Presiunea fiscala in statele UE sub impactul crizei economice

CUPRINS

INTRODUCEREA ŞI MOTIVAŢIA TEMEI ..................................................................... 2 Lista abrevieri ...................................................................................................................... 6 Lista cu numele tabelelor şi a graficelor .............................................................................. 7 CAPITOLUL 1 .................................................................................................................... 8 FISCALITATEA ÎN STATELE UE ................................................................................... 8

1.1 POLITICA FISCALĂ ÎN STATELE UE .................................................................. 8 1.2 ARMONIZAREA ŞI COORDONAREA IMPOZITELOR DIRECTE ŞI INDIRECTE .................................................................................................................. 14 1.3 PROCESUL DE ARMONIZARE LEGISLATIVĂ ................................................ 28

CAPITOLUL 2. ................................................................................................................. 29 PRESIUNEA FISCALĂ ÎN UE ........................................................................................ 29

2.1 CONCEPT ŞI CARACTERISTICI ......................................................................... 29 2.2 CAUZE ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ AI PRESIUNII FISCALE ..................... 32 2.3 INDICATORI DE CUANTIFICARE AI PRESIUNII FISCALE ........................... 34 2.4 CONSECINŢELE PRESIUNII FISCALE .............................................................. 37 2.5 FISCALITATEA ÎN UE ÎN CONTEXTUL EXTINDERII INTEGRĂRII ECONOMICE ................................................................................................................ 39

CAPITOLUL 3. ................................................................................................................. 42 EVAZIUNEA FISCALĂ- REACŢIA UNEI PRESIUNI FISCALE RIDICATE ÎN UE . 42

....................................................................................................................................... 42 3.1 EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI CAUZELE EI ............................................................ 42 3.2 MODALITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ EVAZIUNEA FISCALĂ ........ 45

3.2.1 Evaziunea cu ajutorul conturilor bancare .......................................................... 45 3.2.2 Moduri de evaziune în contabilitate prin intermediul unor conturi .................. 45

3.3 COMBATEREA EVZIUNII FISCALE LA NIVELUL UE ................................... 47 3.4 ORGANELE COMPETENTE ÎN COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ........ 50

CAPITOLUL 4 .................................................................................................................. 52 STUDIU DE CAZ- EFECTELE PRESIUNII FISCALE ASUPRA ECONOMIEI STATELOR MEMBRE UE .............................................................................................. 52

....................................................................................................................................... 52 4.1. RELANSAREA CREŞTERII ECONOMICE LA NIVELUL UE ......................... 52 4.2 ANALIZA PRESIUNII FISCALE PE TIPURI DE PRELEVĂRI LA NIVELUL UE .................................................................................................................................. 53 4.3 IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA CONVERGENŢEI STATELOR MEMBRE UE ................................................................................................................ 63

CAPITOLUL 5. ................................................................................................................. 64 CONCLUZII ...................................................................................................................... 64 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 66

INTRODUCEREA ŞI MOTIVAŢIA TEMEI

Viitorul oricărui stat modern este de neconceput fără un sistem fiscal performant prin

randament şi suportabilitatea din partea contribuabililor. Starea prezentă de prosperitate a

unui stat contemporan este dependentă, în mare măsură, de istoria propriului sistem

fiscal, de felul cum a fost conceput şi a funcţionat. Ceea ce deosebeşte o ţară aflată în

progres de una aflată în declin este, în bună măsură, preferinţa arătată construirii

2

viitorului. Această preferinţă se măsoară prin impozite, împrumuturi şi rata dobânzii.

Finanţele unui stat sunt în strânsă legătură cu situaţia lui socială şi politica, între regimul

politic şi finanţe existând o puternică interdependentă.

Impozitele şi taxele asimilate pe de o parte, veniturile pe de alta parte sunt cele două

coordonate principale care stimulează creaţia, munca şi civilizaţia.

În ultimele două decenii majoritatea sistemelor fiscale ale ţărilor din cadrul Uniunii

Europene au suferit transformări semnificative, pe fondul adoptării unei noi accepţiuni pe

plan fiscal. Crizele economice mondiale, creşterea excesivă a gradului de complexitate a

sistemelor fiscale, influenţa negativă pe care impozitele şi taxele o aveau asupra creşterii

economice reprezintă principalii factori care au determinat reformele fiscale.

Nu trebuie neglijat, însă, faptul că fenomenul sporirii cheltuielilor guvernamentale este o

realitate a lumii contemporane, transpusă firesc în creşterea nevoii de resurse fiscale.

Prin urmare, prin reformele înfăptuite, statele dezvoltate au avut o misiune grea de

îndeplinit, respectiv găsirea acelei formule care să asigure şi resursele necesare

operabilităţii institutiilor publice şi atingerea obiectivelor mai sus amintite.

Optând pentru această temă, mi-am propus să analizez mai ales din perspectiva teoretico-

metodologică relaţiile de interdependenţă între statele membre UE procese social –

economice şi politice majore, reflectate prin prisma presiunii fiscale. Evident, aceste

procese şi concepte se manifestă şi au consistenţă în întreaga lume contemporană, aflată

pe traseul globalizării.

Tema abordată în cadrul prezentului proiect de cercetare, presiunea fiscală în statele UE

sub impactul crizei economice este una care a stârnit de-a lungul timpului un mare interes

din partea economiştilor preocupaţi de problemele macroeconomice. Totodată, trebuie

menţionat că această temă prezintă un interes deosebit pentru economia europeană, care

se confruntată în prezent cu o criză profundă manifestată prin numeroase dezechilibre

macroeconomice.

3

În primul capitol mi-am propus să realizez o geneză a sistemului fiscal modern, în statele

UE, sistem care a apărut o dată cu apariţia capitalismului în Europa Occidentală şi s-a

perfecţionat în cadrul şi pe baza principiilor de funcţionare a acestui sistem social –

economic şi politic. Geneza respectivă a fost realizată atât în planul realului social –

economic – politic – fiscal, cât si în cel al ideaticului, al gândirii corespunzătoare. De

fapt, cele patru subcapitole ale primului capitol sunt consacrate expunerii sistemului

fiscal precum şi armonizarea elementelor care îl alcătuiesc.

În continuarea conceptului fiscalitate la nivelul Uniunii Europene, în capitolul al doilea

mi-am propus să analizez presiunea fiscală sub aspect teoretic. Foarte diferită ca

amploare şi ca dinamică în economiile contemporane, problema respectivă beneficiază de

atenţia necesară din partea tuturor specialiştilor în macroeconomie şi în politici

macroeconomice.

Punctele de vedere cu privire la presiunea fiscală diferă foarte mult de la un specialist la

altul, de la o administraţie guvernamentală la alta, în funcţie de interesele acestora şi de

situaţiile concrete pe care caută să le reflecteze şi să le apere. Cu toate acestea, de-a

lungul deceniilor, s-au conturat anumite principii, anumite genuri de interdependenţe în

cadrul cărora presiunea fiscală este una dintre laturi şi care duce la consecinţe importante.

Tocmai aceste aspecte vor fi marcate în capitolul al treilea, în care voi prezenta reacţia

unei presiuni fiscale ridicate în cadrul statelor UE, şi anume evaziunea fiscală. Pentru

combaterea evaziunii fiscale nu este necesar să se impună nişte sancţiuni drastice ci ar

trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem legislativ viabil şi poate în primul rând

o educaţie fiscală a cetăţenilor.

În vederea abordării practice, în capitolul al patrulea voi analiza evoluţia presiunii fiscale,

în perioada 2000-2008 în spaţiul comunitar al UE, prin intermediul interdependenţelor

arătate, în capitolele precedente şi mi-am propus să conturez si să apreciez procesele de

creştere economică şi ponderea sectorului public în economia statelor membre UE.

4

Deasemenea am considerat oportună prezentarea rolului politicii fiscale în convergenţa

statelor membre, analiza realizată în prezentul proiect a încercat să se concentreze asupra

realităţilor actuale din statele comunitare, prin dimensionarea corectă a presiunii fiscale şi

prin implicaţiile pe care criza de la nivel mondial le aduce asupra economiilor şi implicit

asupra bunăstării.

5

Lista abrevieriArt. = articol

Bfjc = baza de impozitare a contribuabilului c

CE = Comisia Europeană

E.E.C. = Comunitatea economică europeană

Ijc = impozitul j datorat de contribuabilul c

IS = impozitul pe salarii

Pfj = presiunea fiscală a unui impozit j considerat

Pfjc = presiunea fiscală a unui impozit j al fiecărui contribuabil c

PfS = presiunea fiscală asupra salariatului

PIB = Produsul intern brut

rf = rata fiscalităţii

Sb = salariul brut

TVA = taxa pe valoarea adăugată

UE = Uniunea Europeană

Usm = utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale

ΔUsm = utilitatea socială a prelevărilor obligatorii marginale

6

Lista cu numele tabelelor şi a graficelor

Tabelul 1. Analiza comparativă dintre impozitele directe ,indirecte şi contribuţii sociale

ca pondere în PIB,2008

Tabelul 2. Cotele de TVA aplicate în statele membre la 1 mai 2010, în procente.

Tabelul 3. Venituri fiscale pe categorii, ca % în PIB, 2008

Tabelul 4.Evoluţia cheltuielilor publice şi a presiunii fiscale

Figura 1. Reprezentarea grafică a curbei Laffer

Figura 2. Tendinţa evoluţiei presiunii fiscale globale, în UE, 2000-2008 ( încasări ca

pondere în PIB)

Figura 3. Evoluţia încasărilor din impozite directe ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25 şi

UE 15, 1995-2008

Figura 4. Evoluţia contribuţiilor sociale ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25şi UE 15,

1995-2008

Figura 5. Evoluţia impozitelor indirecte ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25 şi UE 15,

1995-2008

Figura 6. Impozite fiscale defalcate pe tipuri, în UE 27, 2008

Figura 7. Impozite fiscale defalcate pe tipuri, în EA 16, 2008

Figura 8. Evoluţia venituri totale( inclusiv contribuţii sociale) ca pondere în PIB, în UE

27 şi UE 15, 1995-2008

Figura 9. Corelaţia cheltuieli publice- presiune fiscală, UE 27, 1995- 2005

7

CAPITOLUL 1

FISCALITATEA ÎN STATELE UE

1.1 POLITICA FISCALĂ ÎN STATELE UE

La nivelul UE politica fiscală este subordonatã tratatului de înfiinţare a Comunitãţii

Europene, care prevede eliminarea taxelor vamale între ţările membre şi a oricăror altor

măsuri cu efect similar şi asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune.

În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele). Impozitele

directe fiind doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă, însă se

recomandă membrilor încheierea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale.

Statele UE mobilizează pe cale fiscală resurse financiare publice a căror pondere se ridică

la 42,6% din PIB (1997) comparativ cu SUA, unde această proporţie este de numai

29,7%, Japonia 28,8%, iar România 29,4% (2000).

În structură, contribuţiile obligatorii arată astfel:

din impozite indirecte 13,8% din PIB;

din impozitele directe 13,7% din PIB;

din contribuţii sociale 15,1 % din PIB

total 42,6%

Gradul fiscalităţii în cadrul statelor UE diferă mult de la o ţară la alta, astfel: Suedia

înregistrează o fiscalitate de 54,1%, iar Grecia de numai 33,9%.

Fiscalitatea diferă mult aşa cum rezultă din cele de mai sus atât între statele membre UE,

pe de o parte, cât şi în structura contribuţiilor luate pe fiecare stat, pe de altă parte, astfel

în anul 2008 se înregistrează următoarele valori ale fiscalităţii în patru dintre statele

membre:

8

Tabelul 1. Analiza comparativă dintre impozitele directe ,indirecte şi contribuţii

sociale ca pondere în PIB,2008

Impozite directe

pondere în PIB

Impozite indirecte

pondere în PIB

Contribuţii sociale

pondere în PIBDanemarca 29,7% 17,4% 1,0%

Spania 10,8% 10,2% 12,3%Grecia 7,7% 12,4% 12,2%Franţa 11,4% 15,0% 16,2%

O clasificare a contribuţiilor obligatorii ca pondere în PIB din cadrul statelor UE arată că

cele mai mari sunt legate de forţa de muncă (23,8%) faţă de 11,4% urmare a consumului

şi 7,4% datorată capitalului. Explicaţia: mobilitatea mai mică a forţei de muncă, şi deci

mai uşor de localizat, baza de impozitare comparativ cu circulaţia capitalului, care este

mai liberă, şi a consumului, din care cauză baza de impozitare este mai greu de impozitat

în situaţia acestora. (Brooker Christopher, North Richard, 2004:37)

Consecinţa: încurajează firmele să substituie munca cu capitalul într-o măsură mai mare

decât cea reclamată de dezvoltarea tehnologică, pe de o parte, şi se încurajează munca la

negru, pe de altă parte.

O situaţie deosebită a statelor membre UE rezidă din faptul că prin introducerea monedei

unice s-a reuşit crearea uniunii monetare care are ca rezultantă o politică monetară

comună, în timp ce politicile fiscale au rămas naţionale, şi deci, mult mai greu de

coordonat. Din această cauză există, de mai multe ori, riscul unei asimetrii între politicile

monetare, pe de o parte, şi cele fiscale, pe de altă parte, care de multe ori duc la

contradicţii în definirea priorităţilor şi obiectivelor economice. Consecinţa acestei

contradicţii constă în faptul că unele state generează deficite bugetare excesive sau

niveluri ale datoriei publice care nu pot fi susţinute, şi, deci, pun în pericol stabilitatea

monedei euro, care duce nemijlocit la crearea de tensiuni pe pieţele financiare şi presiuni

inflaţioniste.

9

Pentru a se evita consecinţele nefavorabile menţionate mai sus, UE foloseşte două

instrumente, primul este pactul de stabilitate şi creştere, inclusiv supravegherea

disciplinei bugetare, iar cel de-al doilea fiind coordonarea multilaterală a politicilor

economice, inclusiv a celor fiscale.

Pactul de stabilitate şi creştere obligă statele din UE, în primul rând a celor din zona euro,

precum şi a celorlalte care nu sunt încă în această zonă, la reguli bugetare stricte cu

privire la deficitul bugetar şi la nivelul datoriei publice.

Pentru îndeplinirea programului de stabilitate fiecare stat membru are obligaţia de a

elabora programe de această natură sau, după caz, programe de convergenţă.

Programe de stabilitate

În vederea susţinerii acţiunilor de stabilitate şi creştere economică potrivit măsurilor de

supraveghere şi coordonare a politicilor economice, statele membre sunt obligate să

elaboreze şi aplice programe de stabilitate pentru următorii trei ani care cuprinde:

directivele pe termen mediu al poziţiei bugetare;

principalele previziuni privind dezvoltarea economică;

descrierea măsurilor de politică economică şi bugetară;

analiză a modului în care schimbările în previziunile economice ar putea

afecta deficitul bugetar;

Pentru sprijinirea Consiliului în deciziile pe care acesta trebuie să le ia în analiza

economică şi financiară şi a dialogului cu Banca Centrală Europeană a fost înfiinţat

Comitetul Economic şi Financiar (Maastricht).

