Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice

Catedra: Economie, Marketing și Turism

Referat

Tema: „Modelul lui Conan și Holder”

A elaborat:

student al an. III,

grupa MK1301

specialitatea: Marketing și logistică

Russu Alina

A controlat:

lector superior universitar,

dr. în științe economice

Corețchi Boris

Chișinău, 2015

1

CUPRINS

Introducere ..........................................................................................................................3

I Aspecte teoretice privind analiza riscului de faliment .....................................................4

II Modelul Conan-Holder de analiză a riscului de faliment .............................................14

Concluzii ...........................................................................................................................16

Bibliografie .......................................................................................................................17

2

Introducere

Actualitatea și importanţa temei:

În orice moment al activității sale, un agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate

avea consecințe negative, cu implicații complexe asupra întregii activități a agentului economic, cât

și asupra altor entități care vin în contact cu agentul respectiv. Identificarea factorilor care conduc la

analiza riscurilor de faliment permite întreprinderii implementarea strategiilor de ameliorare și

îmbunătățire a situației, iar determinarea acestora în timp poate contribui la salvarea resurselor de

timp, financiare și de resurse umane a întreprinderii vizate. În achiziții, în evaluarea furnizorilor este

deosebit de importantă aprecierea riscului de faliment al acestora, deoarece în funcție de aceasta

achizitorii pot lua decizii privind acțiunile de achiziții.

Scopul lucrării constă în analiza riscului de faliment.

Obiectivele:

1. Determinarea aspectelor generale privind riscul de faliment;

2. Identificarea specificului metodei Conan-Holder de analiză a riscului de faliment.

Obiectul cercetării îl reprezintă modelul Conan-Holder.

Metodologia de cercetare a fost posibilă prin intermediul aplicării metodelor de analiză,

deducţie, inducţie şi sinteză și, nu în ultimul rând, se bazează și pe metodele inerente disciplinelor

economice – observația, raționamentul, comparația, clasificarea, gruparea. Aplicarea acestor

metode a permis o analiză a aspectelor privind riscurile de faliment. Drept suport metodologic și

teoretico-științific au constituit lucrările cercetătorilor români: Gheorghe Carstea, Teodora Roman,

Gheorghe Holt, Ștefan Daniel Armeanu.

Cuvinte cheie: risc, faliment, metodă, Conan-Holder.

3

I ASPECTE GENERALE PRIVIND ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

1. Generalităţi privind riscul de faliment (insolvabilitate)

Aprecierea şi evaluarea stării de sănătate financiară a unei entităţi în diagnosticul financiar-contabil

impun evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, dintre care unele sernnalează fragilitatea

(vulnerabilitatea) acesteia, iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce îi ameninţă

supravieţuirea (perenitatea). Conceptul de risc apare în strânsă legătură cu strategia financiară a

întreprinderii, este legat de costul capitalului (propriu sau împrumutat) şi poate fi evaluat prin riscul

de exploatare şi riscul financiar, care exprimă o stare de dificultate ce caracterizează

vulnerabilitatea acesteia prin fluctuaţia rentabilităţii la variaţiile volumului de activitate. În afară de

aceste riscuri care pot fi limitate şi reduse prin decizii financiar-contabile corecte legate de

reducerea levierului de exploatare prin variabilizarea unor cheltuieli fixe (reducerea stocurilor,

dezinvestire) şi a levierului financiar prin asigurarea unei structuri financiare optime, entităţile în

dificultate se confruntă cu riscul de faliment uneori iminent ca urmare a unor cauze endogene sau

exogene. Potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, insolvenţa constituie starea

patrimoniului unei entităţi debitoare aflate în dificultate prin insuficienţa fondurilor băneşti necesare

pentru achitarea datoriilor exigibile la scadenţă, în acest sens fiind necesară o distincţie între

conceptul de insolvenţa şi conceptul de insolvabilitate. Starea de dificultate financiară a unei entităţi

poate fi considerată o stare premergătoare falimentului în măsura în care apare incapacitatea

entităţii de onorare a obligaţiilor provenite din operaţii curente sau din angajamente anterioare.

2. Aspecte teoretice privind riscul de faliment

În orice moment al activității sale, un agent economic este supus riscului de faliment. Acesta poate

avea consecințe negative, cu implicații complexe asupra întregii activități a agentului economic, cât

și asupra altor entități care vin în contact cu agentul respectiv.

