CARACTERISTICILE STATISTICE ALE TESTULUI PSIHOLOGIC*

1. Definiţiile testului psihologic

Asociaţia Internaţională de Psihotehnică oferă următoarele definiţii:

Sarcină identică

Tehnici precise

Testul psihologic înseamnă proba care implica o sarcină identică de

executat pentru toţi subiectii examinaţi şi care dispune de tehnici precise

pentru aprecierea succesului sau esecului sau/şi pentru notarea numerica a

reuşitei.

Măsură obiectivă, standardizată

Eşantion de comportament

Ana Anastasi, în lucrarea “Enciclopedii de teste” defineşte

testul drept ,,o măsură obiectivă şi standar-dizată a unui

eşantion de comportament“.

Încercările de definire sunt extrem de variate, deoarece pot surprinde aspectele esenţiale

ale acestui concept. Astfel, L. Cronbach consideră testul ,,o procedura sistematică pentru

compararea comportamentului a două sau mai multe persoane“. Este vorba de o

comparare statistică, cantitativă şi calitativă a rezultatelor unui individ cu cele ale altei

persoane plasate în aceeaţi situatie. Compararea se face pe baza unui etalon, adică a unui

sistem metric de referinţă şi ea are drept scop clasarea individului uman într-o ierarhie

cantitativă sau calitativă (tipologică - pe baza de profil).

Situaţie standardizată Mariana Rosca (1972) defineşte testul ca o situatie standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a

unui eşantion din manifestările psihice.

Examinarea prin test este o estimare probabilistă, dar putem îmbunătăţi această probabilitate,

adică putem creşte această probabilitate şi mări gradul de încredere în predicţia unui test,

printr-o cât mai riguroasă fundamentare statistică. Prin aceasta se urmăreşte în fapt reducerea

tot mai accentuată a erorii, a distorsiunilor în evaluarea psihometrică şi apropierea progresivă

a testului de faptul real.

2. Principalele criterii de apreciere a testului psihologic

2.1. Obiectivitatea sau concordanţa interpersonală a testului psihologic

Aceast prim criteriu se referă la gradul în care rezultatele unui test psihologic sunt

independente faţă de persoana examinatorului care exploatează psihodiagnostic acest

instrument. Putem aprecia că un test este deplin obiectiv atunci când mai mulţi examinatori

obţin aceleaşi rezultate la acelaşi subiect.

Subiectivitatea poate surveni în trei faze diferite ale derulării examinării psihologice, de aceea,

vorbim de tot atâtea tipuri de obiectivitate:

Obiectivitatea de examinare,

Obiectivitatea de evaluare,

Obiectivitatea de interpretare.

Prima se referă la faptul că modul de administrare a testului de către un examinator nu ar

trebui să ducă la obţinerea unor rezultate semnificativ diferite la aceeaşi persoană faţă de cele

obţinute de un alt examinator. O condiţie importantă ce trebuie respectată în acest sens este

cea de a menţine condiţiile de administrare a probelor cât mai asemănătoare, chiar identice,

iar instructajul probei - specificat în caietul testului - trebuie respectat cu stricteţe.

Obiectivitatea de evaluare este mai greu de atins decât cea de realizare, iar cea de

interpretare mai dificilă decât cea de evaluare.

Astfel, testele sunt diferenţiate în funcţie de dificultatea asigurării obiectivităţii sau

concordanţei interpersonale. Această condiţie este mai uşor de realizat în cazul testelor de tip

creion-hârtie, care au, în cea mai mare parte, reguli stricte de producere a răspunsului corect,

de corectare şi de evaluare. În cazul celor proiective, unde experienţa psihologului este

deosebit de importantă,  intervine un număr mai mare de criterii de evaluare şi de

interpretare.

Metoda statistică utilizată pentru calcularea indicelui de concordanţă interpersonală este cea a

corelaţiilor simple şi multiple.

2.2. Validitatea testului psihologic

Conceptul de validitate este central în psihologie, fiind considerat aspectul central al

psihometriei. Problematica validităţii unui procedeu diagnostic trebuie să fie privită în raport cu

stabilirea măsurii în care un test îndeplineşte exigenţele fixate aprioric faţă de el.

Validitatea unui test se referă la calitatea lui de a fi valabil în raport cu măsurarea unui

fenomen real. Există o corespondentă, adică o corelaţie între test şi situaţia reală, de exemplu

între o trăsătură măsurată prin test şi manifestarea reală a trăsăturii respective. Această

corelaţie ţine de validitatea testului şi exprimă forţa lui de a fi valabil.