Statele care nu participă la zona euro au, de asemenea, obligaţia de a prezenta Comisiei

Europene şi Consiliului un program de convergenţă economică. (Busek Erhard,

Mikulitsch Werner, 2002:134)

Statele membre care nu dau curs recomandărilor făcute pentru evitarea sau corectarea

deficitelor bugetare sunt supuse sancţiunilor, care în principal constau în:

se emite o recomandare ca statul în cauză să acţioneze la corectarea excesului de

deficit bugetar;

10

dacă în termen de 4 luni nu se iau măsuri, Consiliul face publică recomandarea

sa;

dacă încă într-o lună nu sunt luate măsurile necesare, Consiliul notifică statului

membru în cauză să-şi ia măsurile care se impun;

în cel mult 2 luni Consiliul poate decide sancţiuni, care pot fi: statul în cauză este

obligat să constituie un depozit nepurtător de dobânzi la Comisia Europeană.

Mărimea depozitului este format dintr-o componentă fixă egală cu 0,2% din PIB şi

o componentă variabilă reprezentând o zecime din diferenţa între deficitul ca

procent din PIB în anul respectiv şi valoarea de referinţă de 3% din PIB. În fiecare

an Consiliul poate intensifica sancţiunea, dar depozitul nu poate depăşi 0,5% din

PIB;

în ultimă instanţă, depozitul este convertit într-o amendă dacă statul, membrii nu

corectează deficitul excesiv după doi ani de la constituirea depozitului. Amenda

instituită nu poate fi anulată. (Brooker Christopher, North Richard, 2004:37)

Concluzii cu privire la politica fiscală:

politica fiscală a rămas o zonă de autonomie naţională pentru elaborarea politicii

macroeconomice;

unii parametrii ai politicii fiscale se restrâng, ca de exemplu: nivelul

deficitului, al datoriei publice sunt stabilite de UE;

fiecare stat membru devine responsabil pentru stabilitatea economică din UE pe

termen lung;

cerinţele de co-finanţare pentru programele UE determină o reorientare a

politicilor naţionale bugetare;

politicile fiscale capătă o mai mare însemnătate în orientarea comportamentului

companiilor şi persoanelor;

cerinţele de co-finanţare şi cu surse proprii a programelor de investiţii finanţate

din fondurile UE impun schimbări în alocarea resurselor bugetelor naţionale.

Coordonarea fiscală

În UE coexistă 27 sisteme de impozite aferente celor 27 state membre, cu importante

diferenţe între ele în ceea ce priveşte regimurile fiscale.

11

De aceea, regimurile fiscale diferite determină o competiţie fiscală prin cote de impozite

diferite cu consecinţe dintre cele mai diverse aspra investiţiilor, forţei de muncă.

Competiţia fiscală poate depăşi însă anumite limite, situaţie care poate deveni dăunătoare

prin distorsionarea competiţiei libere din cadrul pieţei unice. De aceea, obiectivul UE este

de reducere a gradului de fiscalitate pentru a se crea o competiţie fiscală corectă şi

transparentă.

Politica fiscală trebuie să contribuie la realizarea obiectivului general al UE ca până în

anul 2010 economia UE să devină cea mai competitivă şi dinamică din lume.

Acest lucru se poate realiza prin:

reducerea gradului de fiscalitate concomitent cu lărgirea bazei de

impozitare;

diminuarea datoriei publice;

investiţii în serviciile publice esenţiale.

Coordonarea fiscală se poate realiza pe două căi: prin armonizarea fiscală şi prin

depistarea prevederilor şi practicilor fiscale care determină obstacole în circulaţia liberă a

produselor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.

Coordonarea se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene:

principiul acceptării politicilor fiscale naţionale în măsura în care acestea nu au un

caracter discriminatoriu şi nu contravin obiectivelor şi politicilor UE;

principiul subsidiarităţii, care impune ca competenţele fiscale să fie lăsate la nivel

naţional dacă nu se poate demonstra că aceste competenţe pot fi îndeplinite mai

eficient la nivelul UE.

Coordonarea politicilor fiscale a scos în evidenţă, totuşi, câteva concluzii, şi anume:

coordonarea politiclor fiscale în domeniul impozetelor este necesară , dar în

intensităţi diferite, în funcţie de natura impozitelor, astfel: impozitele indirecte

necesită un grad mai mare de armonizare fiscală, întrucât sunt legate nemijlocit de

circulaţia liberă a produselor şi serviciilor (impozitarea consumului să fie mai

neutră), de aceea în 1992 prin art.93 în Tratatul UE s-a introdus

obligativitatea armonizării impozitelor indirecte, iar, impozitele directe pot

12

constitui subiect de coordonare fiscală referitor la impozitarea veniturilor

companiilor şi persoanelor.

coordonarea fiscală în politicile de alocare a resurselor bugetare ale statelor

membre nu este necesară, cu unele excepţii: cheltuielile pentru bunurile

publice ale căror benifîcii pot fi supranaţionale prin natura lor (reţele

transeuropene) şi ajutorul de stat acordat firmelor este supus regulilor UE.

coordonarea fiscală în politicile de redistribuire este limitată. Astfel,

redistribuirea interpersonală este responsabilitatea fiecărui stat (care dispune de

informaţii mai bune cu privire la cei săraci, la situaţia plătitorilor). UE joacă un

rol mai important în coordonarea fiscală în domeniul redistribuirilor inter-

regionale;

progresul UE în armonizarea politicilor fiscale este totuşi relativ lent.

(Busek Erhard, Mikulitsch Werner, 2002:153)

Mecanismele posibile pentru accelerarea coordonării politicilor fiscale

În coordonarea politicilor fiscale mecanismele posibile sunt următoarele:

codul de conduită pentru impozitarea afacerilor care nu are putere de lege, dar

constituie un instrument de referinţă pentru aprecierea politicilor fiscale;

extinderea folosirii recomandărilor Comisiei Europene care, de regulă, sunt

respectate;

folosirea mecanismului de cooperare extinsă, un grup de cel puţin 8 state pot

coopera după aprobarea Consiliului UE;

acţiuni ale Comisiei UE în faţa Curţii de Justiţie împotriva statelor care duc

politici fiscale incompatibile cu Tratatul UE;

Comisia Economică promovează în continuare propunerea ca în domeniile

politicilor fiscale să se aplice regula majorităţii calificate în adoptarea deciziilor,

şi nu unanimitatea care se aplică în prezent.

13

1.2 ARMONIZAREA ŞI COORDONAREA IMPOZITELOR DIRECTE ŞI INDIRECTE

În 1997 impozitele indirecte la nivelul UE au fost de circa 1000 mld euro, respectiv

13,8% din PIB-ul cumulat al statelor membre ale UE, din care TVA 6,9% din PIB,

accizele 3,5% din PIB şi alte impozite indirecte 3,4% din PIB.

Faţă de situaţia prezentată mai sus în România impozitele indirecte au reprezentat 11,7%

din PIB, din care TVA 6,3% şi accizele 2,6%.

Deoarece impozitele indirecte pot constitui bariere fiscale importante care afectează

direct circulaţia liberă a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei unice, obligaţia

armonizării impozitelor indirecte a fost instituită prin art.93 din Tratat.

Armonizarea TVA

Etapele armonizării TVA:

introducerea TVA în toate statele membre până în 1970;

uniformizarea bazei de impozitare şi a cotelor pentru TVA, începând

cu 1977;

trecerea la un sistem tranzitoriu pentru TVA, odată cu realizarea

pieţei unice şi desfiinţarea frontierelor vamale , 1 ianuarie 1993;

simplificarea sistemului TVA şi cooperarea statelor membre pentru

reducerea fraudei fiscale;

Introducerea TVA în toate statele membre, acest lucru a fost obligatoriu datorită

avantajelor TVA faţă de impozitul pe circulaţia mărfurilor, printre care: este un impozit

general, care se aplică la toate tranzacţiile comerciale; este un impozit pe consum datorat

sub forma unei cote procentuale din preţ; este neutru în raport cu numărul tranzacţiilor

comerciale care intervin până la consum prin sistemul deducerilor; în toate statele

membre se aplică principiul destinaţiei în materie de TVA pentru tranzacţiile între

acestea. Potrivit acestui principiu toate livrările de produse şi prestările de servicii sunt

14

exceptate de TVA în ţara de origine şi sunt supuse obligaţiei de plată a TVA în ţara de

destinaţie, unde serviciile şi produsele se consumă. (Cioponea Mariana Cristina,

2007:203)

Uniformizarea bazei şi a cotelor pentru TVA

Tabelul 2. Cotele de TVA aplicate în statele membre la 1 mai 2010, în procente.

Cota

standard

Cota

redusă

Cota

superredusă

Belgia 21 6/12 -Bulgaria 20 7 -Republica Cehă 19 9 -Danemarca 25 - -Germania 19 7 -Estonia 18 5 -Grecia 19 9 4,5Spania 16 7 4Franţa 19,6 5,5 2,1Irlanda 21,5 13,5 4Italia 20 10 -Cipru 15 5/8 -

Letonia 21 10 -Lituania 19 5/9 -Luxemburg 15 6/12 3

Ungaria 20 5 -

Malta 18 5 -

Olanda 19 6 -

Austria 20 10 -

Polonia 22 7 3

Portugalia 20 5/12 -

România 19 9 -

Slovenia 20 8,5 -

Slovacia 19 10 -

Finlanda 8/17 -

Suedia 25 6/12 -

15

Regatul Unit 15 5 -

(Sursa: Comisia Europeană „VAT Rates Apllied în the Member States of the European

Community", DOC/2905/2010; Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti)

Dacă în ceea ce priveşte conţinutul bazei de impozitare pentru TVA s-a realizat o anume

omogenitate în statele membre, în ceea ce priveşte nivelul cotelor există diferenţe

importante, care se observă din tabelul prezentat anterior.

Utilizarea în practica fiscală de către ţările UE a mai multor cote, de regulă, se face din

raţiuni sociale, iar aplicarea acestora la destinaţie nu distorsionează alocarea resurselor

pentru producţie. În România, deşi cotele sunt apropiate de cele din Franţa, Grecia şi

Olanda care au cote TVA standard, ca şi România, ponderea TVA în PIB este mai redusă

datorită evaziunii fiscale şi multiplelor derogări de la regimul TVA.

Trecerea la un regim tranzitoriu de TVA odată cu formarea pieţei unice

Abolirea frontierelor fiscale înseamnă că un produs sau serviciu adus dintr-un stat

membru în alt stat membrii îşi pierde caracterul de „exportat" sau „importat", după caz, şi

are acelaşi regim fiscal ca şi un produs naţional.

Acest lucru ar fi posibil dacă s-ar accepta: trecerea de la principiul destinaţiei la cel al

originii în materie de TVA; adoptarea unui mecanism de decontare între bugetele

diferitelor state membre pentru evitarea realocărilor importante de TVA.

Aplicarea principiului originii impune însă armonizarea cotelor de TVA în cadrul UE,

aceasta pentru a înlătura distorsionarea localizării investiţiilor productive în statele cu

cote de TVA mai mici. Statele UE nu au ajuns însă la un consens în ceea ce priveşte

trecerea la principiul originii, dar au adoptat un sistem tranzitoriu, care presupune:

menţinerea principiului destinaţiei;

se renunţă la controlul fiscal la frontierele între statele membre, lucru care

presupune că nu se mai încasează TVA la trecerea frontierei, ci firmele

importatoare au obligaţia de a declara TVA şi a o vărsa la buget;

16

se continuă efortul pentru armonizarea cotelor TVA pentru folosirea numai a două

cote, una standard, care să se situeze între 15-20%, iar cota „0" poate fî menţinută

dacă există argumente sociale clar definite.

Simplificarea sistemului

Renunţarea la controlul fiscal la frontierele dintre statele membre în condiţiile menţinerii

principiului destinaţiei pentru TVA nu conduce şi la înlăturarea conceptului de frontiere

fiscale în cadrul circulaţiei produselor şi serviciilor între statele membre. Produsele şi

serviciile care trec dintr-un stat membru în altul trebuie „marcate", într-un fel sau altul,

având deci un regim fiscal diferit de cel al produselor şi serviciilor naţionale.

Întrucât statele membre UE nu sunt încă pregătite pentru aplicarea principiului originii

pentru plata TVA, Comisia Europeană a propus: simplificarea, modernizarea şi aplicarea

mai uniformă a reglementărilor TVA; întărirea cooperării administrative şi a prevenirii

fraudelor fiscale.

În cadrul propunerii se are în vedere: introducerea unei noi proceduri de restituire a TVA

adică întocmirea unei singure declaraţii de TVA în statul în care îşi are sediul, în loc să

depună câte o declaraţie în fiecare stat unde se efectuează cheltuielile; precizarea

tratamentului TVA pentru comerţul electronic cu produse trimise clienţilor în formă

digitală; stabilirea de reguli pentru facturile electronice; aplicarea de TVA şi la serviciile

poştale ale statului, astfel încât să se asigure neutralitatea TVA, deoarece la serviciile

poştale private se percepe TVA; raţionalizarea derogărilor, excepţiilor şi opţiunilor în

aplicarea TVA.

De subliniat că în cazul persoanelor fizice care efectuează cumpărături pentru uz personal

se aplică principiul originii la plata TVA, astfel că la întoarcerea în ţara de origine

persoanele fizice în cauză nu mai sunt impozitate din nou, cu unele excepţii: pentru

maşinile noi sau cu o vechime mai mică de 6 luni; vânzările prin poştă peste o anumită

limită; cumpărările care depăşesc o anumită limită.

17

Deci, călătorii, cetăţeni ai UE, pot face cumpărături în aeroporturi şi alte puncte de trecere

a frontierelor, cu plata integrală a TVA, fără aplicarea regimului de duty-free în această

situaţie călătorilor între statele UE, ci numai acelora care ies din spaţiul UE.

Armonizarea accizelor

Accizele reprezintă un venit important al bugetelor statelor membre, respectiv 3,5% din

PIB sau 248 miliarde euro la nivelul anului 1997. În România accizele reprezintă numai

2,6% din PIB, atât datorită unor cote mai mici, cât şi fenomenului de evaziune fiscală.

Caracteristicile mai importante ale accizelor:

se aplică pe consumul unui număr restrâns de produse, fiind un impozit indirect

legat de tranzacţiile comerciale şi libera circulaţie a produselor;

produsele supuse accizelor au o serie de particularităţi, spre exemplu: producţia şi

vânzarea lor sunt supravegheate de stat, consumul produselor determină

externalităţi negative, de aceea ele sunt folosite şi ca mijloc de descurajare a

consumului, elasticitatea cererii în raport cu venitul este supraunitară;

majoritatea produselor care poartă accize sunt fie dăunătoare sănătăţii, fie se

referă la produse a cărui consum trebuie raţionalizat, ca de exemplu produsele

de tutun, băuturi alcoolice şi produsele petroliere. UE permite aplicarea şi a unor

impozite „verzi" pentru protejarea mediului;

accizele se calculează prin aplicarea unor cote procentuale la preţ şi/sau a unor

sume fixe pe unitate de produs;

plata accizelor se face în statul în care acestea se consumă, inclusiv pentru cele

din import. În acest scop, plata accizelor se consideră suspendată până în

momentul în care produsele în cauză sunt declarate ca fiind puse pe piaţă pentru

vânzare.

În consecinţă armonizarea vizează baza de impozitare, cotele de accize, mişcarea

produselor purtătoare de accize între statele membre. Armonizarea este ca şi încheiată în

ceea ce priveşte baza de impozitare, precum şi circulaţia produselor dar mai rămân multe

de făcut în ceea ce priveşte cotele.