Riscul de faliment poate fi definit că fiind imposibilitatea firmelor de a face față unei tranzacții

financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele împrumutate în

condițiile stabilite de comun acord cu terții, în bază unui contract de creditare. El poate fi rezultatul

apariției unor dificultăți care inițial, la efectuarea analizei și în etapa evaluării și aprobării creditului,

nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, și-au făcut apariția.

4

După cum se poate observa, instituțiile financiar – bancare sunt cele mai interesate de stabilirea

riscului de faliment pentru agenții economici cărora le acordă credite. Determinarea riscului de

faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât și pe parcursul derulării contractului de

creditare. Pentru a evita pierderile potențiale, băncile analizează o serie de elemente generale ce se

referă la solicitantul creditului, obiectivele urmărite prin solicitarea împrumutului (cererea de

creditare), termenul de rambursare, dobânzile și comisioanele bancare practicate, precum și

garanțiile oferite și modalitățile de recuperare a creditului.

Procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea solvabilității agentului

economic. Aceasta este definită ca fiind capacitatea unei firme de a face față obligațiilor scadențe ce

rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operațiuni curente a căror realizare

condiționează continuarea activității, fie din prelevări cu caracter obligatoriu.

Analiza riscului de faliment se poate realiza prin analiza fluxurilor din tabloul de finanțare. De

asemenea, o astfel de analiză poate fi efectuată în funcție de două concepții de elaborare a

bilanțului: patrimonială și funcțională.

Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial

Analiza financiar – patrimonială este, în esență, o analiză statică în care sunt prioritare valoarea și

solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat, pentru o lungă perioadă de timp,

singura modalitate de evaluare a riscului. În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt

formate din două mari grupe de elemente și anume:

- masa relativ permanentă (cu o durată mai mare de un an), formată din activul imobilizat și

capitalul permanent;

- o grupare mobilă (cu o durată mai mică de un an) alcătuită din activul circulant și obligațiile

pe termen scurt.

Conform teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă sunt respectate egalități financiare:

Activ imobilizat = Capital permanent;

Activ circulant = Datorii de exploatare.

5

Inegalitatea: Capital permanent > Active imobilizate, impune folosirea fondului de rulment,

indicator important în aprecierea situației financiare a societății, reprezentând partea din resursele

financiare permanente care asigură finanțarea activelor circulante care se înnoiesc permanent.

Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului

de faliment sunt reprezentate de:

- fondul de rulment;

- ratele de solvabilitate.

Analiza solvabilității agentului economic cu ajutorul fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă o marjă de siguranță a întreprinderii, impusă de diferențele existențe

între sumele de încasat și cele de plătit, precum și de decalajul ce poate să apară între termenul de

transformare a activelor în bani și durata medie în care datoriile devin exigibile.

Fondul de rulemt poate fi determinat în două moduri diferite, după cum urmează:

- pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului;

Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate

Fond de rulment = Capital propriu + Datorii financiare pe termen lung – Active imobilizate

- pornind de la elementele de la baza bilanțului.

Fond de rulment = Active circulante – Obligații pe termen scurt

Existența unui fond de rulment pozitiv demonstrează faptul că la nivelul agentului economic există

o stare de echilibru financiar pe termen lung. Este de menționat faptul că valoarea pozitivă a

fondului de rulment nu trebuie să fie supradimensionată pe seama capitalurilor împrumutate pe

termen lung deoarece acestea atrag costuri superioare surselor de finanțare externe pe termen scurt.

6

O valoare negativă a fondului de rulment reflectă imposibilitatea agentului economic analizat de a

asigura un excedent de resurse financiare pe termen lung, excedent care să permită acoperirea

necesităților de finanțare pe termen scurt.

Aprecierea corespunzătoare a semnificației fondului de rulment pentru echilibrul financiar al unui

agent economic necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor și pasivelor, care în

practică nu sunt egale decât ca excepție. Astfel, dacă activele circulante se rotesc (devin lichide)

mai repede decât obligațiile, înseamnă că agentul economic are capacitatea de a-și asigură echilibrul

financiar. În schimb, dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligațiile pe termen scurt

(deci timpul de transformare a activelor în lichidități depășește timpul de achitare a obligațiilor),

menținerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv și de valoare ridicată.