În concepţia lui Serge Legendre (apud Bernier şi Pietrulewicz, 1997, p. 179), validitatea

este ,,capacitatea unui instrument de a măsura realmente ceea ce trebuie să măsoare, după

utilizarea pe care vrea să o facă“. Pe aceeaşi linie, a teoriei clasice a testului psihologic,

Gustave Lienert (1967, p. 255) considera că validitatea unui test dă gradul de precizie cu care

acest test măsoară faptic acea caracteristică a personalităţii sau acel mod de comportament

pe care trebuie să-l măsoare ori pretinde să-l măsoare.

Una din definiţiile operaţionale - în sensul înţelegerii facile a conceptului - consideră că

validitatea unui test indică gradul în care testul măsoară ceea ce îşi propune să măsoare. Un

test valid este un test care măsoară în mod adecvat trăsătura psihică propusă, care are o

valoare predictivă bună, fiind capabil să anticipeze cât mai corect manifestările, trăirile,

trăsăturile din viitoarea situaţie reală.

Validitatea este în ultimă instanţă o problemă de paralelism între rezultatele la test şi cele

obţinute în situaţia reală (de muncă, conducere, învăţare). Acest paralelism este estimat cu

ajutorul coeficientului de corelaţie. Validitatea testului este cu atât mai mare, cu cât este mai

mare valoarea coeficientului de corelaţie (de legatură) între test şi un anumit criteriu de

validare.

Problema criteriului de validare - în funcţie de acest criteriu, există mai multe procedee de

validare a unui test, de stabilire a valorii lui de diagnostic şi prognostic.

Pentru testele psihologice, condiţiile standard de validitate sunt definite, în general, în termeni

de valoare predictivă, fiind exprimate prin intermediul unor corelaţii ale valorilor testului cu

valori ale variabilelor-criteriu care presupun înglobarea a ceea ce testele sunt investite să

diagnosticheze (nivelul de dezvoltare, inteligenţa, trăsătura de personalitate, etc).

Validarea unui test psihologic reprezintă un ansamblu de proceduri cantitative şi calitative care

au drept finalitate asigurarea valabilităţii lui. Validarea este întotdeuna legată de o situaţie

particulară, ea ar avea o finalitate diferită dacă ar fi obţinută în alte condiţii, folosind alte

eşantioane sau alte metode de analiză. 

2.2.1. Tipuri de validare

a. Validare predictiva sau empirica (empiric în sens practic)

Este cea mai tare formă de validare a unui test, deşi cea mai complicată; constă în a urmări

prin studii sistematice, practice, desfăşurate în timp. Ea arată în ce măsură subiecţii care au

avut o bună reuşită în cadrul testului vor avea o reuşită asemănătoare în activitatea reală

pentru care ei au fost testaţi.

Acest tip de validare presupune administrarea testului urmată de recoltarea unor indici de

eficienţă în activitate, după un interval de 6 luni, 1 an, 1 an şi jumătate de la aceleaşi

persoane. În această situaţie se ia drept criteriu activitatea practică, dar problema rămâne ce

anume din situaţia reală, care este foarte complexă se ia drept criteriu de validare capabil care

să confirme sau să infirme corectitudinea predicţiei făcute prin test.

Ex.: Testele de inteligenţă au fost adesea validate în raport cu reuşita şcolară, dar s-a

constatat că acest criteriu este insuficient de consistent şi de pur, pentru că performanţa

şcolară ţine şi de alţi factori, nu doar de inteligenţă: motivaţia elevului, starea de sănătate,

sistemul de evaluare al profesorului etc.

Problema validării, în funcţie de dificultatea alegerii unui criteriu pur se rezolvă cu ajutorul

câtorva metode. În baza metodelor, rezultatele reale (performanţa şcolară, activitate de

conducere) vor fi apreciate:

-  de mai mulţi evaluatori,

-  pe baza unor criterii clare care se dau evaluatorilor,

-  pe baza unor punctaje puse la îndemâna evaluatorilor,

-  fără ca evaluatorul să cunoască rezultatele obţinute la test de către persoanele respective,

pentru a nu fi influenţate în aprecierile pe care le fac.

