la Chilia șiCetatea Albă. Ștefan nu se mai gândi să-iscoată, protestând cu tărie în faţa creștinătăţiioccidentale, la Veneţia, pentru faptul că eraconstrâns să încheie o alianţă cu Turcii care peȘtefan îl dezgusta: el trebui să accepte caprieteni pe acei pe care nu-i vroise ca stăpâni.

De atunci înainte Moldova, devenită de faptvasala Imperiului otoman, care îi deţineaprincipalele porturi, se oprea cu mult înainte delinia Dunării, pe o frontieră vagă, greu de apărat

împotriva vecinilor atât de întreprinzători și puţindispuși să-și supuie poftele exigenţelortratatelor. Mari hotare fură stabilite la Ciubărciu,pe Nistrul de jos, centru de emigranţi unguri,aparţinând eresiei husite. Întâlnim aici, în 1526,doi pârcălabi: Fătul și Tomșa.

Pe cursul superior al fluviului, la Soroca,cetate menţionată pentru prima dată în 1510, unalt comandant moldovean veghea asupramișcărilor Turcilor care rătăceau prin stepă.

Totuși, dacă marele avânt comercial alMoldovei a fost oprit, dacă autonomia sa a fostde acum înainte supusă la multe uzurpări dinpartea puternicului vecin și suzeran, viaţaromânească a continuat să se organizeze înmarea parte a teritoriului rămas liber între Prut șiNistru, unde nici o altă naţiune nu cereaîntâietate asupra indigenilor moldoveni. Fără aîntrerupe continuitatea, în teritoriile insuficientpopulate, pe care documentele le numesc„pustii”, voievozii dădeau pământurirăzboinicilor lor, sfetnicilor lor. Numele acestorproprietari sunt cu totul românești: RaduDrăculea, Bilăi, Dan Bolea, Starostescu,Roman, Ciurea, Dragotă, Săcuianul; boieriputernici și bogaţi, ca Vistiernicul Iuga,Logofătul Tăutu, ţin să aibă pământuri înaceastă regiune orientală. Tot așa Luca Arbore,

regentul principatului sub nepotul omonim al luiȘtefan. Vedem chiar logofeţi ai Domniei, caNicoară și Cârceiu, care se stabilesc acolo.Sunt date și proprietăţi cu condiţia de a servi casoldaţi în cetatea vecină, ca de pildă Soroca. Iciși colo apar vechii proprietari, judeţii satelor,mereu Români, reprezentându-și comunităţile:Căliman, Ioachim, Lucaciu. Până cătrejumătatea secolului al XVI-lea se găsesc cuproprietari de pământuri în Basarabia principaliiboieri ai ţării: Șerpe, capul răscoalei împotrivalui Ștefăniţă, vistiernicul Sima, stabilit la Cobile,Vitold, sfetnicul lui Petru Rareș, fiul nelegitim allui Ștefan, Fătul, pârcălabul Ciubărciului, nouacetate menţionată mai sus, un urmaș albogatului negustor grec Calian sau Kaloianicare trăia sub Ștefan cel Mare, logofătul Teodor,amestecat în cariera dramatică a lui PetruRareș, pârcălabul Frăţian, paharnicul DoamneiSârboaice Ecaterina-Elena, soţia lui PetruRareș, Nicoară, apoi Cosma Gheanghea,pârcălabul Romanului.

Erau proprietăţi foarte întinse și documenteleprecizează că ele „începeau de la Prut șimergeau până la râul Cahul” sau „începeau dela lacul Ialpug pentru a se întinde până laCahul”.

Prin pustiu erau săpate puţuri, ale căror

nume sunt întâlnite în aceleași acte, și, defiecare dată, acel care plătește săparea puţuluieste un Român: femeia lui Chichiţă, ȘtefanBujac etc.

Mănăstirile Moldovei apusene continuau să-și păstreze și chiar să-și sporească domeniilede peste Prut. Căpriana, ctitoria lui Ștefan celMare, închinată mai târziu Muntelui Athos, aveasub dependinţa stareţului unsprezece sate,situate, fără excepţie, în aceeași regiune, șinumele lor, ca și cea mai mare parte a numelordin Basarabia, indicau întotdeauna pe străbuniirasei românești: Onea, Băltea, Luca, Glăvaș,Duma, Vornicul, Scorca, Șendrea, Todor, Popa.

Petru Rareș începuse un război înverșunatîmpotriva regelui Poloniei pentru posesiuneaPocuţiei, care i-ar fi completat la Nordvoievodatul și pe care, încă din epoca luiAlexandru cel Bun, sub forma ipocrită a unuizălog de împrumut, Domnii moldoveni oadministrau și o transmiteau urmașilor lor.Bogdan, fiul lui Ștefan, visând o căsătorieregală în Polonia, renunţase la drepturile sale,dar fratele său bastard, Petru, tindea săredeschidă procesul. Dar aceste dușmănii curegele vecin aduseră o intervenţie a Turcilor,cerută expres de către ambasadorul polon laConstantinopol; părăsind ţara, Soliman

Magnificul transformase biserica din Tighina înmoschee și stabili pe ienicerii săi în cetăţuie,care se numi de atunci cu numele turc Bender,adică „poartă”. Raiaua acestei noi cetăţi turceștiera foarte întinsă, și Basarabia se împărţi deatunci în două părţi aproape egale. NumaiNordul, de la râul Bâc, aparţinea Domnului;restul era ţinut împărătesc, supus directadministraţiunii turcești.

Era o pierdere atât de dureroasă pentruMoldova, al cărei hotar devenea inform, fără amai socoti pierderea anterioară a porturilorindispensabile, încât chiar Domnul improvizatde către Turci, Ștefan – pretins fiu al lui Ștefancel Mare și care era de fapt nepotul lui, născutdint-un tată care a murit ostatec laConstantinopol –, făcu tot posibilul pentru arecupera ţinutul pierdut. Nereușind în misiuneape care i-o impunea toată boierimea ţării, el fuomorât, și înlocuitorul său, boierul Cornea, careluă numele marelui și „bunului” Alexandru,începu imediat lupta pentru a alunga pe Turcide pe ţinutul cucerit de Soliman. Atunci Sultanulreînscăună pe Petru, care se prezentase laConstantinopol pentru a cere iertare, și, dacăvechiul Domn întors în principatul său, a tăiatcapul uzurpatorului, el nu a abdicat pentruaceasta la idealul pe care îl reprezentaseridicarea tragică a lui Cornea. El merse până la

a încheia un tratat cu Electorul de Brandeburg,șeful unei ultime tentative de cruciadă pentrurecâștigarea Budei, ocupată recent de cătreTurci. Îi trimise vite, îi făcu un împrumut, darmoartea îl surprinse fără a fi putut transmitemoștenitorilor săi Moldova întreagă, în afară deporturi, pe care o moștenise de la înaintași. ȘiHotinul fusese asediat de către Poloni la 1538,în momentul apariţiei Sultanului. Poate că acestfapt a împiedicat pe Soliman să stabileascăacolo o garnizoană ca la Tighina.

În 1562, un aventurier grec, fost caligraf șipoet laureat al lui Carol Quintul, protestantulsocinian Iacob Basilikos, zis „eraclidul” și căruiaamintirea poporului nu i-a păstrat decât calitateasa de despot al anumitor insule din Arhipelag,asigurându-se de sprijinul unui nobil polon, dinaceeași speţă aventurieră, Albert Laski, îi lăsăzălog Hotinul. Puţin după aceea, cetatea reveniMoldovei, dar Alexandru Lăpușneanu, fiul luiBogdan și reprezentantul politicii loiale faţă deTurci, primi propunerea suzeranului său de adărâma zidurile Hotinului ca și ale celorlaltecetăţi. Aceste centre continuară totuși să fiepuncte de vamă și știm, după niște socotelipăstrate până la sfârșitul secolului al XVI-lea, căafluenţa negustorilor greci și levantini, venindde la Sud, și a negustorilor poloni îndreptându-se spre Constantinopol, era foarte importantă.

Totuși politica aceasta creștină mai găsi încăreprezentanţi. Ioan, zis cel Cumplit, fost bijutierla Constantinopol, dar descendent autentic dinneamul lui Ștefan cel Mare, refuză să plăteascăun bir mai ridicat și în 1574 el reîncepu ataculîmpotriva comandanţilor turci ai Dunării de Jos.Învins și împresurat de Turci, cu toată vitejiaCazacilor veniţi în ajutorul său, el nu avusatisfacţia de a păstra cuceririle trecătoare.După el, nu o dată aceste ţinuturi basarabeneau fost încălcate de Cazaci, strânsură deindivizi aparţinând mai multor rase, care,scăpând mai ales de tirania seniorilor poloni, sestabiliseră la cataractele Niprului și înţelegeausă facă împotriva Tătarilor meseria pe care opracticau acești tâlhari musulmani ai stepelor.De nenumărate ori, escortând hatmani de odescendenţă mai mult sau mai puţin verificabilă,ei străbăteau teritoriul dintre Nistru și Prut șijefuiau pe negustorii adunaţi la bâlciurile de pefrontieră, ca la Orheiu, sau riscau chiar săasedieze pe Turci la Bender.

