Sintezele inițiale ale proiectelor de analize socio‐economice elaborate până în prezent la nivelul Comitetelor 

Consultative 

   

Reuniunea Comitetului Interinstituţional pentru Acordul de Parteneriat (CIAP) 

 2 noiembrie 2012 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2

 

Introducere 

Prezentul  document  prezintă  o  sinteză  a  primele  proiecte  ale  analizelor  socio‐economice  pentru tematicile acoperite de următoarele Comitete Consultative: 

I. CCT Ocupare, Incluziune Socială și Servicii Sociale  Pag. 2

II. CCT Educație  Pag. 7

III. CCT Turism, Cultură, Patrimoniul Cultural ‐ cultură  Pag. 25

IV. CCT Administrație Publică și Bună Guvernanță  Pag. 37

V. CC Dezvoltare Regională  Pag. 58

Sinteza activităților CCT Dezvoltare Rurală și CCT Coeziune Teritorială sunt prezentate  în format power point. 

Având în vedere caracterul parțial al contribuțiilor, elementele de corelare nu au fost realizate decât pe alocuri, urmând ca elementele care complementare/de suprapunere acoperite de diversele grupuri de lucru  să  fie  gestionate  pe  măsură  ce  vor  fi  puse  la  dispoziție  și  contribuțiile  celorlalte  Comitete Consultative. 

 

 

I. OCUPARE, INCLUZIUNE SOCIALĂ ȘI SERVICII SOCIALE 

Ocupare  

În perioada 1990‐2011, modelul demografic românesc  ilustrează  începutul procesului de  îmbătrânire a populaţiei  (creșterea  vârstei  mediane  a  populației,  creşterea  ratei  de  dependenţă  a  vârstnicilor, scăderea accentuată a numărului populației tinere), chiar dacă speranţa de viaţă la naștere a înregistrat o tendință continuă de creștere.  

Scăderea continuă a populaţiei totale a României. În perioada 2000‐2011 populaţia totală a României a scăzut cu cca. un milion de persoane ceea ce reprezintă o pierdere de 4,6 puncte procentuale. Ritmul anual de  scădere al populaţiei  s‐a diminuat  în a doua  jumătate a perioadei analizate dar  tendinţa de scădere s‐a menţinut.  

Creşterea  speranței medii de  viață  la naștere. Pentru perioada  2005‐2011  s‐a  înregistrat o  tendinţă generală de creştere a speranței medii de viață  la naștere atât pentru bărbaţi, cât  şi pentru  femei,  în concordanţă  cu  tendinţa  generală  UE27.  Analiza  indicatorilor  pune  în  evidenţă  faptul  că,  în  a  două jumătate  a perioadei  analizate  s‐a  înregistrat o  tendinţă de  reducere  a decalajelor dintre România  şi media UE27, mai accentuată pentru femei. 

Migraţia masivă a forţei de muncă active petrecută într‐un interval de timp foarte scurt a dezechilibrat piaţa  muncii  internă,  fenomenul  fiind  greu  de  gestionat,  astfel  încât  să  poată  fi  elaborate  politici adecvate de echilibrare a concordanţei dintre cerere şi ofertă. 

Ponderea populaţiei în vârstă de muncă în total populaţie (indiferent de modul de calcul al acesteia: 15‐64 ani (varianta 1) sau 20‐ 60 ani (varianta 2)) a înregistrat o tendinţă evidentă de creştere, însoţită de o scădere a populaţiei tinere. 

3

În  perioada  2002‐2011,  rata  de  activitate  a  persoanelor  în  vârstă  de  muncă  (15‐64  ani)  a  rămas aproximativ constantă în jurul valorii de 63,4% , cu o tendință de scădere la începutul perioadei și apoi o revenire în perioada 2009‐2011. 

Dintre  toate  regiunile  de  dezvoltare,  doar  regiunea  București–Ilfov  înregistrează  o  tendință  de convergență  vizibilă  față  de media  UE27.  În  celelalte  regiuni,  diferențele  față  de media  UE27  s‐au accentuat, fenomen mult mai pronunțat în regiuni ca: Centru, Sud‐Muntenia, Vest și Sud‐Est. 

Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 20‐64 de ani a scăzut cu 0,5 puncte procentuale de la 63,3% în 2002  la 62,8%  în 2011.  În perioada 2008‐2011 această tendință s‐a accentuat pierderea  înregistrată fiind de 1,6%. În anul 2011, Regiunea Nord‐Est şi Regiunea Bucureşti‐Ilfov  înregistrează nivel ale ratei ocupării apropiate de  68,5 și respectiv de 68,2%.  Aceste regiuni se poziționează la o diferență minimă față de media UE27 de 0,1% puncte procentuale, respectiv  0,4%.  

Scăderea masivă a numărului de persoane ocupate în agricultură cu 2.663,4 mii persoane (de la 4.988,4 mii persoane în anul 2000 la 2.325 mii persoane în anul 2010), reprezintă o mutaţie majoră a structurii ocupaţionale a ocupării. 

Afaceri sociale și incluziune socială 

Sărăcia absolută a scăzut simţitor din anul 2000. Populaţia săracă a ajuns de  la 2,1 milioane  în 2007  la circa 982 mii  în 2008  (de  la 9,8%  la 4,6% din populaţia  ţării). Numărul copiilor  (0‐14 ani) ce  trăiesc  în sărăcie absolută a scăzut de asemenea, de la aproximativ 407 mii (12,3% din totalul copiilor) în 2007 la 208 mii (6,4%) în 2008. 

Conform PNR 2011‐2013,  în perioada 2005‐2010, ”sistemul de prestaţii sociale, ce  include 14 tipuri de beneficii sociale, s‐a extins fără a avea la bază o strategie coerentă, o coordonare şi corelare cu serviciile sociale şi cu măsurile active, dar mai ales, fără o abordare bazată pe rezultate”. Efortul statului român în ceea  ce  priveşte  protecţia  socială  este  dintre  cele mai  scăzute  la  nivelul  Uniunii  Europene.  În  2009 cheltuielile sociale  în România au reprezentat 17% din PIB, pe când media  la nivelul UE a fost de 30%. Dacă  sunt  excluse  pensiile,  în  România  cheltuielile  cu  protecţia  socială  se  situează  la mai  puţin  de jumătate din media UE. 

Romii. Etnicitatea este foarte puternic corelată cu sărăcia  în țări precum România, Bulgaria și Ungaria, unde atât incidența, cât și profunzimea sărăciei sunt semnificativ mai ridicate la populația Roma decât la alte grupuri etnice. Toate studiile referitoare la sărăcia din România indică romii ca fiind una dintre cele mai vulnerabile categorii de populaţie. Riscul de sărăcie absolută cu care se confruntă aceştia este de şapte ori mai mare, 31,1% dintre romi faţă de 4,4% din populaţia  ţării (date 2009, MMFPS). Principalii factori determinanţi ai sărăciei romilor sunt gospodăriile mari cu mulţi copii  şi un singur venit  (cu alte cuvinte, un volum mic de muncă), nivelul scăzut de educaţie al adulţilor şi prevalenţa muncii la negru. 

Comparativ cu situația la nivel european, romii din România înregistrează o participare redusă pe piața muncii, dar au un comportament proactiv de inserție, apelând la oportunitățile informale de integrare. Ocuparea romilor este caracterizată printr‐o participare foarte scăzută pe piața formală a muncii, dar o participare ridicată la piața informală a muncii, fără mecanisme de securitate socială. Datele oficiale din Recensământul populației şi gospodăriilor 2002 arătau că:  

- mai puțin de un sfert (22,9%) din populația roma făcea parte din populația activă;  - dintre aceştia, 28,5% erau şomeri în căutarea unui loc de muncă; - aproximativ 41% dintre persoanele ocupate lucrau în agricultură şi 31% erau muncitori necalificați; - peste  70%  din  populația  roma  nu  avea  nicio  calificare  sau  desfăşura  activități  care  nu  necesită 

formare profesională;  - 41,7% din totalul populației roma erau muncitori zilieri; 

4

- mai mult de 50% din populația roma au fost şomeri mai mult de 27 de luni. - sursele  principale  de  venit  sunt  cele  ocazionale,  în mare  parte  din  economia  informală  sau  din 

ajutoarele sociale de la stat. 

În concluzie, ocuparea romilor este caracterizată printr‐o participare  foarte scăzută pe piața  formală a muncii, dar o participare ridicată la piața informală a muncii, fără mecanisme de securitate socială. 

Persoanele cu dizabilități. Principalul factor care  influenţează ocuparea persoanelor cu dizabilităţi este educaţia. Din  acest  punct  de  vedere,  sistemul  educaţional  din  România  creează  dezavantaje majore pentru persoanele cu dizabilităţi. Astfel, incidenţa neşcolarizării şi a abandonului timpuriu este de şapte ori, respectiv de două ori mai mare, pentru persoanele cu dizabilităţi faţă de populaţia generală. Grupul cel mai dezavantajat din punct de vedere al accesului la educaţie este format din persoane cu dizabilităţi fizice, somatice sau vizuale, grave, din mediul rural. În plus calitatea educaţiei în învăţământul segregat sau în învăţământul la domiciliu este percepută ca fiind mai slabă. 

Strategia  naţională  de  prevenire  şi  combatere  a  violenţei  în  familie  are  ca  premise  asumate  politic importanţa  asigurării  stabilităţii  cadrului  legislativ  şi  instituţional  în  domeniu  şi  alocarea  resurselor adecvate pentru o  funcţionare eficientă a  instituţiilor care  luptă  împotriva acestui  flagel, ce afectează viaţa de familie, în România 

Riscul de sărăcie și excluziune socială în România este o problemă ce necesită intervenție. Un număr mare de grupuri vulnerabile au nevoi urgente de protecție.  

Populația din mediul rural trăiește în condiții de deprivare materială severe, care indică o nevoie acută de dezvoltare a infrastructurii sociale în comunitățile rurale. 