Instrumentele ideale pentru validare şi care corespund cerinţelor de mai sus sunt: fişele de

observaţie, testele de preferinţe interpersonale, testele sociometrice.

Se pune întrebarea: ce corelaţie trebuie să existe între reuşita la test şi reuşita în activitatea

utilizată drept criteriu de validare. Aceasta depinde de scopul utilizării testului şi de maniera

utilizării lui.

În ceea ce priveşte scopul (selecţie, promovare, orientare şcolară, tratament, terapie) forţa

corelaţiei variază între un criteriu de validare ce trebuie să depăşească 0,25 pentru selecţie şi

0,75 pentru psihoterapie.

În funcţie de maniera de utilizare a testului, validitatea variază şi ea de la un coeficient de 0,75

când testul este unicul criteriu de apreciere, la o valoare de 0,25 când alături de test mai

există şi alte criterii: examen de cunoştinte, proba practică, examen clinic în cazul bolnavului.

b. Validarea concurentă (de concurenţă)

Validarea concurentă ne dă aspectul de funcţionalitate şi utilizare certă a probelor. Se

subîmparte în 2 maniere de validare:

1. Validare concurentă cu ajutorul unui test deja validat - constă în stabilirea corelaţiei dintre

rezultatele la testul pe care dorim să îl validăm şi rezultatele obţinute de acelaşi lot de subiecţi

la un test de validat. Este evident că cele 2 teste trebuie să fie asemănătoare.

Dacă rezultatele obţinute de acelaşi lot de subiecţi la testul ce trebuie validat sunt

asemănătoare cu cele obţinute la testul deja valid primul test este şi el valid.

2. Validare concurentă cu ajutorul unui lot de subiecţi valizi - constă în stabilirea corelaţiei

dintre rezultatele obţinute de un lot oarecare la testul pe care dorim să-l validăm şi rezultatele

obţinute la acelaşi test de un lot ale cărui performanţe în activitate sunt deja cunoscute. Dacă

testul dă rezultate asmănătoare (ca ierarhizare a persoanelor) într-un lot oarecare şi în cel

performant, testul este valid.

Corelaţia perfectă este de 1,00, ea este ideală. De regulă se combină mai multe maniere de

validare.

c. Validitatea de aspect sau aparenţă - Este vorba mai mult de o problemă de imagine a

testului în ochii persoanelor testate care atunci când sunt adulţi trebuie să vadă în test ceva

legat într-o anume măsură de profesia lor, de specializarea lor şi nu ceva complet lipsit de

legatură (Ex.: pentru mecanici - teste de mecanică, pentru lideri - teste de decizie).

Validitatea de aparenţă nu poate fi întotdeauna respectată şi nici nu este strict necesară, dar

cel puţin testul nu trebuie să contrarieze. Aparenţa testului mobilizează-demobilizează în

rezolvarea sarcinilor propuse de test şi contribuie de asemenea la acceptarea-neacceptarea

rezultatelor la test. Sunt mai uşor acceptate de subiect rezultatele slabe la un test ce are o

bună validitate de aparenţă.

d. Validarea conceptuală

Validitatea unui test nu este un parametru statistic ce se analizează doar în finalul testului

atunci când el este elaborat ca instrument de lucru. Validitatea este o preocupare constantă ce

începe odată cu construcţia testului. Ca urmare, orice test trebuie să aibă o validitate

conceptuală care se referă la ipotezele şi teoriile explicative în funcţie de care el a fost

construit şi pe baza cărora se vor interpreta rezultatele obţinute. În spatele fiecărui test se află

un fundament teoretic care trebuie cunoscut de către cel care il utilizează.

Tot de validitatea conceptuală ţine alegerea şi formularea itemilor: a problemelor pentru

testele de inteligenţă şi a întrebărilor pentru testele de personalitate. De fapt, orice test

debutează ca un experiment de-a lungul căruia se rulează un număr foarte mare de itemi din

care în final vor fi selecţionaţi cei care se dovedesc cu adevărat relevanţi pentru scopurile

testului.

Autorul unui test trebuie să se asigure nu doar că toate aspectele reprezentative ale situaţiei

sunt surprinse de test, ci şi că ele apar în test conform proportiei reale de manifestare.

Dozarea incorectă a categoriilor de itemi scade validitatea şi produce distorsiuni în predicţia

făcută de test.

