CRESTEREA SI VALORIFICAREA

IEPURILOR DE CASA

INTRODUCERE Cresterea iepurilor de casa este o indeletnicire usoara, placuta si rentabila. Dintre animalele mici, alaturi de pasari, iepurii se preteaza la cea mai convenabila exploatare; se inmultesc repede, sunt putin pretentiosi la calitatea hranei si valorifica bine cele mai neansemnate furaje si resturi vegetale din gospodarie. Carnea iepurilor de casa este gustoasa, usor digerabila si de o apreciata valoare alimentara. Ea reprezinta o sursa ieftina de proteine animale. Sub acest aspect, iepurii de casa, la fel ca si pasarile pot contribui in mare masura la sporirea productiei de carne. Daca inainte iepurii se cresteau mai mult pentru blana si pentru par ( lana ), exploatarea lor pentru carne din ultimii ani marcheaza o noua etpa in dezvoltarea cuniculturii in tara noastra. Aceasta schimbare in directia exploatarii se datoreste solicitarilor rescande la export pentru apreciata carne a iepurilor de casa si ii stimuleaza pe crescatori sa dezvolte aceasta activitate gospodareasca. In prezent, cresterea iepurilor de casa da posibilitatea unei bune parti a populatiei de la sate si din suburbiile oraselor sa-si sporeasca veniturile prin valorificarea acestei resurse. Cei mai multi din micii crescatori de la orase consuma carnea iepurilor de casa, in timp ce populatia satelor prefera sa o valorifice, in cea mai mare parte, prin unitatile cooperatiei de consum. Pe de alta parte, unitatile socialiste ( C.A.P., Iravicoop, etc. ) contribuie la dezvoltarea cuniculturii prin difuzarea de material de prasila la crescatori si totodata furnizeaza iepuri ca material biologic pentru diferite experiente stiintifice.

Lucrarea de fata, prin continutul ei practic se adreseaza deopotriva amatorilor si crescatrilor de iepuri, cat si tehnicienilor din unitatile socialiste. Si pentru unii si pentru ceilalti, intelegerea stiintifica a problemelor expuse este usurata de o serie de date si experimente practice, lamuritoare. Ele se refera la cunoasterea cat mai exacta a insusirilor biologie si productive ale raselor, la cazarea si intretinerea iepurilor in adaposturi spatioase si igienice, la inmultirea, ingrijirea si furajarea iepurilor pe varste si diferite stari fiziologice, la prevenirea si combaterea bolilor. In sfarsit, cadrul lucrarii estre completat cu o serie de sfaturi si indrumari tehnice utile crescatorilor in desfasurarea unei bune activitati cunicule.

1. CONSIDERATII BIOLOGICE Pozitia biologica a iepurilor Sub aspect taxonomic, adica a sistematicii anumalelor dupa asemanari si deosebiri, grad de inrudire, perfectiune, etc. Iepurii pot fi cuprinsi in urmatoarea clasificare: CLASA MAMIFERE ( Mamali ). Vertebrate homeoterm ( cu temperatura constanta ), corpul acoperit cu par, nasc puii vii, pe care ii alapteaza ORDINUL ROZATOARELOR ( Rodentia ) Animale cu dentitia adaptata pestru ros, in raport cu regimul de hrana vegetarian ( radacini, graunte, fructe ). SUBORDINUL duplicidentata ( Logmorpha ). Rozatoare cu doua perechi de incisivi pe maxilarul superior ( fiecare incisiv mare este dublat de un incisiv mic, situat in spate ); numarul, pozitia pe maxilare, categoria si ordinea dintilor ( incisivi, canini, premolari si molari ) se exprima prin formula: 20338 x 2 = 28 10236 x 2 FAMILIA LEPORIDE. Cuprinde iepurii salbatici si iepurii domestici ( de casa ) caracterizati prin urechi mari, coada sura si membrele posterioare mai mlungi decat cele anterioare.

2. GEN. SPECIE. VARIETATE LEPUS CUNICULUS – iepurele salbatic de vizuina sau de padure – raspandit indeosebi in sud-estul Europei, iar la noi in tara mai ales in zona pecarpatica ( dealuri si coline ). Acesta este stramosul salbatic al iepurelui de casa sau domestic ( Oryctolagus cuniculus, sinonim cu Lepus cuniculus domesticus ). Unele rase de iepuri au si alta origine indeosebi asiatica. LEPUS TIMIDUS ( EUROPEUS ) - iepurele salbatic de camp, raspandit in toata Europa ( cu exceptia partii nordice ). LEPUS VARRONIS – subspecie a iepurelui salbatic din muntii Alpi, care s-a refugiat pana in nordul Europei ( vara culoare cenusiu – ruginie, iar iarna alba, cu varful urechilor negre in tot timpul anului ). LEPUS VARIABILIS – varietate a subspeciei precenedente, cu blana alba; este o forma caracteristica a iepurilor din regiunile arctice ORIGINEA SI DOMESTICIREA IEPURILOR IEPURELE DE CASA ( Oryctolagus cuniculus ) - are ca stramos iepurele de vizuina sau de padure ( Lepus cuniculus ) cunoscut in Franta sub numele de „Lapin de Garenne”. Intre principalele specii de iepuri salbatici – de camp ( Lepus timidus ) si de padure ( Lepus cuniculus ) - exista diferente anatomo-fiziologice care duc la deosebiri profunde intre acestia. IEPURELE SALBATIC DE PADURE este mic ( 2-3 kg. ) si zvlet. Lungimea corpului ajunge la 40 cm. capul scurt, nu depaseste lungimea urechilor ( 5-6 cm ). Blana este de culoare cenusie, cu nuante ruginii-galbui mai inchise pe piept, gat si cap si mai deschise pe spinare si exteriorul picioarelor. Fibrele de par, in lungul lor, au inele de culoare neagra, galbena, cafenie sau albastra. Pintecele este alb-murdar, culoare ce se continua pana spre interiorul picioarelor. Coada este neagra spre varf si alba la partea de jos in totalitatea lui, acest „colorit ruginiu” este specific tuturor iepurilor salbatici.

Iepurele de padure traiest singuratic pe terenurile cu diferite culturi, preferand padurile mici, inconjurate sau intrerupte de terenurile agricole, campii, livezi, gradini. Primavara ramane mai to timpul in semanaturi, vara si-o petree prin tufisuri, toamna prin desisul padurilor, de unde iarna coboara spre livezile si gradinile din apropierea satelor. Traieste de obicei prin locuri deluroase cu tufisuri bune de ascunzisuri, unde isi sapa vizuini pentru culcusul puilor. Ziua sta mai mult ascuns, iar in timpul noptii devine activ, iesind sa-si caute hrana sau sa se adape la sipotul paraielor. Stramosii iepurilor de casa ajung la maturitate sexuala la varsta de 4-6 luni; iepuroaicele au gestatia de 28-32 zile si nasc de 5-8 ori pe an, cate 6-14 pui, fara par, cu pleoapele lipit pe care-i alapteaza timp de 4 saptamani. IEPURELE SALBATIC DE CAMP este mult mai raspandit decat iepurele de padure de care se deosebeste prin marima corpului ( 75 cm lungime, 4-6 kg greutate ), de circa 2 ori mai mare; urechile sunt cu mult mai lungi decat capul. Culoarea blanii este cenusie-roscata, cu pete inchise bine pronuntate, iar pantecele alb-murdar. Iepurile de camp nu-si sapa vizuini si nu are un culcus special pentru pui; iepuroaica la scurt timp dupa nastere isi paraseste cuibul. Ea ajunge la maturitate sexuala abia in aldoile an, iar gestatia este mai lunga decat la iepuriele de padure si anume de 44-52 zile. Iepuroaica naste numai de 3-4 ori pe an; puii au corpul acoperit cu puf si se nasc cu ochii deschisi, bine formati, insusire ce-i avantajeaza sa-si caute singuri hrana, dupa o scurta alaptare care nu dureaza mai mult de 10 zile. In general, iepurele salbatic prefera sa se apropie de centrele populate si de locurile cultivate, unde hrana ii poate fi asigurata. Extinderea suprafetelor cultivate ii ofera locuri bune pentru ascunzis si o hrana indestulatoare. Cu cat o regiune dispune de terenuri mai fertile si are o agricultura mai dezvoltata, cu atat este mai bogata in vanat marunt ( de aceea, iepurele este denumit „vanat mic de cultura” ). Pe de alta parte, intensificarea proceselor de productie agricola si indeosebi chimizarea agriculturii are si un aspect negativ asupra vanatului, mai ales cand este vorba de prafuirea culturilor cu mai cantitati de insecticide si fungicide, substante toxice pentru sanatatea si viata iepurelui. Iepurele de casa a fost domesticit, la inceput, in Spania, dupa cucerirea ei de catre romani, de unde s-a raspandit apoi in toata Europa. IEPURELE DE PADURE ( stramosul lui salbatic ) este larg raspandit si astazi in Europa apuseana, prin tarile mediteraneene, unde au existat pe timpuri centre importante pentru domesticire ( „leporaria” ). Spre deosebire de restul speciilor domestice ( taurine, porcine, cabaline, ovine ), care fiecare provine din mai multe specii sabatice, iepurii de casa si pasarile ( gainile, gastele, ratele, curcile ), au fost domesticie din cate o singura specie. Cele peste 100 de rase de iepuri de casa existente au fost create de om pe cale naturala ( prin domesticirea iepurelui salbatic de padure ), fie pe ai artificiale, selctie, incrucisari, hrana, etc. Multa vreme s-a crezut ca iepurele de casa provine din iepurele de camp si nu din cel de padure. Cercetarile stiintifice au dovedit insa ca asa-numitii „leporizi” ( produsi rezultati din incrucisarea iepurelui de casa cu cel salbatic de padure ) nu au nimic in comun cu iepurele salbatic de camp, deoarece intre aceasta si cel domestic nu exista afectiune sexuala si cu atat mai putin posibilitatea de impreunare si fecundare. Domesticirea iepurelui s-a facut si se face astazi destul de usor, mai ales ca sunt cunoscute cazuri cand iepurele de padure s-a domesticit singur, fiind atras de semenii lui din crescatorii, convietuind cu ei si chiar imperechindu-se. Asemenea cazuri se petrec indeosebi in tarcuri de crestere a iepurilor in semicaptivitate, metida ce se practica mai ales pe pasunile din golurile de padure. Tot asa de usor se poate intampla si procesul invers, adica de salbaticire a iepurelui casa. In aceasta privinta, un exemplu concludent ni-l ofera cele petrecute in Australia, continent in care n-au existat iepuri si unde popularea cu iepuri de casa s-a facut abia in scolul trecut. Datorita conditiilor naturale favorabile, iepurii de casa s-au inmultit in scurt timp atat de mult, incat au ajuns sa se salbaticeasca si sa devina in cele din urma o adevarata calamitate pentru continentul australian.

EXTERIORUL SI CONSTITUTIA IEPURILOR DE CASA Exteriorul se refera atat la analiza corpului in ansamblul lui, cat si la conturul partilor si regiunilor corporale luate separat in vederea aprecierii valorii productive a iepuilor, a varstei, sanatatii, integritatii si conformatiei lor legat de tipul rasei din care fac parte. Aprecierea se face dupa anumite criterii: sanatate, constitutie, temperament, varsta, regiuni corporale si blana. SANATATEA Un iepure este sanatos atunci cand toate procesele vitale ( respiratie, digestie, viata sexuala, etc. ) sunt normale. El este atent la cel mai mic zgomot, prin miscara urechilor; are o privire vioaie, miscari sprintene si la deschiderea adapostului, desi sta culcat, se scoala imediat si priveste atent. Iepurele bolnav, dimportiva, prezinta o stare generala proasta; privire trista, respiratie greoaie, parul zbarlit, pielea tare, uscata si lipsita de elasticitate, musculatura moale, mobilitate redusa, nu ar epofta de mancare, etc. CONFORMATIA SI CONSTITUTIA Conturul regiunilor corporale, la un loc, arata conformatia animalului. Daca nu intotdeauna caracterele exterioare influenteaza insusirile productive, totusi iepurii cu defecte de conformatie, care se transmit la urmasi, nu sunt buni pentru prasila. De cele mai multe ori, iepurii cu defecte de conformatie sunt plapanzi, putin rezistenti la boli si au o constitutie debila. Prin constitutia unui animal se intelege ansamblul de insusiri morfologice si fiziologice care exteriorizeaza o anumita conformatie corporala, conditionata de structura si functionarea organelor interne, de ereditate si conditiile de mediu – legte de tipul de productivitate. In general constitutia iepurilor de casa este fina ( la rasele mijlocii si mici ) si robusta ( indeosebi la rasele mari – de carne ). Iepurii cu constitutie fina se caracterizeaza printr-un corp lung si musculos, osatura subtire, piele si par fin, moale la pipait, picioare bine proportionate si rezistente; ei sunt precoci, valorifica bine hrana, ajung mai repede la maturitate si sunt prolifici. Constitutia robusta este tipica iepurilor din rasele mari de carne. Acestia sunt vigurosi, cu o conformatie buna ( corp lung, dar mai ales indesat si bine imbracat in muschi ), schelet bine dezvoltat, picioare musculoase si puternice, avand predispozitie la ingrasare ( consuma si asimileaza bine hrana ) si fiind bine adaptati la conditiile de mediu. Iepurii cu constitutie debila prezinta semne de degenerare, ca rezultat al consagvinitatii si conditiile necorespunzatoare de intretinere: capul si indeosebi fata se alungesc si se stramteaza, poelea se subtiaza si isi pierde elasticitatea, musculatura este redusa, parul este rar si lipsit de luciu; ei nu folosesc bine hrana, nu sunt rezistenti la intemperii si la boli, iar femelele deseori raman sterile, etc. Asemenea animale vor fi eliminate de la reproductie. TEMPERAMENTUL prin care se intelege modul cum organismul reactioneaza fata de un excitant din mediul inconjurator contribuie in mod direct la productivitatea iepurilor, el oglindeste ansamblul armoniei functiunilor nervoase si endocrine din organism. Temperamentul pozitiv este caracteristic iepurilor vioi, cu constitutie fina si robusta, iar cel negativ, iepurilor limfatici si debili. Spre deosebire de temperament, caracterul este rezultatul modului de crestere si al tratamentului aplicat ( iepurele bruscat si speriat devine rau, iar cel bine ingrijit, ferit de zgomot si tratat cu blandete, capata un caracter bun ).

DETERMINAREA VARSTEI. Nu este tocmai usor sa se determine varsta iepurilor. Totusi, metodele

aratate mai jos, cuprind informatii pretioase, mai ales la procurarea reproducatorilor si la achizitia unor iepuri de calitate. – Se incearca cu unghia mare articulatia genunchiului. Cand capetele celor doua oase ale artculatiei sunt foarte apropiate, incat nu se simte nici un gol intre ele, se poate preciza ca iepurele este batran; dimpotriva, daca intre cele doua oase se percepe un spatiu, cu atat mai tanar va fi iepurele, cu cat acest spatiu va fi mai mare. – Examinarea dintilor si a unghiilor constituie un alt mijloc de apreciere a varstei. Iepurii varstnici au incisivii mai negri, lungi si mai drepti decat cei tineri. Daca unghiile labelor din fata nu depasesc parul, iepurele nu are inca un an, iar daca unghiile sunt mai lungi, varsta poate depasi 12 luni. La inceputul anului al doilea, unghiile incep sa se incovoaie, sunt mai boante si devin mai groase. Dar cum unghiile pot fi taiate, aprecierea nu se va face dupa lungime, ci dupa grosime. Regiunile corporale. Pentru studiul exteriorului vom imparti corpul iepurelui in patru unitati morfologice: cap, gat, trunchi si membre. La fiecare din acestea vor analiza regiunile mai importante ( ca forma, marime, delimitare, profil, etc. ) CAPUL la mascul este mai mare si mai grosolan decat la femela. Fruntea poate fi lata sau ovala. Nasul prezinta un profil drept sau este berbecat ( bombat ). Ochii sunt mari, luciosi si bine deschisi ( culoarea lor variaza dupa rasa si blana ). Urechile se apreciaza dupa lungime, latime, grosime si directie ( purtate in sus in forma de V, cu deschiderea pavilionului in afara sau lasate in jos. GATUL este scurt si gros. La unele rase si indeosebi la iepurii varstinici, se formeaza 1-2 indoituri sau cutate ale pielii, mai mult sau mai putin pronuntate ( „slabe” sau „cravate” ). TRUNCHIUL este lung, cilindric, mai mult sau mai putin indesate. Spinarea si salele sunt lungi si largi; linia spinarii ( dorsala ) este usor bombata din fata spre spate, formand un arc larg deschis. Toracele este larg, adine si lung, iar pieptul plin si musculos. Abdomenul trebuie sa fie voluminos si moale, iar crupa larga, carnoasa si bine dezvoltata; coada dreapta si purtata in sus. MAMELELE, in numar de 8 ( rareori de 10 ) sunt dispuse de doua randuri. Organele genitale sunt mai greu de deosebit la tineret ( distanta intre orificiul genital si anus este mai mica la femela ). MEMBRELE. Cele din fata sunt scurte si terminate cu 5 degete, iar cele din spate mai lungi si terminate cu 4 degete; ele servesc la sprijinirea si deplasarea corpului. Membrele trebuie sa fie puternice si cu pozitie deschisa; degetele se termina cu unghii ( ghiare ) de culoarea blanii. BLANA IEPURILOR este formata din mai multe categorii de fibre ( par ), de lungimi si directii diferite:.. perii senzitivi ( fire lungi, drepte, groase si aspre ) cresc deasupra ochilor, pe buze si obraz; jarul ( fire lungi de 25-30 cm drepte, groase si aspre ) acopera puful si-i da directia ( formeaza „spicul” blanii ); puful ( fire moi de 10-25 cm, subtiri, elastice si ondulate ), reste din abundenta si formeaza partea pufoasa a blanii ( creste in smocuri si constituie stratul de protectie termica al corpului ); jarul spumos este format din fire de 20-30 cm care fac trecerea de la puf la jar ( fire mici si ondulate spre varf, groase si scurte la baza ). Rasele de iepuri, la care jarul acopera puful au o blana de slaba calitate, asemanatoare cu cea a iepurilor salbatici. La rasele cu blana superioara, parul este scurt, iar jarul nu depaseste nivelul pufului. Culoarea blanii difera dupa rasele de iepuri: culoarea salbatica sau cenusie-roscata ( ruginie ) este data de firele cenusii, galben-brune la mijloc si negre la varf; culoarea argintie este formata din amestecul firelor albe, negre si albastre – repartizate uniform; culoarea chinchila ( sinsila ) este alcatuita din puf de culoare cenusie ( fondul blanii ) si din jar, care la baza este alb si la varf negru, astfel ca in totalitate aspectul este plumbul de diferite nuante.

PRINCIPALELE RASE DE IEPURI

Rasele iepurilor de casa sunt destul de multe ( peste 100 ), insa numarul celor cu adevarat economice este destul de redus. La alegerea rasei potrivite ne putem orienta dupa urmatoarele criterii:

- Dupa productie: rase de carne, rase de blana, rase mixte ( carne si blana ), rase de lana si rase de ornament sau de sport - Dupa greutate: rase mari ( uriase ), rase mijlocii si rase mici. - Dupa insusirile blanii: rase cu par obisnuit ( puf si jar ), rase cu par scurt si rase cu par lung ( de exemplu lana iepurelui de

Angora ). In cele ce urmeaza se descriu pe scurt numai rasele de iepuri mai importante, grupate dupa greutate si productia lor principala, care se cresc mai mult si au o insemnatate mai mare pentru tara noastra. Intrucat obiectul principal al cresterii iepurilor il constituie carnea, la prezentarea raselor cupa criteriul greutatii se va da o mai mare importanta raselor mari si mijlocii; asupra raselor mici se va insista mai putin, in afara de cele cu blani valoroase si cu par lung ( iepurele de Angora). Caracterele morfo-productive ale raselor respective sunt date dupa standardul din tara de origine.

RASE MARI Uriasul belgian sau Uriasul de Flandra ( Geant des Mandres – Fr; Belgischer Riese – Germ., Flemish Giant,

Engl. Gigante di Flandra – It. ) este o rasa de carne larg raspandita in tara noastra.

Aspect general: iepure mare, carnos, lung de 60-70 cm, uneori pana la 90-100 cm si chiar mai lung. Greutatea: la mascul 6-7,5 kg. si la femela 7-9,5 kg. Capul: puternic, viguros, la mascul mai mult rotund decat lung si la femela putin alungit si mai fin. Ochii: mari, de culoare inchisa si cu expresie blanda Urechile: mari ( lungi de 16-18 cm. si late de 4-6 cm.), nu prea deschise, cu varfurile rotunjite ca o lingura, mobile si tinute in forma de V – spre fata. Gatul: bine legat, relativ scurt si gros; salba aproape inexistenta la mascul si de forma foarte regulata, plata, usor dezvoltata la femela, intinzandu-se pe picioarele din fata ( cand sta culcat ). Corpul: pieptul larg, linia spinarii dreapta sau putin lasata si bine dezvoltata; perimetrul toracic de 36-46 cm. crupa rotunjita si lata de 7-9 cm. Picioarele: musculoase si robuste, cele din fata drepte si puternice. Unghiile: brune, negricioase sau albe ( dupa varietate ). Coada lunga si dreapta. Blana: este cenusiu-ruginie ( culoarea iepurelui salbatic ), cu puful cenusiu, parul neted si relativ scurt, are aspect de blana deasa, matasoasa si cu luciu usor albastrui-metalic.

Insusiri productive: rasa viguroasa, rustica, rezistenta si prolifica ( 6-12 pui la o fatare ), care se creste usor, ajunge la maturitate sexuala la 10 luni ( varsta de reproductie ), creste repede, se ingrasa usor si da o carne delicioasa si putin fibroasa; la nastere, puii cantaresc 60-70 g. la o luna – 700 g. la 2 luni 1,5 kg, la 3 luni 2,4 kg, la 4 luni 3,5 kg, la 5 luni 4,5 kg, la 6 luni 5,2 kg, la 10 luni 6,5 – 7 kg. Se disting 6 varietati: gri-ruginie ( cea mai raspandita ), gri-inchis, neagra, albastra, alba si roscata 9 ultimele trei destul de rare ). In climat rece, iepurii au o crestere redusa si prolificitatea lor scade. Devieri de la standard: necorespunzator ca marime si greutate; cap berbecat, pete la ochi, urechile ascutite sau lasate jos, salba la femela prea dezvoltata si cu pliuri, ceafa si pieptul ingust, crupa cu denivelari, parul lung sau lanos, blana de nuanta galbuie.

Marele alb sau Uriasul de Termond ( Blanc de Termonde – Fr. ) este o varietate a Uriasului belgian, cu

care seamana si din care provine, numai ca este de talie si greutate mai mica. Este destul de raspandit in tara noastra.

Aspect general: iepure de talie mare, insa mult mai indesat si lung numai de 52-55 cm. Greutatea: 4-5 kg. Capul: la mascul rotunjit si mai prelung la femela. Ochii: de culoare roz ( pupila rubinie-inchis si irisul mai deschis ). Urechile: mari si puternice, prea putin deschise, cu varfurile rotunjite ( lungi de 16 cm. ) Gatul: la mascul fara salba si cu o dezvoltare usoara la femela. Corpul: voluminos si bine legat, cu spatele lat si carnos, perimetrul toracic de 36,40 cm, crupa usor rotunjita si larga ( 5,7 cm. ) Picioarele: puternice, cu pulpe musculoase si unghiile albe Coada: lunga Blana: este mare si alba, cu par des, scurt si matasos Insusiri productive: rasa rezistenta si destul de prolifica ( 6-7 pui la o fatare ); puii la nastere au 50-60 g, la 1 luna 600 g, la 12 luni 1,3 kg, la 3 luni 2,2 kg, la 4 luni 3,1 kg, la 5 luni 3,9 kg, si la 6 luni 4,5 kg; ajung la maturitate sexuala la 8-10 luni; blanitele albe sunt mult apreciate, indeosebi pentru imitarea herminei. Devieri de la standard: necorespunzator ca talie di greutate; spinarea inseuata, ochii lipsiti de pigmenti, urechile ascutite; spatele denivelat, parul lanos sau prea lung.

Berbecul francez ( Belier frangais – Fr., Fran – zosischer Widder – Germ., Lop French – Engl., Ariete francese

– It. ) denumit uneori si “Rouen”, provine din incrucisarea dintre rasele Normand si Berbecul englez. Este un iepure specializat pentru carne, putin rustic, cu o rezistenta scazuta la frig si putin raspandit in tara noastra. Sunt trei tipuri: englez, francez si german, dintre care primele doua rezulta din incrucisarea Berbecului englez u Uriasul belgian.

Aspect general: iepure de talie mare, caracterizat prin lungimea exagrata a urechilor sale blegi ( de 40 cm ) si conformatia particulara a corpului: partea anterioara scunda ( joasa ) si spatele ridicat, crupa inalta, lata si rotunjita. Greutate: minimum kg masculul si 6 kg femela ( maximum 9 – 12 kg. ). Capul: mare, berbecat si cu incretituri orbitale Ochii: mari, asortati la culoarea blanii, privirea vioaie Blana: gri-deschis, gri inchis, neagra, albastra, pestrita, cu parul de lungime mijlociel blanitele se aprceciaza pentru desimea parului. Insusiri productive: rasa precoce ( ajunge la maturitate sexuala la 7 – 10 luni ) si suficient de prolifica ( 5-7 pui la o fatare ). La nastere puii au 60-65 g, la 1 luna 670 g, la 2 luni 1,4 kg, la 3 luni 2,4 kg, la 4 luni 3,3 kg, la 5 luni 4 kg, la 6 luni 4,7 kg, iar la 10 luni 5,6 kg. Se ingrasa usor si are o carne de calitate superioara. Deviri de la standard: necorespunzator ca marime si greutate, capul alungit si cu incretituri orbitale putin accentuate, ochii prea mici, urechile mai scurte si putin blegi, labele tarcate cu negru la iepurii cu blana gri.