Mai târziu, când războiul lui Rudolf II,împăratul Germaniei, împotriva Turcilor, susţinutde Sfântul Scaun, luă caracterul unei cruciade,înglobând și pe creștinii din Orient, Aron,Domnul Moldovei, fiul lui AlexandruLăpușneanu, ajunse să pună mâna pe Ismail (înromânește Smil), noua cetate turcească așezată

la est de Chilia, iar soldaţii răzbunării creștineapărură și în faţa Cetăţii Albe. Și de aceastădată erau amestecaţi Cazacii, dar, după cumam spus, era vorba numai de o bandă de exilaţipe hotare, soldaţi-bandiţi, care se întorceautotdeauna la adăpostul lor de pe Nipru și a cărorapariţie nu avea nici un caracter naţional.

*

Cu toate aceste evenimente, regiuneabasarabeană își păstra prosperitatea pe care și-o datora numai regimului Domnilor Moldovei șiiniţiativei colonizatoare a boierilor și călugăriloracelei Moldove occidentale. Statistici, datândde la sfârșitul secolului al XVI-lea, vorbesc demarele număr de turme care serveau laaprovizionarea Constantinopolului. Mariiproprietari ai ţării își măreau fără încetareposesiunile de peste Prut; astfel Ureche, sfetnical mai multor Domni timp de 30 ani, care obţinude la unul din acești potentaţi, Ieremia, o moșielângă lacul Ialpug și cumpără alte moșii de lavechile familii Puică și Grecul. Vodă Ieremiaînsuși, aparţinând familiei Movilă, care sesprijinea pe Poloni – garda moldoveană fiindcompusă din soldaţii regelui vecin și monedapolonă fiind bătută și pentru principat, cu unsemn distinctiv –, avea o mare parte dinbunurile sale în această Moldovă Orientală.

Viaţa românească era acolo atât de profundînrădăcinată, încât Turcii de la Benderîntrebuinţau limba română în corespondenţa lorcu starostele vecin de la Rașcov, în Polonia, șitrebuie să notăm că în această corespondenţă,din care s-a păstrat o singură bucată, begulotoman nu numește „Bender” cetatea, cipăstrează vechiul nume românesc: „Tighina”.

Viitoarea Basarabie era la această epocă –sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII – unteritoriu solid organizat pentru a servi drept zidde apărare restului ţărilor românești. Toatecetăţile se menţineau: se găsesc pârcălabi deCiubărciu până la sfârșitul acestei epoci. Cătreanul 1580 era la Orhei un comandant destul deenergic pentru a putea urmări bandele deCazaci până la Pereiaslave, foarte departe defluviul-hotar. Dacă deci Chilia și Cetatea Albărămaseră în mâinile Turcilor, Galaţii, pe maluldrept al Prutului, câștiga o importanţăcrescândă, iar pe malul celălalt, Tomarova sauRenii, pe pământul basarabean, devenea un locimportant pentru comerţ, Hotin apare ca o cetatede mâna întâia, soldaţii Domnului Moldoveanuprotejând acolo un comerţ înfloritor. Alungat deMihai Viteazul, Ieremia Movilă și familia sacăutară un refugiu la Hotin. Chiar pe liniaPrutului, la Lăpușna, de unde era originarămama lui Alexandru Lăpușneanu, se formase o

viaţă municipală și s-au păstrat acte datând dela această comunitate, după cum există altelede la Hotin.

Cât despre interiorul Basarabiei, avem în1584 o mărturie care corespunde, după uninterval de un secol și jumătate, cu aceea a luiGuillebert de Lannoy. Iată de fapt ce nepovestește un călător, Francisc de Pavie,seigneur de Fourquevaux, care vorbește șidespre pescuitul de pe Dunărea de jos, despreCetatea Albă, Akkermanul Turcilor, cu„mahalalele mult mai mari decât orașul șicasele construite în întregime, din lemn” locuitebineînţeles de Moldoveni. „Pe aceste drumuriîntâlneam adesea câte 20-30 de căruţe caremergeau împreună; pe fiecare din ele era o fată,întorcându-se de la târgul din satele dinapropiere, extrem de frumoase și nesulemenite,cu o cunună de flori pe cap, pentru a arăta căsunt încă de măritat. Trecând, cumpăram de laele lapte, prepeliţe (pe care ele le numeau înlimba lor așa) și ouă, de care multe din acestefete aveau căruţele pline până sus, și orânduiteîn așa fel, încât mergeau pe ele și se susţineaufără să le spargă”. Este vorba de ţinutulHotinului, unde în urma stabilirii Turcilor laCameniţa, ţăranii ruși de pe malul stâng alNistrului se refugiaseră sub protecţia Pașei deHotin, formând această insulă ruteană pe un

teritoriu care, după cum se vede, la epoca încare fetele românce vindeau prepeliţe, era locuitde vechea populaţie băștinașă.

Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

La începutul sec. XVII, un fapt istoric de mareimportanţă intervenit pentru a schimbacondiţiunile în care trăia populaţia româneascădintre Prut și Nistru. Iată-l:

Răspunzând unui atac, mult timp victorios, alcoaliţiei creștine împotriva Imperiului otoman,Turcii s-au gândit să stabilească, nu numai înDobrogea, pe care o străbătea o cale militarăspre Nord, împotriva Poloniei și, mai târziu,împotriva Moscoviţilor, dar chiar în aceastăBasarabie de Sud, unde ienicerii ţineaugarnizoană în cele trei cetăţi Ismail, Chilia șiCetatea Albă, Tătari Nogai, importaţi dinCrimeea, cărora li s-au dat locuinţe în mijloculMoldovenilor, până la Căușani și chiar maideparte.

Aceasta a fost de atunci un continuu subiectde preocupare pentru Domnii moldoveni, care,pe de altă parte, trebuiau să reziste incursiunilorrepetate ale Cazacilor de la Nipru. Izbucnindrăzboiul dintre Sultan și regele Poloniei, neînchipuim starea în care au fost aduse aceleţinuturi înfloritoare până atunci și pe careDomnul Moldovei, stăpânul lor, nu mai era înmăsură să le apere.

Din fericire, populaţia de la hotar avea oputere de rezistenţă cu totul extraordinară.Trebuie să mai adăugăm un spirit deindependenţă puţin obișnuit, care, încă de lasfârșitul sec. XVI, făcea ca locuitorii ţinuturilorOrheiu, Soroca și Lăpușna, soldaţi dingeneraţie în generaţie, să profite de primul prilejpentru a aduce, împotriva Domnului înscăunatla Iași, pretendenţi aparţinând castei militare aaventurierilor. O întreagă serie din acești Domnitineri, din care cei mai mulţi sfârșiră în modnenorocit, fură ridicaţi pe scut de către aceastăpopulaţie, ale cărei tendinţe la răscoalădeveniră proverbiale. La Prut, unde se aflamarele codru al Chigheciului, se întindea, peambele maluri ale râului, un alt centru derezistenţă împotriva Nogailor din Bugeac, dinaceastă Basarabie sudică; timp de două secoleacești locuitori ai pădurii, acești „Codreni”,dădură, nu numai de furcă vecinilor lormusulmani, dar și materiale de legendăcântecului popular.

*

Dar, după încheierea unei păci durabile întrePolonia și Imperiul otoman, lunga Domnie aVoievodului Moldovei Vasile Lupu reprezintăpentru Basarabia una din perioadele cele maifericite ale istoriei sale. În momentul când obţinu

tronul Moldovei, Logofătul Teodor Ianoviciconstată că „între Nistru și Prut nici o casă nurămăsese în picioare”; douăzeci de ani maitârziu, vechea situaţie înfloritoare era completrestabilită, cel puţin până la năvălireacombinată a Tătarilor și a Cazacilor lui BogdanHmelniţchi, care reprezenta o răscoală aţăranilor împotriva marilor proprietari poloni șitentativa de a întemeia un Stat al Ucrainei, care,sub toate raporturile, avu datorii de recunoștinţăcătre Moldova, ţară de o civilizaţie cu multsuperioară.