Când se indică gradul de validitate al unui test, trebuie să se specifice natura grupului pe care

a fost el validat. Un test poate avea o validitate ridicată în predicţia unei trăsături când se

aplică unui grup şi o validitate redusă când se aplică altui grup, dacă cele două diferă ca

vârstă, nivel de şcolarizare, pregătire profesională de specialitate.

Nu trebuie neglijat că, atunci când se utilizează un test, el este validat în raport cu un scop

strict precizat: pentru selecţie, orientare şcolară profesională (O.S.P), diagnoză clinică.

Un test căruia nu i s-a stabilit validitatea constituie o simplă ipoteză şi nu un instrument de

lucru propriu-zis.

2.3. Fidelitatea testului psihologic

Fidelitatea reprezintă calitatea statistică ce face ca subiecţii să obţină rezultate relativ

constante la testări succesive făcute cu aceeaşi probă psihodiagnostică. Fidelitatea testului

indică până la urmă dacă rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt într-adevăr caracteristice

persoanelor respective sau sunt efectul unor factori externi sau chiar accidentali.

Fidelitatea testului se calculează în funcţie de:

1. Stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute la acelaşi test de către aceleaşi persoane. Se

aplică proba de mai multe ori aceloraşi subiecţi la un anumit interval de timp şi se calculează

corelaţiile dintre seriile de rezultate obţinute. Cu cât ele sunt mai mari fidelitatea testului este

mai ridicată.

Limitele procedeului rezidă în faptul că o identitate absolută a rezultatelor nu se poate atinge,

dată fiind variabilitatea comportamentală a indivizilor şi intervenţia unor factori secundari de

tipul: gradul motivaţiei, oboseala, condiţii de mediu perturbante, etc.

Valoarea acestui procedeu numit examinare/reexaminare sau testare/retestare depinde de

lungimea intervalului de timp dintre evaluări:

·   interval prea scurt – atunci este posibil ca subiecţii să-şi amintească unele dintre

răspunsurile date anterior, fie ele corecte sau greşite, ceea ce face ca cele 2 testări

să nu fie total independente şi ca urmare să se obţină o fidelitate înaltă doar aparentă şi

eronată.

·   interval prea lung – existând riscul să se obţină rezultate mult diferite determinate însă nu

de lipsa de fidelitate a testului ci de faptul că trăsătura respectivă s-a modificat în mod real.

(Ex.: vezi cazul testelor de inteligenţă aplicate copiilor la care se constată modificări majore în

dezvoltarea reală din 6 în 6 luni).

·   intervalul rezonabil când perioada dintre aplicarea testelor este de 2-4 săptămâni.

2. Stabilirea rezultatelor aceloraşi persoane testate cu 2 forme echivalente (2 variante) ale

aceluiaşi test.

Construirea de teste paralele are o mare importanţă teoretică şi practică, deoarece frecvent

apare necesitatea examinării aceloraşi persoane în scopuri diagnostice sau în scopul stabilirii

efectului produs asupra lor de anumiţi factori externi: educativi, medicali, de stress.

Testele paralele trebuie să conţină un număr egal de itemi care să abordeze aceleaşi funcţii, să

aibă acelaşi grad de dificultate.

Condiţiile şi timpul necesar executării trebuie să fie similare.

Limitele acestor metode constau în:

·   dificultatea de a construi forme paralele deplin echivalente, chiar probele cu acelaşi

principiu de construire (dimensiuni, scale denumite la fel) nu sunt identice.

·   la a 2-a examinare (cu forma a 2-a) intervine exercitiul realizat la prima examinare, lucru

valabil mai ales în cazul testelor de inteligenţă.

3. Stabilirea rezultatelor atunci când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi cu acelaşi test de către

examinatori diferiţi.

Subiecţii supuşi examinării sunt evaluaţi de mai mute ori cu testul respectiv de către psihologi

diferiţi, iar în măsura în care rezultatele la teste corelează între ele, proba este fidelă.

Limitele acestui procedeu sunt legate de efectele pe care le pot avea particularităţile psihice

diferite ale examinatorilor asupra rezultatelor obţinute de subiecţi. Distorsiuni în modul de

răspuns al subiecţilor generate de personalitatea diferită a psihologilor se înregistrează la

testele de personalitate şi la testele de inteligenţă, dacă subiecţii sunt copii (cărora le trebuie

stimulată motivaţia şi învinsă teama de însăşi activitatea de testare).

Atitudinea diferită a examinatorului în timpul aplicării unui test ţine de structura de

personalitate, starea psihică şi fizică de moment, experienţa sa în lucrul cu proba.