18

Armonizarea accizelor în cazul produselor din tutun

Armonizarea accizelor pentru produsele din tutun are în vedere: introducerea a două

tipuri de cote, una proporţională sub forma unui procent ce se aplică la preţul de vânzare

cu amănuntul (ad valorem) şi una specifică stabilită CB o sumă fixă pe unitatea de

produs. UE urmăreşte ca în faza finală raportul dintre elementul specific şi elementul

proporţional, inclusiv TVA care se aşează peste accize, să fie acelaşi la toate statele

membre şi aplicarea unor cote unice la nivelul UE.

Până în prezent nici unul dintre cele două obiective nu a fost realizat, obligatorii fiind,

deocamdată, numai nivelurile relative minime ale accizelor. La ţigarete cu cea mai mare

pondere în produsele de tutun, accizele trebuie să reprezinte cel puţin 57% din preţul cu

amănuntul,care include toate impozitele inclusiv TVA. De asemenea, acciza specifică nu

poate fi mai mică de 5% şi mai mare de 55% din totalul impozitelor cuprinse în preţ.

La celelalte produse din tutun se poate opta fie pentru acciza specifică fie pentru acciza

ad-valorem, fie pentru o combinaţie a celor două. De aceea, şi limita minimă este

exprimată ca o cotă procentuală sau ca o mărime fixă pe unitate de produs.

Din această cauză există diferenţe semnificative între accizele pe care le suportă produse

din tutun între statele membre UE, ca de exemplu: la ţigarete, acciza variază de la 50,47%

în Suedia la 65,14% în Portugalia din preţul cu amănuntul, iar în mărime absolută de la

48,44 euro (Spania) la 210 euro (Marea Britanie) la 1000 de ţigarete din cele mai cerute,

ceea ce face ca preţul ţigaretelor să fie de 4 ori mai mare în Marea Britanie decât în

Spania.

În România la 1 ianuarie 2002, la 1000 ţigarete se aplică o acciză specifică de 2,42 euro şi

o acciză ad-valorem de 33%, deci sunt mai mici decât accizele practicate în statele

membre UE şi va trebui ca, pe viitor, şi România să crească nivelul acestora. (Dăianu

Daniel, Vrânceanu Radu, 2002:129)

Armonizarea accizelor la băuturile alcoolice

19

Armonizarea accizelor la băuturile alcoolice are în vedere definirea unitară a produselor

purtătoare de accize (bere, vin; băuturi spirtoase şi produse intermediare), pe de o parte,

precum şi introducerea unor cote unice de acciză, pe de altă parte.

Dacă în privinţa definirii produselor supuse accizelor statele membre UE au ajuns la un

anumit consens referitor la cotele accizelor pentru băuturile alcoolice nu s-a reuşit încă

acest lucru, de aceea UE a stabilit obligaţia practicării unor cote minime, în sume fixe pe

unitate de produs, după cum urmează: alcool şi băuturi spirtoase - 550 euro pe hectolitru

de alcool pur; produse intermediare - 45 euro pe hectolitru; bere - 0,748 euro pe

hectolitru/grade Plato sau 1,87 euro pe hectolitru/grade de alcool produs finit;

Cotele de accize în cazul băuturilor alcoolice sunt însă foarte diferenţiate de la un stat la

altul, ca de exemplu: la alcool etilic între 645,36 euro/hl (Italia) şi 5880,26 euro/hl

(Suedia); la vin o euro/hl (Austria, Germania, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania) şi

318,99 euro/hl (Suedia) iar în Franţa 3,35 euro/hl. În România acciza la 1 ianuarie 2002

era de 70 euro/hl alcool pur. (Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu, 2002:132)

Armonizarea accizelor la produse petroliere

Accizele pentru produsele petroliere au în vedere: alimentarea bugetelor cu venituri;

protejarea mediului, ca de exemplu, accize mai mari la produsele petroliere cu plumb

decât cele fără plumb; susţinerea agriculturii (bio-carburanţi); realizarea unei proporţii

optime între diferitele surse de energie; asigurarea unei competiţii loiale între diferitele

mijloace de transport (motoare industrie şi comerţ, încălzire); deplasarea treptată a

poverii fiscale de la forţa de muncă spre alte surse de venit, între care energia.

Armonizarea accizelor la produsele petroliere are în vedere definirea unitară a produselor

purtătoare de accize, benzine fără plumb, benzină cu plumb, gaze petroliere (de sondă),

păcură, gaz lichefiat, methană, kerosen (benzină de avion) şi adoptarea de cote unice.

Ca şi în cazul accizelor pentru produse din tutun şi băuturi alcoolice nici în cazul

produselor petroliere nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte cotele unice, de aceea

s-au stabilit limite maxime ale acestor cote, după cum urmează: benzine cu plumb - 337

euro/1000 1; benzine fără plumb - 287 euro/1000 1; gaz petrolier - 245 euro/1000 1;

păcură-13 euro/kgr; kerosen - 245 euro/1000 l.

20

Cu toate acestea există încă diferenţe mari a accizele specifice la produsele petroliere

între statele membre astfel: la benzina fără plumb 297,63 euro/1000 1 în Grecia şi 814,89

euro/1000 1 în Marea Britanie. Dar apar diferenţe la cotele de accize şi între statele

învecinate, ca de exemplu Irlanda de Nord şi Republica Irlanda 0,4 euro la benzină şi 0,5

euro la diesel.

În România la 1 ianuarie 2002 acciza specifică la tona de benzină cu plumb era de 290

euro. (Dăianu , Vrânceanu, 2002:138)

Armonizarea regulilor pentru mişcarea produselor purtătoare de accize între statele

membre

Datorită plăţii accizelor la consumatorii finali UE a stabilit reguli precise cu privire la

circulaţia produselor purtătoare de accize astfel: un sistem de depozite autorizate pentru

stocarea şi mişcarea produselor cu plata suspendată a accizelor care sunt legate de o

evidenţă strictă a stocurilor; administratorii depozitelor sunt responsabili pentru plata

accizelor, la livrarea către consumatorii finali, cerându-li-se şi garanţii financiare în acest

sens şi documente speciale care însoţesc produsele în cauză.

Deci, obligaţia pentru plata accizelor ia naştere la producerea produselor sau realizarea

importului, plata efectivă se face în momentul eliberării produselor pentru consumul final

sau când se constată dispoziţia lor. ( Revista Finanţe publice şi contabilitate, 2004:27 )

Coordonarea impozitelor directe

În 1997, impozitele directe reprezentau 1000 euro, respectiv 13,7% din PIB-ul cumulat al

statelor membre, din care impozitul pe venituri din capital 3,0% din PIB, iar impozitele

pe veniturile persoanelor 9,4% din PIB, iar alte impozite directe 1,3% din PIB, iar ţara cu

cea mai mare pondere a impozitelor directe în PIB este Danemarca (32,2%) şi ţara cu cea

mai mică Grecia (9,0%).

În România impozitele directe reprezentau în 2001 6,9% din PIB, din care impozitul pe

profitul societăţilor comerciale 2,4%, iar impozitul pe venitul persoanelor 3,4%, deci ca

21

pondere în PIB mult mai reduse faţă de statele membre UE, cauza principală putând-o

constitui economia gri şi evaziunea fiscală.

Deocamdată statele UE nu au reglementări cu privire la armonizarea impozitelor directe,

ca în cazul celor indirecte, ci numai reglementări referitoare la coordonarea acestora, mai

ales pentru evitarea dublei impuneri.

Coordonarea impozitelor directe a devenit necesară datorită:

globalizării şi rivalităţii economice dintre UE, SUA şi Japonia;

integrarea economică în UE a progresat foarte mult prin trecerea la piaţa unică,

uniunea economică şi monetară.

Globalizarea prin acţiunea reunită a celor două forţe: forţa tehnologică cu dimensiunile

sale, revoluţia digitală şi simbioza dintre computere şi comunicaţii; forţa economică,

urmare a extinderii economiei de piaţă de la 1,2 mld oameni, la începutul deceniului

trecut, la peste 5,5 mld oameni. ( Revista Finanţe publice şi contabilitate, 2004:28 )

În acest context competitivitatea a devenit factorul determinant la nivelul unei firme sau

al unei naţiuni, mobilitatea capitalului şi forţei de muncă a crescut foarte mult.

În acest cadru Consiliul UE a stabilit un obiectiv strategic, ca până la sfârşitul anului

2010, economia UE să devină cea mai competitivă din lume (Lisabona, martie 2003).

În această competiţie, impozitele directe, cele asupra veniturilor din capital şi ale

persoanelor au de jucat un rol important deoarece firmele europene intră în competiţie

internaţională, iar povara fiscală joacă o importanţă deosebită în această competiţie,

determinând şi influenţând la rându-i şi mobilitatea capitalului şi a forţei de muncă, care

fac tot mai dificilă definirea şi identificarea bazei de impunere.

Statele membre UE au căzut de acord că principalele obiective ale coordonării

impozitelor directe trebuie să fie: reducerea evaziunii şi evitarea dublei impuneri;

prevenirea de politici fiscale care să distorsioneze competiţia şi să localizeze

forţat investiţiile sau să deterioreze baza de impozitare şi prevenirea contabilităţii

manipulative.

Coordonarea impozitării companiilor

22

În statele UE există regimuri diferite de impozitare a companiilor - impozitul pe profit,

impozitul pe câştigul de capital, tratamentul fiscal al fuziunilor şi achiziţiilor, al

transferului de dividende şi al stabilirii preţurilor la transferuri. De aceea firmele cu

activităţi transfrontaliere se pot afla în situaţia de a li se aplică reguli fiscale

discriminatorii, de a fi impozitate dublu pentru aceleaşi venituri.

Un anume progres s-a înregistrat prin Directiva fuziunii nr.90/434 E.E.C., care

reglementează tratamentul fiscal al câştigului de capital rezultat ca urmare a unei fuziuni;

Directiva nr.90/435 E.E.C., care reglementează tratamentul fiscal pentru evitarea dublei

impuneri a dividendului plătit de o subsidiară aflată într-un stat membru către firma-

mamă dintr-un alt stat şi Directiva nr.90/436 care reglementează ajustările de profituri

între firmele asociate din diferitele state membre.

În consecinţă, în prezent când un stat membru consideră că un alt stat aplică măsuri

fiscale discriminatorii, dăunătoare îndeplinirii obiectivelor pieţei unice, atunci acesta

poate acţiona prin ducerea cazului în faţa Curţii de Justiţie, apelarea la Comisia

Europeană pentru analizarea cazului, dacă acesta nu se încadrează în prevederile art.96 al

Tratatului.

În direcţia coordonării politicilor fiscale statele UE au realizat de asemenea: Codul de

conduită pentru impozitarea afacerilor (1997) şi Studiul „Spre o piaţă unică fără obstacole

fiscale" (2001).

Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor deşi nu are forţă de lege, în legătură cu el

există un acord politic asupra conţinutului acestuia. În aplicarea lui statele membre s-au

angajat: să nu introducă noi măsuri fiscale dăunătoare; să examineze pe cele existente

care produc distorsiuni pe piaţa unică; să se informeze reciproc asupra măsurilor existente

sau propuse în domeniul politicilor fiscale referitoare la impozitele directe.

În raportul Codului de conduită au fost identificate 66 măsuri existente în statele membre

care crează distorsiuni pe piaţa unică, printre care:

serviciile financiare (16 măsuri);

asigurările şi reasigurările (10 măsuri);

23

serviciile inter-grup (13 măsuri);

companii holding (7 măsuri);

exceptări şi companii offshore (14 măsuri);

impozitele şi baza de impozitare din zonele libere.

Comunicarea „Spre o piaţă unică fără obstacole fiscale" a scos în evidenţă următoarele:

impozitarea companiilor ar trebui să fie neutră, în termeni de opţiuni economice pure,

adică investiţiile să fie amplasate numai în funcţie de criteriile economice şi nu în funcţie

de facilităţile fiscale, nivelurile cotelor de impozit pe profiturile companiilor să fie relativ

aceleaşi în toate ţările. (Părăianu, 2004:19)

Coordonarea impozitării dividendelor transfrontaliere (între companii)

În vederea armonizării politicilor fiscale cu privire la impozitarea dividendelor dintre

compania-mamă şi companiile subsidiare Directiva nr.90/435 E.E.C. din 23 iulie 1990 a

dorit să răspundă la :

să excepteze de la impozitarea prin stopaj la sursă a profitului distribuit de către o

subsidiară dintr-un stat membru la o companie-mamă dintr-un alt stat;

să asigure faptul că statul membru, unde se află compania-mamă, fie să se abţină

de la impozitarea profitului distribuit de către o subsidiară dintr-un alt stat

membru, fie dacă impozitează un asemenea profit să permită companiei-mamă să

deducă din impozitul datorat impozitul plătit de subsidiară.

O relaţie în sensul celor de mai sus în contextul Directivei există numai dacă compania-

mamă deţine cel puţin 25% din acţiunile companiei subsidiare.

Coordonarea impozitării veniturilor persoanelor

Aşa după cum s-a mai arătat impozitele personale deţineau ponderea cea mai

însemnată în PIB în anul 1997 (9,4%), respectiv 69% din totalul impozitelor directe, iar

dacă avem în vedere şi toate contribuţiile sociale legate de forţa de muncă, aceasta

suportă o povară fiscală de 23,8% din PIB sau 56% din întreaga povară fiscală.

De aceea obiectivele coordonării impozitelor pe veniturile personale sunt foarte

importante, care în principal constau în: eliminarea obstacolelor fiscale în circulaţia liberă

24

a forţei de muncă şi a serviciilor pe care aceasta le asigură (discriminarea fiscală, dubla

impozitare), evitarea evaziunii transfrontaliere şi prevenirea competiţiei dăunătoare.

În acest sens Recomandarea Comisiei Europene 94/079 CE. încearcă evitarea dublei

impozitări a veniturilor muncitorilor din zonele de frontieră, în sensul că persoanele

nerezidente beneficiază de acelaşi tratament fiscal, ca şi naţionalii, dacă deţin 75% din

venitul lor într-un stat membru. De asemenea, printr-un acord politic s-a încercat

impozitarea dobânzilor transfrontaliere. (Părăianu, 2004:19)

Măsurile de coordonare a impozitelor pe veniturile personale sunt necesare pentru

că politicile fiscale privind impozitele personale sunt de competenţa fiecărui stat, care de

obicei duce la discriminarea persoanelor străine prin:

persoanele care desfăşoară activităţi într-un alt stat membru decât cel de reşedinţă,

de regulă, nu beneficiază de deducerile standard din baza de impozitare care se

aplică naţionalilor;

nu exceptează de la impozitare contribuţia persoanelor la fondurile străine de

pensii suplimentare din alte state membre;

dubla impozitare. De exemplu, în cazul dobânzilor acestea se împozitează

odată în statul în care se află banca şi odată în statul de reşedinţă cu ocazia

globalizării veniturilor.

evaziunea fiscală sporită datorită mobilităţii mari a capitalului şi formalor lui. De

exemplu, dobânzile se pot impozita în statul de reşedinţă al posesorului numai

dacă banca din statul membru unde există constituit depozitul comunică organului

fiscal din statul de reşedinţă al deponentului despre această dobândă;

migraţia forţei de muncă înalt calificate din cauza facilităţilor fiscale („fuga

creierelor") întrucât toate statele UE aplică la impozitul pe venitul global cotele

marginale mari ale impozitului, fapt ce determină acest fenomen.