Vasile Lupu se ocupă personal de orașulOrheiu, unde el clădi o frumoasă biserică depiatră care se păstrează încă; apăru el însuși înaceastă ctitorie a sa, cu prilejul expediţieiturcești împotriva orașului Azov. Chiar la Chilia,cu toată dominaţiunea turcească, el clădi o altăbiserică. Au fost reparate zidurile vechilor cetăţiSoroca și Orheiu.

După marele rol al proprietarilor de pământpe care îl avuse în Moldova Orientală familiadomnească a Movileștilor și familia aliatăBarnovschi (de fapt boieri din Bârnova, lângăIași, care, după ce obţinuseră dreptul decetăţenie polon au adăugat numelui lor acestsufix polon), ca și mai înainte familia Gole sauGolia, dintre care unul, Ieremia, pârcălab de

Hotin sau staroste de Cernăuţi, a părăsit cauzaDomnului său Ioan, rebel contra Sultanului,curtenii lui Vasile Lupu crescură, princumpărări, domeniul marii boierimimoldovenești, peste Prut. De această datănumărul documentelor este foarte mare, și ocercetare atentă printre coborâtorii acestor marifamilii, sărăcite astăzi, ar face și mai bogatărecolta de acte de donaţiune, cumpărări șischimburi, pentru această epocă. Astfel,cronicarul Miron Costin poseda în Basarabia 23sate; fiica sa Elisabeta avea lângă Prut zece,dintre care unul, Cărăimănești, aminteștenumele lui Cărăiman, unul din principalii boieriai epocii lui Ieremia Movilă, care trebuie să fifost noul său întemeietor. Prin moștenirea luiMiron Costin, o nouă mare familie, originară dinConstantinopol, unde se continua din epocaîmpăraţilor creștini, Cantacuzinii, avu posesiuniînsemnate în Basarabia, până la Budele, lângăSoroca, și în faţa târgului Mohilău, unde se ţineaunul din bâlciurile cele mai importante alacestor ţinuturi.

Să amintim și pe Grigorcea Crăciun, încă uncetăţean al regatului Poloniei, pe logofătulGheanghea, a cărui soţie era înrudită cu familialui Luca Stroici, boier foarte învăţat carecăpătase în Polonia, înaintea lui Miron Costin, ospoială de educaţie în spiritul Renașterii, apoi

pe Nicolae Prăjescu, a cărui familie eraoriginară din satul Prăjești, lângă Lăpușna,familia Donici, care a rămas în Basarabia subdominaţiunea rusească, familia Ciogolea, carefăcea parte din boierimea războinică, pebogatul boier Bucioc, care muri tăiat de Turci,pentru a fi susţinut răscoala Domnuluimoldovean, de origine morlacă, GașparGraziani, și a cărui fiică, Tudosca, a fost primasoţie a lui Vasile Lupu.

Sturzeștii, Buhușii își cumpărară și eiproprietăţi în această regiune.

Urmașul lui Vasile Lupu, fostul său logofăt,Gheorghe Ștefan, ale cărui proprietăţi erau spreCarpaţi, se ocupă și el să-și așeze oamenii decredinţă peste Prut. Se pare chiar că tendinţelecolonizatoare, expansiunea, datorită vitalităţiiRomânilor din Moldova, se întindeau la aceastăepocă mai ales spre Sud-Est. Proba ne estedată chiar de faptul că unul din urmașii luiVasile Lupu și ai lui Gheorghe Ștefan, Duca,simplu ţăran din Rumelia, care, prin inteligenţași bogăţiile sale, obţinuse succesiuneaDomnilor războinici ai Moldovei, se grăbi săceară turcilor, deveniţi stăpânii Ucraineioccidentale, acel ţinut, conţinând Ţiganovca,Nimirov și alte locuri și obţinu de fapt laConstantinopol, cu un nou tug (coadă de cal

servind ca emblemă de înfeudare), aceastăUcraină al cărei Hatman se intitula. El clădi unpalat pe malul drept al Nistrului, unde de altfelRașcovul era acum proprietatea Ruxandrei,fiica lui Vasile Lupu și văduva lui Timuș, fiul luiBogdan Hmelniţchi. Un secretar grecreprezenta pe Domn în acest nou ţinut supusjurisdicţiei sale și lui i se datorește punerea învaloare a pământurilor, până atuncinedesţelenite, ale acestei bande occidentale aMicii Rusii. Era un negustor bogat, carestabilise acolo o parte din turmele sale de boi,pe care ţi-i exporta până la Danzig și, prin acestport polon, până în Anglia.

Este remarcabil faptul că, încă din sec. XVI,preoţii ruși de religie ortodoxă, persecutaţi depolitica religioasă a regilor Poloniei, veneau înMoldova pentru a fi hirotonisiţi de cătreepiscopii români, iar cărţile bisericești erautrimise, în sec. XVII, în mare parte de către acestprincipat vecin în care, încă din epoca lui VasileLupu, tipografiile funcţionau fără întrerupere.Aceasta, fără a mai socoti numeroșii ţărani ruși,care căutau adăpost în Moldova de Nord, dartotuși aproape niciodată în acest ţinutbasarabean care trebuia să fie mai târziu pradaŢarilor.

Comerţul în acest mediu basarabean era în

plină dezvoltare, ceea ce era foarte natural la unmoment când schimbul între Orient și Occidentnu putea să se facă pe altă cale, când Caffa,căzută în mâinile Turcilor, devenise un simplusat și când, pe vechiul pământ moldovenesc,Chilia și Cetatea Albă înseși se găseau într-ostare de profundă decădere, astfel încât prinReni și prin Galaţi se făcea comerţul întrePeninsula Balcanică, administrată direct decătre Turci, și provinciile creștine vecine cuNistrul. Documentele mai amintesc și un „drumal pescarilor”, prin care se transporta nisetrul dela Dunăre, ca în secolul XVI.

Totuși nu trebuie să credem că instituţia mariiproprietăţi ar fi secat această energie populară,atât de însemnată, la începutul sec. XVII, șicapabilă, după cum am văzut, să-și impunăvoinţa Domnului sau să-i ridice un rival. Vedempe cutare preot din Hotin cumpărând, pentru osumă foarte însemnată, în acel timp, mai multemoșii din împrejurimi. Foști ţărani liberi și,câteodată, foști soldaţi, ajung la o situaţiune maiînsemnată Staroști de Hotin reușesc să ia locprintre marii proprietari de moșii întinse dinacele ţinuturi. Târgurile prosperau: un călătorsirian, Pavel de Alep, care întovărășea pepatriarhul Macarie, vizitând Orheiul, vorbește destrăzile acoperite cu lemn, ca la Iași, de mori, deiazul vecin, străbătut de un pod durabil și

raportând 3 000 de galbeni pe an; Chișinăul, pecare l-am menţionat, după ce a depins mult timpde o biserică din Iași, tindea să devină liber.Dacă nu avem informaţii despre celelalte centreurbane, trebuie să admitem și acolo o situaţieanaloagă. Să nu uităm pe marele vameș al luiDuca Vodă, Păun, un ţăran probabil, care căutași el să aibă o proprietate în acele ţinuturi.

Asemenea negustori, al căror numărsporește la Hotin, ca și în acest nou centru,Chișinăul, a cărui nume vine fără îndoială de lanumele vulgar al cascadei, își împart dominaţiabogatelor câmpii ale Basarabiei. De-a lungulNistrului erau sate care prosperau prin bâlciurilelor periodice despre care am vorbit mai sus, sauprin trecerea negustorilor pe malul fluviului.Actualul port Dubăsari nu înseamnă altcevadecât „satul trecătorilor pe dubase, bășici”.

Caracterul militar al acestei margini orientalea ţării – și în acea epocă nimeni n-ar fi crezutvreodată că acel ţinut ar fi putut fi desemnat subnumele de Basarabia, fiind o Moldovă caoricare alt ţinut al principatului –, se păstrafoarte bine, aceasta ca urmare a pericoluluitătăresc, pe de o parte și pe de alta, ca urmarearăzboaielor neîncetate întreprinse de Turci subimpulsiunea Marilor Viziri din energica familie aChiupruliilor, împotriva vecinilor lor creștini din

Polonia și din Moscova.

Se ivi o serie întreagă de soldaţi basarabenica acei din familia Hâjdău, înrudiţi cu familiaDomnului trecător – care i-a urmat lui Duca,Ștefan Petriceicu, și mulţi alţii, care, de altfel caatâţia tineri Moldoveni de la sfârșitul sec. XVII,își ofereau serviciile, fără deosebire, regeluiPoloniei Ioan Sobieski, Ţarului Petru cel Mare,sau chiar lui Carol XII; astfel acel Sandu Colţea,care cerea, după moartea acestui rege, laStockholm, permisiunea de a părăsi o ţară undeel nu găsea biserici de ritul său.