2.4. Coerenţa internă a testului este calitatea statistică exprimând nevoia de ,,puritate

internă” a probei. Coerenţa este data de 2 aspecte:

a) Convergenţa tuturor itemilor testului către obiectivul vizat în test. Este necesar ca testul să

nu cuprindă itemi nesemnificativi pentru ca răspunsurile la itemii nesemnificativi în amestec cu

răspunsurile la itemii semnificativi le fac pe cele din urmă să-şi piardă relevanţa. Itemii

nesemnificativi parazitează proba inducând distorsiuni.

Coerenţa testului presupune examinarea particulară a fiecărui item pentru a stabili gradul său

de relevanţa faţă de dimensiunea vizată. Pentru aceasta se va stabili procentul de reuşită sau

de alegere (de primire a unui răspuns semnificativ) pentru fiecare item în parte.

·   Itemii cu procent de alegere mai mare de 80% (aleşi de mai mult de 80% dintre subiecţi) se

elimină, deoarece ei sunt: ori prea uşori pentru testul de inteligenţă, ori banali, nesemnificativi

pentru testul de personalitate.

·   Itemii cu procent de alegere mai mic de 20% (aleşi de mai puţin de 20% din subiecţi) se

elimină deoarece: sunt prea grei pentru testul inteligenţă sau accidentali pentru un test de

personalitate.

b) Omogenitatea testului exprimă coerenţa internă a testului în funcţie de utilizarea unui

procedeu de divizare. Testul se aplică în întregime, după care se stabilesc rezultatele pentru

fiecare jumătate din totalul itemilor care îl compun. Un test este omogen şi implicit coerent

dacă rezultatele obţinute de acelaşi subiect la cele 2 jumătăţi ale testului este ridicată.

În realitate, această înjumătăţire şi mai ales egalitatea pe cele 2 jumătăţi se obţine mai uşor la

un test de inteligenţă, memorie, atenţie, decât la cele de personalitate.

Omogenitatea este absolut necesară în testele de nivel mental şi de dorit în cele de

personalitate.

Limitele procedeului de omogenitate constau în dificultatea de a găsi modalitatea optimă de

distribuire a itemilor pentru a obţine jumătăţi egale sub aspect psihometric.

Exista 3 posibilităţi de îmbunătăţire a probei:

·   îmbunătăţirea prin simpla divizare (se imparte suma la 2) iar consecinţa este că adesea,

prima jumătate e mai uşoară decât a 2-a în cazul testelor de nivel mental, iar la testele de

personalitate, prima jumătate a unei scale are itemi mai de suprafaţă, de acomodare şi abia a

2-a jumatate atinge problemele de profunzime; jumătăţile nu pot fi egale din punct de vedere

al greutăţii sau simplităţii lor.

·   înjumătăţirea prin gruparea itemilor pari într-o parte şi a celor impari în cealaltă,

fapt care face ca dificultăţile să se distribuie egal, să se grupeze în funcţie de gradul

de dificultate.

·   înjumătăţirea prin analiză şi calcul statistic în funcţie de indicii de dificultate

ai itemilor.

Concluzii:

√ Fidelitatea depinde de calităţile de construire ale unui test dar şi de natura trăsăturilor

măsurate fiind mai mare pentru testele de inteligenţă, pentru probele care măsoară funcţii

senzoriale şi mai mică pentru testele de personalitate.

√ Se consideră satisfăcătoare o fidelitate bazată pe o corelaţie de .75 între rezultatele obţinute

de acelaşi subiect la examinări diferite cu aceeaşi probă. De asemenea, este necesară

cunoaşterea coeficientului de fidelitate al unui test pentru a aprecia gradul de încredere care i

se poate acorda. Trebuie însă cunoscută şi natura grupului examinat pentru stabilirea

respectivei fidelităţi pentru că ea este variabilă şi rămâne constantă numai pentru un grup

similar.

√  Sensibilitatea este calitatea statistică a testului care defineşte fineţea discriminativă a

acestuia, adică numărul de clase pe care îl permite în cadrul unui grup. Altfel spus

sensibilitatea ţine de capacitatea testului de a diferenţia cât mai mult pe o plajă cât mai largă

indivizii testaţi între ei. Un test este cu atât mai sensibil cu cât împarte în mai multe categorii

indivizii, aceasta desigur în concordanţă şi cu diferenţele reale care există între ei.