Politica fiscală şi migraţia forţei de muncă înalt calificată

Importanţa persoanelor cu un înalt grad de calificare: inventatori, întreprinzători,

artişti şi alte persoane talentate este în creştere, deoarece ei determină în bună măsură

dezvoltarea sau declinul economic al unui stat şi deci standardul de viaţă al unui popor.

25

Din cadrul forţei de muncă, forţa de muncă cea mai mobilă şi cea mai căutată este

forţa de muncă înalt calificată, iar mobilitatea ei este determinată de:

persoanele din această categorie câştigă de obicei bine şi sunt afectate din această

cauză de cotele marginale de impozitare care diferă de la o ţară membră a UE la

alta. Dar diferenţieri mari există şi între statele UE pe ansamblul, pe de o parte, şi

SUA cu cote marginale mai mici, pe de altă parte.

pentru ţările candidate la aderare, migraţia persoanelor înalt calificate este

impulsionată şi de câştigurile mici, precum şi a veniturilor mici la care se

aplică o cotă marginală mare. România are o cotă marginală maximă la un venit

de jumătate din PIB pe locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare, în timp

ce în Polonia cota marginală maximă este la un venit puţin mai mare decât PIB-ul

pe locuitor.

Coordonarea impozitării dobânzilor transfrontaliere

În vederea impozitării corecte a veniturilor din dobânzi Consiliul European din

iunie 2000 şi Consiliul miniştrilor finanţelor au stabilit că toţi rezidenţii din UE trebuie să

plătească impozit pe veniturile din economii, pe baza schimbului de informaţii între

statele membre astfel: fiecare stat membru va da informaţii celorlalte state membre cu

privire la dobânzile plătite persoanelor rezidente. Pe o perioadă de 7 ani Austria, Belgia şi

Luxemburg sunt exceptate, vor reţine 15% în primii trei ani şi 20% în următorii din

dobânzile plătite, din care vor reţine 25% şi 75% le vor transmite statelor unde persoanele

în cauză îşi au reşedinţa fiscală şi fiecare stat membru de reşedinţă îşi rezervă dreptul de a

impune sau nu câştigurile realizate de rezidenţii săi, dar va beneficia de informaţiile

necesare cu privire la acele câştiguri.

Integrarea impozitului pe veniturile companiilor şi a impozitului pe veniturile

persoanelor

Principalele sisteme adoptate prin politicile fiscale în legătură cu impozitarea

dividendelor sunt:

Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Luxemburg şi Suedia aplică o cotă de

impozit mai mare pentru impozitarea profitului şi una mai mică pentru

26

impozitarea dividendului. Acelaşi sistem se aplică şi în România, cu 25% a

profitului şi 10% (persoane juridice) sau 5% a dividendului (persoane fizice);

Franţa, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Marea Britanie aplică un sistem de

impunere cu acordarea unui credit fiscal la impozitul pe venitul global al

acţionarului, într-o anumită limită din mărimea dividendului, care răspunde mai

bine criteriului de echitate (progresivitatea impozitului).

Ajutorul de stat

Ajutorul de stat este considerat ca fiind incompatibil cu obiectivele pieţei unice,

deoarece distorsionează competiţia şi este o sursă de proliferare a corupţiei.

Totuşi UE acceptă unele ajutoare de stat dar după notificarea prealabilă a acestora

la Comisia Europeană. În contextul UE se consideră ajutor de stat dacă: este un transfer

de resurse publice ale statului; constituie un avantaj economic; este selectiv; are efect

asupra competiţiei şi comerţului.

UE acceptă excepţional ajutoare de stat pentru: ajutor regional; ajutor ocazional; ajutor

sectorial. Ajutorul regional se foloseşte pentru zonele unde standardul de viaţă este

anormal de mic sau unde există un şomaj important (cu un PIB pe locuitor sub 75% decât

media pe UE). (http://www.mie.ro)

Ajutorul ocazional se acordă pentru: firmele mici şi mijlocii, cercetare-dezvoltare,

protecţia mediului, restructurarea unor firme în dificultate, crearea unor locuri de muncă,

dezvolatrea unor zone urbane.

Ajutorul sectorial se referă la o anumită industrie (cărbune şi oţel, construcţii de nave,

fibrele sintetice, motoare pentru vehicole, transportul aerian, agricultura şi piscicultura,

transportul pe uscat). Pentru acordarea ajutorului de stat acesta trebuie notificat încă din

faza de planificare, în caz contrar ajutorul se consideră ilegal şi se poate ajunge până la

restituirea acestuia. Sunt situaţii când ajutorul de stat nu trebuie notificat, şi anume atunci

când plafonul acestuia nu depăşeşte 100.000 euro pe o perioadă cumulată de trei ani, cu

excepţia industriilor sensibile: transportul, agricultura şi pescuitul.

27

Asupra notificării ajutorului de stat Comisia Europeană poate fie să nu ridice nici o

obiecţie, caz în care măsura se poate aplica, fie dacă are dubii cu privire la

compatibiliatea acestuia cu obiectivele pieţei unice, începe investigaţia oficială prin

publicarea lui în jurnalul oficial al UE şi părţile interesate îşi pot exprima punctele de

vedere, dar Comisia Europeană este cea care ia decizia finală. ( Revista Finanţe publice

şi contabilitate, 2004:28 )

1.3 PROCESUL DE ARMONIZARE LEGISLATIVĂ

În vederea derulării procesului de compatibilizare a legislaţiei româneşti cu normele

comunitare, a fost elaborat Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea

Europeană. Iniţiatorii proiectelor de acte normative includ în cuprinsul documentelor de

prezentare şi motivare a proiectelor menţiuni exprese privind denumirea reglementărilor

comunitare armonizate, dispoziţiile acestora care sunt transpuse în cuprinsul respectivelor

proiecte.

Armonizarea legislaţiei se face de către ministere, avizarea proiectelor de lege din punctul

de vedere al conformităţii cu acquis-ul făcându-se de către Ministerul Integrãrii

Europene, anterior aprobării de către Guvern a respectivelor proiecte de acte normative.

Evoluţia armonizării legislaţiei româneşti cu acquis-ul comunitar este un

proces transparent, pe site-ul Ministerului Integrarii Europene putându-se urmări ritmul

anual al adoptării actelor normative cu relevanţă comunitară. Responsabilitatea pentru

traducerea legislaţiei europene revine în întregime Institutului European din România,

aflat în coordonarea Ministerului Integrării Europene, care are şi sarcina de a asigura

revizuirea, din punct de vedere juridic, tehnic şi lingvistic, a textelor traduse. Accesul

administraţiei publice române şi a tuturor părţilor interesate la textele traduse ale

normelor europene, poate să consolideze şi să accelereze procesul de integrare europeană.

Fiecare act normativ comunitar trebuie înţeles în contextul general al politicilor

comunitare din fiecare sector, fiind necesară cunoaşterea acestora. Prezentarea politicilor

28

comunitare este în primul rând făcută în green papers şi white papers, fiind de aceea

necesară şi consultarea sistematică şi permanentă a acestora.

CAPITOLUL 2.

PRESIUNEA FISCALĂ ÎN UE

2.1 CONCEPT ŞI CARACTERISTICI

Termenul de presiune fiscală este folosit pe larg în literatura de specialitate şi în politica

fiscală pentru a desemna amploarea redistribuirii venitului naţional (a produsului intern

brut sau chiar a produsului naţional brut) prin intermediul plăţii/încasării impozitelor.

Uneori se face abstracţie de calitatea plătitorilor de impozite (gospodării individuale,

firme particular private, firme de stat, societăţi mixte). Alteori, presiunea fiscală se

delimitează doar la contribuabilii individuali, plătitori de impozite directe. Sunt situaţii,

când în aprecierea acestei presiuni se iau în consideraţie toate genurile de încasări ale

statului, toate sursele veniturilor bugetare (impozite directe şi indirecte, accize, taxe de

toate felurile).

În S.U.A., de pildă, presiunea fiscală la nivel federal se determină prin luarea în

consideraţie a următoarelor: impozitele pe veniturile individuale, impozitele pe vânzarea

mărfurilor şi accizele, impozitele pentru asigurări sociale, impozitele pe profit, impozitele

pe valoarea adăugată. Pentru calcularea presiunii fiscale, în general, inclusiv la nivelul

statelor federale, se ţine seama şi de impozitele şi taxele plătite către acestea, cum sunt:

impozitele pe proprietăţi, impozitele pe moşteniri, anumite impozite pe vânzarea

mărfurilor, impozite pe "vicii", etc. În practica şi statistica fiscală din unele ţări vest-

europene se foloseşte coeficientul fiscal sau presiunea fiscală prin luarea în calcul a

încasărilor fiscale de stat şi de colectivităţile locale provenite din: impozitele legate de

29

producţie şi de import, impozitele pe venit şi pe patrimoniu, impozitele pe capital. În

consecinţă, presiunea fiscală exprimă şi măsoară ponderea impozitelor plătite/încasate în

raport cu masa valorii adăugate brute în ţară într-un orizont de timp, de regulă un an

(Presiunea fiscală = Încasările fiscale / PIB).

În Franţa se face distincţie între acest indicator şi indicatorul mai general care include şi

cotizaţiile sociale. Acest din urmă indicator măsoară partea din venitul naţional care se

foloseşte în mod social sau cu scopuri sociale. (Samuelson, 2000:378)

Acesta se calculează prin raportarea impozitelor şi a cotizaţiilor sociale la produsul intern

brut, el exprimând procentajul prelevărilor obligatorii în sens larg (în virtutea legii),

prelevări destinate acoperirii nevoilor cu caracter social ale populaţiei. În ultimii ani în

Franţa presiunea fiscală a fost de circa 25%, iar cotizaţiile sociale au însumat aproape

20% din produsul intern brut.

Într-un sens general, presiunea fiscală este un termen specializat prin care se exprimă

intensitatea medie a sarcinii sau obligaţiei tuturor contribuabililor de a plăti impozite

către puterea publică centrală şi către autorităţile locale. Relaţia respectivă mai este

denumită şi coeficient fiscal, care se calculează ca raport procentual între

plăţile/încasările de impozite şi produsul intern brut sau un raport de alt indicator

macroeconomic de rezultate. (Dicţionar economic şi social, 1995:192)

Amploarea şi dinamica presiunii fiscale se măsoară şi se apreciază prin rata de impunere

fiscală. Mărimea acestei rate arată cota parte din venitul naţional preluată de către stat,

mărime stabilită prin legi sau reglementări fiscale. O formă specială a ratei respective este

rata marginală de impunere fiscală, care constă în raportul dintre creşterea obligaţiilor

fiscale ale contribuabililor şi creşterea venitului naţional. Aceasta poate fi mai mare,

egală sau mai mică decât rata medie fiscală anterioară.

Atât rata medie de impunere fiscală, cât şi cea marginală au o mare importanţă. Mărimile

şi dinamicile lor sunt integrate în fundamentarea strategiei de creştere economică şi de

dezvoltare socială, în politicile de asigurare a stabilităţii economice şi a promovării

30

justiţiei sociale. În raport, mediile acestor rate pe termen relativ lung într-o anumită ţară

sau în grupe de ţări, ca şi ratele medii existente la un moment dat, în ţările aflate în topul

economiei mondiale, pot exista. Se pot practica: rate slabe (scăzute), rate ridicate şi rate

optime. Rata slabă de impunere fiscală presupune o presiune scăzută asupra

contribuabililor, deci încasări relativ reduse la bugetul de stat şi la bugetele

administraţiilor locale. În concepţia unor autori de orientare neoliberală, o astfel de rată

de impunere fiscală poate să stimuleze efortul general pentru obţinerea unei stabilităţi a

venitului naţional disponibil, pentru o accelerare a creşterii economice şi, deci, pentru o

mărire a încasărilor fiscale la buget. (Dicţionar de economie, 2001:367)

Rata ridicată a impunerii, îndeosebi o rată marginală de impunere în creştere, ar putea

genera evaziune fiscală, fraudă fiscală, o diminuare a produsului intern brut, deci, în

ultimă instanţă, o scădere a încasărilor de impozite la bugetul de stat.

Rata optimă de impunere fiscală sau de presiune fiscală constă din acel prag de impunere

până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai mici.

Instrumentul analitic cu ajutorul căruia se prezintă rata optimă a impunerii fiscale este

Curba Laffer, după numele profesorului american care a explicat relaţia optimă dintre rata

de impozitare şi mărimea veniturilor colectate la bugetul de stat. Profesorul american

Arthur Laffer a insistat asupra faptului conform căruia o rată care depăşeşte nivelul optim

are un efect descurajator asupra investitorilor şi salariaţilor.

Curba lui Laffer rămâne însă o reprezentare pur teoretică a faptelor prezentate,care nu

permite identificarea în mod exact a măsurii acestui prag M de impozitare, la care

presiunea fiscală să poată fi considerată excesivă. Acest prag este variabil în funcţie de

circumstanţele teritoriale şi economice, astfel încât sistemul fiscal dintr-o anumită ţară se

va situa în stânga sau în dreapta punctului M. (Mara, 2009:149)

De asemenea acest prag diferă nu doar de la un sistem fiscal la altul, ci şi de la un impozit

la altul şi în funcţie de contribuabili şi capacitatea acestuia de suportabilitataea presiunii

fiscale.

31

Figura 1. Reprezentarea grafică a curbei Laffer

Total venituri fiscale

M

Rata inflaţiei

0% 100% Curba luil Laffer se poate divide în două zone :

Zona I : zona stângă ( zona normală sau admisibilă) în care creşterea cotei de

impozitare asigură creşterea încasărilor

Zona II : zona din dreapta punctului M considerat punct de optim, (zona

inadmisibilă) în care orice creştere a cotei de impozitare are ca efect reducerea

încasărilor fiscale şi corelaţia dintre cele două devine indirectă.

Laffer estimează că atunci când pragul maxim este depăşit, printr-o diminuare a presiunii

fiscale, se poate obţine creşterea randamentului prelevărilor obligatorii, ţn acets fel

redinamizandu-se economia. ( Mara, 2009: 149)

2.2 CAUZE ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ AI PRESIUNII FISCALE

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, dintre care

menţionăm:

nivelul de dezvoltare a economiei;

32

structura şi formele proprietăţii;

necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor

publice;

eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite;

gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata

impozitelor;

mărimea datoriei publice;

stadiul democraţiei, etc.

În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o

constituie creşterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor

"legităţi" economice, sociale şi politice.

În legătură cu opţiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanţării cheltuielilor

publice în creştere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau

menţinere a nivelului presiunii fiscale. Pe termen lung însă împrumuturile publice prin

serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice cu

repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din

acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite, şi reprezintă "impozite amânate".

În situaţiile de depăşire a ratei optime a presiunii fiscale, în anumite condiţii

socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menţionăm:

slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi economia subterană,

riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional.

(Cioponea, 2007:211, Mara,2009:149)

Economiştii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale

impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. Astfel, din punctul de vedere

al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse:

efectul de substituţie (diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării

salariului prin impozitare) şi efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în

scopul compensării pierderii de venit net datorită creşterii impozitelor).

33

Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine din faptul că orice creştere a impozitelor şi a

cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a

preţurilor şi salariilor, alimentând în acest mod inflaţia. Explicaţia constă în încercarea, pe

de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în preţul lor de vânzare plusul de impozite şi

contribuţii sociale pe care le suportă şi, pe de altă parte, încercarea salariaţilor de a

recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de

impozite. (The MIT Dictionary of Modern Economics, 1992: 238)

Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept

caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de

nivelul ridicat al fiscalităţii, fiind un aspect particular al fraudei şi evaziunii fiscale.