Pentru o mai bună caracterizare a stării de echilibru pe termen lung a unui agent economic se

utilizează ca indicator de analiză fondul de rulment propriu, acesta reprezentând un indicator ce

permite evaluarea posibilităților efective ale firmei de a-și asigura o stare de echilibru exclusiv pe

baza fondurilor proprii.

Fond de rulment propriu = Capital propriu – Active imobilizate

Existența unui fond de rulment propriu pozitiv demonstrează faptul că agentul economic analizat se

află într-o stare de echilibru financiar pe termen lung realizat pe bază capitalurilor proprii. O

valoare negativă a acestui indicator constituie un motiv real de îngrijorare pentru conducerea

entității economice numai în cazurile în care ea se perpetuează pe o perioadă mai lungă de timp.

Analiza riscului de faliment efectuată cu ajutorul fondului de rulment poate fi completată prin

determinarea a alți doi indicatori și anume:

- necesarul de fond de rulment;

- trezoreria netă.

Necesarul de fond de rulment poate fi calculat ca diferența între activele pe termen scurt și

pasivele pe termen scurt.

Necesar de fond de rulment = Active pe termen scurt – Pasive pe termen scurt

7

Necesar de fond de rulment = Stocuri + Creanțe + Active de regularizare – Datorii curente –

Pasive de regularizare

Necesarul de fond de rulment reflectă valoarea activelor pe termen scurt, de natura stocurilor și

creanțelor, ce nu sunt finanțate din surse atrase pe termen scurt.

Corelația dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment este prezentată cu ajutorul

trezoreriei nete, indicator ce reflectă situația financiară a agentului economic, atât pe termen lung,

cât și pe termen scurt.

Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesar de fond de rulment

O valoare pozitivă a trezoreriei nete reflectă o stare de echilibru financiar la nivelul entității

economice. O astfel de valoare a trezoreriei nete este o urmare directă a unui excedent financiar

apărut în cursul exercițiului analizat și implicit a unei activități rentabile a firmei.

O valoare negativă a trezoreriei nete reflectă un deficit monetar la sfârșitul exercițiului financiar,

deficit apărut în urma unei activități necorespunzătoare a agentului economic și care a fost acoperit

prin atragerea de surse de finanțare externe pe termen scurt.

Analiza riscului de faliment cu ajutorul ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiile exigibile în vederea

evaluării riscului de faliment.

Ratele de solvabilitate sunt semnificative în cazul unei comparații efectuate între întreprinderi din

același sector sau între ratele realizate de către aceeași întreprindere la diferite momente de timp.

Aceste rate sunt legate de un alt concept reprezentativ pentru analiza riscurilor firmei, respectiv

conceptul de lichiditate.

Lichiditatea este definită de gradul în care un activ poate fi transformat rapid și fără cheltuieli

suplimentare în mijloace de plată imediate – cash, conturi la vedere.

Din punct de vedere practic, ratele de solvabilitate cu o largă utilizare sunt:

8

a) Rata solvabilității generale (RSG)

Acest indicator compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu

ansamblul obligațiilor scadențe sub un an. Rata solvabilității generale se calculează conform

următoarei relații:

Rata solvabilității generale permite evaluarea gradului de acoperire a obligațiilor pe termen scurt de

către activul circulant existent la nivelul agentului economic. O rată unitară reflectă o

corespondență deplină între activele circulante și sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a

acestei rate indică existența unor active de o valoare mai mare decât cea a obligațiilor pe termen

scurt și, prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea ciclului de

exploatare.

Rata solvabilității generale este echivalentă cu așa – zisa „rata a fondului de rulment”, calculată că

raport între capitalul permanent și activul imobilizat.

Această rată este supraunitară atunci când la acoperirea activelor circulante a concurat, pe lângă

obligațiile pe termen scurt, și capitalul permanent.

Rata solvabilității generale nu permite o apreciere definitivă asupra solvabilității pe termen scurt.

Semnificația sa are o marjă de aproximare sporită datorită numărului mare de variabile ale

solvabilității: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotație a activelor

și a stocurilor, intensitatea sezonalității activității etc.

b) Rata solvabilității parțiale (rata rapidă) (RSP)

În cadrul acestui indicator stocurile sunt excluse din valoarea activelor circulante, acestea

constituind elementul cu cel mai ridicat grad de incertitudine din punct de vedere al valorii și

lichidității sale.

