STABILIREA PROFILULUI PSIHOLOGICAL CRIMINALULUI ŞI CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

– Din experienţa forţelor de ordine americane –În cadrul sistemului judiciar, se pare că există o cerere tot mai mare de

experţi în domeniul ştiinţelor despre comportamentul uman, care îi pot ajuta pe oamenii legii să rezolve cazurile bizare sau neobişnuite. Într-o crimă săvârşită cu violenţă sunt implicaţi factori multipli, precum şi o serie de evenimente produse anterior. Aceşti factori şi evenimente includ intenţia, planul, tipologia criminalului, tipologia victimei, precum şi intervalul premortem şi postmortem.

Maniera în care este săvârşită crima exprimă modelul psihologic, alcătuirea şi expresia celui care a comis cu violenţă acea faptă. Analiza din cadrul investigaţiilor penale sau stabilirea profilului personalităţii infractorului examinează şi identifică obişnuinţe subtile, trăsături psihologice şi variabile de personalitate asociate cu activitatea criminală. Aceste variabile şi trăsături sunt utilizate pentru a elabora descriptorii de personalitate şi de comportament ai unui infractor care comite adesea crime odioase, cum ar fi crimele în serie, violuri care duc la deces, incendierea, amplasarea de bombe, jefuirea băncilor, precum şi omorurile rituale, care includ răpirea, tortura şi molestarea unor copii.

Analiza făcută în cadrul investigaţiilor penale (în original, profiling: stabilirea profilului psihologic al infractorului) nu este, în prezent, nici o practică larg acceptată de către reprezentanţii domeniului aplicării legii, nici un proces de investigaţie larg răspândit, dar există unele dovezi care vin în sprijinul utilizării sale în cercetarea anumitor tipuri de crime. De altfel, profiling, ca ştiinţă sau ca artă, nu reprezintă un fel de panaceu pentru activitatea de investigaţii şi nici măcar un înlocuitor al muncii convenţionale şi tradiţionale de investigaţii desfăşurate de către poliţişti. Cu toate acestea, agenţiile de aplicare a legii încep să realizeze beneficiile acestei tehnici, ca fiind un instrument viabil de cercetare. În acest documentar, este ilustrat pe scurt subiectul, conceptele şi elementele procesului de definire a personalităţii infractorului prin metoda stabilirii profilului psihologic. Pentru specialiştii în criminologie, ştiinţe penale, justiţie penală, sociologie şi psihologie, acest articol va servi ca o valoroasă sursă de informare. Pentru ofiţerul de investigaţii care abordează cazurile în care „motivele interne tipice sau uzuale” ale omuciderii sunt absente, acest articol oferă o analiză suplimentară, ca instrument esenţial pentru soluţionarea cu succes a unui caz.

În acest material, sunt prezentate principiile elementare care stau la baza înţelegerii elaborării profilului psihologic al infractorului. Consideraţiile exprimate în acest material nu pot fi luate drept o reţetă sigură şi nici un ghid perfect de stabilire a profilului psihologic al unui criminal. De asemenea, nu este vorba nici de un îndrumar prin care orice cititor poate deveni, pas cu pas, un analist spontan, performant, în acest domeniu. Cu toate acestea, autorul consideră că, având o instruire corectă în materie de victimologie, criminologie, biologie, patologie, anatomie şi ştiinţe comportamentale, la care se

adaugă instruirea în domeniul tehnicilor de cercetare penală, un specialist interesat de profilurile criminale şi psihologice va dobândi o bază fermă pentru a putea opera eficient şi profesional.

Cunoaşterea personalităţii criminalului sau analiza de cercetare penală esteştiinţa reconstituirii prin examinarea locului faptei a unui tip de crimă şi a portretului psihologic al criminalului implicat. Biroul Federal de Investigaţii (SUA) a dat o definiţie acţiunii de stabilire a profilului criminal: o tehnică de investigaţie prin care se identifică personalitatea şi caracteristicile comportamentale ale infractorului pe baza analizei infracţiunii comise. Această tehnică nu îi pune pe tavă ofiţerului de investigaţii identitatea criminalului, dar îi oferă acestuia posibilitatea stabilirii tipului de infractor care a comis acea faptă.

Conceptul de profiling constă în aceea că, odată ce un investigator reuşeşte să-şi facă o idee despre tipul persoanei căutate, el va deveni mai atent la persoanele care se încadrează în acea tipologie. Deşi această metodă nu este considerată de toţi ca fiind o ştiinţă solidă, stabilirea profilului unui infractor, în calitate de instrument contemporan de investigaţie pe baze ştiinţifice (empirice), s-a dovedit a fi un procedeu extrem de valoros pentru aplicarea legii, deoarece el implică speranţa aducerii în instanţă a unui criminal neidentificat.

Stabilirea profilului psihologic,ca instrument contemporan de investigaţie

Stabilirea profilului infractorului constă în identificarea caracteristicilor unui individ care a comis o anume crimă printr-un proces de observare sistematică a locului faptei, a victimei, a probelor criminalistice, precum şi a faptelor cunoscute ale crimei. Tehnica profiling a fost utilizată de către cercetătorii din domeniul ştiinţelor despre comportamentul uman şi de către criminologi pentru a examina comportamentul criminal şi pentru a evalua şi a previziona viitoarele acţiuni ale criminalilor. FBI este prima agenţie de aplicare a legii din Statele Unite care a făcut uz de analiza de investigaţii criminale (profiling).

Unitatea de ştiinţe comportamentale a FBI a sprijinit comunitatea de aplicare a legii în realizarea profilurilor criminale pentru infracţiunile cu autori necunoscuţi încă din anul 1972. De asemenea, atunci când apar solicitări, FBI asigură şi instruirea în domeniul profiling-ului pentru diverse agenţii.

Deşi la început – în etapele timpurii de dezvoltare şi perfecţionare – a fost văzută cu neîncredere de către poliţiştii cu experienţă din cadrul FBI, în timp, metoda s-a dovedit fi un valoros instrument de investigaţii penale în arsenalul modern al aplicării legii. Pe măsură ce tot mai mulţi poliţişti au fost instruiţi şi au căpătat experienţă în aplicarea tehnicilor de investigaţii pe baza stabilirii profilului psihologic al criminalului, agenţiile de aplicare a legii au început să creadă mai mult în eficienţa utilizării acesteia. În plus, pe măsură ce numărul crimelor rămase nesoluţionate continuă să crească, tot astfel va creşte şi nevoia de a avea mai mult personal pentru a le soluţiona pe cele denumite de autor drept „crime psihologice”.

Tehnicile contemporane de investigaţii, cum este profiling, vor rămâne în atenţia celor interesaţi, plecând de la nevoia ofiţerului de investigaţii de a se familiariza cu acest instrument, în scopul sporirii eficienţei activităţii de soluţionare a cazurilor de crime între necunoscuţi, crime fără motiv şi a infracţiunilor comise cu violenţă de natură psihologică.

Procesul de stabilire a profilului psihologic criminal

Experienţa în investigarea unei crime contează enorm la fiecare cercetare la locul faptei. Statisticile bazate pe datele referitoare la crimele raportate se fac utile prin cercetarea lor în scopul construirii profilului infractorului.

În procesul numit profiling, investigatorul trece prin următoarele faze: Evaluarea crimei şi a criminalului;� Evaluarea cuprinzătoare a specificului locului faptei;� Analiza completă a victimei;� Evaluarea rapoartelor preliminare ale poliţiei;� Evaluarea protocolului medical de autopsiere;� Elaborarea unui profil cu caracteristicile critice ale infractorului;� Sugestii din sfera investigaţiilor pe tema construirii profilului;� Posibila prindere a suspectului.�

Ofiţerul de investigaţii strânge probele, analizează informaţiile cunoscute, examinează locul faptei, reconstituie activităţile infractorului, formulează o teorie, construieşte un profil şi îl testează pe fondul informaţiilor cunoscute. Feedbackul astfel rezultat şlefuieşte la rândul său profilul psihologic construit anterior. Acesta identifică tipul de persoană care trebuie căutată, dar nu oferă, desigur, identitatea exactă.

Construirea profilului psihologic şi aplicaţiile lui în domeniulinvestigaţiilor

Stabilirea profilului psihologic al infractorului s-a dovedit a fi eficient în situaţiile de negociere în cazul luării de ostatici, în care este necesară o evaluare a personalităţii autorului acestui tip de acţiune.

Reacţia probabilă a infractorului atunci când este expus anumitor acţiuni ale reprezentanţilor legii poate fi anticipată, iar acţiunile adecvate pot fi întreprinse în scopul salvării vieţilor ostaticilor. În această situaţie, poliţiştii pot obţine informaţii prin schimbul verbal cu autorul luării de ostatici, precum şi prin conversaţii cu personalul de asistenţă specializat pentru astfel de cazuri şi cu membrii familiilor celor sechestraţi.

Una dintre cele mai interesante aplicaţii ale profiling-ului este cea în cazul ameninţărilor cu fapte de violenţă, prin care sunt identificaţi autorii unor scrisori anonime de ameninţare.

Prin intermediul tehnicilor psiholingvistice, poate fi alcătuit un „dicţionar al ameninţării”, deoarece fiecare cuvânt dintr-o scrisoare anonimă poate fi clasificat de computer într-o categorie specifică. Când cuvintele dintr-o scrisoare sunt comparate cu cele din alte scrisori sau cu vorbirea obişnuită, ofiţerii de investigaţii au posibilitatea de a stabili dacă unanume vorbitor este şi autorul scrisorii de

ameninţare. În aceeaşi manieră pot fi stabilite şi mediul de viaţă şi psihologia autorului.

Tehnica stabilirii profilului psihologic al unui infractor a fost utilizată şi în cazul identificării unor violatori în serie sau a incendiatorilor. În cazul violatorilor, s-a stabilit că un anumit comportament reflectă, de regulă, un tip de personalitate, iar prin examinarea acestui comportament ofiţerul de investigaţii poate identifica tipul de persoană implicată şi, în acest fel, să restrângă aria cercetărilor.

Un raport al FBI din 1999 arată că incendiatorii în serie au caracteristici comune. Cunoaşterea anumitor metode aplicate de către aceştia poate veni în sprijinul ofiţerului de investigaţii în anticiparea comportamentului acestui tip de infractor şi în elaborarea tehnicilor şi strategiilor de anchetare a suspecţilor.O mare provocare cu care se confruntă la ora actuală agenţiile de aplicare alegii este creşterea continuă a numărului de omoruri bizare, nerezolvate. Eleimplică adesea elemente legate de sexualitate, având motive neobişnuite saubizare. Făcându-se trimitere la ei sub numele de autori de crime pasionale,aceste infracţiuni includ adesea fapte de mutilare a victimei, bătăi grave, torturăşi poziţionarea explicit sexuală a cadavrului. Realizarea unui profil psihologic apermis ofiţerilor de investigaţii să reducă aria cercetărilor la acei indivizi careseamănă foarte mult cu imaginea conturată de ofiţerul specialist în profiling.Aplicaţii criminologice la locul fapteiUn profil psihologic tipic include tot atât de multe date despre făptuitorcâte pot fi compilate pe baza probelor criminalistice lăsate la faţa locului,inclusiv posibila vârstă, rasă, sex, situaţie economică, situaţie maritală, nivelintelectual şi educaţional, ocupaţie, stil de viaţă, cazier, precum şi amplasareadomiciliului în relaţie cu locul faptei. În fine, pentru a veni în sprijinul ofiţeruluide investigaţii, sunt clasificate crima şi locul faptei (în interior sau în exterior).Aceasta este o oportunitate de a construi un model analitic de lucru deductiv sauinductiv pentru profilul criminal şi de a stabili o ipoteză ştiinţifică deinvestigaţie, care să includă evaluarea comportamentului criminal şi procesul deanaliză, modelul faptic din urmărirea probelor criminalistice, elemente devictimologie, examinarea medicală postmortem şi rapoartele de investigaţii dinteren, profilul geografic şi geospaţial din analiza criminalistică, metoda deoperare, orice trăsături sau modele neobişnuite de personalitate sau de caracter,orice potenţială semnătură criminală.Crima este clasificată ca având conotaţii sexuale, non-sexuale saunecunoscute. Orice crimă în care există şi probe, din orice parte a locului faptei,privind un anumit tip de componentă sexuală este clasificată ca fiind una legatăde sexualitate. O crimă cu semnificaţii sexuale poate fi stabilită prin analizastării în care se află victima: lipsa hainelor; expunerea organelor genitale; poziţia10corpului; vătămări în zona genitală; evidenţa activităţii sexuale pe, în sau lângăcorpul victimei. În plus, probele unei activităţi sexuale de natură sadicăconstituie tot dovezi ale unei crime cu implicaţii sexuale.Clasificarea locului faptei este un aspect critic în elaborarea oricărui profil.Locul faptei este clasificat după cantitatea indiciilor privind plănuirea şi

premeditarea de către infractor a acelei crime, precum şi după gradul de controlpe care infractorul îl exercită asupra victimei. Modelul de comportament alinfractorului este stabilit prin locul faptei, în special în cazul crimelor cuimplicaţii sexuale.Locul comiterii crimei are mai multe tipuri de clasificare, cum ar fi celorganizat, dezorganizat, mixt şi atipic:Locul faptei de tip organizatAcest tip de loc al faptei indică plănuirea, premeditarea, precum şi un efortconştient de evitare a prinderii. Exemple de acest fel pot fi găsite în alegereaunor zone izolate pentru comiterea faptelor, transportarea victimei dintr-un locîntr-altul, precum şi absenţa vreunei arme la locul faptei. Acest individ este, deregulă, conştient de ceea ce face şi este gata de orice efort în timpul comiteriicrimei pentru a evita lăsarea urmelor care să permită oamenilor legiiidentificarea şi prinderea sa.Locul faptei de tip dezorganizatUn loc dezorganizat al faptei indică acţiuni care sunt spontane şi un ataccare este tipic unui moment de nebunie. Victima este, de obicei, aleasă laîntâmplare, iar locul faptei este chiar locul de întâlnire. Acest lucru este în modfrecvent indicat de utilizarea materialelor aflate la îndemână pentru comitereacrimei, iar atacurile sunt concretizate prin lovituri fulgerătoare, ele rezultândadesea în locuri dezorganizate ale faptei.Locul faptei de tip mixtLocurile mixte ale faptei prezintă atribute ale primei categorii şi ale celeide-a doua categorii de locuri ale faptei prezentate mai sus. Acest lucru poateindica implicarea a doi infractori în comiterea crimei, plănuirea ei sauabandonarea bruscă a acelui plan datorită unor circumstanţe neprevăzute, saumai poate sugera că infractorul a înscenat rezultatul (a procedat astfel încât săpară altceva). Lipsa generală de consecvenţă între elementele crimei provine dinspecificul locului faptei.Locul faptei de tip atipicLocul atipic al faptei este cel care nu poate fi clasificat pe baza datelorimediate. Resturile descompuse intră de regulă în această clasificare.11Bazele computerizate de date, cartografierea criminalisticăşi sistemele de urmărire geospaţialăCentrul Naţional pentru Analiza Crimelor cu Violenţă (NCAVC) al FBI,Programul de prindere a criminalilor violenţi (Programul VICAP), precum şiunele state ca Washington sau unele provincii din Canada au iniţiat organizareaunei baze de date computerizate (Sistemul de Urmărire a Informaţiilor despreOmoruri – HITS) care să permită agenţiilor de aplicare a legii să identifice rapidun profil criminal sau o tendinţă de comitere a crimelor în serie. Această bază dedate este construită prin studierea metodelor folosite de către infractori şi prinutilizarea informaţiilor obţinute în urma anchetării detaliate a acestora, prin carepot fi explicate anumite părţi din crimele comise.Eforturile FBI au condus la identificarea diferenţelor semnificative dintre

tipurile de locuri ale fapte. În plus, s-au identificat diferenţele de fond dintreinfractori. Între infractorii organizaţi şi cei dezorganizaţi s-au identificaturmătoarele patru elemente de diferenţiere:a) acţiunea infractorului pe parcursul comiterii crimei;b) caracteristicile victimei;c) utilizarea vehiculelor pe parcursul comiterii crimei şid) tipul de probe lăsate la locul faptei.În cele de mai jos sunt prezentate caracteristicile locului faptei la criminaliiorganizaţi şi la cei dezorganizaţi, care au fost identificate într-un studiu al FBIpe marginea infracţiunilor cu privire la viaţa sexuală:Caracteristicile locului faptei la criminalii organizaţi

Infracţiune plănuită� Victima este o persoană străină� Personalizează victima� Conversaţia este controlată� Locul faptei reflectă control� Cere o victimă docilă� Este folosită constrângerea� Acte agresive comise antemortem� Ascunderea cadavrului� Arma şi probele sunt absente� Transportă victima sau cadavrul�

Caracteristicile locului faptei la criminalii dezorganizaţi• Infracţiune spontană• Victima şi locul sunt cunoscute• Depersonalizează victima• Conversaţia este minimală• Locul faptei este întâmplător şi confuz• Actele violente sunt comise brusc asupra victimei• Utilizarea minimă a constrângerilor12• Comiterea actelor sexuale postmortem• Cadavrul lăsat la vedere• Probele şi arma sunt prezente• Cadavrul este lăsat la locul fapteiCaracteristicile profilului psihologic al criminalilor organizaţi şi cele aleprofilului criminalilor dezorganizaţi se regăsesc în cele de mai jos.Caracteristicile profilului psihologic al criminalilor organizaţi

Coeficient de inteligenţă peste medie� Integrat social� Este calificat din punct de vedere profesional� Este apt din punct de vedere sexual� Statutul ierarhic pozitiv în cadrul familiei de provenienţă� Locul de muncă al tatălui este stabil� Slabă disciplină în perioada copilăriei�

Stare de spirit sub control în timpul săvârşirii crimei� Consumul de alcool asociat comiterii crimei� Precipitarea stresului situaţional� Convieţuieşte cu un partener� Mobilitate (deţine un mijloc de transport aflat într-o stare bună)� Urmăreşte articolele din mass-media referitoare la crimă� Poate schimba locul de muncă sau părăsi localitatea�

Caracteristicile profilului psihologic al criminalilor dezorganizaţi Inteligenţă sub medie� Inadaptat social� Muncă necalificată� Inapt din punct de vedere sexual� Statut ierarhic mediocru în familia de provenienţă� Locul de muncă al tatălui este instabil� Disciplină impusă abuziv în copilărie� Anxios în cursul săvârşirii crimei� Consum minim de alcool� Stres situaţional minim� Trăieşte singur� Locuieşte sau munceşte în apropiere de locul faptei� Interes minim faţă de mass-media� Schimbări comportamentale semnificative�

Prin identificarea variabilelor existente care ajută la construirea profiluluicriminal şi prin diferenţierea operată între tipurile de infractori, este posibilădezvoltarea unei ipoteze de lucru şi realizarea unor profile de testare care pot fifolosite pentru determinarea corectitudinii concluziilor stabilite. Acest procesajută la o identificare mai rapidă a criminalului.13Construirea profilului psihologic al criminaluluiProfilul psihologic concret al criminalului trebuie să includă (fără a filimitat la acestea) următoarele informaţii:

Rasa� Sexul� Categoria de vârstă� Starea civilă� Ocupaţia� Reacţia la ancheta poliţiei� Gradul de maturizare sexuală� Dacă individul poate lovi din nou� Posibilitatea de a fi comis o infracţiune similară în trecut� Posibil cazier�

Calitatea profilului psihologic realizat depinde de calitatea cercetării loculuifaptei şi de corectitudinea intervievării victimei şi a martorilor. De obicei, unanalist bun are nevoie de următoarele informaţii:

Fotografii complete ale locului faptei, inclusiv ale victimei�

Raportul medico-legal şi rezultatele testelor de laborator� Un raport al detaliilor incidentului, inclusiv cu precizarea datei şi a orei� Locul în care s-a petrecut fapta, arma utilizată şi reconstituirea�

desfăşurării evenimentelor Intervievarea detaliată a victimei şi a fiecărui martor� Informaţii de fond despre victimă�

În privinţa victimei, sunt necesare următoarele informaţii de fond:a) Ocupaţiab) Domiciliulc) Reputaţia la locul de muncă şi la domiciliud) Descrierea fizică, inclusiv a îmbrăcămintei în momentul produceriiincidentuluie) Starea civilă, dacă are copii şi membri apropiaţi de familie.ConcluziiAnaliza efectuată în cadrul investgaţiilor penale sau stabilirea profiluluipersonalităţii criminalului se află într-un proces de dezvoltare rapidă, cainstrument de cercetare în soluţionarea crimelor în serie, a crimelor între străini,a cazurilor controversate sau echivoce sau a crimelor cu conotaţii sexuale. Înplus, tehnicile de stabilire a profilului psihologic dau rezultate şi în cazurile deincendiere, de jefuire a băncilor, de luare de ostatici, de răpire sau de molestare acopiilor.Această metodă nu este un panaceu în materie de investigaţii, iar utilizareaei nu urmăreşte înlocuirea muncii tradiţionale de cercetare criminalistică. Cu14toate acestea, atunci când este utilizată în conjuncţie cu abordările convenţionaledin domeniul investigaţiilor şi din cel criminalistic, stabilirea profiluluipsihologic poate ajuta foarte mult la soluţionarea acelor cazuri.Traducere şi prelucrare documentară,Cms. şef NELA-ŞTEFANIA ISTRATE,Secretariatul General,Serviciul Informare-DocumentareAutor: Joseph A. Davis, Centrul pentru Ştiinţe Legale şi PsihologiaComportamentului, San Diego, SUA15MARTORII OCULARI– Din experienţa forţelor de ordine americane –Sistemul judiciar s-a bazat dintotdeauna pe declaraţiile martoriloroculari, nicăieri mai mult decât în cazurile penale. Cu toate că probele pecare martorii oculari le pot aduce pot fi extrem de importante pentrudescoperirea unor piste investigative, identificarea făptaşilor şi scoaterea dincauză a celor nevinovaţi, ele nu sunt infailibile. Chiar şi martorii oneşti şibine intenţionaţi pot comite erori, cum ar fi identificarea greşită a uneipersoane sau imposibilitatea de a identifica autorul unei infracţiuni.Spre onoarea lor, sistemul judiciar şi instituţiile de aplicare a legii nu auignorat această problemă. Numeroase instanţe şi alte instituţii decizionale, la

momente diferite, au proiectat şi instituit proceduri speciale, destinateprotejării împotriva erorilor martorilor oculari. Cele mai multe state şi forţede poliţie şi-au creat propriile politici, practici şi protocoale de pregătireprofesională referitoare la strângerea şi utilizarea probelor furnizate demartorii oculari, unele dintre acestea fiind destul de bune.În trecut, aceste proceduri nu au integrat baza crescândă de cunoştinţepsihologice privind probele obţinute de la martorii oculari, cu cerinţelepractice ale activităţii zilnice de poliţie. În efortul de a centraliza punctele devedere ale poliţiştilor, magistraţilor şi cercetătorilor, Institutul Naţional deJustiţie a înfiinţat Grupul tehnic de lucru pentru dovezi provenite de lamartori oculari. Scopul său era de a recomanda practici standardizate destrângere şi păstrare a probelor furnizate de martorii oculari.Ghidul de faţă reprezintă rezultatul activităţii acestui grup.16Secţiunea ISemnalarea infracţiunii/Primul respondent(Anchetatorul iniţial)A. Răspunsul la apelul de urgenţă (911)Principiu: În calitate de prim punct de contact al martorului, dispecerulsau cel care răspunde apelului de urgenţă trebuie să obţină şi să disemineze,într-o manieră neutră şi obiectivă, informaţii complete şi exacte de laapelant. Aceste informaţii pot include descrierea/identitatea autorului uneiinfracţiuni. Acţiunile dispecerului pot afecta siguranţa celor implicaţi,precum şi întreaga investigaţie.Conduită: Dispecerul/cel care preia semnalarea trebuie să răspundăfiecărui apel într-o manieră care să ducă la obţinerea şi diseminarea unorinformaţii exacte referitoare la faptă şi la descrierea/identitatea autorului.Procedură: Pe durata apelului la numărul de urgenţă 911, dupăobţinerea informaţiilor preliminare şi anunţarea celei maiapropiate/competente unităţi de poliţie, dispecerul/cel care răspunde trebuie:1. Să asigure apelantul că poliţia e în drum spre el.2. Să pună întrebări cu final deschis (ex. „Ce îmi puteţi spune despremaşină?”); să clarifice cu întrebări cu final închis (ex. „Ce culoare aveamaşina?”).3. Să evite să pună întrebări cu răspuns sugerat sau manipulante (ex.„Maşina era cumva roşie?”).4. Să întrebe dacă mai este ceva de ştiut în legătură cu incidentul.5. Să transmită informaţiile lucrătorului de poliţie competent să rezolvecazul.6. Să îl ţină la curent pe acesta, dacă primeşte şi alte informaţii.Rezumat: Informaţiile furnizate de martor sunt esenţiale pentrusiguranţa celor implicaţi şi pot fi importante pentru anchetă. Modul în careinformaţiile sunt obţinute de la persoana care a sunat poate influenţaacurateţea acestora.17

B. Cercetarea locului faptei (Poliţistul sesizat iniţial)Principiu: Păstrarea şi documentarea detaliilor aflate la locul faptei,inclusiv a informaţiilor obţinute de la martorii oculari şi a probelor fizice,constituie o necesitate a unei investigaţii preliminare amănunţite. Metodelefolosite de poliţistul sesizat iniţial au un impact direct asupra cantităţii şiacurateţii informaţiilor obţinute pe parcursul anchetei.Conduită: Poliţistul sesizat iniţial trebuie să obţină, să păstreze şi săutilizeze maximum de informaţii exacte ce pot fi culese la locul faptei.Procedură: După asigurarea locului faptei şi primul ajutor acordatvictimelor şi persoanelor rănite, poliţistul prim-sesizat trebuie:1. Să identifice făptuitorul(ii).- să determine locul în care se află acesta/aceştia.- să îl/îi reţină sau să îl/îi aresteze, dacă se află încă la loculfaptei.2. Să stabilească/clasifice fapta sau incidentul petrecute.3. Să transmită o descriere actualizată a incidentului, făptuitorilor,şi/sau a vehiculului/vehiculelor.4. Să verifice identitatea martorului sau martorilor.5. Să îi separe pe martori şi să le ceară să evite discutarea între ei adetaliilor incidentului.6. Să cerceteze zona în căutarea altor martori.Rezumat: Cercetarea preliminară a locului faptei constituie o bazăsolidă a culegerii corecte de informaţii şi probe pe parcursul ancheteiulterioare.C. Obţinerea informaţiilor de la martoriPrincipiu: Modul în care poliţistul sesizat iniţial obţine informaţiile dela martor are un impact direct asupra cantităţii şi acurateţii acestora.Conduită: Poliţistul prim-sesizat trebuie să obţină, să consemneze înscris cu exactitate şi să păstreze informaţiile oferite de martor.Procedură: Atunci când interoghează un martor, poliţistul sesizatiniţial trebuie:181. Să stabilească o comunicare cu martorul.2. Să se intereseze despre starea acestuia.3. Să folosească întrebări cu final deschis (ex. „Ce îmi puteţi spunedespre maşină?”); să continue cu întrebări cu final închis (ex. „Ce culoareavea maşina?”). Să evite întrebări manipulatoare (ex. „Maşina era cumvaroşie?”).4. Să clarifice împreună cu martorul informaţiile primite.5. Să documenteze informaţia obţinută de la martor, inclusividentitatea acestuia, printr-un raport scris.6. Să încurajeze martorul să îi contacteze pe anchetatori pentru oricefel de informaţii suplimentare pe care le-ar putea oferi.7. Să încurajeze martorul să evite contactul cu mass-media sauexpunerea la relatările acesteia referitoare la incident.

8. Să instruiască martorul să evite discutarea detaliilor incidentului cualţi potenţiali martori.Rezumat: În cursul investigaţiei, informaţiile obţinute de la martor potfi coroborate cu alte probe (ex. mijloace fizice de probă, relatări furnizate dealţi martori). Din acest motiv, este important ca aceste informaţii să fieconsemnate în scris cu exactitate.Secţiunea IIAlbumele fotografice pentru recunoaştereşi portretele-robotA. Pregătirea albumelor fotografice pentru recunoaştereNotă: Albumele pentru recunoaştere (colecţii de fotografii ale unorpersoane arestate anterior) pot fi folosite în cazurile în care încă nu a foststabilit un suspect, iar posibilităţile altor surse de încredere au fost epuizate.Această tehnică poate furniza piste de investigaţie, dar rezultatele trebuieevaluate cu prudenţă.Principiu: O componenţă nesugestivă a albumelor pentru recunoaşterepoate permite martorului să furnizeze o pistă în cazul în care nu există unsuspect şi posibilităţile altor surse de încredere au fost epuizate.19Conduită: Anchetatorul/cel care pregăteşte albumul fotografic trebuiesă facă acest lucru într-o manieră în care fotografiile individuale să nu fiesugestive (să nu influenţeze martorul).Procedură: La alegerea fotografiilor care vor compune albumul pentrurecunoaştere, investigatorul trebuie:1. Să grupeze fotografiile după format (ex. alb-negru, Polaroid, 35 mmsau digitale, video), pentru a se asigura că nicio imagine nu iese în evidenţă.2. Să selecteze fotografii ale unor persoane care au trăsături uniformeîn ce priveşte caracteristicile fizice generale (ex. rasă, vârstă sex).3. Să aibă în vedere gruparea fotografiilor în funcţie de o anumităinfracţiune (ex. agresiune sexuală, asociere în bande).4. Să se asigure că există suficiente informaţii pentru identificareatuturor persoanelor care apar în fotografii.5. Să se asigure că fotografiile sunt de dată relativ recentă.6. Să se asigure că în albumul pentru recunoaştere există doar osingură fotografie pentru fiecare individ.Rezumat: Albumele pentru recunoaştere trebuie alcătuite în modobiectiv, pentru a furniza piste de investigaţie care să fie admisibile îninstanţă.B. Crearea şi utilizarea portretelor-robotNotă: Portretele-robot pot constitui instrumente de investigaţie utile;cu toate acestea, ele nu trebuie folosite ca probe de sine stătătoare, fiindposibil să nu se ridice la nivelul modelului original.Principiu: Portretele-robot oferă o reproducere care poate fi folosităpentru crearea unor piste investigative.Conduită: Persoana care construieşte portretul-robot trebuie să aleagă

şi să utilizeze tehnicile de reconstituire în aşa fel, încât descrierea martoruluisă fie reprodusă în mod rezonabil.Procedură: Persoana care întocmeşte portretul-robot trebuie:1. Să evalueze capacitatea martorului de a furniza o descriere afăptuitorului.202. Să aleagă procedeul care va fi utilizat, din gama celor aflate ladispoziţie (ex. identikit, artistic sau generat de calculator).3. În cazul în care nu face parte din procedură, să evite a-i arătamartorului vreo fotografie în intervalul de timp imediat anterior începeriiprocesului de generare a portretului-robot.4. Pentru efectuarea procedurii, să aleagă un mediu ambiant care săminimizeze distragerea atenţiei.5. Să execute procedura separat, cu fiecare martor în parte.6. Să stabilească împreună cu martorul dacă portretul-robot constituieo reproducere rezonabilă a făptuitorului.Rezumat: Folosirea portretelor-robot poate furniza piste de investigaţieîn cazurile în care nu a fost stabilit nici un suspect. Utilizarea acestorproceduri poate facilita obţinerea de la martor a unei descrieri care săpermită crearea unei reconstituiri acceptabile a aspectului făptuitorului.C. Instruirea martoruluiPrincipiu: Instruirea martorului, prealabilă desfăşurării procedurii,poate facilita rememorarea de către martor a imaginii infractorului.Conduită: Anchetatorul/persoana care efectuează procedura va oferiinstrucţiuni martorului înainte de începerea acesteia.Procedură:Albumul fotografic pentru recunoaştere: Anchetatorul/persoana careefectuează procedura trebuie:1. Să instruiască fiecare martor fără ca alte persoane să fie de faţă.2. Să-i descrie martorului albumul de recunoaştere ca fiind doar „ocolecţie de fotografii.”3. Să-i spună martorului că fotografia infractorului ar putea sau nu săse regăsească în paginile albumului pentru recunoaştere.4. Să ia în considerare posibilitatea de a-i sugera martorului sărememoreze evenimentul şi starea de spirit în care se afla atunci.5. Să instruiască martorul să aleagă o fotografie, dacă poate, şi sădeclare ce cunoaşte despre acea persoană, dacă are posibilitatea.6. Să asigure martorul că poliţia va continua investigarea cazului,indiferent dacă el/ea reuşeşte sau nu să o identificare.217. Să instruiască martorul cu privire la faptul că procedura îl obligă peanchetator să-i ceară martorului să declare, cu propriile cuvinte, cât de sigureste cu privire la identificarea făcută.Portretul-robot: Anchetatorul/persoana care efectuează proceduratrebuie:

1. Să instruiască fiecare martor în absenţa altor persoane.2. Să explice fiecare tehnică de generare a unui portret-robot care va fiutilizată.3. Să explice martorului modul în care portretul-robot va fi folosit încursul investigaţiei.4. Să instruiască martorul să rememoreze evenimentul şi starea despirit în care se afla la acel moment.Rezumat: Oferirea de instrucţiuni martorului poate spori nivelul deconfort psihic al acestuia şi poate avea ca rezultat obţinerea de informaţiicare să ajute investigaţia.D. Documentarea (consemnarea în scris) a proceduriiPrincipiu: Documentarea procedurii oferă o înregistrare exactă arezultatelor obţinute de la martor.Conduită: Persoana care efectuează procedura va înregistra rezultateleacesteia prin consemnarea cu exactitate a tipurilor de procedee utilizate şi arezultatelor.Procedură: Persoana care efectuează această procedură trebuie:1. Să consemneze în scris procedura folosită (ex. identikit, albumfotografic de recunoaştere, reconstituire artistică sau generată de calculator).2. Să consemneze în scris rezultatele procedurii, inclusiv propriilecuvinte ale martorului privind gradul de certitudine al identificării.3. Să menţioneze în scris obiectele/aparatura utilizate şi să păstrezeportretele-robot generate.Rezumat: Documentarea procedurii şi a rezultatelor sale îmbunătăţeşteforţa şi credibilitatea mijloacelor de probă furnizate de martor şi poate fi unfactor important în cursul anchetei sau în faţa instanţei.22Secţiunea IIIProcedurile de audiere a martorilorde către anchetatorul finalA. Pregătirile şi deciziile anterioare audieriiPrincipiu: Pregătirea audierii creşte gradul de participare almartorului şi eficienţa anchetatorului.Conduită: Anchetatorul va evalua toţi martorii disponibili şiinformaţiile despre caz şi va pregăti o audiere eficientă.Procedură: Înainte de efectuarea audierii, anchetatorul trebuie:1. Să studieze informaţiile disponibile.2. Să planifice desfăşurarea audierii de îndată ce martorul este capabilsă o facă, atât din punct de vedere fizic, cât şi mental.3. Să aleagă un ambient care să reducă la minimum posibilităţile dedistragere a atenţiei, menţinând, în acelaşi timp, gradul de confort psihic almartorului.4. Să asigure disponibilitatea mijloacelor de înregistrare (ex. carnet denotiţe, reportofon, cameră video, cameră de anchetă).5. Să separe martorii.

6. Să stabilească natura contactelor anterioare ale martorului cuinstituţiile de aplicare a legii.Rezumat: Efectuarea pregătirilor pentru audiere menţionate mai sus vapermite anchetatorului să obţină o cantitate mai mare de informaţii corectepe durata interviului, lucru care poate fi esenţial pentru investigaţie.B. Contactul iniţial cu martorul (anterior audierii)Principiu: Un martor aflat într-o stare psihică de relaxare oferă maimulte informaţii.Conduită: Anchetatorii se vor comporta într-o manieră care să conducăla obţinerea unei cantităţi maxime de informaţii din partea martorului.Procedură: La întâlnirea cu martorul, dar înainte de începereainterviului, anchetatorul trebuie:231. Să iniţieze raportul cu martorul.2. Să cerceteze natura contactelor anterioare ale martorului cuinstituţiile de aplicare a legii.3. Să nu ofere niciun fel de informaţii referitoare la suspect sau la caz.Rezumat: Crearea unei relaţii de cooperare cu martorul va conduce, înmod probabil, la o audiere care să genereze un număr mai mare de informaţiicorecte.C. Desfăşurarea audieriiPrincipiu: Tehnicile de interviu pot ajuta memoria martorului şi potîncuraja comunicarea atât în timpul audierii, cât şi ulterior.Conduită: Anchetatorul va trebui să efectueze un interviu complet şieficient al martorului şi să încurajeze comunicarea după momentul audierii.Procedură: Pe parcursul audierii, anchetatorul trebuie:1. Să încurajeze martorul să ofere informaţiile în mod voluntar, fără a ise cere acest lucru.2. Să încurajeze martorul să relateze toate detaliile, chiar dacă acestea ise par lipsite de importanţă.3. Să folosească întrebări cu final deschis (ex. „Ce îmi puteţi spunedespre maşină?”); să continue cu întrebări cu final închis (ex. „Ce culoareavea maşina?”).4. Să evite întrebări manipulatoare (ex. „Maşina era cumva roşie?”).5. Să avertizeze martorul să nu se lanseze în presupuneri.6. Să ceară martorului să re-creeze circumstanţele evenimentului (ex.„Amintiţi-vă sentimentele care vă încercau în acel moment”).7. Să încurajeze comunicarea non-verbală (ex. desene, gesturi,obiecte).8. Să evite întreruperea martorului.9. Să încurajeze martorul în a-i contacta pe anchetatori în cazul în careîşi reaminteşte detalii suplimentare.10. Să instruiască martorul să evite discutarea detaliilor incidentului cualţi potenţiali martori.11. Să încurajeze martorul să evite contactul cu mass-media sau

expunerea la relatările acesteia referitoare la incident.12. Să-i mulţumească martorului pentru cooperare.24Rezumat: Informaţia obţinută de la martor pe parcursul audierii poatefurniza piste investigative şi alte amănunte esenţiale. Procedurile de interviumenţionate mai sus vor permite martorului să furnizeze cea mai exactă şicompletă descriere a evenimentului şi îl vor încuraja să relateze detaliirememorate ulterior. În mod frecvent, după audiere, martorii îşi reamintescdetalii care se pot dovedi cruciale pentru anchetă.D. Înregistrarea declaraţiilor martorilorPrincipiu: Înregistrarea corectă şi completă a declaraţiilor martoruluireflectă toate informaţia obţinută şi păstrează integritatea probelor.Conduită: Anchetatorul trebuie să efectueze o documentare în scriscompletă şi exactă a informaţiilor obţ___________inute de la martor.Procedură: După încheierea audierii, anchetatorul trebuie:1. Să analizeze separat fiecare componentă individuală a declaraţieimartorului.2. Să analizeze fiecare element al declaraţiei martorului în contextulîntregii mărturii. Să caute contradicţii sau nepotriviri în document.3. Să analizeze fiecare element al declaraţiei în contextul probelorprovenite din alte surse (ex. alţi martori, declaraţii, probe fizice), care îi suntcunoscute.Rezumat: Evaluarea punct cu punct a exactităţii fiecărui element aldeclaraţiei martorului poate fi de ajutor în dirijarea investigaţiei. Aceastătehnică evită ideea preconcepută clasică, conform căreia exactitatea unuielement individual al descrierii martorului oferă o predicţie a acurateţiicelorlalte elemente.E. Menţinerea contactului cu martorulPrincipiu: Martorul îşi poate aminti informaţii suplimentare dupăîncheierea interviului.Conduită: Anchetatorul va menţine comunicarea deschisă pentru apermite martorului să ofere informaţii suplimentare.25Procedură: În perioada ulterioară interviului, de continuare acontactelor cu martorului, anchetatorul trebuie:1. Să restabilească raporturile cu martorul.2. Să întrebe martorul dacă îşi aminteşte orice fel de detaliisuplimentare.3. Să respecte procedurile de audiere şi consemnare în scris adeclaraţiei detaliate în secţiunile C – „Desfăşurarea audierii” şi D –„Înregistrarea relatărilor martorului”.4. Să nu ofere informaţii provenite din alte surse.Rezumat: Restabilirea contactului şi raporturilor cu martorul poateconduce, adesea, la recuperarea unor informaţii suplimentare. Menţinereacanalelor de comunicaţie cu martorul deschise pe parcursul investigaţiei este