√  Standardizarea este calitatea statistică ce exprimă uniformitatea lucrului cu testul,

uniformitate ce decurge dintr-un ansamblu de norme bine precizate şi care trebuie respectate.

Din chiar definiţia sa testul ni se propune ca un instrument standardizat sub trei aspecte:

conţinut, aplicare şi interpretare.

Standardizarea depinde de o serie de factori, cum ar fi:

·   uniformitatea stimulilor prezentaţi pentru a provoca reacţiile subiectului (sarcină identică

pentru toţi).

·   uniformitatea instructajului dat subiecţilor în legatură cu sarcina care trebuie executată.

·   respectarea timpilor de lucru prezenţi pentru rezolvarea sarcinii şi notarea precisă a timpului

de lucru al fiecărui subiect dacă timpul nu se măsoară (acest lucru are o valoare

simptomatică).

·   uniformitatea modului de cotare a reacţiilor (raspunsurilor) astfel încât subiec-tivitatea

examinatorului să intervină cât mai puţin.

·   uniformitatea interpretării rezultatelor în funcţie de procedee statistico-matematice precise.

În concluzie, standardizarea este o cerinţă statistică prin care se urmăreşte uniformizarea de

ansamblu a examenului psihologic pe baza de test. Nivelul standardizării exprimă gradul de

obiectivitate al testului şi, prin urmare, există o cerinţă permanentă în psihodiagnoză şi

psihometrie pentru creşterea sa.

3. Eşantionarea testelor – Populaţie – Eşantion – Lot

Interpretarea rezultatelor unui test bazată pe un întreg aparat matematic, presupune

măsurarea rezultatelor individuale prin raportarea lor la o populaţie, la rezultatele unei

populaţii cât mai reprezentative din punct de vedere numeric şi a compoziţiei sale sub aspectul

unor factori relevanţi.

Această cerinţă ne duce la problema etalonării testelor. Performanţele obţinute la teste în

absenţa unor indici interpretativi nu sunt operante. Semnificaţia reală a rezultatelor o putem

cunoaşte în condiţiile în care efectuăm un studiu comparativ de raportare a performanţei

obţinute la test de către un individ, la rezultatele unei populaţii de referinţă, care poate

constitui un tabel de norme, un etalon.

Etalonul reprezintă performanţele standard, prelucrate statistic, obţinute de un eşantion

reprezentativ de indivizi.

Din punct de vedere statistic, populaţie înseamnă orice mulţime de obiecte, fiinţe, grupuri de

fiinţe, fenomene, manifestări, observaţii delimitate cu precizie pe baza unor criterii clare.

Populaţia de referinţă sau de bază defineşte o mulţime din care s-a extras un eşantion.

Eşantionul este partea unei populaţii a cărei reprezentativitate în raport cu populaţia din care

a fost extras permite extinderea cu o precizie determinată a concluziilor obţinute din studiul

eşantionului pe ansamblul intregii populaţii din care el a fost extras.

Lotul reprezintă o grupare de subiecţi  constituită pe alte criterii decât în baza unor tehnici de

eşantionare. Astfel, putem exemplifica: o clasă de elevi, grupă de studenţi, angajaţii unui

departament. Criteriile de constituire ale unui lot lot sunt: vecinătatea spaţială, vârsta identică,

statutul educaţional şi profesional, etc.

Avantajele realizării unei cercetări pe eşantion şi nu pe toată populaţia se circumscriu

volumului de date culese şi prelucrate ce poate fi redus de zeci, sute, mii de ori. Aceasta

asigură executarea operativă şi reduce costurile de realizare. În plus, datorită acestor implicaţii

de ordin operaţional o cercetare completă nu este posibilă.

Eşantionarea ridică pentru statistică 2 probleme esenţiale:

·  stabilirea unor tehnici de eşantionare cât mai corecte,

·   stabilirea acelor proceduri de analiză statistică care să permită extinderea rezultatelor

obţinute pe eşantion asupra întregii populatţii.