Sub domnia lui Duca, locuitorii din Orhei șiLăpușna se răsculară din nou, având în fruntealor pe un boier băștinaș bogat, Hâncul, careavea proprietăţi în părţile Chișinăului, unde aclădit o biserică și o mănăstire de maici.Domnul a fost chiar obligat să se refugieze îndosul fortificaţiilor palatului său din Iași și funecesară intervenţia Turcilor, pentru a aduce perebel să cedeze. De atunci, proverbulmoldovenesc continuă să fie aplicat la diferitesituaţiuni istorice asemănătoare cu aceea din1671: „Vodă vrea și Hâncu ba”.

După răscoală, acest Hâncu „și alţi boieri dinacel ţinut care se găseau la Iași” oferă săsupuie Moldova regelui Poloniei. Mai târziu,după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, și

după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, șidupă insuccesul celor două campanii prin careSobieskki credea să poată supune Moldovaîntreagă, în fine după pacea de la 1699, princare Polonia nu obţinea decât restituirea cetăţiiKamieniec-Podolski, în faţa Hotinului, influenţalui Petru cel Mare începe a se exercita, darnumai pentru a câștiga armatei sale cadeţi dinfamiliile moldovenești, dornici de solde și glorie.

Petru, nereușind să menţină în Moldova peprietenul și aliatul său, Dimitrie Cantemir,binecunoscutul istoric al Imperiului Otoman, casuveran al unei ţări căreia i s-ar fi înapoiatteritoriile smulse de către Turci, aceștia dinurmă crezură de cuviinţă să se asigureîmpotriva a noi atacuri din partea Polonezilor șia Rușilor, luând Hotinul.

De la 1713 un Pașă înlocui pe căpitanulmoldovean care avea reședinţa acolo încă înluna iunie a anului precedent, și, imediat, onouă raia, un nou ţinut de administraţie directăotomană a fost format în jurul Hotinului,atrăgând acolo pe ţăranii care preferau să aibălibertăţi mai întinse pe acest pământ privilegiat,decât să mai trăiască sub dubla împilare a unuiDomn de o fiscalitate excesivă și a boierilor alecăror pretenţii creșteau odată cu scădereaveniturilor.

Moldova nu mai avea deci decât parteacentrală a Basarabiei, fără să poată atingeNistrul în partea Benderului. În acest teritoriumutilat, energia populară continuă totuși săproducă fenomene de revoltă; astfel Ilișcu dinOrhei care, în 1740, chemă pe Ruși și veni săsusţină, cu ocazia celei de a doua ocupaţiimoscovite în Moldova, cauza lui ConstantinCantemir, general al Ţarului, care venea săceară, cu armele în mână, moștenirea tatăluisău. Musulmanii nu vroiau totuși să se opreascăla ultima limită a cuceriri și a uzurpării lor.Tătarii năvăliră, încă din 1712, un nou ţinutmoldovenesc, de o întindere de două ore în largși de treizeci și două ore în lung. Ei fură alungaţide acolo de un Domn moldovean, caredispunea de o influenţă mai mare decâtpredecesorii săi. Totuși nomazii perseverară șicronicarul Neculce asigură că unii boieri lepermiteau să-și întindă încă stăpânirea. Cutoate acestea, către 1780, hotarele nuîntrecuseră o linie care, plecând de la Bender,urma drumul lui Traian până la Beștiman, tăiape acea care se îndrepta spre pădureaChigheciu și se oprea la Prut. Harta stabilită deRhigas, poetul revoluţiei grecești, pe atunci înserviciul unui Domn român, în 1797, arată, cutoată preciziunea necesară, care era hotarulîntre teritoriul turc și teritoriul Domnului, la aceaepocă. La Căușani, sat nenorocit, unde colibele

de lut înconjurau bisericuţa moldoveneascădepinzând, de episcopul de Brăila și Basarabia– un alt episcop fusese numit de către Patriarhulde Constantinopol pentru ţinutul Hotin șiepiscopii moldoveni își întindeau și eijurisdicţiunea asupra judeţelor situate pe malulstâng al Prutului, acolo, la Căușani, HanulCrimeii își avea reședinţa câteva luni pe an.

S-a păstrat totuși, din acest secol nenorocit,statistici de o limpezime perfectă, care ne permitsă constatăm modul în care erau repartizateproprietăţile de pământ din Basarabia. Unelegrupuri de ţărani liberi păstrau moștenireastrămoșilor lor – dar în cele mai multe cazurimarii boieri moldoveni ajunseseră să-și împartăţinuturile cele mai fertile ale provinciei.

Într-o carte pe care am publicat-o în 1912pentru a afirma drepturile naţiunii noastreasupra Basarabiei anexată de către Ruși,„Basarabia noastră”, am reprodus acesteinformaţii, a căror importanţă pentru a dovedicaracterul naţional al provinciei nu poate scăpanimănui. Niciodată, în aceste statistici, nu seconstată o infiltraţiune străină și niciodată nu seface o deosebire între o parte a populaţiei, carear fi compusă din Români și o alta, având uncaracter deosebit. Sunt desigur Tătarii, în Sudulprovinciei; războaiele ruso-turce, începând cu

acel care se termină în 1774, îi constrânserătotuși să-și părăsească vechile locuinţe. Eireveniră, dar în număr mult mai scăzut. Harta luiRhigas are, pentru Basarabia de sud, un marenumăr de nume tătărești; cu toate acestea, ici șicolo, vechiul nume românesc se păstrează. Înţinutul Hotinului satele rusești se menţin, darlocuitorii adoptaseră costumul caracteristic alRomânilor și întregul lor fel de a trăi: ei n-ar fiputut gândi niciodată că prezenţa lor va servi săfurnizeze argumente unei dominaţiuni străineasupra întregii provincii, unde ei nu erau decâtoaspeţi, și încă de dată destul de recentă.

Orașele prosperau, cu toată tendinţaDomnilor și a boierilor de a supune pe locuitoriilor aceluiași regim ca al ţăranilor. O parte apopulaţiei continua să îndeplinească funcţiunimilitare: mai erau meșteșugari și negustori; înparte foștii privilegiaţi domnești se menţineau înfavoarea lor. Această mică burghezie a sec.XVII poartă în mare parte nume românești și, pelângă ea, Armenii, Grecii, mai târziu Evreii,joacă încă mult timp un rol secundar. Astfel, laChișinău, erau în 1750 familiile: Hâncu Costin,Budul, Palade, Borilă, Jimbecu, Gratia, Filotie,Băţ, Spânul, Popa, Bocan, Sârbul, Batcu.Scriitorul orașului era Vasile, fiul lui Băţ. Erauoameni energici, în stare să apere pe creștiiscăpaţi robiei tătărești și să închidă pe Turcii

care îndrăzneau să le insulte fiicele. MajoritateaEvreilor care se stabiliră în acel secol înBasarabia veneau din Polonia.

Anexiunea din 1812, regimul rusesc de unsecol și eliberarea

În 1774 Rușii, la sfârșitul unui lung războiîmpotriva Imperiului Otoman, se mărginiseră săceară dreptul unei vagi protecţiuni asupra„Bisericii” ortodoxe din Turcia. În 1793, părăsindmarele proiect al Caterinei II, care sperase săpoată împărţi cu împăratul Iosif provinciilecreștine ale Sultanului, ei trebuiră să seoprească pe Nistru. În 1806, profitând denestabilitatea graniţelor în epoca napoleoniană,plină de năvăliri și de schimbări brusce, fără săţie seamă de sentimentul însuși al populaţiilor,ei luau primul pretext venit – o schimbare aDomnilor hotărâtă de către Poartă împotrivatratatelor în vigoare, pentru a nu avea trădătoripe graniţele Imperiului vecin – și năvăleau întâiîn Moldova, apoi în Muntenia. Hotinul fu ocupatfără rezistenţă și trupele rusești își făcură, înluna Decembrie, intrarea lor triumfală în Iași.

De această dată ele erau bine hotărâte să numai iasă din această provincie, de atâtea orinăvălită și apoi părăsită. Astfel, pe când laînceput ei vorbeau de libertăţi și de integritateateritoriului moldovean, iar mai târziu căutară să-și câștige un partid printre indigeni – în timpulcelui de-al doilea război căutaseră, după cum

am spus, să profite de numele lui Cantemir,promiţând ţării un Domn nou de veche originemoldovnească – în 1809 ei neglijară tot ce ar fiputut să le câștige simpatiile, fiind siguri de adeveni în curând stăpânii. O mărturiecontemporană spune: „Nu se poate exprimaprin cuvinte modul în care se poartă trupele culocuitorii ţării. Jaful lor este așa de groaznic,încât nimeni nu e sigur de averea lui. Ţara esteobligată de a furniza proviziunile necesare, darcomandanţii le vând și locuitorii trebuie să leînlocuiască din nou”. Cine nu era favorabilproiectelor Rușilor era executat „ca trădător ţării”și se căuta un călău care să vrea să executepedeapsa capitală. Cei mai mari boieri furăinsultaţi, bătuţi, târâţi de barbă până în cameraConsiliului, urmăriţi în justiţie, pentru că trăsuralor a izbit un ofiţer beat. Mitropolitul însuși, unprelat venerabil considerat ca un sfânt,Veniamin, fu supus cercetărilor. Acuma, ofiţeriiîncepeau să ia cu arendă moșiile moldoveneștipe care le pofteau, după cum se vede în părţileHotinului. În sudul Basarabiei fură stabiliţi miide Bulgari, în luna iulie 1811, cu privilegii cutotul speciale.