Marea majoritate  a  persoanelor  cu  handicap  nu  au  asigurate,  în mod  curent,  nici  un  fel  de  servicii. Serviciile  existente  sunt  slab  diversificate,  insuficiente,  acoperite  în  mod  aleatoriu  de  organizaţiile neguvernamentale astfel că  intervenţia din punct de vedere social are un caracter  lacunar. Personalul din  cadrul  sistemului  de  protecţie  a  persoanelor  cu  handicap  este  insuficient  din  punct  de  vedere numeric şi, în general, fără calificare profesională. 

Copiii  cu  dizabilități  au  dificultăți  serioase  de  acces  la  educație.  Principalele  probleme  care  limitează accesul  la  educaţie  al  copiilor  cu  dizabilităţi  includ:  (1)  scindarea  responsabilităţii  instituţionale: percepţia  generală  conform  căreia  copiii  cu dizabilităţi  au nevoie de  asistenţă  socială  şi nu  de  şanse egale în sistemul public de educaţie; (2) lipsa legislaţiei, politicilor adecvate, obiectivelor şi planurilor pe termen  lung; resursele  limitate sau  inadecvate sunt percepute ca  fiind o barieră semnificativă  în calea educaţiei  copiilor  cu  dizabilităţi;  (3)  lipsa  unei  abordări  flexibile  în  educaţie.  Lipsa  materialelor educaţionale  adecvate  (cum  ar  fi materiale  în  format  Braille)  poate  duce  la  excluderea  copiilor  cu dizabilităţi. Metodele  de  evaluare  se  axează  adesea  pe  acumularea  cunoştinţelor,  nu  pe  progresul individual,  fiind astfel restrictive pentru copiii cu nevoi educaţionale speciale;  (4)  lipsa specializării  şi a sprijinului pentru profesori;  (5) accesul  fizic  la  şcoli este dificil pentru copiii cu dizabilităţi  (transportul, probleme  cu  scări,  uşi  înguste,  scaune  inadecvate  sau  lipsa  toaletelor  accesibile);  (6)  etichetarea, atitudini negative;  (7) elevii cu dizabilităţi adesea devin  ţintele actelor violente,  inclusiv abuz  fizic  sau verbal şi izolare socială. 

Cu  privire  la  violența  în  familie,  problemele‐cheie  includ:  (1)  lipsa  unui  cadru  legislativ  coerent  şi funcţional, absenţa practicilor unitare de lucru, insuficienta dezvoltarea a serviciilor, lipsa specialiştilor şi slaba  lor  pregătire,  precum  şi  lipsa  unei  culturi  non‐violente;  (2)  lipsa  de  reacţie  a  reprezentanţilor poliţiei, dificultăţi  în obţinerea ordinelor de protecţie  şi  în general atitudinea  tolerantă a  judecătorilor faţă de actele de violenţă  familială;  (3)  lipsa de  informare a medicilor de  familie privind serviciile care pot  fi  accesate  de  victimele  violenţei  intrafamiliale;  (4)  lipsa  campaniilor  de  informare;  (5)  lipsa  de 

5

coordonare şi direcţionare a reţelei  inter‐instituţională de servicii pentru a obţine rezultate şi pentru a asista  victimele  în mod  corespunzător;  (6)  lipsa  capacităţii  de  intervenţie  sistematică  la  nivel  local protecţia  şi  siguranţa  victimelor;  (7)  lipsa  unor  adăposturi  adecvate;  (8)  lipsa  unei  linii  telefonice  de urgenţă pentru victimele violenţei familiale. 

Economie socială 

Economia socială este privită ca fiind o soluţie pentru stimularea participării pe piaţa muncii în special a grupurilor vulnerabile. În Planul Naţional de Dezvoltare 2007‐2013 se precizează că în vederea realizării obiectivului  specific  „Promovarea  incluziunii  sociale”  este  necesară  „dezvoltarea  şi  consolidarea mecanismelor  specifice  economiei  sociale”  care  reprezintă  o  „modalitate  de  creştere  a  ocupării grupurilor vulnerabile şi de asigurare de oportunităţi egale de integrare şi menţinere pe piaţa muncii”. 

Există mai mulţi termeni care definesc categoriile cu risc de excludere socială şi economică foarte mare. În  funcţie  de  documentul  legislativ  şi  aspectul  economic  sau  social  pe  care  acesta  îl  reglementează persoanele  sau  grupurile  identificate  ca  fiind  în  dificultate  sau  situaţie  risc,  generatoare  de marginalizare  sau  excluziune  socială  sunt:  copiii,  vârstnicii  dependenţi  sau  săraci,  tinerii,  femeile, locuitorii din mediul rural, romii, familiile monoparentale, familiile cu mai mult de doi copii, persoanele cu dizabilităţi, şomerii, persoane fără venituri sau cu venituri mici, persoanele  dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanţe toxice, persoanele care au părăsit penitenciarele, infractorii şi foştii  delincvenţi, persoanele afectate de violenţa  în  familie, victimele  traficului de  fiinţe umane,  imigranţii, persoanele fără adăpost, persoane  infectate sau bolnave de HIV/SIDA, bolnavi cronici, persoanele care suferă de boli incurabile, etc.   

Sunt considerate persoane dezavantajate sau marginalizate din punct de vedere al  inserţiei pe piaţa forţei de muncă următoarele grupuri: femeile (din mediul rural, de peste 45 de ani, victime ale violenţei domestice,  victime  ale  traficului  de  persoane,  cu  HIV/SIDA,  dependente  de  droguri,  care  părăsesc sistemul de detenţie), populaţia de etnie  romă, persoanele cu dizabilităţi,  tinerii postinstituţionalizaţi, persoanele de peste 45 de ani, părinţii unici  susţinători ai  familiilor monoparentale,  şomerii de  lungă durată, persoanele eliberate din detenţie, persoanele  condamnate  la măsuri neprivative de  libertate, etc.  

Economia socială este un important angajator cu o pondere de 3,3% din totalul salariaţilor din România în anul 2009, în total 159,847 locuri de muncă.  

La nivel naţional,  analizele au  arătat  că principalele probleme  cu  care  se  confruntă economia  socială sunt: 

Cunoaşterea  insuficientă a conceptului de economie socială şi a modalităţilor de asociere  în cadrul acesteia la nivelul populaţiei; 

Inexistenţa acțiunilor de promovare a parteneriatelor între persoane pentru a forma întreprinderi ale economiei sociale, în special cooperative; 

Inexistenţa unui  cadru  legal  complet  ‐  aprobarea  legii  economiei  sociale  şi publicarea nomelor de aplicare; 

Proceduri administrative greoaie şi probleme de comunicare cu autorităţile pentru soluţionarea unor aspecte legate de organizarea şi funcţionarea întreprinderilor sociale;  

Experienţa redusă a ONG – urilor în ceea ce priveşte dezvoltarea afacerii şi mecanismele de business, lipsa colaborării cu mediul privat;  

6

Limitarea accesului la finanţare  atât pentru  faza de start‐up cât şi pentru dezvoltare; 

Lipsa sustenabilităţii proiectelor de economie socială; 

În România actorii economiei sociale nu au acces  la credit,  la  instrumente de creditare specializate aşa cum sunt în alte ţări fonduri de investiţii în întreprinderi sociale, bănci etice sau alte instrumente de finanţare de tip non‐profit;  

Lipsa unor servicii suport de consultanţă şi formare adecvate. Cu excepţia câtorva organizaţii (NEST, IES) nu există servicii de formare şi consultanţă specializate care să acompanieze aceste întreprinderi de  la  lansarea  unui  proiect  antreprenorial. Acoperirea  geografică  a  acestora  este  limitată. Deşi  în cadrul POSDRU s‐au înfiinţat numeroase centre de resurse pentru economia socială, aceasta fiind una din activităţile eligibile, nu există o evidenţă a acestora şi nu este clar în ce măsură, ce tip de nevoi de asistenţă şi ce zone geografice acoperă.   

Dificultăţi de accesare a pieţelor de desfacere – marketing, promovare. Întreprinderile sociale active în domeniul producţiei de bunuri şi servicii de consum au dificultăţi  în a accesa pieţe  în general din cauza dimensiunilor mici  (micro‐întreprinderi,  întreprinderi mici), a  concurenţei exercitate de piaţa neagră  în  domeniul  lor  de  activitate  (meșteşuguri,  produse  alimentare  tradiţionale),  a  lipsei  de expertiză  şi a resurselor de marketing şi promovare. 

În  domeniul  serviciilor  de  interes  general  –  al  serviciilor  sociale  cu  precădere  –  actorii  economiei sociale sunt confruntaţi cu inexistenţa unei pieţe reale de servicii în care autorităţile publice locale să cumpere servicii de la furnizorii privaţi, actori ai economiei sociale.  

Lipsa unor reţele sau capacităţile instituţionale şi acoperirea geografică limitată a reţelelor existente ca structuri suport de sprijin şi reprezentare pentru toţi actorii economiei sociale. 

 Îmbătrânirea activă 

Populația  ocupată  totală  a  României  va  înregistra  o  creștere  ușoară  de  la  aproximativ  9,1 milioane persoane,  în  dependență  de  realizarea  pe  întregul  intervalul  până  în  2020  de  ritmuri  de  creștere economică ușor pozitive (cel puțin ca medii anuale), la aprox. 9,5 milioane in 2015 (estimare CNP).  

Rata  șomajului  armonizată  (OIM/ILO)  va  cunoaște  un  ușor  declin  de  la  aprox.  7%‐  nivelul  curent,  la aproximativ 6,5% in anul 2015. Câștigul salarial mediu brut pe economia națională va fi atât în termeni nominali cat si in termeni real in progresie fata de nivelul actual. In termeni reali, creșterea cumulată va fi  la orizontul anului 2015, față de anul 2010, de aproximativ 9%. Creșterea nominală va fi  însă de 28‐30%. 

Numărul  de  salariați  (masa  principala  de  contributori  in  sistemele  de  asigurare/protecție  socială obligatorii, atât publice cat si private) va fi in ușoară creștere de la 6,15 milioane la 6,4 mil. in anul 2015 (estimare CNP). 