esenţială.Secţiunea IVProcedura de identificare în teren(recunoaşterea)A. Desfăşurarea recunoaşterii (prezentării pentru identificare)Principiu: Atunci când împrejurările solicită prezentarea unui singursuspect martorului, sugestivitatea inerentă a acestei întâlniri poate fiminimizată prin utilizarea mecanismelor procedurale de siguranţă.Conduită: Anchetatorul va folosi proceduri prin care să eviteprejudicierea martorului.Procedură: Atunci când efectuează o prezentare pentru identificare,anchetatorul trebuie:1. Să stabilească şi să consemneze, anterior procedurii, o descriere afăptuitorului.2. Să analizeze posibilitatea transportării martorului la locul în careeste deţinut suspectul, pentru a diminua impactul legal al stării de detenţie asuspectului.3. Atunci când este vorba de mai mulţi martori:• Să separe martorii şi să le ceară să evite discutarea detaliilorincidentului cu ceilalţi martori.26• Dacă se reuşeşte o identificare pozitivă de către un martor, să seia în considerare utilizarea altor metode de identificare (ex.aliniere, albume foto) cu martorii rămaşi.4. Să atenţioneze martorul că persoana pe care o priveşte poate să fiesau să nu fie făptuitorul.5. Să obţină şi să consemneze în scris o declaraţie asupra certitudiniiprivind identificarea şi/sau nerealizarea acesteia.Rezumat: Utilizarea prezentării pentru identificare poate furnizainformaţii pentru investigaţii într-un stadiu iniţial, dar sugestivitatea inerentăa procedeului presupune o folosire atentă a mecanismelor procedurale desiguranţă.B. Înregistrarea rezultatelor prezentării pentru recunoaşterePrincipiu: Înregistrarea exactă şi completă a rezultatului procedurii deprezentare pentru recunoaştere reflectă rezultatul identificării obţinut de lamartori.Conduită: Pe durata efectuării recunoaşterii, anchetatorul trebuie săpăstreze rezultatele procedurii prin consemnarea în scris a oricăroridentificări pozitive sau negative obţinute de la martori.Procedură: La efectuarea unei prezentări pentru recunoaştere,investigatorul trebuie:1. Să menţioneze în scris data şi locul în care se desfăşoară procedura.2. Să înregistreze în scris atât rezultatele privind identificarea, cât şinerealizarea acesteia, incluzând propriile cuvinte ale martorului legate degradul său de certitudine.

Rezumat: Întocmirea unei înregistrări complete şi corecte a rezultatelorprezentării pentru recunoaştere îmbunătăţeşte forţa şi credibilitateaidentificărilor pozitive sau negative realizate de martori şi poate constitui undocument esenţial pentru investigaţie sau în cadrul procedurii în instanţa dejudecată.Traducere şi prelucrare documentară,scms. RADU NEAGU,Secretariatul General,Serviciul Informare-Documentare27Bibliografie

� „Eyewitness Evidence – A Guide for Law Enforcement”, NationalInstitute of Justice, Technical Working Group for Eyewitness Evidence.28IDENTIFICAREA ŞI UTILIZAREAPROBELOR ADN– Din experienţa forţelor de ordine americane –În 1996, Gerald Parker – aflat la acea dată în închisoare datorităîncălcării termenilor eliberării condiţionate, în urma unei condamnări din 1980,pentru violarea unui copil – a fost acuzat de violarea şi uciderea a cinci femei înintervalul decembrie 1978–octombrie 1979, şi de moartea unui fetus, în timpulunui viol petrecut în anul 1980. Mostrele ADN găsite la locul faptei au fostconfruntate cu înregistrările privind infractorii sexuali sau violenţi din baza dedate a poliţiei din California, descoperindu-se patru cazuri în care era implicatacelaşi făptuitor. După ce testele ADN au demonstrat legătura lui Parker cuvictimele, el şi-a mărturisit crimele. A recunoscut şi o a cincea infracţiune, deaceeaşi natură, pentru care Kevin Lee Green a fost în mod eronat condamnat şiînchis vreme de 16 ani.La fel cum poliţiştii de astăzi au fost învăţaţi să depisteze amprenteledigitale pentru a identifica autorul unei infracţiuni, aceiaşi poliţişti trebuie săaibă în vedere probele care ar putea conţine ADN. Evoluţiile recente întehnologia ADN-ului permit oamenilor legii să soluţioneze cazuri care anteriorerau considerate de nerezolvat. Astăzi, investigatorii care au cunoştinţetemeinice despre modul de identificare, păstrare şi colectare corespunzătoare amijloacelor de probă care conţin ADN pot soluţiona cazuri în moduri careputeau fi văzute doar la televiziune. Mijloace de probă invizibile cu ochiul liberpot fi cheia rezolvării unui furt prin efracţie, a unei infracţiuni sexuale sau auciderii unui copil. Ele pot fi, de asemenea, probele care demonstrează olegătură între diferite locuri ale faptei dintr-un orăşel, un stat sau întreg teritoriulnaţional. Saliva aflată pe timbrul unei scrisori de ameninţare sau celuleleepiteliale găsite pe încheietura unei victime strangulate pot fi comparate cumostrele de sânge sau salivă ale suspecţilor. În mod similar, ADN-ul colectat dintranspiraţia impregnată într-o şapcă de baseball abandonată de un violator lalocul faptei poate fi comparat cu cel din saliva recoltată dintr-o muşcătură aflatăpe corpul unei alte victime a unui viol.

Analiza probelor ADN este similară cu cea a amprentelor digitale, înprivinţa modului în care sunt stabilite asemănările. Atât la folosirea ADN-ului,cât şi a unei impresiuni digitale pentru a identifica un suspect, probele colectatede la faţa locului sunt comparate cu o înregistrare „cunoscută”. Dacă suficient demulte caracteristici de identificare sunt similare, se consideră că amprentadigitală sau mostra ADN este aceeaşi cu înregistrarea din bază. Cu toate acestea,29dacă măcar una din caracteristicile amprentei sau ale ADN-ului este diferită, seconsideră că nu provine de la persoana suspectă.Ce este ADN-ul?ADN-ul, sau acidul dezoxiribonucleic, este cărămida esenţială a întregiiconstrucţii genetice a unui individ. El intră, practic, în componenţa fiecăreicelule din corpul uman. În plus, ADN-ul unei persoane este identic în fiecaredintre celulele acelui individ. De exemplu, ADN-ul aflat în sângele unui om esteacelaşi cu ADN-ul conţinut în celulele pielii, spermă şi salivă.ADN-ul se găseşte în sânge, spermă, celule epiteliale, ţesut, organe,muşchi, neuroni, oase, dinţi, păr, salivă, transpiraţie, unghii, urină, fecale etc.ADN-ul este un instrument puternic, deoarece el este diferit pentru fiecareindivid, cu excepţia gemenilor identici. Datorită acestei diferenţe, ADN-ulcolectat de la locul faptei poate demonstra implicarea unei persoane sau o poateelimina din rândul suspecţilor, în acelaşi mod ca şi amprentele digitale. El poate,de asemenea, să identifice o victimă prin intermediul ADN-ului rudelor sale,chiar dacă nu a fost găsit corpul acesteia. Iar prin compararea mijloacelor deprobă găsite la o scenă a unei infracţiuni cu cele provenite din alt loc, se poateajunge la atribuirea lor unui singur făptuitor, la nivel local, statal sau naţional.Mostre de ADN, valoroase din punct de vedere criminalistic, pot fidescoperite în mijloace de probă vechi de decenii. Totuşi, anumiţi factori potafecta ADN-ul aflat la locul faptei, inclusiv cei de mediu (ex. căldura, luminasoarelui, umezeala, bacteriile şi mucegaiul). Din acest motiv, nu toate mijloacelede probă ce conţin ADN vor produce un profil ADN utilizabil. În plus, la fel caşi în cazul amprentelor digitale, analiza ADN-ului nu le poate spune poliţiştilormomentul în care suspectul s-a aflat la locul crimei sau pentru ce perioadă.Unde pot fi găsite mostre ADN la locul faptei?Mijloacele de probă ce conţin ADN pot fi colectate, practic, de oriunde.ADN-ul a ajutat la soluţionarea multor cazuri în care anchetatorii cu imaginaţieau strâns probe din surse netradiţionale. Un caz de crimă a fost rezolvat atuncicând ADN-ul suspectului, extras din saliva aflată în matriţa unei proteze dentarea corespuns cu cel recoltat dintr-o muşcătură de pe corpul victimei. Un violatormascat a fost condamnat pentru forţarea victimei la a face sex oral, princompararea ADN-ului acesteia cu cel recoltat de pe penisul suspectului, dupăşase ore de la comiterea faptei. Numeroase cazuri au fost rezolvate prin analizaADN-ului conţinut în saliva de pe mucurile de ţigară, timbrele poştale şi zonagurii de la măştile de schi. Analiza ADN-ului unui singur fir de păr (fărărădăcină) descoperit în gâtul victimei a furnizat o probă esenţială pentrurezolvarea unui caz de omor deosebit de grav.

30Colectarea şi păstrarea mijloacelor de probăAnchetatorii şi personalul laboratoarelor trebuie să coopereze pentru adecide care sunt cele mai valoroase mijloace de probă şi pentru a stabilipriorităţile. Fiecare poliţist trebuie să fie conştient de importanţa aspectelorlegate de identificarea, colectarea, transportul şi depozitarea probelor ADN.Aceste subiecte sunt la fel de importante pentru poliţistul care a sosit primul lalocul faptei, ca şi pentru anchetatorul experimentat şi specialistul criminalist.Materialul biologic poate conţine agenţi patogeni periculoşi, cum ar fi HIV şivirusul hepatitei B, care pot provoca boli potenţial fatale. Dată fiind naturadelicată a probelor ADN, atunci când se pune problema colectării lor, poliţiştiitrebuie întotdeauna să contacteze personalul laboratorului criminalistic sauspecialiştii în ridicarea probelor.Identificarea probelor ADNÎntrucât şi doar câteva celule pot fi suficiente pentru obţinerea unorinformaţii utile privind ADN-ul, lista care urmează identifică unele mijloace deprobă comune care trebuie colectate, posibila locaţie a mostrelor ADN peacestea şi sursele biologice din care provin celulele. Pe lângă aceasta, ADN-ulrealizează mai mult decât simpla identificare a sursei mostrei; el poate plasa unindivid cunoscut la locul faptei, într-o locuinţă sau într-o cameră în care acestapretinde că nu a fost. Poate demonta afirmaţia privind autoapărarea şi poatedemonstra că o armă s-a aflat în mâna suspectului. Poate transforma o declaraţiedintr-un alibi, într-o recunoaştere a vinovăţiei. ADN-ul devine o unealtă cu atâtmai puternică, cu cât poliţiştii ştiu mai bine să-l folosească.Mijloc de probă Posibila locaţie amostrei ADN Sursa ADN-uluibâtă de baseball sau oarmă similară mâner, capăt transpiraţie, piele, sânge,ţesutpălărie, batic saumască interior transpiraţie, păr, mătreaţăochelarilentile, părţile care aucontact cu nasul şiurechiletranspiraţie, pieleşerveţele de faţă,ghemotoc de vată suprafaţămucozităţi, sânge,transpiraţie, spermă,ceară de urechilenjerie murdară suprafaţă sânge, transpiraţie,spermăscobitori vârfuri salivă31

mucuri de ţigară capătul dinspre filtru salivătimbru sau plic partea linsă salivăbandă adezivă saugarousuprafaţainterioară/exterioarăspermă, celule vaginalesau rectalesticlă, cutie dealuminiu sau pahar părţile laterale şi gura salivă, transpiraţieprezervativ folosit suprafaţainterioară/exterioarăspermă, celule vaginalesau rectalepătură, pernă, cearşaf suprafaţă transpiraţie, păr, spermă,urină, salivăglonţ care a trecutdintr-o parte în alta suprafaţa exterioară sânge, ţesuturmă de muşcătură pielea sauîmbrăcămintea persoanei salivăunghie, fragment deunghie aşchii sânge, transpiraţie, ţesutContaminareaÎntrucât cantităţi extrem de mici de ADN pot fi utilizate ca probe, estenecesară o atenţie sporită la posibilitatea contaminării, atunci când se identifică,ridică şi se păstrează probe ADN. Ele pot fi contaminate cu ADN provenit dinalte surse, care se amestecă cu ADN-ul relevant pentru caz. Acest lucru se poateîntâmpla atunci când cineva strănută sau tuşeşte peste mijloacele de probă sau îşiatinge gura, nasul sau alte părţi ale feţei şi apoi atinge zona care ar putea conţineADN şi urmează a fi testată. Datorită unei noi tehnologii numite „PCR”, caremultiplică sau copiază ADN-ul din mostra-probă, introducerea contaminanţilorsau a ADN-ului străin în mod neintenţionat devine mai dificilă. Pentru că suntcopiate cantităţi infime de ADN, trebuie acordată o atenţie deosebită preveniriicontaminării. Dacă mostra de ADN este predată pentru testare, procesul PCR vacopia orice secvenţă de ADN existentă în acea cantitate; el nu poate face, totuşi,distincţia între ADN-ul suspectului şi cel provenit din altă sursă.Transportul şi stocareaLa transportul şi stocarea probelor care pot conţine ADN, este important caacestea să fie păstrate uscate şi la temperatura camerei. După ce mostrele au fostasigurate în pungi de hârtie sau plicuri, ele trebuie sigilate, etichetate şitransportate în aşa fel, încât să se poată identifica cu uşurinţă locul în care aufost găsite şi cine este responsabil de păstrarea lor. În nici un caz nu este indicat32să se transporte obiecte care pot conţine ADN în pungi de plastic, întrucâtacestea vor păstra umezeala care distruge mostrele. Lumina directă a soarelui şi

temperatura ridicată pot fi, de asemenea, dăunătoare, aşa că trebuie evitatăpăstrarea probelor în locuri care se pot încălzi, aşa cum ar fi o cameră sau omaşină de poliţie fără aer condiţionat. Pentru stocare pe termen lung, trebuiefolosite laboratoarele criminalistice.Pentru a se evita contaminarea mijloacelor de probă ce ar putea conţineADN, trebuie respectate următoarele indicaţii:• Se vor folosi întotdeauna mănuşi, care trebuie schimbate des.• Se vor utiliza instrumente de unică folosinţă sau se vor curăţa temeinicînainte şi după manipularea fiecărei mostre.• Se va evita atingerea zonei în care se crede că ar putea exista urme deADN.• Se va evită să se vorbească, să se strănute şi să se tuşească deasupraprobelor.• Se va evita atingerea feţei, a nasului şi gurii, atunci când se ridică şi seambalează probe.• Probele vor fi aerisite bine înainte de ambalare.• Probele vor fi ambalate în pungi de hârtie sau plicuri noi, nu în pungi deplastic. Nu se vor folosi agrafe.Mostrele de excludereLa fel ca şi în cazul amprentelor digitale, folosirea eficientă a ADN-uluipoate presupune colectarea şi analiza unor mostre de excludere. Adesea, estenecesar să se utilizeze mostre de excludere, pentru a se stabili dacă probeleexaminate provin de la suspect sau de la o altă persoană. Poliţistul trebuie săanticipeze momentul în care cazul ajunge în instanţă şi posibilele variante deapărare ale suspectului, chiar dacă acesta s-a aflat la locul faptei. De exemplu, încazul spargerii unei locuinţe, în cursul căreia este posibil ca suspectul să fi băutun pahar cu apă, poliţistul ar trebui să identifice persoanele potrivite, cum ar fiproprietarii şi cei care locuiesc acolo, pentru viitoarele testări cu mostre deexcludere. Aceste mostre ar putea fi necesare pentru a fi comparate cu salivagăsită pe pahar, pentru a se stabili dacă această probă are vreo valoare. Încazurile de omor, este esenţială colectarea ADN-ului victimei prin intermediulmedicului legist, la autopsie, chiar şi în situaţia în care cadavrul se află într-ostare avansată de descompunere. Acesta poate servi la identificarea unei victimenecunoscute sau la distincţia între ADN-ul victimei şi alte mostre de ADNdescoperite la locul crimei.33Baza de date CODISCODIS (Combined DNA Index System – Sistemul combinat de indexare aADN-ului), o bază de date electronică de profile ADN cu ajutorul căreia pot fiidentificaţi suspecţii, este similară sistemului AFIS (Automated FingerprintIdentification System – Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale).Fiecare stat din componenţa SUA a implementat o bază de date ce conţineprofile ADN ale persoanelor condamnate pentru anumite infracţiuni, cum ar fiviol, omor şi abuz asupra minorilor. În urma condamnării şi a analizei mostrelor,profilele ADN ale acestora sunt introduse în baza de date, la fel cum amprentele

digitale găsite la locul faptei pot fi verificate prin sistemul AFIS pentru găsireaunui suspect sau a unei legături cu un alt loc al faptei. Profilele ADN pot fiintroduse şi verificate de sistemul CODIS. Astfel, poliţiştii au posibilitatea de aidentifica posibili suspecţi, acolo unde anterior nu exista niciunul.Traducere şi prelucrare documentară,scms. RADU NEAGU,Secretariatul General,Serviciul Informare-DocumentareBibliografie