Astfel, practicarea muncii "la negru" permite angajatului să obţină venituri nedeclarate,

iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor şi taxelor sociale. (Cioponea, 2007:

211)

Orice creştere a preluărilor obligatorii suportată de agenţii economici se repercutează în

nivelul preţului practicat la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de

investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii

întreprinderii respective în relaţiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de

pragul considerat admisibil riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistenţe din ce în ce

mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenţilor economici

autohtoni în faţa unei concurenţe internaţionale din ce în ce mai active, mai agresive.

2.3 INDICATORI DE CUANTIFICARE AI PRESIUNII FISCALE

O limită a presiunii fiscale este greu de stabilit datorită multitudinii de factori care

intervin: epocă, condiţii economice, context economic internaţional, condiţii politice

interne şi internaţionale. Se poate considera că o presiune fiscală optimă se obţine în

34

punctul în care utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi utilitatea socială a

prelevării obligatorii marginale există o relaţie de tipul:

Usm ≥ ΔUsm

Orice creştere a presiunii fiscale şi respectiv o scădere a utilităţii folosirii cheltuielilor

publice provoacă o scădere a volumului prelevărilor obligatorii percepute de către

autorităţile publice, deoarece se distruge baza de impozitare prin apariţia fenomenului de

rezistenţă şi reducere a efortului productiv. (Cioponea, 2007:209)

Autorităţile publice percep impozite pentru că guvernele au nevoie de resurse, colectarea

lor fiind obiectivul numărul unu urmărit de ele. În acelaşi timp, guvernele trebuie să fie

atente în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, ca această situaţie să nu se

întoarcă împotriva propriilor interese, contribuabilii putând să-şi modifice

comportamentele economice în sens invers.

Unul din mijloacele pe care se bazează guvernele pentru a preleva maximum de resurse

fiscale este apelarea la ceea ce am numit „iluzie” (anestezie fiscală). Acest fenomen

constă în a preleva impozite fără ca simplii contribuabili să perceapă acest lucru.

Iluzia fiscală reprezintă atitudinea contribuabililor care nu dau atenţie decât la

modificările valorilor nominale ale impozitului fără a ţine cont de modificările reale.

Această strategie de impozitare a guvernelor rezolvă două probleme majore: minimizează

costurile politice şi limitează proporţiile evaziunii fiscale.

Iluzia fiscală constituie obiect de studiu pentru teoreticieni, astfel că pentru

Wagner, cu cât structura fiscală este mai complexă, cu cât contribuabilii au o înţelegere

mai neclară a preţului exact al impozitelor plătite de ei, cu atât costul suportat pentru a

avea informaţia exactă este mai ridicat pentru ei.

Maximizarea încasărilor fiscale ale statului cunoaşte cel puţin o limită: cea a costului

politic al opoziţiei ce poate rezulta în urma creşterii fiscalităţii. Pentru maximizarea

acestui cost, guvernele au în atenţie diferite tipuri de impozitare şi să aleagă cu prioritate

pe cele care vor fi cel mai bine admise.

35

În cazul în care se urmăreşte minimizarea costului politic, se au în vedere următoarele

prescripţii: se pune accentul pe impozite a căror creştere este mecanică, chiar silenţioasă

(neobservabilă); fiscalitatea trebuie să se sprijine pe impozite puţin sensibile la

fluctuaţiile economice şi puţin susceptibile să-c conducă pe contribuabil la revizuirea

planurilor sale de cheltuieli; cel mai bine este ca fiscalitatea să lovească grupurile de

contribuabili a căror putere de contestare este cea mai slabă. ( Seitan, 2004: 47)

Deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie care variază în funcţie de

circumstanţele economice, politice şi psihologice, există următoarele limite ale presiunii

fiscale:

limite de ordin economic care ţin de faptul că prelevările obligatorii pot avea ca

efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economii şi investiţii, precum şi slăbirea

spiritului întreprinzător;

limite de ordin psihologic şi politic impuse de reacţiile contribuabililor care pot

opune rezistenţă creşterii prelevărilor obligatorii atunci când ei le estimează a fi

excesive prin: evaziune, fraudă, reducerea activităţii productive şi chiar mişcări de

protest şi revolte;

compensaţii induse de presiunea fiscală exprimate prin faptul că aceasta constituie

un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor pe care le finanţează.

În general, presiunea fiscală este dată de rata fiscalităţii, care se care se calculează ca

raport între volumul încasărilor totale realizate de stat, în principiu, din impozite şi alte

contribuţii obligatorii (It) şi mărimea produsului intern brut (PIB), respectiv ca pondere a

aceloraşi încasări sau prelevări obligatorii în venitul total (Vt) conform relaţiilor:

rf = It / PIB × 100

sau

rf = It / Vt × 100

Presiunea fiscală poate fi cuantificată pentru fiecare impozit în parte, dar mai ales

în mod necesar, pentru cele mai importante impozite şi indicatorul agregat, conform

relaţiei:

Pfj = Ij / PIB × 100

36

unde, Pfj = presiunea fiscală a unui impozit j considerat.

În cazul impozitelor individuale, cuantificarea presiunii fiscale poate fi efectuată la

nivelul contribuabilului individual, în raport cu baza de impozitare considerată la acest

nivel. Astfel, fiecare contribuabil îşi poate determina gradul în care suportă fiscalitatea:

Pfjc = Ijc / Bfjc × 100

unde:

Pfjc = presiunea fiscală a unui impozit j al fiecărui contribuabil c;

Ijc = impozitul j datorat de contribuabilul c;

Bfjc = baza de impozitare a contribuabilului c.

Astfel se poate calcula presiunea fiscală pentru: impozitul pe salariu, contribuţiile pentru

asigurări sociale, impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, accizele, ca raport între

acestea şi totalul salariilor, profitul total impozabil, cifra de afaceri a întreprinderii.

Pentru impozitele calculate cu cote progresive pe tranşe, cum este cazul

impozitului pe salarii, presiunea fiscală se poate calcula şi de către fiecare salariat în

parte, pe baza relaţiei:

PfS = IS / Sb × 100

unde:

PfS = presiunea fiscală asupra salariatului;

IS = impozitul pe salarii;

Sb = salariul brut.

Rata presiunii fiscale exprimă în mod relativ sarcinile publice care presează asupra

economiei reflectând partea din PIB – creat într-o perioadă determinată – care este

preluată la bugetul public în scopul acoperirii cheltuielilor publice.

2.4 CONSECINŢELE PRESIUNII FISCALE

37

Impunerea şi încasarea prelevărilor obligatorii influenţează, uneori chiar determinant,

relaţiile economice şi sociale. Acestea acţionează asupra dimensiunii producţiei, fizice

şi/sau valorice, asupra transferului de proprietate, dar şi asupra persoanelor, fizice sau

juridice, care le plătesc imediat sau le suportă în final.

Presiunea fiscală poate influenţa economia, tendinţa acesteia de creştere sau menţinere la

un anumit nivel, prin prelevarea la buget a unei părţi din PIB. Deşi o parte din aceste

prelevări revin în circuitul economic prin cheltuielile publice sau prin beneficierea de

către contribuabili a unor servicii, presiunea fiscală ridicată determină rezultate

nefavorabile pe plan economic, social, dar şi psihologice în societate.

Presiunea fiscală ridicată determină o încetinire a activităţii economice şi atrage după sine

o diminuare a bazei de impozitare şi implicit a veniturilor publice. De asemenea

investiţiile şi economisirea nu mai sunt stimulate, fapt ce poate conduce la crize

economico-sociale. ( Hoanţă, 2000:164)

În plan social, creşterea presiunii fiscale generează conflicte sociale deoarece nu

stimulează o motivaţie normală pentru muncă. Majoritatea impozitelor, taxelor şi

contribuţiilor obligatorii încurajează munca fragmentară, munca la „negru” sau chiar

munca paralelă, cu creşterea infracţiunilor de tipul înşelăciunii, furtului etc.

De asemenea, presiunea fiscală are consecinţe psihologice legate de comportamentele

contribuabililor şi plătitorilor prelevărilor obligatorii din veniturile lor pe care trebuie să

le cedeze puterii politice spre a le folosi în interesul general, comunitar sau de grup.

Presiunea fiscală poate conduce la forme privind rezistenţa la impozite, cele mai

cunoscute fiind:

mişcări de protest sau revolte care forţează Parlamentul să revadă prelevările

obligatorii sub forma impozitelor, reducându-le la niveluri suportabile;

abstinenţa fiscală constituie o rezistenţă pasivă prin care se reduce sau limitează

activitatea încât nivelul venitului să atingă un prag de impozitare sau o tranşă de

impozitare mică;

38

evaziunea şi frauda fiscală reprezintă mijloace de a ocoli sau fugi din faţa presiunii

fiscale excesive.

În prezent există neclarităţi privind noţiunile de „evaziune fiscală” şi „fraudă fiscală”

deoarece noţiunile „evaziune” şi „fraudă” desemnează fenomene imprecise şi domenii

incerte. Frauda fiscală desemnează o infracţiune la legile în vigoare, în timp ce evaziunea

fiscală se materializează în utilizarea abilă a posibilităţilor oferite de legile în vigoare

pentru sustragerea de la impunere şi în consecinţă neplata obligaţiilor fiscale.

2.5 FISCALITATEA ÎN UE ÎN CONTEXTUL EXTINDERII INTEGRĂRII ECONOMICE

Un raport publicat de Comisia Europeana în iunie 2007 oferă o perspectivă foarte

aprofundată şi, deasemenea, câteva prognoze privind fiscalitatea in UE.

Uniunea Europeană, luată ca un întreg, este o zonă cu rate foarte mari ale impozitelor. În

2006, indicele general al impozitului, adică suma impozitelor şi contribuţiilor la

asigurările sociale în 27 de state membre (UE-27) se ridică la 39,9% din PIB (în medie

ponderată), această valoare este cu aproape 12 puncte procentuale mai mare decât cele

înregistrate în Statele Unite şi Japonia.

Indicele UE al impozitului raportat la PIB este ridicat, nu numai în comparaţie cu cele din

aceste două ţări, dar şi în general, în comparaţie cu indicele global, printre membrii

OECD mai mari care nu fac parte din UE, doar Noua Zeelanda are un indice care

depăşeşte 35% din PIB. (Hoanţă, 2000:164)

Indicele impozitelor asupra PIB, care este foarte ridicat în UE, nu este un fenomen nou, ci

în cea mai mare parte datează de la o puternică tendinţă economică ascendenta, în anii

1970 şi, într-o măsură mai mică, de asemenea, în anii 1980 şi începutul anilor 1990, care

a fost strâns legată de o tot mai mare cotă a sectorului public în economie.

39

La sfârşitul anilor 1990, mai întâi criteriile de convergenţă nominală din Tratatul de la

Maastricht şi, ulterior, Pactul de stabilitate şi dezvoltare au încurajat adoptarea unei serii

de măsuri de consolidare fiscală. Într-un număr de state membre, procesul de consolidare

se baza în principal pe restrângerea sau scăderea numărului cheltuielilor publice, în altele

s-a pus mai degrabă accentul pe creşterea impozitelor.

La sfârşitul deceniului, un număr de ţări au beneficiat de venituri fiscale foarte mari

pentru a reduce povara fiscală, prin reducerea impozitelor pe veniturile personale şi a

contribuţiilor sociale, dar şi a impozitelor pe venitul corporativ.

Povara fiscală globală a scăzut perceptibil începând cu anul 2000, dar a durat numai

câţiva ani. Eforturile de a reduce impozitele definitiv s-au disipat treptat; reducerile destul

de agresive ale indicilor fiscali din 2001 au devenit mai puţin semnificative în următorii

ani şi s-au oprit, în cea mai mare parte, în întregime în 2005.

Factori ciclici au contribuit la încetinirea scăderii indicilor fiscali după 2002, în special

după 2004, creşterea economică în UE a luat iarăşi avant, crescând veniturile din

impozite prociclice, în plus,

Statele Membre s-au străduit să-şi reducă deficitele, ceea ce probabil le-a făcut să amâne

scăderile impozitelor. În general, se poate concluziona că, în ultimul deceniu, tendinţa

ascendenta a fiscalităţii a fost oprită în marea parte a ţărilor, dar a fost inversată doar în

câteva dintre acestea. (Brezeanu, 2007:115)

Media generală foarte ridicată în niciun caz nu implică faptul că fiecare stat membru al

UE are o rată înaltă de impozitare, dimpotrivă, zece state membre au indici mai scăzuţi

faţă de nivelul mediei de 35%. Per ansamblu, diferenţele dintre nivelurile de impozitare

din întreaga Uniune sunt destul de marcante, indicele global de impozitare (care include

contribuţiile la asigurarile sociale) variază cu mai mult de douăzeci de puncte procentuale

din PIB, de la 49,1% în Danemarca la doar 28,6% în România, reflectând astfel

diferenţele semnificative ale rolului jucat de stat în cadrul Statelor Membre.

40

Ca regulă generală, indicii impozitului asupra PIB tind să fie semnificativ mai mari în

„vechile” State Membre UE-15 decât în cele 12 noi state: primele nouă poziţii din punct

de vedere al indicelui impozitului global,într-adevar, sunt ocupate de „vechi” State

Membre.

Cu toate acestea, există şi excepţii, de exemplu, indicii fiscali ai Greciei şi Irlandei sunt

cu şapte puncte procentuale mai scăzuţi decât media ponderată a UE-27. Zona euro 15 are

un indice fiscal general puţin mai mare decât UE 27, ceea ce nu este de mirare, dat fiind

faptul că în zona euro se găsesc în principal State Membre mai vechi. ( Stolojan,

Tătărcan, 2002:117)

În ceea ce priveşte dezvoltarea indicelui impozitului după 2006, rezultatele statistice arată

că, la nivelul UE-27, veniturile generale guvernamentale ca procent din PIB, o evaluare

diferită, dar înrudită a fiscalităţii, au rămas relativ nemodificate în 2007, în 2008 şi 2009,

cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene indică o uşoară scădere (respectiv de

0,3 şi de 0,1 puncte faţă de PIB). (Hoanţă, 2000:165)

Cele mai recente previziuni ale Comisiei Europene indică o reducere modestă a

veniturilor guvernamentale în anul 2008

41

CAPITOLUL 3.

EVAZIUNEA FISCALĂ- REACŢIA UNEI PRESIUNI FISCALE RIDICATE ÎN UE

3.1 EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI CAUZELE EI

Juriştii au fost preocupaţi încă de la începutul secolului de definirea evaziunii fiscale, în

acest scop dându-se diferite definiţii cum ar fi de exemplu: “totalitatea procedeelor licite

şi ilicite cu ajutorul cãrora cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte averea lor,

obligaţiunilor stabilite prin legile fiscale”, sau “sustragerea de la plata obligaţiunilor

fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.

Art.1 din legea 87/1994 defineşte evaziunea fiscală ca fiind “sustragerea prin orice

mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate

bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor

speciale extrabugetare de către persoanele fizice sau juridice române sau străine, denumiţi

în continuare contribuabili”. ( Tulai, 2003:125)

Domeniul de manifestare a evaziunii fiscale este atât de întins pe cât este de larg şi variat

câmpul de aplicare a impozitelor. Totuşi, ea se manifestă pregnant, în special, în

domeniul impozitelor directe, influenţând randamentul acestora.