Populația României se află într‐un proces suficient de pronunțat de îmbătrânire. Chiar dacă vârsta medie a populației era  in anul 2011  (01.ian.) de 39,8 ani, ceea ce plasează România  intre  tarile cu populație „adultă” totuși, numărul persoanelor cu vârste de 60 de ani si peste a crescut  in ultimii 4 ani de  la 4,2 milioane in anul 2008 la 4,4 milioane in anul 2011 (creștere de 4,76%). 

Pe parcursul ultimilor zece ani, observăm, o tendinţă de creştere a ponderii persoanelor de 50 – 54 ani şi a celor de 55 – 59 ani în totalul populaţiei ocupate. În schimb,  nu acelaşi lucru se poate spune în cazul lucrătorilor cu vârste  între 45 – 49 de ani, a căror pondere  în total a scăzut continuu din 2002 până  în prezent, ajungând la 9,7% în 2011 

7

In  România  erau  înregistrați  al  finele  anului  2011  aproximativ  4,7 milioane  de  pensionari,  numărul acestora fiind in ușoară scădere fata de mijlocul deceniului trecut când s‐a înregistrat o valoare maxim la acest indicator de cca. 6 milioane de pensionari. 

Ponderea grupelor vârstnice de populație se află într‐o continuă creștere, ceea ce face ca problematica îmbătrâniri active să fie de actualitate pentru economia şi societatea românească. Ratele de ocupare ale persoanelor vârstnice din România se afla ușor sub media europeană, în special atunci când este vorba de acele grupe de vârste situate în intervalul 55‐64 de ani. 

O  problemă  aparte  o  constituie  pensionarii  de  invaliditate,  ce  reprezintă  aproape  20%  din  totalul pensionarilor şi care, în mare parte, sunt cuprinși în grupele de vârste 55‐64 de ani. O bună parte dintre aceștia  ar  putea  face  obiectul  unor  programe  dedicate  îmbătrânirii  active,  în  special  cei  încadrați  în gradul  III  de  invaliditate  şi  care  reprezintă  aproximativ  45%  din  totalul  beneficiarilor  de  pensie  de invaliditate din Romania. 

 

II. EDUCAȚIE  

Acces şi participare la educaţie.  

Participarea  la  educaţia  timpurie  şi  la  învăţământul  preşcolar.  În  2010/2011,  rata  de  cuprindere  în învățământul preșcolar a copiilor cu vârsta  între 3‐6 ani a  fost de aprox. 78,8%,  iar aprox. 92% dintre copii  care  încep  școala  au  frecventat  grădinița. Rata brută de  cuprindere  a  cunoscut  în  intervalul de referință  o  tendință  ascendentă,  de  la  77,6%  în  anul  școlar  2007‐2008,  la  78,8%  în  anul  2010‐2011. Timpul petrecut  în grădiniță este mai mare  în mediul urban,  în contextul tendinței de debut precoce și de  depășire  a  vârstei  de  înscriere  în  învățământul  primar.  Personalul  din  învățământul  preșcolar înregistrează cea mai mare rată de necalificare, în comparație cu celelalte niveluri de învățământ (4,6% în  anul  școlar  2010/2011), mai  accentuată  în mediul  rural,  fapt  care  indică  necesitatea  continuării programelor de calificare de tipul celor organizate prin Proiectul pentru Învăţământ Rural. (Sursa: Raport privind starea învățământului, 2011) 

Părăsirea timpurie a sistemului educaţional  şi rute alternative de educaţie  şi formare; absenteism  şi abandon şcolar. În perioada 2000‐2011, rata de părăsire timpurie a sistemului de educaţie a înregistrat o  evoluție oscilantă,  cu perioade de  creșteri  sau  scăderi  semnificative. Astfel, după o  scădere  relativ constantă de 7 puncte procentuale  în perioada 2000‐2008, s‐a  înregistrat o creștere progresivă de  la 15,9 %  în  anul 2008  (cea mai  scăzută  valoare  înregistrată),  la 18,4%  în  anul 2010. Creșterea  valorii indicatorului  în perioada 2008‐2010 coincide cu debutul crizei economice  în România, fenomen care a avut  efecte  și  în  plan  educațional.  Criza  economică  a  pus multe  familii  în  dificultatea  de  a  susţine participarea copiilor pe  trepte superioare de educaţie  şi  formare. De asemenea, reducerea efectivelor resurselor umane din  învăţământ, dar  și nivelul mai scăzut de  investiții  în  infrastructură au afectat cel mai probabil și participarea la educație. 

Anul  2011  marchează  însă  o  îmbunătățire  a  situației  acestui  indicator,  România  reușind  să  atingă prognoza estimată pentru acest an. Această  îmbunătățire a  indicatorului din ultimul an ar putea  fi un efect al dezvoltării programelor de  tip a doua  șansa  în sistemul național de educație, concomitent cu implementare  programelor  POS  DRU  care  au  avut  ca  obiect  prioritar  reducerea  acestui  indicator.  Reducerea indicatorului în anul 2011 situează România mai aproape de media europeană din acest an, reușind astfel să înregistreze un progres, surclasând țări ca Italia, Portugalia sau Spania. Pentru a atinge ținta propusă de România pentru anul 2020 – 11,3%, este necesară continuarea și dezvoltarea politicilor și măsurilor existente care vizează reducerea ratei de părăsire timpurie a sistemului de educație. 

8

Participarea  la  învăţământul terţiar; acces  şi participare pentru studenţii netradiţionali. Din numărul total al studenţilor  înscrişi  la  învăţământul cu frecvență, cei  în vârstă de 20 şi 21 de ani deţin cele mai mari ponderi  (20,2%  şi respectiv 20,0%), spre deosebire de studenţii   din grupa de vârstă de 35 ani  şi peste, care înregistrează cele mai mari ponderi în învăţământul seral, învăţământul cu frecvenţă redusă şi  învăţământul deschis la distanţă (23,8%, 17,8%, respectiv 15,4%). 

Cursurile  de  master (tip Bologna) sunt  frecventate, în principal, de  persoane  din grupa de vârstă 22‐24 ani, reprezentând 60,5% din totalul acestora, comparativ cu  învăţământul universitar de doctorat şi postuniversitar  unde  ponderea mare  o  au  persoanele  în  vârstă  de  30  ani  şi  peste  (58,3%,  respectiv 60,6%). 

Rata de absolvire a învăţământului superior, calculată în raport cu numărul absolvenţilor care au obținut o diplomă de licenţă atinge o valoare de 50,1% din promoţia curentă, în anul 2010/2011. Cu alte cuvinte, doar  jumătate  dintre  studenţii  care  reuşesc  să  ajungă  în  ultimul  an  de  facultate  obţin  o  diplomă  de licenţă în timpul teoretic de absolvire, adică până la vârsta de 23 de ani.  

Acces  şi participare  la educaţie  ‐ categorii dezavantajate de copii,  tineri  şi adulţi; disparităţi de gen (copii  cu  nevoi  speciale  de  educaţie,  populaţia  romă,  populaţia  din mediul  rural,  tineri  absolvenţi, minorităţi) 

Participarea  la  învățământul  preuniversitar.  Comparaţia  valorilor  ratei  abandonului  şcolar  pe  clase relevă faptul că ratele cele mai ridicate ale abandonului se  înregistrează  la clasele de  început de cicluri de şcolaritate: clasa I, respectiv clasa a V‐a – peste 2%, la celelalte clase valorile ratei fiind de +/‐1,5%. În mod  cert,  acest  aspect  evidenţiază  drept  cauză  dificultăţile  de  adaptare  şi  de  învăţare  cu  care  se confruntă  elevii  la  debutul  şcolarităţii,  respectiv  la  debutul  în  ciclul  gimnazial  (ISE,  2011).  Rata abandonului  şcolar  pe  clase  şi medii  de  rezidenţă  înregistrează  valori  oscilante,    însă  se  observă,  de asemenea,  că  aceasta  se  accentuează  spre  finalul  ciclului  gimnazial  în  cazul mediului  rural.  La  nivel general, această diferenţă era în perioada de referință analizată (2005‐2009) în ușoară scădere – cel mai probabil, ca efect de durată al programelor educaţionale implementate în şcolile rurale, la nivel naţional sau prin intervenţii punctuale, locale. 

Analiza  ratelor  abandonului  şcolar  pe  sexe  reflectă,  de  asemenea,  o  evoluţie  oscilantă,  cu  aceeaşi tendinţă de  reducere  în ultimii doi  ani  şcolari.  La nivelul  fiecărui  an  şcolar  analizat, diferenţa este  în favoarea  fetelor:  ponderea  fetelor  care  abandonează  şcoala  este mai  redusă,  comparativ  cu  cea  a băieţilor atât pe ansamblu, cât şi pe fiecare nivel de  învăţământ  în parte (diferenţa este de 0,3 puncte procentuale atât pentru învăţământul primar, cât şi pentru cel gimnazial). 

În ceea ce priveşte valorile abandonului şcolar pe sexe şi medii de rezidenţă, se constată că, în general, cele mai  ridicate  rate  ale  abandonului  şcolar  din  învăţământul  primar  sunt  specifice  băieţilor  din mediul urban (cu rate cuprinse între 1,5%‐2,3%), urmate de cele caracteristice fetelor din acelaşi mediu de rezidenţă (1,1%‐1,8%). Totuşi, dezavantajul populaţiei şcolare masculine, respectiv feminine din ariile urbane  faţă de segmentele corespunzătoare de populaţie din mediul rural nu se manifestă  în toţi anii intervalului de referinţă.  

În învăţământul gimnazial, valorile ratelor abandonului şcolar sunt constant mai ridicate în mediul rural. Atât  în  cazul  băieţilor,  cât  şi  al  fetelor,  ratele  abandonului  şcolar  sunt  semnificativ  mai  ridicate, comparativ cu mediul urban. Analiza datelor evidenţiază creşteri semnificative ale abandonului şcolar în gimnaziu, mai ales la fetele din mediul rural. 