� „What Every Law Enforcement Officer Should Know About DNAEvidence”, National Commission on the Future of DNA Evidence34REACŢIA AUTORITĂŢILOR LA ABUZURILEÎMPOTRIVA MINORILOR– Din experienţa forţelor de ordine americane –Prezentare generalăAbuzul împotriva copiilor este o problemă a comunităţii. Nici o singurăagenţie nu dispune de pregătirea, personalul, resursele sau competenţa legală dea interveni eficient în cazurile de abuz îndreptat împotriva minorilor. Nici oinstituţie nu este singura responsabilă de problema copiilor victime aleabuzurilor.Atunci când un copil este bătut sau abuzat sexual, setul ideal de măsuri arpresupune ca medicii să îi trateze rănile, terapeutul să îi ofere consiliere,serviciile sociale să colaboreze cu familia, poliţia să îl aresteze pe făptuitor, iarprocurorii să îl trimită în judecată. Pentru a promova acest tip de reacţie,intervenţia eficientă a comunităţii necesită formarea unei echipe de protecţie acopilului, care să includă profesionişti din domeniile medical, al justiţiei penale,asistenţei sociale şi educaţiei, care să înţeleagă şi să evalueze diferitele roluri,responsabilităţi, puncte forte şi slăbiciuni ale celorlalţi membri ai echipei, darcare să coopereze şi să-şi coordoneze eforturile. Calificările fiecărei persoanesunt percepute ca diferite, dar de egală importanţă.Rolul instituţiilor de aplicare a legii în cazurile de abuz asupra minoriloreste de a stabili dacă s-a produs o încălcare a unei legi penale, a identifica şireţine făptuitorul şi de a începe urmărirea penală. Reacţia forţelor de ordine laacest tip de infracţiune trebuie să fie concretă şi eficientă.Legile statale solicită existenţa unei sesizări în cazurile în care suntsuspiciuni privind comiterea unor abuzuri. În cele mai multe din aceste situaţii,se ajunge la implicarea poliţiei pe una din următoarele căi: o sesizare făcută de oşcoală, un medic sau o instituţie de tipul serviciilor sociale, ori un apel direct dinpartea unui părinte, copil sau vecin. Datorită numărului în creştere al cazurilorde abuz împotriva minorilor, este esenţial ca lucrătorii de poliţie să fie pregătiţipentru gestionarea situaţiilor de maltratare a copiilor.Aceste cazuri au trăsături unice, care le diferenţiază de alte tipuri deinfracţiuni. Din mai multe motive, copiii constituie victimele „perfecte”, iarinfracţiunile legate de abuzuri împotriva minorilor, în special abuzurile sexuale,

se numără printre faptele cel mai dificil de investigat de către poliţie:• Copiii sunt, de regulă, incapabili să se apere, datorită nivelului dedezvoltare fizică şi mentală; foarte adesea, ei nu doresc să vorbească despre35abuzurile la care au fost supuşi. Pot, astfel, amâna dezvăluirile, sau pot spunedoar o parte a poveştii.• Adesea, între copil şi infractor există o legătură emoţională; copiii îşidoresc ca abuzul să înceteze, dar nu doresc pedepsirea celui vinovat.• Cazurile de abuz nu constituie, de regulă, incidente izolate; în fapt, elese desfăşoară pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, de multe ori sporindgradual în intensitate.• În cele mai multe cazuri de abuz sexual, nu există probe medicale căacestea s-au produs. Mai mult, ele se petrec în locuri izolate, în care nu existămartori.• Audierea copiilor necesită abilităţi speciale; aspectele legale carereglementează mărturiile minorilor sunt complicate şi se modifică frecvent, iarcopiii – atât în calitate de victime, cât şi de martori – sunt adesea percepuţi cafiind mai puţin credibili sau capabili decât persoana acuzată.• Cazurile de abuzuri împotriva minorilor implică de multe ori anchetecivile, penale şi uneori administrative, desfăşurate în paralel; adesea, suntîncălcate limitele de jurisdicţie.• Sistemul justiţiei penale nu a fost conceput avându-se în mintenecesităţile speciale ale copiilor.În investigarea cazurilor de abuz, poliţiştii trebuie să aibă o atitudineobiectivă şi proactivă. Trebuie răspuns la întrebările clasice: cine, ce, unde,când, cum şi de ce. Nu trebuie uitat că abuzul împotriva minorilor constituie oinfracţiune, iar poliţia are obligaţia şi competenţa legală de a reacţionacorespunzător.Abordarea în cadrul unei echipe multidisciplinareCea mai eficientă abordare a cazurilor de rele tratamente împotriva copiilor oconstituie coordonarea şi planificarea interinstituţională. Asistenţii sociali,medicii, terapeuţii, procurorii, judecătorii şi poliţiştii au, cu toţii, roluriimportante de jucat. Toţi trebuie să coopereze, având ca singură preocuparebunăstarea copilului şi ca unic scop comunicarea în spiritul respectului reciproc.Sunt de aşteptat diferenţe de opinii. Munca eficientă în echipă presupuneexistenţa unui mecanism de dezbatere şi, dacă este posibil, de soluţionare aacestor diferende.Fiecare membru al unei echipe de protecţie a copilului are obligaţia de aaprecia ceea ce încearcă să realizeze ceilalţi profesionişti din cadrul unităţii şi dea înţelege în ce mod activităţile lor sunt interconectate. De exemplu, poliţiştiitrebuie să aibă în vedere faptul că ancheta efectuată de ei poate traumatizacopilul, iar medicii şi terapeuţii trebuie să fie conştienţi că tehnicile lor detratament şi analiză pot împiedica sau dăuna investigaţiei poliţieneşti.Dezbaterea permanentă a problemelor survenite pe parcursul investigaţiei vaajuta la soluţionarea acestora şi va clarifica, de asemenea, rolurile şi

responsabilităţile membrilor echipei.36Toţi componenţii echipei de protecţie a copilului trebuie să aibă roluri binedefinite, pentru a-şi putea duce la îndeplinire atribuţiile în mod eficient.

Existenţa unui protocol de cooperare inter-agenţii ajută la stabilirea unor�reguli scrise de conduită pentru cei care investighează cazurile de abuz şineglijenţă parentală.

De asemenea, un protocol de cooperare corespunzător redactat oferă�cadrul legal de acţiune şi defineşte competenţele fiecăreia dintre principaleleinstituţii cu atribuţii în soluţionarea cazurilor de abuz.Membrii echipei trebuie să aloce timp întocmirii unui plan strategic petermen lung, care să asigure răspunsul prompt şi eficient al unităţii la nevoile şischimbările apărute în cadrul comunităţii.Scopul trebuie să fie coordonarea eficientă a serviciilor, principalulobiectiv fiind stabilirea a ceea ce s-a întâmplat şi răspunsul adecvat lanecesităţile copilului.În continuare sunt enumerate elementele esenţiale ale unei echipemultidisciplinare de reacţie eficiente:

Identificarea cauzei problemei comunităţii.� Identificarea resurselor disponibile.� Crearea unor reguli pentru comunicarea dintre fiecare membru al�

echipei şi familia victimei. Stabilirea unor roluri şi responsabilităţi bine definite pentru fiecare�

membru al echipei. Stabilirea unor criterii clare pentru tipurile de cazuri în soluţionarea�

cărora va fi implicată echipa.Crearea protocoalelor şi procedurilor forţelor de poliţieDispunând de competenţa de anchetare a încălcărilor legii, poliţiştii suntmembrii de bază ai echipei de protecţie a copilului din cadrul unei comunităţi.Dacă nu se reuşeşte să se reacţioneze de la început în mod prompt în cazurile deabuzuri împotriva minorilor (ex. eşecul poliţistului sesizat de a obţine anumiteinformaţii), se poate ajunge la respingerea dosarelor în instanţă sau, în anumitecazuri, la acuzarea pe nedrept a unor persoane nevinovate.Anchetatorii trebuie să fie pregătiţi şi experimentaţi în investigareaobiectivă a cazurilor de maltratare a copiilor, inclusiv în ce priveşte audiereaminorilor şi interogarea suspecţilor. Pregătirea trebuie percepută ca un procescontinuu, destinat să sporească gradul de competenţă al echipeimultidisciplinare.În plus, departamentele locale de poliţie trebuie să creeze politici şiproceduri de investigare a cazurilor de abuz împotriva minorilor. Personalul carese ocupă de anchetarea acestor cazuri trebuie să ia în considerare mulţi factoriimportanţi (detaliaţi în subcapitolul „Consideraţii legate de anchetarea cazurilorde abuz împotriva minorilor”).37Găsirea unui limbaj comun

Terminologia profesională este utilizată de multe discipline. Membriiechipei de protecţie a copilului trebuie să fie familiarizaţi cu termeni tehnici despecialitate (ex. „hematom subdural”, „disociere”, „sindromul copilului lovit”,„pedofilie” etc.), precum şi cu termeni de bază sau comuni (ex. „copil”,„molestare”, „viol”). Cu toate acestea, pot apărea probleme deoarece uniitermeni nu au o definiţie universal acceptată şi consecventă. Pentru ocomunicare clară şi o coordonare eficientă este important ca fiecare profesionistdin cadrul echipei să înţeleagă atunci când alţi membri ai echipei utilizeazăterminologia profesională sau jargonul propriu şi să ceară lămuriri atunci cândnu înţelege.Definiţia legală a copilului diferă de la stat la stat, şi chiar în interiorulaceluiaşi stat, de la un act normativ la altul. Chestiuni cum ar fi existenţaconsimţământului victimei sau dacă făptuitorul este tutorele sau ocrotitorul legalau implicaţii juridice importante în astfel de cazuri. Modul în care legeastabileşte existenţa consimţământului este adesea confuz, chiar şi în cazul unuibăiat de 14 ani care a fost sedus de un pedofil în vârstă de 55 de ani. Există odiferenţă între definiţia legală a consimţământului şi înţelesul dat acestuia deoamenii obişnuiţi.Pentru a se stabili cine este considerat copil şi ce este abuzul, poliţiştiitrebuie să recurgă la lege. Codul penal defineşte ambele noţiuni, dar oameniilegii trebuie mai întâi să rezolve problema propriilor percepţii şi opinii, precumşi a celor ale societăţii în ansamblu.Din acest motiv, cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei echipeinterdisciplinare trebuie să comunice în mod clar modul în care definesc unanume termen şi să stabilească un numitor comun. Anchetatorii trebuie săcunoască şi să aducă la cunoştinţa celorlalţi definiţiile legale ale termenilor.Investigatorii trebuie să fie capabili de comunicare cu victimele, făptuitorii,martorii, asistenţii sociali, medicii, psihologii, avocaţii, judecătorii şi juraţii.Pentru a se evita confuzia şi neînţelegerile, ei trebuie să fie familiarizaţi cudiverşii termeni familiari sau de argou, legaţi de părţile corpului şi actelesexuale, atunci când discută cu victimele, martorii sau suspecţii. Anchetatoriitrebuie să cunoască nu doar termenii profesionali sau de argou, ci şi momentelepotrivite pentru a-i utiliza.Aspecte de care trebuie să se ţină seama în cazulinvestigaţiilor cazurilor de abuz asupra minorilorAtunci când primiţi sesizarea• Identificaţi-vă prejudecăţile personale sau profesionale legate decazurile de abuz asupra copiilor. Dezvoltaţi-vă capacitatea de a vă detaşa deacestea şi de a menţine o poziţie obiectivă.• Asiguraţi-vă că sunteţi familiarizat cu regulamentele şi cu legislaţiastatală.38• Informaţi-vă despre resursele existente în cadrul comunităţii (terapie,compensarea victimei etc.) şi oferiţi aceste informaţii familiei copilului.• Prezentaţi-vă pe dumneavoastră, rolul pe care-l aveţi şi obiectivul

investigaţiei.• Convingeţi-vă că minorului îi este asigurat cel mai bun tratament şiprotecţie.• Audiaţi copilul fără martori, concentrându-vă asupra probelor care sepot corobora.• Nu excludeţi posibilitatea existenţei abuzurilor împotriva minorului încazul unei reclamaţii privind o dispută familială; discutaţi cu copiii la faţalocului.Obţinerea informaţiilor pentru raportul preliminar

Interesaţi-vă despre istoria situaţiei de abuz. Datele sunt importante în�stabilirea momentului probabil de început al actelor de abuz.

Acoperiţi detaliile infracţiunii necesare întocmirii raportului. Cercetaţi�existenţa unui instrument material al abuzului sau prezenţa altor obiecte la loculfaptei.

Nu ignoraţi declaraţiile copiilor referitoare la cei care îi abuzează, unde�şi când au/au avut loc aceste lucruri şi ce tipuri de acte s-au petrecut.

Păstraţi-vă opiniile pentru sfârşitul raportului şi furnizaţi fapte care să le�sprijine. Evidenţiaţi atmosfera dezvăluirii, starea de spirit şi comportarea celorcare au întocmit plângerea.Conservarea locului faptei

Trataţi scena ca şi cum ar fi locul faptei (chiar dacă abuzul s-a petrecut�în trecut) şi nu locul unei probleme sociale.

Conservaţi instrumentul abuzului sau alte mijloace de probă identificate�de copil la locul faptei.

Fotografiaţi scena şi, atunci când este potrivit, includeţi leziunile�copilului. Fotografiaţi ulterior aceste leziuni de câte ori este nevoie pentru aevidenţia orice modificări ale aspectului acestora.Continuarea investigaţiei

Daţi dovadă de solicitudine şi optimism în raporturile cu copilul şi�familia acestuia.

Rezolvaţi problema examinării medicale şi a transportului la spital.�Dacă este necesar, luaţi haine de schimb pentru copil.

Utilizaţi tehnicile de anchetă adecvate.� Asiguraţi-vă că familia minorului ştie cum să ia legătura cu poliţia, în�

cazul intenţiei de a dezvălui informaţii suplimentare.Pe durata judecării în instanţă

Înaintea primei audieri, vizitaţi sala de judecată împreună cu minorul,�pentru a-l familiariza cu aspectul şi atmosfera acesteia. Acest rol poate fi asumat39de procuror sau, în unele jurisdicţii, de către serviciile de asistenţă avictimelor/martorilor.

Pregătiţi probele grafice destinate instanţei (fotografii, imagini, schiţe),�care să sprijine mărturia copilului.

Înregistraţi toate probele în conformitate cu regulamentele statale şi ale�instanţei de judecată.

Cu excepţia cazului în care sunt suspecţi, ţineţi la curent membrii�familiei cu privire la stadiul şi progresele înregistrate în cursul anchetei şirămâneţi în contact cu aceştia pe toată durata fazei de judecată. În funcţie departicularităţile cazului, poliţiştii trebuie să fie precauţi în legătură cu tipul şinumărul de informaţii furnizate membrilor de familie, întrucât aceştia le pot facecunoscute altor persoane.

Înştiinţaţi copilul şi familia acestuia cu privire la verdict şi la modul de�finalizare a cazului.

Colaboraţi cu departamentul pentru eliberări condiţionate pentru�întocmirea raportului anterior executării sentinţei şi a evaluării impactuluiasupra victimei.Colaborarea cu personalul medicalMedicii pot fi aliaţi importanţi în prevenirea şi tratamentul abuzurilorîmpotriva copiilor. Doctorii pot servi drept consilieri de familie şi educatori,avocaţi cu influenţă asupra copiilor şi membri-cheie ai echipei multidisciplinare.Ei pot ajuta la reducerea nivelului de stres al familiei prin gestionareaproblemelor de sănătate, prin oferirea de sfaturi privind susţinerea copiilor şiprin dezbaterea opţiunilor de planificare familială.În cazul apariţiei unor suspiciuni de maltratare a minorilor, medicii au cinciresponsabilităţi de bază:1. identificarea leziunilor suspecte2. diagnosticarea problemei abuzurilor3. administrarea tratamentului pentru copil4. raportarea suspiciunilor de comportament abuziv autorităţilorcompetente5. depunerea mărturiei în instanţăDin păcate, unii medici manifestă circumspecţie referitor la implicarea încazurile de abuz. Ca exemplu, nu există prea multe recompense sau satisfacţii peplan personal sau profesional pentru lucrul cu o familie în care se petrec astfelde incidente. Există posibilitatea ca medicii să nu dorească raportarea unuiincident, deoarece s-ar putea ca stabilirea cauzei leziunilor unui copil să sedovedească imposibilă. În cele din urmă, este posibil ca aceştia să nu doreascăsă depună mărturie în instanţă din cauza constrângerilor de timp sau de teamainterogatoriilor încrucişate, a anchetei, a afectării dosarului profesional, sau aacţionării în judecată de către partea adversă.Anchetatorii pot ajuta la îndepărtarea reticenţei medicilor prin implicareadeplină a acestora ca membri ai echipei de protecţie a copilului şi prinevidenţierea importanţei pe care o au probele medico-legale în pregătireadosarului pentru trimitere în instanţă. Ar putea ajuta, de asemenea, să li se40reamintească doctorilor că s-au adoptat legi care conferă imunitate în faţa legilorpenale persoanelor care, cu bună credinţă, redactează sau participă la redactareaunui raport privind cazurile de neglijenţă parentală sau abuz asupra minorilor.Obţinerea unei examinări medicaleÎn majoritatea cazurilor, examinarea medicală a copilului trebuie efectuată

cât mai curând posibil. Principalul său scop este de a evalua posibilele traume şide a identifica necesitatea tratamentului. Un astfel de examen îi va proteja, deasemenea, pe oamenii legii de acuzaţiile că leziunile unui copil au apărut dupăce acesta a fost luat din casa părintească. Ori de câte ori este posibil, toţi copiiidespre care există suspiciunea că au fost victime ale abuzurilor trebuie examinaţimedical, de preferinţă de o persoană cu experienţă în expertizele medico-legale.Acest lucru este esenţial în cazul suspiciunilor de abuz sexual. Medicul trebuiesă încurajeze copilul, care probabil că se teme de procedura care urmează şi esteîngrijorat de consecinţele fizice şi emoţionale ale actelor abuzive.Al doilea obiectiv al examenului medical este de a stabili existenţa sauinexistenţa oricăror indicii de traumă acută sau cronică. În ultimii ani,capacitatea şi disponibilitatea medicilor de a demonstra cazurile de abuz asupraminorilor au crescut mult. Pregătirea mai bună, elaborarea de protocoale deacţiune şi progresele tehnologice le-au sporit capacitatea de a corobora existenţaabuzurilor fizice şi psihice asupra copiilor. Tehnica medicală de examinaredisponibilă astăzi include rezonanţa magnetică, tomografia computerizată şicolposcoapele (un instrument cu posibilităţi de mărire a imaginilor, destinatexaminării interiorului unui organ gol pe dinăuntru, cum ar vaginul sau rectul;cu ajutorul său, pot fi obţinute fotografii şi înregistrări video care să susţinăconcluziile expertizei medico-legale).Poliţiştii trebuie să fie conştienţi de faptul că declaraţiile făcute de copiidoctorilor în timpul examinării medicale pot fi acceptate în instanţă, ca excepţiide la regula inadmisibilităţii ca probe a oricăror declaraţii, cu excepţia celor alemartorilor. Multe acte de abuz sexual nu produc nici un fel de leziuni fizice caresă poată fi descoperite cu ocazia unei examinări medicale. Pe lângă aceasta,rănile copiilor se pot vindeca foarte rapid. Totuşi, lipsa unor probe de naturămedico-legală nu înseamnă neapărat că un copil nu a fost abuzat sexual sau căproducerea unei astfel de fapte nu poate fi demonstrată în instanţă.Procedura în cazurile de abuzuri sexualeîmpotriva minorilorAudierea victimei• Evaluaţi necesităţile de asistenţă medicală ale copilului, astfel încâtsituaţiile de urgenţă să fie tratate imediat.• Stabiliţi ce fel de examinări sunt necesare pentru strângerea de probe.• Stabiliţi locul în care s-au desfăşurat abuzurile.• Stabiliţi ce fapte penale s-au comis, dacă este cazul.• Stabiliţi data şi ora comiterii acestor fapte.41• Contactaţi serviciile de protecţie a copilului, dacă acest lucru nu a fostdeja făcut.Obţinerea unei examinări medicaleNotă: Dacă un abuz sexual s-a produs cu până la 72 de ore înainte,examinarea medicală trebuie efectuată cât mai curând cu putinţă, pentru a sporişansele de recuperare a unor mijloace de probă medico-legale specifice, cum arfi sângele, sperma, saliva şi alte urme. Dacă actele respective s-au petrecut cu

mai mult de 72 de ore în urmă, probabilitatea recoltării unor astfel de mostreeste redusă. Cu toate acestea, întrucât anchetatorul nu poate fi absolut sigur cuprivire la momentul ultimei întâlniri, este mai prudentă programarea uneiexaminări medicale cât mai curând posibil. Aceasta este efectuată de un medicşi/sau de o asistentă medicală.

Contactaţi un medic şi/sau o asistentă medicală specializat(ă) în�examinarea cazurilor de abuz sexual.

Luaţi legătura cu serviciile de protecţie a copilului, pentru a stabili dacă�dumneavoastră (poliţistul investigator) sau un asistent social va însoţi copilul pedurata examinării.