Prima cerinţă se referă la tehnicile de alegere a eşantionului din cadrul populaţiei de bază

astfel încât el să reprezinte populaţia respectivă cu o precizie determinată. Aceasta înseamnă

că include în structura sa părţi direct proporţionale cu grupele ce constituie respectiva

populaţie de bază. Structura eşantionului trebuie să reproducă diversitatea calitativă a

populaţiei ca vârstă, sex, profesie, etnie, religie, etc. Eşantionului i se calculează mai întâi

numărul (N), semnificativ pentru eşantion: câţi membri trebuie să aibă eşantionul. Pentru

determinarea lor exactă există 2 tehnici: eşantionarea aleatoarie (extragerea din urnă la

întâmplare) şi eşantionarea cu pas statistic, ce presupune sortarea ,,în paşi” – în sensul că se

extrag de exemplu din 3 în 3, din 5 în 5, din 6 în 6.

Cea de a 2-a cerinţă vizează stabilirea acelor proceduri de analiză statistică ce permit

extinderea rezultatelor de la un eşantion la o populaţie. Generalizarea rezultatelor are

totdeauna o cotă de eroare mai mare sau mai mică în funcţie de reprezentativitatea

eşantionului (corecta lui construire) cât şi în funcţie de mărimea lui. Cu cât eşantionul este mai

mic eroarea creşte pentru că există riscul ca fenomene accidentale sau cu frecvenţă mai mică,

dar reale, prezente în populaţia de bază să nu fie ,,developate” într-un eşantion foarte mic.

Demersul generalizator al extinderii rezultatelor obţinute asupra altor subiecţi decât cei pe

care s-a intreprins cercetarea sau în alte situaţii decât cele iniţiale implică pentru cercetător o

problemă deosebit de importantă şi anume, validarea concluziilor obţinute. La sfârşitul

cercetării el trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

·  Concluziile deduse din fapte sunt justificate, sunt compatibile cu faptele, sunt singurele

posibile?

·  Pot fi generalizate şi, dacă da, când, unde, asupra a ce anume?

·  Faptele recoltate permit să se răspundă corect problemei formulate?

·  Relaţiile statistice descriu corect ceea ce se întâmplă la nivelul individului?

MALATON (1988) consideră că  fiecare dintre aceste patru întrebări corespund celor patru

tipuri de validitate:

1.    Validitate internă, se referă la concluziile ce sunt extrase din fapte. Spunem că o

concluzie are o bună validitate internă în masura în care dispunem de argumente care ne fac

să credem că este singura compatibilă cu faptele respective.

2.    Validitate externă, se referă la condiţiile în care şi asupra cărora în mod legitim pot fi

generalizate concluziile.

3.    Validitate individuală, presupune adecvarea datelor statistice cu ceea ce se petrece la

nivelul individului concret.

4.    Validitate de indicator şi validitate statistică referitoare la două aspecte de adecvare

a dispozitivului statistic la problema formulată.

BRUNSWICK vorbea încă din 1974 de un alt tip de validitate – validitatea ecologică:

necesitatea de a respinge ca non-valide concluziile extrase din situaţiile excepţionale. Astăzi,

validitatea ecologică a devenit un aspect al validităţii externe, referindu-se la posibilitatea de a

extinde concluziile cercetărilor de laborator asupra situaţiilor naturale.

Întrebarea oricărui specialist este “Cum am putea spori gradul de validitate?” ceea ce a

determinat eforturi susţinute pentru a găsi modalităţi practice ale creşterii validităţii

concluziilor. Astfel, pentru creşterea gradului de validitate internă pot fi folosite:

·   menţinerea factorilor controlaţi,

·   randomizarea (egalizarea valorilor medii ale factorilor liberi în diferite grupuri, echilibrând

astfel grupurile experimentale),

·   ortogonalizarea (combinarea adecvată a factorilor experimentali).

Mai multe probleme apar la validitatea externă care este o noţiune heterogenă, insuficient

definită. Este necesar să se stabilească câmpul generalizării şi condiţiile în care generalizarea

poate rămâne valabilă. Generalizarea datelor diferă şi în funcţie de cele trei categorii de

factori: experimentali, controlaţi şi liberi ce intervin într-un experiment. De aceea,

modalităţile de creştere a  gradului de încredere presupun eşantioane reprezentative de

subiecţi, care au reprezentativitate statistică. Se are în vedere cât de tipică este populaţia

alesă.