În 1811, după ce tabăra Marelui Vizir Ahmedfu făcută prizonieră, prin surprindere, într-oinsulă a Dunării, lângă Giurgiu, începurănegocierile de pace cu delegatul Sultanului.

Ambasadorul rus la Constantinopol, Italinschi,secondat de Sabaneev și de interpretul IosifFonton, ceru posesiunea întregii Moldoveorientale, până la Siret. El fu refuzat. LaConstantinopol se aștepta ofensiva, de multtimp promisă, a lui Napoleon. Cu toate acesteafu oferită graniţa Prutului. Rușii se încăpăţânautotuși să vrea Siretul. La Constantinopol sedorea să se păstreze măcar acele cetăţi carerezistaseră atâta timp expansiunii moscovite:Ismail, Chilia, ca și gurile Dunării.

Pertractările se lungiră până la sfârșitulanului și congresul devenea „indescifrabil”pentru consulul Franţei la București. Cu toateacestea Turcii vorbeau de intenţiunea lor de areîncepe războiul, „căci Dumnezeu este mare”.Dar Rușii fură acei care reluaseră ofensivapentru a forţa mâna adversarilor lor. Din parteaTurcilor se aștepta mereu intervenţia franceză,care trebuia să se producă fără greș înprimăvara anului 1812. Sultanul era hotărât –după cum o pretinde ambasadorul regeluiSaxoniei – să fie în fruntea armatei sale.

Dar, cum Ţarul trimisese acum, ultimatumulsău lui Napoleon, cerându-i să părăseascăteritoriile ocupate în Germania (25 martie), elcrezu necesar să se supună în faţa necesităţiloracestei noi atitudini. Consimţi să renunţe la

gurile Dunării, dar voia întregul teritoriu dintrePrut și Nistru, pe care îl făcea să treacă subnumele înșelător de Basarabia, nume aplicabilnumai, după cum am mai spus-o, de mai multeori, regiunii sudice a provinciei. Cumambasadorul Franţei, de mult timp așteptat,generalul Andréeossy, nu sosea încă, funecesar ca aceste condiţii să fie acceptate.Amiralul Ciceagov veni la București pentru acere un răspuns prompt, sub ameninţarea de aface să înainteze flota Mării Negre și de arăscula pe Greci și pe alţi ortodocși.

Alexandru I era cu atât mai hotărât săisprăvească, cu cât i se raporta despre „ororile”purtării trupelor rusești în provinciile ocupate.Pentru a nu lăsa noului rival meritul de asmulge Turcilor pacea voită de Ţar, Cutuzov,comandantul șef al armatei de la Dunăre, segrăbi s-o încheie. El ceru plenipotenţiarului turcsă semneze preliminariile, ceea ce fu admis.

Prin tratatul de la 28 mai 1812 Turcii cedau,fără să cunoască măcar limitele exacte, unteritoriu care nu le aparţinea și care făcea partedintr-o ţară a cărei integritate teritorială seangajaseră s-o respecte.

Este singura raţiune a dominaţiunii ruseștiasupra părţii orientale a Moldovei, căci dinpartea Românilor nu se adusese nici o cerere

partea Românilor nu se adusese nici o cerereŢarului în acest sens. În cursul secolului alXVIII-lea, înaintea dezvoltării conștiinţeinaţionale, unii boieri crezuseră, de fapt, săpoată schimba condiţiunile detestabile aleregimului turcesc, dublat de o împilare fiscalăfanariotă, printr-o autonomie sub sceptrulEcaterinei II. Evenimentele însă îi dezamăgiră.Pe de-o parte, atitudinea generalilor ruși faţă deei le inspirase un profund dezgust. Iar, pe dealta, după ce pătrunseseră ideile Revoluţieifranceze în Orient, boierimea tânără ajunsese laconvingerea că o naţiune poate trăi prinmijloacele sale proprii și pentru propriile salescopuri.

Astfel anexiunea vastului și fertilului teritoriuprocopsit cu numele de Basarabia fu primit înMoldova ca un sentiment general de revoltă.Nobilimea s-a îndreptat către noul Domn, trimisde Constantinopol, pentru a protesta energic, înoctombrie 1912, amintind că ţara lor fuseseîmpilată timp de șase ani de către armatarusească, „locuitorii fiind obligaţi să servească,să muncească cu mâinile și cu animalele lor,fiind nedreptăţiţi în tot felul”, și în schimbulacestui serviciu făcut creștinilor, se răpi ţării„cea mai bună parte” și „sufletul” chiar alproducţiei, puterea sa, mai mult de jumătate dinpatrie, într-un cuvânt „tot câmpul hrănitor șiinima Moldovei”; căci acolo se găsesc pășunile

„comoara ţării”, centrul comerţului cu vite. Și, cași cum ar fi vrut să îndepărteze chiar din acestmoment viitorul argument pentru stabilireaputerii rusești în Basarabia: acela că s-ar fi luatprovincia Tătarilor, ca locuitori, și Turcilor, castăpânitori, iată felul cum acești boieri, care-șimai aduceau aminte de istoria ţării lor, vorbeaude partea meridională pe care Turcii și Tătarii ouzurpaseră în virtutea unui mandat otoman laînceputul secolului al XVII-lea: tatarlâcul, ca șiraiaua de Hotin, „cu toate că se dezlipiseră demult timp din corpul patriei moldovenești,rămăseseră totuși sub aceeași dominaţie, aprea puternicei Împărăţii și ele însemnau unavantaj și un adăpost pentru Moldoveni,înlesnindu-le viaţa, procurându-le bogateprovizii și oferindu-le pășuni pentru vitele lor”.

Cronicarul moldovean, aproapecontemporan, Manolachi Drăghici, vorbește într-un mod mișcător de momentul dureros, cândPrutul despărţea cele două jumătăţi aleMoldovei mutilate.

Administraţia rusească începu prin abuzuri.Cu toate că un descendent al boierilormoldoveni, Scarlat Sturza, un intim al ţarului,obţinuse administraţia noii provincii, caretrebuia să se bucure de o autonomie largă, săpăstreze toate obiceiurile sale și chiar

întrebuinţarea limbii românești în justiţie șiadministraţie – fără a mai vorbi de Biserică: eatrebuia să ducă mai departe tradiţiile istorice,sperând în administraţia superioară a unuiarhiepiscop la Chișinău și a unui episcop laCetatea Albă, – se ceru proprietarilor de a alegeîntre a locui în „Moldova turcească sau dreptulde a-și păstra pământurile pe care lemoșteniseră”. Unele din aceste pământuri furăcumpărate, în termen legal, de ţărani români,care se sforţară de a găsi, cu riscul de a plătidobânzi exorbitante, bani la negustori greci,armeni și evrei – alţii devenind din aceastăcauză ei înșiși pradă acestor neguţători.

În curând ofiţerii ruși căsătorindu-se cu femeidin această ţară, își câștigară succesiuneadescendenţilor boierimii moldovenești; mulţiaventurieri, aparţinând tuturor naţiunilorreprezentate în vastul Imperiu al Ţarilor, găsirămijlocul de a se stabili ca bogaţi proprietari demoșii în această ţară, căreia îi dispreţuiau înfiecare moment tradiţiile sale vechi subadministraţie care putea distruge. Și, dacămăcar s-ar fi dat o administraţie creștinăsuperioară aceleia a Domnului fanariot din Iașipentru acești oameni cinstiţi, inspiraţi de o realădragoste către un guvern creștin și de oadmiraţie profundă pentru personalitatea ţarului,stăpânul unui imperiu aproape fără margini!