9

Rata solvabilității parțiale exprimă capacitatea agentului economic de a-și onora obligațiile pe

termen scurt din creanțe și disponibilități. Acest indicator, a cărui valoare este de regulă subunitara,

trebuie analizat și interpretat cu prudență, prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind

structura creanțelor (numărul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor). În teoria economică se

consideră că o valoare a ratei solvabilității parțiale cuprinsă între 0,8 și 1 constituie o situație optimă

în ceea ce privește solvabilitatea agentului economic analizat.

c) Rata solvabilității imediate (RSI)

Rata solvabilității imediate este un indicator ce pune în corespondență elementele cele mai lichide

ale activului patrimonial cu obligațiile pe termen scurt asumate de către agentul economic analizat.

În lucrările de specilitate se consideră că o valoare a ratei solvabilității imediate superioare nivelului

de 0,3 reflectă o situație favorabilă agentului economic supus analizei.

Analiza și interpretarea ratei solvabilității imediate implică și evaluarea altor informații privind

condițiile de desfășurare a activității agentului economic. Astfel, deși din punct de vedere teoretic, o

valoare ridicată a ratei lichidității imediate indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, ea

poate avea și alte semnificații, ca de exemplu o folosire mai puțin performantă a resurselor de care

dispune agentul economic.

d) Rata autonomiei financiare (RAF)

10

Din punctul de vedere al instituțiilor ce acordă credite, valoarea acestui indicator trebuie să fie una

subunitară.

e) Rata de acoperire a datoriilor totale (solvabilitatea patrimonială) (RAP)

f) Rata de acoperire a datoriilor pe termen mediu și lung (RAPML)

Aprecierea solvabilității unui agent economic presupune, conform unor specialiști în domeniu, și

compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Astfel, există instituții financiar – bancare ce

impun că nivelul activului net contabil să se situeze la ¾ din valoarea totală a pasivului.

Aprecierea solvabilității prin metoda ratelor este adesea considerată a fi relativ puțin semnificativă

datorită aprecierii generale a lichidității, rspectiv solvabilității, fără luarea în calcul a gradului

(duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

Evaluarea riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiză a riscului de faliment prezentate anterior permit exclusiv evaluarea

performanțelor anterioare ale agentului economic, informațiile referitoare la evoluția ulterioară a

acestuia fiind relativ reduse. De aceea s-a făcut simțită nevoia de a se obține date precise referitoare

la evoluția viitoare a riscului de faliment al agentului economic analizat.

Această nevoie s-a concretizat în elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment numita

metoda scorurilor, care a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice

de analiză a situației financiare, pornind de la un ansamblu de rate.

Cea mai obișnuită tehnică statistica utilizată în studiile referitoare la faliment este analiză

discriminanta. Este o metodă statistica de a găsi anumite variabile previzionale cărora li se acordă

anumite ponderi astfel încât suma lor să dea un indicator global care este scorul Z (the Z score).

11

Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de

faliment al unei întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere scorul Z, care

este o funcție liniară a unui ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite distingerea

întreprinderilor ”sănătoase” de cele aflate în dificultate.

Scorul Z atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:

Z = a1 · x1 + a2 · x2 = K = an · xn

unde:

xi – reprezintă ratele implicate în analiză;

ai – coeficientul de ponderare a fiecărei rate.

Un exemplu simplu va clarifica calculul scorului Z. Bazându-ne pe date financiare pe care le avem,

să presupunem că există o diferență în randamentul pe active (ROA) și indicatorul datoriei pentru

companii care dau faliment într-un an și pentru celelalte companii. Luăm în considerare 10 firme

care dau faliment, notate cu (x), și 10 care nu dau faliment, notate cu (.), și indicatorii ROA și ai

datoriei respectivi.

Observăm că firmele care dau faliment au un ROA mic și tind să se grupeze în partea inferioară a

graficului. Din contra, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse: indicatori ai datoriei mici și

ROA mari.

Determinarea funcției discriminant

12

Funcția discriminant estimată este linia dreaptă care împarte cel mai corect companiile care dau

faliment pe o parte și pe cele care nu dau faliment pe partea cealaltă.