Abandonul  școlar  estimat  pe  baza  analizei  pe  cohortă.  Utilizarea  metodei  analizei  pe  cohortă abandonului școlar oferă informații suplimentare cu privire la dimensiunea acestui fenomen. Un studiu ISE și UNICEF (2011) a arătat faptul că în școlile investigate un copil din patru părăseşte cohorta iniţială 

9

înainte de finalizarea ciclului primar şi numai jumătate dintre elevii  înmatriculaţi  în clasa a V‐a termină studiile  gimnaziale.  La  nivelul  învăţământului  primar,  pierderile  şcolare  se manifestă,  în  special,  prin repetenţie, în timp ce la gimnaziu cauza principală este abandonul. Astfel, dacă în cazul învăţământului primar  unul  din  trei  elevi  care  părăsesc  cohorta  se  pierd  din  cauza  abandonului,  în  învăţământul gimnazial trei din patru elevi se află în această situaţie.   

Pierderile şcolare variază nu numai în funcţie de ciclu, dar şi de clasa în care se află elevul/eleva. Astfel, cele mai importante se înregistrează în clasa a II‐a şi a III‐a (în ciclul primar), respectiv clasa a V‐a şi a VII‐a.   De  asemenea,  datele  indică  faptul  că  la  finalul  unui  ciclu  şcolar  (clasa  a  IV‐a,  respectiv  a  VIII‐a), pierderile  şcolare  sunt  semnificativ mai mici. De exemplu, peste 20% dintre elevii de clasa a VII‐a din cohorta  investigată nu  se mai  regăsesc  în anul următor,  în  timp ce pierderile  la clasa a VIII‐a  sunt de două ori mai reduse (11%).  

Copii  în afara  sistemului de educație. Raportul Național UNICEF Out of School Children  (2012)  indică faptul  că  în  perioada  2005‐2009,  un  număr mare  de  copii  în  vârstă  de  7‐10  ani  se  aflau  în  afara sistemului de educaţie (nu frecventau învăţământul primar sau gimnazial şi nici preşcolar). Pe parcursul celor 5 ani acest număr a crescut de aproape 2,5 ori, ajungând de la aproximativ 18 mii (2%) la peste 44 mii (5%). 

O parte dintre copiii situaţi  în afara sistemului de educaţie au abandonat  şcoala pe parcursul claselor primare, iar ceilalţi nu au frecventat niciodată şcoala. În primii 2 ani ai intervalului de referinţă, cei mai mulţi  copii  din  afara  sistemului  abandonaseră  studiile:  1,5%  ‐  1,7%,  faţă  de  0,54%  ‐  1,27%  copii neşcolarizaţi.  Începând din anul  şcolar 2007/2008, proporţiile  respective  se  inversează, astfel  încât  în 2009/2010  ponderea copiilor neşcolarizaţi ajunge la aprox. 3,7%, în timp ce rata abandonului se reduce la 1,5%. 

Cu excepţia anului şcolar 2005/2006, cea mai mare parte a copiilor din afara sistemului de educaţie nu au frecventat niciodată şcoala, proporţia acestora crescând de peste două ori în intervalul analizat ‐ de la 1,74% la 3,75%, în timp ce ponderea celor în situaţie de abandon se reduce în mod corespunzător – de la 2,1‐2,3%  la  1,7%.  Această  evoluţie  se  constată  nu  numai  pe  total  populaţie,  ci  şi  în  cazul  fetelor, respectiv al băieţilor.  

Categorii dezavantajate. Proporţia copiilor care au abandonat școala înregistrează diferenţe importante în  funcţie de  situația economică a  familiei. După cum arată  rezultatele Anchetei bugetelor de  familie, realizată de Institutul Naţional de Statistică, aceasta se reduce continuu de la categoria copiilor cuprinşi în prima categorie (cei mai săraci) către cei din quintila cei mai bogați. Tendinţa respectivă se constată atât  în  cazul  copiilor de  vârstă  corespunzătoare  învăţământului primar,  cât  şi  gimnazial. Pe parcursul perioadei de referinţă a raportului, diferenţele între procentul minim şi maxim în cazul nivelului primar variază între 2 – 8 puncte procentuale, iar pentru nivelul gimnazial între 4 – 6 puncte procentuale. 

Un decalaj major în ceea ce priveşte participarea la educaţie există între populaţia majoritară de vârstă şcolară  şi  copiii  aparţinând minorităţii  roma.  Rezultatele  unei  anchete  realizate  de  Romani  Criss  şi UNICEF, apărute în 20111 (bazate pe date colectate în decembrie 2009 – ianuarie 2010), arată că din 597 de copii  în vârstă de 7‐11 ani, 44,2% nu urmează nici o  formă de  şcolarizare. Un alt studiu2, editat  în 2008, evidenţiază aceeaşi  situaţie defavorizată a  copiilor  romi din perspectiva participării  la educaţie. Printre motivele care influenţează participarea la educaţie a copiilor romi, studiul Romani Criss şi UNICEF 

1Participare,  absenteism  şcolar  şi  experienţa  discriminării  în  cazul  romilor  din  România,  Romani  Criss, UNICEF,  Bucureşti, 2011. 2Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea în societatea românească de azi, 2008, editat de Gabor Fleck şi Cosima Rughiniş

10

evidenţiază: motive economice, părinţi care nu sprijină parcursul școlar al copiilor sau absenţi de  lângă aceștia, copii bolnavi /”incapabili”, căsătoria, anturajul copiilor. 

Copiii cu dizabilităţi  reprezintă o altă categorie cu  risc  ridicat de neşcolarizare. Riscul  se manifestă  în special în cazul celor cu handicap grav. Astfel, datele colectate în martie 2011 de către ANPC evidenţiază faptul  că  aproape  2500  de  copii  cu  handicap  grav  în  vârstă  de  7‐10  ani  sunt  neşcolarizaţi. Numărul copiilor din aceeaşi grupă de vârstă cu grade mai scăzute de handicap neşcolarizaţi este mai scăzut – sub 900 de copii din categoria celor cu handicap uşor, mediu şi accentuat.  

Principalele motive ale neşcolarizării copiilor cu dizabilităţi, indiferent de gradul acestora, prezentate de instituţia  care  a  furnizat  datele  (ANPC)  vizează  caracteristicile  socio‐economice  ale  familiei  (situaţia materială  şi  financiară  precară  a  familiei,  lipsa  resurselor  privind  accesul  la  serviciile  educaţionale, refuzul părinţilor de a‐i şcolariza pe copii pentru că nu mai primesc drepturile financiare, în cazul în care sunt asistenţi personali, iar copiii ar învăţa la şcoli speciale din alte localităţi; nivelul scăzut de educaţie al părinţilor,  corelat de multe ori  şi  cu anumite dizabilităţi),  caracteristicile anumitor  comunităţi  (izolare geografică  a  localităţii;  lipsa  resurselor  comunitare;  distanța  foarte mare  până  la  şcoală, mai  ales  în mediul  rural), specificul mediului  şcolar  (refuzul unora dintre cadrele didactice de a‐i primi pe copii  la clasele  lor; număr  limitat de profesori de  sprijin  în  şcolile de masă). Alte motive  invocate  se  referă  la severitatea dizabilităţii pe care o prezintă copilul. 

Participarea  la  învăţământul superior. „Raportul privind starea sistemului naţional de  învăţământ” din anul  2011  indică  o  tendinţă  uşoară  de  reducere  a  participării  la  învăţământ  superior,  pe  cohorta  de vârste  teoretice de acces  la astfel de programe educaţionale  (19 – 23 de ani). Astfel,  în ultimii 5 ani, începând  cu  anul universitar 2007 – 2008,  rata de  cuprindere  în  învăţământul  superior  a  tinerilor  cu vârsta cuprinsă  între 19 şi 23 de ani a scăzut de  la 53,6%  la 40,8%  în anul universitar 2010 – 2011. De asemenea, potrivit datelor  statistice disponibile  înregistrăm  în continuare diferenţe  semnificative atât între băieţi şi fete cât şi  în funcţie de mediul de rezidenţă al persoanelor  în ceea ce priveşte accesul  la învăţământ superior. 

În  prezent  nu  există  date  la  nivel  naţional  care  să  indice  din  punct  de  vedere  statistic  parcursul  şi rezultatele  în formarea universitară a persoanelor aflate  în risc de excluziune sau care nu aparţin unor categorii socio – economice definite drept dezavantajate. Aceasta ar trebui să constituie o prioritate în perioada  imediat următoare,  în vederea  constituirii unor baze de date  care  să permită măsurarea pe baza unor indicatori specifici a nivelului de acces la învăţământ superior, în funcţie de diferite criterii. De asemenea, universităţile ar trebui să poată beneficia de consultanţă şi sprijin în vederea dezvoltării unor mijloace  specifice  de  sprijinire  şi  asistenţă  pentru  persoane  provenite  din  astfel  de  medii  socio‐economice,  în vederea asigurării unui parcurs educaţional echitabil,  care  să asigure  în  realitate  şanse egale  tuturor  studenţilor.  Ratele  de  cuprindere  relativ  scăzute,  în  special  în  cazul  băieţilor  şi  al persoanelor  provenite  din mediul  rural,  indică  existenţa  unui  bazin  demografic  încă  neexploatat  de universităţi  în  vederea  formării  iniţiale.  În  vederea  realizării  ţintelor  asumate prin Planul Naţional de Reforme,  în  special  în  ceea  ce  priveşte  ponderea  în  populaţia  cu  vârste  între  30  şi  34  de  ani  a persoanelor care deţin o certificare de nivel universitar a studiilor absolvite, programele de atragere a acestor grupuri ţintă spre programe educaţionale de nivel universitar precum şi menţinerea acestora în universităţi până la absolvire, reprezintă priorităţi în perioada imediat următoare. 