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de

manifestare: evaziune legală (realizată la adăpostul legii) şi evaziune frauduloasă

(ilicită).

42

Cel mai adesea, frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, o

încălcare voită a legii fiscale în vigoare şi se distinge de evaziunea

fiscală licită, care reprezintă o utilizare abilă a posibilităţilor şi

alternativelor oferite de lege. Ţinând cont de gradele de ilegalitate,

singura formă a evaziunii fiscale care, în funcţie de gravitate, constituie

contravenţie sau infracţiune, fiind pedepsită ca atare, este cea situată

în zona ilegală şi anume evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda

fiscală. Zona gri este situată la graniţa dintre legal şi ilegal, delimitarea

acesteia nefiind, în practică, uşor de trasat. (Văcărel, 2003:117)

Evaziunea fiscală poate avea loc şi în urma unor erori determinate de necunoaşterea sau

interpretarea greşită a legilor. În practică, însă, este dificil a distinge eroarea involuntară

de o decizie luată conştient, în vederea diminuării impozitului, în această situaţie,

jalonarea limitelor celor două forme ale evaziunii făcându-se de la caz la caz.

Cauzele evaziunii fiscale sunt multiple: prevederi legale ce favorizează eludarea fiscului,

modul de aplicare a legilor ce permite sustragerea de la impozitare, contribuabilii care, cu

o mentalitate nesănătoasă recurg la felurite metode de a-şi ascunde materialul impozabil,

corupţia organelor fiscale, repartizarea inechitabilă a cotelor de impozite pe grupe de

venituri şi categorii sociale. Sistemul de impozitare poate duce chiar la scăderea muncii,

oamenii nu mai sunt impulsionaţi să presteze muncă suplimentară căci veniturile astfel

câştigate le vor fi luate la impozitare, ceea ce impulsionează muncă la negru şi implicit

sustragerea de la impozite.

Cel mai uşor pot să se sustragă de la impozitare industriaşii, comercianţii, liber-

profesioniştii, fermierii care îşi declară veniturile printr-o declatie semnată doar de ei.

Salariaţilor le este mult mai greu să se sustragă de la plata parţială sau integrală a

impozitelor, căci lor li se impun impozitele pe bază unor declaraţii semnate de un terţ-

întreprinzătorul. În sânul profesiunilor necomerciale, contabilii erau în capul listelor

persoanelor urmărite cu mai mult de 25% din condamnări.

43

Aceste urmăriri erau fondate pe fapte de complicitate. În rândul liber profesioniştilor,

evaziunea fiscală se concentra în rândul avocaţilor, medicilor şi notarilor care împreună

însemnau 45% din condamnările penale din acest sector.

Una din cauzele majore ale evaziunii şi fraudei fiscale ţine de aşa numita rezistentă la

impozite a contribuabililor. Acest fenomen este determinat de mărimea excesivă a

sarcinilor fiscale care îl determină pe plătitorul de impozite să utilizeze mecanismul

fraudei. Dacă la această condiţie se adaugă şi recesiunea economică, situaţie actuală în

economia mondială, condiţia evaziunii este aproape total îndeplinită. În general, formele

prin care contribuabilii se protejează în faţa sarcinii fiscale sunt:

economisirea de impozite (tax saving), atunci când contribuabilul evită

consumarea anumitor produse sau îşi reduce activitatea pentru a ocoli obţinerea de

venituri substanţiale care ar genera şi un impozit semnificativ ;

evaziunea fiscală, definită ca o metodă de evitare a sarcinilor fiscale în mod legal,

fără a utiliza mecanismele fraudei sau prin abţinere de la consum; există două

modalităţi de percepere a fenomenului, respectiv în ţările în care numai violarea

directă a legii se pedepseşte şi situaţia în care şi o violare indirectă, prin utilizarea

scăpărilor legislative poate fi pedepsită.

În această categorie este inclus şi conceptul de contabilitate creativă. Aceasta reprezintă

“procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele

contabile şi profitând de flexibilitate se aleg acele practici de măsurare şi informare ce

permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce

managerii doresc, procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră

încât să permită producerea rezultatului dorit”.

Beneficiarii acestui proces sunt, în primul rând, administratorii societăţilor respective,

care au interesul ,datorită retribuirii în funcţie de profiturile firmelor, să obţină pe cale cât

mai legală creşterea acestora, chiar prin recurgere la evaziune fiscală. Rezultatul folosirii

acestei proceduri constă în producerea de efecte asupra cheltuielilor (reglementările

contabile precizând o limită maximă sau minimă în cuantificarea lor), asupra veniturilor

44

(încetinindu-se recunoaşterea acestora), asupra activelor (prin posibilităţile de evaluare

diferită a stocurilor, schimbarea modului de prezentare a informaţiilor contabile),

modificarea fondurilor proprietarilor (prin schimbarea valorii veniturilor sau cheltuielilor

şi, deci, a rezervelor), schimbarea încadrării activelor şi datoriilor într-o categorie sau

alta, precum şi modificarea valorii datoriilor sau activelor (ca urmare a posibilităţilor de

regularizare a acestora pe anumite intervale de timp). ( Sasu, 2003:35)

În legislaţia anumitor state (Austria, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Franţa, Danemarca,

Elveţia, Italia) frauda fiscală nu este condiţionată de existenţa intenţiei de ocolire a legii

fiscale de către contribuabil, ea fiind necesară numai în cazul unei încadrări sub aspect

penal, în altele (Franţa) însă ascunderea reprezintă o condiţie obligatorie, iar în Argentina,

Germania, Israel ea fiind analizată de la caz la caz de către instanţe.

3.2 MODALITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ EVAZIUNEA FISCALĂ

3.2.1 Evaziunea cu ajutorul conturilor bancare

Potrivit preverilor legale în vigoare unui agent economic cu capital privat poate să aibă

deschise conturi la diferite bănci. Deschiderea contului la o bancă se face destul de

simplu şi de uşor prin depunerea unei cereri şi a documentelor din care să rezulte că

societate comercială este legal constituită. Închiderea contului se face prîntr-o simplă

cerere din partea agentului economic, banca urmărind la clientul său să nu aibă credite

neachitate. În acest context legal se pot săvârşi cele mai mari fraude fiscale pe bază de

documetele legal întocmite, cu ajutorul conturilor deschise la bănci.

3.2.2 Moduri de evaziune în contabilitate prin intermediul unor conturi

În 1929, pentru prima dată s-a introdus o lege specială pentru reprimarea evaziunii

fiscale. Legiuitorul pleca de la principiul că ideea responsabilităţii fiscale este de esenţa

sistemului democraţiei, spre deosebire de celelalte sisteme în care contribuabilul fiind sub

45

un sistem de constrângere este în afară de orice responsabilitate. Dintre dispoziţiile

cuprinse, cele care au legătura cu formulele contabile ale evaziunii fiscale erau cele

cuprinse în art. 8 „orice firmă care prezintă fiscului un bilanţ menit să slujească drept

element în calculul impozitului este răspunzător de exactitatea şi sinceritatea datelor din

bilanţ”. Formula nu era suficientă,faptul de a nu interzice expres anumite operaţii

contabile care servesc la disimularea veniturilor creau un fel de legalitate a unor astfel de

forme de evaziune. ( Sasu, 2003:35)

Disimularea prin înregistrare este variată, procedee din cele mai ingenioase sunt

practicate. Descoperirea lor este foarte anevoioasă solicitând timp şi o bună cunoaştere nu

doar a teoriei contabile dar şi a tehnicii respective.Ele îmbracă forma fie a unui joc de

conturi care schimbă caracterul de profit al unei sume fie a unei înregistrări care are ca

scop a prezenta o situaţie alta decât cea reală. Expertiza contabilă are ca scop de a cerceta

dacă cele prezentate în situaţia prezentată de contribuabil corespund realităţii şi dacă

realitatea este cuprinsă în întregime în această situaţie.

O altă modalitate care determină apariţia fenomenului de evaziune fiscală este şi

înregistrarea incorectă în contabilitate a unor operaţii, înregistrare făcută însă cu bună

ştiinţă. Printe formele cele mai frecvente de sustragere prin intermediul înregistrărilor

contabile se enumeră şi următoarele:

Înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive. În general orice exagerare a

pasivului are ca prim rezultat scăderea beneficiului. Deci o atenţie specială trebuie

acordată tuturor posturilor de pasiv cercetând cauza reală a existenţei lor. Se

obişnuieşte uneori a se crea conturi creditoare fictive. Pentru descoperirea acestei

ficţiuni este necesară o cercetare amănunţită a înregistrărilor în legătură cu aceste

conturi precum şi confruntarea acestor înregistrări cu contabilitatea creditorilor.

Amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări. Amortismetele nelegale

sunt cele efectuate peste cotele maxime admise, sunt uşor reprimabile, prin o

sumară comparaţie şi cercetare a înregistrărilor referitoare.

46

Rezerva ocultă prin care se înţelege orice disimulare, de beneficiu sau de

activităţi, care nu este reprezentată în nici un fel de bilanţ precum şi introducerea

de conturi creditoare fictive în bilanţ.

Înregistrări nereale, metoda înregistrării fără cauză reală este cea mai simplistă,

dar şi cea mai gravă din punct de vedere al consecinţelor, pentru că frizează falsul.

Acest tip de înregistrare este făcută cu scopul de a ascunde realitatea şi a disimula

beneficiul.

Nejustificarea cu acte a înregistrărilor

Debitarea conturilor de rezultate şi a cheltuielor de exploatare cu sume fictive

Mascări de părţi din beneficiu prin omisiunea înregistrării ( Sasu, 2005:36)

Acestea sunt doar o parte a modalităţilor prin care procesul de fraudă se poate realiza în

cadrul contabilităţi şi la nivel bancar, generând manifestările tehnice ale procesului

evazionist.

3.3 COMBATEREA EVZIUNII FISCALE LA NIVELUL UE

Majoritatea ţărilor dezvoltate au prevăzut prin cadrul legislativ naţional, dispoziţii

destinate combaterii în mod unilateral a evaziunii fiscale internaţionale. La acestea se

adaugă prevederile stipulate în tratatele privind evitarea dublei impuneri. Aceste tratate

pot să cuprindă dispoziţii, prin care se asigură schimbul oficial al informaţiilor între

statele semnatare, cu privire la diferitele categorii de venituri şi contribuabili (venituri

care îşi au sursa într-un stat semnatar dar sunt primite de rezidenţii celuilalt stat

semnatar).

La acestea se pot adăuga schimbul de informaţii asupra unor cazuri concrete, schimbul

normal al informaţiilor culese cu ocazia controalelor fiscale şi combaterea utilizării

practicilor abuzive pentru obţinerea de avantaje fiscale. Paradoxul constă în faptul că

aceste tratate sunt utilizate pentru combaterea evaziunii fiscale de către state, iar de către

contribuabili în mod abuziv pentru realizarea evaziunii fiscale. ( Brezeanu, 2005:7)

47

O serie de directive date în cadrul UE, au vizat creşterea sferei de aplicare a asistenţei

fiscale între statele membre, dar tratatele fiscale bilaterale de aplicare a acestor directive

au întârziat să apară sau au fost deficitare.

Pentru a preveni şi combate trebuie cunoscute practicile concrete utilizate pentru

diminuarea sau eludarea obligaţiilor fiscale. Aceste practici privesc: majorări de

cheltuieli, manipularea preţurilor de transfer şi utilizarea abuzivă a tratatelor fiscale.

Procedura majorării cheltuielilor constă în preluarea profiturilor obţinute de o societate

într-o ţară cu o impunere puternică, de altă entitate în care obligaţia fiscală este mai putin

apăsătoare. Tehnic, aceasta se realizează prin intermediul plăţii unor cheltuieli

reprezentând: dobânzi la împrumuturi, redevenţe pentru licenţe, chirii, prime de asigurări,

salarii sau alte recompensări pentru administratori, onorarii şi alte servicii.

Pentru ca această procedură să reuşească trebuie ca legislaţia fiscală din ţara unde este

societatea care plăteşte, să aprobe deducerea parţială sau totală a acestor cheltuieli din

beneficiile sale impozabile.

Statele, pentru a combate majorările de cheltuieli în scop evazionist, nu permit deducerea

acestora decât dacă îndeplinesc anumite criterii:

să intre în sfera de activitate a societăţii care plăteşte;

să fie stabilite pe baza unor documente legale;

să fie făcute pentru nevoi comerciale;

să fie făcute pentru a obţine sau conserva venitul impozabil;

să nu fie nici anormale şi nici exagerate

Evaziunea fiscală prin manipularea preţurilor de transfer, constă în fixarea de comun

acord a preţurilor bunurilor sau serviciilor, de către societăţi asociate dar domiciliate în

ţări diferite. Astfel o parte mai mult sau mai puţin importantă din profit este transferată

din ţara unde impunerea este puternică în cea în care impunerea este mai uşoară.

Pentru a combate manipularea preţurilor de transfer, sunt prevăzute măsuri de restabilire

a bazei impozabile, la nivelul la care acestea ar trebui să fie, dacă s-ar utiliza preţurile

concurenţei depline. Dificultatea constă însă în stabilirea acestor preţuri, întrucât:

48

produsele sunt diferenţiate ; industria modernă are un caracter oligopolistic; preţurile

diferă în funcţie de factorii diverşi.

Sfera factorilor care influenţează preţurile pe piaţă cuprinde: elasticitatea cererii,

structura reţelelor de distribuţie, controlul preţurilor, intensitatea concurenţei.

Atunci când se constată că o societate, prin utilizarea capitalului, obţine un randament al

acestuia sau un beneficiu brut care nu este comparabil cu al unor societăţi similare

concurente, se stabilesc măsuri corective. Sancţiunile constau în recalcularea beneficiului

brut, determinarea corectă a obligaţiei fiscale şi a penalizărilor legale.Se exceptează de la

sancţiuni, societăţile a căror situaţie financiară este justificabilă şi acceptată legal.

Utilizarea abuzivă a tratatelor fiscale constă în obţinerea de avantaje de pe urma

dispoziţiilor cuprinse într-un tratat privind evitarea dublei impuneri (în special reduceri de

cote şi exonări fiscale), de societăţi şi persoane fizice care nu aveau dreptul de a beneficia

de pe urma acestora. Mijlocul constă în interpunerea unui intermediar între investitorul

real (contribuabilul potenţial) şi investiţia realizată.Condiţia este ca între ţara

intermediarului şi cea în care se realizează investiţia, să existe un tratat fiscal, prin care să

se asigure aplicarea unei cote reduse sau exonarea de impozitul reţinut la sursă pentru

veniturile brute rezultate din investiţie.

Societatea intermediară primeşte veniturile aferente investiţiei (sub formă de dividende,

dobânzi,etc) şi poate apoi vărsa profiturile obţinute investitorului real (care nu are dreptul

de a beneficia de un asemenea tratament fiscal).De multe ori acesta îşi păstrează

anonimatul, astfel încât utilizând secretul bancar să evite impozitul pe venitul net

global,atunci când acesta există în ţara sa de rezidenţă.

Ţările cu sisteme fiscale dezvoltate sancţionaeză acumularea veniturilor de

societăţi străine în favoarea rezidenţilor acestora, prin crearea unor filiale în ţări care

oferă cote reduse de impunere sau exonerări. În acelaşi timp se sancţionează şi plăţile

făcute nerezidenţilor de către societăţi din ţări cu presiune fiscală ridicată, în scopul

49

transferului mascat al capitalului şi reducerii bazei impozabile în ţara de origine a

veniturilor.