De fapt, metoda scoringului a evoluat în două sensuri, unul constă în folosirea funcției Z, iar al

doilea se bazează pe atribuirea de punctaje indicatorilor ce caracterizează activitatea firmei care se

dorește a fi analizată.

În cadrul metodelor bancare de analiză, funcția Z este considerată ca o parte a unei evaluări

generale, analiza fiind completată cu aprecierea critică și a următoarelor elemente:

- activitatea de conducere;

- administrarea financiară;

- rapoartele experților contabili;

- relațiile cu creditorii;

- declarațiile presei;

- condițiile în care se desfășoară activitatea;

- gradul de satisfacere a angajaților.

13

II MODELUL CONAN-HOLDER DE ANALIZĂ A RISCULUI DE FALIMENT

În evaluarea furnizorilor este deosebit de importantă aprecierea riscului de faliment al acestora.

Există mai multe modele pentru a aprecia riscul de faliment, dar care necesită o serie de date

contabile care nu sunt accesibile celor din exteriorul întreprinderii.

Modelul Conan – Holder dezvoltat de cei doi autori se încadrează în metodele testate statistic.

Se aplică întreprinderilor industriale cu un număr între 10 și 500 de salariați. El se bazează pe un

eșantion de 95 de întreprinderi mici și mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment. Întreprinderile

analizate au fost grupate statistic și s-a determinat o funcție scor aplicabilă pentru întreprinderile

industriale, întreprinderile de construcții, întreprinderile de comerț en gros și cele de transport.

Modelul are la bază urmatoarea funcție:

Z = 0,24 * x1 + 0,22 * x2 + 0,16 * x3 − 0,87 * x4 − 0,1* x5

Valorile lui x1, x2, x3, x4, x5 se determină prin relațiile:

14

În cazul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui Z, astfel:

Valențele informaționale ale acestei metode nu trebuie supraestimate, deoarece analiza

discriminantă reduce informația de bază prin selectarea celor mai semnificative rate, pe care le

consideră contante în timp.

15

Concluzii

În concluzie, pot menționa faptul că acele consecințele negative ce apar odată cu falimentarea unei

întreprinderi vizează nu doar aceasta, ci și celelalte entități care se află în colaborare cu aceasta.

Identificarea factorilor care conduc la analiza riscurilor de faliment și la prevenirea acestora permit

întreprinderii implementarea unor strategii ce vor permite îmbunătățirea situației la timpul potrivit.

Modelele de diagnosticare a riscului de faliment elaborate pe baza analizei discriminante (cum este

modelul Conan-Holder) pot induce uşor în eroare, deoarece în primul rând, ele se bazează pe date

istorice. Chiar dacă la momentul elaborării lor aceste modele erau de o acurateţe rezonabilă,

acurateţea lor se diminuează pe măsura trecerii timpului dacă nu se iau măsuri de actualizare a

variabilelor considerate şi/sau de recalibrare a modelelor. Este plauzibil să considerăm că ratele

financiare considerate se pot schimba în timp, chiar în funcţie de piaţa pe care operează compania.

Este necesar ca băncile să (re)testeze cu o frecvenţă suficient de ridicată modelele discriminante şi

să efectueze actualizări periodice ale modelelor de risc utilizate în practică.

Întreprinderea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu complex, cu mult mai

multe variabile care influențează sănătatea sau slăbiciunea acesteia. De aceea, se recomandă

folosirea metodei în paralel cu metodele clasice de diagnosticare – analiza echilibrului financiar,

analiza rentabilității, analiza fluxurilor financiare etc. și în final, evaluarea riscului global al

întreprinderii.

16

Bibliografie

1. Gheorghe Carstea, Managementul achizițiilor publice, ASE, București, 2002.

2. Teodora Roman, Achiziții, Universitatea „A.I.Cuza”, Iași, 2011

3. Modele utilizate pentru analiza riscului de faliment,

http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Modele-utilizate-pentru-analiz58.php, (vizitat

01.12.2015)

4. Gheorghe Holt, Riscul de faliment – punct central în diagnosticul financiar-contabil,

Universitatea „Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2009

5. Ștefan Daniel Armeanu, Utilizarea tehnicilor de analiză cantitativă a datelor pentru

estimarea riscului de faliment al corporaţiilor, ASE București, 2008

17