Întâlniţi-vă în sala de tratament a spitalului cu reprezentantul serviciului�de protecţie a copilului, cu medicul şi/sau asistenta, cu minorul şi cu părintelesau ocrotitorul legal al acestuia.

Fiţi alături de copil şi de părinte/ocrotitor legal pe durata procedurii de�primire la camera de urgenţă. (Serviciul de protecţie a copilului poate oferiasistenţă, în funcţie de cine a solicitat examinarea.)

Informaţi personalul medical cu privire la fapte, afirmaţii, date despre�suspect, starea psihică a copilului, cazuri anterioare şi la tot ceea ce aşteaptă dela examinare poliţia şi serviciul de protecţie a copilului şi ce probe se doresc a fiobţinute.Manipularea mijloacelor de probă

Verificaţi pregătirea culturilor şi marcarea acestora, în scopul clarificării�responsabilităţii pentru păstrarea acestora. Includeţi data, iniţialele persoaneicare efectuează examinarea şi numele copilului. Transportaţi culturile şi toatecelelalte probe strânse la sediul laboratorului criminalistic statal. Asiguraţi-vă căatât dumneavoastră, cât şi personalul laboratorului aţi semnat documentele depredare/primire în custodie. Procedurile locale pot diferi; poliţia trebuie săcunoască şi să respecte toate procedurile referitoare la manipularea mijloacelorde probă aflate în vigoare.

Asiguraţi-vă că fotografiile sunt marcate cu data, ora, numele victimei,�iniţialele fotografului şi numărul de dosar şi că vă sunt predate ca probe.Fotografiile pot fi executate de lucrători de poliţie, anchetatori, membri aiserviciului de protecţie a copilului, medici sau asistente medicale sau de altepărţi.42Procedura de citareÎn cazul în care a fost emisă o citaţie, chemaţi cât mai repede mediculexaminator sau asistenta, pentru a compara agendele de activitate şi a rezolvadin timp potenţialele conflicte. O astfel de notificare trebuie să includă numelecopilului-victimă, al acuzatului şi al procurorului de caz (dacă este cunoscut);data prezentării la instanţă, precum şi alte subiecte în legătură cu care i s-arputea cere medicului să depună mărturie.Procedurile locale pot fi diferite; poliţiştii au obligaţia de a cunoaşte şiaplica toate practicile şi procedurile în vigoare în jurisdicţia proprie.

Opţional, înainte de proces, poliţia poate ajuta la organizarea unei�

şedinţe cu participarea personalului medical şi a procurorului, pentru a pregătiapariţia în faţa instanţei. În cursul acestei reuniuni:- pot fi evidenţiate întrebările care ar putea fi adresate personaluluimedical- poate fi clarificată terminologia medicală sau subiectele delicatelegate de depunerea mărturiei, ce pot apărea pe parcursulprocesului- pot fi discutate solicitările de probe materiale utile clarificăriimărturiei, acordându-se timpul necesar pregătirii lor.Întâlnirea este şi o ocazie de a pregăti din timp medicii şi de a-i elibera destresul şi neliniştea anterioare apariţiei în instanţă.Greşeli frecvente care trebuie evitateUnii lucrători de poliţie pot cauza, din neîndemânare, o agravare a situaţieiîn cazurile de încredinţare a copilului unei instituţii de protecţie. Poliţiştii cuexperienţă au învăţat să evite trei greşeli comune:• emiterea de acuzaţii premature. Emiterea unei declaraţii acuzatoare laadresa părintelui, îngrijitorului sau ocrotitorului legal al minorului, conformcăruia acesta din urmă este încredinţat unei instituţii de protecţie din cauzafaptului că asupra lui s-au săvârşit abuzuri îl pune pe poliţist într-o situaţie devulnerabilitate în faţa unor acuzaţii serioase. O formulare mai potrivită ar fi:„Datorită unor leziuni sau semne suspecte, sau a unor afirmaţii legate deexistenţa unor activităţi nepotrivite, copilul va fi încredinţat unei instituţii statalede ocrotire, până în momentul desfăşurării unei investigaţii amănunţite şicomplete a situaţiei de fapt.”• încercarea de a explica logic preluarea unui copil. Unii ofiţeriîncearcă să explice raţional părinţilor decizia de a lua copilul din sânul familieisale. Cu toate acestea, cea mai bună tactică este de a lua copilul şi a părăsidomiciliul acestuia cât mai curând posibil, după ce s-au luat măsuri pentrurespectarea drepturilor tuturor părţilor. Adevărul este că nici un fel de explicaţiinu vor atenua durerea, teama şi furia (ostilitatea) care apar în situaţia preluării încustodie a unui copil. Poliţiştii trebuie să fie conştienţi de faptul că emoţiileexacerbate pot conduce la o escaladare periculoasă a situaţiei.• necompletarea/neîntocmirea tuturor formularelor necesare/solicitate. Poliţiştii trebuie să fie familiarizaţi cu toate tipurile deformulare/documente tipizate care trebuie completate de către părinte în43momentul preluării copilului. De exemplu, multe state solicită ca în termen decel mult 24 de ore de la preluarea copilului, părinţilor să le fie înmânat unformular care să explice că minorul a fost luat în custodie. Trebuie să sespecifice că luarea în custodie s-a făcut în conformitate cu un anumit actnormativ şi trebuie precizate drepturile pe care le au părinţii în această situaţie.Preluarea copilului din cadrul familieiÎn cazul în care un poliţist a fost chemat să ajute la preluarea în custodie aunui copil, acestuia îi revine responsabilitatea de a se asigura că minorul va fitransferat în condiţii minime de stres sau pericol pentru el sau asistentul social.

Poliţistul ar trebui să se întâlnească cu asistentul social într-o locaţie�oarecare, înainte de a se deplasa la locuinţa copilului. Asistentul trebuie săexplice situaţia în detalii generale, să descrie aspectul şi împărţirea casei şi săprecizeze ce persoane se pot afla acolo. În acest fel, lucrătorul de poliţie şiasistentul social pot întocmi un plan de acţiune înainte de a ajunge la faţalocului.

Odată cu copilul, trebuie luate toate obiectele care i-ar putea fi necesare,�inclusiv medicamentele. Ideea principală este că, odată ce a fost luată decizia depreluare în custodie a unui copil, acţiunea trebuie efectuată cât mai rapid.Impactul asupra copiluluiÎndepărtarea fizică din casa părintească este deosebit de traumatizantăpentru copil. Pentru el, atât poliţistul, cât şi asistentul social sunt nişte străini.Aceştia trebuie să aibă în vedere următoarele lucruri:

Discutarea situaţiei cu părintele sau îngrijitorul nu face decât să crească�nivelul emoţional al copilului. Astfel de discuţii pot face ca minorul să devinămai nervos, supărat, absent sau labil psihic (instabil emoţional).

În majoritatea situaţiilor, copiii nu îşi vor părăsi de bună voie părinţii,�chiar dacă au fost abuzaţi de aceştia fizic sau psihic. S-ar putea să nu înţeleagăce este mai bine pentru ei şi ar putea opune rezistenţă poliţistului.

Ofiţerul nu trebuie să răspundă la ieşirile copilului cu furie sau cu�neplăcere. În loc de aceasta, el trebuie să se comporte într-un mod pozitiv saumăcar neutru, în măsura posibilităţilor; trebuie să facă tot ce îi stă în puteripentru a ajuta copilul să se adapteze unei situaţii noi şi care îi provoacă teamă.

După îndepărtarea copilului din casa părinţilor şi după ce acesta s-a mai�calmat, dacă minorul are vârsta suficientă pentru a putea comunica, poliţistul artrebui să-l asigure că nu a făcut nimic rău şi că a fost preluat exclusiv în scopulprotejării sale.ConcluzieAbuzul asupra minorilor reprezintă o problemă multidimensională, a căreiabordare presupune existenţa unei echipe multidisciplinare şi interinstituţionale.Aceasta înseamnă că toţi profesioniştii implicaţi – din rândul poliţiei, alserviciilor de protecţie a copilului, al asistenţei psihologice, medicinei şisistemului judiciar – trebuie să comunice şi să acţioneze în perfectă coordonare.Interesele copilului pot fi protejate doar dacă aceştia îşi înţeleg rolurile, cunosc44legislaţia şi procedurile locale şi sunt pregătiţi corespunzător în domeniile lor deactivitate. Aplicarea consecventă şi flexibilă a modurilor de conduită şi aprocedurilor stabilite de protocoalele scrise este esenţială pentru formarea uneialianţe eficiente în combaterea cazurilor de rele tratamente asupra minorilor.Traducere şi prelucrare documentară,scms. RADU NEAGU,Secretariatul General,Serviciul Informare-DocumentareBibliografie

� „Law Enforcement Response to Child Abuse”, U.S. Department of

Justice, Office of Justice Programs – Office of Juvenile Justice and DelinquencyPrevention.45ARME MAI PUŢIN LETALE– Din experienţa forţelor de ordine americane –Conform statisticilor Institutului Naţional de Justiţie din SUA, guvernulfederal cheltuieşte anual 75 de miliarde de dolari pentru organele de aplicare alegii şi sistemul de justiţie penală, cifră care nu include şi cele 50 de miliardecheltuite pe forţele private de securitate. Scopul acestor cheltuieli este de aaborda cumva, prin intermediul prevenirii, al trimiterii în judecată sau alîncarcerării, cele 1,2 milioane de infracţiuni cu violenţă şi cele 12 milioane deinfracţiuni contra proprietăţii comise în fiecare an.Dacă productivitatea agenţiilor de aplicare a legii şi a sistemului justiţieipenale ar creşte cu doar un procent, efectele ar fi uimitoare şi de lungă durată.Ar însemna 250 de crime, 1000 de violuri, 11 000 de atacuri şi 127 000 despargeri şi tâlhării mai puţin; o scădere cu 14 000 a numărului victimelorinfracţiunilor internate în spitale şi pierderi economice mai mici cu 700 demilioane de dolari.Obţinerea acestei creşteri de productivitate ar fi echivalentul cheltuirii aîncă 750 de milioane de dolari anual pentru forţele de ordine. „Poliţia încă are ladispoziţie aceleaşi opţiuni pe care le avea şi Wyatt Earp”, spunea un expert dincadrul poliţiei americane. „Poate convinge o persoană să coopereze, o poate batepână când se supune sau o poate împuşca. Ceea ce îi trebuie poliţiei suntalternative mai bune.”Armele mai puţin letale au fost create pentru a oferi instituţiilor de aplicarea legii, personalului penitenciarelor şi militarilor o alternativă la uzul de forţăletală. Termenul de „arme mai puţin letale” se referă la arme cum ar fidispozitivele cu şocuri electrice paralizante, gloanţele de cauciuc, încărcăturilede tip „săculeţ de fasole”, ca să numim doar câteva. Ele sunt proiectate săincapaciteze, să deruteze, să întârzie sau să imobilizeze un suspect într-odiversitate de situaţii. Au fost utilizate mai ales în confruntările stradale şi laintervenţiile în cazul tentativelor de sinucidere, dar şi-au găsit aplicabilitatea şiîn cazul revoltelor, al tulburărilor din închisori şi luărilor de ostatici.Conceptul armelor mai puţin letale nu este nou. Forţele de ordine opereazăde multă vreme conform principiului „gradualităţii uzului de forţă”. Acesta oferăîndrumare poliţiştilor în selectarea tipului de armament ce trebuie folosit într-oanumită situaţie, dintr-o mulţime de posibilităţi. În mod normal, primul demerstrebuie să fie solicitarea făcută subiectului de a răspunde comenzilor verbale.Dacă acesta nu răspunde, se poate recomanda utilizarea nivelului următorde forţă, fiind vorba, în cele mai multe cazuri, de spray-urile cu piper. Dacăsubiectul posedă o armă de foc, poate fi folosită forţa letală. Poliţiştii au realizat46de multă vreme că există un gol periculos în gama de mijloace pe care le au ladispoziţie. Singurele arme disponibile în mod tradiţional, bastonul sau pistolul,pot reprezenta, în funcţie de situaţie, un mijloc de reacţie prea slab sau prea

puternic. Acest lucru a devenit evident atunci când Curtea Supremă din SUA adecis că uzul de forţă letală pentru capturarea unor infractori aparent neînarmaţişi nonviolenţi, care încercau să fugă, a fost nejustificat. Edwin Meese,procurorul general de la acea dată, a convocat o conferinţă destinată găsiriialternativelor la forţa letală. Ca rezultat al acestei conferinţei, Institutul Naţionalde Justiţie a înfiinţat un program pentru tehnologii mai puţin letale. Prinintermediul acestui program, INJ caută realizarea de tehnologii care să ofereforţelor de poliţie sau personalului din penitenciare opţiuni neletale noi sausemnificativ îmbunătăţite, pentru a le permite reducerea numărului de morţi saurăniţi din rândul suspecţilor sau deţinuţilor.Tipuri de armeExistă şase categorii generale de arme mai puţin letale, aflate în uz sau înfaza de dezvoltare: cu proiectile de impact, cu şocuri electrice, chimice, pentruimobilizare fizică, pe bază de lumină şi acustice.Dispozitivele pe bază de impactPe piaţă există un mare număr de producători care oferă o gamă largă demuniţii de impact. Aceste proiectile de impact sunt concepute pentru a proiectao energie de contact nonpenetrantă de la o distanţă mai sigură decât dacă s-arfolosi bastonul de poliţie. Un astfel de tip de armă, folosită de peste 30 de ani,este „săculeţul de fasole”. Prin „săculeţ de fasole” se înţelege un săculeţ depânză de formă pătrată, rectangulară sau circulară, care conţine alice de plumb.Încărcătura este proiectată să se turtească la impact, lovind frontal şi disipândastfel energia pe o zonă mare. În procesul de fabricaţie, „săculeţii de fasole” suntfăcuţi sul şi introduşi într-un tub de proiectil de calibrul 12. La ieşirea din guraţevii, săculeţii se desfăşoară şi se aplatizează, pentru a lovi ţinta cu partea ceamai lată. Alicele de plumb se comportă ca un mediu fluid, distribuind energiacinetică pe suprafaţa zonei de contact. Săculeţul realizează o lovitură solidă.Impactul acesteia este comparabil cu cel al unei mingi de baseball care zboarăcu o viteză de 140 km/h sau cu directa unui boxer profesionist. Dacă săculeţulloveşte înainte de a se fi desfăşurat complet, sau cu partea îngustă (cu muchea),întreaga forţă de impact este distribuită pe o suprafaţă mai mică, provocând, deregulă, o vătămare mai gravă. „Săculeţii de fasole” de formă pătrată au fostfolosiţi mulţi ani şi au fost îndelung testaţi în ce priveşte siguranţa, în condiţiileprescrise de utilizare. Capul, gâtul şi zona feţei nu sunt considerate ţinteacceptabile, deoarece săculeţii vor produce cu siguranţă leziuni serioase, dacă nuchiar moartea. Ei trebuie să realizeze o lovitură suficientă pentru a producedurere şi a determina supunerea suspecţilor agresivi şi necooperanţi, astfel căpână nu demult torsul era considerat cea mai potrivită ţintă. Cu toate acestea,datorită potenţialului armei de a provoca leziuni la nivelul pieptului asemenitraumatismului cauzat de un obiect contondent, se recomandă ţintirea centruluicorpului sau a zonei buricului. Din nefericire, datorită formei lor, aceşti săculeţi47sunt destul de imprecişi, fiind înregistrate cazuri de deviere de pe traiectorie şide lovire a altor zone ale corpului, unde au provocat răni grave.Pentru a îmbunătăţi „sacii de fasole” de formă pătrată, cercetătorii au creat

muniţiile „ciorap”. Acestea sunt proiectate să nu aibă muchii sau colţuri care săprovoace penetrarea şi au o coadă care le permite stabilizarea în timpul zborului.Încărcăturile „ciorap”, ca şi „săculeţii de fasole”, sunt lansate cu ajutorul uneicarabine de calibru mare sau al lansatoarelor de grenade lacrimogene.Îmbrăcămintea purtată de suspect, precum şi punctul de ochire şi distanţa vorafecta eficienţa muniţiilor.Un alt tip de dispozitiv pe bază de impact, frecvent utilizat în situaţii demanifestări violente sau revolte în închisori, îl constituie muniţiile cu glonţ decauciuc. O încărcătură cu glonţ de cauciuc constă dintr-o singură bilă, în generalde cauciuc sau de plastic, trasă dintr-o carabină sau lansator de grenadelacrimogene. Glonţul se deformează la impact şi îşi disipă energia pe o suprafaţămai mare. Există şi încărcături multiple, care pot conţine de la 2 până la 200 dealice. Aceste alice sunt ambalate ori în cartuşe de carabină, ori în grenade decauciuc. Ele pot fi folosite împotriva unui număr mai mare de oameni şi nu suntatât de precise ca alte tipuri de muniţie. Încărcăturile cu gloanţe de cauciuc pot fitrase direct în ţintă sau, utilizându-se ricoşeul, într-o suprafaţă dură aflată în faţaţintei, în scopul reducerii vitezei proiectilelor. Totuşi, această ultimă formă detragere poate fi afectată negativ de prezenţa zăpezii, a noroiului sau terenuluimoale cu iarbă.Dispozitivele cu şocuri electriceDispozitivele cu şocuri electrice includ orice armă care utilizează efecteleelectricităţii pentru a imobiliza ţinta. Deşi există o mulţime de astfel de aparatefolosite de forţele de ordine, principiul de funcţionare al acestora este acelaşi.Sunt alimentate de baterii şi folosesc un impuls de şoc generat de un curent dejoasă intensitate şi voltaj ridicat, pentru a obţine incapacitarea suspectului.Stimulul electric trebuie să interfereze temporar cu semnalele electrice normalegenerate de sistemul nervos uman.Un dispozitiv frecvent utilizat este „taser-ul” (pistol cu electroşocuri, pistolparalizant) avansat M26, produs de firma Taser International. Acesta utilizeazăun semnal electric de 18-26 de waţi, care traversează sistemul nervos central,preluând controlul direct al musculaturii scheletului. M26 are forma unui pistolstandard, lucru care îl face uşor de folosit. Taser-ul este o armă cu energiedirijată, care lansează un cartuş ce conţine două mici sonde, sau săgeţi, legate dearmă prin fire izolate, care conduc un curent de voltaj înalt. În momentul în caresondele iau contact cu ţinta, ele transmit, cu ajutorul firelor, impulsuri electricede mare putere, de foarte scurtă durată, care suprasolicită reţeaua de senzori asistemului nervos, paralizând ţinta. Un aspect interesant al taser-ului M26 estefaptul că dispozitivul este controlat de un microprocesor. Are o cantitate dememorie internă care stochează ziua şi ora ultimelor 585 de situaţii în careaparatul a fost utilizat. M26 are un port de date compatibil cu sistemul deoperare Windows, ceea ce face posibilă descărcarea datelor pe un calculator,prin utilizarea unui cablu special. Această caracteristică permite instituţiilor de48aplicare a legii să monitorizeze situaţiile şi tendinţele de utilizare adispozitivului, putându-şi astfel proteja angajaţii de acuzaţiile de uz abuziv de