RASE MIJLOCII Chinchilla ( Chinchilla – Fr, Germ., Engl., Cin-cilla – It. ) este o rasa creata in Franta in anul 1910, prin

incrucisarea iepurelui de “Garenne”, Himalaia si Albastrul de Beveren. Alaturi de uriasul belgian, este rasa cea mai raspandita la noi in tara, desi ca origine apartine raselor mici ( 2 – 2,5 kg. ). Se creste mai mult tipul industrial de carne “Chinchilla mare” ( de 3 – 5 kg ), care provine din incrucisarea cu Uriasul belgian. Blanita sa aminteste de frumoasa culoare gri-cenusiu a unui mic rozator cu acelasi nume, originar din America de sud ( Anzii Cordilieri ) , animal cu blana pretioasa ( Chinchilla lanigera ).

Aspect general corpul alungit, zvelt si bine proportionat, amintind de forma iepurelui de padure ( de “Garenne” – Franta ), temperament nervos. Greutatea: 2 – 2,5 kg., la tipul mic si 3 – 5 kg., la tipul mare de carne. Capul: de marime potrivita Ochii: mai mult mici ( incercuiti cu par de culoare deschisa ). Urechile: mijlocii ( 14 – 16 cm. ), nu prea late si usor rotunjite la varf, putin inclinate spre spate ( tivite cu negru spre varf), putin inclinate spre spate ( tivite cu negru spre varf ) Gatul: nu prea puternic cu salba de marime mijlocie, admisa numai pentru femela. Corpul: cu forme scurte, dar fine si elegante Picioarele: proportionale in raport cu marimea iepurelui, cu unghiile brune Coada: mijlocie ( neagra, punctata cu alb spre varf si alba la partea de jos ),

Blana: are un par moale si des de 2 – 2,5 cm., jarul alb – negru, iar puful gri-albastrui ( culoarea blanitei cenusie – argintata cu nuante albastre ) , pe pantece alb-murdar, gatul de nuanta deschisa, flancurile mai putin deschise decat spatele, aunt apreciate exemplarele de culoare mai inchisa. Insusiri productive: rasa mixta ( pentru carne si blana ), precoce ( ajunge la maturitate la 7 luni ), prolifica ( 6-10 pui la o fatare ), care se creste usor si economic ( pe langa carne se obtine o blana de calitate ) La anstere puii de chinchilla mic cantaresc 45-50 g., la 2 luni 800-900 g., la 3 luni 1,4 kg., la 4 luni 2 kg., la 5 luni 2,5 kg., la 6 luni 3 kg., iar puii de chinchilla mare cantaresc la nastere 50-55 g., la 1 luna 630 g., la 2 luni 1, 250 kg., la 3 luni 1, 900 kg., la 4 luni 2,500 kg., la 5 luni 3,300 kg., la 6 luni 4,200 kg., la 10 luni 5 kg.

Argintiul francez ( Argente de Champagne – Fr., Franzosischer Silber – Germ., Champagne Silver –

Engl., Argentata di Champagne – It. ) este una din cele mai vechi rase, cunoscuta in Franta inca de la inceputul secolului al 18-lea. In tara noastra este putin raspandita si numai in cateva centre se creste in rasa curata.

Aspect general: talie mae, dar putin masiv Greutate: masculul 4-4,5 kg., femela 5 kg. Capul: puternic si alungit Ochii: brun inchis Urechile: groase, late, usor rotunjinte spre varf si tinute drept. ( 14 cm. ) Gatul: puternic si destul de scurt, cu salba mica insa numai la femela Corpul: alungit si nu prea masiv, cu spatele bine legat si usor arcuit, iar crupa rotunjita Picioarele: de lungime mijlocie, puternice si musculoase, cu unghiile negre Coada: mijlocie Blana: are parul semilung, fin, des si matasos, cu aspect argintiu, pe intregul corp, care se datoreste unui amestec uniform de peri albi, albastrui si negri ( jarul de un argintiu platinat si puful ca o pasla albastra-negricioasa ); un semn caracteristic il formeaza un mic smoc de peri albi ingramaditi in linie pe mijlocul capului, cam la nivelul ochilor ( dispus in sens invers ). Insusiri productive: rasa mica ( pentru carne si blana ), precoce ( ajunge la maturitate la 7-8 luni ), rezistenta si prolifica ( 6-8 pui la o fatare ), puii se nasc negri, argintarea incepand la 2 luni si terminandu-se la 5-6 luni; la nastere puii cantaresc 55 g., la 1 luna 500 g., la 2 luni 1 kg., la 4 luni 2,3 kg., la 6 luni 3,5 kg, blanita este de calitate superioara. Devieri de la standard: corpul prea scurt, capul neted, urechile inguste si ascutite, gatul subtire, picioarele pipernicite, unghii albe, parul lanos sau gros, culoarea blanitei fara omogenitate, cu aspect prea inchis ori prea deschis.

Albastrul vienez ( Bleu de Yienne – Fr., Blauer Wiener – Germ., Viena blue rabbit – Engl., Blu di

Vienna – It.) este o rasa creata in Austria ( 1890 ) prin incrucisarea intre un Urias belgian si un Argintiu. In tara noastra

Este mai raspandit decat Argintiul francez. Aspect general: in afara de marime, exteriorul aminteste de cel al Uriasului belgian, comportarea este insa mult mai vioaie Greutatea: 3,5 – 4 kg. Capul: mare, dar nu berbecat la mascul si mai ingust la femela Ochii: gri-albastri foarte inchis, privire vioaie Urechile: lungi si late, rotunjite la varf si drepte ( 14-15 cm ) Gatul: cu salba mica, insa numai la femela Corpul: mai mult cilindric, alungit ( 45-60 cm ) cu spatele mare si drept, crupa indesata si rotunjita. Picioarele: puternice ( robuste ), cu unghiile brune. Coada: mare Blana: are parul semilung subtire, dens si matasos; culoarea plumburie-albastra ( inchis ), uniforma pe tot corpul.

Albul vienez( Blanc de vienne – Fr., Weisser Wiener – Germ., Vienna white rabbit – Engl., Biancardi

Vienna – It. ) provine din incrucisarea raselor Olandeza cu Albastrul vienez. In tara noastra este mai putin raspandit decat albastrul vienez. Are greutatea vie de 3-4 kg. Ochii sunt albastri, iar unghiile albe. Culoarea blanitei este alb-curat. Blanitele imita hermina.

Neo-Zeelandezul alb ( Neo-Zelandais blanc – Fr., Weisser Neuseelander – Germ., New-Zelandrabbit

– Engl., Bianca New-Zeland – It ) este o rasa alba buna producatoare de carne care concureaza celelalte rase mijlocii. In tara noastra s-a introdus din anul 1962 si se bucura de o larga raspandire.

Aspectul general: corpul de lungime mijlocie ( 4-50 cm. ) cu flancurile carnoase si spetele bine dezvoltate. Greutatea: 4,5 kg., la masculul adult si 5,5 kg., la femela Capul: cu o curbura usoara intre ochi si nas Ochii: stralucitori de culoare roz Urechile: de marime mijlocie ( 15-16 cm. ) rotunjite spre varf si tinute drept Picioarele: puternice, cu unghiile albe Coada: dreapta, de marime mijlocie Blana: este cu culoare alba ( curat ), cu par des. Devieri de la standard: forme alungite ( putin masive ), blana cu par scurt, fin si de suprafata.

RASE MICI Sunt iepuri cu greutate corporala redusa ( 1,5 – 3,5 kg., ) a caror productie principala o constituie blana lor de calitate si parul ( lana de angora ) sau servesc ca animale de experienta in laboratoare. Rasa Alaska.

Cunoscuta si sub denumirea de “rasa neagra ruseasca”, este un iepure mic si indesat ( 2-3 kg. ) cu blana neagra ( seamna cu blana neagra a vulpii de alaska ). Ajunge la maturitate sexuala la 7-8 luni, produce 5-6 pui la o fatare si este destul de rezistent. Rasa Havana

Are forme elegante si osatura fina; cantareste 2 – 2,5 kg., la varsta de 8-12 luni. Blana are culoare bruna-inchis ( jarul castaniu, iar puful albastru pe spate si cafeniu pe pantece ).

Rasa Olandeza

Are corpul mic si indesat si nu cantareste mai mult de 2,5 kg. Blana este baltata si deci putin valoroasa; partea anterioara a corpului este alba, cu exceptia urechilor si a capului care sunt negre; jumatatea posterioara este neagra si picioarele albe ( mansete ). Se apreciaza pentru carnea gustoasa si ca animal de experiente. Femelele sunt bune mame pentru iepurasi, in care scop se folosesc ca doici la rasele prolifice. Rasa Himalaia ( ruseasca )

Are corpul lunguet, capul mare si urechile scurte. Greutatea corporala este de 2 – 2,5 kg. Blanita este de culoare alba, in afara de urechi, bot, labe si coada, care sunt negre. La nastere puii sunt albi si apoi devin fumurii. Se foloseste ca animal pentru experiente de laborator.

Rasa hermelina ( rasa poloneza )

Se caracterizeaza prin animale mici, cu greutatea vie de 1,5 – 2 kg. urechile sunt scurte ( 6-9 cm ) si ochii rosii. Blana este alba, cu par scurt si matasos, mult apreciata pentru imitarea herminei. Rasa Rex ( rasa franceza )

De talie ceva mai mare ( ajunge la 3 – 3,5 kg.,), este renumita prin blana sa de calitate ( fara jar, cu puful drept, des, matasos, uniform, cu aspect de catifea, avand o lungime de minimum 15 mm ). Este un iepure gingas si se creste mai mult in apusul Europei. Cea mai veche rasa si apreciata prin calitatile blanii este Castor-rexul ( cu blana bruna ). Rasa Angora este singura rasa crescuta pentru parul ei.

Pana la dezvoltarea industriei fibrelor sintetice, iepurele de Angora era destul de raspandit si pretuit pentru lana sa de calitate superioara ( fina, matasoasa, calduroasa ), folosita in industria textila si tricotaje, de

fetru etc. Se pare insa ca fibrele artificiale nu pot inlocui in totalitate calitatile normale ale lanurilor si pe piata tarilor apusene se face din nou simtita nevoia productiei de lana Angora.

Este un iepure nu prea mare ( 3-3,5 kg.), producator de par lanos, care se tunde. Ajunge la maturitatea sexuala la 1 an si produce 5-6 pui la o fatare ( la nastere puii cantaresc 40-45 g. la 1 luna 500g., la 2 luni 850 g., la 4 luni 1,9 kg., la 6 luni 2,5 kg., iar la 10 luni 3 kg. ). Parul este lung lanos ( 10-30 cm ), cu o productie anuala de 200-300 g la mascul si de 300-400 g la femela. Culoarea cea mai apreciata este cea alba; in cadrul rasei sunt iepuri cu blana de diferite culori: neagra, albastru-inchis, bruna-havan, dar cresterea acestora este mai putin raspandita.

INTRETINEREA IEPURILOR In practica cresterii iepurilor de casa se aplica diferite sisteme de intretinere, in functie de conditiile naturale si economice, precum si de gradul de dezvoltare al crescatoriei respective. Sisteme de intretinere Sunt trei sisteme principale de intretinere: in captivitate, libertate si semi-captivitate ( mixt ). Dupa modul de organizare si de intensificare a proceselor de productie se deosebesc trei forme de exploatare: intensiva, extensiva si semi-intensiva, fiecare corespundzand sistemelor respective de intretinere.

Intretinerea iepurilor in captivitate. Acest sistem se practica in adaposturi cu boxe individuale pentru iepurii de reproductie ( matca ) si in boxe comune pentru tineret in cadrul acestui sistem de exploatare intensiva, doua tipuri sunt mai caracteristice: tipul industrial si tipul combinat. Tipul industrial ( specializat in productia de carne ) este organizat in unitati de profil cunicul asemanatoare combinatelor avicole, intretinerea iepurilor facandu-se in tot timpul anului in hale mari si luminoase ( in baterii lungi de 25-30 m ) cu boxe dispuse in trei etaje si grupate pe procese de productie: pentru iepurii de reproductie, maternitati, cresterea tineretului, ingrasatorii, izolatoare-carantina. Cresterea tineretului este completata cu intretinerea acestuia in padocuri speciale, amenajate in interiorul halei ( cu podea din plasa ). Acest tip corespunde cu forma cea mai perfectionata de intensificare a proceselor tehnice de productie. In tara noastra sunt in curs de proiectare in cadrul Centrocoop doua asemena cunicule de tip industrial, fiecare cu un efectiv de 500 de iepuri – matca. Cresterea tineretului este adaptata la intretinerea in padocuri ( spatii delimitate cu plasa de sarma ), atat in aer liber, cat si in hale speciale. Tipul combinat

Se practica indeosebi in centrele cu suprafete de teren limitat ( suburbiile oraselor ), cand intretinerea iepurilor se face numai in captivitate ( in boxe ) si in scopuri diferite ( iepuri de carne pentru gospodarie personala, iepuri Angora pentru valorificarea lanii, iepuri din rase mici de sport sau de ornament ); vara micile adaposturi, cu mai multe boxe, se amplaseaza in locuri deschise ( curte, gradina ), iar in timpul iernii sub diferite soproane, magazii, etc. Intretinerea iepurilor in captivitate ( in boxe ) permite o mai buna organizare a lucrarilor de ameliorare a raselor de iepuri in centre speciale de selectie si aplicarea sistematica a masurilor sanitar-veterinare.

Intretinerea iepurilor in libertate: Dupa acest sistem iepurii traiesc si se inmultesc in plina libertate, pe terenuri imprejmuite, pe care se fac transee cu scopul de a li se usura saparea de vizuini pentru fatare. Vara, ei nu primesc nici un fel de hrana suplimentara, iar toamna sunt prinsi cu ajutorul unor capcate hranitoare si sacrificati, ce exeptia reproducatorilor ( efectivul-matca ), care se intretin iarna in adaposturi speciale. In opozitie cu forma de exploatare intensiva a iepurilor in captivitate, intretinerea in libertate

constituie o forma extensiva, destul de primitiva, in care se ivesc o serie de neajunsuri in aplicarea metodelor rationale de crestere ( alegerea si potrivirea perechilor, planificarea montei si a fatarilor, dezvoltarea uniforma a tineretului, etc. ). In schimb, intretinerea iepurilor in libertate prezinta unele avantaje: nu necesita constructii speciale, se foloseste mai putina munca, furajarea iepurilor este ieftina, tineretul se dezvolta bine in conditii naturale, etc. Asa se explica faptul, ca la noi si azi intalnim in multe parti din Transilvania asemenea sisteme rustice de intretinere a iepurilor practice uneori cu bune rezultate in productie de unii crescatori particulari. Deseori se recurge la intretinerea libera a iepurilor prin curti, soproane si grajduri, fapt ce duce la compromisuri ( iepurii isi sapa tunele pe sub pamant, evadeaza si de ce mai multe ori sfarsesc sub coltii pradatorilor: caini, pisici, etc. ) In Franta se practica cu succes cresterea iepurilor in “garene”, adica in libertate, pe terenuri situate in mijlocul unei plantatii ( goluri de padure ). Garenele sunt imprejmuite si se amenajeaza pe terenuri parasite, acoperite cu tufisuri sau cu arbusti mici si rari, in regiunile de coline, cu sol uscat, de preferinta argilo-nisipos sau calcalor. Parcelele pentru garene se delimiteaza, socotind 20 iepuroaice cu 3-4 iepuroi la o suprafata de 1 ha cand masa verde este redusa si 60 iepuroaice cu 8-9 iepuroi in conditiile unei bune pasuni. Imprejmuirea garenei se face cu gard din plasa de sarma inalt de 1,20 m si ingropat in pamant 30 cm. Prinderea iepurilor in garene se face cu o deschidere circulara prin care intra iepurii. Intretinerea iepurilor in semi-captivitate. In practica acestui sistem se folosesc adaposturi cu boxe individuale iepurilor, ca si in organizarea de crescatorii sistematice in unitatile agricole socialiste. El inlatura unele neajunsuri ale sistemului de intretinere in captivitate ( limitarea miscarilor iepurilor, lumina insuficienta, etc. ) si ale sistemului in libertate ( dificultatea observatiilor individuale, tinere unei evidente zootehnice, alegerea si potrivirea perechilor pentru reproducere, precum si aplicarea riguroasa a masurilor sanitar-veterinare si combaterea daunatorilor ). Aceasta forma de exploatare semi-intensiva gaseste o larga utilizare si in crescatoriile personale, unde deseori incepatorii ssau amatorii folosesc asa zisul “sistem combinat”, adica in fata unui mic adapost de cateva boxe, desinat iepurilor-matca, se amenajeaza un mic padoc pentru tineret.

Organizarea crescatoriilor mari de iepuri din unitatile socialiste dupa sistemul garenelor limitat numai pentru tineretul separat pe sexe si combinat cu intretinerea iepurilo-matca in semi-captivitate ( boxe si padocuri ) constituie forma cea mai economica pentru conditiile din tara noastra.

Adapostirea iepurilor Adaposturile in care se face cazarea iepurilor trebuie sa fie corespunzatoare atat din punct de vedere

biologic datorita sensibilitatii acestor animale fata de curenti, umezeala, actiunea puternica a soarelui, zgomote, prezenta altor animale, terenuri infectate si infestate, etc. ), cat si economic. De aceea, la infiintarea crescatoriilor de iepuri sistematice este necesar sa se tina seama de conditiile pedo-climatice ale locului respectiv, de amplasarea si orientarea adaposturilor, precum si de materialele de constructie folosite.

Conditii de ordin pedo-climatic. Se va urmari, pe cat posibil, ca reteaua de dezvoltare a crescatoriilor

sa corespunda cu aria de raspandire specifica a iepurelui salbatic de padure sau de vizuina: zone cuprinse indeosebi de-a lungul Carpatilor si podisurilor cu altitudini intre 400 – 1000 m. Sunt preferate platourile adapostite, semiaride, cu podzol sau sol brun-roscat de padure, masive defoioase, desisuri de stejaris, salcami, tufisuri de paducel, macesi etc., cu o bogata si variata flora spontana. Sunt contraindicate locurile reci si umede din zona coniferelor, ca si stepa arida si expusa vanturilor de la ses.

Se prefera ca amplasarea crescatoriei sa se faca pe terenuri ridicate ( platouri adapostite ), fara panta de scurgere a apelor spre adaposturi, uscate ( fara panza de apa freatica la suprafata ) si imprejmuite, pe cat posibil, de vegetatie arborescenta sau tufisuri masive.

Amplasarea si orientarea adaposturilor. Sunt indicate terenurile izolate de centrele populate, de fermele zootehnice si de locurile infectate ( depozite de gunoaie ), ferite de zgomotul mijloacelor de transport, de prezenta oricaror animale. La orientarea fatadei adapostului, trebuie sa se tina seama de directia vanturilor dominante si in special de crivat, dadu-i o expunere spre sud-esti in felul acesta. Crivatul va bate in spatele adaposturilor si nu va permite sa patrunda curentii in boxele iepurilor. Totodata, aceasta orientare ofera lumina si soare, care sterilizeaza atmosfera ( omoara microbii ) si prin uscarea aerului creeaza conditii nefavorabile dezvoltarii oualor de paraziti. Pentru ca iepurii sa fie feriti de actiunea directa a soarelui ( arsita ) este indicat ca in preajma adaposturilor sa se planteze salcami sau alti arbori corespunzator ( pentru umba si consumul frunzisului ).

CONSTRUCTIA ADAPOSTURILOR

In crescatoriile mari de tip industrial, iepurii se cresc in baterii cu boxe individuale si in padocuri speciale cu podea din plasa de sarma, toate adaposturile in hale mari si luminoase, construite din panouri prefabricate si pavate cu zgura bituminata. In crescatoriile sistematice, adaposturile pentru iepuri sunt mobile vara se amplaseaza in gradini sau in livezi ( la umbra si aproape de masa verde furajera ) si iarna sub soproane remize. Uneori ele pot fi fixe, in care caz vara adaposturile sunt prevazute cu streasina pentru umbra si iarna cu paravane protectoare. Adaposturile pentru iepuri sunt formate din mai multe boxe ( 6 – 9 – 12 ), instalate pe doua sau trei etaje. CONDITIILE UNUI BUN ADAPOST In general, adaposturile trebuie sa fie economice si igienice favorizand dezvoltarea normala si sanatoasa a iepurilor. De aceea, ele trebuie sa indeplineasca unele conditii minime si anume: Sa fie ieftine si durabile, construite din materiale corespunzatoare ( vara sa fie racoroase si iarna calduroase ), sa fie luminoase, aerisite, lipsite de curenti si umiditate, sa permita supravegherea iepurilor si distribuirea hranei cu usurinta si sa nu fie accesibile animalelor daunatoare si sobolanilor; boxele sa fie incapatoare, cu pereti netezi si podea din gratare, care permit curatenia si dezinfectarea. Materialul care preteaza cel mai bine ramane tot lemnul, care reuneste aproape toate avantajele. Durata lui de folosinta se poate mari prin impregnarea cu carbo-lineum, care constituie totodata si un strat protector impotriva parazitilor. Pentru adaposturile fixe, in lipsa de cherestea se poate folosi impletitura din nuiele, tencuiala cu lut si chirpiciul sau paianta; adaposturile din caramida si din beton sunt prea umede si racoroase, in centrele sau in statiunile de selectie se folosesc boxe speciale ( metalice ) instalate in incaperi spatioase si igienice ( iarna sunt incalzite ). Dimensiunile boxelor variaza dupa marimea raselor respective de iepuri.

Dimensiuni Pentru iepuri din rase

mari mijlocii mici

Lungime ( fatada ), cm., Latime ( profunzime ), cm., Inaltime, cm.

100 – 120 70 – 90, 50 – 60

90 – 100 60 – 80 45 – 55

80 – 90 50 – 70 45 – 50

Intr-o boxa cu asemenea dimensiunie pot intretine:

- Iepure adult 2 – 3 iepurasi intarcati ( de doua luni ) si iepuri de patru luni. Pentru intretinerea tineretului se construiesc boxe speciale de aceeasi inaltime si latime, insa mult mai lungi, sau se folosesc boxele obisnuite, al caror spatiu se poate dubla prin scoaterea peretelui despartitor, care este demontabi.

AMENAJAREA BOXELOR

Usa se face dintr-o rama de lemn pe care se prinde o plasa de sarma galvanizata ( groasa de 1 – 1,5

mm, cu ochiurile de 3 - 4 cm. ), ca sa permita o buna luminozitate in interiorul boxei. Podeaua trebuie astfel facuta, incat sa permita scurgerea urinei si caderea fecalelor. La adaposturile simple ( cu un singur rand de boxe ), podeaua este formata dintr-un gratar din plasa de sarma ( groasa de 2 mm, cu ochiuri de 1,5 cm. ) sau din sipci de fag ori de stejar ( impregnate cu gudron ), distantate la 1 cm. Gratarul este mobil, putandu-se scoate din boxa pentru curatenie. In cazul cand boxele sunt etajate, sub podeaua fiecarei boxe se instaleaza o tava din tabla cu o inclinare de 10 cm, prevazuta pla partea exterioara cu un mic canal pentru colectarea si scurgerea urinei. Pe aceasta tabla, vopsita cu carbolineum sau cu un strat subtire de creolina, odata cu urina se colecteaza si fecalele ce cad prin gratarul situat deasupra, ea este mobila si poate fi scoasa si curatata cu o maturica.

Echipamentul sau utilajul auxiliar dintr-o boxa se compune din: gratarul pentru nutret ( furajator ), vase sau jgheaburi pentru graunte ( hrana concentrata ) si apa, cutia sau culcusul pentru fatare.

Gratarul ( furajatorul ) serveste la administrarea fanului si masei verzi ( ierburilor ). Cand se instaleaza in interior, fixat pe unul din peretii laterali ai boxei (la o inaltime de 10 – 15 cm de la podea ), gratarul este indicat a se face din sarma groasa, galvanizata; lungimea lui este de 25 – 30 cm. Mult mai practic este ca aceasta sa fie exterior si incastrat sau fixat provizoriu, cu doua carlige metalice, in plasa de sarma a usii, furajele administrandu-se cu mai multa usurinta. Furajatorul se confectioneaza din scandura sau din placi fibrolemnoase, cu capac si gratar din sarma groasa, spre interiorul boxei.

Vasele ( jgheanurile ) pentru graunte si apa se confectioneaza din pamant ars sau din ciment; fiind grele, iepurele nu le poate rasturna. La tipul modern de boxe si indeosebi la cele mari, pentru tineret, grauntele si furajele concentrate se administreaza tot printr-un furajator exterior, insa mai mic si altul mai mare pentru fan si masa verde, iar apa intr-o sticla fixata de plasa cu capul in jos si avand un mic orificiu prin dop

Cutia pentru fatare ( culcusul ) se face din scandura de forma paralelipipedica ( 50/30/30 cm. ), cu capac mobil si cu o deschidere circulara care sa permita intrarea cu usurinta a iepuroaicei.

ADAPOSTURI SIMPLE SI ETAJATE Adaposturile simple, cu 3 – 5 boxe, asejate intr-un singur rand, sunt cele mai des folosite in

gospodariile personale. Constructia lor se face din scandura, cu peretii despartitori demontabili, pentru cazarea unui numar mai amre de tineret intarcat. Ele sunt suspendate pe capre de lemn sau caramizi ( la 30 – 40 cm de sol ) si daca se instaleaza sub cerul iber sunt prevazute cu un acoperis din carton asflatat ( cu inclinare spre spate si cu o streasina mai mare in fata ). Fiind usor de transportat, cele fara acoperis special se instaleaza pe timp nefavorabil sub o streasina sau sub sopron. In lipsa de scandura, in gospodariile personale se construiesc deseori adaposturi din chirpici. Este un material local, economic si chiar mai bun decat lemnul; vara tine racoare si iarna pastreaza caldura. In crescatoriile sistematice din cadrul unitatilor socialiste, adaposturile se construiesc in baterii de 6 – 9 – 12 boxe, asezate in randuri suprapuse ( cu doua etaje pe randul de jos ).

Constructia lor se face din scandura si sunt astfel dimensionate incat sa poata fi mobile, usor de transportat si instalate in randuri unul langa altul. Prin etajarea boxelor, se face economie de material si se usureaza ingrijirea si supravegherea iepurilor. Inaltimea ultimului etaj nu trebuie sa fie prea mare, sa permita ingrijitorului sa introduca mana in boxe, pentru curatenie si furajarea iepurilor.