Cu toate acestea, raporturi consularecontemporane, provenind de la persoane caren-aveau nici un interes să discrediteze regimulrusesc, prezentă pe Sturza ca un om cu totulincapabil și pe principalul său acolit MateiCrupenschi, străbunicul aceluia care, apoi după1918, la Paris, și în alte părţi, alături de ungerman emigrat, fost primar al Chișinăului șimult timp aliat cauzei române, se prezintă careprezentantul autentic al Basarabenilor un omde o aviditate incomensurabilă: „acel ceplătește bine are totdeauna dreptate”; „actearbitrare și contrare păcii ruinează în întregimepe proprietari (mărturie a consulului Franţei). Și,ceea ce este mai important, peste 30 000 ţăranitrecură Prutul pentru a scăpa de brutalităţile noiiadministraţiuni. Consulul Austriei constată că„afară de puţine excepţiuni, toată lumea sesupune sceptrului rusesc cu cea mai mareneplăcere”.

De altfel, iată termenii în care ţăranii dinBasarabia se exprimă la 1816 cu privire la nouaocârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul delucruri și nimeni nu ne întreabă dacă ne mairămâne ce să dăm. Astfel, încât, în momentul defaţă, cei mai mulţi dintre noi nu au nici cemânca, din cauza muncilor la care suntemobligaţi zilnic, pentru a cosi și căra fânul, pentrua îndeplini diferitele transporturi de lemne de foc

și de construcţie, până în Basarabia” – astfelvorbesc ţăranii din Hotin – „și la Chișinău” ceeace era așadar deosebit – „înspre Briceni șiaiurea... Dăm pentru curieri, dijma turmelor și aalbinăritului și atâtea alte dări, întreţinem pesoldaţii de serviciu și îi hrănim, iar ei ne iau cuforţa tot ce găsesc în casele noastre șimănâncă, ba ne mai și bat ca să le dăm ceea cen-avem și ne terorizează apoi să le dămchitanţe... Dăm zilnic sentinele de hotar. Am fostcomplet despuiaţi de vitele noastre de cătrehoţii care ne fură... Nu ni se dă voie nici măcarsă urmărim pe acești hoţi, pe când înainte eramliberi să o facem și nu ni le furau ca astăzi. Și,când dă Dumnezeu să avem grâne din belșug,alţii vin să le mănânce, pe când înainte puteamvinde unde vream grânele, vitele și tot produsulmuncii noastre... Dacă Sfânta Fecioară ar vreasă ne ușureze de toate aceste greutăţi și să nelase în obiceiurile noastre moldovenești,moștenite de la înaintașii noștri, pentru arecâștiga bună stare de care ne bucuram..., șisă putem trăi sub slujbași moldoveni, fii aiacestui pământ al nostru, după cum suntem noiobicinuiţi și să ne putem înţelege în aceeașilimbă!2".

Abia se scurseseră patru ani de la anexiuneși un consilier de Curte rus, Svinin, sosea la Iașica reprezentant al unei comisiuni de organizare

a Basarabiei, pentru a se informa asupramodului în care erau administrate judeţelemoldovenești. Al doilea guvernator alBasarabiei, Harting, trebuise să-și prezintedemisia. Se recurgea, la indigeni pentru ascăpa de greutăţile create de către primiiadministratori lipsiţi de orice înclinare în acestdomeniu, ca și de orice sentiment de demnitateși onoare. Când ţarul veni în persoană să seinformeze cu privire la plângerile care se ridicaudin toate părţile, în 1818, guvernul impuse ţării ocontribuţie de 15 000 de galbeni pentruserbările de primire. În acel moment, AlexandruI trebui să acorde Basarabiei, considerată ca „oparte din principatul Moldovei”, o „așezare”, oconstituţie locală, redactată în românește șisprijinindu-se pe vechile obiceiuri.

Până către 1830 Românii îndepliniră în mareparte funcţiunile administrative în spiritul raseilor și întrebuinţând, ca mai înainte, nu numailimba română, dar și formulele administraţiuniimoldovenești. Mitropolia din Chișinău îșiredacta jurnalul oficial în amândouă limbilepână după 1870. Dar, vreo zece ani mai târziu,un nou mitropolit, Antonie, fu trimis cu misiuneaspecială de a deznaţionaliza această Biserică;un demn succesor al acestui episcop a fost înultimul timp, Serafim, din familia Ciciagov, fostcolonel de cavalerie, care trată, bineînţeles,

foarte cavalerește pe clerul român. Trebui multcuraj câtorva preoţi, printre care părintele Gurie,ajuns supt noi, Mitropolit al Basarabiei, pentru acontinua vechile tradiţii române și publicândcărţi religioase, dar fără a se avea dreptul de aintroduce limba naţională în biserici și-n școli.Se găsea totdeauna, printre renegaţii naţiei lor,persoane pentru a protesta împotriva ideii,inspirată de noile curente democratice, de arestabili limba română în învăţământ, obiectând,că era o limbă cu totul inferioară și incapabilăde a furniza elementele înseși ale unei literaturi.Abia după războiul nenorocit împotriva Japonieiun grup de clerici din Chișinău putu să facă săapară cărţi de Biserică în limba poporului, iartineri, încurajaţi de mișcarea „poporanistă” carese răspândise în întreaga Rusie, se apucară săpublice câteva ziare („Basarabia”, „Cuvântulmoldovenesc”, „Moldovanul”), a căror apariţie fude altfel suspendată imediat după restabilireacompletă a vechiului regim.

Încă de la 1839 și până la 1841 fuseserăprezentate guvernământului provinciei petiţiiformale pentru a cere introducerea limbiiromâne în școlile populare, foarte puţinnumeroase de altfel, și al căror program sereducea la cunoștinţele cele mai elementare șimai ales la învăţământul religiei.

Acești Moldoveni, care perseverau înamintirile lor, începuseră, cu mult înainteaacestei date, o întreagă mișcare literară, careeste reprezentată de Constantin Stamati,imitator, uneori fericit, al poeţilor francezi, defabulistul Sârbu, de autori (un nou Hâncu) și decetire, care împrumutau elementele literaturiirenașterii române din Principate, care trebuiausă formeze în curând România Modernă. Secerea chiar guvernatorului din Chișinău să seaducă acolo cărţi tipărite la Iași și București. Eracu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-od. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române înBasarabia în timpul congresului de pace, existacutare judeţ, ca Bălţi de pildă, unde numai doipreoţi cunoșteau limba rusă. Cât desprenaţiunea însăși, ea ignora limba oficialităţii înașa măsură, încât preoţii puteau ceti versuri dinpoetul ucrainean Taras Șevcenco făcând săcreadă pe credincioși că le prezintă pagini dinEvanghelie.

Războiul Crimeii lăsase să se creadă cătrebuie să aducă liberarea întregii Basarabii.Era un punct de program pentru Austria, careinsista cu tărie asupra acestui punct, sperând,de altfel, să vadă Principatele înseși intrând subsceptrul lui Franz Iosif, pentru a forma încomplexul Statelor austriece o singură șiaceeași formaţiune naţională. Trebui să cedez,

și ceea ce fu acordat Moldovei se mărgininumai la Basarabia sudică, cu judeţul Cahul,întinzându-se în lungul Prutului, în faţa vechiuluicodru al Chigheciului. Era fără îndoială parteaunde elementul român fusese din cele maivechi timpuri înlocuit și unde valoarea sa eramai mică. Pe lângă coloniile bulgare seinstalaseră sub dominaţia rusă Lipoveni,Armeni, Occidentali, chiar, Germani în mareparte, cărora li se oferise privilegii foarte întinse.Orașele erau cu totul năpustite de elementulstrăin, și, totuși, câteva luni după stabilirea noiidominaţiuni române, toată lumea, fărădeosebire de naţionalitate, era mulţumită de avedea revenind un regim care permitea odezvoltare mai liberă, a populaţiilor. Bulgarii seadresară marelui om de Stat român, MihailKogălniceanu, pentru a-i mărturisi publicmulţumirea lor de a vedea școlile funcţionândmai bine decât în epoca rusească. Guvernul luiCuza-Vodă rămase popular nu numai înmijlocul românilor din această Basarabiesudică, dar chiar în mijlocul alogenilor.Episcopul Melchisedec, căruia i se încredinţăadministraţiunea superioară a clerului înaceastă regiune reanexată, cunoștea limbarusă, fiind elevul școlilor din Kiev, astfel încât seputea înţelege direct cu credincioșii, cărora lepermitea întrebuinţarea propriei lor limbi.