forţă. Taser-ul avansat foloseşte cartuşe cu aer, care conţin azot comprimatpentru a propulsa cele două sonde-săgeţi. Conform firmei producătoare, razaoptimă de acţiune a taser-ului este de 4 până la 6 metri. Pentru a fi eficient, nueste necesar ca sondele sale să străpungă pielea sau să provoace răni. Semnalelesale electrice pot traversa 5 centimetri de îmbrăcăminte, inclusiv jachete depiele. Un alt avantaj al taser-ului este că poliţiştii din echipa de arestare potimobiliza fizic suspectul în timp ce sondele încă „lucrează”, fără a se teme căs-ar putea electrocuta ei înşişi.Dispozitivele chimiceO altă categorie de arme mai puţin letale o constituie substanţele chimicede incapacitare, în rândul cărora sunt incluse tradiţionalele gaze lacrimogene şispray-urile cu piper. Aceste tipuri de arme sunt, de regulă, primele utilizateatunci când se face uz de forţă. Cel mai larg răspândit spray chimic din SUAeste Oleoresin Capsicum (OC), sau spray-ul OC. Acest tip de armă mai puţinletală produce o iritaţie a ochilor suspectului şi îl dezorientează pentru operioadă suficient de lungă ca poliţia să preia controlul asupra sa. Spray-ul OC afost proiectat să provoace dezorientarea prin senzaţia de arsură şi lăcrimare,accese violente de tuse şi o senzaţie extrem de puternică de arsură pe suprafeţelede piele expuse acţiunii sale. S-a constatat că, atunci când este utilizatcorespunzător, spray-ul OC este eficient în 93% dintre cazuri. Un alt produs careutilizează substanţa OC este cel denumit „boaba de piper”. Boaba de piper esteasemănătoare unui proiectil obişnuit de paintball (umplut cu vopsea), fiindîncărcată cu pudră OC în loc de vopsea. Aceste proiectile pot fi trase însiguranţă chiar şi de la foarte mică distanţă şi sunt eficiente pe distanţe cuprinseîntre 3,5 şi 10 metri. La impact, încărcătura produce o vânătaie care, deşidureroasă, nu produce leziuni semnificative. Produsul a fost comparat cu un roide albine. Înţepătura unei albine este dureroasă, dar cea a mai multor albine tepoate doborî. Impactul unei singure „boabe de piper” produce o înţepătură, darcel al mai multor astfel de proiectile te determină să-ţi schimbi atitudinea. Princombinarea impactului multiplu şi aproape instantaneu al unui nor de pulbereOC se obţine un sistem eficient şi simplu de utilizat. Eficienţa utilizării „boabeide piper” a fost demonstrată cu ocazia manifestaţiilor violente din Seattle, în1999, ocazionate de reuniunea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.Dispozitivele de imobilizare fizicăDispozitivele de imobilizare fizică sunt considerate un tip de armă maipuţin letală datorită faptului că pot fi utilizate pentru a dezamorsa o situaţie carear putea presupune utilizarea forţei letale. În această categorie se includ plaseleşi sistemele de imobilizare cu fire. Plasele sunt ambalate în interiorulproiectilelor de 37 de mm şi sunt proiectate pentru a fi trase dintr-o armăstandard sau dintr-un lansator cu un singură încărcătură. La dispoziţia forţelor deordine se află un număr de variante ale plasei standard. Acestea includ o plasălipicioasă, îmbibată cu o substanţă adezivă care împiedică şi mai mult mişcarea,49o plasă iritantă, ale cărei fibre sunt îmbibate cu o substanţă chimică iritantă, cum

ar fi OC, precum şi o plasă electrică, prin ale cărei fire sunt transmise impulsurielectrice de mare voltaj. Plasele au diferite dimensiuni, dar toate folosesc unsistem de greutăţi ataşate marginilor exterioare, pentru stabilizare în timpulzborului. Importanţa plaselor pentru forţele de ordine este dată de faptul căacestea imobilizează fizic agresorul sau îi împiedică mişcările, în timp cepoliţistul se află la o distanţă sigură.Dispozitivele bazate pe luminăDispozitivele luminoase, clasificate uneori ca mijloace de diversiune saudistragere a atenţiei, pot fi utilizate împotriva subiecţilor violenţi pentru a-idetermina să dea înapoi, a-i deruta sau a-i speria, ori pentru a-i distrage şidezorienta. În general, aceste aparate nu incapacitează o persoană, ci doar odezorientează, oferind, astfel, un avantaj forţelor de ordine. Un asemenea modelde dispozitiv cu impulsuri luminoase, denumit Laser Dazzler, arată ca o lanternăsolidă, şi funcţionează la fel ca aceasta. Diferenţa este că proiectează o rază laserde culoare verde, care produce flashuri la intervale aleatoare foarte scurte, pentrua dezorienta şi distrage atenţia suspectului. Poate funcţiona pe timp de zi sau înîntuneric, cu o rază care poate ajunge la sute de metri. Dispozitivul nu producevătămări fizice şi este conceput să fie inofensiv pentru ochi, indiferent dedistanţă. Laser Dazzler a fost folosit îndeosebi în revoltele din închisori, darpoate fi utilizat şi pentru descurajarea grupurilor de persoane implicate într-odemonstraţie violentă.Dispozitivele acusticeArmele acustice sunt în prezent în fază experimentală şi se află în proces dedezvoltare în cadrul Departamentului Apărării, dar cu toate acestea ele ar puteaavea importante consecinţe pentru forţele de aplicare a legii. Armele acusticemai puţin letale includ emiţătoare de sunete de înaltă intensitate, care pot cauzadezechilibre motorii şi alte efecte fiziologice. Ele au fost luate în considerarepentru potenţialul de a stopa înaintarea unei mulţimi agresive sau violente, înscenariul unei revolte. Dispozitivele aflate în curs de dezvoltare includ fluiere şisirene portabile, precum şi difuzoare amplasate pe vehicule. Senzaţia dedisconfort survine atunci când nivelul zgomotului atinge valoarea de 120 dB(decibeli), durerea la 140 dB, ruptura timpanului la 185 dB, leziunile plămânilorla 200 dB şi moartea la 220 dB. Pentru comparaţie, într-un birou de lucruaglomerat se înregistrează un nivel al zgomotului de 65 dB, pe o stradă cu traficintens 90 dB, iar la decolarea unui avion cu reacţie 125 dB.Riscurile utilizării armelor mai puţin letaleProblema ridicată de etichetarea acestei categorii de dispozitive drept „armemai puţin letale” o constituie faptul că sugerează ideea că armele descrise nu arfi chiar mortale. Cu toate acestea, au existat decese şi răniri grave asociate cuutilizarea tehnologiilor mai sus-menţionate. Începând din 1970, aproximativ 12decese au fost atribuite armelor de impact, cum ar fi muniţiile „săculeţ defasole”. Utilizate necorespunzător, acestea pot penetra ţintele şi pot provoca50răniri serioase şi chiar moartea. Într-un caz petrecut în California, o femeie careîi ameninţa pe poliţişti cu un cuţit a fost împuşcată de aceştia cu muniţii de tip

„săculeţi de fasole” în braţ şi în trunchi, căzând moartă la pământ. Cauza morţiia fost o leziune (ruptură) a inimii, produsă de şocul frontal sever, provocat de unobiect contondent („săculeţul de fasole”). Un alt pericol prezentat de armele maipuţin letale este cel al confundării dispozitivelor de acest tip cu cele letale. Afost înregistrat un astfel de caz, în care într-o carabină destinată tragerii cumuniţie nonletală de impact s-a găsit un proiectil cu muniţie letală. Acest lucru afost descoperit după ce cu arma respectivă s-a tras, iar proiectilul a retezatpiciorul victimei, deasupra genunchiului drept. Pentru a se evita confuziile,unele unităţi folosesc marcaje de culoare portocalie aplicate pe carabinele cumuniţie mai puţin letală, pentru a le deosebi de celelalte.Traducere şi prelucrare documentară,scms. RADU NEAGU,Secretariatul General,Serviciul Informare-DocumentareBibliografie

� „Less than Lethal Weapons”, Clayton Moss.51UTILIZAREA ANALIZEIPENTRU REZOLVAREA PROBLEMELORGhid pentru agenţiile de aplicare a legii– Din experienţa forţelor de ordine americane –Acest proiect a fost elaborat printr-un acord de cooperare cu BiroulServiciilor de Poliţie Comunitară din Departamentul de Justiţie al SUA.Opiniile conţinute în document sunt cele ale autorului şi nu reprezintă în modnecesar poziţia oficială a Departamentului de Justiţie al SUA.IntroducereIntenţia autorului acestui ghid este aceea de a pune la dispoziţiaprofesioniştilor din domeniul aplicării legii informaţiile necesare procesului deanaliză a problemelor specifice activităţii lor. Nu este un text redactat asuprametodelor de cercetare, ci unul care identifică problemele şi preocupările cu carese confruntă poliţiştii în analiza cazurilor pe care au datoria să le rezolve; deasemenea, ghidul nu oferă modele de gândire pentru cei care trebuie să deasoluţii, dar poate constitui un punct de pornire şi poate oferi sugestii pentru oanaliză eficientă. De aceea, utilizatorii acestui ghid trebuie să gândească dincolode informaţiile puse la dispoziţie.Ghidul se bazează pe experienţa agenţiilor care au participat la Programulde parteneriat pentru rezolvarea problemelor, finanţat de COPS (BiroulServiciilor de Poliţie Comunitară), agenţii care reprezintă o gamă largă decontexte în care se rezolvă problemele specifice, inclusiv datorită dimensiunilorjurisdicţiilor lor. Fiecare agenţie a abordat una dintre cele şase categorii deprobleme din cadrul comunităţii pe care o serveşte: comerţul cu droguri,tâlhăria, furturile auto, spargerile de locuinţe, vagabondajul şi violenţa înfamilie. Agenţiile implicate au primit resurse suplimentare pentru a dispune desuficiente componente de analiză şi evaluare pentru proiectele lor de rezolvare aproblemelor.

În capitolele următoare sunt prezentate abordările din cadrul analizelorefectuate, strategiile de strângere a informaţiilor, precum şi principiile dedesfăşurare a procesului de analiză. Accentul a fost pus pe încurajarea celor carese ocupă de rezolvarea problemelor spre a fi creativi şi inovatori. Deşi este52încurajată şi inovaţia, analiza trebuie desfăşurată într-o manieră sistematică şistructurată, în scopul realizării unei eficienţe reale în rezolvarea problemelorcomunităţii.Ce este analiza?Potrivit definiţiei date de Herman Goldstein, analiza este o cercetareaprofundată a caracteristicilor unei probleme şi a factorilor care contribuie laacea problemă. „Analiza presupune obţinerea unor informaţii detaliate despreinfractori, victime şi alte persoane care pot fi implicate într-o problemă,momentul producerii acesteia, locurile faptei, avantajele şi pierderile părţilorimplicate, precum şi rezultatele intervenţiei efectuate.”Ce este o problemă? Mulţi specialişti o definesc ca fiind „două sau maimulte incidente, similare prin natura lor, care interesează atât poliţia, cât şipublicul”. Rezolvarea problemelor se bazează pe convingerea că modelele şitendinţele pot reflecta cauzele lor. Analiza este cheia detectării acestor modele şia planificării unui răspuns eficient.Ce este un ghid al analizei?Evaluările făcute la nivel naţional asupra programului finanţat de COPS auindicat faptul că analiza s-a dovedit a fi faza cea mai slabă din procesul desoluţionare a problemelor. Acelaşi studiu a mai indicat faptul că, adeseori,poliţiştii au avut dificultăţi în definirea clară a problemelor, în utilizarea corectăa surselor de date, în desfăşurarea unei analize aprofundate şi în implementarearăspunsului derivat din analiza efectuată. Situaţia se poate datora faptului căacestea nu constituie misiuni tradiţionale din cadrul activităţii de poliţie. Existănumeroase argumente în sprijinul ideii că analiza este faza crucială din procesulde rezolvare a problemelor, deoarece ea implică descoperirea şi concentrarea pefactorii de bază adesea responsabili de producerea lor.Deşi poliţiştii au avut mereu de rezolvat probleme, această componentă afost oficializată în 1990, când Herman Goldstein a publicat cartea Activitatea depoliţie orientată pe probleme. Abordările propuse de autor diferă de metodeleinformale prin structură, proces şi sprijin organizaţional. Conceptul pledeazăpentru diverse activităţi şi structuri care cad într-un cadru mai general derezolvare a problemelor. Acest tip de activitate a poliţiei dezvoltă strategiiletradiţionale ale poliţiei prin aceea că:• subliniază scopurile şi mijloacele activităţii de poliţie,• caută să realizeze rezultatele pe termen lung ale unui răspuns, precum şirăspunsul imediat, pe criteriul relaţiei serviciu – client,• abordează cauzele problemei alături de simptomele sale, şi• abordează factorii, situaţiile şi condiţiile problemei.Probabil că cel mai cunoscut proces de operaţionalizare a rezolvăriiproblemelor este modelul SARA, care pune accent pe cele patru faze ale

procesului: cercetare, analiză, răspuns şi evaluare.Cercetarea se referă la identificarea iniţială a problemei, unde esteconsiderată ca un grup de incidente înrudite sau recurente sau ca o preocuparespecială apărută în comunitate, legată de anumite evenimente.53Analiza este o explorare aprofundată a problemei şi a cauzelor sale de bază.Răspunsul implementează o strategie formulată pe baza analizei, în scopulabordării problemei, fiind concentrat pe factorii identificaţi în faza de analiză.Evaluarea constă în revizuirea şi monitorizarea continuă a progresuluiînregistrat de răspuns în realizarea obiectivelor sale.Activităţile de analiză reprezintă mecanismul cheie al rezolvăriiproblemelor, care se bazează pe convingerea că modelele şi tendinţele reflectăcauzele problemei. Analiza este importantă deoarece:

este cheia identificării modelelor şi a implementării răspunsurilor�aferente,

identifică factorii legaţi de acea problemă sau care facilitează apariţia ei,� poate fi folosită pentru a descoperi locurile în care se produce acea�

problemă, poate dezvălui infractori recidivişti sau infracţiuni repetate,� poate duce la descoperirea unor fapte utile referitoare la victimele�

criminalităţii, abordează mai degrabă cauzele decât simptomele.�

Crearea bazei pentru analizăLa începutul procesului de rezolvare a problemelor se iau deciziile caredetermină natura, sfera şi valoarea fazei de analiză. Faza de analiză esteprecedată de faza de cercetare, care iniţiază rezolvarea problemei prinidentificarea acesteia. Observaţiile din teren indică faptul că, în general, poliţiştiisunt eficienţi la capitolul „identificarea problemei”, dar întâmpină dificultăţi înmaterie de analiză.Cel mai dificil lucru pare să fie elaborarea întrebărilor pentru analizaproblemelor. Atunci când se aleg întrebările care trebuie puse în legătură cu oproblemă, este importantă identificarea surselor de date disponibile pentru aputea răspunde la cele ridicate de analiză. Structurarea atentă a analizei conducela evitarea confuziei asupra semnificaţiei datelor şi a răspunsurilor, care suntdistincte de conţinutul analizei. Un plan de analiză bine structurat trebuie săincludă principalele întrebări care trebuie adresate, sursele de date pentru fiecaredin ele, un plan pentru completarea misiunilor de îndeplinit, precum şi părţileresponsabile cu desfăşurarea acelei activităţi.Ordinea activităţilor analizeiUna dintre întrebările care sunt puse adeseori în desfăşurarea unei analizeeste „de unde trebuie început?” Activităţile de analiză pot fi ordonate în multefeluri diferite, dar ordinea aleasă va fi determinată de specificul problemei şi desituaţia agenţiei de poliţie. Cu toate acestea, există unele puncte care trebuieluate în consideraţie; în cele de mai jos sunt redate exemple de întrebări pentrudeterminarea ordinii activităţilor analizei:

Care părţi ale analizei pot fi consolidate prin ceea ce se află în alte etape�ale analizei?

Ce se ştie despre problema dată? Cine ar trebui consultat pentru a�dezvolta o mai bună înţelegere a problemei?54

Ce fel de activităţi de analiză ar trebui desfăşurate (de exemplu, sondaje,�interviuri etc.)? Cât timp consumă fiecare activitate? Ce fel de asistenţă şi deexperienţă sunt necesare pentru conceperea, administrarea şi managementulfiecărei activităţi? Ce tip de asistenţă şi de experienţă sunt necesare în evaluareaconcluziilor rezultate din fiecare analiză?

Cine ar trebui să implementeze fiecare activitate?� În care componentă a activităţii se iniţiază planul de analiză?� Care date (datele departamentului de poliţie sau cele provenite de la�

agenţiile externe) sunt disponibile pentru o mai bună înţelegere a problemei? Câtde corecte sunt datele? Este nevoie de asistenţă pentru a obţine accesul la date şipentru a le analiza?Dacă anumite părţi ale analizei pot fi consolidate prin aflarea altor elementeale analizei, atunci, cu siguranţă, acestea trebuie stabilite mai întâi. Spreexemplu, dacă se analizează un caz de spargere de locuinţă, ar putea fi maiimportant să se afle modelul general al spargerilor de locuinţe înainte definalizarea planului de analiză. Informaţiile despre infractor pot fi obţinute dinevidenţele oficiale (cazier), iar ancheta desfăşurată poate fi utilizată pentru a afladacă şi de care factori ţin seama infractorii atunci când îşi aleg ţintele. Anchetainiţială oferă informaţii deosebit de utile pentru etapele ulterioare ale analizei.Anumite aspecte ale analizei pot lua mai mult timp decât altele. Analizelecare solicită informaţii din surse non-automate vor dura, desigur, mai mult. Spreexemplu, sondajele efectuate într-o comunitate sunt consumatoare de timp,deoarece, după returnarea formularelor de către respondenţi, datele trebuieanalizate şi prelucrate. Strângerea datelor şi eforturile de analiză trebuie iniţiatecât mai devreme în procesul de rezolvare a unei probleme.În funcţie de circumstanţe, ar putea fi benefică realizarea timpurie a uneiperspective mai largi asupra problemei, pe baza sistemelor automate de date.Acest proces cu costuri relativ ieftine este, în general, mai util în identificareaobiectivelor analizei. Este, totuşi, imperativă continuarea analizei şi după acestpunct, precum şi evitarea tentaţiei de a trece la implementarea răspunsului înaceastă etapă.Ordinea activităţilor din cadrul unei analize depinde de aspectele specificeale problemei, de datele ce trebuie abordate, precum şi de datele disponibile înfaza iniţială. Ceea ce prezintă cu adevărat o importanţă critică este formulareatimpurie a unui plan de coordonare a ordinii activităţilor analizei, care săspecifice relaţia dintre diversele ei componente. Formularea şi trimiterile la acestplan vor asigura un progres eficient şi vor ajuta la analizarea, compararea şiinterpretarea datelor din diverse surse.Echipa de analizăAlcătuirea unei echipe de analiză poate constitui o strategie eficientă pentru

formularea întrebărilor relevante în cadrul analizei. Echipa trebuie să fiealcătuită din persoane care reprezintă interese şi perspective legate direct deproblema abordată. Însăşi natura problemei poate sugera persoanele care trebuieimplicate, dar o echipă eficientă îi include de regulă pe:55

poliţiştii din segmentul ordine publică, deoarece ei au contact cel mai�frecvent cu respectiva problemă;

analiştii criminalişti, deoarece ei ştiu şi înţeleg datele disponibile;� sergenţii şi locotenenţii (grade de rang superior în poliţia americană, N.�

trad.) deoarece ei asigură sprijin pe linie de conducere; cercetătorii externi, deoarece ei au experienţă în privinţa metodelor de�

cercetare şi în analiza datelor.În funcţie de problemă şi de situaţia specifică, persoanele afectate, cum ar firezidenţii din cadrul unei comunităţi, pot deveni membri activi ai echipei deanaliză. Totuşi, membrii echipei trebuie să fie obiectivi în toate fazele derezolvare a procesului, dar, în multe cazuri, unii rezidenţi din comunitate potconstata că acest lucru este destul de dificil.Misiunea iniţială a echipei este aceea de a genera întrebări pentru analiză.Ideea este că membrii echipei se vor întâlni pentru a supune discuţiei toateaspectele pe care doresc să le ştie despre acea problemă. Este important cadiscuţia să se concentreze pe întrebări şi nu pe răspunsuri. În orice discuţie deacest tip este natural ca, odată întrebările puse, să fie avansate şi ipotezele derăspuns. Totuşi, aici accentul cade pe ceea ce se doreşte să se afle şi nu pe ceeace se crede că ar fi motivul acelei probleme. Prin trecerea imediată la răspunsuri,echipa riscă să ignore anumite informaţii, care anticipează răspunsurileinovatoare şi eficiente.Experienţa personală poate orbi. Ea poate genera informaţii valoroasedespre probleme, dar poate şi limita înţelegerea cauzelor problemei.Experienţele sunt adeseori limitate de timp (de exemplu, tura), de loc (deexemplu, traseul urmărit în timpul patrulării) sau de alte circumstanţe. De aceea,este benefică includerea experienţei altora în cadrul analizei şi strângerea acestorinformaţii într-o manieră sistematică, neinfluenţată de percepţiile individuale.Elaborarea întrebărilor utile analizeiCadrul pentru elaborarea întrebărilor utile analizei, prin care se poatedezvălui natura problemei, este triunghiul crimei, folosit pentru a reprezenta treielemente ale crimei: victime, infractori şi locuri ale faptei. În cazul fiecăruiadintre aceste elemente, tradiţionalele întrebări cine, ce, unde, de ce, când şi cumoferă un excelent punct de pornire pentru găsirea detaliilor relevante despre oproblemă.Fiecare problemă reclamă o analiză individuală, deoarece detaliile desprevictime, infractori şi locuri variază în funcţie de fiecare problemă sau jurisdicţie.În general, întrebările referitoare la elementele demografice (de exemplu, vârstă,rasă, sex) şi alţi potenţiali factori ai fiecărui element al triunghiului crimeitrebuie incluse în fiecare plan de analiză.Analiza orientată pe victimă suscită întrebări care produc în mod frecvent

constatări relevante legate de relaţia victimă – infractor, ratele victimizării şiacţiunile de prevenire pe care victima le-a întreprins sau nu (de exemplu,încuierea uşilor, locul de parcare a vehiculului etc.). Datele legate de infractorreferitoare la numărul, tipul şi locul infracţiunilor comise anterior sunt deosebitde folositoare. Unii infractori se pot specializa în anumite infracţiuni sau locuri,56care contribuie în mod semnificativ la problemă. Adresele infractorilor potindica dacă problema are legătura cu vecinătatea sau dacă infractorii sunt atraşide anumite locuri. Anchetarea infractorilor poate dezvălui modul în care aceştiaîşi selectează ţintele şi aspectele care fac ca unele locuri să fie atractive pentrurăufăcători.Întrebările analizei legate de elementul loc al triunghiului crimei trebuie sămeargă dincolo de o simplă descriere a locului faptei. Cum sunt caracteristicilelocului legate de apariţia problemei? Spre exemplu, care este tipul de acces sprelocurile în care se vând droguri?Lungimea analizeiCât de cuprinzătoare trebuie să fie o problemă de analiză şi când se poateconsidera că s-a făcut o analiză suficientă? O rezolvare de succes a problemelorpresupune o analiză continuă; analiza este arareori oprită dar frecvent întreruptăatunci când se desfăşoară alte aspecte ale proiectului de rezolvare a problemei.Astfel, după trecerea la alte etape ale procesului, este recomandabil să secontinue simultan analiza factorilor asociaţi problemei pentru a monitorizaefectele răspunsului şi a stabili dacă natura problemei s-a schimbat. Spreexemplu, răspunsul dat în cazul unei pieţe de noapte a drogurilor s-ar putea bazape constatarea că vânzătorii oferă droguri oricărei persoane care doreşte să lecumpere. În urma implementării unui răspuns eficient la această problemă, esteposibil ca vânzătorii să restrângă numărul cumpărătorilor şi să vândă doaroamenilor pe care îi cunosc. Analiza ulterioară ar putea indica faptul că structurarespectivei pieţe de droguri s-a schimbat şi că este nevoie de un răspuns diferit.Desigur, există un moment în care, practic, analiza iniţială trebuie încheiatăşi se trece la acţiune. Multe departamente continuă să analizeze pentru a seasigura că deţin date suficiente, ceea ce conduce la o supraabundenţă de date.Recomandările uzuale pentru a se şti când este cazul să se facă tranziţia de laanaliză la răspuns sunt următoarele:

se găsesc răspunsuri similare despre acea problemă din surse diferite;� aria obiectivelor se îngustează;� grupul ţintă este clar definit;� obiectivul original al proiectului este şlefuit;� apare o importantă înţelegere a factorilor care contribuie la problemă;� cei care rezolvă problema înţeleg de ce răspunsurile curente sunt sau nu�

eficiente.Principiile analizeiExistă numeroase considerente de avut în vedere atunci când se planifică şise desfăşoară analiza unei probleme Aceste principii vor configura cadrulgeneral al analizei:

1. Analiza se bazează pe simţul practic.2. Nu există o singură cale de a face o analiză.3. Fiecare problemă reclamă o analiză individuală.4. Analiza reclamă creativitate şi inovaţie.5. Analiza nu trebuie să fie complexă.571. Analiza se bazează pe simţul practicExistă o prejudecată conform căreia analiza reclamă un fel de procesecomplexe sau chiar mistice. O bună analiză va include o anume metodologie înmaterie de cercetare, reguli, statistici, care nu constituie activităţi tipice pentrudomeniul aplicării legii. Cu toate acestea, procesul de analiză se bazează şi peexperienţa ofiţerului şi pe capacitatea acestuia de a stabili ce se cunoaşte despreinfractor, infracţiuni, locurile faptei şi victime. Întrebările abordate prin analizăse bazează pe o anumită înţelegere a problemei şi pe gândirea atentă în privinţafactorilor care au legătură cu situaţia. Stabilirea necesarului de date care trebuiestrânse este coroborată cu gândirea creativă despre ceea ce este nevoie să seobţină. Deşi analiza datelor poate prezenta unele dificultăţi tehnice, cheiaanalizei din cadrul rezolvării problemelor este simţul practic.2. Nu există o singură cale de a face o analizăAnaliza produce informaţii. Dacă este făcută cum trebuie, ea va generacunoştinţe valoroase despre o problemă şi va sugera potenţialele răspunsuri.Există multe feluri în care pot fi produse aceste informaţii. Unele dintre abordăripot fi preferate în dauna altora din cauza calităţii informaţiilor pe care legenerează. Deşi natura problemei poate sugera căile de obţinere a acestorinformaţii, majoritatea problemelor impun prin ele însele multiple abordărianalitice.3. Fiecare problemă reclamă o analiză individualăFiecare problemă impune propria ei analiză. Faptul că un plan de analiză aavut succes într-un caz nu garantează o eficienţă universală. În mod similar,dacă unele concluzii ale analizei impun o selecţie a răspunsurilor, un răspuns desucces într-o jurisdicţie nu garantează acelaşi succes într-o alta. Multecircumstanţe pot fi diferite în funcţie de jurisdicţie, mai ales factorii carecontribuie la problema abordată. Unele surse de informaţii pot fi accesibile întrojurisdicţie nu şi într-alta. Deşi pentru rezolvarea problemelor sunt necesareanalize individuale, aceasta nu înseamnă că fiecare analiză trebuie să „inventezeroata”. Multe pot fi învăţate din experienţa altor jurisdicţii, fiind utilă şiconsultarea altor agenţii care au desfăşurat analize asupra unor problemesimilare; modelele propuse de acestea pot fi deosebit de eficiente. Totuşi, fiecarejurisdicţie trebuie să gândească pentru sine ce este adecvat şi optim pentrupropria problemă şi comunitate.4. Analiza reclamă creativitate şi inovaţieAşa cum principiile activităţii de poliţie şi ale rezolvării problemelorîncurajează gândirea în afara canoanelor, tot astfel şi analiza trebuie să fiecreativă. Mulţi dintre cei care rezolvă probleme îşi limitează analiza laincidentele raportate. Deşi acest fapt este adesea o importantă sursă de

informaţii, trebuie avute în vedere şi alte surse. Spre exemplu, analiza uneiprobleme de comerţ de stradă cu droguri poate include şi strângereainformaţiilor despre numărul persoanelor implicate şi momentele din zi alesepentru vânzarea drogurilor. Rapoartele despre incidentele de acest fel includ, de58regulă, doar informaţiile despre infracţiune, nu şi despre condiţiile generale pefondul cărora se desfăşoară incidentul.Unele departamente au utilizat alte metode mai puţin tradiţionale pentru aobţine această informaţie generală. Poliţiştii sub acoperire, ofiţerii de patrulare,ba chiar şi rezidenţii din diverse zone au fost folosiţi pentru a face observaţiiînregistrate ale acestor activităţi ilegale, în momentele specifice. Surselesuplimentare de informaţii, care pot clarifica problema şi pot conduce laelaborarea unor răspunsuri mai creative sunt reprezentate de schimbărilesurvenite în zonele ţintă, valorile proprietăţii, profitul înregistrat, datele medicaleetc.5. Analiza nu trebuie să fie complexăIncluderea unui cercetător şi a unui statistician în activităţile de analizăpoate fi avantajoasă pentru anumite întrebări şi probleme, dar poate producevariante de analiză care sunt mai sofisticate decât este necesar. În majoritateacazurilor, simpla frecvenţă a evenimentelor, procentajul diverselor categorii,precum şi graficele care indică felul în care caracteristicile se leagă unele dealtele (spre exemplu, tipul de spargere de locuinţă în funcţie de momentul din ziîn care a avut loc) sunt suficiente pentru o analiză adecvată. Analiza trebuie săse concentreze pe modalitatea de realizare a celei mai bune caracterizări aproblemei, scopul fiind acela de a descoperi punctele de intervenţie pentrurăspunsul dat acelei probleme şi nu de a dovedi cauzele. Şi o analiză maisofisticată îşi are rolul său, dar în majoritatea cazurilor este mai eficientă ceasimplă.Impedimente în calea desfăşurării unei analize

accentul pus pe un răspuns rapid;� absenţa sprijinului instituţional şi organizaţional pentru un răspuns pe�

termen lung; cerinţele pentru activităţile non-tradiţionale de poliţie;� percepţia că toate informaţiile necesare au fost strânse;� tendinţa de a dori să se acţioneze pe loc;� diversitatea experienţelor, ceea ce conduce la o alegere disparată a�

răspunsului; percepţia că sunt necesare cunoştinţe specializate;� percepţia că analiza reclamă un timp prea mare sau resurse prea mari;� Percepţia că analiza este irelevantă pentru acţiunea care trebuie�

întreprinsă; percepţia că, odată făcută, analiza nu mai poate fi revizuită.�

În pofida importanţei analizei în cadrul rezolvării problemelor, înmajoritatea cazurilor, această fază a procesului se bucură de o atenţie minimă.Există un anumit număr de impedimente naturale în desfăşurarea analizei în

agenţiile de poliţie.În mod obişnuit, agenţiile de poliţie au pus un accent tradiţional perăspunsul rapid în orice situaţie. Deşi multe incidente reclamă un astfel de59răspuns, alte activităţi pot implica un timp mai îndelungat pentru a elabora unrăspuns eficient. Spre exemplu, dacă un anume loc face obiectul unor apelurirepetate cu privire la prezenţa unor tineri dedaţi vagabondajului şi acţiunilor dedistrugere, răspunsul este acela de a dispune ofiţeri de poliţie în teren pentrudispersarea acestor indivizi şi tragerea lor la răspundere pe cale legală. O altăabordare este aceea de a cunoaşte motivele care determină atracţia exercitată deaceste locuri asupra tinerilor şi de a încerca schimbarea factorilor favorizanţi.Ambele răspunsuri pot fi adecvate, dar o abordare analitică de evaluare afactorilor care favorizează anumite manifestări infracţionale poate rezolvaproblema pe termen lung. Chiar dacă există sprijin organizaţional pentrustrategii pe termen lung, ar putea fi necesare răspunsurile rapide din cauzapresiunilor politice, mediatice sau a celor exercitate de comunitate. Deasemenea, există o tendinţă naturală de a se dori o acţiune promptă de restabilirea ordinii.Deşi analiza este o etapă crucială în rezolvarea problemelor, ea prezintăadesea cele mai multe probleme pentru agenţiile de poliţie. Fiecare dintreimpedimentele unei bune analize derivă de la unul dintre obiectivele centrale alerezolvării problemelor. Răspunsurile bazate pe o analiză inadecvată sauincompletă nu vor aborda cauzele problemei şi, deci, rezultatele dorite nu vorapărea. În cele de mai jos, este prezentată o listă a obstacolelor cu care seconfruntă de regulă ofiţerii:

dificultatea de a obţine datele necesare;� dificultatea de a organiza datele existente;� apatia publicului;� întârzieri birocratice/de finanţare/tehnologice;� alte obstacole;� rezistenţa publicului;� rezistenţa ofiţerilor la tacticile de rezolvare a problemelor;� lipsa sprijinului la nivel managerial mediu şi superior;� presiunea politică sau interferenţa;� datele incorecte, necorespunzătoare sau nesigure;� conflictele cu partenerii;� absenţa informaţiilor accesibile;� necesitatea de a codifica manual datele;�

Instrumente de analiză pentru rezolvarea problemelorNumeroase instrumente sau surse de date pot facilita analiza şi procesul derezolvare a problemelor. Efectuarea unei analize generale a accesului la resurseşi a corectitudinii acestora încă dintr-o etapă timpurie a procesului de analizăajută mult la clarificarea unei probleme, generează întrebări utile analizei,determină ordinea activităţilor de analiză şi facilitează discuţiile pentru echipade analiză.

60Datele departamentului de poliţieDatele computerizate referitoare la incidente şi la apelurile primite de lacetăţeniProbabil că cea mai obişnuită sursă de date utilizate în analiza problemelorsunt datele oficiale deţinute de departamentul de poliţie, cum sunt celereferitoare la incidentele şi apelurile pentru intervenţia poliţiei. Aceste date suntadeseori uşor de obţinut, familiare pentru analistul şi personalul departamentuluide poliţie, ele putând oferi o perspectivă largă asupra problemei. Acest tip dedate sunt benefice deoarece:• sunt uşor de obţinut;• sunt accesibile oricând;• oferă o perspectivă cronologică;• oferă o sursă de bază pentru evaluarea efectului rezolvării problemei.Sursele de date în ordinea frecvenţei utilizării lor sunt următoarele:

rapoartele asupra incidentelor (88,9%);� evidenţele apelurilor pentru intervenţia poliţiei (85,5%);� percepţiile, observaţiile, supravegherile şi declaraţiile părţilor implicate,�

toate fiind acţiuni desfăşurate de poliţişti (77,9%); rapoartele de arestare (77,5%);� informaţiile obţinute de la partener (69,8%);� sondajele efectuate în cadrul comunităţii (62,6%);� audierea victimelor (54,2%);� interogarea infractorilor (47,3%);� audierile efectuate în teren (46,9%);� sondaje în rândul rezidenţilor ţintă (38,9);� hărţi şi date GIS (38,2%);� tribunale şi agenţii municipale (24,4%);� literatura relevantă (24,0%);� agenţii de servicii sociale (20,6%);� studii de mediu (19,8%);� alte agenţii de aplicare a legii (17,2%);� mass-media (13,0%);� alte agenţii de justiţie penală (11,8%);� alte surse (11,1%);� evidenţele imobiliare locale şi evidenţele fiscale (8,8%);� evidenţele sistemelor de asigurări (4,2%);� evidenţe medicale (1,9%);� agenţii de tranzit (0,8%).�

Totuşi, cu toată soliditatea lor considerabilă, datele computerizate despreincidente şi despre apelurile primite pentru intervenţia poliţiei au şi destulelimitări:- reflectă doar incidente din sfera problemei cunoscute de către poliţie,- includ doar rapoarte privind infracţiunile comise, nu şi observaţiireferitoare la calitatea vieţii autorilor acelor infracţiuni, cum ar fi vagabondajul,

61- oferă detalii limitate.Toate aceste date se pot dovedi a fi mai puţin benefice dacă ele suntanalizate incorect. Gândirea trebuie să-şi păstreze permanent calitatea decreativitate. Deşi analiza începe adeseori cu un set de întrebări obişnuite, ea nutrebuie limitată la aceste aspecte. Spre exemplu, când se analizează un furt deautovehicul, trebuie avută în vedere comparaţia între locul în care se găseşteobiectul furat şi adresele infractorilor arestaţi. De asemenea, analiza unui loc încare se consumă droguri trebuie să implice comparaţia între numărul arestărilorefectuate în zona în care există acea problemă cu numărul celor efectuate înzone similare. Această analiză mai poate include şi verificarea arestăriloranterioare a infractorilor dintr-o jurisdicţie, pentru a se stabili dacă vânzătorii dedroguri arestaţi locuiesc în acea zonă sau în alta.Şi datele automate pot fi utilizate în identificarea locurilor pentru care sefac apeluri repetate la intervenţia poliţiei. Aceasta este o metodă directă deutilizare a datelor existente, pentru a se stabili dacă problema are legătură cuvictimizarea repetată a unor persoane, metodă care nu este folosită atât defrecvent pe cât ar merita.Rapoarte ale incidentelor la care a intervenit poliţiaInformaţiile din evidenţele automate sunt adesea limitate în privinţadetaliilor pe care le pot oferi despre o problemă. În numeroase cazuri,informaţiile nu se află în sistemul de evidenţe, ci în raportul original referitor laacel incident. Dacă informaţiile importante pentru rezolvarea unei probleme nusunt accesibile în evidenţele automate, cu puţin efort, ele pot fi aflate dinrapoartele poliţiei privitoare la acel incident.Deşi verificarea rapoartelor poliţiei poate suna chiar oneros, trebuie ţinutcont de faptul că majoritatea eforturilor de rezolvare a problemelor seconcentrează pe un anumit tip de infracţiune, de pe un anumit spaţiu geografic,într-un interval definit de timp. Sistemul automat de informaţii poate utilizaaceste criterii pentru a selecta cazurile ce necesită o analiză detaliată. Spreexemplu, rapoartele de furturi auto pot fi văzute pe o perioadă de 6–12 luni înurmă.Înainte de a revedea rapoartele, este necesară o clarificare şi stabilire exactăa aspectelor care trebuie urmărite, iar strângerea datelor trebuie făcută într-omanieră sistematică. Poate fi folosit şi un formular de strângere a datelor pentrua codifica informaţiile care apar în rapoartele poliţiei. Această operaţiune esteurmată, obligatoriu, de cea de automatizare a datelor în vederea analizării lor.Multe agenţii de poliţie folosesc programe pentru bazele de date (în scopuldepozitării datelor care apar în rapoarte). Informaţiile pot fi combinate şianalizate împreună cu alte date automate despre respectivele incidente.Alte date ale departamentului de poliţieExistă frecvent tendinţa de a limita analiza la cele mai comune şi maifamiliare date de care dispune poliţia: incidente, arestări şi apeluri pentruintervenţii. Totuşi, şi alte date pot fi utile. Pentru o analiză a furturilor auto dintroanumită zonă, spre exemplu, este relevantă revederea audierilor efectuate în

62teren, pentru se putea stabili dacă există indivizi sau grupuri de persoane carefrecventează acea zonă. În plus, datele pot fi de folos la rezolvarea problemelorcare ţin de droguri, vagabondaj şi a altor probleme legate de calitatea vieţii. Şidatele specializate din cadrul agenţiei de poliţie pot fi utilizate, cum este cazulevidenţei proprietăţii sau a confiscărilor de arme.Conceperea şi desfăşurarea sondajelorSondajele au numeroase utilizări şi sunt o modalitate ieftină de obţinere ainformaţiilor necesare. Ele permit unei game largi de persoane sau grupuri săaibă o contribuţie la activităţile de rezolvare a problemelor. Sondajele folosite decătre poliţie se axează, de regulă, pe următoarele subiecte: victimizare,activitatea ofiţerilor din domeniul aplicării legii sau problemele cu care seconfruntă rezidenţii unei comunităţi.Sondajele privitoare la victime pot documenta acţiunile întreprinse devictime înainte şi după comiterea infracţiunii:

au procedat corect cu maşinile lor victimele furturilor auto (le-au încuiat�şi le-au parcat în locuri cu iluminat public)?