La construirea adaposturilor etajate trebuie asigurata in primul rand o izolare perfecta intre randurile suprapuse ale boxelor, cu cscopul a evita scurgerea urinei sau caderea fecalelor din boxele superioare in cele de sub ele. Acoperirea podelelor cu carton asfaltat sau cu tabla zincata nu constituie un sistem bun de izolare, deoarece costa mult, necesita reparatii si nu inlatura complet neajunsurile aratate. Podeaua fiecarei boxe este demontabila si este formata din dopua parti; in fata dintr-un gratar din sipci de lemn ( uns cu smoala si nisip ), lat de 30 cm si in spate dintr-o rama metalica cu plasa de sarma, lata de 40 cm. S-a ajuns la acest sistem si la o astfel de dimensionare a podelei, cunoscut fiind ca iepurele sta mai mult sub fundul boxei si suprafata de plasa metalica trebuie sa fie mai mare. Sub podea se instaleaza o tava din tabla groasa, a carei marime corespunde cu dimensiunile boxei si fiind mobila culiseaza pe un ghidaj de lemn, din fata spre spate, intr-un plan inclinat de 10 cm. Urina se scurge din spatele adapostului; fecalele care cad si nu se rostogolesc pe planul inclinat de dedesubt, se indeparteaza cu o maturica, ori de cate ori se scoate tava afara.

In timpul verii, adaposturile se instaleaza sub cerul liber si de obicei pe un teren uscat si ingradit, umbrite de pomi sau de copaci si ferite de vanturi si curenti; orientarea lor va fi intotdeauna cu fata spre Sud – Vest si cu o alee intre ele de cel putin 5 m. In timpul iernii, adaposturile de iepuri se muta sub un sopron remiza, lasandu-se intre randuri o cale de acces de 1,5 m. La nevoie, ele pot ramane pe timpul iernii sub cerul liber, insa numai asigurandu-le iepurilor conditii corespunzatoare ( se instaleaza in fata adaposturilor un paravan protector ). Padocuri pentru tineret De la intarcare si pana cand devine apt pentru valorificarea tineretului se poate creste in adaposturi cu boxe sau in padocuri. Practicarea primului sistem este indicata indeosebi pentru tineretul din rasa Angora, care necesita ingrijire mai buna pentru pastrarea calitatii lanii. Pentru tineretul din celelalte rase ( cu parul lins ) si mai ales a celui destinat productiei. Intretinerea se face in padocuri, unde el se dezvolta mai bine. Amenajarea padocurilor de vara. Terenul pe care se amenajeaza padocurile trebuie sa fie inierbat sau insamantat cu lucerna sau trifoi izolat, uscat, ferit de vanturi si curenti ( pe cat posibil sa fie in mijlocul unei plantatii ). Padocurile se imprejmuiesc cu un gard inalt ( 1,2 m ) din plasa de sarma ( cu ochiuri de 3 – 4 cm ), care se ingroapa 20 – 30 cm in pamant. Padocul se desparte in compartimente pentru loturi de 20 – 25 de iepuri, prin garduri inalte de 0,8 – 1 m. In crescatoriile sistematice, fiecare compartiment deschis ( fara acoperis ) este destinat cresterii tineretului dintr-o rasa si sex si comunica direct cu nu padoc inchis ( acoperit ), delimitat in

spatiul unui sopron simplu, sub care iepurii se adapostesc in caz de intemperii. Popularea padocurilor deschise se face la o densitate de iepurie la 2/m.p., iar a celor inchise la 3 – 4/m.p. Sopronul este orientat cu fatada spre sud-vest; fatada este inchisa cu plasa la aceeasi inaltime ca si imprejmuirea padocului. Fiecare compartiment al padocului deschis are o usa de plasa in dreptulo sopronului. Pardoseala sopronului se face din pamant batut sau din caramida; pe o latime de 2 – 3 m in fata sopronului, terenul se acopera cu un strat de prundis permeabil. In exterior padocul este indicat sa fie plantat cu salcami, pentru umbra si frunzis. In lipsa de copaci sau pomi, la colturile exterioare ale padocurilor este necesar sa se creeze mici umbre, prin instalarea de rogojini sau crengi cu ramuri verzi.

Echipamentul sau utilajul auxiliar ce trebuie sa existe in fiecare compartiment al padocurilor deschise se compune din: un gratar – iesle pentru masa verde sau fan, combinat cu jgheab pentru hrana concentrata si de 1- 2 vase pentru apa. Gratul – iesle trebuie acoperit ca sa nu se urce iepurii deasupra si sa urineze pe furaje; pentru administrarea furajelor concentrate se pot folosi trocuri in formate din cauciucuri reformate ( taiate in plan orizontal ). In unele crescatorii sistematice din cadrul “Centrocoop” din lipsa de teren, cresterea tineretului se limiteaza la padocuri inchise ( adaposturi tip remiza de o constructie speciala ), popualte cu 3 – 4 iepuri pe m.p. Remiza este prevazuta cu o streasina mare in fata sub forma de umbrar, iar compartimentele padocului sunt suspendate pe o podea simpla sau din plasa metalica, amenajare ce asigura o intretinere buna si igienica a iepurilor. Tot astfel se procedeaza la intretinerea tineretului in crescatoriile industriale, cu deosebirea insa, ca aici padocurile, suspendate pe plasa de sarma se instaleaza in hale spatioase, care iarna sunt incalzite. In gospodariile personale se folosesc diferite tipuri de adaposturi si padocuri, dupa posibilitatile de care dispun crescatorii respectivi, ca si dupa dezvoltarea care care inteleg sa o dea acestei activitati. De o larga intrebuintare se bucura insa “tarcurile mobile”, construite dintr-o rama de scanduri ( 4 – 5 m.p. ) si acoperita cu plasa rara de sarma, care delimiteaza spatiul iepurilor scosi la pascut. La capete, rama poate avea cate un maner, pentru ca doua persoane sa transporte cu usurinta la pasunat chiar cu acest tarc cei 12 – 15 iepuri cat se preteaza la asemenea conditii. Ajunsi la pasunat, iepurii se acopera cu tarcul mobil ( plasa fiind deasupra ) si dupa ce se lasa sa pasca intr-un loc circa 2 ore, acesta se deplaseaza mai departe, cu iepuri cu tot.

INMULTIREA IEPURILOR

Fecunditatea iepurilor este prverbiala: “viata femelelor adulte nu este decat o necontenita reproducere”. Tocmai pe aceasta particularitate biologica se bazeaza exploatarea rentabila a iepurilor, insusire valorificata economic printr-o larga cunoastere si aplicare a metodelor zootehnice.

Viata sexuala a iepurilor

Instinctul sexual la iepuri apare foarte timpuriu, la 3 – 5 luni: la mascul mai devreme ( 3 – 4 luni ), iar la femele ( 4 – 5 luni ). Aceasta precocitate sexuala nu trebuie insa exploatata nerational.

Robustetea iepurilor tineri si cresterea lor rapida este influentata in mare masura de insasi vigoarea reproducatorilor. Perechile prea tinere nu pot da nastere la iepurasi vigurosi, iar cele varstnice sunt mai putin prolifice. Cei mai buni reproducatori sunt aceia care si-au terminat perioada de crestere si au ajuns la o completa maturitate sexuala. Varsta de reproductie variaza dupa rase; cele de talie mica sunt mai precoce decat rasele mijlocii si mari.

Varsta optima a reproducatorilor, in mod practic, varsta la care iepurii sunt apti pentru reproductie poate fi stabilita la 6-7 luni pentru rasele mici, la 7 – 8 luni pentru rasele mijlocii si 9 – 10 luni pentru rasele mari.

Prolificitatea iepurilor si durata de folosire a reproducatorilor. Sub pretextul ca iepurele este un animal foarte prolific nu trebuie cerut mai mult decat are posibilitatea sa dea normal. In mod natural o iepuroaica poate sa fie fecundata chiar in prima luna de la fatare, estimandu-se astfel numarul gestatiilor la 5 -6 pe an sau la o prolificitate absoluta ( numarul puilor obtinuti de la o iepuroaica intr-un an ) de 30 – 36 iepurasi.

Practic, acest rezultat nu se poate realiza, intrucat trebuie sa tinem seama ca mai intai gestatia si apoi alaptarea iepurasilor obosesc enorm femelele, al caror organism are o sarcina considerabila de indeplinit. Daca totusi vrem neaparat vrem sa obtinem un asemena randament in mod inevitabil va urma o degenerare progresiva a descendentilor si aceasca ca urmare a slabirii mamelor. In crescatoriile de tip industrial ( pentru carne ) englezii recurg la epuizarea fiziologica a iepuroaicelor prin maximum de fatari ( 7 -8 pe an ) si in al doilea an le scot de la reproductie si le valorifica pentru carne.

Pentru a obtine intradevar rezultate bune, consideram ca patru fatari pe an reprezinta o cifra maxima. Numarul puilor la o fatare este foarte diferit, ajungand pana la 12 si chiar mai mult. In mod obisnuit, iepuroaicele ansc 4 – 10 pui. Din rezultatele obtinute in productie, prolificitatea practica ( pui intarcati ) o apreciem la 15 pui de fiecare iepuroaica pe an ( obtinuti din cel putin 3 fatari ).

In conditiile unei fatari rationale a reproducatorilor ( efectivul – matca ), iepuroaicele pot fi folosite la reproductie timp de 3 ani si masculii 2 – 3 ani. Poligamia este specifica iepurilor si un mascul poate monta mai multe femele, de obicei se tine un mascul pentru 7 – 8 femele.

Aparitia caldurilor si semnele caracteristice. Iepurii se reproduc in tot timpul anului. Caldurile la femela aar mai des primavara pana toamna, la interval de 6 – 7 zile, vara la 8 – 10 zile, iar iarna apar mai rar. Ele dureaza 3 – 4 zile si se manifesta mai puternic primavara, odata cu primele zile mai calduroase ( incepand de la 15 februarie ). Semnele caracteristice “perioadei caldurilor” sunt urmatoarele:

- Iepuroaicele sunt nelinistite si se agita in boxa, rascolesc asternutul, rod paiele si uneori se observa cum incearca sa-si pregateasca culcusul ( aduna paie, isi smulg parul de pe pantece ), stau intinse, etc.

- Organele genitale externe ( vulva ) sunt rosii si umflate - Daca este mangaiata pe spinare, iepuroaica sta linistita, se culca si isi intinde corpul; cand iepuroaica

nu este in calduri nu primeste masculul, tine coada strans lipita de corp, este agitata, fuge, se trnateste jos si scoate tipete plnagatoare.

Monta si gestatia. In sezonul de reproducere, un mascul poate sa monteze 4 femele pe zi ( 2 dimineata si 2 dupa amiaza ) cu un repaus de 1 – 2 ore intre doua monte. Dupa 3 zile de monta repetata, repausul se mareste la 24 de ore. De mare insemnatate este pregatirea montei, operatiune ce consta in urmatoarele masuri:

- Cu 15 zile inainte de monta se mareste ratia de furaje concentrate ( masculului i se administreaza in special ovaz )

- Reproducatorii sunt supusi unei atente examinari sanitare, indepartandu-se exemplarele bolnave ( organele genitale se controleaza cu mare atentie, pentru a nu prezenta semne de spirochetoza sau sifilis )

- Indepartarea vaselor de hrana si apa din boxa masculului, in care are loc monta si examinarea peretilor scotand eventualele cuie, aschii sau alte obiecte ascutite.

Monta propriu-zisa. Iepuroaica aflata in calduri este dusa in boxa masculului ales pentru monta. Ea se apuca de spate, cat mai aproape de gat; daca este prea grea se sustine si sub pantece; actul montei este indicat sa aiba loc seara, cand iepurii sunt mult mai activi. In tot acest timp este necesar a se asigura o liniste deplina. Daca femela opune o mare rezistenta si se ascunde in colturile boxei, ea nu trebuie lasata mult timp aici si trebuie dusa inapoi in boxa sa. Dimpotriva, daca femela pare sa accepte masculul, ea se lasa in boxa. Dupa terminarea actului sexual, masculul scoate un tipat special si se culca pe o parte, ramanand intr-o stare de epuizare fiziologica. La cresterea pulilor in libertate, se practica monta in harem, tinandu-se la un loc masculul cu 10 femele, timp de circa 21 de zile. In felul acesta operatiunea este mai simpla si se reduce costul muncii. In schim nu se cunoaste exact data fatarii. Unele femele agresive pot tiraniza si speria pe clee debile, rezultand raniri, etc.

Iepuroaicele care refuza masculul, se introduc de obicei intr-o boxa vecina cu masculul si se incearca mai multe zile la rand. Pe langa o hrana corespunzatoare ( ovaz, morcovi, etc. ), se poate recurge si la urmatoarele masuri practice de stimulare a caldurilor: introducerea in boxa femelei a unui smoc de paie de la mascul ( cu miros de la glandele odorifere ); femela sa fie tinuta intr-o cusca si sa asiste la producerea actului sexual; tratamente cu substante gonadotrope ( sintofolin ). Daca l acateva zile de la data montei se constata ca femela incepe sa-si pregateasca culcusul si sa-si acopere cu par smuls de pe pantece, inseamna ca ea nu a fost fecundata si trebuie dusa din nou in boxa masculului. Dinpotriva, daca iepuroaica se ghemuieste cand este mangaiata pe spate si scoate tipete slabe, plangatoare, inaseamna ca a fost fecundata. Data montei se noteaza in registrul de evidenta zootehnica si se trece totodata pe tablita de la boxa iepuroaicei respective.

Gestatia. Nidarea sau fixarea embrionilor pe mucoasa uterina nu se face decat in a 4 – a zi dupa fecundare. De aceea, la 6 zile de la monta, se face controlul gestatiei si iepuroaica este adusa din nou in boxa masculului. Daca femela nu primeste inseamna ca este gestanta. Rareori, cand femela are “calduri false”, se intampla ca ea sa primeasca din nou masculul, desi este “plina”. In asemenea cazuri, “caldurile false” nu produc avort si gestatia decurge normal. Gestatia la o iepuroiaca dureaza o luna de zile ( 30 – 31 zile ). Diagnosticul gestatiei se face prin palpare la 12 – 14 zile de la ultima monta, cand embrionii ( de forma rotunda ) se simt asezati in lant in regiunea posterioara a pantecelui. Pentru iepuroaicele care nu raman gestante se recomanda sa se faca monta dubla, cu doi masculi din rase diferite 9 fecundare heterogena ). Fecunditatea slaba si sterilizarea se manifesta mai ales la femelele grase ( cu salba dubla ) si la cele imperecheate cu masculi inruditi ( consagvinitate ). La masculi, lipsa fecunditatii se poate datora unor cauze anatomice, extenuarii sexuale si chiar diferitelor boli ( de exemplu spiro – chetoza sau sifilis ). Ingrijirea femelelor gestante se face cu blandete, in perfecta liniste si administrandu-le o hrana bogata in substante nutritive. Dupa doua saptamani de gestatie li se vor da indeosebi furaje concentrate ( uruiala de orz, ovaz, tartite, sroturi, turte, faina de carne ), adaugand totodata in ratia zilnica saruri minerale ( creta furajera si sare ). In acest timp se va evita mutarea femelelor dintr-o boxa in alta. Urmarirea gestatiei se face prin cantariri periodice; in cazul cand femelele scad in greutate, li se mari ratia de furaje. Cu o saptamana inainte de fatare se curata boxele, se dezinfecteaza si se pregateste culcusul ( cutia de fatare ) cu paie tocate si cu par dintr-o blana veche, pe care iepuroaica si-l completeaza cu puful smuls de pe pantece. Iepuroaicele care au avortat se pot monta din nou, chiar in aceeasi zi ( mucoasa uterina se reface in cateva ore ). Planul de monta si fatari. Experienta ne arata ca spre deosebire de alte animale, iepurii se pot reproduce in tot timpul anului, fecundatia fiind insa mai nesigura din octombrie pana in martie. Crescatorul trebuie sa stie ca incepand din august si pana la sfarsitul toamnei, iepurii naparlesc si isi schimba complet parul. In aceasta perioada, iepurele este mai putin viguros, fapt pentru care necesita o ingrijire deosebita si deci, evitarea reproducerii. De asemenea, in timpul iernii, cand adaposturile simple nu pot opri frigul, monta este mai dificila. In cazul cand adaposturile cu iepuri sunt introduse intr-un sopron-remiza, cu temperatura corespunzatoare si reproducatorilor li se administreaza ratii suplimentare de ovaz umflat in apa fierbinte, conditiile montei vor fi repede ameliorate. Perioada cea mai indicata pentru imperechere este indeosebi primavara si la inceputul verii, care corespunde cu schimbarea naturii. Fatarile din aceasta perioada sunt cele mai reusite si tineretul creste si dezvolta viguros, asigurand calitatile ce se cer lotului de inlocuire a reproducatorilor. In conditiile unei crescatorii sistematice ( 90 femele si 10 masculi ) planul de monta si fatari care asigura trei serii de produsi se prezinta stfel:

Firma engleza “Matthews Rabbit Breeding Research Limited” prezinta urmatoare specificatie la intarcarea iepurasilor. La varsta de 3 – 4 saptamani se obtin 6 fatari si 33,3 iepuri pe an de la fiecare femela, cu o productie anuala, in medie, de 60 kg. De carne 9 femela se imperecheaza imediat la intarcarea puilor ); la intarcarea iepurasilor la 1,5 luni se obtin 5 fatari pe an; la intarcarea iepurasilor la 2 luni se obtin maximum 5 fatari pe an ( femela se imperecheaza la 1,5 luni de la nasterea putilor ).

Pan de folosire rationala a masculilor pentru reproductia la o crescatorie de 100 de iepuri-matca ( 90 femele si 10 masculi ). Bineanteles acest plan poate sa sufere unele modificari, cauzate de aparitia caldurilor si de fecundatia iepuroaicelor.

Starea fiziologica Zile de folosire

Iarna Vara

- Repaus - Perioada de monta - Total zile

- 93 - 31 - 124

- 131 - 60 - 241

Fatarea iepuroaicelor si ingrijirea puilor sugari.

Ultima curatenie in boxa iepuroaicei gestante se face cel putin cu o saptamana inainte de fatare. In tot acest itmp ea este nelinistita; isi pregateste mereu culcusul captusindu-l cu par smuls de pe pantece. La fatare iepuroaica trebuie sa aiba boxa curata, culcusul bine pregatit, hrana de calitate si indeosebi apa proaspata. Daca nu are apa in boxa pentru a-si potoli setea, iepuroaica recurge uneori la devorarea puilor proprii.

De cele mai multe ori fatarea are loc noaptea si dureaza circa ½ ore. O iepuroaica poate naste 10 – 12 pui si chiar mai multi ( in medie 7 pui ), dar nu poate alapta mai mult de 8 pui, dupa numarul mamelelor ce poarta. Surplusul de pui se da la o iepuroaica-doica, care are mai putini pui, situatie ce se practica si in cazul imbolnavirii sau mortii mamei adevarate. De regula nu se pune problema inlaturarii puilor; valoarea unui pui l anastere este echivalenta cu 6 – 8 kg de furaje concentrate. Introducerea puilor straini in boxa iepuroaicei-doica nu se face in prezenta acesteia si numai dupa ce mai intai crescatorul va trece cu mana frecata cu o planta mirositoare peste capul mamei-doici pentru ca aceasta sa poata recunoaste noii oaspeti, dupa acelai miros.

Dupa fatare crescatorul controleaza cu grija daca puii sunt sanatosi, indepartandu-i pe cei morti. La culcus ( cutia de fatare ) nu se va umbla decat cu mana uscata si usor frecata cu o planta mirositoare ( patrunjel, pelin, etc. ) si numai in lipsa iepuroaicei, care se trece pentru moment intr-o boxa vecina. O atentie deosebita se va da pentru pastrarea linistei complete, interzicerea vizitelor si ferirea de orice animale ( caini, pisici, soareci ). Lipsa de apa la fatare, deranjarea culcusului fara masuri de precautie ( izolarea femelei si producerea unor mirosuri cu care sa fie obisnuita ) ivirea unei persoane straine, precum si numai trecerea uni soarece prin boxa, sunt cauze care determina iepuroaica sa-si omoare puii sau uneori chiar sa-i manance. Trebuie deci create conditii ca iepuroaicele-mama sa nu stea sub presiunea fricii, instinct pronuntat ce le-a ramas, prin mostenire, inca din timpul cand stramosii lor traiau in salbaticie. Puii se nasc cu corpul gol, fara par, cu pielea lucioasa si lipicioasa la pipait; ei sunt de marimea unui cartof, au ochii inschisi, se misca greu si cauta in permanenta sa suga atat timp cat sunt flamanzi. Ingrijirea iepuroaicelor in timpul lactatiei. Pentru dezvoltarea normala a puilor este necesar ca iepuroaica mama sa primeasca in ratia zilnica de furaje anumite substante hranitoare-lactifere si vitamine. In aceasta privinta, nu trebuie sa se uite ca “laptele unei femele ( mamifere ) nu contine alte vitamine deat pe cele are le primeste o data cu ingerarea alimentelor”. De aceea, mai ales cand puii sunt numerosi, crescatorul va cauta ca hrana in aceasta perioada sa fie de buna calitate si indestulatoare. Astfel, in ratia zilnica, alcatuita din furaje concentrate ( orz, ovaz, porumb ) si adaosuri de 5 – 10 g faina de carne sau de peste ( bogata in vitaminele minerale usor digestibile ) nu trebuie sa lipseasca morcovii in timpul iernii ( bogati in vitaminele A si D ) si ierburile lactifere – in timpul verii ( papadia, susaiul, cicoarea, etc. ). De asemenea ratia furajera va cuprinde si 2 – 5 g de creta furajera si sare de bucatarie. Iepuroaicele ramase fara pui trebuie prevenite de congestionarea ugerului ( mamitei ), in care scop trebuie sa li se stoarca zilnic sfarcurile si dupa cateva zile sa fie intarcate de lapte si date imediat la monta. Oprirea secretiei glandelor lactifere si deci evitarea mamitei i se poate face si prin introducerea in ratia furajera de plante aromatice ( patrunjel, hatamatuchi, etc. ).

Ingrijirea iepurasilor pana la intarcare. Crescatorul va exercita o supraveghere continua, insa discreta, observand fara sa atinga puii, atata timp cat nu este necesara interventia lui. Daca, totusi, interventia lui este necesara, cum este in cazul inlaturarii puilor morti, el nu trebuie sa atinga niciodata cuclcusul sau continutul sau, fara a scoate mai intai iepuroaica, cu toate precautiile aratate. Crescatorul nepriceput si fara experienta deranjeaza deseori culcusul iepuroaicei pentru a observa ce se petrece acolo. Aceasta e o greseala care trebuie evitata. Cand puii sunt linistiti si raman bine acoperiti in puful moale al culcusului, inseamna ca nu se intampla nimic deosebit. Dimpotriva, daca puii sunt nelinistiti, au tresariri nervoase si scot tipete plngatoare, inseamna ca ei sunt infometatisi trebuie luate masuri pentru imbunatatirea hranei iepuroaicei. Dupa cateva zile, culcusul se deschide putin si apoi se largeste treptat, pe masura ce puii se dezvolta. Cand sunt bine dezvoltati, puii au pielea neteda, lucioasa si pantecele rotund, iar daca sunt slabi, pielea este zbarcita si pantecele supt. De la 5 – 6 zile, puii incep sa se imbrace cu par, dupa care in jurul a 10 – 12 zile, isi deschid ochii. Daca din cauza umezelii culcusului pleoapele continua sa ramana lipite, crescatorul trebuie sa intervina cu prudenta pentru a-i sterge la ochi cu un tampon de vata imbibata in acid boric. ( 4% ). La varsta de 3 saptamani, iepurasii au corpul acoperit cu par si incep sa iasa din culcus, cautand hrana in interiorul boxei. In acest timp este indicat a se curata boxa si a li se administra o hrana suplimentara, proaspata si de buna calitate. Nu trebuie uitat ca apa este un vehicul al multor boli. Laptele curat sau degresat in cantitate de 30 – 50 g pe zi este cea mai buna bautura pentru iepurasii sugari. El contine multa proteina sub o forma foarte usor digestibila, care este absolut necesara. Painea muiata in lapte praf si fulgii de ovaz constituie de asemenea alimentele cele mai indicate in aceasta perioada, la care se adaiga apoi, treptat, cate 8 – 10 - 15 g pe zi de furaje concentrate, sub forma de pasta umeda ( tarate, sroturi, uruiala de orz si porumb ). Daca timpul este favorabil, la varsta de o luna, iepurasii se scot la soare ( nu prea puternic ) impreuna cu mama lor in padoc. Pana la intarcare este indicat a se introduce in hrana inpurasilor cate 0,4 g pe zi de vitaurom ( produs bogat in vitamine si antibiotice ) si cate 1 – 2 g creta furajera.

Intarcarea iepurasilor. Se face de obicei intre 1 si 2 luni, dupa scopul urmarit ( iepurii de prasila, de

carne, etc. ) si dupa dezvoltarea lor corporala. Rasele mici si mijlocii se intarca mai devreme decat rasele mari de iepuri. In mod obisnuit, scopul urmarit la intarcarea iepurasilor din rasele mari si mijlocii este de a-i destina productiei de carne, exemplarele care provin din imperecherea a doua rase diferite si prasilei ( material de reproductie ) pe cei obtinuti din imperecherea aceleiasi rase. Iepurasii destinati productiei de carne se intarca la o luna cand sunt supusi unui regim special de crestere si se valorifica la greutatea de circa 2 kg. ( broiler ) sau la 1,5 luni in care caz sunt valorificati la circa 3 – 4 kg si peste aceasta greutate. Iepurasii sunt destinati prasilei se intarca de regula la 2 luni.