Programe, strategii şi măsuri de creştere a accesului şi participării la educaţie 

Personalizarea    învăţării;  Atractivitatea  rutelor  de  formare.  Legea  educației  naționale  nr.  1/2011 specifică  opțiunea  pentru  flexibilizarea  şi  lărgirea  accesului  la  educaţie,  pentru  adaptarea  ofertei educaționale  la nevoile  locale.  În  acest  sens, prevede măsuri  concrete privind  curriculum‐ul naţional: pondere mai mare a disciplinelor opționale (20% în planurile‐cadru pentru învăţământul obligatoriu şi de 

11

30%  in cele pentru  liceu),  limitarea timpului de studiu acoperit de programele școlare  la 75% din total, restul d 25% fiind la dispoziţia profesorului.  

Curriculum‐ul  național  în  vigoare,  construit  anterior  intrării  în  vigoare  a  Legii  educației  naționale  din 2011, conține un segment de opționalitate  la toate nivelurile de studiu,  iar  în  învățământul  liceal oferă posibilitatea adecvării rutelor de formare în funcție de profil și specializare, prin intermediul curriculum‐ului diferențiat sau al curriculum‐ului în dezvoltare locală, în cazul învățământului profesional și tehnic. 

Implicații ale personalizării învățării în planul organizării activității didactice. Personalizarea învățării s‐a  conturat  ca  preocupare  importantă  a  politicilor  educaționale  în  contextul  conștientizării  nevoii  de adaptare a educației  și formării  la nevoile personale ale elevilor, pe de o parte,  iar pe de altă parte al creșterii presiunii societății și a pieței muncii pentru o mai bună corelare a educației cu așteptările lor. În același  timp,  dezvoltările  din  domeniul  educației  și,  în  particular  din  domeniul  curriculum‐ului,  au promovat  importanța  personalizării  învățării  din  perspectiva  dezvoltării  și  afirmării  personale absolvenților, contribuind astfel la  mai bună pregătire pentru viață, pentru profesie și pentru integrarea socială.  

Personalizarea  învățării  și  atractivitatea  rutelor  de  formare.  În  România,  la  nivelul  învățământului secundar  superior  și  îndeosebi  în  învățământul  profesional  și  tehnic,  s‐au  făcut  eforturi  importante pentru  compatibilizarea  cu  tendințele  europene.  Cu  toate  acestea,  persistă  unele  constrângeri  și dificultăți, cum ar fi: supraîncărcarea curriculum‐ului în perspectiva formării atât a culturii generale, cât și  a  pregătirii  de  specialitate;  insuficienţa  şi  calitatea  relativ  slabă  a  instruirii  practice,  în  relaţie  cu solicitările  pieţei  muncii:  timpul  insuficient  alocat  instruirii  practice  în  planurile  de  învăţământ, comparativ  cu  nevoile  pregătirii  eficiente  pentru  o  anume  profesie;    calitatea  nesatisfăcătoare  a resurselor materiale şi a dotărilor atelierelor şcolare, cel puţin în cazul anumitor specializări; dificultăţi în dezvoltarea parteneriatelor cu întreprinderile la nivel local; disfuncționalități în dezvoltarea curriculum‐ului  în  dezvoltare  locală  (CDL)  –  slaba  corelare  cu  piața muncii,  timp  insuficient;  disfuncționalități  în utilizarea  și  recunoaşterea  portofoliului  pentru  educaţia  permanentă  –  formalismul,  lipsa  de recunoaștere a acestui instrument. 

a) Voluntariat şi educaţie non‐formală 

În România, în ultimii 20 de ani s‐a înregistrat o dezvoltare a mișcării de voluntariat. Această dezvoltare a  cunoscut  un  impuls  considerabil  în  Anul  Internaţional  al  Voluntariatului  2001  prin  adoptarea  Legii Voluntariatului, o formă de recunoaştere publică de care această mişcare avea nevoie pentru a merge mai departe.  

O  prezentare  a  mişcării  de  voluntariat  din  România  în  termeni  numerici  este  o  provocare  majoră datorită cifrelor multiple şi contradictorii pe care diferite cercetări le‐au produs de‐a lungul ultimilor 20 de ani.   Deşi  înregistrează unele succese,  infrastructura pentru voluntariat din România,  în termeni de organizaţii  suport  şi  platforme  de  reprezentare  în  domeniul  voluntariatului,  este  încă  insuficient dezvoltată  în  privinţa  absorbţiei  voluntarilor,  deoarece  în  prezent  este  caracterizată  de:  afluenţă  de persoane care doresc să se implice ca voluntari; insuficienţa unor oportunităţi de voluntariat organizate în care aceştia să fie integraţi. 

La inițiativa Comisiei Europene, în cadrul Programului de Învățare pe tot Parcursul Vieții (LLP), Programul sectorial Grundtvig  finanțează,    începând cu anul 2009, o acțiune dedicată Voluntarilor Seniori  ‐ GIVE (Grundtvig ‐  Initiative pentru Voluntarii Seniori din Europa).    În cadrul programului european Tineret  în Acțiune (TiA) Voluntariatul este finanțat prin Acțiunea 2 –Serviciul European de Voluntaria (SEV).  

În  ultimii  10  ani  au  existat  o  serie  de  demersuri  care  au  vizat  creşterea  calităţii  managementului voluntarilor,  în  special eforturi de a  instrui organizaţiile  care  lucrează  cu voluntari  şi oamenii  care au 

12

atribuţii  în  coordonarea  voluntarilor  pentru  a  realiza  un management  de  calitate  al  acestei  resurse umane atât de valoroase.  

Educația nonformală. La ora actuală  în România nu se poate  face o estimare a volumului  (la nivel de număr de persone implicate, domenii abordate, competențe vizate) educației non‐formale. Există însă o evidență a activităților de formare derulate în cadrul proiectelor aprobate în România prin  programele europene ”Educație pe Tot Parcursul Vieții” și ”Tineret în Acțiune”. 

În cadrul programului ”Educație pe Tot Parcursul Vieții”, învățarea în contexte non‐formale se realizează atât în cadrul proiectelor de parteneriat Comenius, Leonardo da Vinci și Grundtvig cât și prin Mobilități individuale Comenius, Grundtvig, Vizite  de  Studiu  și Vizite  pregătitoare, Mobilități  Leonardo  da Vinci VETPRO. Ca și  în cazul Programului Tineret  în Acțiune, finanțarea acordată acestor programe este mult mai mică decât cea necesară conform ținând cont de numărului de candidature depuse.  

În perioada următoare este absolut necesară crearea de mecanisme de finanțare consistente, adecvate și constante (preferabil sub forma unei axe prioritare), care să se adreseze direct acoperirii problematicii tinerilor, susținerii și recunoașterii valorii voluntariatului, a importanței învățării în context nonformal și recunoașterii  rezultatelor  învățării  în  astfel  de  context.  Prin  aceasta  se  va  contribui  atât  la implementarea cadrului legislativ cât și la atingerea obiectivelor asumate de România pentru susținerea Strategiei Europa 2020 atât de la nivel european cât și la nivel național. 

b) Utilizarea Internetului şi a resurselor digitale în educaţie  

Stadiul  actual  al  implementării  noilor  tehnologii  în  educație  este  unul  incipient,  însă  deosebit  de promițător, dimensiunile de inovare putând fi descrise taxonomic în conformitate cu structura setului de recomandări propuse statelor membre prin Rezoluţia asupra eLearning a Consiliului Uniunii Europene3 referitoare la integrarea TIC în sistemele europene de învăţământ. 

Începând  cu  anul 2010,  integrarea noilor  tehnologii  în educaţie  şi  valorificarea potenţialului  acestora pentru  stimularea  educaţiei  de‐a  lungul  întregii  vieţi  s‐a  realizat  si  prin  intermediul  proiectelor  de perfecționare a cadrelor didactice aplicate de Inspectoratele Școlare. Proiectele aflate în implementare și  care au un  impact pozitiv asupra grupurilor  țintă din  învățământ, au vizat mai multe  componente/ domenii  prioritare,  respectiv:  formarea  competențelor  IT  –  Certificare  ECDL;  proiectarea  și implementarea curriculumului centrat pe competente; managementul clasei – Gestionarea situațiilor de criza; metode interactive de predare‐învățare. 

Principalele arii de  intervenție privind utilizarea  Internetului și a resurselor digitale  în educație au fost: Integrarea TIC în  curriculumul preuniversitar; Integrarea TIC în  curriculumul din învățământul superior; formarea  iniţială  şi  continuă  a  cadrelor  didactice  pentru  utilizarea  noilor  tehnologii;  dotarea  cu echipamente  şi  infrastructura  pentru  educaţie  şi  formare;  dezvoltarea  de  materiale  de  predare  şi învăţare  în  format digital. didactici  inovative, care  integrează utilizarea TIC  în cadrul abordărilor cross‐curriculare.  

Calitate şi eficienţă în educaţie şi formare profesională 

Curriculum  centrat  pe  competenţe.  Similar  tuturor  domeniilor  din  învățământul  preuniversitar, perioada  2007‐2012  este  marcată  de  modificări  semnificative  în  reglementările  legale  privind curriculumul  național.  Aceste  modificări  sunt  introduse  în  prezent  numai  la  nivel  legislativ  (Legea Educației naționale nr. 1/2011), producând deocamdată efecte  strict  în privința proiectării curriculare pentru perioada imediat următoare.  

3 European Commission (2001) Council Resolution of 13 July 2001 on e-Learning. În: Official Journal of the European Communities.

13

Prin noile prevederi legale se accentuează în primul rând centrarea curriculumului național pe formarea de  competențe.  Astfel,  sunt  menționate  explicit  în  lege  8  domenii  de  competențe‐cheie  – preluate/adaptate  din  rezultatele  cooperărilor  în  domeniul  politicilor  educaționale  inițiate  la  nivel european  în  perioada  2000‐2002  și  concretizate  în  Programul  european  „Educație  și  formare profesională  2010”  și  în  continuare  în  „Cadrul  strategic  pentru  cooperarea  europeană  în  domeniul educației  și  formării profesionale  (ET  2020)”.  Sunt de  asemenea  instituite noi norme privind  regimul disciplinelor  obligatorii  și  opționale,  respectiv  privind  timpul  aflat  la  dispoziția  cadrelor  didactice  și numărul maxim de ore pe niveluri  de învățământ.  