Relaţiile dintre diferitele raţionamente de validitate ridică şi ele o multitudine de probleme:

·   concluzia care dispune de o validitate internă satisfăcătoare dar a cărei validitate externă

este slabă (chiar nulă) nu deranjează atât de mult dacă intenţia cercetătorului este de a

acţiona asupra unui teren determinat, asupra celui investigat şi nu a altuia;

·   validitatea externă îşi are importanţa ei, deoarece arată că sistemul cauzal nu este decât

parţial;

·   situaţia inversă: validitatea internă este slab asociată cu o validitate externă satis-făcătoare

este total diferită. O asemenea concluzie nu are nici o valoare explicativă, nu furnizează nimic

pentru teorie, ea poate avea o valoare descriptivă şi predictivă.

Există o serie de ,,capcane” în care poate cădea cercetarea psihologică. SKINNER consideră că

aceasta este ghidată de o serie de principii cât şi de un set de atitudini ale cercetătorului. De

aici rezultă 6 seturi de atitudini care ar urma să guverneze cercetarea psihologică: precizia,

obiectivitatea, empirismul, determinismul, economicitatea, indoiala. Pe aceeaşi linie,

WORTMAN apreciază autoprofeţia (influenţarea rezultatelor de aşteptările cercetătorului),

,,caracteristicile cerute” (anticiparea de către subiecţi a aşteptărilor experi-mentatorului),

formularea prematură a concluziilor (generalizarea nepermisă a unor concluzii) drept  ,,ca

pcane” ale cercetării psihologice.

Pentru evitarea primei capcane se recomandă folosirea tehnicii ,,dublu – orb”, nici

experimentatorul, nici subiecţii nu ştiu cine a fost repartizat în grupul experimental şi cine în

grupul de control. A 2-a capcană poate fi eliminată prin utilizarea mai multor căi: prin

ascunderea adevăratelor scopuri ale cercetării, prin folosirea unor mijloace tehnice automate,

procedeul răspunsurilor anonime. Cea de a 3-a capcană poate fi eliminată prin refacere:

repetarea cercetărilor, prin investigaţii suplimentare care pot confirma sau infirma rezultatele

iniţiale.

În vederea creşterii gradului ,,ştiinţific” al unei cercetări, în afara validării interne şi externe a

concluziilor sau a evitării unor capcane se face apel  şi la o serie de alte mijloace. DESMET

propune trei:

1.    triangularea: studiul comportamentului uman din mai multe puncte de vedere

respectiv, ,,cavalcada metodelor”, ,,cercetarea prin metode multiple”;

2.    validitatea de semnificaţie, caracteristică pentru cercetările calitative;

3.    judecata critică, respectiv controlul critic al surselor de informare.

COHEN, MANION (1990) propun mai multe tipuri de triangulare: temporală (procesele de

schimbare, utilizează metode longitudinale sau transversale), spaţială (cercetări în ţări, culturi

diferite) prin combinarea nivelelor: individual, interpersonal, grupal, societal. Rezultă o

triangulare de tip: teoretică (teorii alternative sau concurente), a observatorilor, metodologică

(aceleaşi metode în scopuri diferite sau a unor metode diferite pentru acelaşi obiect de

analiză), de resurse, internă: pune în legatură informaţiile culese cu elementele anamnestice,

cu originea socială şi culturala a subiecţilor.

Validitatea de semnificatie porneşte de la premiza potrivit căreia datele rezultate depind de

anumiţi factori. Între acestea enumerăm:

·   modul de înţelegere al instrumentului de către subiect,

·   concordanţă/neconcortanţa dintre sensul obiectiv al itemilor şi percepţia declanşată de ei la

subiect,

·   înţelegerea exactă de către cercetător a răspunsurilor furnizate de subiecţi.

Ea se efectuează asupra a 2 planuri: planul denotaţiei şi planul conotaţiei.

Judecata critică. Au fost imaginate o multitudine de modalităţi de controlare a surselor de

informare. Astfel, REZSOHAZY propune 6 modalităţi de critică, referitoare mai ales la istorie,

dar care pot fi generalizate:

1.    critica identităţii;

2.    critica restituirii (stabilirea stării în care se află informaţia);

3.    critica originalităţii – legatura dintre informaţie şi cercetător;

4.    critica interpretării;

5.    critica autorităţii: critica de observare, critica de exactitate, critica de sinceritate;

6.    critica de tip confruntare.

Vom prezenta un instrument conceput în urmă cu aproximativ 30 ani şi utilizat în diverse

cercetări, în prezent câştigând teren şi în psihologie. Cunoştinţelor de psihodiagnoză clinică le

„ataşăm” acest mod ingenois de a definitiva ample cercetări în psihologie.