Cu ocazia intarcarii, trecerea de la regimul lactat la cel vegetal provoaca o criza puilor si trecerea acestei perioade trebuie facuta treptat si cu multa atentie. De aceea, odata stabilit termenul intarcarii, crescatorul trebuie sa ia urmatoarele masuri: separarea de mama, mai intai a iepurasilor bine dezvoltati si poi in 4 – 5 zile, a restului de exemplare mai slabe; iepuroaica mama se tine izolata si iepurasii supusi intarcarii aunt lasati sa suga numai in timpul noptii; in timpul zilei iepurasilor li se administreaza ratia necesara, adaptata la un regim furajer mixt sau de tranzitie si anume lapte simplu sau cu cafea, paine inmuiata in lapte, eventual in zer, amestec umed de uruieli, diferite ierburi ( cicoare, susai, papadie, etc. ), lucerna palita si ramurele verzi cu frunzis; hrana trebuie sa fie proaspata si cat mai variata, cuprinzand furaje usor digestibile, care sa fie treptat inlocuite cu cele corespunzatoare regimului vegetarian. Iepurii intarcati poarta acum denumirea de tineret. Ei se scot definitiv din boxeel iepuroaicelor si sunt cazati in boxe separate si in padocuri, pana la varsta cand devin adulti sau cand corespund scopului urmarit in valorificarea lor. Odata cu intarcarea se face si bonitarea sau clasarea tineretului, adica repartizarea lui dupa calitatile morfo-productive ce le poseda; iepuri de reproductie si iepuri de carne. Operatiunea este precedata de cantarirea, marcarea si lotizarea tineretului ( gruparea lui pe rase, sexe si marimi corporale ). Se reda in tabelul de mai jos, greutatea aproximativa atineretului la intarcare:

Rasa Greutatea tineretului ( in grame ) cand intarcarea se face la:

30 zile 45 zile 60 zile

- Uriasul belgian - Marele alb - Chinchila mare - Albastrul vienez - Angora si alte rase

mici

- 600 – 700 - 500 – 600 - 580 – 680 - 450 – 500 - 300 – 400

- 1000 – 1100 - 900 – 100 - 800 – 900 - 650 – 750 - 500 – 600

- 1400 – 1500 - 1200 – 1300 - 1150 – 1250 - 900 – 1000 - 700 – 800

Determinarea sexului la tineretul intarcat ( 1 – 2 ;uni ) trebuie facuta cu atentie, indeosebi la mascul, deoarece bursa testiculara se formeaza abia la varsa de 3 – 4 luni ( in regiunea anusului ). Sexele se deosebesc prin pozitia lor fata de orificiul anal si anume: distanta dintre orificiul sexual si anal este mai mare la ascul decat la femela. La o varsta mai tanara, pt determinarea sexului la mascul, suntem mai siguri daca descoperim ( scoatem ) penisul din interiorul orificiului genital.

Cresterea tineretului intarcat.Imediat dupa intarcare se procedeaza la cazarea tineretului in boxe. In boxele obisnuite se adapostesc cate 3 – 4 iepuri, iar daca se demonteaza peretee despartitor dintre doua boxe vecine, numarul se poate dubla. In cazul boxelor speciale pentru tineret ( 1,5/0,7/0,6 ) se pot caza 10 iepuri. Popularea padocurilor deschise de ( de vara ) se face la o densitate de ½ adica un lot de 25 de iepuri pe o suprafata de 50 m2; in padocurile inchise ( acoperite ), numarul lor variaza intre 3 si 4 iepuri pe m2. In ambele cazuri, tineretul este lotizat pe rase, exe, greutati si marimi corporale. In perioada dupa intarcare, la varsta de 60 – 80 de zile, iepurii trec prin prima naparlire, stare fiziologica care-i predispune la racire, deranjamente stomacale si imbolnaviri intenstinale destul de grave. Ca sa infrunte toate aceste neajunsuri si sa-si mentina vigurozitatea, tineretul trebuie intretinut in bune conditii

de cazare si igiena si sa consume cantitati suficiente de furaje bogate in proteine, vitamine si saruri minerale. De aceea in primele zile de intarcare, tineretul va primi aceleasi furaje ca si inainte, urmand ca trecerea la regimul vegetarian sa se faca treptat vara cu ierburi verzi si lucerna si iarna cu fan de calitate, morcovi, etc. In ratia zilnica se maresc progresiv furajele concentrate ( amestec de ovaz cu uruiala de porumb, mazare, sroturi, tarate, etc. ) din care nu trebuie sa lipseasca creta furajera si sarea de bucatarie. Pentru prevenirea bolilor contagioase este indicat sa se adauge in apa de baut putin hipermanganat de potasiu sau piatra vanata, pana la un colorit usor raliu al aei si respectiv albastrui. Tineretul se dezvolta mai bine daca se intretine in grupe mai mici si la fiecare 10 zile se procedeaza la regruparea loturilor, in functie de greutatea si dezvoltarea corporala a iepurilor, care trebuie sa fie uniforme. Astfel, exemplarele mai viguroase se vor creste separat de cele debile, intrucat iepurii mai mari vor indeparta de la hrana pe cei mai mici; orice intarziere in dezvoltarea organismului in primele luni are o influenta nefavorabila si asupra dezvoltarii lui ulterioare. Masculii de la 3 – 4 luni devin nelinistiti si sub influenta instinctului sexual, care incepe sa se evidentieze la aceasta varsta; ei se iau la lupta, se musca, isi rup testiculele, slabesc si valoarea lor comerciala se depreciaza ( rani pe corp, blana rupta, etc. ). Pentru inlaturarea acestui neajuns, doua cai sunt de urmat: cazarea tineretului in boxe ( cate 2 -3 iepuri intr-o boxa ) si supravegherea lor atenta sau mai practic, castrarea treptata a exemplarelor mai combative si intretinerea in continuare a masculilor in padocuri. Castrarea este o operatiune destul de simpla pentru crescatorii indemanatici. La inceput, se curata regiunea bursei ( punga testiculelor ) cu un tampon de vata inmuiata in alcool sau tinctura de iod ( 5%). Cel care opereaza trebuie sa fie ajutat de o a doua persoana, care tine iepurele nemiscat si intr-o pozitie corespunzatoare. Operatorul imobilizeaza pe rand sau deodata ambele testicule cu mana stanga, in timp ce cu mana dreapta dintr-o singura taietura de bisturiu bine ascutit, face o incizie a pielii, tesuturilor subcutanate si a tecii vaginale. Atentia operatorului trebuie sa fie concentrata pentru a tine bine testiculele intre degetul mare si cel mijlociu al mainii stangi. Un procedeu mai simplu consta in izolarea testiculelor si torsionarea cordonului testiculelor cu ajutorul unei pense hemostatice, dupa care se leaga strans cu o ata subtire de nylon facandu-se nod dublu. O data intrerupta legatura testiculelor, se deschide cu precautiune pensa hemostatica; dupa cateva zile de interventie, testiculele astfel izolate se tumefiaza si cad de la sine. Un crescator de iepuri bine experimentat in aceasta operatie poate castra 12 iepuri in cel mult o ora. Cand in cresterea tineretului si indeosebi a celui destinat pentru carne, se constata exemplare care stau triste sau parul sbarlit, scurgeri purulente pe nas si o tinuta cocosata, adica cu semne de boli contagioase, acestea trebuie imediat indepartate sau izolate. Daca totusi, ele nu-si revin la starea normala, cel mai bun lucru este sa fie sacrificate, in acest fel prevenindu-se o eventuala epidemie, deoarece tratamentul bolilor contagioase la iepuri nu intotdeauna duce la rezultatele dorite.

METODE DE CRESTERE

Ridicarea productivitatii iepurilor se realizeaza print-un complex de masuri care au drept scop imbunatatirea

calitativa si sporirea numerica a efectivelor. Aceasta actiune initiata indeosebi in unitatile agricole socialiste, necesita o serie de lucrari tehnice legate de cresterea rationala a iepurilor. In mod obisnuit, prin crestere se intelege intregul complex complex de masuri legate de procesul de productie din zootehnie si anume; cunoasterea insusirilor productive ale raselor de iepuri, intretinerea si inmultirea lor, cresterea produsilor, furajarea si ingrijirea iepurilor adulti, ameliorarea raselor, etc. Metodele de crestere se potg rupa astfel:

- Cresterea in rasa curata ( in stare pura ) - Cresterea prin incrucisare

- Cresterea pe baza de linii ( aceasta reprezinta o forma de aparare ) - Cresterea in rasa curata.

Cresterea in rasa curata Aceasta medota se aplica in special in cadrul raselor amelioratoare si ameliorate. Inmultirea si perfectionarea rasei

in acest caz se face fara amestecul altor rase. Se imperecheaza deci numai iepuri din aceeasi rasa, de exemplu: mascul (cf) Chinchila cu femela (S) Chinchila sau cf’ cu uriasulbelgian xs Uriasul belgian. Aceasta metoda de crestere se practica in crescatoriile care produc si difuzeaza la diversi crescatori iepuri de reproductie ( prasila ). Asa sunt crescatoriile din cadrul Institutului de Cercetari Zootehnice ( Statiunea Saftica – Bucuresti ), Centrocoop precum si crescatoriile diferitelor institute caref olosesc in lucrari experiementale numai iepuri de rasa din productie proprie ( Institutul “Dr. Cantacuzino”, Institutul pentru controlul de stat al medicamentelor, etc. )

Prin aceasta metoda de crestere se consolideaza si se pastreaza insusirile principale si caracteristicile specifice rasei respective. In aplicarea metodei sunt cunoscute trei forme principale de imperechere: omogene, lieterogene si inrudite. Imperecherile omogene se practica intre exemplarele cu caractere foarte asemanatoare, cu scopul de a obtine un material de productie de mare valoare. Imperecherile heterogene se fac intre exemplare caree apartin aceleasi rase, dar care se deosebesc prin unul sau mai multe insusiri morfo-productive in scopul productiei. Nu se admite imperecherea iepurilor cu defecte opuse in vederea nivelarii lor, deoarece “rau cu rau da si mai rau”. Imperecherile consagvine ( consagvinitatea ) presupun imperecherea intre exemplare inrudite pana la gradul al V – lea.

Dupa gradul de rudenie al exemplarelor imperecheate, consagvinitatea poate fi: stransa, moderata si indepartata. In consagvinitatea stransa ( incest ) se imperecheaza tata cu fiica, frate cu sora, etc. In consagvinitatea moderata se imperecheaza verii intre ei. In consagvinitatea indepartata, gradul de rudenie este mai larg. Practicarea consagvinitatii fara pricepere ( mai ales cand iepurii imperecheati au o constitutie slaba ), duce la pagube economice, manifestate prin anumite defecte: produsii au o constitutie debila, rezistenta scazuta fata de asperitatile climei si agentilor patogeni, un procent mare de mortalitate, etc. De aceea, ea nu trebuie aplicata in crescatoriile de exploatare, ci numai in statiuni experimentale si in centre de elita ( pentru pastrarea si intensificarea la urmasi sau descendenti a unor caractere deosebite; pentru consolidarea anumitor calitati ereditare, pentru crearea unui material de prasila superior). Sub acest aspect, consagvinitatea este considerata ca o metoda de reproductie secundara si chiar o metoda de ameliorare a raselor de iepuri. Ea este o arma cu doua taisuri, care trebuie manuita cu multa pricepere. Consagvinitatea da rezultate bune numai cand se aplica un timp scurt, pe iepuri perfect sanatosi, cu o constitutie robusta si o vitalitate pronuntata. Cand se practica pe o durata mai mare si imperecherea se face intre iepuri cu o constitutie slaba si fara o ingrijire corespunzatoare, consagvinitatea duce la degenerare.

Cresterea prin incrucisare.

Prin aceasta metoda se urmareste imperecherea iepurilor din rase diferite, in care caz produsii obtinuti nu sunt de rasa curata, ci metisi sau “corci”. Este metoda cea mai larg raspandita si se practica atat in crescatoriile personale, cat si in cele de exploatare sau de tip industrial, in care baza productiei o formeaza iepurele de carne. Pentru a mari greutatea corporala si productia de carne la iepurii obisnuiti, , acestia se incruciseaza cu exemplare din alta rasa si indeosebi de talie mare, cum este rasa belgiana ( de xe.: <js Chinchilla x tf uriasul belgian ). Prin incrucisare se obtin produsi cu ereditate zdruncinata, adica cu o natura plastica, ce poate fi mai usor transformata si dirijata de om. De aceea, metisii prezinta o serie de insusiri speciale, pe care iepurii din rasele curate nu le poseda. In general ei se caracterizeaza printr-o talie mare, constitutie buna, vitalitate pronuntata, o mai mare putere de adaptabilitate, asimileaza mai bine hrana si se ingrasa mai economic decat iepurii din rasele curate.

Cu toate ca metisii nu au caractere exterioare si de productie constante ( se pierd usor in generatiile urmatoare ), totusi, in numarul lor mare, se pot gasi exemplare care transmit destul de stabil caracterele lor prin ereditate. Aceste caractere pot fi inmultite prin consagvinitate, folosindu-se in crearea de rase noi, in vederea ridicarii productiei de carne, scopul va fi atins numai atunci cand iepurele ameliorator provine dintr-o rasa selectionata si care poseda aceasta insusire. De aceea este necesar ca actiunea inceputa la noi in tara pentru organizarea de crescatorii sistematice, in vederea producerii si difuzarii de iepuri de prasila, sa fie mai mult sprijinita si incurajata, in sensul de a desfiinta si centre speciale de selectie. Crescatorii deiepuri, de la care se contracteaza si achizitioneaza anual peste 500 tone de carne de iepure, trebuie sa fie ajutati sa-si imbunatateasca matca cu reproducatori din rase curate. Se deosebesc mai multe forme de incrucisare: industriala, de absorbtie, de infuzie, de reantoarcere, multipla.

Incrucisarea industriala consta in imperecherea iepurilor dinrase dierite in care se urmareste obtinerea de metisi pentru carne, cu o mai mare putere de ingrasare si mult mai prolifici. Ca rase amelioratoare se foloses iepurii de talie mare ( Uriasul belgian, Marele Alb ). Produsii obtinuti se valorifica la prima generatie.

Incrucisarea de absorbtie se practica cu scopul transformarii unei rase locale neperfectionate, cu ajutorul unei rase amelioratoare. Procesul tehnic de absorbtie cuprinde trei etape: rasa locala se incruciseaza cu masculi din rasa amelioratoare; metisii obtinuti se selectioneaza si cele mai bune iepuroaice se incruciseaza din nou cu masculi din rasa amelioratoare, insa neanruditi cu masculii de la prima incrucisare; iepuroaicele cele mai reusite din generatia a doua se imperecheaza din nou cu masculi din rasa amelioratoare. Durata procesului de absorbtie este de 4 – 5 generatii si depinde de deosebirile mai mari sau mai mici dintre rasele respective.

Incrucisarea de infuzie urmareste ameliorarea unui defect la o anumita rasa, cu ajutorul unei alte rase, care poseda insusirile dorite. Un astfel de exemplu il constituie incrucisarea rasei Chinchila de talie mica cu Uriasul Belgian, pentru formarea iepurelui Chinchila mare de carne. In acest scop se alge un numar de femele din rasa chinchilla, pe care le imperechem o singura data cu masculi din rasa Uriasul belgian. Produsii rezultati se imperecheaza cu alti produsi din cadrul rasei respective, difuzandu-se astfel treptat insusirile in cadrul intregii rase. Aceasta incrucisare care in final duce la obtinerea unor produsi mari de Chinchilla, nu atrage o transformare totala a rasei infuzate, ci numai o modificare in marimea taliei si greutatii corporale.

Incrucisarea de reantoarcere se practica o singura data, numai la o singura generatie, in cadrul raselor carora productia si prolificitatea mare le slabeste constitutia si le debiliteaza. De exemplu, daca iepuroaicele din rasa Albastru vienez prezinta semne de degenerare, se recomanda sa fie incrucisate fie cu iepuri belgieni fie cu argintii care, de altfel, au contribuit la formarea rasei respective.

Incrucisarea multipla consta in incrucisarea a doua sau mai multe rase. De exemplu, se incruciseaza Chinchilla cu Marele alb, dupa care, metisii rezultati in prima generatie ( femele ) se incruciseaza cu Uriasul belgian. In felul acesta se obtin produsi sanatosi, rezistenti, cu o maturitate precoce si pot lua nastere grupe de iepuri cu insusiri economice superioare.

Hibridarea sau incrucisarea intre specii se poate face intre specii mai inrudite, apartinand aceluiasi gen. De exemplu incrucisarea intre iepurele salbatic de padure (S Lepus Cuniculus ) si iepurele domestic ( c.f. Oryctologus sau Lepus Cuniculus domesticus ) si se poate practica in sistemul de intretinere in libertate ( garene ). Hibrizii pot constitui punctul de plecare al unor noi forme sau varietati de iepuri, rezistenti si cu insusiri superioare, care stau la baza crearii de noi rase din cele productive.

In anul 1960 M. Dinu lucrand in cadrul Biobazei Tunari, din cadrul Academiei R.S.R., a folosit pentru hibridare 4 S salbatice de vizuina ( procurate din regiunea Iasi ) si 6 cf din rasa Chinchilla. In prima etapa, cand

s-a lucrat pe baza transfuziei de sange si a montei fortate ( prin introducere de sperma in doze repetate ), rezultatele nu au fost concludente. In a doua etapa, cand iepurii au fost crescuti impreuna si monta s-a practicat pe cale naturala ( in harem ) s-au putut obtine 7 pui hibrizi de la doua iepuroaice salbatice. Hibrizii rezultati prezentau caractere intermediare de colorit, ritmul de crestere redus, o mare rezistenta la boli si erau speriosi.

Cresterea pe baza de linii. Cresterea pe baza de linii reprezinta o forma organizata de aplicare a metodelor de crestere amintite (

in rasa curata si prin incrucisari ). Ea este forma cea mai avansata de obtinere a unor rase de iepuri perfectionate ( ameliorate ) si se poate aplica numai in crescatoriile de elita si in statiunile zootehnice experimentale. Scopul urmarit consta in ameliorarea raselor de iepuri ( consolidarea unor caractere ereditare de mare valoare ) si prevenirea incestului ( reducerea lui in limite moderate ). Existenta liniilor si familiilor in cadrul raselor asigura reusita actiunii de ameliprare. In crescatoriile de elita se practica asa-zisa “crestere in familii de sange” si cu “linii de sange”. Se urmareste retinerea si folosirea intensa la reproductie a iepurilor care prezinta anumite insusiri economice utile, iar imperecherea acestora ( omogena si inrudita ) se organizeaza in asa fel, incat sa se poata obtine o descendenta mai numeroasa care sa posede aceste calitati. O familie de sange formata din produsii care se trag din acelasi exemplar, fie mascul, fie femela. La inceputul cresterii este nevoie de doua perechi de iepuri din aceeasi rasa, care sa nu fie inrudite intre ele. Produsii fiecarei perechi vor constitui catero familie de sange, care se imperecheaza intre ele, fara a se folosi mai multi ani un mascul strain. Cand dispunem de un mascul si mai multe femele din aceeasi rasa, cresterea nu se poate face decat cu linii de sange. Se cere ca iepurii folositi sa nu fie inruditi apropiat ( sa nu fie frati ).

Furajarea iepurilor

Cand este vorba de hranirea a 2 – 3 iepuri sunt suficiente numai resturile menajere si ierburile din gradina; cand se pune insa problema pentru mai multi iepuri, acestea sunt insuficiente si cine crede ca iepurii se pot creste cu “un brat de iarba” se insala. Iepurele, ca orice animal rozator, consuma continuu si destul de mult, asa ca zicala “iepurii sunt mancaciosi si iti rod totul in batatura” este pe deplin adevarata. Sa nu ne imaginam ca aprovizionarea este mai putin acuta la tara decat intr-o suburbie oraseneasca; pentru ca in sat iepurii pot fi dusi “la iarba”. Problema se pune numai in functie de importanta crescatoriei. Atunci cand este vorba sa hranesti numai cativa iepuri, asigurarea furajelor ( ierburi, buruieni, frunze ) se poate face cu usurinta. Trebuie insa sa ne gandim la consumul zilnic al unui iepure, care este de cel putin 0,5 kg, nutreturi verzi, inafara de graunte sau de uruiala. Or, daca nu este greu da gasit un colt de iarba sau buruieni pentru hranirea unei duzini de iepuri ( 2 mame, 10 iepurasi ), nu tot astfel stau lucrurile cand se pune problema sa furajam efectivul unei crescatorii. Deci, in principiu, o crestere rationala si cu eficienta economica nu este posibila fara sa cultivam o buna parte din furajele verzi si radacinoasele necesare crescatoriei. Chiar daca conditiile de adapostire si de ingrijire sunt bine asigurate, succesul cresterii iepurilor depinde in cea mai mare masura de furajarea lor abundenta, din care sa nu lipseasca nutreturile specifice acestor rozatoare.

Digestia si furajele specifice iepurilor Iepurele este un animal rozator si, prin modul in care se face digestia hranei, se incadreaza regimului

vegetarian ( ierbivor ). In mod schematic, aparatul digestiv se caracterizeaza printr-un sistem redus de masticatie, un stomac voluminos, un intestin lung si un cecum important. Aceasta dispozitie implica o trecere lenta a hranei prin intestin si necesita prezenta unei microflore abundente, antrenata in proces digestiv ( alimentele raman 48 de ore si se elimina in 4 ore ).

Aceasta face ca iepurele sa fie predispus la timpanism ( balonare ), la staze alimentare ( slaba evacuare din intestin ) si la auto-intoxicari, daca este captiv si nu poate sa-si aleaga, dupa gust, acea planta bogata in substante indispensabile sau o alta planta laxativa, care se gasesc in flora spontana ( din imprejurimile locului sau de origine ).

Dupa cum osul este specific cainelui, tot astfel crengile si ramurile verzi ( de salcie, plop, fag, tei, salcam, anina, etc. ) sunt indispensabile iepurelui, atat pentru a-si toci dintii, cat si pentru valoarea lor nutritiva si influenta substantelor astringente ( taninuri ) in prevenirea diareei. Continutul nutritiv al ramurilor verzi ( saruri minerale, vitamine, etc. ) asigura o buna digestie si asimilare a furajelor concentrate. Crescatorul trebuie sa tina seama de importanta fiziologiei digestiei la iepuri, suplimentand permanent furajarea obisnuita cu ramuri verzi, frunze si buruieni specifice. De asemenea, el trebuie sa supravegheze cu atentie calitatea nutritiva a furajelor, starea lor de conservare, gradul de umiditate si eventuala toxicitate a ierburilor si buruienilor pe care le foloseste in furajarea iepurilor.

Unele principii generale de nutritie Succesul cresterii iepurilor depinde in cea mai mare parte de furajarea lor. Ea influenteaza cresterea, deci productivitatea, si totodata starea generala si rezistenta iepurilor fata de boli. Un furaj poate fi considerat ca este complet cand contine untr-un anumit raport substanta nutritive ( azotate si neazotate ), saruri minerale si vitamine.

Substanta albuminoide sau proteine ( azotate ) asigura dezvoltarea muschilor si a tuturor oragnelor ( carnea ). Cresterea este influentata direct de continutul furajelor in albumine, precum si de actiunea urmatorilor factori: de bogatia in materiiazotate a frunzelor si a ramurilor verzi; fanul recoltat tarziu pierde o anumita cantitate de materii azotate, proportionala cu depasirea maturitatii plantelor, leguminoasele sunt plantele cu cel mai bogat continut in proteine. Furajele bogate in proteine sunt: turtele si sroturile ( de dovleac, de floarea soarelui si de soia ), uruiala de bob, mazare si lupin dulce, laptele praf, faina de carne, de sange, de peste, etc. In timpul gestatiei si dupa aceea, in perioada de lactatie, iepuroaicele au nevoie de furaje bogate in proteine; femelele care isi mananca puii sunt deseori determinate de lipsa indepungata a furajelor bogate in proteine de origine animala.

Substantele hidrocarbonate si grasimile ( neazotate ) asigura intretinerea caldurii corpului, dau energia necesara functionarii organelor si formeaza rezertvele de grasimi. Acestea se gasesc in fan, otava, paie, ovaz, orz, porumb, secara, tarate, diferite feluri de faina furajera, cartofi, gulii si sfecla.

Pentru ca ratia sa fie bine valorificata, furajele administrate trbuie sa contina in anumite cantitati si intr-un raport corespunzator ambele grupe de substanta nutritive: azotate ( albumine sau proteine ) si neazotate ( hidrocarbonate sau hidrati de carbon ). Acest raport, numit raport nutritiv trebuie sa fie strans ( 1:3 ) in cazul tineretului inainte si dupa intarcare, mijlociu ( 1:5 0 pentru femelele gestante si in lactatie si larg 9 1:7 – 8 ) pentru reproducatorii aflati in repaus.

Substanetele minerale sunt indispensabile cresterii, deoarece inainte de toate scheletul este format din fosfat si carbonat de calciu. Amintim prezenta fosforului in muschi, a fierului in hemoglobina sangelui, a sulfului in par, a sarii de bucatarie in toate tesuturile si secretiile. Substantele minerale formeaza in corp solutii care permit schimburile intre celule, ceea ce asigura o buna crestere. Sarurile minerale sunt cel mai bine asimilate si folosite de organism daca se incorporeaza in furaje ( creta furajera, faina de oase, faina de peste, sare. )

Vitaminele nu contribuie in nutritie, dar sunt absolut necesare; dupa cum ne arata numele, ele intretin viata si stimuleaza cresterea. Deosebit de insemnata este vitamina A, care se intalneste in furajele verzi, frunze, ramuri tinere, precum si in lapte, faina de peste, ulei de peste, etc. Vitaminele B si B2 apara organismul de tulburari nervoase, paralizie si deschide pofta de mancare; ele se gasesc in invelisul grauntelor, in tarate, morcovi, etc. Legumele si toate furajele proaspete sunt bogate in vitamina C; pe timpul iernii, se folosesc napii si morcovii, care depasesc in aceasta privinta de zece ori valoarea sfeclei. Lipsa vitaminei D duce la rahitism, ceea ce se poate constata la tineretul cazat in adaposturi lipsite de lumina ( se gaseste pretutindeni in furajele verzi, precum si in graul, porumbul si ovazul incoltit. In general, hranirea iepurilor cu furaje lipsite de vitamine provoaca aparitia unor boli grave de subnutritie ( carente vitaminice sau vitaminoze ).

Ca multe alte rozatoare, iepurele isi consuma propriile excremente ( coprofagie ); acestea sunt bogate in vitamine ( indeosebi cele din timpul noptii ). De obicei, dimineata se gasesc in boxa numai excrementele

eliminate a doua oara. Experiente recente ale fiziologilor francezi au demonstrat ca iepurii lipsiti de posibilitatea de a-si reingera excrementele din timpul noptii, par sa sufere de subnutritie.

Furajele secifice iepurilor Ca rozator de tip ierbivor si granivor, iepurele este adaptat la un regim de hrana vegetarian, nutritia lui

bazandu-se pe furajele vegetale. Fiind un animal mancacios, dar nepretentios la mancare, el consuma cu placere. In stare verde sau uscata, atat ierburile si buruienile din gradina, din camp si de pe marginea santurilor, cat si cele din fanetele naturale si artificiale, leguminoasele cultivate, legume si zarzavaturi, frunze de copaci, ramuri, etc. Acestea insa nu trebuie sa fie prafuite sau recoltate din locuri mlastinoase, infectate, etc.