Numeroase ţări prevăd ca cetăţenii rezidenţi care pleacă, să rămână sub incidenţa

legislaţiei lor fiscale un anumit interval de timp. Deasemenea foştii rezidenţi care revin

pentru un anumit interval de timp în ţara de plecare, reintră sub incidenţa reglementărilor

fiscale ale acesteia .În consecinţă, o problemă importantă şi actuală pentru administraţiile

fiscale din ţările dezvoltate o constituie utilizarea abuzivă a tratatelor fiscale.

( Babalan, 2000:7)

3.4 ORGANELE COMPETENTE ÎN COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Pentru mulţi analişti, evaziunea fiscală este una din bolile societăţilor moderne, alături de

economia subterană, corupţie şi altele, iar pentru alţii este o atitudine, o manifestare a

democraţiei. În studiul fiscalităţii un aspect ce trebuie luat în considerare este înclinaţia

contribuabilului spre evaziunea fiscală. Cu cât această înclinaţie este mai mare, cu atât va

fi înregistrată o pierdere mai mare din partea statului. În perioada actuală evaziunea

fiscală reprezintă un fenomen de proporţii, cu implicaţii reale şi alarmante în viaţa

economico - socială. Măsurile de combatere a evaziunii fiscale trebuie să acţioneze în

următoarele domenii: legislativ, administrativ şi educaţional.

În domeniul legislativ se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale corespunzătoare,

clare, concise, stabile şi concrete. De asemenea este necesară eliminarea reducerilor şi

deducerilor care dau naştere unor interpretări multiple. ( Dracea, Ciurezu,2004:31)

Din punct de vedere administrativ, măsurile presupun crearea unui sistem informaţional

complex şi operativ, asigurarea structurilor şi instrumentelor administrative adecvate

50

combaterii eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea de specialişti cu o moralitate

şi un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.

Sub aspect educaţional, se urmăreşte asigurarea condiţiilor necesare educaţiei

contribuabililor în sensul respectării legislaţiei fiscale şi chiar motivarea contribuabililor

prin stimulente în aceste sens.

Aria destul de largă în care se manifestă evaziunea fiscală la nivelul UE cât şi la noi în

ţară pune în faţa organelor de control financiar şi fiscal a Ministerului Finanţelor Publice

sarcini şi probleme deosebite.

Organele competente în combaterea evaziunii fiscale trebuie să aibă în vedere luarea

urmatoarelor măsuri:

adaptarea legislaţiei la cerinţele unui sistem fiscal modern;

controlarea cu prioritate a marilor contribuabili, prin creşterea calităţii controlului;

formarea profesională temeinică a inspectorilor fiscali într-un cadru organizatoric

propriu;

dezvoltarea serviciilor de informare şi asistenţă fiscală pentru educarea

contribuabililor din punct de vedere fiscal;

direcţionarea controalelor spre contribuabilii din a căror evidenţe rezultă că

volumul vânzărilor este mai mic decât volumul cumpărărilor, situaţie care nu

poate fi acceptată pe termen lung;

unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu

ansamblul cadrului legislativ din economie;

eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziune fiscală

şi o mai bună corelare a facilităţilor fiscale;

în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească, pe lângă prevederile punitive, şi cele

care pot determina un comportament economic normal, care să conducă la

limitarea ariei evaziunii fiscale;

reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor Publice,

astfel încât să se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor

de control financiar şi fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul

51

fiscal şi combaterea evaziunii fiscale şi asigurarea coordonării unitare în profil

teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de control;

trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe plan secundar a

controlului permanent şi excesiv;

implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru

identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist.

Fenomenul evazionist fiind unul complex, cu implicaţii negative pe diverse planuri, el

trebuie urmărit în permanenţă de către organele abilitate atât la nivel naţional cât şi

internaţional, pentru a putea fi combătut în mod cât mai eficient.

( Brezeanu, 2007:142)

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ- EFECTELE PRESIUNII FISCALE ASUPRA ECONOMIEI STATELOR MEMBRE UE

Presiunea fiscală relevă gradul de redistribuire a PIB/loc prin intermediul impozitelor.

Creşterea presiunii fiscale reflectă gradul expansiunea sectorului public şi creşterea

gradului de redistribuire a PIB prin intermediul fiscalităţii. Între 1950 şi 1970 mărimea

presiunii fiscale s-a dublat în spatiul european. În 1977 presiunea fiscală a trecut de

pragul de 50% şi a ajuns la 54% în 1989, calculată ca medie pentru ţările UE.

4.1. RELANSAREA CREŞTERII ECONOMICE LA NIVELUL UE

Recenta criză economică, cea mai lungă şi cea mai gravă din istoria UE, s-a încheiat în

cel de-al treilea trimestru al anului 2009, când PIB-ul real a început să crească din nou.

52

Însă, după cum era de aşteptat, în ultimele trei luni ale anului, ritmul de creştere

economică a scăzut. În 2010, economia europeană va înregistra o creştere de numai 0,7%,

după cum anunţau şi previziunile din toamna anului 2009.

UE a beneficiat de pe urma relansării economiei mondiale, care s-a dovedit mult mai

puternică decât se preconiza în a doua jumătate a anului 2009. La nivel global, situaţia

este încurajatoare, în condiţiile în care economia mondială ar urma să înregistreze o

creştere de 4,25% în 2010. În ciuda acestui climat pozitiv, creşterea economică a UE este

ameninţată în 2010 de o serie de factori, printre care: scăderea pieţei imobiliare în mai

multe state membre, diminuarea producţiei industriale şi a comerţului cu amănuntul.

Perspectivele rămân nesigure pentru pieţele financiare, deşi acestea au înregistrat

rezultate foarte bune de la începutul anului 2009. În acelaşi timp, rata şomajului continuă

să crească, iar efectele acestei creşteri se vor regăsi în reducerea cheltuielilor de consum.

În 2009, inflaţia s-a situat la un nivel moderat - 1% în UE şi 0,3% în zona euro -

reflectând, astfel, încetinirea creşterii economice. Se aşteaptă ca în 2010 rata inflaţiei la

nivelul UE să ajungă la 1,4%, cifră puţin mai ridicată decât cea enunţată de previziunile

anterioare. Pentru zona euro, previziunile rămân neschimbate, rata inflaţiei urmând să se

situeze la 1,1%. Evoluţiile recente de pe pieţele financiare arată însă că reinstaurarea unui

climat nesigur este încă posibilă. O relansare la nivel mondial, mai puternică decât cea

preconizată, ar putea da un nou impuls economiei UE.

4.2 ANALIZA PRESIUNII FISCALE PE TIPURI DE PRELEVĂRI LA NIVELUL UE

În ultimele trei decenii sarcina fiscală globală s-a mărit substanţial şi totodată s-au produs

schimbări majore în structura impozitelor din statele membre ale Uniunii Europene.

Un element important care influenţează nivelul randamentului fiscal este presiunea

fiscală globală, aceasta se calculează ca raport între totalitatea încasărilor fiscale, inclusiv

53

contribuţia la asigurările sociale dintr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, şi

valoarea produsului intern brut realizată în aceeaşi perioadă, de o economie

Figura 2. Tendinţa evoluţiei presiunii fiscale globale, în UE, 2000-2008 ( încasări ca

pondere în PIB)

Sursa: Eurostat

În mod sugestiv, în graficul 2 este prezentată dinamica presiunii fiscale globale din

Uniunea Europeană, în perioada 2000-2008. Se observă din grafic faptul că presiunea

globală, calculată cu luarea în considerare a tuturor prelevărilor fiscale încasate de

autorităţile publice, a urmat un trend descendent până în anul 2004, după care a început o

uşoară creştere până în anii 2006 şi 2007, urmând ca în anul 2008 să înregistreze din nou

o valoare mai scăzută, de 40,5% din PIB.

Necesitatea şi reuşita acţiunii de ‘’uniformizare fiscală’’ constă în modul de redistribuire

a veniturilor prin intermediul mecanismului bugetar, aranjat ce depinde în mare măsură

de structura sistemului fiscal, adică de varianta aleasă de autoritaţi pentru distrbuţia

sarcinii fiscale pe diversele categorii de contribuabili.(Mara, 2009 :155)

Analiza presiunii fiscale pe componentele principale în UE, ne aduce un plus de

informaţii privind ponderea principalelor tipuri de impozit în PIB. Pentru început am

analizat evoluţia presiunii fiscale pe impozite directe, indirecte şi contribuţii sociale.

54

41.8

40.9

40.340.2

40.0

40.4

40.9 40.9

40.5

39.0

39.5

40.0

40.5

41.0

41.5

42.0

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

% P

IB

Figura 3. Evoluţia încasărilor din impozite directe ca pondere în PIB, în UE 27, UE

25 şi UE 15, 1995-2008.

11.00

11.50

12.00

12.50

13.00

13.50

14.00

14.50

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

% P

IB

UE 27 UE 25 UE 15

Sursa: Eurostat.

În general vechile state membre au aproximativ ponderi egale ale veniturilor încasate din

impozite directe, pe când noile state membre au o pondere mai redusă a veniturilor din

impozite directe. Dacă statele nordice ( Suedia, Danemarca, Finlanda) se bazează pe

impozite directe spre deosebire de cele sudice ( Portugalia, Grecia) care se orientează mai

mult pe impozitele indirecte. În Danemarca, sistemul fiscal are caracteristica că,

cheltuielile publice în general sunt susţinute pe baza veniturilor fiscale şi mai puţin pe

baza contribuţiilor sociale, fapt care justifică ponderea cea mai ridicată din Europa a

impozitelor directe, pe când la contribuţii sociale se înregistrează ponderea cea mai

scăzută.

În schimb Germania este situată la polul opus, cu cea mai ridicată pondere a contribuţiilor

sociale şi cea mai scăzută pondere a impozitelor directe din UE 15, model regăsit şi în

Franţa.

Analizând noile state membre se remarcă din graficul 3 că dacă în 1995, ecartul dintre

ponderea impozitelor directe este de doar 5%, în 2008 s-a ajuns la aproximativ 8,5%,

ceea ce reflectă accentuarea competiţiei fiscale între acestea. Acest ecart a început să

crească începând cu 1998, an în care a fost doar 2%.

55

Figura 4. Evoluţia contribuţiilor sociale ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25şi UE 15,

1995-2008

11.50

12.00

12.50

13.00

13.50

14.00

14.50

15.00

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

% P

IB

UE 27 UE 25 UE 15

Sursa: Eurostat

Cea mai ridicată pondere a contribuţiilor sociale o întâlnim în cadrul ţărilor nordice. Din

anul 1997 se înregistrează o scădere a ponderii contribuţiilor sociale în PIB, urmând ca în

anii următori să se menţină valori apropiate atât la nivelul vechilor state, cât şi la cele nou

intrate.

În cazul impozitelor indirecte situaţia s-a schimbat radical în ultima decadă, dar se

observă efectele armonizării fiscale, în această arie. Din analiza pentru noile state

membre se remarcă un ecart de aproximativ 7 puncte procentuale.

Figura 5. Evoluţia impozitelor indirecte ca pondere în PIB, în UE 27, UE 25 şi UE

15, 1995-2008

56

12.80

13.00

13.20

13.40

13.60

13.80

14.00

14.20

14.40

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

% P

IB

UE 27 UE 25 UE 15

Sursa: Eurostat

Impozitele indirecte ca pondere în PIB, în perioada 1995-2008 pentru vechile state

membre au avut o corelaţie crescătoare de la 13% au ajuns la aproximativ 14,3%. Pentru

noile state membre situaţia din anii 2008 este similara cu cea din 1995 dar în interiorul

intervalului se remarcă cea semnificativă creştere în anul 1999, când ponderea

impozitelor indirecte în PIB a crescut până la 14, 20%. În anul 2006 ecartul dintre noile

state membre şi vechile state membre este de doar 0,6 faţă de 1995, când era peste 1,5%,

fapt ce reflectă paşii făcuţi în direcţia armonizării impozitelor indirecte în cadrul UE.

În continuare voi prezenta analiza defalcată a veniturilor fiscale pentru anul 2008, într-un

studiu comparativ între UE 27 şi EA 16, în care ponderea fiecărei tranzacţii din veniturile

fiscale totale a rămas aproape neschimbată faţă de anii precedenţi.

Figura 6. Impozite fiscale defalcate pe tipuri, în UE 27, 2008

Impozite directe

32,36%

Impozite Contribuţii sociale

57

Actuale 31,6%Indirecte 33% Contribuţii Sociale imputate

Alte 2,3%

Impozite 0,8%

Sursa: Eurostat

Aşa cum arată graficul veniturile fiscale la nivelul UE 27 au fost distribuite relativ egal

între contribuţiile sociale 31,6%, impozitele directe 32,36% şi impozitele indirecte33%.

Figura 7. Impozite fiscale defalcate pe tipuri, în EA 16, 2008

Impozite directe

29,9%

Contribuţii sociale

Actuale 34,8%

Impozite indirecte

32,4%

Contribuţii sociale imputate

Alte impozite 2,6%

0,3%

Sursa: Eurostat

Zona euro 16 nu are o distribuţie atât de uniformă, comparativ cu EU 27, în ceea ce

priveşte veniturile fiscale, astfel EA 16 deţine un procentaj de 29,9% din impozitele

directe, 32,4% din impozitele indirecte şi 34,8% din contribuţiile sociale. Acest lucru este

datorat de importanţa contribuţiilor sociale care deţin o pondere ridicată în Germania şi

Franţa, la polul opus situându-se ponderea impozitelor directe din EA 12.

58

Pentru a putea obseva evoluţia veniturilor totale vom analiza valoarea pe care acestea o

înregistreză în UE 27 şi UE 15, la nivelul vechilor state, ăn perioda 1995-2008.

Figura 8. Evoluţia venituri totale( inclusiv contribuţii sociale) ca pondere în PIB, în

UE 27 şi UE 15, 1995-2008

38.50

39.00

39.50

40.00

40.50

41.00

41.50

42.00

42.50

43.00

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

% P

IB

UE 27 UE 15

Sursa: Eurostat

Evoluţia veniturilor totale, inclusiv contribuţii sociale ca pondere în PIB înregistreză

valori mai ridicate la nivelul vechilor state membre, însă trendul de creştere şi descreştere

este aproximativ acelaşi atât pentru vechile cât şi pentru noile state UE, cu precizarea ca

ponderea statelor nou intrate este mai scăzută.

Manifestarea competiţiei fiscale cât şi identificarea gradului de armonizare la nivelul UE

poate fi analizat şi prin prisma presiunii fiscale efective. Această presiune efectivă este

cuantificată cu ajutorul ratei implicite de impozitare diferenţiată pentru consum, profit şi

venit.

Prin sistemul de impozitare statele UE urmăresc evitarea concurenţei neloiale dintre ele.

Diferenţele existente în sistemele de impozitare constituie însă o sursă de ineficienţă în

funcţionarea pieţei unice, dar şi o premisă a îngrădirii competiţiei fiscale. Comisia

Europeană este de părere că nu este nevoie de o armonizare trasnfrontalieră a taxelor

statelor membre. Statele membre sunt libere să îşi aleagă sistemele de impunere pe care le

59

consideră cele mai potrivite şi conforme cu preferinţele lor, cu condiţia să respecte

regulile comunitare.