ce alte acţiuni au întreprins rezidenţii care au sesizat cazuri de�vagabondaj pentru a contribui la eliminarea problemei?

de câte ori au apelat la poliţie?� cine mai este afectat de problemă şi ce consideră că ar putea fi�

potenţialul motiv al problemei?Sondajele făcute de instituţiile de aplicare a legii pot fi folosite pentru a aflapercepţiile poliţiştilor referitoare la o anumită problemă, a stabili măsura în careei apreciază că ea există într-adevăr, a descoperi modul în care acea problemă leafectează munca şi a obţine informaţiile cu privire la răspunsurile anterioare dateîn situaţii similare. Sondajele efectuate în rândul ofiţerilor pot rezolva cazurile încare reunirea tuturor ofiţerilor dintr-un departament de poliţie este dificilădatorită lucrului în schimburi. Totuşi, în cazurile în care este implicat doar unmic grup de ofiţeri, ar putea fi mai eficientă o discuţie directă cu ei.Probabil că cea mai frecventă utilizare a sondajelor este cea de obţinere aopiniei rezidenţilor dintr-o comunitate, a proprietarilor şi a oamenilor de afaceri,precum şi a managerilor din diverse domenii. Aceste sondaje sunt destinatedobândirii de informaţii referitoare la percepţiile comunităţii, la preocuparea faţăde anumite probleme, precum şi la percepţiile legate de răspunsurile anterioareaplicate aceluiaşi tip de problemă. De asemenea, sondajele efectuate într-ocomunitate dată explorează nivelul de participare a cetăţenilor la organizareacomunităţii, percepţiile referitoare la activitatea poliţiei, experienţele în materiede victimizare şi sentimentul de teamă faţă de infracţionalitate. În acţiunea derezolvare a unei probleme legate de consumul sau comercializarea de droguri,obţinerea opiniilor cetăţenilor poate fi utilă în determinarea următoareloraspecte:

sunt cumpărătorii şi vânzătorii de droguri din acea zonă rezidenţială?� când are loc cea mai intensă activitate legată de droguri?� cum sunt afectaţi rezidenţii din acea zonă de comercializarea de�

droguri?63

doresc cetăţenii să colaboreze cu poliţia dar le este teamă de represiuni?� care sunt locurile preferate pentru comerţul cu droguri?� cum au procedat în trecut rezidenţii acelei zone în privinţa aceleiaşi�

probleme?Sondajele mai pot fi folosite şi pentru strângerea informaţilor de bazăpentru măsurarea eficienţei răspunsului dat în urma efectuării unei analize,aflând dacă percepţiile rezidenţilor s-au schimbat, dacă există o conştientizare arăspunsului, dacă rezidenţii sunt satisfăcuţi de răspuns, precum şi dacă sugestiilepentru alte intervenţii se pot dovedi utile. Având în vedere că sondajele pot fiutile atât în înţelegerea problemei, cât şi în stabilirea eficienţei unui răspuns, esteimportant de luat în considerare modul în care concepţia, alegerearespondenţilor şi administrarea unui sondaj afectează ratele răspunsurilor.Studii de mediuStudiile de mediu sunt instrumente folosite frecvent în rezolvareaproblemelor pentru înţelegerea rolului elementului loc în cadrul triunghiuluiinfracţiunii. Se acceptă tot mai mult faptul că anumite locuri prezintă aspectecare le fac mai atrăgătoare şi mai potrivite pentru comiterea infracţiunilor,contribuind astfel la perpetuarea unei probleme. În plus, infractorii utilizeazăcaracteristicile fizice ale unei zone ca fiind indicii perfecte ale organizării aceleizone rezidenţiale, ale nivelului de coeziune în cadrul acelei comunităţi, precumşi ale toleranţei existente în acea comunitate.Analiza mediului poate dezvălui factorii fizici care faciliteazăcomportamentul criminal şi care oferă punctele focale pentru răspuns.Schimbarea structurii fizice a unei locaţii în scopul inhibării comportamentuluiinfracţional constituie o practică la care se face adesea referire sub numele de„prevenirea criminalităţii prin designul de mediu”.Studiile de mediu ajută la stabilirea caracteristicilor mediului carecontribuie la apariţia şi menţinerea unei probleme şi a modului în care acestecaracteristici pot fi schimbate pentru a rezolva acea problemă, precum şievaluarea modului în care schimbările practicate anterior au reuşit să reducăvulnerabilitatea acelui loc în privinţa atragerii elementelor infracţionale.Desfăşurarea unui studiu de mediu este relativ simplă: în general se alcătuieşte olistă pentru măsurarea celor mai importante caracteristici ale acelei zone, cum arfi tipurile de structuri, iluminatul stradal, modelele de acces, starea clădirilor şi azonelor înconjurătoare, configuraţia străzilor şi destinaţia clădirilor (comercială,rezidenţială). Deşi studiile de mediu nu au o natură complexă, serviciile unuispecialist în acest domeniu sunt deosebit de utile. Concluziile acestor studiiinclud stabilirea relaţiei între iluminatul insuficient, existenţa unei vegetaţiiabundente şi neîngrijite, precum şi prezenţa vehiculelor abandonate carefacilitează comerţul de droguri. În mod similar, clădirile cu apartamente şi cumai multe căi de acces pot fi vulnerabile în cazul spargerii de locuinţe, dată fiindfacilitarea intrării în aceste clădiri. Nu trebuie uitat faptul că structura fizică aunei zone o poate face să fie deosebit de atractivă pentru vagabondaj. Utilizarea

studiilor de mediu are şi o pronunţată valoare în domeniul preveniriicriminalităţii. Această specializare poate fi folosită inclusiv la elaborarea64planurilor de urbanism, pentru asigurarea condiţiilor ca designul original să nufaciliteze comportamentul infracţional.ObservaţiileUnele departamente de poliţie au utilizat observaţiile pentru a înţelege maibine problema cu care se confruntă şi a ajunge mai repede la un răspuns eficient.Pentru a prezenta natura problemei drogurilor şi a demonstra modul în care s-aschimbat după aplicarea răspunsului, rezidenţii dintr-o zonă s-au organizat eiînşişi pentru a înregistra activităţile specifice din diverse locuri aparţinândcomunităţii respective. Într-un departament, rezidenţii au făcut înregistrări videoîn mai multe locuri. Într-altul, ofiţerii de patrulare au realizat sondaje cu privirela ce se întâmpla în timpul observaţiilor la momentele din zi anume alese.La fel ca şi în cazul altor instrumente de analiză, observaţiile trebuie să fiesistematice, în scopul evitării datelor incerte. Două aspecte ale fiecărei observaţiitrebuie să fie structurate cu grijă: când au loc şi obiectul lor. Aceste operaţiunitrebuie desfăşurate în anumite momente, pentru a se putea dovedi modul în carese schimbă natura problemei. Ele trebuie făcute la ore diferite, pe tot parcursulunei zile, în toate zilele săptămânii, astfel încât activitatea din locul ales să fiecomplet reprezentată. În plus, trebuie creat un formular de strângere a datelorpentru a facilita documentarea corectă a activităţii din acel loc. În absenţaacestui formular, fiecare participant la acţiunile de observare va remarca lucruridiferite, ceea ce ar obstrucţiona structurarea informaţiilor strânse. Formularultrebuie să specifice aspectele importante ale observaţiilor, cum ar fi numărulpersoanelor, aspectul lor, vârsta probabilă, precum şi o descriere a activităţilorlor. Cheia eficienţei observaţiilor este, ca şi în alte cazuri, necesitatea ca ele săfie făcute sistematic.Cartografierea criminalităţiiFolosirea pe o scară tot mai largă a cartografierii computerizate înactivitatea de poliţie a înregistrat în ultimii ani o creştere fenomenală. În multedepartamente, aceasta a devenit un fel de nucleu în jurul căruia se organizeazăanaliza şi rezolvarea problemelor. Utilizarea cartografierii computerizateurmează în mod obişnuit o anumită succesiune de etape. Timp de mulţi ani,agenţiile de aplicare a legii au realizat hărţi cu steguleţe care să indice locurile încare s-au produs diverse infracţiuni. Aceste hărţi erau frecvent amplasate în sălide şedinţă; cea de a doua etapă a implicat utilizarea hărţilor de redarea a situaţieiinfracţionale pentru diseminarea informaţiilor în rândul grupurilor dintr-ocomunitate, dar şi aceste hărţi aveau o utilizare operativă limitată. În aceastăetapă, departamentele pot produce hărţi pentru a arătă punctele fierbinţi care potinfluenţa dispunerea forţelor de poliţie. Cea de a treia etapă constă în utilizareacartografierii criminalităţii, ca instrument analitic care este integrat cuidentificarea problemei, dar şi cu rezolvarea ei. După identificarea unui modelinfracţional de acţiune prin această cartografiere, se elaborează întrebările la felca în cazul rezolvării problemelor cu privire la felul în care poate fi explicat

respectivul mod de acţiune. După aceea, se realizează alte hărţi prin care seindică relaţia dintre alţi factori cu datele referitoare la locul faptei. Pentru cea de65a treia etapă este ideală utilizarea computerului şi implică integrareacartografierii infracţiunii cu operaţiunile strategice şi tactice ale poliţiei.Deşi cartografierea poate fi un instrument foarte puternic, natura simplistăa aplicării acestei tehnici a condus adeseori la realizarea unor hărţi de calitateslabă, deci cu o utilitate scăzută. În pofida acestor neîmpliniri, cartografiereapermite realizarea unei reprezentări spaţiale, care nu este posibilă prin dateneprelucrate. În mod similar, cartografierea poate dezvălui modele de acţiunedin zonele de interferenţă, adică cele de la graniţele districtuale, care nu ar fivizibile în cazul în care s-ar analiza situaţia într-un singur district. Chiar dacădispunerea incidentelor pe o mapă creează o imagine frumos colorată, gândireacare merge dincolo de imagine, în analiza a ceea ce reprezintă acea hartă, esteceea ce contează.Alte elemente care trebuie luate în considerare în efectuarea analizeiÎn afară de elaborarea întrebărilor utile, de stabilire a ordinii activităţilorspecifice, precum şi de identificare a instrumentelor de analiză, mai trebuie luateîn considerare şi alte elemente; este vorba despre partenerul constant al poliţiei,şi anume comunitatea, care are un rol esenţial în analiza, comunicarearezultatelor analizei şi tranziţia de la analiză la răspuns.Rolul partenerilor din cadrul comunităţii în efectuarea analizeiProgramele de rezolvare a problemelor au un uriaş potenţial de succes încazul în care cei direct afectaţi de problemă au un rol activ în procesul desoluţionare a problemelor. Rolul partenerilor variază în funcţie de problemă şide comunitate. Totuşi, este important ca partenerii din cadrul comunităţii săabordeze fiecare misiune pentru care sunt implicaţi în mod obiectiv.Atunci când se identifică partenerii şi rolurile lor, prima măsură este aceeade a se stabili clar care este comunitatea afectată. Pentru multe probleme, acestsegment este cea din întreaga zonă rezidenţială. Cu toate acestea, în unelecazuri, poate fi vorba doar de o anumită categorie de populaţie, cum ar fi tinerii.În alte situaţii, poate fi cazul proprietarilor de afaceri comerciale sau cel almanagerilor din zonă. Pentru o problemă care ţine de violenţa în familie, eapoate fi reprezentată de victimele acestui fenomen şi de lucrătorii serviciilor deasistenţă socială. Comunitatea afectată într-o problemă de furturi auto ar putea fisocietăţile de asigurări, iar într-una de vagabondaj juvenil, ea îi poate include perezidenţii acelei zone, pe proprietarii de afaceri şi pe chiar acei tineri. În fiecarecaz, este necesară identificarea comunităţii relevante şi implicarea timpurie acelor interesaţi în procesul de analiză.Comunitatea trebuie să fie implicată în fiecare etapă a procesului derezolvare a unei probleme, inclusiv analiza, în afara cazurilor în care acest faptar putea să pericliteze obiectivitatea şi productivitatea proiectului de rezolvare aproblemei. Totuşi, la fel ca în cazul poliţiei, rezidenţii din acea comunitate şi alţireprezentanţi ai acesteia au dificultăţi în a înţelege importanţa analizei. Multepersoane simt astfel, deoarece se confruntă cu respectiva problemă zilnic, îşi

pierd răbdarea, nu mai întrevăd necesitatea studiului şi consideră că a venittimpul pentru intervenţia imediată a poliţiei. Este foarte posibilă manifestarea66unei anumite forme de rezistenţă faţă de desfăşurarea unui sondaj în cadrulcomunităţii din motive relativ similare. Rezistenţa la elaborarea analizei poate fitotuşi depăşită prin conlucrarea cu un grup restrâns din cadrul comunităţiiafectate, în scopul dezvoltării unei înţelegeri reciproce a importanţei procesuluide analiză.Membrii grupului afectat pot participa la analiză prin diverse căi. În multesituaţii, poate fi de folos ca aceştia să se implice încă din etapele formulăriiîntrebărilor, a strângerii datelor, a desfăşurării sondajelor (fie în persoană, fie latelefon) şi a desfăşurării activităţilor de observaţie şi supraveghere în respectivazonă rezidenţială. La încheierea analizei, membrii comunităţii pot, de asemenea,să ajute la interpretarea concluziilor pentru a vedea ce înseamnă ei pentrurespectiva comunitate.În pofida importanţei acestor relaţii, legătura de parteneriat cu membriicomunităţii mai prezintă şi unele impedimente în calea analizei şi a rezolvăriiproblemelor. Parteneriatul este adeseori pus la încercare de rolurile incerte avutede participanţi, de conflictele organizaţionale interne şi externe, de concurenţapriorităţilor, de presiunile politice şi de resursele limitate. Implicareapartenerului potrivit la momentul potrivit poate reduce asemenea dificultăţi.Cele mai eficiente parteneriate sunt cele corect planificate şi manageriate.Raportarea rezultatelor analizeiMulte agenţii exprimă dificultatea raportării semnificaţiilor datelordesprinse din analiză. Datele analizei trebuie să fie interpretate în concluzii; deaceea, persoanele calificate pentru efectuarea unor astfel de interpretări trebuieincluse în echipa de analiză. Concluziile trebuie rezumate în aşa fel încât să aibăînţeles atât pentru echipa de analiză, cât şi pentru cei care vor acţiona concretpentru rezolvarea acelei probleme. Acest rezumat trebuie să prezinte pe scurtistoria respectivei probleme şi a eforturilor de analiză implicate. Nu este cazul săfie un raport interminabil. În afară de concluziile necesare, analiza poate ajuta laclarificarea a ceea ce are legătură cu problema în cauză, ea oferind o direcţie deacţiune – alegerea răspunsului cel mai potrivit şi implementarea acestuia.Structura rezumatului de analiză trebuie să urmeze întrebările analizei,sprijinind pe mai departe nevoia de noi întrebări şi îndrumări clare, relevante.Tranziţia la răspunsTranziţia de la analiză la răspuns este, probabil, cel mai dificil aspect alprocesului de rezolvare a problemei, deoarece nimic nu este automat în aceastăprivinţă. La încheierea analizei, cel care rezolvă problema poate fi chiar maiconfuz decât la începutul demersului său. Acesta nu este neapărat un semn aleşecului unei analize, ci mai degrabă unul care reflectă complexitatea problemeiabordate. Atunci când se face tranziţia la răspuns, trebuie evaluate obiectiveleoriginale ale proiectului şi selectate obiectivele bazate pe concluziile analizei. Obună analiză va îmbunătăţi înţelegerea problemei şi a factorilor care contribuiela acea problemă.

După cum s-a arătat, întrebările din cadrul analizei bine structurate pot oferio cale de extragere a concluziilor analizei. În schimb, aceste concluzii trebuie să67fie folosite atunci când se identifică răspunsurile. În absenţa unui set cuprinzătorde întrebări de analiză, ajungerea la concluziile cele mai adecvate va fi mult maidificilă, iar tranziţia la răspunsul cel mai eficient va fi puţin probabilă.La încheierea analizei, este necesară întâlnirea echipei de proiect pentru odiscuţie asupra constatărilor făcute. Înainte de trecerea la răspunsul concret –intervenţia instituţiilor competente de aplicare a legii –, echipa de analiză areobligaţia de a raporta cu privire la:• cele mai semnificative concluzii ale analizei;• ce se cunoaşte acum şi nu se cunoştea înainte;• dacă diversele aspecte ale analizei au produs concluzii contradictorii;• principalii factori care au contribuit la problemă şi care au fostdescoperiţi prin intermediul analizei.În urma raportării acestor concluzii, echipa proiectului trebuie să discutecare răspunsuri sunt adecvate. Aceasta este chiar discuţia pe care toţi auaşteptat-o încă de la lansarea proiectului respectiv. În mod realist, elaborarearăspunsurilor nu poate avea loc în cadrul unei singure întâlniri, dar poate fiidentificată o gamă de potenţiale răspunsuri şi poate începe un proces deplanificare. Răspunsurile de succes pot rezulta nu numai de pe urma unei analizecuprinzătoare, ci şi în cazul unei planificări atente a implementării.ÎncheiereÎn cele de mai sus, au fost abordate diverse aspecte ale analizei în cadrulrezolvării problemelor şi au fost oferite numeroase sugestii cu privire laaspectele tehnice ale desfăşurării analizei. Principala temă a acestui ghid esteaceea că soliditatea unei analize se bazează pe o bună structurare şi peefectuarea ei în mod sistematic. Strângerea întâmplătoare de date şi o analizădezorganizată tind să producă rezultate întâmplătoare care vor fi dificil deinterpretat şi de nici un folos în elaborarea unui răspuns eficient.O a doua temă a acestui material este aceea că o analiză de succes începe cuo listă cuprinzătoare a ceea ce trebuie cunoscut despre o problemă. Fără a aveaun corp relevant de întrebări, strângerea datelor semnificative va fi extrem dedificilă, iar formularea concluziilor adecvate şi, de aici, a răspunsurilor necesareva fi mai puţin probabilă.Deşi înţelegerea aspectelor tehnice ale analizei este importantă, analiza însine este, în acelaşi timp, o artă şi o ştiinţă, iar cel care rezolvă o problemă esteşi artist şi tehnician. Arta rezolvării problemelor reclamă creativitate şi multdiscutata abilitate de a gândi în afara tiparelor. Aceasta înseamnă să analizeziproblemele şi situaţiile într-o manieră nouă, implicând persoane, grupuri şiorganizaţii într-un efort colectiv de analizare şi abordare a problemelorcomunităţii şi utilizând abordările non-tradiţionale pentru rezolvarea lor. Celcare rezolvă problemele ca artist utilizează materialul brut al analizei şi alacţiunii colective pentru a construi un răspuns eficient.Astfel, pe lângă structura sistematică şi cuprinzătoare, atât de importantă

pentru o analiză solidă, este la fel de important ca cei care rezolvă problemele săfie creativi în abordarea analizei şi a răspunsului. Cu practică şi perseverenţă,68poate fi operată o analiză plină de semnificaţii, care va contribui la punerea înaplicare a unor răspunsuri eficiente la problemele din comunitatea afectată.Traducere şi prelucrare documentară,Cms. şef NELA-ŞTEFANIA ISTRATE,Secretariatul General,Serviciul Informare-DocumentareSursă: Using Analysis for Problem-Solving: A Guidebook for LawEnforcement; autor: Timothy S. Bynum, profesor la School of Criminal Justice,Michigan State University.