Dupa natura si compozitia lor, principalele furaje folosite in hrana iepurilor apartin urmatoarelor patru categorii: furaje verzi, fibroase, suculente si concentrate.

Furajele verzi ( masa verde ), reprezentate prin nutreturile ierboase ce se administreaza in stare suculenta. In tot timpul verii, sunt cele mai ieftine, au o mare valoare nutritiva si contin multe saruri minerale si vitamine. Cele mai hranitoare, vitaminate si digestibile sunt buruienile din care aratam mai jos pe cele specifice iepurelui:

Denumirea populara Denumirea stiintifica Caracteristici - Papadia - Susaiul - Laptuca

- Taraxacum officinale - Sonchus oleraceus - Lactuca saligna

Plante care stimuleaza secretia glandelor lactifere la iepuroaice

- Salata iepurelui - Macrisul iepurelui - Osul iepurelui - Umbra iepurelui - Urechea iepurelui

- Prenanthes purpurea - Oxalis stricta - Ononis columna - Asparagus tenuifolius - Bupleurum falcatum

Plante a caror denumire populara este legata de viata iepurelui salbatic

- Urzica - Cicoarea - Volbura - Loboda salbatica - Spanacul salbatic - Traista ciobanului

- Urtica dioica - Cichorium inthybus - Convonlvulus arvensis - Atriplex tatarica - Cenopodium album - Capsella bursa pastoris

Plante bogate in saruri minerale ( urzica se foloseste numai palita sau oparita; ca valoare nutritiva sea seamana cu taratele de grau; este foarte buna pentru iepurasi )

Numeroase alte ierburi si graminee verzi ( golomat, coada vulpii, timoftica, tiruta, paius, etc )

- Lintea pratului - Mazarichea albastra - Mazarichea alba - Ghizdeiul - Culbeceasca - Sulfina - Coronistea

- Lathyrus pratensis - Vicia craca - Vicia panomica - Lotus corniculatus - Medicago falcata - Melilotus officinalis - Coronilla varia

Leguminoase salbatice

- Coada soricelului - Musetelul - Maghiranul - Sulfina - Asmatuiul - Chimenul - Pelinul - Pelinarita - Isma

- Achillea millefolium - Matricaria chamomilla - Majorana hortensis - Melilotus officinalis - Anthriscus cerefolium - Carum cavi - Artemisia absinthium - Artemisa vulgaris - Menta arvensis

Plante aromate

Crescatorul trebuie sa fie atent ca in ierburile si buruienile pe care le da in hrana iepurilor sa nu fie plante toxice ( care pot fi cauza unei mortalitati rapide ) cum sunt cucuta ( Conium maculatura ), laurul sau ciumafaia ( Dztura stramonium ) maselarita ( Hyoscyamus niger ), zirna sau umbra noptii ( Solanum nigrum ), boglari sau galbenele ( Ranunculus sceleratus ), brandusa de toamna ( Colchicum automnale ), laptele cainelui ( Euphobia falcata 0, macul rosu ( Papaver rhoeas ), steregoaia sau strigoaia ( Veratrum nigrum ), omagul ( Aconitum toxicum ), etc.

De asemenea de o mare valoare nutritiva pentru iepuri sunt fructele diferitilor arbori si arbusti, precum carcile verzi si ramurelele acestora ( ulm, fag, tei, alun, paducel, salcam, fasin, salcie, anin, mesteacan ). Pentru iarna crescatorul trebuie sa se ingrijeasca de aprovizionarea in cantitati suficiente cu craci, ramuri verzi si cu frunze organizand in incinta crescatoriei frunzare mari, sub forma de glugi. In boxa iepurelui trebuie sa se gaseasca in permanenta craci si ramuri verzi, altfel acest rozator este nevoit sa sufere si sa fie nevoit sa roada peretii boxei si utilajele din lemn. Pe langa buruienile, ierburile si verdeturile naturale mintite, o deosebita importanta prezinta furajele verzi cultivate: lucerna, trifoiul, sparceta, borceagul si porumbul furajer. Acestea, la fel ca plantele salbatice, au marele avantaj ca imbogatesc organismul in calciu usor asimilabil ( necesar indeosebi pentru tineret, in perioada de crestere). Pe de alta parte, apa din tesuturile plantelor verzi satisface, in parte, nevoia de adapat a iepurelui. Zarzavaturile constituie de asemenea o buna sursa de furaje a iepurilor, insa acestea nu trebuie date decat in cantitati reduse si nu prea des ( varza, frunzele de napi, de sfecla, de conopida si mai putin spanacul, salata ). In cantitati prea mari acestea produc diaree, iar frunzele de varza influenteaza negativ sanatatea iepurilor. Iepurii care consuma timp indelungat frunza de varza, manifesta simptome de insuficienta tiroidiana, desi aceasta glanda s-a dezvoltat excesiv ( ca o gusa ). Cauza acestei tulburari se explica prin actiunea toxica a unor substante ( cianide ) de varza. Pe timpul iernii, iepurii pot fi hraniti si cu nutreturi insolizate in mici bazine sau in tuburi de beton ( 2 – 3 tuburi a cate 1 m inaltime si cu diametrul de 1 – 1,5 m. )

Furajele fibroase: fanul de lucerna, trifoi, borceag, paiele de ovaz, etc. Fanul nu trebuie sa lipseasca niciodata, in in timpul iernii constituie furajul de baza sau “painea” iepurilor. Dintr-un kilogram de nutreturi verzi ( masa verde ) rezultata 0,70 – 0,75 kg fan. Un fan de calitate buna este cel de leguminoase ( lucerna, trifoi ) si de graminee ( ovazcior, golomat, paius, zizanie, firuta, etc. ). Fanul recoltat de pe pajiste umede este mia putin deoarece contine deseori chisti de coccidioza. Furajeje suculente ( radacinose, tuberculi, bostanoase ) mai insemnate pentru iepuri sunt: sfecla, morcovii, napii, gulia, cartofii, pastarnacul, telina, patrunjelul, dovleceii. Se folosesc indeosebi la furajarea din sezonul de iarna. Apa pe care o contin este necesara organismului animal; sunt insa sarace in proteine. O buna folosire prezinta si fructele care nu-si gasesc o alta valorificare. Furajele concentrate ( bogate in proteine si hidrati de carbon ) constituie nutreturile de baza in asigurarea productiei iepurilor de carne. In aceasta grupa se cuprind urmatoarele furaje: dintre cereale ( graunte ), mai ales ovazul, orzul, porumbul, bobul si mazarea: dintre reziduurile industriale taratele 9 de grau, secara, porumb ), praful de moara, sroturile si turtele ( de floarea soarelui, soia, dovleac, in, rapita ); dintre produsele si reziduurile de origine animala, faina de carne, faina de sange, faina de peste, uleiul de peste, zerul, laptele degresat, etc. Painea uscata constituie un bun aliment, ca si ramasitele menajere: coji de cartofi, de dovleac, de fructe, etc. Un produs special este drojdia furajera ( levuri iradiate ), avand un gust placut si un mare continut de vitamine ( B, D, si E ).

Valoarea nutritiva a furajelor. Pentru hranirea rationala a iepurilor, dupa norme si ratii, este necesara cunoasterea valorii nutritive a furajelor. In acest scop in tabelul de mai jos se prezinta valoarea nutritiva a furajelor ( stabilita in functie de continutul unui kilogram nutret cu o anumita substanta uscata ) in unitati nutritive, proteina bruta digestibila, calciu, fosfor si caroten.

Norme si ratii furajere. Prin norma de furajare se intelege cantitatea de substante nutritive necesare unui animal, care sa-i asigure desfasurarea normala a tuturor functiilor organismului, pastrarea sanatatii, realizarea productiei planificate si mentinerea calitatilor de reproductie. Normele de furajare se stabilesc in functie de varsta, greutatea si starea fiziologica a iepurilor dupa felul productiei si dupa sezoanele anului. In tabelele 4 si 5 se redau unitatea nutritiva ( U.N.) – valoarea continutului furajer, in substante nutritive, echivalent cu aceea a 1 kg de ovaz, considerat ca etalon. Normele de furajare stabilite de Sectia de Alimentatie din cadrul Institutului de Cercetari Zootehnice. Pentru timpul iernii, datorita pierderilor de caldura ce se produc in organism, necesarul de unitati nutritive este mai mare.

Ratii furajere. Prin ratie furajera se intelege cantitatea de furaje data zilnic unui animal, care sa-i satisfaca cerintele in substante nutritive, saruri si vitamine. Ratiile furajere se stabilesc in functie de norme si cat mai corespunzator sezonului respectiv.

La alcatuirea ratiilor este necesar sa se tina seama si de unele consideratii generale sa corespunda pparticularitatilor biologice si fiziologice ale animalelor rozatoare, de tip vegetarian-granivor, sa contribuie la pastrarea sanatatii si obtinerea de productii ridicate; sa fie formate din furaje cat mai diferite si sa fie economice, folosindu-se in primul rand cele din productia proprie si numai cele ce se gasesc ( sroturi, faina de carne, faina de oase, etc. ) sa se procure din comert; sa aiba un anumit volum si efect de balast pentru ca iepurii sa se simta satui si digestia sa se faca normal. Pe cat este posibil, la furajarea iepurilor si la intocmirea ratiilor respective, crescatorul va tine seama si de urmatoarele recomandari practice:

- In timpul verii, jumatate din cantitatea de furaje verzi sa se dea sub forma de crengi sau ramurele cu frunze verzi, iar iarna se vor da ramuri din frunzare;

- In crescatoriile personale, cu un numar redus de iepuri, furajele verzi sa fie date sub forma de buruieni, iarba cosita si ramuri cu frunze, grauntele de ovaz sa se foloseasca indeosebi pentru masculi in timpul montei si pentru tineret ( pentru tineret nu trebuie sa lipseasca taratele sau sroturile ); Oricare ar fi regimul de hranire ( furaje verzi, suculente sau concentrate ), vasul cu apa curata, limpede si proaspata nu trebuie sa lipseasca iepurilor. Exista iepuri care refuza la inceput sa bea apa, insa aceasta se intampla fiindca nu li s-a dat niciodata si deci nu sunt obisnuiti s-o consume. In cazul cresctoriilor mari,

industriale, cand furajarea iepurilor se bazeaza pe concentrate, consumul aproximativ de apa ( in cm. Cubi ) si pe timp de 24 de ore ) poate fi calculat dupa datele prezentate in tabelul 8.

Tehnica furajarii iepurilor. Hranirea rationala a iepurilor nu se limiteaza numai la administrarea furajelor cuprinse in ratiile respective, ci ea se refera si la unele aspecte legate de aprecierea calitativa a nutreturilor, de prepararea si cinservarea lor corespunzatoare. Cu alte cuvinte, crescatorul trebuie sa stie mai intai sa foloseasca furaje bune, curate, sanatoase si bine preparate, care sa fie consumate de iepuri cu pofta si complet, sa le digere usor si sa le asimileze cat mai bine.

Calitatea furajelor, prepararea si conservarea lor. Dupa terminarea operatiilor de recoltare si conservare a furajelor si inainte de a fi date in hrana iepurilor, acestea trebuie triate cu grija si preparate ( tocate, zdrobite, fierte, oparite, etc. ). Procedandu-se astfel, calitatea furajelor se imbunatateste, ceea ce influenteaza pozitiv asupra starii de intretinere, productiei si sanatatii iepurilor.

Furajele verzi ( buruienile, ierburile, plantele de cultura ) trebuie recoltate de pe terenuri uscate, curate si sanatoase, fara sa contina oua de paraziti ( coccidii ) si nici buruieni toxice. Ele se administreaza iepurilor numai in stare palita, adica dupa ce au fost tinute la soare ( pe gratare sau capre de lemn ) cel putin 1 – 2 zile, ca sa mai piarda din apa; altfel, produc colici si diaree. De asemenea, furajele verzi nu se folosesc ude ( plouate ) sau cu roua pe ele si se dau numai in gratarele de fan ( furajatoare ). Masa verde neconsumata, calcata in picioare si udata, ca si cea ramasa de la iepurii bolnavi, nu se mai da a doua oara, ci se transporta la platforma de gunoi. Fanurile trebuie recoltate in faza optima, adica gramineele la inspicare sau la inceputul infloririi, iar leguminoasele la imbobocire. Un fan bun, vitaminos ( bogat in caroten ) se obtine din leguminoase ( lucerna, trifoi, sparceta ) din graminee ( golomat, timoftica, ovascior, etc. ) sau din otava, uscate rapid; el trebuie sa aiba un miros placut, aromat si o culoare verde-intensa si sa fie lipsit de parf si mucegaiuri. Fanurile au si efect de balast, necesar unei bune functionari a tubului digestiv. Fanurile de calitate inferioara, vrejii de mazare, cocenii si paiele este indicat sa fie mai intai oparite, imbunatatindu-li-se astfel calitatile gustative; totodata se distrug microbii, ciupercile, etc. Fanul vitaminos ( de lucerna sau de otava ) poate fi macinat la moara cu ciocanele si transformat in faina de fan. Depozitarea fanului se face numai dupa ce mai intai a fost bine uscat, cladindu-se in glugi ( stoguri ) sau sire, pe un teren mai ridicat, uscat si cu asternut gros de paie. Mult mai bun si economic este fanul presat in baloti, cu un grad de umiditate de 17%, care se depoziteaza mai usor si fara pierderi mari ( volumul lui se reduce de 5 – 6 ori ). Suculentele sunt usor digerabile si au un gust mai placut. Radacinoasele ( sfecla, morcovii, napii ) se administreaza iepurilor numai curatate de pamant si bine spalate. Cartofii se dau curati, inlaturandu-li-se coltii, si de obicei fierti. Datorita continutului mare de paa ( 70 – 90 % ), suculentele sunt expuse mai usor alterarii si pentru mentinerea valorii lor nutritive, ele trebuie pastrate in locuri uscate si conservate pe timpul iernii in silozuri de suprafata. La o insilozare de 5 luni, morcovii sufera o pierdere de 16% si sfecla de 10% din greutatea lor initiala. Sfecla si cartofii inghetati se dau numai fierti, iar morcovii, dupa ce s-au dezghetat. Cartofii fierti, in amestec cu tarate si cu faina de fan, constituie un bun furaj in timpul iernii. Tot astfel, castanele salbatice sunt roase si consumate cu multa pofta.

Concentratele ( graunte, uruieli, reziduuri, faina vegetala si animala, etc. ). Folosirea acestora in furajarea iepurilor trebuie facuta dupa o preparare corespunzatoare. Astfel, ovazul este indicat sa se dea inmuiat cand este vorba de iepurasi. Pe cat este posibil, orzul sa fie inmuiat si zdrobit, iar porumbul, mazarea si alte boabe, administrate sub forma de uruiala. Amestecurile de concentrare sunt cele mai indicate, ele contin furaje variate. Bogate in substante nutritive necesare organismului, pe care iepurele le consuma cu multa pofta.

In acest scop, pasta umeda este de cea mai buna calitate ( usor digestibila, se asimileaza bine si are mare efect in obtinerea sporului de carne ). Ea se prepara din diferite amestecuri de concentrate: uruieli, faina de soia sau de mazare, tarate, faina de carne, sroturi, faina de fan sau din cetina verde de brad, toate bine omogenizate si umectate cu lapte tras, zer sau apa calda. In timpul iernii, pasta se administreaza calda: cartofi fierti, la care se adauga tarate, sroturi, faina de carne sau de peste. Pasta umeda nu trebuie sa fie prea apoasa. Calitatea amestecului poate fi imbunatatita si prin alte adaosuri: plante aromate, urzica tocata, ulei de peste si saruri minerale ( creta furajera, faina de oase, praf de carbune si sare de bucatarie ). Sub aspect zootehnic, furajele combinate sau amestecurile complexe ( concentrate obisnuite, reziduuri, adaosuri minerale, vitamine, antibiotice, etc. ) reprezinta un facotr de progres incontestabil si se bucura de o larga raspandire in sectorul socialist. Amestecurile de furaje sunt intocmite dupa retete stiintifice si se prepara pe cale industriala sub forma varsata ( in vrac ), granulata sau brichetata; Administrarea hranei. Cu cat hranirea iepurilor se face mai des, cu atat mai bine sunt consumate furajele si resturile ce raman sunt mai neansemnate. De obicei, ratia zilnica se distribuie cara in trei tainuri si iarna numai de doua ori pe zi. In crescatoriile personale, hrana se da vara in doua tainuri. Ratia zilnica si tainurile se distribuie diferentiat, dupa starea fiziologica a iepurilor si dupa activitatea lor periodica. Iepurii sunt mult mai activi dimineata si noaptea. In timp ce in restul zilei sunt pasivi, dormiteaza si se sperie la cel mai neansemnat zgomot. Crescatorul trebuie sa tina seama de aceasta comportare specifica a iepurilor si la distribuirea tainurilor sa caute sa dea concentratele car si sunt mai activi si consuma mai bine. De aceea, la distribuirea ratiei in trei tainuri, este indicat sa se aplice schema urmatoare:

Important este ca tainurile sa fie date in fiecare zi la aceleasi ore. O atentie deosebita trebuie data la distribuirea ultimului tain format din, concentrate, astfel ca hrana din timpul noptii sa fie substantiala si iepurii sa poata consuma mult in perioada cand sunt cei mai activi. Femelelor in lactatie este bine sa li se dea pasta umeda de trei ori pe zi si seara graunte ( pe langa restul furajelor din ratie: ierburi, fan, suculentele, etc. ). In crescatoriile industriale unde se urmareste intensificarea productiei de carne, seara tarziu ( la orele 21 – 22 ) se da si al patrulea tain ( indeosebi pentru tineret si femelele in lactatie ). Diferentierea administrarii ratiei zilnice este indicat a se face chiar dupa pofta de mancare a iepurilor, reducandu-se tainul la cei care nu si-au consumat toate furajele si suplimentand hrana celor care au consumat-o integral. Inainte de administrarea hranei, vasele trebuie spalate si bine curatate, astfel ca furajele sa nu se puna peste cele neconsumat si sa se altereze repede. Organismul iepurelui este foarte sensibil si, mai ales, vara furajele vechi si alterate si produc tulburari digestive destul de grave. De asemenea crescatorul trebuie sa dea o deosebita atentie schimbarii treptate a regimului de hrana, a dica a trecerii lente de la regimul verde ( vara –

toamna ) la cel uscat ( iarna ) si invers. Cand aceasta schimbare, ca si inlocuirea altor furaje se face brusc sau de la o zi la alta, iepurii au de suferit, se imbolnavesc si deseori se intampla sa-i gasim morti in boxa. Ca furaj bogat in vitamine se da ovaz sau orz incoltit indeosebi pentru tineret. Ingrasarea iepurilor. Carnea de iepure fiind foarte hranitoare, gustoasa si usor de digerat, se pune problema ca inante de sacrificare, iepurii sa fie ingrasati. Aceasta operatiune se face vara si toamna pana tarziu si se practica, de regula la:

- Iepurii scosi la reforma din efectivele matca; - Iepurii care nu intrunesc insusirile rasei respective ( in cazul crescatoriilor de reproductie ); masculii

castrati; tineretul metis, chiar de la doua luni, bine dezvoltat, destinat obtinerii unei carni fragede si gustoase, care supus unei cresteri fortate timp de o luna poate ajunge la circa 2 kg ( broiler ).

Durata ingrasarii este de 20 de zile pentru iepurii adulti, si de 30 zile pentru tineretul ( broiler ) supus uni regim special de furajare. In perioada de ingrasare, la iepurii adulti se poate obtine un spor de carne de 25 – 30 % fata de greutatea initiala, iar la tineret de 45 – 50 %, observandu-se la exterior o rotunjire a corpului. Iepurii destinati omgrasarii sunt cazati in loturi mici ( adulti cate 3 in boxa; tineri cate 5 in boxa ), dupa sex, greutate si starea de intretinere. Adaposturile destinate efectivelor supuse ingrasarii se instaleaza in locuri izolate, sub soproane semiobscure si ferite de orice zgomot.

In perioada de ingrasare nu se recomanda sa se dea varza si ridichi, deoarece ele dau un gust neplacut carnii si produc diaree. In schimb, ramurile verzi, frunzele si faina de brad dau carnii o aroma s gust asemanator vanatului. Raportul nutritiv trebuie sa fie larg ( 1:7 – 8 ) la iepurii adulti, fiindca furajele bigate in hidrocarbonate ( cartofi, uruieli, furaje verzi ) indeplinesc la ingrasat rolul principal; la tineret, raportul nutritiv trebuie sa fie mijlociu ( 1:4 – 5 ). Pentru iepurii cu greutatea corporala de 4 kg sunt necesare 0,19 – 0,2 U.N. si 23 – 25 g P.D.; pentru tineret pasta umeda si grauntele se dau la discretie. In hranirea iepurilor adulti, pe durata celor circa 20 de zile de ingrasare se dinsting doua etape; in primul rand se reduc usor fibroasele ( fanurile ) si masa verde si se maresc concentratele, iar in etapa urmatoare se inlocuieste mai mult fanul si masa verde cu concentrate ( in special uruiala de porumb ), la care se adauga si plante aromate. La tineretul in varsta de cel putin doua luni, bine dezvoltat, se urmareste ca, dupa o luna de ingrasare, sa se obtina iepuri ( broiler ) de cca 2 kg, destinati pentru export. Furajarea broilerilor se face in conditii cu totul speciale, administrandu-se ratia de furaje in 5 tainuri, dintre care si in timpul noptii. Ingrasarea se face pe baza de pasta umeda ( cu zer sau lapte tras ) de cea mai buna calitate ( cartofi fierti fara coaja + tarate de grau + faina de lucerna + faina de oase + sare ). Restul furajelor necesare cresterii si ingrasarii rapide ( fan. Morcovi ) pot fi inlocuite cu: dimineata – cartofi fierti cu tarate; la pranz – ovaz boabe sau uruiala sub forma de pasta umeda, porumb fiert sau mazare muiata cu tarate, etc; la ora 16 – radacinoase cu plante aromate; seara – ovaz sau alte graunte; peste noapte – se lasa la discretie fan sau ramuri verzi. Prezentam in tabelul 9 cateva exemple de ratii furajere folosite in perioada de ingrasare.

SELECTIA SI EVIDENTA EFECTIVELOR

Selectia iepurilor. Se refera in deosebi la imbunatatirea efectivelor destinate reproductiei, prin alegerea exemplarelor cu insusirile cele mai valoroase. Alegerea se face tinandu-se seama de toate caracterelor: de origine, constitutie, exterior, dinamica cresterii, fecunditate, prolificitate, precocitate, calitatea lanitelor, a parului, starea de intretinere, de sanatate, etc. Selectia se aplica tot timpul, caci nu toti descendentii seamana cu parintii si insusirile de productie se deosebesc de la un exemplar la altul, atat din cauza dispozitiei caracterelor mostenite, cat si influentei mediului si conditiilo de intretinere. Oricat de productiva ar fi o rasa de iepuri, daca iepurii respectivi sunt intretinuti in conditii de mediu necorespunzatoare ( umezeala, curenti de aer, etc. ), iar cresterea si reproductia se fac la intamplare, se de debiliteaza, degenereaza si isi pierd insusirile initiale. De aceea, prin selectie, crescatorul urmareste sa mentina si sa imbunatateasca caracterele productive ale iepurilor, alegand mereu exemplarele cele mai valoroase si asigurandu-le cele mai bun conditii de intretinere si ingrijire. In lucrarile de selectie, o atentie deosebita se da masculilor, la alegerea carora trebuie sa se tina seama de calitatea descendentilor ( sa semene cat mai bine cu tatal si chiar sa-l depaseasca ). La femele se tine seama de calitatea produsilor obtinuti la primele doua fatari ( sa fie dezvoltati conform caracterelor prevazute in standardul rasei respective ). In cresterea iepurilor se practica selectia in masa si selectia individuala. Selectia in masa se practica in toate crescatoriile obisnuit. Este o selectie fenotipica, adica in care aprecierea iepurilr se fce pe baza caracterelor exterioare si a productiei, fara sa se ia in considerare baza ereditara si puterea de transmitere la descendenti. Ea contribuie numai, la potrivirea pe clase. Selectia individuala se practica numai in crescatoriile de elita si in cele producatoare de material pentru prasila ( reproductie ). Este o selectie genotipica, in care aprecierea iepurilor se face atat dupa caracterele exterioare si de productie, cat si dupa insusirile ascendentilor si descendentilor. Aceasta metoda este strans legata de potrivirea si contribuie la ameliorarea efectivelor de iepuri. Selectia individuala necesita tinerea evidentei insusirilor morfo-productivem dupa ascendenti si descendenti ale fiecarui iepure, marcarea lor si

tinerea registrelor zootehnice. In general selectia iepurilor pentru carne, reproductie, blana si par ( lana ) se face prin bonitare. Bonitarea constituie operatiunea de apreciere multilaterala si cat mai completa a iepurilor. Se face de mai multe ori in timpul anului: prima data la intarcarea tineretului, apoi la varsta de 4 luni si la varsta de reproductie. Pentru iepurii adulti, bonitarea se face de obicei toamna, cand crescatorul este pus in situatia de a face o ultima clasare a efectivelor, in vederea completarii si retinerii in crescatorie a matcii pentru anul viitor si valorificarea productiei respective. Bonitarea se bazeaza pe sanatatea si starea de intretinere a iepurilor, urmarindu-se in special clasarea efectivelor dupa insusirile de calitate ale tipului respectiv de productie: la iepurii pentru carne: dupa conformatie, dezvoltarea regiunilor corporale si dupa greutatea vie ( spor de crestere ); iepurii pentru reproductie: dupa origine, exterior, fecunditate, prolificitate, productie si descendenti; la iepurii pentru blana: dupa culoarea si desimea blanitei; la iepurii pentru par ( lana ): dupa gradul de acoperire a corpului cu lana, cantitatea de fire lungi si scurte si calitatea lanii.

La femele se urmareste in plus instinctul matern si productia de lapte, care se apreciaza dupa numarul iepurasilor intarcati la doua din cele mai numeroase fatari din cursul anului ( media trebuie sa fie de cel putin 6 bucati ).