Rusia era cu toate acestea hotărâtă să facăsă dispară această clauză din tratatul de laParis, pe care, ea o considera ca o adâncăumilire, în profitul unei naţiuni pe care odispreţuia și a unui Stat pe care socotea să și leanexeze într-un viitor mai mult sau mai puţinapropiat. În 1877, când Ţarul Alexandru II trebuisă înceapă un nou război împotriva Turciei,acest punct al retrocedării Basarabiei făceaparte dintr-un program pe care era hotărât sănu-l părăsească. În zadar Ion Brătianu, care segăsea în fruntea guvernului român, și asociatulsău, Mihail Kogălniceanu însuși, întrebuinţarătoate mijloacele pentru a obţine ca aceastăhotărâre, a cărei existenţă o bănuiau, să fiepărăsită. Se întrebuinţară toate șireteniilediplomaţiei pentru a introduce în tratatul dealianţă un termen echivoc, și, când fu necesartotuși să se accepte condiţia integrităţiiteritoriale a României, se rezervară, după cum afost mărturisit la tratatul din Berlin, de a ointerpreta în sensul că această integritate eragarantată numai din partea dușmanului, dar nuși din partea aliatului (!). Când Rușii se găsirăîncolţiţi în faţa Plevnei, apărată de Osman-Pașa,și fură în pericol de a fi aruncaţi spre Dunăre,când armata română al cărei concurs ţarul îlrefuzase, fu chemată cu desperare în ajutorullor. Alexandru II se mărgini să răspundăinsistenţelor lui Brătianu că România nu se va

căi de a fi ajutat pe puternica sa vecină.

Cu toate acestea tratatul de la San-Stefanooferea Românilor Dobrogea turcească, pe careo refuzarăm ca obiect de schimb, în schimbulBasarabiei de sud, și aceasta fără a fi suflat uncuvânt în această chestiune ministrului român.Opinia publică se emoţiona, guvernul avu toatedificultăţile pentru a evita o ruptură între celedouă ţări care luptaseră împotriva dușmanuluicomun; Brătianu și Kogălniceanu se duseră lacongresul din Berlin, care trebuia să revizuiascăclauzele celui de la San-Stefano. Dacă trebuiasă se supună unei necesităţi inexorabile, nici unact de cesiune nu fu încheiat. România semărgini să-și retragă funcţionarii în faţa uneiluări în posesie care semăna cu o năvălire. Înacest fel Basarabia de sud reveni Rusiei: ea eradestinată să reintre în domeniul naţional româncu tot restul provinciei. Și când aceasta seîntâmplă, se găsi bătrâni care mărturisiseră cănu pierduseră niciodată speranţa acesteirestituiri decât pe compunerea actuală apopulaţiei: 1 890 000 de Români la 300 000000 locuitori, cât și pe o tradiţie istorică pe careRusia a putut-o face ignorată, dar n-a putut-odistruge.

*

Conștiinţa română în Basarabia se

Conștiinţa română în Basarabia sedeșteptase și încă foarte energic – am și văzut-o– cu mult înainte de marele război. Contactul cuRomânii liberi ai regatului se făcea din zi în zimai frecvent. Tendinţele naţionale caredominaseră literatura română cea mai recentăcreară în mod necesar în Basarabia o stare despirit corespunzătoare. În 1914, când, pentru ase opune planului austro-german în PeninsulaBalcanică, Nicolae II veni la Constanţa pentru atrece acolo în revistă regimentele române și aîntinde o mână prietenească regelui Carol, segăsiră entuziaști care își închipuiră că aceastăfraternizare trebuie să aducă fără întârziereîntoarcerea Basarabiei la patrie. Cu toateacestea ţarul se duse de la Constanţa laChișinău pentru a asista la inaugurarea unuimonument destinat să perpetueze amintireaanexiunii Basarabiei la Statele Imperiului său.

Dacă România întârzie mult timp să-și ialocul lângă Aliaţi, apărători ai libertăţilornaţionale, trebuie să o atribuim numaineîncrederii naturale care se întreţinea faţă deintenţiunile Rusiei. Se văzu legitimaţia, aflându-se existenţa proiectului Stürmer care consista îna trimite Românilor cât mai târziu posibil trupecare, odată sosite, refuzau de a se lupta și seretrăgeau din faţa dușmanului – Ruși nu luptarăde fapt decât în Moldova, pentru a apăra, înregiunea munţilor Transilvaniei, drumul spre

Odessa –, apoi să transforme trupele auxiliareîn trupe de ocupaţie, să braveze sentimentulpublic și să-și bată joc de autorităţile românești,pentru a ajunge în momentul unei catastrofe pecare își vor da silinţa cu toate mijloacele să opregătească, la o soluţiune nemaiauzită înistoria relaţiunilor dintre state și naţiuni,soluţiune care ar fi părăsit Muntenia Austriecilorpentru a putea alipi Rusiei restul Moldoveimutilate în 1812.

Cu toate acestea, printre aceste trupe dusepe teatrul român de război, erau numeroșiBasarabeni, care se iniţiau la cunoaștereatrunchiului rămas liber din fosta lor patrie și îșidădeau samă că aceea ce li se spunea lascoală, aceea ce li se prezintă în ziare despre oRomânie deosebită de „Moldova” lor, conţinândo rasă deosebită, vorbind o altă limbă și avândo altă religie, nu erau decât manevre destinatesă semene confuziunea în mijlocul unei naţiuniperfect unitare. Acei dintre soldaţii și ofiţeriiaceștia, care primiseră o impulsiuneintelectuală, căutară curând să cunoascăliteratura romană și intrară în contact cucercurile corespunzătoare ale Regatului. Erapregătirea actului final la care ajungem.

*

Când Republica rusă, întemeiată în

Când Republica rusă, întemeiată înFebruarie 1917, căzu în mâinile agitatorilorcomuniști și când bandele umplură Basarabia,distrugând casele de la ţară, maltratând șiomorând uneori pe proprietari, făcând sădispară, odată cu bogăţii imense, comorileireparabile ale bibliotecilor și ale colecţiunilorștiinţifice, când această nenorocită ţară futransformată într-o imensă tabără de brigandaj,depozitele de proviziuni ale armatei românefiind în pericol de a fi răfuite de către bandiţii dinserviciul bolșevismului, trupele române furătrimise peste Prut pentru a salva aceastăproprietate a Statului român. Curând totuși elese găsiră în faţa unei mișcări naţionale, carecerea stabilirea unei autonomii basarabenedestinată să o apere împotriva unor asemeneainvaziuni.

Această mișcare era datorită ofiţerilor șisoldaţilor masaţi la Odessa, care, în adunărifoarte frecvente, cereau imperios schimbareaacestei situaţiuni pentru mica lor patrie. Imediat,după exemplul mișcărilor identice în toateprovinciile naţionale ale Imperiului – șiapărătorii actuali ai cauzei ruse în Basarabia nuau dreptul să prezinte compunerea adunăriicare se formă în acel moment ca neavând uncaracter legal –, un „comitet de soldaţi și deţărani” aduse convocarea adunării destinate săfixeze noile așezări politice ale provinciei.

Rezultă de aici o Republică Moldovenească, înfruntea căreia se găseau vechii apărători aicauzei române în Basarabia, studenţi sau foștistudenţi, ca Halipa, și în același timp acei dintreRomânii basarabeni care, părăsind provincia,se confundaseră în mediul intelectual al noiiRusii, Pelivan, Inculeţ, Ciugureanu, și care seîntorceau acum pentru a elibera ţara lor deorigine.

Republica Moldovenească trebui să seînţeleagă cu Regatul român asupra unei apărăricomune. De spre partea Germanilor, ca și despre partea mișcării revoluţionare ruse, existaacelași pericol pentru aceste două Românii,încă despărţite. Trebuia să sosească în curândmomentul când se va prezinta chestiunea uniriiacestor fragmente ale vechii Moldove. Dupălungi discuţiuni, perfect libere, cu toată prezenţapreședintelui Consiliului de Miniștri alRomâniei, se ajunse la 28 Martie 1918, lahotărârea solemnă de a confunda RepublicaMoldovenească cu această Românie liberă,căreia trebui să se alipească – și acesta erascopul războiului naţional –, provinciileaparţinând monarhiei austro-ungare. Basarabiafu deci prima care, înlăturând dominaţiuneastrăină, uni forţele sale cu acelea ale României,luptând pentru a împărţi cu Regatul, triumfulcauzei aliaţilor. Această unire fu recunoscută în

mod solemn de către Puterile occidentale, și, cutoate invaziunile bandelor anarhiste, autorităţilerusești înseși se comportară faţă de noul regimbasarabean în așa fel încât păreau că primesc oschimbare de neînlăturat.