Tabelul 3. Venituri fiscale pe categorii, ca % în PIB, 2008

Impozite indirecte Impozite directe Contribuţii socialeRata ŢăriImpozitului, %PIB

Rata ŢăriImpozitului, %PIB

Rata impozitului, Ţări

% PIB

Minim 11 CZ 5,2 RO 1,1 DKMedia 13,7 EU27 13,3 EU27 13 EU27Maxim 19,3 BG 29,5 DK 16,4 FRDiferenţa 8,3 24,3 15,3Abaterea

standard

2,12 4,6 3,5

Interpretare Armonizare parţială Competiţie fiscală Media între armonizare şi

competiţie fiscalăSursa: Eurostat

După cum putem observa din tabelul de mai sus, pentru impozitele indirecte s-a realizat

o armonizare fiscală parţială, ţările Uniunii Europene ajungând la un consens în acest

sens, însă la polul opus predomină competiţia fiscală pentru impozitele directe.

Contribuţiile sociale se află la limita dintre armonizare şi competiţie fiscală, şi în această

privinţă nu se poate realiza o armonizare, întrucât ea ar trebui să fie mai întâi baza

impozitabilă, iar acest fapt este posibil doar în momentul în care se realizează o

armonizare a salariilor pentru statele membre UE.

În următoarele analize am surprins corelaţia dintre cheltuielile publice şi presiunea fiscală

pe mai multe categorii de ţări, pe baza modificărilor care au avut loc în volumul celor doi

indicatori calculaţi ca pondere în PIB, în perioada 1995- 2005.

Tabelul 4.Evoluţia cheltuielilor publice şi a presiunii fiscale

ţări Modificarea cheltuielilor publice 2005-1995, % din pib

modificarea presiunii fiscale 2005-1995, % din pib

Belgia 0,3 1,6Bulgaria 0,3 -2,1Cehia -10,5 0,2

60

Danemarca -6,6 1,5Germania -1,5 -1,1Estonia -9,2 -6Irlanda -6,6 -2,3Grecia -3,9 1,8Spania -6,2 2,9Franţa -0,9 1,1Italia -4,3 0,5Cipru 6,6 5,6Letonia -3,3 -4,1Lituania -2,1 0,4Luxemburg 3,1 1,5Ungaria 3,5 -1,1Malta 5 6,3Norvegia -6,2 -2Austria -6,1 0,8Polonia -4,3 -4,3Portugalia 4,7 3România -14,7 -7,1Slovenia -1,2 1,6Slovacia -8,9 -7,8Finlanda -11,3 -2Suedia -10,9 2,2Marea Britanie -0,6 1,6Olanda 0,8Japonia 13,10 2,0Statele Unite -0,60 -1,79Modificarea medie

-2,75 -0,22

(Sursa: Calcule pe baza datelor furnizate de AMECO)

Putem observa cîchiar dacă modificarea medie a cheltuielilor publice ca pondere în PIB

s-s redus în perioada 1995- 2005 cu 2,75%, se înregistrează o reducere a presiunii fiscale

ca şi pondere în PIB aproape nesemnificativă de doar 0,22.

Este important de vazut aceeaşi corelaţie doar pentru ţările UE şi remarcăm o corelţie

mult mai puternică, explicată prin omogenitatea mai mare a sistemelor fiscale, decât

corelaţia pe plan mondial. Avem un coeficient de corelaţie de 35% şi modificarea

presiunii fiscale va fi cu 0,36% la o modificare a cheltuielilor publice cu 1 aşa cum

rezultă din figura următoare.

Figura 9. Corelaţia cheltuieli publice- presiune fiscală, UE 27, 1995- 2005

61

y = 0.3798x +1.0774

R2 = 0.3624

-20

-15

-10

-5

0

5

10

0 5 10 15 20 25 30 35

Modificarea chletuielilor publice

Mo

dif

icar

ea p

resi

un

ii f

isca

le

Sursa: calcule pe baza datelor de la AMECO

Pentru noile state membe se observă o corelaţie mai puternică, de peste 50%, ceea ce se

datoreză faptului că majoritatea statelor fac parte din sistemul social Estic, foste ţări

comuniste şi care au urmat paşi similari în reforma fiscală în ultimul deceniu.

Noile state ale UE eu o structură diferită faţă de statele UE -15. Diferenţa sarcinii fiscale

între UE-15 şi noile state UE este de aproximativ 14%, cu excepţia Maltei toate celelalte

state nou- intrate se situaează sub media UE-15. Cele mai scăzute niveluri ale presiunii

fiscale se înregistreză în Slovenia, Polonia şi Ungaria. Unul dintre motivul acestei

diferenţe este nivelul scăzut al ratei de impozitare aplicate în 10 state, în ceea ce priveşte

impozitul pe profit şi impozitul pe venitul personal.

Impozitele sunt necesare şi de altefl şi inevitabile. Nu există o cale mai bună de a finanţa

operaţiunile guvernului şi sectorului public. Cu cât statul colecteză mai multe impozite cu

atât se implică mai mult în economie. Această implicare a statului în economie trebuie să

aibă în considerare din ce în ce mai multe condiţii de eficienţă întrucât contribuabilii nu

mai sunt dispuşi să finanţeze cheltuielile publice ineficiente. ( Mara, 2009:164)

62

4.3 IMPACTUL CRIZEI ECONOMICE ASUPRA CONVERGENŢEI STATELOR MEMBRE UE

Criza economică reprezintă momentul în care convergenţa statelor membre UE din

Europa de Est către standardele din Vest a încetat să fie un proces accelerat, devenind un

efort dificil, cu rezultate numai pe termen lung, potrivit unei analize Reuters.

În pofida salturilor înregistrate în ultimii 20 de ani în ceea ce priveşte nivelul de trai şi

economiile statelor din fostul bloc estic, "avântul" reformelor radicale, necesare pentru a

prinde din urmă ţările vest-europene, s-a stins. Reformele introduse de Polonia în

sistemul pensiilor şi reorganizarea regimului fiscal din Slovacia către un model favorabil

dezvoltării mediului de afaceri, însa, pe de alta parte, critică sistemele "generoase" de

ajutoare sociale din România şi Ungaria, care au condus la scăderea ratei de angajare.

Totodată, speranţele legate de adoptarea monedei euro şi efectul stimulant al acestui

proces asupra reformelor s-au risipit, odată ce criza economică a obligat guvernele să-şi

asume rolul de "pompieri" în contextul supraîncălzirii economiilor, şi a întârziat,

probabil, cu câţiva ani, intrarea ţărilor din regiune în zona euro.

"Priorităţile au trecut de la prosperitate pe termen mediu la evitarea colapsului economic

pe termen scurt", a comentat analistul Capital Economics Neil Shearing, citat de Reuters.

Deşi, Slovenia şi Cehia au depăşit cel mai sărac stat din zona euro, Portugalia în ceea ce

priveşte venitul pe locuitor, procesul de convergenţă a statelor membre din est către

standardele din Vest este departe de a fi în fazele finale.

Criza a "asfixiat" explozia economică din regiunea baltică şi statele balcanice, iar

creşterea şomajului, prăbuşirea investiţiilor şi îngheţarea pieţelor de credit se vor

manifesta în regiune timp de mai multi ani. (www.dailzbusiness.ro)

Potrivit analistului Barclays Koon Chow, economiile emergente din UE şi-au păstrat însă

factorii atractivi pentru investitorii din Vest, printre care forţa de muncă "ieftină şi

educată", proximitatea faţă de marile pieţe de desfacere şi potenţialul de creştere a

productivităţii.

Astfel, după încheierea crizei mondiale, Europa Centrală şi de Est va continua să

63

înregistreze performanţe macroeconomice mai bune decât zona euro, însă avansul

economiilor emergente din acest punct de vedere va deveni mai "strâmt".

Frânarea procesului de convergenţă va reprezenta un factor de atracţie pentru unii

investitori străini, însă va "frustra" populaţia locală, care în urma evoluţiei rapide din

ultimii ani, se aştepta să ajungă la nivelul de trai din Vest în următorul deceniu.

(Isărescu, 2004:97)

CAPITOLUL 5.

CONCLUZII

Presiunea fiscală care este impusă de puterile publice trebuie să concilieze două tendinţe

diametral opuse: pe de o parte cea a statului - care doreşte ca aceasta să fie tot mai mare

în vederea acoperirii cheltuielilor publice aflate în continuă creştere şi, pe de altă parte

cea a cetăţeanului - care doreşte o presiune fiscală cât mai mică cu putinţă, în vederea

realizării scopului său în cadrul politicii fiscale.

64

Cauzele unei presiuni fiscale sufocante pentru contribuabilul mediu, persoană fizică sau

persoană juridică, trebuie căutate în următoarele realităţi:

nevoia de resurse fiscale constante din partea guvernelor pe fondul menţinerii

birocraţiei la un nivel sfidător de mare şi a unei economii aflată într-o criză

profundă (de structură, de competitivitate, de management etc.);

existenţa unor importante venituri obţinute fie din economia subterană fie din

economia la suprafaţă ale cărei produse şi venituri nu scapă autorităţilor, dar care,

din diverse raţiuni, nu sunt incluse de către autorităţile fiscale, în masa veniturilor

impozabile;

existenţa unui sistem fiscal, a unei legislaţii fiscale şi a unui aparat fiscal încă

nepuse la punct, neadaptate situaţiei reale a economiei europene actuale şi de

perspectivă;

contrabanda şi evaziunea fiscală din UE, iar măsurile întreprinse în direcţia

limitării acestei dezvoltări nu au avut finalitatea scontată.

Aceste fenomene economico-sociale au erodat şi erodează potenţialul real al bugetului de

stat care, din această cauză este "reabilitat" printr-o fiscalitate ridicată.

Trăsătura cea mai evidentă a evoluţiei fiscalităţii la nivelul UE a fost creşterea sarcinii

fiscale asupra factorului muncă. Astfel, în zona euro, impozitele pe muncă au crescut cu 7

puncte procentuale din PIB, comparativ cu creşterea de doar 2 puncte procentuale a

impozitelor pe capital şi 1 punct procentual al impozitelor pe consum. Scăderea

însemnată a importanţei relative a impozitelor indirecte poate fi explicată, cel puţin

parţial, prin liberalizarea progresivă a comerţului internaţional, care a eliminat aproape

complet încasările din tarifele vamale.

Creşterea pe termen lung a presiunii fiscale globale este strâns legată de creşterea

ponderii sectorului public în economie. În ultimele trei decenii ale secolului trecut

aproape 75% din schimbările în sarcina fiscală din UE, SUA şi Japonia au fost

determinate de modificări ale cheltuielilor publice.

65

Există, într-adevăr, numeroase studii empirice care, analizând comparativ evoluţia ratei

fiscalităţii, ratei cheltuielilor publice şi ratei transferurilor cu caracter social,

demonstrează faptul că ascensiunea cheltuielilor publice a precedat mereu creşterea

fiscalităţii.

În acelaşi timp, analizele empirice sugerează că tendinţa de creştere pe termen lung a

veniturilor din impozite şi a cheltuielilor publice curente, mai ales a cheltuielilor cu

asistenţa socială, au o cauză comună şi anume, evoluţia factorului demografic.

Cu alte cuvinte, impozitele au fost mărite pentru a finanţa nivelul crescând al

cheltuielilor.

În special impozitele pe salarii şi contribuţiile sociale au înregistrat o creştere constantă în

ţările industrializate pentru a finanţa cheltuielile cu asistenţa socială, mai ales pensiile,

ocrotirea sănătăţii şi alte ajutoare sociale.

Mai mult de 40% din modificările ratelor efective ale impozitului pe salarii sunt asociate

cu modificări ale cheltuielilor curente şi peste 70% din diferenţele între state cu privire la

ratele efective ale impozitului pe salariu corespund diferenţelor ce există în ceea ce

priveşte raportul dintre cheltuielile de transfer şi PIB.

Această concluzie este importantă pentru coordonatele reformelor fiscale viitoare. Pentru

sustenabile, reducerile impozitelor trebuie să fie corelate cu reduceri echivalente ale

cheltuielilor publice. În special reducerea sarcinilor fiscale asupra salariilor nu poate fi

sustenabilă pe termen lung dacă nu intervine şi o reformă adecvată a sistemului de

asistenţă socială.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu Mihai, Antonescu Ligia

Armonizarea cu aquis-ul comunitar a legislaţiei nationale privind accizele. În revista Finanţe publice şi contabilitate, Bucureşti, 2004

2. Balaban Cosmin Evaziunea fiscală, Bucureşti, 2000

3. Booker Cristopher, North Richard

Uniunea europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, Editura Antel XX Pres, Filipineşti de Târg, Prahova, 2004

66

4. Bremond J., Geledan A. Dictionar economic şi social, Editura Expert, 1995

5. Brezeanu Petre Finanţe europene, Editura C.H.Beck, 2007

6. Brezeanu Petre Fiscalitate europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2005

7. Busek Erhard, Mikulitsch Werner

Uniunea europeană şi drumul spre Răsărit, Editura S.C. Euronovis S.R.L., Institutul European, Iaşi, 2005

8. Cioponea Mariana Cristina

Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţia România de mâine, Bucureşti, 2007

9. Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu

România şi Uniunea Europeană. Inflaţii, balanţa de plăţi, creşterea economică, Editura Polirom, Bucureşti, 2002

10. Dracea Marcel, Ciurezu Tudor

Presiunea fiscală în ţările membre UE, cauzele şi efectele reducerii acesteia. În Revista Finanţe publice şi contabilitate, Bucureşti, 2004

11. Eijffinger, Sylvester European monetary and fiscal policy, Editura Oxford, Anglia, 2000

12. Gidiuţa Marian Politica fiscală şi influenţa ei asupra echilibrului macroeconomic, Bucureşti, 2003

13. Manolescu Gheorghe Politici economice- concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997

14. Manolescu Gheorghe Strategii ale politicii economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997

15. Mara Eugenia Ramona Finanţe publice. Între teorie şi practică, Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2009

16. Mutaşcu M.I. Finanţe publice, Editura Augusta Artpress, Timişoara, 2005

17. Nodhands Samuelson P. A.

Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000

18. Olteanu Ion Evaziunea fiscală: metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale, Bucureşti, 2003

19. Paraianu Mihai Aspecte privind strategia fiscală a statelor comunitare, în contextul extinderii integrării economice. În Revista Finanţe publice şi contabilitate, Bucureşti, 2004

20. Sasu Horaţiu Evaziunea fiscală ilegală, Revista Control economic financiar, Bucureşti, 2005

21. Seitan Silviu- Marius Măsuri antiinflaţioniste de politici fiscale la nivelul Uniunii Europene. În Revista Finanţe publice şi contabilitate, Bucureşti, 2004

22. Stolojan Theodor, Tătărcan Raluca

Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura Infomarket, Braşov, 2002

23. Stolojan Theodor Intregare economică europeană, Suport de curs

67

24. Tulai I. Constantin Finanţe Publice şi Fiscalitate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2003

25. Văcărel Iulian Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

23. Dicţionar de economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001

24. Resurse internet www.insse.ro – Institutul Naţional de Statisticăhttp://europa.eu – Eurostat www.mefromania.ro – Ministerul Economiei şi Finanţelorhttp://www.setimes.comwww.dailybusiness.rowww.mie.ro – Ministerul Integrării Europene

68