Pe baza notelor obtinute, iepurii sunt incadrati in clase, astfel: elita ( peste 90 de puncte ), I - a ( 80 – 90 puncte ). Bonitarea se face dupa metoda punctelor, apreciindu-se iepurii dupa exteriorul rasei respective sau al tipului de productie, conform datelor de mai jos: II – a ( 70 – 80 ) si a III – a ( 60 – 70 puncte ). In urma bonitarii se formeaza nucleul de reproductie, grupa de productie si reforma. Completarea efectivului matca ( de reproductie ) se face annual, in proportie de 30 % cu tineret de inlocuire ales de cele mai bune femele si in special din fatarile de primavara, care totdeauna este mai bine dezvoltat. Tineretul ales in lotul de reproductie trebuie sa fie sanatos, bine intretinut si sa aiba greutatea vie prevazuta in standardul raselor respective din tara de origine ( tabelul 10 ).

Marcarea. In cresterea iepurilor de reproductie este necesar ca toate exemplarele sa fie inregistrate exact, marcandu-le la urechi cu ajutorul clestelui special de tatuaj. Pe urechea dreapta se imprima numarul de ordine din registrul de evidenta zootehnica, iar pe cea stanga luna si anul de nastere ( exemplu: 466 inseamna luna aprilie a anului 1966 ), Numarul de pe urchea stanga este necesar numai acolo unde nu se tin registre de evidenta zootehnica. Operatiunea incepe cu dezinfectarea urchii pe ambele parti cu alcool, dupa care se alege un loc fara vene, in mijlocul pavilionului, si se inteapa cu cifrele fixate in deschizadura clestelui. Se freaca apoi locul respectiv cu un tampon de vata imbibata cu tus obisnuit sau cu alt colorant ( funingine amestecata cu glicerina ). Marcarea sau tatuajul se face la intarcarea iepurasilor, cu scopul de a permite individualizarea efectivelor de reproductie dintr-o crescatorie.

Evidenta efectivelor. Evidenta efectivelor din crescatorie este necesara atat in activitatea mai dezvoltata din unele gospodarii personale, cat mai ales in crescatriile din unitatile socialiste, si in special, in cele de reproductie. In acest scop se folosesc fise de evidenta zootehnica si registre de productie. Fisele de evidenta zootehnica ( modelele A si B ) oglindesc insusirile morfo-productive si originea fiecarui iepure in parte, inclusiv tineretului pentru inlocuirea matcii. Insemnarile in fise trebuie facute regulat, cu atentie si constiinciozitate; altfel, ele nu au nici o valoare practica. Pe langa restul datelor pentru determinarea standardului rasei sunt necesare si informatii referitoare la unele masuratori biometrice ce se fac cu ocazia cantaririi iepurilor, dintre care cele mai frecvente sunt urmatoarele:

lungimea corpului – se masoara de la varful botului pala la baza cozii;

lungimnea urechilor – se masoara pavilionul urechii ( pe partea interna ), de la baza pana la varful lui ( lungimea urechilor corespunde aproximativ cu lungimea capului ).

In general, regiunile corporale isi termina cresterea inainte ca greutatea corporala sa aunga la cea de adult. Intensitatea lor de crestere este maxima pana la 3luni si termina pana la 1 an ( la forma definitiva ajunge mai intai toracele, apoi lungimea corpului, a urechilor – la 10 luni, a capului – la 11 luni, iar membrele mai tarziu ). Primele date in fisa zootehnica se inscriu pe “tablita de boxa”, care trebuie sa existe la fiecare iepure si sa cuprinda nr matricol, varsta, rasa, data montei ( nr masculului si al femelei respective ), numarul puilor nascuti si intarcati. Registrele de productie sunt diferite si cuprind date legate de activitatea economica a crescatorilor de iepuri din unitatile socialiste. Registrul de magazie cuprinde rubrici pentru furajele intrate si pentru scaderea lor pe baza bonurilor de iesire, intocmite pe cateogrii de efective existente si dupa consumuri specifice ( norme si ratii ). Scaderea furajelor consumate se face lunar, pe baza de borderouri de furaje in care se trec, pe zile, efectivele existente, inscrise numeric din registrul de miscare a animalelor. In acest al doilea registru iepurii sunt trecuti pe varste, sexe si stari fiziologice, iar productia ( tineretul ) pe sporuri de greutate obtinute, ca rezultat al furajelor consumate. Cu ocazia bonitarii se intocmesc procese-verbale tip, cu: indicarea clasarii efectivelor ( pentru reproductie, productie de carne, sacrificare, vanzare ). Tot pe baza de procese-verbale tip se scad din efective iepurii morti si sacrificatile de necesitate ( accidentati, boli, etc. ). Evidenta puilor nascuti se face pe baza de procese-verbale de nastere, urmand ca trecerea lor in registrele de productie sa se opereze numai la data intarcarii. VALORIFICAREA IEPURILOR DE CASA Cresterea iepurilor de casa ofera numeroase si insemnate avantaje, dintre care amintim in primul rand productia de carne, pielicele, blanite, par si lana. Intre subproduse se pot considera: sangele, stomaul, diferitele resturi organice ( urechi, labe si excremente ). Iepurii de casa aduc mari servicii si stiintei, pe altarul careia se jertfesc cantitati considerabile, indeosebi pentru studiul fiziologiei sistemului circulator, pentru testari biologice, prepararea de seruri si vaccinuri, etc. Numai in Bucuresti se folosesc annual peste 100 000 de iepuri, destinati ca material biologic pentru experientele de laborator. Organizarea contractarilor si achizitiilor de iepuri. Dezvoltarea cresterii iepurilor de casa in vederea productiei de carne pentru export marcheaza o noua etapa incepand cu anul 1963, ca urmare a unor noi

masuri de interventie a statului, care reglementeaza atat problemele legate de cresterea si achizitia acestor animale, cat si preturile stabilite la contractari si la achizitii directe. Aceste acte normative legale autorizeaza Uniunea Centrala a Cooperativelor de Consum “CENTROCOOP” sa contracteze si sa achizitioneze prin unittile sale ( regionale si raionale ) toate cantitatile de iepuri de casa din intreaga tara ( de la C.A.P., membrii cooperatori si de la crescatorii individuali ). La contractari se acorda avansuri in bani, pana la 45%, din valoarea marfii contractate, precum si furaje ( resturi de cereale ), calculate la 2 kg pentru fiecare kg de carne contractata ( in viu ). Spre deosebirea de Franta, Danemarca, Polonia, etc., tari cu o veche traditie in cresterea si consumul iepurilor de casa, in tara noastra aceasta indeletnicire s-a dezvoltat in mai mica masura. In trecut nu se asigura de stat valorificarea iepurilor de casa si productia de carne nu se putea absoarbe numai in consmul intern. Sprijinul acordat de stat in ultimii ani cresteri iepurilor de casa este legat in primul rand de avantajele materiale ce se asigura crescatorilor, precum si de valorificarea, superioara a carnii de iepure la export. Conditiile de calitate stabilite pentru receptia iepurilor. Preluarea iepurilor pentru carne de la producatori, se face prin unitatile cooperativei de consum. Pentru iepurii care provin din contractari este stabilita greutatea de 3 kg/buc., iar pentru cei din achizitii de 2,5 kg/buc. La receptie, in afara conditiilor de greutate, iepurii pentru carne destinati prelucrarii in vederea exportului, trebuie sa indeplineasca anumite conditii minime de calitate. Conditii minime de calitate pentru receptia iepurilor vii ( pentru carne ) destinati prelucrarii in vederea exportului. Rase: din toate rasele, inclusiv metisii ( sa fie bine dezvoltati, vigurosi si sanatosi, fara boli infectioase cu caracter contgios sau parazitare ). Greutatea minima: din contractari de 3 kg/buc si din achizitii 2,5 kg/buc. Aspect general: iepurii trebuie sa corespunda tipului ( conformatie ) de carne ( orme scurte, musculatura bine dezvoltata, corp robust si indesat ). Exterior: capul si gatul – capul mic si gatul scurt si gros ( cu 1 – 2 slabe inainte gatului ). Trunchiul: masiv, robust, cu musculatura pronuntata. Toracele: cat mai larg si bine dezvoltat ( coastele bine arcuite ). Abdomenul: nu prea voluminos ( cu linia inferioara descrescand usor si spre partea dinapoi ) Pulpa, fesa, coapsa: cu musculatura pronuntata, prelungita si gamba pana la incheietura de jos a piciorului Picioarele: puternice, cu osatura bine dezvoltata Pielea si blana: pielea elastica si la apuzat sa se simta sub ea un tesut gros; blana cu parul moale, neted si lucios.

Sunt necorespunzatori: Iepurii slabi, cu conformatie alungita si insuficient dezvoltati; cei cu linia spinarii inseuata sau curbata;

cu abdomenul voluminos ( femelele, la palpare, sa nu fie gestante ); cei cu pieptul, crupa si pulpele supte ( trase ) si lipsite de o musculatura rotunjita; iepurii carora la palpare li se simt coastele, vertebrele gatului si spatelui, oasele soldurilor cei care prezinta semne de boala ( iepuri tristi, zgribuliti, cu mucozitati pe bot si scurgeri nazale, cu rani, semne, etc. ). Transportul iepurilor la centrele de prelucrare si valorificare. Dupa receptie, iepurii sunt ambalati in custi speciale, cate 10 – 12 buc intr-o cusca. Aceste custi au dimensiunile de 120/90/45 si sunt confectionate din sipci din lemn si plasa din sarma, cu diametrul ochiurilor de 4 cm si prevazute cu compartimente pentru masculi. In fiecare cusca se introduc furajele necesare pentru hrana iepurilor in timpul transportului ( morcovi, sfecla ), in scopul evitarii pierderilor pana la destinatie. In functie de distantele la care se fac transporturile de iepuri, la destinate se aplica acestora un scazamant mediu de 4% stabilit astfel: pana la 100 km scazamantul este pana la 1% de la 101-300 km 3% de la 301 – 450 km scazamantul este pana la 5% peste 450 km – 7%.

Sacrificarea, jupuirea si eviscerarea iepurilor Sacrificarea se refera la metodele de ucidere a iepurilor in vederea prepararii lor sub diverse forme culinare sau prelucrarii carnii pe cale industriala. Metode de sacrificare in gospodarie si industriale. In cele ce urmeaza sunt prezentate mai intai metodele de sacrificare ce se recomanda in consumul familial ( in gospodarie ) si apoi cele folosite in industrie. Metoda tensionarii consta in practicarea unei intinderi violente asupra animalului tinut cu mana dreapta de urechi si cu cea stanga de picioarele dinapoi facand apoi o smucitura brusca. In felul acesta se produce o ruptura a coloanei vertrebrale si totodata a maduvei spinarii, care vor provoca moartea imediata a iepurelui.

Sucirea capului este o metoda care duce la imobilizarea imediata a iepurelui, ca urmare a luxatiei primei vertebre. La practicarea acestei metode iepurii vor fi bine tinuti de picioarele dinainte cu mana stanga, in timp ce cu mana dreapta se aplica o semitorsiune a corpului; se cere multa abilitate si siguranta in miscari. Lovitura dupa ceafa consta in aplicarea unei lovituri violente cu pumnul drept sau cu un bat in regiunea cefei ( in dosul urechilor ), iepurele fiind suspendat cu mana stanga de picioarele dinapoi; moartea iepurelui survine rapid. Metoda cu alcoolul este cea mai convenabila si consta in administrarea a 2 – 3 paharele cu alcool rafinat de 95 grade; moartea iepurelui survine imediat si carnea capata un gust placut. Aceste metode prezinta incovenientul ca nu permit o strangere normala. Dintre metodele de sacrificare in industrie amintim pe cele mai importante Injungherea este o metoda care se practica dupa sistemul sacrificarii vitelor, prin implantarea cutitului in regiunea jugulara ( la carotida ), iepurele fiind in pozitie suspendata de picioarele dinapoi. Aceasta metoda se aplica si la noi in tara in abatoarele de prelucrare a iepurilor si este destul de practicata si permite o sangerare normala. Mentionam ca o sangerare incompleta imprima carnii un aspect cu totul neplacut ( culoarea rosie spre vanat ). Anestezia cu carbon ( CO2 ) se practica in special in abatoarele de mare productivitate, pentru economisirea fortelor de munca. La aplicarea acestor metode, se foloseste o camera de anestezie a iepurilor, a carei atmosfera este compusa din 70% CO2 si 30% aer. In abatoarele mari, camera respectiva poate fi un tunel drept de cca 2 m sau in forma de semicerc, prevazut cu o banda rulanta care transporta in interior iepurii, concomitent facandu-se anestezia acestora in atmosfera de CO2. Aceasta metoda exclude radical durerea si permite o excelenta conservare a carnii. Jupuirea iepurilor se face imediat dupa sacrificare, pentru ca blana sa se desprinda cu mai multa usurinta, in timpul cat se mai pastreaza inca caldura corpului. Operatiunea incepe prin agatarea iepurelui cu picioarele dinapoi, dupa care se taie circular pielea jaretelor si se face cate o incizie pana la anus. Cu degetele se desprinde atent pielea de pe picioare, coada, trunchi si tragand apoi puternic in jos, blana se scoate sub forma de burduf ( ca un ciorap intors pe dos ). La picioarele dinainte se taie pielea deasupra genunchiului poi baza urechilor si se desprinde in jurul ochilor si buzelor.

Operatiunea de jupuire trebuie sa se execute cu cea mai mare atentie, pentru ca blana sa nu vina in atingere cu corpul animalului. In felul acesta se evita lipirea parului blanii pe carne, care numai cu greu se poate indeparta. Eviscerarea se face dupa jupuirea iepurelui si consta in scoaterea intestinelor si stomacului din cavitatea abdominala. In acest scop se face o incizie in peretele abdominal, pornind dinspre regiunea sacrala pana in apropiere de osul sternal. Operatiunea se face cu multa atentie, pentru ca in timpul deschiderii cavitatii abdominale sa nu fie atinse intestinele sau stomacul. Patrunderea continutului acestor organe in cavitatea toracica pune in mare pericol salubritatea carnii. Desfacand usor intestinul, se scoate mai intai cu grija vezica urinara, dupa care se face incizia esofagului si a intestinului gros, cat mai aproape de regiunea anala. Se scot apoi si se indeparteaza imediat intestinele si stomacul lasandu-se in interiorul carcasei numai inima, plamanii, ficatul si rinichii.

Dupa eviscerare se aplica decapitarea ( taierea capului ) la nivelul umerilor. In felul acesta, iepurele este gata pentru a fi preparat culinar sau conservat prin congelare. In vederea valorificarii lui la export intr-o zi ( 8 ore de lucru ) un muncitor experimentat poate sa taie si sa prepare 45 – 50 de iepuri. In mod orientativ, redam mai jos compozitia anatomic – ponderala a iepurilor de casa dupa literatura de specialitate straina din Anglia, din Elvetia si din Polonia. In toate aceste cazuri randamentul la prelucrarea iepurilor sacrificati este destul de mare, variind dupa calitatea exemlarelor supuse experimentarii. Congelarea si ambalarea iepurilor pentru export. Dupa eviscerare, iepurii destinati exportului sunt supusi congelarii in tunele speciale, la temperaturi intre – 25 si – 30 grade. Pe masura ce temperatura in corpul iepurelui coboara sub 0 grade, in interiorul tesuturilor carnii se formeaza cristale de gheata. Cu cat viteza de racire creste, adica congelarea se face rapid, cu atat mai repede se formeaza cristalele de gheata in carne, fara ca apa din constitutie sa mai poata iesi si ingheta pe loc. Acest proces se deosebeste calitativ de congelarea lenta, unde cristalele mari de gheata ce se formeaza in spatiile dintre celule si fibre duc la o deshidratare considerabila a tesuturilor; in timpul decongelarii, aa provenita din topirea cristalelor se rsoarbe incet si destul de greu in celule. De acii rezulta ca sistemul congelarii rapide este calitativ congelarii lente. In conditiile congelarii rapide carnea de iepure se congeleaza in 24 de ore ( la temperaturi intre – 25 si - 30 grade ), unde sunt pregatiti pentru ambalare ( picioarele dinainte se introduc in cavitatea toracica, iar cele dinapoi se taie de la jaret si se intorc spre regiunea sacrala ). Pentru ambalare, iepurii sunt sortati pe dimensiuni, dupa urmatoarele calibre: A = 4300 – 3300 g/buc. B = 3300 – 2300 g/buc. C = 2300 – 1300 g/buc. D = 1300 – 900 g/buc.

O data sortati, iepurii sunt ambalati individual in saci cryovac si apoi, pe calibre, in lazi de carton, dupa care numai in aceasta stare se introdcu la congelare. Dupa congelare, lazile cu iepuri se pasteaza pana la expediere in depozite frigorifice ( - 15 grade si 60 – 70% umiditate ). La receptie, carnea de iepure congelata trebuie sa indeplineasca anumite conditii de calitate ( sa fie perfect congelata, astfel incat daca se lovesc doi iepuri intre ei, sunetul produs sa fie asemanator celui care se aude la ciocnirea a doua bucati de lemn ). La proba decongelarii carnea trebuie sa prezinte elasticitatea normala, culoare specifica ( alb – roz ), miros si gust de carne proaspata. Nu se admit firele de par, aderente sau urme de sange coagulat pe corp, rupturi ale carnii, traumatisme ( vanati produse de lovituri ) care au produs distrugerea tesutului. La examenul chimic si bacteriologic ( analiza de laborator ), limita maxima a continutului in azot hidrolizabil ( amoniac ) este de 28 de mg la 100 g de produs. Carnea nu trebuie sa contina bacterii patogene sau facultativ patogene ( microbi daunatori sanatatii )l In ce priveste randamentul de carne ce se obtine la prelucrarea iepurilor de casa congelati, aceasta variaza de la 45 la 55% din greutatea vie. Randamentul depinde in cea mai mare masura de rasa, gradul de ingrasare, de varsta si chiar de se. Experientele efectuate de noi in a1966 pe doua loturi de casa a cate 100 bucati ( din metisii raselor Urias belgian, Marele alb, Chinchilla si Albastrul vienez ), au dus la urmatoarele rezultate:

NOTA: La lotul nr.1 a rezultat un scazamant total la prelucrare de 48%, adica obtinandu-se un randament de 52% fata de greutatea vie, iar la lotul nr. 2 – 54,57% si respectiv 45,43%. Ambele loturi au fost formate din iepuri obisnuiti fara sa fie alesi; majoritatea erau varstnici, slabi ( ciolanosi ), cu greutati ce variau intre 2,5 si 3,5 kg. Valoarea alimentara a carnii de iepure Carnea iepurilor de casa sta alaturi de cea a pasarilor si indeosebi a curcanului. Comparativ cu alte carnuri, ea contine cea mai mare cantitate de substante hranitoare si putina apa, asa cum rezulta din tabelul 1.5. Compozitia chimica, culoarea si digerarea usoara a carnii grase de iepure se apropie cel mai mult de carnea de curcan si de gaina grasa. Carnea iepurilor de casa este mult mai gustoasa si hranitoare decat a iepurelui de vanat. Ea este de culoare alb-rozie si are o fibra musculara fina, ceea ce o face sa se preteze la prepararea celor mai variate mancaruri si chiar mezeluri.

Grasimea depusa intre fibrele musculare da carnii un aspect marmorat. Grasimea interioara se depune mai ales la rinichi, inima, pe intestine si pe mezenter. La iepurii potrivit ingrasati se poate obtine de circa doua ori mai mula grasime interioara decat cea exterioara. Uneori, grasimea are un aspect usor galbui, datorita consumului mare de porumb, fan de lucerna, etc. ( bogate in caroten ). Datorita fatului ca se poate obtine cu o mica cheltuiala si are o mare valoare alimentara, se poate spune ca la sate carnea iepurelui de casa constituie una din cele mai ieftine si bogate surse de proteine animale. In multe sate de la noi, unde consumul carnii iepurilor de casa este destul de redus, este raspandita falsa credinta ca iepurii mananca soareci si se imperecheaza cu sobolani si ca atare, carnea lor nu este curata. Este cu totul neadevarat acest lucru, pentru ca orice crescator de iepuri isi poate da bine seama de raporturile antagoniste ce exista intre iepuri si soareci.

Uscarea, pastrarea si valorificarea pielicelelor In afara de carne, pielicelele constituie al doilea produs destul de valoros care poate aduce crescatorilor un venit, in plus. Oricare ar fi destinatia lor ( pentru piele sau blana ), imediat dupa jupuire, pielicele trebuie uscate si pastrate cu grija. Uscarea si pastrarea pielicelelor se face intinzandu-se bine, cu blana spre interior, pe niste rame speciale de lemn, Patrea de deasupra se trateaza cu un amestec de 500 g alaun si 250 g sare de bucatarie, dupa care se rade de tesutul conjunctiv si de alte resturi organice, cu un cutit fara tais. Un alt procedeu consta in despicarea

pielicelei pe mijlocul pantecului si intinderea ei pe o scandura, cu blana in jos, prin fixarea marginilor cu ajutorul unor cuie mici. Astfel pregatite, pielicelele se suspenda intr-un loc umbrit, aerisit si ferit de accesul daunatorilor. Uscarea dureaza cateva zile, dupa care pielicelele se suspenda intr-un loc umbrit, aerisit si ferit de accesul daunatorilor. Uscarea dureaza cateva zile, dupa care pielicelele se scot de pe rame, se freaca cu praf de talc, se intorc cu blana in afara si se scutura bine de impuritati. Cele care nu se dau la argasi si urmeaza sa fie pastrate se presara cu praf D.D.T. Sau cu naftalina. Pentru o pastrare mai indepungata, pielicelele se asaza cate doua, blana peste blana, se invelesc intr-un ziar si apoi se introduc intr-o lada inchisa, depozitata in locuri perfect uscate. In scop industrial, pastrarea pielicelelor se face in stive, depozitate in camere speciale, lipsite de umiditate si caldura excesiva: intre straturile de pielicele se presara un amestec de rumegus de lemn si naftalina. Valorificarea pielicelelor pe sortimente si calitatea lor. Pielicelele destinate pentru blani se argasesc. Ele provin indeosebi de la iepurii cu blana formata din par scurt si matasos si care se cresc special pentru obtinerea acestui produs e calitate. La sortarea blanitelor trebuie sa se aiba in vedere respectarea urmatoarelor conditii:

- sa aiba puful des si pe rasura sa nu prezinte cute sau portiuni moi - orice taietura, cicatrice sau locuri plesuve pe blana ii scade considerabil valoarea

O alta prelucrare a pielicelelor o constituie tabacirea, pentru a se obtine piei fara par, folosite la confectionarea diferitelor obiecte de marochinarie. Parul recuperat de pe piei la tabacarie, se foloseste la fabricarea paslei si a fetrului pentru palarii. Cele mai bune piei se obtin de la iepurii batrani si din rasele mari. Pe baza normelor interne stabilite de Ministerul Industriei Usoare, pielicelele iepurilor de casa se achizioneaza si se clasifica dupa urmatoarele criterii: anotim, suprafata si defecte: Calitatea I – pielicelele de iarna, cu o suprafata de minimum 10 dm.p, fara nici un defect. Calitatea a II – a – pielicelele de iarna, cu o suprafata de minimum 6 dm.p. Fara nici un defect; pielicelele de toamna, cu o suprafata de peste 10 dm.p., fara nici un defect; pielicele de iarna, cu o suprafata de minimium 10 dm.p., cu unul din defectele: mototolite prin conservare, hamusite, atacate de molii si cu lipsuri de 25% din suprafata lor. Calitatea a III – a – pielicelele de iarna, cu o suprafata de minimum 3 dm.p., fara nici un defect, de 6 dm.p., cu unul din defectele: hamusit, atacat de molii si cu lipsuri pe 50% din suprafata lor; pielicelele de toamna sau de vara, cu o suprafata de minimum 6 dm.p., fara nici un defect si pielicelele de toamna cu o suprafata de minimum 10 dm.p., cu unul din defectele prevazute la calitatea a II – a. Calitatea a IV – a – pielicelele de tineret, cu o suprafata de minimum 1,5 dm.p., si pielicelele de toamna sau de vara, cu o suprafata de minimum 6 dm.p., avand unul din defectele: mototolite prin conservare, hamusite, atacate de molii si cu lipsuri pana la 50% din suprafata lor. Pentru stabilirea suprafetei, lungimea pielicelelor se masoara de la baza nasului la baza cozii, iar latimea, pe dreapta care trece de 4 cm dedesubtul picioarelor dinainte. Intre principalele defecte este si asa-zisa “rugina” a blanurilor, care se observa mai mult la rasele colorate ( Albastrul vienez, Alaska, etc. ). Sunt niste pete destul de mari, ruginii, situate de obicei in regiunea crupei, flancurilor si coastelor. Pielicelele care nu indeplinesc conditiile aratate mai sus nu se receptioneaza si deci nu sunt preluate la achizitie de organele D.C.A. Valorificarea parului si lanii. Productia de par se obtine de la rasele de iepuri pentru carne si blana. Lungimea parului este relativ mica ( 2 – 5 cm ) si tocmai indicata pentru folosirea acestei materii prime la fabricarea paslei si fetrului pentru plarii. Productia de par se obtine prin raderea pielicelelor improprii pentru blanite si mai ales a celor provenite

din perioada de naparlire a iepurilor ( martie – mai si august – septembrie ). De asemenea, se poate obtine prin pieptanare si prin smulgerea parului de pe iepurii vii in perioada naparlirii ( la fiecare 5 – 6 zile ). Lana iepurilor Angora se deosebeste prin calitatile sale superioare si se foloseste indeosebi la fabricarea tricotajelor. O lana buna trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie deasa ( la iepurele Angora, pe 1 mm. p., sunt circa 220 fie de puf si 10 fire de spic, pe cand oaia cu cea mai deasa lana are numai circa 140 fire ); fina, moale, matasoasa ( raportul intre spuc si puf de 1:50 ); curata si neampaslita in toate stadiile ei de crestere. Aceste conditii depind de ingrijirea si starea de sanatate a iepurilor. Recoltarea lanii iepurilor Angora se face de obicei de patru ori pe an ( din trei in trei luni ), cand lungimea firelor ajunge la cel putin 7 – 8 cm. Se excepteaza reproducatorii in timpul imperecherii si tineretul pana la varsta de trei luni. Metodele de recoltare a lanii sunt: prin tundere ( cu o foarfeca curbata sau cu masina electrica ); prin zmulgere si prin pieptanat ( cu pieptene metalic cu dinti rari ). Inainte tuns, se procedeaza la pieptanatul si periatul iepurelui ( cu o perie de sarma ) pentru curatarea lanii de murdarii, noduri si impansliri. Tunsul incepe de la coada spre cap, adica in sens invers directiei de crestere a lanii, dupa ce mai intai s-a facut o carare, impartind lana in doua parti. Ordinea de tuns este urmatoarea: spatele, salele, gatul, pantecele si labele. Dupa tuns, iepurele se sperie usor si se maseaza cu alcool. Un iepure bine ingrijit da o productie de lana pe an de 200 – 300 g ( 70 – 90 g la o rcoltare prin tundere sau 10 – 50 g prin smulgere ). Dupa recoltare, lana se sorteaza dupa lungimea firelor si starea lor de curatenie, astfel:

- calitatea I – firele curate, neancurcate si mai lungi de 6 cm, folosite pentru torsul firelor de tricotat; - calitatea a II – a – firele sub 6 cm., folosite la tors in amestec cu lana de oi sau la fabricarea fetrului; - calitatea a III – a – firele scurte si murdare, care trebuie curatate. Odata recoltata si sortata dupa calitati, lana se pastreaza in borcane de sticla, pungi de hartie, cutii de

carton sau de lemn, captusite cu hartie si prevazute cu capace bine inchise. Contra moliilor se presara pe fundul ambalajului putina naftalina sau praf de tutun.