Prin  aceste  noi  norme  se  urmărește  punerea  în  aplicare  a  demersului  de  descentralizare  în  privința dezvoltării și aplicării curriculumului, cu accentuarea centrării curriculumului pe  interesele, capacitățile și  nevoile  beneficiarilor  educației.  În  același  sens,  este  acordată  în  continuare  o  atenție  deosebită proiectării, adaptării  și aplicării  curriculumului național pentru  îmbunătățirea accesului  la educație de calitate  –  fiind  vizate  explicit  învățământul  special,  învățământul  în  limbile  minorităților  naționale, programele  educaționale  de  tip  „A  doua  șansă”.  Influențele  asupra  curriculumului  național  sunt semnificative  și  din  perspectiva  noilor  reglementări  privind  evaluarea  rezultatelor  învățării  elevilor (structură,  conținut, mod de desfășurare, periodicitate etc.). Pentru  sprijinirea aplicării  curriculumului național,  suplimentar manualelor  școlare  și  auxiliarelor  curriculare  (reglementate  într‐un mod  similar legislației anterioare), noua lege introduce Biblioteca Școlară Virtuală și Platforma școlară de e‐learning. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este abilitat prin lege cu  înființarea, gestiunea și îmbogățirea  permanentă  a  acestor  instrumente.  Trebuie  precizat  în  mod  clar  în  contextul  analizei legislației domeniului că  în  întregul  interval 2007‐2012 (inclusiv anul școlar 2011‐2012, respectiv 2012‐2013) învățământul preuniversitar din România a funcționat și funcționează în baza planurilor‐cadru de învățământ și a programelor școlare aprobate anterior promulgării Legii Educației naționale nr. 1/2011. Aplicarea  noilor  prevederi  legale  necesită  în  perioada  următoare  un  efort  semnificativ  la  nivelul proiectării și evaluării inițiale a noului curriculum național, respectiv la nivelul formării/abilitării cadrelor didactice în vederea aplicării cu succes a acestuia.      

Politicile  europene  în  domeniul  educației,  cercetările  recente  și  evoluțiile  din  științele  educației  au determinat orientarea educației către formarea de competențe din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții,  în  contexte  formale  şi nonformale. Elaborarea planurilor‐cadru de  învățământ  și a programelor școlare centrate pe competențe, cu apelarea explicită a celor 8 domenii de competențe‐cheie agreate în Programul european „Educație și formare profesională 2010” (preluate și continuate în „Cadrul strategic pentru  cooperarea  europeană  în  domeniul  educației  și  formării  profesionale  (ET  2020)”),  a  fost  un proces debutat în anul 2003.  

O proiectare curriculară de o asemenea anvergură nu a fost, evident, simplă și de scurtă durată. Dacă primele  planuri‐cadru  de  învățământ  în  această  concepție  au  fost  elaborate  în  2003,  elaborarea programelor și a manualelor școlare a continuat practic până  în anul 2011. Mai mult chiar,  în  întreaga perioadă,  inclusiv  în  perioada  2007‐2012,  au  fost  înregistrate  modificări  frecvente  ale  majorității componentelor  curriculare,  inclusiv  ale  planurilor‐cadru  de  învățământ  (ultima  modificare  majoră datând din 2009).  

În  același  timp  însă,  trebuie  precizat  că  astfel  de  modificări  de  componente  curriculare  nu  pot  fi considerate o „reformă a curriculumului”. Ultima reformă a curriculumului național din România, vizând în principal concentrarea pe competențe, datează din perioada 2002‐2003, iar dezvoltările din perioada 2007‐2012,  inclusiv  noile  prevederi  din  Legea  Educației  naționale  nr.  1/2011,  sunt  în  continuarea  și accentuarea  acestei  reforme.  Analizele  și  evaluările  realizate  în  cadrul  proiectului POSDRU/55/1.1/S/25088  „Cadru  de  referinţă  al  curriculumului  naţional  pentru  învăţământul preuniversitar: un imperativ al reformei curriculare” sunt remarcabile prin pertinență și calitate în sensul 

14

celor menționate  anterior.  Din  „decalogul”  conclusiv  al  studiului,  fundamentat  pe  cercetările  ample derulate  în  cadrul  proiectului,  este  semnificativ  de  menționat  în  contextul  prezentei  analize, recomandarea  5:  „Fundamentarea  curriculumului  preuniversitar  pe  conceptul  de  competență”. Competența  este  considerată  ca  „unicul  „organizator”  al  curriculumului  pentru  toate  nivelurile  de şcolaritate, pentru toate programele de formare şi pentru toate disciplinele şcolare”. 

Rezultatele elevilor  şi  studenţilor  la evaluările naţionale  şi  internaţionale:  competenţele de bază  în citire, matematică şi ştiinţe; învăţarea limbilor străine şi utilizarea noilor tehnologii  

Studiile  de  evaluare  comparativă,  internaţionale,  coordonate  de  IEA4,  la  care  participă  România începând  cu  anul  1995,  furnizează,  la  intervale  regulate  de  timp,  seturi  de  date menite  să  ilustreze achiziţiile elevilor români, aflaţi la un anumit nivel de şcolaritate, pe domeniile investigate. Aceste seturi de date informează asupra performanţelor elevilor români, dar permit şi comparaţii cu celelalte sisteme educaţionale aflate în studiu.  

România  înregistrează  un  declin  semnificativ  statistic,  faţă  de  2001,  în  ceea  ce  privește  încadrarea elevilor  de  clasa  a  IV‐a  la  toate  cele  patru  niveluri  internaţionale  de  performanţă  (Noveanu,  2010). Analizele  datelor  TIMSS,  cât  și  PIRLS,  pentru  fiecare  ciclu,  demonstrează  existența  unor  diferenţe considerabile  între  şcolile din România  în ceea ce priveşte achiziţiile  învățării  în domeniile  investigate, făcând astfel evidentă lipsa egalității de șanse.   

Există diferenţe semnificative statistic între fete şi băieţi în privinţa achiziţiilor la matematică şi la ştiinţe. În 2003, băieţii erau mai performanţi la ştiinţe, faţă de fete. În 2007, fetele rămân constante, iar băieţii înregistrează o scădere bruscă a performanţei la ştiinţe, o scădere care este semnificativă statistic. Tot în 2007, scorurile băieţilor  la matematică scad semnificativ statistic  şi ajung sub performanţa  fetelor. De asemenea, aceste diferențe se manifestă și în ceea ce privește competența de lectură a elevilor de clasa a  IV‐a,  fetele  obținând  scoruri  semnificativ  statistic mai  ridicate  decât  băieții  atât  la  lectura  textelor literare cât și a celor informative. 

Rezultatele elevilor  la evaluarea PISA 2009 situează România pe  locul 49 dintr‐un  total de 65 de  ţări participante,  înregistrând  astfel  cel mai mic  de  scor  privind  performanţele  la  citire/lectură  din  toate ţările UE incluse în evaluare. Patru din zece elevi români (40,4%) au deprinderi slabe de citit, înregistrând un scor sub nivelul 2 pe scala PISA, în comparaţie cu medie UE‐25 de 20,5%. Ponderea elevilor români cu performanţe slabe la citire/lectură nu s‐a schimbat în mod semnificativ faţă de evaluarea anterioară din 2000  (41,3%  la  PISA  2000). Doar  0,7%  dintre  elevii  români  reuşesc  să  atingă    niveluri  superioare  de performanţă (nivelul 5 sau peste), ponderea acestora fiind relativ constantă comparativ cu evaluarea din anul 2000. 

Performanţele scăzute ale elevilor  la evaluarea PISA este adesea asociată cu diferenţele dintre tipurile de sarcini de învăţare evaluate prin testele PISA şi cele prevăzute în curriculum‐ul naţional în România. Analizele  rezultatelor  PISA  în  context  naţional  au  subliniat  nevoia  de  îmbunătăţire  a metodelor  de predare, precum şi a curriculum‐lui, mai ales  în ceea ce priveşte dezvoltarea de competenţe specifice, cum ar fi interpretarea, aplicarea şi reflecţia asupra informaţiilor în contexte variate. 

Scorurile scăzute la citire, matematică şi ştiinţe se datorează şi discrepanţelor semnificative între şcolile din mediul  rural  si  cele  din mediul  urban,  care  au  la  bază  importante  decalaje  socio‐economice  şi culturale. Discrepanţele pe medii de rezidenţă s‐au adâncit în 2009 comparativ, cu rezultatele de la PISA 2000. Conform PISA 2009  în România, elevii proveniţi din  şcolile situate  în oraşe  (cu o populaţie  între 100.000  şi  1.000.000  de  locuitori)  reuşesc  să  obţină  performanţe,  în medie,  cu  aproape  un  nivel  de competenţă mai ridicat decât elevii din comunităţile rurale.  4 IEA - International Association for the Evaluation of Educational Achievement

15

Diferenţele de performanţă pe criteriul de gen  la evaluările PISA  sunt constant  în  favoarea  fetelor,  în comparaţie cu performanţele băieţilor. Aceste diferenţe sunt, de asemenea, confirmate de alte rezultate ale evaluărilor  la nivel naţional, unde fetele obţin  în general, rezultate mai bune decât băieţii,  la toate nivelurile de educaţie. 

Rezultatele elevilor la evaluările naţionale 

Evaluarea naţională la clasa a IV‐a. La ultima evaluare naţională la finalul clasei a IV‐a care a avut loc în anul 2009, ponderea cea mai importantă a elevilor aflaţi la sfârşitul clasei a IV‐a care au performat peste 75% din sarcinile de lucru, se înregistrează la ştiinţe (55,04%) şi respectiv matematică (53,25%), în timp ce  la  limba maternă ponderea cea mai ridicată o au elevii care au performat  între 50‐75% din sarcinile primare(39,60%). Rezultatele elevilor din mediul urban sunt superioare celor din mediul rural,  la toate disciplinele testate.  