*

Acei care caută să confundeadministraţiunea română, la o epocă încătulbure pentru toate ţările, cu dreptul naţiuniiromâne în Basarabia, se înșeală sau caută săînșele. Drepturile naţiunilor sunt imprescriptibileși nu depind de valoarea unei generaţii.Nemulţumirile, naturale pentru fiecareschimbare de situaţie, fatalităţile care se leagăepocii de după război, în toate ţările care auparticipat la marele conflict, nu pot fiargumentate împotriva unui act de o legitimitateatât de absolută ca acel al alipirii Basarabiei laRegatul Român. Dacă ţăranii basarabeni, careformează enorma majoritate a populaţiei – și înaceastă enormă majoritate Românii domină –,pot prezenta plângeri împotriva cutărui saucutărui funcţionar, care, foarte adesea, emanădin mediul social basarabean însuși, ei nu potuita că proprietatea de pământ, pe care ei osmulseseră prin mișcări revoluţionare, în 1917,a fost transformată de Parlamentul român din1920 într-o situaţiune de drept, că, prin acest

fapt fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâniai vieţii politice și că nu administraţiunea dinBucurești va acţiona în Basarabia, ciadministraţiunea acestei clase ţărăneștibasarabene înseși, își va da osteneala pentru a-și satisface propriile interese, servind în acelașitimp interesele superioare ale patriei comune.

Cât despre celelalte naţionalităţi, StatulRomân unit le-a asigurat școli aparţinându-le înpropriu; reprezentate în Parlamentul român, eleau avut mijlocul de a-și prezenta plângerile șiaspiraţiile. Pe când în Alsacia ocupanţiigermani au fost constrânși să părăsească ţara,afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitalaBasarabiei era plină, nu numai de Rușiiemigraţi, pe care actul din 1917 i-a găsit în ţară,dar de o imensă mulţime de străini alungaţi dinprovinciile rusești de către tulburările revoluţieiși care datoresc salvarea propriei lor existenţeadăpostului oferit de România. Ziare ruseștiapăreau liber la Chișinău și numărul lor,dimensiunile lor întrec pe ale jurnalelorromânești; literatura rusă găsise în Basarabiaun debușeu ca și înainte; nu se înţelegeau săfie forţată conștiinţa nimănui și se spera că vaveni timpul când fiecare naţiune își va recâștigapatria.

Atunci Românii, vechii locuitori ai

Basarabiei, ar fi fost singuri să dispună desoarta patriei lor.

Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică:pentru Români un teritoriu de istorie naţională șide drept naţional, care va fi reluat la cel dintâiprilej favorabil.

Oaspeţilor care au intenţiunea să rămânăîntr-o ţară pe care o consideră ca a lor, niciopinia publică, nici clasa politică nu au să leceară altceva decât respectul datorat legilorunei ţări ospitaliere și pe cât posibilsentimentelor naturale faţă de cei care, după ceau suferit sub jugul străin, nu înţeleg, din partealor, să impună un altul foștilor stăpâni despuiaţide o putere uzurpată.3

Consideraţii finale

Așa după cum am argumentat deja4, N. Iorgas-a impus, netăgăduit, drept Apostolul cauzeiMarii Uniri din 1918. După numai 22 de ani, în1940, prăbușirea României Mari – care avea săcoincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârșitulînsuși al celebrului istoric – nu putea să-l laseindiferent pe acesta. Nu insistăm asupraîmprejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroșiibiografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptelesurvenite. După cum este cunoscut, prăbușireaRomâniei Mari a debutat practic cu ocupareaBasarabiei și Bucovinei de Nord de către URSSîn contextul prezentării notelor ultimative ale luiV. M. Molotov, la 26-27 iunie 1940. Istoricul areacţionat imediat și plenar, în articolele politicetipărite în presa zilnică, la Parlament sau înconciliabulele oficiale și, nu mai puţin, înlucrările sale știinţifice. Sub acest ultim aspect,se impune a reţine că una dintre micro-sintezelesale bine cunoscute, în speţă Adevărul asupratrecutului și prezentului Basarabiei, care sebucurase deja de două ediţii în limba franceză(1922, 1931) a fost imediat reeditată și, maimult, tradusă și difuzată în limbile română șirusă5. Semnificaţia deosebită a apariţieisimultane a Adevărului ..., în condiţiile date, înmai multe limbi și sub semnătura prestigioasă a

unui mare istoric, s-a impus de la sine, iarulterior, o dată cu impunerea cenzuriicomuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fieinterzisă6, pentru ca abia în ultima vreme, după1989-1990, să revină în atenţie7, iar, în paginileurmătoare s-o încredinţăm din nou tiparului.

Fapt cu totul semnificativ, în anul 1940, laprima ediţie românească a Adevărului ...,autorul – în raport cu evenimentele survenite,ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord decătre URSS – a considerat necesar să facă,finalmente, modificările ce se impuneau; înfond, el a adăugat două paragrafe simbolice,asupra cărora s-a pronunţat deja prof. VictorCrăciun8. Apreciem că, în acest fel, în modconcret, N. Iorga și I. Antonescu s-au „reîntâlnit”în privinţa unei probleme fundamentale aRomâniei Mari: prăbușirea construcţiei din 1918și necesitatea absolută a refacerii ei grabnice.Antonescu a ales calea războiului, purtat alăturide Germania după 22 iunie 1941 și care, pânăla capăt, la 23 august 1944, a rămas unuldrept9. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nuavea cum să se pronunţe în devans asupradeciziei lui Antonescu. Avem însă convingereacă N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii înEst din 1941-1944, nu avea cum să respingădrumul urmat, mai ales că, de îndată dupănotele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27

iunie 1940, el a observat – în adagiul menţionatal micro-sintezei Adevărul asupra trecutului șiprezentului Basarabiei – că partea de ţarăocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu deistorie naţională și de drept naţional” și care,netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilejfavorabil”!10

Note

1. Traducătoarea a inserat, la începutultextului, această precizare: „Dintr-o mai vechelucrare cu acest titlu a d-lui profesor N. Iorga,apărută în 1922 în limba franceză, dăm acestelargi extrase de mare interes și de acutăactualitate”.

2. Revista „Școala Basarabiei”, 1920;„Reviste Istorică”, IV, p. 52-53. Am dat o formămodernizată, mai ușor de înţeles, acesteiplângeri.

3. Aceste ultime două paragrafe au fostadăugate de N. Iorga la ediţia în limba română aAdevărului ... (vezi infra), după ocupareaBasarabiei și Bucovinei de Nord în urma notelorultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie1940. Istoricul a procedat întocmai și în cazulediţiei în limba rusă (vezi Pravda o proșlom inastoiașcem Bessarabii, p. 55).

4. Vezi Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, N.Iorga și Unirea Românilor, în volumul MareaUnire a tuturor Românilor din 1918,coordonatori Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu,Focșani, Editura Pallas, 2008, p. 484-552.

5. N. Iorga, Adevărul asupra trecutului șiprezentului Basarabiei, București, Tipografiaziarului „Universul", 1940, 78 p.; idem, Pravda oproșlom i nastoiașcem Bessarabii, București,Tipografia „Litera”, 1940, 62 p. De altfel, în aniicare au precedat la 1912 centenarul răpiriiteritoriului dintre Prut și Nistru de către Rusiaţaristă N. Iorga s-a pronunţat identic de pepoziţiile iridentei române asupra Basarabiei,care – mai devreme ori mai târziu – trebuia sărevină Patriei-Mamă, cum s-a și petrecut în1918! Reţinem câteva dintre formulărileistoricului: „Rușii vor serba ca o zi de bucuriecentenariul anexării [Basarabiei]. Noi va trebuisă o comemorăm ca o zi de durere și ca o zi detrezire a speranţelor pe care le dă totdeaunadreptul veșnic, care nu poate fi învins, nicicucerit (subl. ns.)" (1909); „Suntem noi oareprea slabi pentru a lua asupra noastră sarcinade a ne restitui în drepturile noastre (subl. ns.)?"(1912); „Ne-am simţit un popor, un singurpopor. Și furia urgiei din urmă ne mână pe toţiiute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţiisăvârșite ... Nu vom cruţa nici o silinţă ca săajungem acolo ...(subl. ns.)" (apud N. Iorga,Pagini despre Basarabia de astăzi, înBasarabia Română. Antologie, ediţie FlorinRotaru, București, Editura Semne, 1996, pp. 44,52-53).

6. Cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă.Scrieri cenzurate: România 1945-1989,București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 261.

7. Vezi N. Iorga, Adevărul asupra trecutului șiprezentului Basarabiei, ediţie Pavel Balmuș,București, Editura ICR, 2008, 279 p. (Pentrutextul tradus din 1940, vezi p. 212 și urm.).

8. Cf. Victor Crăciun, Nicolae Iorga despreBasarabia și Bucovina. Proiect pentru o viitoarecarte, București, Liga Culturală pentru UnitateaRomânilor de Pretutindeni, 2006, p. 10-12.

9. Cf. Gh. Buzatu, în Istoria Românilor, IX,coordonator Dinu C. Giurescu, București,Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

10. N. Iorga, Adevărul asupra trecutului șiprezentului Basarabiei, ediţia 1940, p. 78.