Valorificarea lanii de Angora prin vanzarea ei in stare bruta nu este atat de rentabila cum ar fi daca ar prelucra-o insusi prducatorul in fire intoarse. Torsul lanii Angora difera de cel al lanii de oaie; firul nu trebuie facut prea subtire si nici prea rasucit. La tricotat, se lucreaza cu firul pun in doua, pentru ca devine mai pufos si mai rezistent. Valorificarea deseurilor de abator si a excrementelor.

Deseurile de abator ( sange, intestine, urechi, labe, oase, etc. ) rezultate la sacrificarea iepurilor de casa, se livreaza intreprinderilor specializare, care s eocupa cu prelucrarea, si valorificarea lor. Astfel, din intestine se fac coarde pentru instrumente muzicale; din urechi, resturi de piele si labe se fabrica clei de calitate superioara, folosit pentru lipitul jucariilor, al lemnului scump utilizat la fabricarea mobilei fine, etc.; sangele ese folosit de fabricile de mezeluri pentru prepararea tobei, etc. Din oasele calcinate rezulta faina de oase, iar din oasele in stare cruda ( sfaramate marunt ) se obtine un furaj de calitate pentru stimularea ouatului la gaini. Restul organelor interne si alte deseuri sunt deshidratate in instalatii speciale si transformate in faina furajera pentru animale. Excrementele de iepure sunt bogate in saruri minerale si in materie organica, gasindu-si o larga folosire indeosebi in livezile cu pomi si in floricultura. Un iepure adult, care consuma zilnic 150 – 200 g furaje, elimina regulat 90 – 100 g excremente cu 50 < V umiditate. Deci, intr-un an de la 100 iepuri adulti se pot obtine circa 3 tone de excremente. Depozitarea excrementelor se face la platforma de gunoi, amplasata pe un teren izolat si cat mai departe de crescatorie. CONSIDERATII ECONOMICE

Dupa unele calcule rezulta ca un iepure adult se poate intretine timp de un an furajele produse pe o suprafata de 100 m.p., cultivata cu lucerna, sfecla si putin porumb sau orz. Pentru hrana unui iepuras, de la nastere pana la varsta de 5 luni, cand este bun de taiere si se poate produce 1,5 – 2 kg de carne, este necesara

suprafata de 25 m.p. Aceasta suprafata se poate reduce in proportia in care se folosesc in hrana iepurelui diferite buruieni, frunze si alte resturi menajere ( coji de cartofi, de sfecla, morcovi, paine uscata, etc. ). Comparativ cu alte animale ierbivore, capacitatea de asimilare a furajelor verzi este mult mai mare la iepure. Asfel, o vita de 800 kg consuma 60 kg masa verde pe zi pentru un spor in greutate de 1,5 kg., in timp ce un iepure de 2 kg consuma zilnic 0,8 kg masa verde pentru obtinerea unui spor de 0,025 kg. Consumul de 60 kg masa verde echivaleaza cu cel a 75 de iepuri; raportat la greutatea corporala, cele 800 kg ale vitei echivaleaza echivaleaza cu greutatea a 400 de iepuri de 2 kg fiecare; 400 x 0,8 = 320 kg masa verde; 320 x 0,025 = 7,9 kg spor in greutate. Rezulta, deci ca pentru obtinerea aceluiasi spor in greutate, iepurele consuma de 5 ori mai putin decat o vita. Pe de alta parte, cunoscand ca bovinele adulte consuma in general, 12 U.N. la obtinerea unui spor zilnic de 1 kg, sa vedem, comparativ cate U.N. sunt necesare pentru realizarea unui kg carne de iepure si la ce cost revine in cazul consumului de furaje ( lucerna ) si de concentrate ( porumb ). In cazul furajarii cu lucerna masa verde ( 1 kg = 0,16 U.N. ) x 0,16 = 5,12 U.N., - x o.30 = 9,6 lei/kg 0,023 0,16 In cazul furajarii cu porumb boabe ( 1 kg = 1,22 U.N ) x 5,12 = 0,1 kg porumb; x/000 = 4 kg; 1,22 & 0,25 4 x 1,6 = 6,4 lei/kg; = +/- 1,20 lei costul U.N. 5,12

Din calculele orientative de mai sus rezulta ca 1 kg carne de iepure se poate obtine cu un consum de unitati nutritive de doua ori mai mic ca unul de bovine adulte. Totodata, se poate constaa ca la furajarea iepurilor de casa este rational si mult mai avantajos sa folosim nutreturile concentrate. Deci, daca in gospodariile personale cresterea extensiva a iepurilor de casa se bazeaza in special pe valorificarea diferitelor resurse locale ( verdeturi, reziduuri de legume menajere, etc. ), nici aici rentabilitatea acestei activitati nu este lipsita de interesul in egala masura si a furajelor concentrate. In schimb in crescatoriile de iepuri sistematice din cadrul unitatilor socialiste, in care se practica o crestere intensiva, rentabilitatea cuniculturii este nemijlocit legata, de folosirea furajelor concentrate.

Situatia cresterii iepurilor intr-o gospodarie personala sateasca Sa analizam o crescatorie obisnuita, asa cum sunt multe pe la sate, in cadrul gospodariilor personale ale membrilor cooperatori. Exemplul se refera la o familie care poseda o livada de 1000 m si 1000 m.p., de teren cultura ( pentru legume, cartofi, porumb, fasole ). Preocuparea pentru cresterea iepurilor s-a format la indemnul copiilor, din cele invatate la scoala si cele deprinse de la vecinii din sat ( baiatul a indragit cresteea porumbeilor, iar sora lui, cresterea iepurilor de casa ). Inceputul s-a facut cu doua iepuroaice Chinchilla si un mascul Uriasul belgian, care in al doilea an si-au retinut un efectiv de prasila de 10 iepuri ( 9 si Ic?). La aceasta situatie o contributie importanta a avut cooperativa din localitate, care a sprijinit aceasta initiativa prin contractarea intregii productii, acordarea de avans in bani, furaje 9 cate 2 kg gozuri, cu 0.35 lei/kg pentru fiecare kg de carne contractata ) si brosuri de specialitate. Intretinerea s-a limitat la cazarea iepurilor matca – 10 boxe amenajate in spatele casei, sub adapostul salcamilor. La constructia boxelor s-a folosit impletitura din nuiele acoperita cu lut, prevazandu-se in fata acestora un mic padoc din plasa de sarma. Tineretul este cazat in spatiul grajdului de cai, ramas disponibil; cand se intorc copiii de la scoala, iepurii sunt scosi la pascut in livada, sub tarcuri mobile. La sfarsitul celui de al doilea an, situatia se prezinta astfel: Venituri lei 1. Productie 9 iepuroaice x 3 fatari x 5 pui ( media la fiecare fatare ) = 135 pui, din care au ajuns la intarcare 130; s-au valorificat 88 buc.; restul de 42 fiind tineret in varsta de 3 luni.

Din prima serie de pui obtinuti in aprilie au ajuns la maturitate sexuala si s-au montat in octombrie inca 5 iepuroaice tinere, obtinandu-se in noiembrie inca 26 pui. Cheltuieli ( lei ) Costul iepurilor matca ( metisi ) 10 buc. X 40 lei/buc = 400 400 : 3 ani = 134 Adaposturi 10 boxe x 80 lei = 800 pari si plasa pentru padoc = 200 5 tarcuri mobile = 200 1200 1200 lei : 5 ani = 240 Balanta economica intr-o crescatorie sistematica Sa luam pentru analiza exemplul unei crescatorii care functioneaza in cadrul unitatilor socialiste ( C.A.P., Iravi – coop etc. ) cu un efectiv – matca de 100 de iepuri ( 90 S si 10c? ). Matca se foloseste la reprdocutie maxim 3 ani, iar productia anuala ( 15 iepuri pe cap de femela – 2 % mortalitati ) se considera a se valorifica astfel: 40% ca iepuri de reproductie si a material biologic de experienta ( in varsta de 5 luni si de 3,2 kg/buc. ) cu pretul de 50 lei/buc pana la 2,5 + 15 lei/kg depasire; 40% pentru carne la export, din care 30% in varsta de 6 luni – ingrasati la 4,5 kg/buc cu pretul mediu de contractare de 13 lei/kg; 20% broiler in varsta de 3 luni la 2 kg/buc. Venituri ( lei ) Productie 90 x 15 = 1350 buc 2% mortalitati = 1323 buc. Valorificare: 1323 x 60% = 794 buc x 60,5 lei/buc = 48037 1323 x 30% = 397 buc x 4,5 kg/buc = 1787 x 13 lei/kg = 23231 1323 x 10% = 132 buc x 2 kg/ buc = 264 kg x Barem cheltuieli transport ( 1035 lei/t ) 794 buc. X 3,2 kg/buc = 2541 kg; 2541 kg + 1782 kg + 264 kg = 4587 kg x 1035 lei/t = 4772 Total venituri = 80000 Total venituri Furaje iepuri – matca ( 100 buc. ) ( 0,15 U.N./zi x 365 zile ) = 54, 75 U.N. x 1,20 lei x 100 = 6570 iepuri pentru prasila 9 0,12 U.N. x 150 ) = 18 U.N. x 1,2 lei x 794 buc. = 1715 iepuri ingrasati ( 0,18 U.N./zi x 180 zile ) = 32,4 U.N. x 1,2 le x 397 buc = 15435 – iepuri broyler ( 0,2 U.N./zi x 60 zile ) 12 U.N. x 1,2 lei x 132 buc. = 190 P Total 42 722 Diverse cheltuieli Adaporturi ( inclusiv padocuri ) 200 boxe x 150 lei 30000: 10 ani 3000 + 10 000 lei reparatii = 4000 Salarii 1 tehnician 1200 x 12 1 ingrijitor 700 x 12 1900 x 12 = 22800 Materiale si medicamente 1478 Total: 710 000 Cheltuieli administrativ – gospodaresti ( 1,5 % as./71000 ) 1065 mediu de 15 lei/kg ). Celelalte elemente sunt trecute orientativ in balanta, dupa cum urmeaza: Cheltuieli ( lei ) 1. Valoarea iepurilor – matca 100 x 50 lei = 5000

5000 : 3 ani = 1667 Total cheltuieli = 7206 Beneficiu = 7935 ( 80 000 – 72 065 ) Din analiza elementelor si a rezultatelor prezentate in cele doua balante de venituri si cheltuieli se pot trage unele concluzii asupra eficientei economice in cresterea si valorificarea iepurilor de casa. Cea mai rentabila forma de crestere a iepurilor este gospodaria personala de la sat, unde fara investitii si cheltuieli mari se pot creste cu usurinta si rentabil 5 – 20 iepuri – matca, asa cum se prezinta situatia in majoritatea cazurilor. In masura in care la tra se va trece la consumul carnii iepureli de casa, aceasta activitate se va dezvolta si mai mult, ajungand uneori sa inlocuiasca si carnea de pasare. La tara, o singura iepuroiaca exploatata rational poate fi socotita cat 15 – 20 gaini. Cantitatea de hrana produsa in gospodaria proprie, determina, in final, numarul iepurilor pe care-i va creste un amator, caci numai asa se poate face o crestere rentabila a iepurilor de casa. Cresterea iepurilor in gospodariile personale din suburbiile orasenesti este de asemenea rentabila; ele reprezentand unitati mai stabile, cu profile de specializare si de crestere intensiva. Datorita spatiilor verzi existente in jurul oraselor, gradinilor personale, reziduurilor menajere ce se pot colecta, precum si posibilitatilor de valorificare rationala a furajelor concentrate, aceste forme de crescatorii sunt cele mai numeroase si cu efectiv-matca variind intre 10 si 30 iepuri si chiar pana la 50. Aici, carnea de iepure se foloseste in primul rand pentru consumul familiei si numai surplusul productiei se valorifica direct pe piata sau prin cooperativele de consum, in conditiile cele mai avantajoase. Cu 5 – 6 iepuroaice fatatoare se poate asigura pentru consumul familiei in medie, cate 1 kg carne pe zi in tot timpul anului. Conditiile de igiena, curatenie si economie sunt aici eentiale, iar cantitatea de furaje si mana de lucru disponibila determina gradul de dezvoltare a efectivelor din crescatorie, pentru a se obtine beneficii maxime. Asa se explica dezvoltarea cresterii iepurilor de casa in gospodarie din cartierele marginase ale oraselor. Crescatoriile sistematice din cadrul unitatilor socialiste, ( cu efective – matca de 100 buc. ), constituie in prezent o forma mai putin rentabila, cu toate ca sun acest aspect tehnic procesul de productie este intensiv si se desfasoara dupa metode avansate. Daca intr-o gospodarie personala sateasca dela 10 iepuri-matca se poate realiza un beneficiu minim de 2500 lei, ( 60% din totalul cheltuielilor ), in schimb intr-o crescatorie istematica cu un efectiv matca de 100 de iepuri, beneficiul este numai de 7935 lei, adica de peste 3 ori mai mic fata de primul caz. In crescatoriile sistematice, din totalul cheltuielilor de 80 000 lei, costul furajelor necesare reprezinta 51%, salariile 29%, diverse 10% si beneficiul numai 10%. Igiena si bolile iepurilor de casa In cresterea iepurilor, ca si a celorlalte specii de animale este mult mai usor de prevenit o boala, decat o combate. Acest lucru este bine cunoscut si trebuie sa staruie in mintea oricarui crescator cu dragoste de iepuri. Prevenirea bolilor Prevenirea bolilor se face prin aplicare unui complex de masuri: unele privitoare la zooigiena, altele la masuri sanitar-veterinare.

Igiena cresterii iepurilor se refera indeosebi la masurile de ingrijire, intretinere si hranire, in scopul asigurarii snatatii si produtivitatii normale a efectivelor din crescatorie. Dintre principalele masuri de igiena, amintim: Amplasarea crescatoriei se face pe un teren curat, cu vegetatie arborescenta sau cu tufisuri, ferit de vanturi si curenti si lipsit de umezeala. Boxele adaposturilor trebuie sa asigure o cazare corespunzatoare ( sa fie spatioase, suficient de luminoase, calduroase iarna si racoroase vara, curate, cu podea, prin care sa se poata scurge urina si excrementele, dar care sa fie comoda etc. ): padocurile sa fie curate, inierbate, umbrite, cu spatii pentru adapostirea iepurilor in cazul intemperiilor, etc.

Asternutul din boxe ( paiele ) trebuie sa fie uscate, curate si din abundenta iarna, iar in timpul verii numai pentru culcusul de fatare. Paiele asternutului se curata zilnic si se inlocuiesc cel putin o data pe saptamana, iar gunoiul si asternutul murdar se transporta la platforma de gunoi. La furajarea iepurilor se va cauta ca fanul sa fie de calitate, fara praf si sa fie rcoltat de pe terenuri umede; trecerea de la regimul de furaj uscat de iarna ) la cel verde ( de vara ) si invers, sau de la cel de lapte 9 de la intarcarea tineretului ) la cel cu furaje grosiere trebuie facut treptat pentru a nu provoca tulburari digestive. Buruienile si verdeturile administrate in hrana iepurilor trebuie sa fie bine controlate pentru a nu se strecura printre ele plante toxice. Iepurii nou – introdusi in crescatorie trebuie tinuti 10 zile in carantina. Apa de baut ce se da de baut iepurilor trebuie sa fie curata, iar furajele proaspete, fara sa fie stricate, mucegaite sau prafuite. In timpul iernii, iepurii vor fi feriti sa cinsume furaje suculente, inghetate ( morcovi, sfecla, cartofi ) etc.

In cazul epizootiilor nu este indicat a se muta vasele de hrana dintr-o boxa in alta si nici a se da resturile de furaje la alti iepuri. Nerespectarea tuturor acestor indicatii pratice de zooigiena duc la imbolnaviri grave, ale iepurilor, la debilitarea organismului, la scaderea productivitatii si, in final, la mortalitati.

Dezinfectia adaposturilor. Pentru prevenirea si combaterea bolilor intr-o crescatorie, pe langa masurile generale de igiena, un

efect operativ revine masurilor profilactice sanitare si in special dezinfectiei adaposturilor. Aceasta operatiune trebuie facuta la adaposturile iepurilor – matca de cel putin 3 – 4 ori pe an; inaintea inceperii perioadei de reproductie, la inceputul sezonului cald, la inceputul iernii si ori de cate ori se iveste o boala contagioasa sau cand se muta iepurii sanatosi in boxele unde au fost cazuri de boala ori mortalitati. Adaposturile pentru tineret si padocurile se dezinfecteaza cel putin o data pe luna. La intrarea in crescatorie este necesar sa se instaleze dezinfectoare formate dintr-o rama de lemn umpluta cu rumegus stropit cu clorura de var sau cu un alt dezinfectant. Dintre substanteel chimice cu o buna eficacitate in dezinfectie amintim: crezolul si derivatele lui ( 4% ), hipocloritul de sodiu ( 1% ), fenolul ( 1 – 3% ), formolul ( 1 – 5% ), sulfatul de cupru ( 5% ), amoniacul ( 10% ), permanganatul etc. Inainte de dezinfectie se procedeaza la curatenie radicala a boxelor si la scoaterea afara a tuturor obiectelor mobile ( ieslea, vasele de hrana, gratarul podelei ). Gratarul de lemn si peretii boxei se spala bine si se freaca cu lesie de soda ( 3% ), folosind un razuitor metalic si o perie de sarma sau de paie. Se deschid apoi usilor boxelor, se aeriseste bine interiorul si dupa ce totul s-a uscat, se procedeaza la dezinfectie, prin pulverizarea cu o pompa fie a acidului fenic ( 3% ), fie a formalinei ( 1 – 5% ) sau mai bine cu amoniac ( 10% ). Colturile boxelor si ungherele ascunse este bine sa fie dezinfectate prin flambare, adica cu ajutorul lampii de benzina. La introducerea iepurilor, boxele trebuie bine aerisite, pentru ca vaporii de amoniac sa nu irite animalele si sa le produca conjunctivita. Vasele de hrana si cele pentru apa se spala bine cu lesie si apoi se dexinfecteaza cu hipermanganat: la terminarea operatiunii, ele se clatesc bine cu apa curata, pentru a nu fi toxice la folosirea lor. In scop preventiv este indicat ca in apa de baut sa se puna foarte putin hipermanganat ( numai atat pentru a se colora apa foarte putin in roz ). Sub adaposturi si indeosebi in spatele lor, de-a lungul santului de colectare a urinei, este indicat sa se imprastie clorura de var ( var clorat ), care sa fie intins in strat subtire cu ajutorul unei maturi de nuiele. Tavile de sub gratarele boxelor se curata bine si apoi se ung cu creolina. Dezinfectantii cu mirosuri puternice trebuie folositi cu grija si in cantitati reduse pentru a nu vicia aerul din boxe. Cadavrele iepurilor morti se arunca intr-o groapa ( put sec ) peste care se toarna un dezinfectant puternic si se astupa cu pamant.

Bolile contagioase Bolile contagioase sunt cele mai periculoase si pagubitoare in crescatoriile de iepuri; unele din ele, cum este de exemplu mixomatoza, exclude orice tratament si iepurii bolnavi trebuie sacrificati.

Parazitozele interne Coccidoza sau cum i se mai spune “balonarea pantecelui” este boala cea mai raspandita in crescatoriile de iepuri, mai ales la tineretul de 1 – 4 luni. Aceasta afectiune molipsitoare este mortala si se datoreste unor paraziti microscopici – coccidii ( Elimeria perjorans si Eimeria staede ) din ficatul si intestinul iepurelui. Ouale parazitului sunt eliminate o data cu excrementele si daca ajung intr-un mediu umed si luminos, in cateva zile se dezvolta in interiorul lor mici organisme ( sporozoizi ). Acestea daca sunt inghitite de un iepure sanatos il imbolnavesc; molipsirea se face prin furaje, excrementem sobolani etc. coccidoza se prezinta sub trei forme: coccidoza intestinala ( simptome: diaree apoasa, uneori cu sange si urat mirositoare ); coccidoza hepatica ( simptome: diaree, balonarea pantecelui, ochii putin galbui, slabiciune etc. ); coccidoza nazala sau rinita ( simptome, guturai, etc. ); diagnosticul difera de coriza infectioasa numai pe baza examenului mucozitatilor in laborator. Tratament: 24 ore de dieta, dupa care hrana uscata si indeosebi plante aromate ( cimbru, patrunjel, hatmatuchi, pelin, ienupar, ramuri de salcie, mesteacan, plop, alun, etc. ); coccidizin pisat si pus in hrana sau in apa, ori V2 tableta pentru tineret ( pe cale bucala ); fenoftiazina 0,50 g pentru fiecare iepure 9 timp de 6 zile ); 5 – 6 cm3 solutie uleioasa de thymol ( 50 g thymol la 1 litru ulei medicinal ) timp de 3 zile. In crescatoriile necontaminate, tratamentul se aplica preventiv de 1 – 2 ori pe an la tineret si adulti, iar in cele contaminate se aplica de patru ori ( al doilea la 8 zile de la primul tratament, al treilea la 15 zile de la al doilea si al patrulea la o luna de la ultimul tratament ). Spirochetoza ( sifilisul iepurilor 0 se datoreste unui parazit spirochet ( Spirocheta cuniculi ). Simptome: leziuni inflamatorii anale, vaginale si in jurul penisului, care provoaca dureri la imperechere. Se recomanda oprirea de la monta a iepurilor bolnavi si tratamentul lor prin injectii cu bismut.

Parazitozele externe Raia iepurilor este provocata de mici paraziti din grupa acarienilor ( Sarcoptes scabiei varietatea cuniculi si Notodus scapa varietatea cuniculi, sinonim cu Sarcoptes cuniculi ). Acesti paraziti pot provoca adeseori accidente destul de serioase in crescatorii. Boala apare pe cap si pe labe, facand ca parul sa cada si in locul lui sa apar plagi de culoare roscata, acoperite cu o crusta care se intinde pe buze, nas, barbie, pe labe pana sub talpa si chiar la radacina unghiilor. In cazurile grave se pot ivi si mortalitati. Contaminarea se face de la un iepure la altul ca si prin inventarul folosit in crescatorie. Tratamentul se bazeaza pe bai cu sapun, spalaturi cu entomoxan ( 10% ) creolina ( 1 % ), apoi se da pe rani cu o pomada antiparazita. Sunt cunoscute doua forme: raia urechilor care se refera la leziunile din canalul auditiv al urechii, provocate de

o insecta mica ( psoropte equi varietatea cuniculi ) si raia demodectica, localizata la cap, sub forma unor bube

mici ( bubulite ). La inceputul infectiei acest parazit provoaca o otita purulenta si leziuni nervoaase ale urechii

interne, care se manifesta prin dezechilibru in mers, pozitia inclinata a capului si convulsii. Contaminarea se

face de la un animal la altul sau in cursul manipularii inventarului. Ca masuri profilactice este necesar a se

controla atent toti iepurii introdusi in crescatorie; se introduc in carantina si li se examineaza interiorul

urechilor. Tratamentul consta in tunderea partilor atinse de raie si in spalarea urechilor cu un betisor intors, in

capul caruia s-a pus un tampon de vata imbibat intr-o solutie de entomoxan. Se introduce apoi in ureche un

medicament eficace ( glicerina iodata sau benzol de benzyl ). De asmenea este indispensabila dezinfectarea

adaposturilor si a inventarului. Cunoscand ca insectele pot transmite boli destul de periculoase, este necesar

ca in permanenta sa se vegheze asupra curateniei si dezinfectiei in crescatoriile cu D.D.T. in interiorul boxelor.

Helmintoze Helmintozele sunt afectiuni parazite ale aparatului digestiv provocate de unii viermi. Oxiuroza este provocata de un vierme alb – oxyurus ambigua – ( masculul are lungimea de 3 – 5 mm, iar femela de 8 – 12 mm, cu o terminatie din 36 – 48 inele ). Simptome: stare de slabire, enterita, diaree puternica sau din contra constipatie ai adeseori intervin mortalitati. Boala atinge in special iepurii intre 3 luni si 1 an, predominand la varsta de 6 luni – 1 an. Tratamentul se bazeaza pe administrarea de fenoftiazina. Strongiloza este provocata de anumiti viermi paraziti localizati la intestine ( Strongylus papillosus, Strongylus trigonocephalus, Strongylus retortae formis ). Simptomele bolii sunt asemanatoare cu cele provocate de oxiuroza, respectiv anemie progresiva insotita de diaree, slabirea organismului si n final, moartea iepurilor. Tratamentul enteritelor provocate de strongiloze se bazeaza pe fenoftiazina administrata in hrana in doza de 0,70 g/zi la 1 kg greutate corporala, timp de doua zile consecutiv.

In afara strongilozei amintite, care se localizeaza la intestine, iepurii se pot imbolnavi si de alte asemenea afectiuni localizate la plamani si provocate de protonstron – gylus rujescenes ( vierme roscat de 16 – 35 mm lungime ). Simptome: leziuni pulmonare, care la inceput nu prea sunt distincte dar pe masura ce afectiunea evolueaza, iepurii slabesc si boala se constata prin tuse. Mortalitatea: intervine destul de frecvent. Contaminarea se face prin furaje recoltate de pe terenurile mlastinoase, prin ouale si chistii acestor viermi.