Evaluarea Naţională  la  clasa a VIII‐a. Pe  ansamblu,  rezultatele  la evaluarea naţională din  anul 2010‐2011 evidenţiază discrepanţe importante pe medii de rezidenţă, dar şi pe sexe. Aproape un sfert dintre elevii  din mediul  rural  obţin medii  sub  5.  Diferenţele  pe  sexe  ale  elevilor  care  obţin medii  peste  5 situează fetele  în avantaj cu aproape 10 p.p. faţă de băieţi. La evaluarea naţională de  la finalul clasei a VIII‐a din anul  şcolar 2009‐2010, peste 40% dintre elevi obţin medii  între 5‐7,  situând astfel maximul curbei de distribuţie a notelor la un nivel relativ scăzut. Doar 9,3% dintre elevi obţin medii de 9 şi 10, în timp ce 18,2 dintre elevii testaţi nu reuşesc să obţină medii peste 5.  

Note de 10 obţin doar 0,2% dintre elevii testaţi, aceştia fiind preponderent de sex feminin, cu domiciliul în  mediul  urban.  De  remarcat  este  faptul  că  nici  un  elev  din  mediul  rural  nu  obţine  media  10.  Discrepanţele pe medii de rezidenţă se păstrează  în continuare relativ ridicate  în defavoarea mediului rural. Pe sexe, fetele obţinut rezultate semnificativ mai ridicate în raport cu băieţii, diferenţele situându‐se la aproximativ 10 p.p.  Rata  de  absolvire  a  învăţământului  liceal.  Rata  de  absolvire  a  învățământului  liceal  raportată  la populația  în  vârstă  de  absolvire  (18  ani)  a  înregistrat  scăderi  semnificativ  în  ultimii  ani. Măsurile  de supraveghere mult mai stricte au condus la semnalarea unei problematici extrem de complexe cu privire la  calitatea  învățământului  liceal,  cu  trimiteri  nu  doar  la  performanța  elevilor,  dar  și  la  relevanța curriculumului,  pregătirea  cadrelor  didactice  sau  la  sistemele  de  evaluare.  Rezultatele  recente  la examenul de bacalaureat  reclamă măsuri  rapide  și de  substanță, care ar  trebui  să depășească nivelul modelului de evaluare și care să abordeze problema cauzelor acestei situații. Impactul imediat așteptat al  rezultatelor  slabe  la  examenul  de  bacalaureat  este  rata  de  tranziție  în  învățământul  superior,  în condițiile  în  care România  se află  în  continuare printre  țările din Comunitatea Europeană  cu  cea mai mică  pondere  a  populației  care  a  absolvit  studii  universitare.  Programele  cu  finanțare  europeană  ar putea  fi  în acest  context un  real  sprijin pentru  reconsiderarea  curriculumului din  învățământul  liceal, pentru pregătirea cadrelor didactice  și pentru  reconsiderarea metodologiilor de predare  și evaluare a acestui nivel de învățământ. 

Concomitent cu situația  îngrijorătoare  înregistrată  în cazul ratei de absolvire a  învățământului  liceal, se constată o reducere semnificativă  în anul 2010‐2011 a ratei de absolvire a  învățământului profesional. Această situație se datorează în mod special suspendării activității școlilor de arte și meserii. Revenirea la acest sistem ar putea crește șansele de creștere a acestei rate în următorii ani. Cu toate acestea, sunt necesare măsuri sistematice de creștere a atractivității rutelor de formare profesională, precum și măsuri de  creștere a  relevanței  învățământului profesional pentru  cerințele actuale a pieței muncii.  Implicare partenerilor sociali joacă aici un rol extrem de important pentru următoare perioadă. 

16

Evoluţia profesională a cadrelor didactice şi a practicienilor din educaţia adulţilor  

Evoluția  numărului  de  profesori.  În  perioada  2007‐2012,  numărul  cadrelor  didactice  a  cunoscut  o tendință descendentă.  În  anul  școlar 2010/2011, pe  fondul eforturilor de eficientizare  a  cheltuielilor, personalul  didactic  s‐a  redus  cu  aprox.  14000  de  persoane  față  de  anul  școlar  anterior,  cele  mai însemnate  reduceri  fiind  în  învățământul primar  și  gimnazial,  iar din punct de  vedere  al mediului de rezidență,  în unitățile din mediul rural. Raportul elevi per cadru didactic a fost optimizat  în comparație cu anii școlari precedenți. 

Evoluția numărului de cadre didactice calificate. În ultimii ani, ponderea cadrelor didactice calificate a cunoscut  o  tendință  ascendentă,  cu  excepţia  învăţământului  liceal  şi  post‐liceal.  De  asemenea,    s‐a observat o uşoară reducere a diferenţei pe medii de rezidenţă, cu excepţia învăţământului primar. 

Cea mai mare  pondere  de  personal  didactic  necalificat  o  întâlnim  în  învățământul  preșcolar  (4,6%), Diferenţa  faţă de mediul urban,  ca  şi  în  anul precedent, este de  3,8 p.p.,  ceea  ce  indică necesitatea continuării programelor de calificare de  tipul celor organizate prin Proiectul pentru  Învăţământ Rural. Conform  Raportului  Național  privind  starea  învățământului  preuniversitar,  în  învăţământul  liceal  şi postliceal  ponderea  personalului  didactic  calificat  a  scăzut,  în  contextul  reorganizării  învăţământului profesional şi desfiinţării SAM.  

Dezvoltarea profesională. Educația și formarea cadrelor didactice a fost deseori considerată o prioritate a reformei învăţământului, luând în calcul importanţa sa pentru reuşita reformei celorlalte componente ale sistemului de educaţie.  În  țara noastră,  în ultimele două decenii, reforma sistemului de  formare a cadrelor  didactice  nu  a  fost  sincronizată  cu  reforma  celorlalte  componente  ale  sistemului  de învăţământ,  cunoscând  un  ritm mai  lent  de  adaptare  şi  de modernizare.  În  2011,  Legea  educației naționale a promovat o nouă  rută de  formare  inițială – masterul didactic,  însă punerea  în practică a acestei măsuri  a  fost    ulterior  amânată  din motive  financiare  și  din  lipsa  timpului  necesar  pregătirii sistemului. 

Profesia  didactică  se  confruntă  cu  scăderea  constantă  a  prestigiului  social.  Aceasta  situație  este cauzată pe de o parte,de  salariile mici, iar pe de altă parte, de lipsa de recunoaştere socială a valorilor reale şi promovării pseudo‐valorilor. La toate acestea se adaugă şi percepţia socială conform căreia orice student poate deveni profesor, în lipsa unei recrutări la începutul pregătirii didactice şi a unei selecţii pe parcurs. Motivaţia şi interesul pentru cariera didactică sunt foarte reduse. Cei mai mulţi dintre studenţi urmează modulul psihopedagogic  în paralel  cu  studiile de  licenţă doar pentru a avea o  calificare  „de rezervă”. Pentru mulți viitori profesori, profesia didactică este luată în calcul pentru perioade scurte de timp şi numai în cazul în care nu au găsit un loc de muncă mai bine plătit. 

În ceea ce privește formarea continuă, este implementat sistemul de credite profesionale transferabile și  sistemul  de  acreditare  şi  certificare  a  programelor  de  formare  continuă.  Studiile  recente5  asupra sistemului  de  formare  continuă    a  cadrelor  didactice  au  arătat  tendința  de  creștere  a  participării  la formare. 

Un  aspect  important  referitor  la  evoluția  profesională  a  cadrelor  didactice  îl  constituie  distincția necesară  între  ”formarea  continuă”, dezvoltarea  carierei  și  ”dezvoltarea profesională  continuă”,  între care, din păcate,  se pune din  ce  în  ce mai  frecvent un  semn de egalitate. Dezvoltarea profesională a cadrelor  didactice6  nu  ar  trebui  să  se  rezume  la  parcurgerea  unor  cursuri  sau  la  obținerea  gradelor didactice ci este un proces care include şi schimb colegial de experienţă, participare în proiecte, vizite de 

5 Zgaga, P. (ed.), The Prospect of Teacher Education in South-east Europe, University of Ljubljana, SEEECN, Ljubljana, 2006; Formarea profesională continuă în România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2008. 6 Villegas-Reimes, E., Teacher Professional Development: an International Review of the Literature, UNESCO, 2003.

17

studiu, activităţi colaborative, cercetare pedagogică şi în domeniul de specializare, experienţă şi reflecţie asupra  propriei  activităţi  didactice,  eforturi  personale  de  sinteză  şi  de  valorificare  a  experienţei  prin publicarea de articole şi materiale didactice. Un sistem de recunoaștere a acestor activități, de multe ori mai semnificative pentru dezvoltarea competențelor profesionale ale cadrului didactic decât absolvirea unui program acreditat de formare, este necesar a fi inițiat și pus constant în practică, corelat cu diverse linii de reformă curriculară și de schimbare a școlii,  încurajând profesorii să  încorporeze și să  își asume inovația pedagogică. 

Profesionalizarea managementului  educaţional  (inclusiv managementul universitar). Perioada  2007‐2012  este marcată  de modificări  semnificative  în  legislaţia  învăţământului  preuniversitar,  cu  efecte importante asupra managementului educaţional. Au fost modificate condiţiile de ocupare ale funcţiilor de  conducere,  de  îndrumare  şi  de  control,  condiţiile  de  muncă,  drepturile,  obligaţiile  şi  atribuţiile personalului  de  conducere,  de  îndrumare  şi  de  control,  respectiv  drepturile  şi  obligaţiile  privind participarea la formare continuă. În acelaşi timp, modificările majore privind organizarea şi funcţionarea sistemului  naţional  de  învăţământ,  cu  accent  pe  descentralizare,  creşterea  responsabilităţii  şi  a eficacităţii  şi eficienţei sistemului, au  însemnat  şi vor  însemna  în continuare noi solicitări profesionale pentru directorii de şcoli.  