Exista si o alta forma de strongiloza, denumia “galbeaza iepurilor”, care se localizeaza la ficat si este provocata de Fasciola hepatica ( vierme lung de 20 – 30 mm si lat de 8 – 13 mm ). Diagnosticul poate fi stabilit usor, descoperindu-se parazitul sau ouale acestuia in canalele bilei ( fierii ), unde provoaca leziuni adeseori caracteristice, care in final provoaca atrofia vezicii biliare. Contaminarea se face, ca la oi, prin distomacee ( parazitii care produc “galbeaza” ), deci se poate trage concluzia ca atat oile cat si iepurii se pot contamina intre ei. Tratamentul se face cu extrat de feriga fara spori, doza fiind de 0,5/cap adult sau tetraclorura de carbon injectabil. Bolile microbiene Pasteureloza, broncho – pneumonia infectioasa, pleuro-pneumonia sau cum i se mai spune “moartea iepurilor” se datoreste unui microb ( pasteurella multocida ), asemanator celor care provoaca holera la gaini, pneum-enteride la porci si septicemie hemoragica la oi. Acest microb este foarte raspandit in natura ( in furaje, in lapte, in pamant, etc. ) si provoaca ravagii indeosebi la iepurii tineri, debili si aubalimentati. Coccidoza, coriza, enteritele deschid de obicei calea pasteurelozei. Pasteureloza poate fi acuta, cand iepurii mor dupa 1 – 2 zile ( simptome: temperatura peste 400 C, iepurele fara pofta de mancare se retrage intr-un colt si tine capul in jos, cu urechile plecate si ochii semi-deschisi ), si cronica, forma in care iepurii mor dupa 5 – 10 zile si chiar mai tarziu. In ambele cazuri se cunosc forme respiratorii si digestive. Forma respiratorie urmeaza de obicei dupa coriza infectioasa ( iepurele stranuta, isi freaca nasul de obiectele vecine si se zgaraie cu labele dinainte; respiratia puternica si accelerata nu intarzie sa devina zgomotoasa si ochii ii lacrimeaza ), iar dupa 3 – 9 zile iepurele moare. Forma abdominala se manifesta prin diaree si excremente rau mirositoare; dupa diaree urmeaza constipatia si pantecele se baloneaza ( se observa ca iepurele are colici, geme si scrasneste din dinti ). La autopsie se observa organele congestionate, muschii trunciului si chiar si cei ai inimii avand o culoare galbuie. Cand diagnosticul este bine stabilit, este indicat ca iepurii bolnavi sa fie sacrificati.

Tratamentul curativ este costisitor, anevoios si se bazeaza pe antibiotice ( streptomicina 100 mg/kg subcutanat, 3 zile consecutiv; tetramicina 10 mg/kg intramuscular; cibazol sub forma de injectii sau pe cale bucala, o pastila de 1 g/zi timp de 3 zile ). Se pot obtine rezultate si prin injectii cu 3 ml acid fenic ( 3%) subcutanat. De asemenea este indicat a se pulveriza in boxe acid fenic ( 3%). Coriza infectioasa ( guturaiul iepurilor ) este o boala foarte raspandita, indeosebi primavara si toamna, cand frigul, umezeala si curentii favorizeaza aceasta afectiune. Contaminarea se face prin furajele infectate cu secretii nazale. Iepurii bolnavi de coriza stranuta des, prezentand caractere ale guturaiului. Din nas se scurg secretii mai intai apoase, iar mai tarziu acapata consistenta si se transforma chiar in puroi. Daca nu se iau masuri, boala poate avansa dand nastere la afectiuni pulmonare grave, pneumonie si chiar la bronchi-pneumonie ( iepurii au fierbinteli, stau zgribuliti, cu parul sbarlit si incalcit, nu au pofta de mancare si respira greu ). Pentru stavilirea bolii se recomanda ca iepurii ajunsi in acest stadiu sa fie mai bine sacrificati in stadiul de declansare a bolii iepurii se pot vindeca cu antibiotice si prin spalaturi nazale aplicate cu para de cauciuc, cu solutie de apa oxigenata ( o lingurita la un pahar de apa ), cu solutie de creolina ( 10/0) sau acid boric ( 3% ), cu formol ( 3 picaturi la un pahar de apa ) sau chiar apa sarata. Dupa aplicarea acestor spalaturi se pun in nas 2 – 3 picaturi de oleu gomenolat sau mentolat ( 10/0 ). Salmoneloza este o boala provocata de Salmonella typhimurium, microb foarte periculos si transmisibil la om. Simptomele bolii incep cu diaree sau chiar prin constipatie; in forma acuta, boala paote produce mortalitati de 50%. La autopsie iepurii bolnavi prezinta leziuni de septicemie, ficatul cu intepaturi si adeseori o hipertrofie a splinei, care este brazdata de noduli. Salmoneloza este raspandita mai ales de rozatoare si n special de soareci. Contaminarea la om poate sa se prezinte sub doua forme; prin contagiune ( microbi ) cand poate provoca un fel de paratifoida mortala la copii; prin intoxicatie alimentara; prin consumarea carnii de iepure bolnav care nu este bine fiarta. Bolile produse de virusuri Mixomatoza este produsa de virusul Sanarelli. Se manifesta prin noduli localizati la cap si in acelasi timp prin inflamarea partilor genitale. In stadiu foarte avansat, acesti noduli localizati la cap dau un aspect hidos iepurilor, capul se umfla, se deformeaza, devenind un adevarat “cap de leu”. Virusul moxomatozei poate trai in aer liber mai mult de 8 luni si se transmite de la iepure prin intepaturile diferitelor insecte ( muste ). Se pare ca temperatura joaca un rol important in dezvoltarea acestei boli. Tratamentul este cu totul special si se bazeaza pe vaccinari cu virusul Shope, care este din aceeasi specie cu agentul. Este o boala greu de vindecat si prima dintre cele mai grave, cand iepurii trebuie sacrificati. Bolile nemolipsitoare Bolile obisnuite sau nemolipsitoare sunt ocazionale si se datoresc ingrijirii necorespunzatoare a iepurilor. Guturaiul sau raceala este o iritatie a mucoasei nazale si se manifesta ca o criza simpla, prin stranuturi dese si prin scurgeri apoase. Se datoreste timpului rece si umed. Daca iepurii nu sunt tratati la timp, guturaiul se poate agrava sub forma de corioza infectioasa. Se recomanda izolarea si cazarea iepurilor bolnavi in boxe curate si calduroase, hrana consistenta si turnarea pe nari cu pipeta a catorva picaturi de streptomicina sau oelugomenolat. Pneumonia se datoreste racelii si se manifesta prin inflamatia sau aprinderea plamanilor la iepurii tineri, slabi, prost intretinuti ( iepurii bolnavi sunt tristi, lipsiti de pofta de mancare, tusesc, sforaie si au scurgeri nazale ) De cele mai multe ori pneumonia provine de la guturaiul netratat si in cateva zile iepurii mor. Se recomanda izolarea, o cazare iegienica si calduroasa, tratament cu antibiotice si prisnite calde. Diareea se datoreste unui regim alimentar necorespunzator ( furaje verzi, apoase, inghetate, mucegaite, fermentate, etc. ). Se recomanda dieta 24 de ore si apoi administrarea uni regim alimentar uscat si plante aromate in stare palita ( cimbru, patrunjel, pelin, etc. ) si ramurele care contine tanin ( de stejar, de salcie, plop, etc. ) Un efect bun are orzul prajit si pastilele de talazol ( o pastila la 10 iepuri ).

Mamita se manifesta prin aprinderea ugerului, care se inroseste, se intareste si devine dureros. Apare la iepuroaicele carora le-au murit puii sau la intarcarea lor. In cazul abceselor, acestea se deschid, se storc bine si se trateaza cu dezinfectante. In mod obisnuit este indicat a se masa ugerul si unge cu vaselina camforata. Conjunctivita se manifesta indeosebi la tineretul tinut in curent, prin inflamarea mucoasei interioare a pleoapelor; este boala de ochi cel mai des intalnita. Partea interioara a pleoapelor se inroseste si ochii lacrimeaza, iar daca boala nu este tratata la timp, pleoapele incep sa se lipeasca. Se recomanda spalarea ochilor cu musetel cald sau cu acid boric ( tamponari cu vata curata ). Avortul se datoreste regimului alimentar necorespunzator ( furaje sarace in calciu si vitamine, inghetate, stricate, etc. ), sperieturilor, presiunilor si loviturilor pe pantece, bruscarii iepuroaicelor, ca si prezentei in boxa a soarecilor. Se recomanda schimbarea conditiilor amintite si la nevoie, daca avortul se repeta, iepuroaicele respective trebuie inlaturate de la reproductie. Mai sunt o serie de multe alte boli ocazionale ( rani, degeraturi, insolatii, indigestii, carii dentare, etc. ) pe care un crescator priceput trebuie sa le previna si sa le trateze in scopul intereselor proprii ale productiei. Iepurii de casa n-au numai boli ale inimii de tot felul, ci sunt victimele multor daunatori; soareci, sobolani, pisici, caini si animale salbatice ( dihori, nevastui, jderi ). Sfaturi si indrumari practice Pentru activitatea de zi cu zi a crescatorilor de iepuri prezentam in continuare unele sfaturi si indrumari practice, pe care le consideram utile si pentru amatorii pasionati de aceasta placuta si rentabila indeletnicire gospodareasca Prgramul activitatii zilnice intr-o crescatorie de iepuri Dimineata ( la ora 6 – 7 vara si la ora 8 iarna ). Distribuirea primului tain si controlul efectivelor: Distribuirea apei; Pregatirea hranei si distribuirea ei; Observarea starii generale a fiecarui iepure; Izolarea iepurilor cu semne de boala 9 indispusi, zgribuliti, cu scurgeri nazale, etc. ) in vederea examinarii lor atente si aplicarii tratamentului necesar; Controlul iepuroaicelor gestante, ale celor cu pui si care au fatat ( examinarea ugerului sa nu aiba rani, repartizarea puilor pentru o alaptare normala, intretinerea culcusurilor, indepartarea puilor morti ). Aplicarea programului de monta Imperecherea iepuroaicelor ajunse la termenul de monta Repetarea imperecherii iepuroaicelor aflate in a – 5 – a zi de la prima monta Palparea iepuroaicelor montate de doua saptamani si imperecherea celor sterpe Completarea tablitelor de boxa cu datele necesare si inregistrarea lucrarilor curente in registrul de evidenta zootehnica. Curatirea boxelor si efectuarea reparatiilor curente Maturarea, scoaterea resturilor de furaje si a gunoiului din boxe Curatirea si spalarea vaselor de hrana Curatirea padocurilor si a furajatoarelor Mici reparatii la boxe ( usi, gratare ) si padocuri, asigurarea umbrarelor in timpul verii si asternutului de paie, iarna Spalarea si dezinfectarea adaposturilor, padocurilor, inventarului ( se face numai periodic ). Ingrijirea si tratamentul iepurilor bolnavi Examinarea si trierea iepurilor din adaposturile sau padocurile de izolare ( cei cu boli contagioase se sacrifica imediat, pentru prevenirea epizootiilor )

Tratamentul iepurilor contra bolilor necontagioase ( tulburari in digestie, infectie, rani, etc. ) La pranz ( intre orele 12 – 13 ) Pregatirea hranei si distribuirea celui de al doilea tain Repaus ( de la orele 13 – 16 ) Diferite lucrari Marcarea, cantarirea si lotizarea pe sexe a tineretului intarcat Completarea evidentelor zootehnice si a registrelor de productie ( decontarea furajelor, miscarea efectivelor, etc. ) Controlul iepurilor din padocuri sau al celor scosi la pascut sub tarcurile mobile ( vara ) Controlul adaposturilor si asigurarea conditiilor bune pentru intretinerea iepurilor ( iarna ). Seara ( la ora 19 vara si la ora 17 iarna ) Distribuirea celui de al treilea tain Repetarea montei la iepuroaicele care dimineata au refuzat imperecherea. Ultimul control al efectivelor si pentru asigurarea masurilor de securitate in crescatorie Reguli pentru crescatorul de iepuri Preantampina producerea oricarui zgomot in apropierea iepurilor ( fiind un animal fricos – prezenta soarecilor, zgomoteel puternice pot provoca avorturi ipuroaicei ) Indeparteaza cainii si pisicile din jurul crescatoriei si combate in mod hotarat prezenta soarecilor si asobolanilor in adaposturi. Un mic soricel poate cauza parasirea puilor de catre iepuroaica. Evita pe cat posibil, vizitarea iepurilor in mijlocul zilei, in acest timp ei prefera sa doarma sau sa se odihneasca. Administreaza intotdeauna hrana la ore fixe. Furajele verzi revin mai scump decat concentratele, care au calitati nutritive mult mai productive in obtinerea de carne. Nu foloseste cantitati mari de masa verde la cresterea iepurilor in rasa curata. Prea multa varza dauneaza sanatatii efectivelor. Administreaza furajele verzi numai in stare palita. Sub nici un motiv nu trebuie in stare suculenta. Cerceteaza cu atentie boxele si combate pe locorice miros suspect. Nu neglijeaza semnele de boala si nici chiar indispozitia iepurilor. Este mult mai greu sa combati o boala, daca nua i prevenit-o la timp. Izoleaza exemplarele cu semen de boala imediat ce le-a observat. Dezinfectarea periodica a boxelor este un mijloc practic de prevenire si combatere a bolilor. Examineasa nasul, ochii, labele si interiorul urechilor, pentru a observa daca nu sunt umflaturi sau rani. Culoarea, forma si consistenta excrementelor exprima starea sanatatii iepurilor si totodata explica efectele unei furajari necorespunzatoare. Asigura o primenire normala a aerului din bioxe si o luminozitate corespunzatoare. Curentii si soarele puternic dauneaza iepurilor. Ocroteste iepurii de influenta nefavorabila a umiditatii, care este mult mai periculoasa decat frigul uscat. Pe cat posibil, de mentinut temperatura si umiditatea in adaposturi la aceleasi valori in timpul anului. Asigura o hrana de calitate si la discretie femelelor care alapteaza si schimba apa zilnic. In aceasta stare fiziologica, iepuroaicele valorifica cel mai bine furajele printr-un numar mare de pui sanatosi si bine dezvoltati. Reglementeaza aducerea femelei pentru monta in boxa masculului, dupa numarul mai mare sau mai mic de pui ce are de crescut. Iepurelui nu-i place sa fie vazut in timpul montei. Daca aducerea iepuroaicei la mascul este prea frecventa, puii vor fi lipsiti de vitalitate. Dintre cei doi factori: “calitate” si “cantitate”, primul este mai important. Nu permite atingerea iepurasilor, mai ales cand acestia sunt in culcusul matern ( ladita de fatare ). Mirosul strain al puilor face ca iepuroaica sa-i omoare sau sa-i manance. La nevoie, se foloseste o planta mirositoare. Nu incredinteaza niciodata ingrijirea iepurilor unor angajati nepriceputi. O singura zi de neglijenta se poate resimti mult timp la productie.

Profita de timpul frumos, lipsit de umezeala, pentru cresterea tineretului in padocuri sau la pasunat, sub tarcuri mobile. Cresterea iepurilor de casa trebuie cat mai mult apropiata de conditiile mediului natural. Examineaza comportarea si obiceiurile acestor animale sensibile si acumuland experienta poti deveni un bun crescator de iepuri. Calendarul crescatorului de iepuri Este aproape imposibila delimitarea calendaristica a modului in care se desfasoara pe luni activitatea intr-o crescatorie. Ea are numai un scop orientativ, deoarece cresterea iepurilor depinde in mare masura de starea timpului, care este diferit de la un an la altul. Muncile lunare pot fi considerate numai ca niste indicatii generale, valabile dupa conditiile din timpul respectiv al anului. Ianuarie ( pericol de inghet, se pierde multa hrana inghetata, trebuie luate masuri in acest scop, ca si pentru asigurarea unor adapostrui calduroase la iepuri ). In crescatoriile cu soproane si remize se pot planifica fatari si in timpul iernii. Acolo unde adaposturile sunt in aer liber, aceasta nu este posibil, pericolul de inghet a puilor fiind prea mare. Furajarea trebuie facuta in asa fel, incat resturile de hrana sa nu inghete in adaposturi. Resturile de hrana si suculentele ( morcovii, sfecla, guliile ) trebuie indepartate la administrarea noului tain. Hrana inghetata provoaca tulburari intestinale si duce la pierderi. Animalele care sunt obisnuite sa bea apa o pot obtine si iarna, dar ea trebuie pastrata fara gheata. Paiele trebuie sa fie asigurate din abundenta si noaptea sa fie la dispozitie. Adaposturile in aer liber trebuie asigurate contra intemperiilor ( se muta in locuri corespunzatoare si li se amenajeaza paravane de protectie ). Daca sunt asigurate conditii bune pentru iernarea iepurilor, se pot procura efectivele care lipsesc, astfel ca pana la inceperea iernii sa se adapteze noului mediu. Februarie ( este timpul potrivit pentru imperecheri; femelele sunt cele mai bine pregatite in acest sezon 0. Se incepe cu supravegherea atenta a femelelor; ele se duc la timp in boxa mascului. Daca imperecherea nu se face repede, iepuroaica este scoasa din boxa masculului si incercarea se reia a doua zi. Nu trebuie sa se insiste la imperechere, deoarece nu duce la nici un rezultat. Noptile sunt inca reci, asa ca furajarea se va efectua tot cu multa grija. Cine asteapta in aceasta in aceasta luna o fatare, trebuie sa dispuna de conditii bune de adapostire si sa sigure un culcus calduros. Operatia necesita o grija deosebita si, in afara de acesta, un permanent control al culcusului, care trebuie efectuat la putin timp dupa fatare. Nu este indicat sa se lase mai multi pui decat numarul memelelelor iepuroaicei. La iepuroaicele care fata prima data trebuie sa fim multumiti cu 6 pui. Este necesara o furajare consistenta si diferita, deoarece in acest anotimp lipseste inca hrana verde. Martie ( incep primele fatari, asteptate cu mult aplacere, dar care cateodata aduc suparari ). Daca nu s-au obtinut inca fatari este timpul sa se inceapa imperecherilepentru ca puii sa fie apti de taiere in toamna. Fatarile din luna martie intra in anotimul bun al anului, deoarece tineretul la parasirea boxei materne poate sa fie furajat cu nutreturi verzi. Hrana obisnuita aum este formata din fan, morcovi, sfecla, gulii, la care partile stricate si mucegaite trebuie taiate; la cartofi trebuie indepartati germenii, coltii si cojile care contin solanina ( substanta toxica ). Cu cateva zile inainte de fatare trebuie sa se asigure iepuroaicelor apa proaspata. Culcusul cu pui se controleaza des si cei mai slabi sunt indepartati ( mai bine untineret redus, dar viguros si bine hranit, decat mult, slab si susceptibili bolilor). La sfarsitul lui martie, la iepurii Angora incepe prima recoltare a lanii. Daca timpul este favorabil si vegetatia a inceput sa rasara, urmeaza a se scoate tineretul in gradina, la iarba verde. Aprilie ( prima verdeata incolteste pe campii si in gradini; iepurii o pot valorifica acum din plin ). Cresterea este in plina dezvoltare. Trecerea de la hrana de iarna la cea de vara trebuie facuta treptat ( la inceput numai in cantitati mici si in amestec cu fan; ierburile umede trebuie evitate in aceasta perioada ). Lucerna si trifoiul tanar provoaca balonari si trebuie intotdeauna amestecate cu alte verdeturi. Tineretul nu trebuie hranit unilateral, ci cu tot felul de buruieni si frunze verzi. Urzica si verdeturile nu se vor da decat in

stare ofilita si in amestec cu alte furaje. Iepuroaicele care alapteaza se furajeaza cu nutreturi concentrate si cu resturi menajere ( fierte si amestecate cu tarate ). Furajele nu trebuie sa ramana in boxe de pe o zi pe alta. Mai ( tineretul sugar trebuie alaptat 6 – 8 saptamani ) In timpul suptului, tineretul trebuie bine supravegheat, urmarindu-se sa fie gras si cu forme bine rotunjite, sa-si pastreze blana lucioasa si sa fie vioi ( la furajare trebuie sa se inghesuie la usa boxei; exemplarele care stau intr-un col sunt bolnave ). Dupa posibilitati, tineretul debil sau bolnav trebuie izolat in spatii in care sa i se permita miscarea in voie si sa fie bine hranit. Nutreturile verzi sunt acum la indemana, asa ca hrana de baza este asigurata. Pastrarea furajelor verzi trebuie facuta cu grija si sa nu se depoziteze in cantitati mari, deoarece se incinge si se strica. Este indicat ca sa se taie numai atata masa verde cat este necesar pentru ziua urmatoare. Iunie ( trebuie asigurata posibilitatea ca tineretul sa fie crescut in padocuri si la pascut sub tarcuri mobile ). Iepuroaicele care alapteaza prost vor fi puse la o ingrasare scurta si apoi sacrificate. Tineretul are nevoie pentru dezvoltare de multa miscare si trebuie lasat liber cateva ore pe zi. Tineretul intarcat trebuie marcat, cantarit, repartizat pe sexe si trecut in registrele de evidenta zootehnica. Intr-o adevarata crescatorie nu trebuie neglijata aceasta evidenta. Tineretul destinat pentru prasila se cazeaza separat de cel ales pentru ingrasare si se furajeaza diferentiat. Efectivele care provin din prima fatare sunt bune de taiere in momentul in care tineretul din a doua fatare ajunge la varsta de intarcare. Pentru rasa Angora este a doua perioada cand se recolteaza lana. Recoltarea fanului trebuie facuta inainte ca ierburile sa devina lemnoase. Este indicata uscarea pe capre de lemn si nu pe pamant, deoarece in felul acesta pierderea valorii nutritive a fanului este mai redusa. Iulie ( vara, fanul din iesle trebuie inlocuit numai cu fraje verzi ) In acest sezon, hrana de baza se compune din multe furaje verzi ( amestec din tot felul de ierburi si buruieni ). Fanul este indicat numai la evitarea tulburarilor de digestie in cresterea tineretului. Boxeel si padocurile trebuie curatate zilnic si dezinfectate o data pe luna. In timpul caldurilor mari, in afara de furajele verzi, iepurii au nevoie zilnic de apa proaspata. Caldurile excesive si razele solare sunt mai greu suportate de iepuri decat gerul; de aceea se vor executa umbrare si se va stropi terenul din fata voxelor. In timpul caldurilor mari, iepurii prefera sa stea pe podea, asa ca nu li se va pune asternut. Este indicata folosirea podelei din gratare de lemn sau din plasa de sarma. Trebuie folosita orice imprejurare pentru culegerea ierburilor aromate, necesare imbogatirii hranei uscate din timpul iernii. August ( prin cantarire se verifica sporul de crestere in greutate la iepurii pentru carne ). Un bun crescator isi inregistreaza toate observatiile asupra cresterii si dezvoltarii tineretului, precum si sporurile obtinute in greutate; in felul acesta se pot trage concluzii si asupra calitatii ascendentilor, pentru inlocuirea matcii varstnice. Este indicat sa se profite de acest lot de prasila din rase curate, chiar daca se castiga mai putin la inceput; acesta contribuie la imbunatatirea materialului din crescatoria proprie. Este indicat a se face ultima imperechere a iepurilor. Intrebuintarea, ingrijirea si furajarea iepurilor se fac tot ca in luna precedenta. Septembrie ( se face bonitarea tineretului si cei buni vor obtine o boxa separata ). Acum este necesara clasarea tineretului, in vederea unei valorificari rationale: iepurii grasi se valorifica pentru carne tineretul din a adoua fatare se repartizeaza in proportie de 1.3 pentru reproductie si restul se supune unei ingrasari corespunzatoare ( masculii se castreaza pentru a fi apti pentru taiere la inceputul ierni ). La iepurii Angora urmeaza a patra recoltare de lana. Octombrie ( se face aprovizionarea cu furaje pentru iarna si se iau masuri pentru asigurarea unei bune cazari a iepurilor in sezonul rece ). Furajele din recolta proprie si cele procurate vor fi depozitate pentru iarna ( suculentele se insolizeaza, fanul se aseaza in capite, iar grauntele, uruiala si taratele se pastreaza in saci sin locuri ferite de soareci ). Este necesara o buna dezinfectie a adaposturilor. Puii obtinuti din ultima fatare, vor fi

supusi unei ingrijiri atente. In acest timp iepurii isi schimba parul ( naparlesc ). Pentru accelerarea cresterii parului este indicat sa se perie bine blana iepurilor. Furajarea cu turte sau cu sroturi da blanii un luciu caracteristic. Reproducatorii care sunt in repaus vor fi hraniti pe baza ratiilor de intretinere. Se continua cu ingrasarea iepurilor pentru carne si se valorifica intens productia, facandu-se loc tineretului din ultima fatare. Noiembrie ( morcovii, sfecla, fanul si paiele in cantitati corespunzatoare,a sigurasanatatea iepurilor si o buna productie ). Furajele de baza ( verzi ) sunt limitate, asa ca trebuie sa se inceapa cu cele indicate pentru iarna. Sunt foarte pretuite inca verdeturile, care rezista la inghet. Este timpul insolizarii cartofilor si sfeclei inca inainte de inceperea perioadei de inghet. Morcovii rezista mai mult la frig decat sfecla si nu trebuie depozitati la caldura. In ratia zilnica se da cel putin 100 g fan pentru fiecare iepure. Se paote folosi si porumbul insilozat. La inceput nu va fi consumat cu placere, dar imediat ce se obisnuiesc, iepurii mari pot manca zilnic 200 – 400 g. Asigurarea cu apa a organismului se face in suficienta masura prin hrana suculenta; la nevoie se da si apa proaspata. Hrana inghetata in timpul noptii trebuie fiarta sau incalzita in amestec cu cartofi, coji si cutarate. Incepe valorificarea iepurilor si sacrificarea lor pentru carne si blanite. Decembrie ( se face bilantul crescatoriei si efectivele se reduc dupa posibilitaile existentei ). Pentru a se crea spatiu de cazare pentru oiernare corespunzatoare si a se valorifica furajele procurate, este indicat sa se faca o ultima sortare a iepurilor so toti care sunt in plus se vand sau se sacrifica pentru consumul familiar. Se intocmeste un plan al crescatoriei pentru anul viitor sis e face bilantul dupa inregistrarile din anul trecut. Este bine ca in acest timp mai liber crescatorul sa-si insuseasca cunostinte folositoare din literatura de specialitate si sa viziteze expozitiile cunicule ce se organizeaza in acest sezon.