Aplicarea  noilor  prevederi  legale  a  fost  însoţită  de  numeroase  probleme,  parte  dintre  acestea  fiind determinate  şi/sau  accentuate  de  criza  economică.  În  ansamblu,  se  poate  aprecia  că  modificările legislative din perioada analizată au determinat directorii de şcoli să utilizeze o multitudine de metode şi tehnici manageriale  noi,  apelând  competenţe  profesionale  din  cele mai  variate  domenii  –  legislaţie, finanţare, resurse umane etc. 

Condiţii de ocupare 

Schimbările  legislative majore din perioada 2007‐2012  (Legea Educaţiei naţionale nr. 1/2011  şi actele normative subsecvente) au determinat modificări semnificative şi în condiţiile pentru ocuparea funcţiilor de  director/director  adjunct  în  învăţământul  preuniversitar.  Se  poate  aprecia  că  aceste modificări  se încadrează în demersul general de profesionalizare a managementului educaţional din România. Astfel, prin  înfiinţarea  începând cu anul 2012 a corpului naţional de experţi  în management educaţional sunt vizate concomitent creşterea nivelului de pregătire al directorilor/directorilor adjuncţi în managementul educaţional şi realizarea unei rezerve de cadre cu competenţe certificate în managementul educaţional.  

Din punct de vedere legislativ, perioada 2007‐2012 este marcată de accentuarea obligaţiei personalului didactic  şi  a  personalului  de  conducere,  de  îndrumare  şi  de  control  de  a  participa  la  programe  de formare continuă (minimum 90 de credite profesionale transferabile  la fiecare  interval consecutiv de 5 ani,  considerat  de  la  data  promovării  examenului  de  definitivat).  În  mod  specific  pentru  ocuparea funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, candidaţii trebuie să facă dovada acumulării a 60 de credite transferabile  în domeniul managementului educaţional. Perioada este caracterizată de o ofertă importantă  de  programe  de  formare  continuă  (106  programe  acreditate),  respectiv  de  programe  de studii universitare de masterat în domeniul managementului educaţional.  

Această ofertă a fost susţinută de diferiţi furnizori de formare, inclusiv în proiecte din cadrul POSDRU, cu o  pondere  importantă  pentru  furnizorii  tradiţionali  –  casele  corpului  didactic  (48  de  programe acreditate)  şi  instituţiile  de  învăţământ  superior  (26  de  programe  acreditate).  Analiza  participării  la programele  de  formare  continuă  (7000  de  certificate  şi  24000  de  adeverinţe  eliberate),  precum  şi  a situaţiei  membrilor  corpului  naţional  de  experţi  în  management  educaţional  (2012)  evidenţiază  o participare semnificativă a cadrelor didactice  la programe de  formare continuă acreditate  în domeniul managementului educaţional. Această participare se referă atât la cadre didactice care ocupă în prezent 

18

funcţii de  conducere, de  îndrumare  sau de  control,  cât  şi  la potenţial  candidaţi pentru  aceste  funcţii (rezerva de cadre).  

Orientarea  în  continuarea  a  programelor  de  formare  continuă  pentru  personalul  de  conducere,  de îndrumare  şi  de  control  se  va  baza  pe  cerinţele  Legii  Educaţiei  naţionale  nr.  1/2011,  cu  luarea  în considerare  a  rezultatelor  relevante  obţinute  în  perioada  2007‐2012.  Astfel,  din  perspectiva profesionalizării  managementului  educaţional,  perioada  este  marcată  de  elaborarea  şi  aprobarea documentului  de  politică  educaţională  „Politica  în  managementul  educaţional  preuniversitar”  şi  a standardelor  ocupaţionale  pentru  funcţiile manageriale  din  învăţământul  preuniversitar,  respectiv  de elaborarea  standardelor  de  formare  continuă  pentru  aceste  funcţii.  Pentru  realizarea  şi menţinerea rezervei  de  cadre  din  corpul  naţional  de  experţi  în management  educaţional  la  un  nivel  cantitativ  şi calitativ corespunzător, va fi în continuare necesară oferirea de programe de formare continuă şi/sau de studii  universitare  de  masterat  în  domeniul  managementului  educaţional  –  atât  pentru  absolvenţi actuali  în căutarea unui  loc de muncă sau debutanţi  în  învăţământ, cât  şi pentru personal didactic cu vechime la catedră. 

Mecanisme  finanţare  şi  responsabilitate  publică  (finanţarea  pe  student,  finanţarea  diferenţiată  a universităţilor publice) 

Finanţarea  învăţământului  superior  de  stat  din  fonduri  publice  se  realizează  în  concordanţă  cu următoarele cerinţe: 

- considerarea dezvoltării învăţământului superior ca responsabilitate publică şi a învăţământului, în general, ca prioritate naţională; 

- asigurarea  calităţii  învăţământului  superior  la  nivelul  standardelor  din  Spaţiul  European  al Învăţământului Superior pentru pregătirea resurselor umane şi dezvoltarea personală ca cetăţeni ai unei societăţi democratice bazate pe cunoaştere; 

- profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu diversificarea pieţei muncii; - dezvoltarea  învăţământului  superior  şi  a  cercetării  ştiinţifice  şi  creaţiei  artistice  universitare 

pentru integrarea la vârf în viaţa ştiinţifică mondială.  

Pentru  a  se  asigura  obiectivitatea  şi  transparenţa  procesului  de  repartizare  anuală  pe  universităţi  a alocaţiilor bugetare  a  fost  aplicat principiul  fundamental  „resursele urmează  studentul.  Introdusă din 2002, componenta calitativă a algoritmului de finanţare a cunoscut o dezvoltare rapidă atât prin prisma ponderii  avute  în  totalul  finanţării  (de  la  12,7%  în  2003  până  la  30%  în  2011)  cât  şi  a  complexităţii sistemului de  indicatori utilizat. Astfel,  cei doi piloni  fundamentali ai algoritmului,  care a  creat  cadrul conceptual al strategiei de finanţare a învăţământului superior românesc, au fost: alocarea unei părţi a fondurilor  către  universităţi  în  funcţie  de  numărul  de  studenţi  (echivalenți  unitari)  si  alocarea diferenţiată, generată de componenta calitativă.  

In prezent, metodologia de  finanțare prevede  ca  repartizarea  alocațiilor bugetare destinate  finanțării instituționale sa se facă pe trei componente principale:   finanțarea de bază, finanțarea suplimentară și finanțarea pentru dezvoltare instituțională.  

Rezultatele  educaţiei  şi  formării  profesionale  pe  piaţa  muncii  (sisteme  de  monitorizare  a absolvenţilor, rate de inserţie) 

În perioada 2007‐2010 se  înregistrează o tendinţă de creştere a ponderii populaţiei   care a absolvit o formă de  învăţământ, din totalul populaţiei active. Datele evidenţiază că,  în  totalul populaţiei active, sunt  tot mai puţine persoane  fără  studii. Pe medii de  rezidenţă,  se  remarcă continuarea  tendinţei de diminuare a ponderii populaţiei active din mediul  rural cu nivel  scăzut de educaţie  (fără  studii  sau cu studii primare),  în anul 2010 valoarea  indicatorului scăzând cu mai mult de  jumătate  în comparaţie cu 

19

2003. Cu toate acestea, diferenţele  în  favoarea mediului urban continuă să  fie  importante. Acestea se păstrează şi în cazul populaţiei cu studii gimnaziale.  

În anul 2010, rata de ocupare a tinerilor a  înregistrat o uşoară creştere comparativ cu anul precedent, atingând  valoarea  de  24,3%.  Această  valoare  este  cu  peste  4  puncte  procentuale  mai  scăzută  în comparaţie cu anul 2003, situaţie ce se explică în principal prin creşterea constantă, în acest interval, a numărului tinerilor cuprinşi în sistemul de educaţie.  

Comparativ cu perioada anterioară,  în 2010 s‐a  înregistrat o scădere accentuată a ratei de ocupare a populaţiei cu nivel de studii universitare (cu 9 puncte procentuale), concomitent cu uşoară creştere a ratei  de  ocupare  a  populaţiei  cu  studii  liceale,  postliceale  sau  profesionale.  Astfel,  valoarea  ratei  de ocupare a absolvenţilor învăţământului superior a fost de 44,6%. 

S‐au menţinut diferenţe importante ale ratei de ocupare pe medii de rezidenţă, aceasta fiind cu peste 14 puncte procentuale mai  ridicată  în mediul  rural,  în comparaţie cu mediul urban. Această diferenţă este  generată  atât  de  specificul  pieţei  muncii  din  mediul  rural  (rată  de  ocupare  mai  ridicată  în agricultură,  în general, pe  terenul propriu),  cât  şi de proporţia mai mare a  tinerilor din mediul urban cuprinşi  în  sistemul de educaţie.  Se  remarcă, de asemenea,  faptul  că  fetele au o  rată de ocupare  cu aproape 8 puncte procentuale mai redusă în comparaţie cu băieţii. 

Tinerii din grupa de vârstă 15‐24 ani continuă să se confrunte cu cele mai mari dificultăţi de  inserţie profesională,  comparativ  cu  celelalte  grupe  de  vârstă.  Rata  şomajului  la  tineri  a  crescut  cu  peste  2 puncte procentuale  în comparaţie cu anul precedent, atingând 22,1% – valoare uşor mai mare faţă de media UE (20,4%). Este important de menţionat că această situaţie a fost înregistrată în trimestrul al III‐lea  al  anului  2010,  când  efectele  negative  ale  crizei  economice  au  afectat  în mod  semnificativ  piaţa muncii  şi,  implicit,  persoanele  tinere  aflate  în  căutarea  unui  loc  de muncă.  Cea mai  ridicată  rată  a şomajului s‐a  înregistrat  în cazul absolvenţilor de  învăţământ profesional din mediul urban (32,6%). Un trend accentuat pozitiv înregistrează rata şomajului în cazul persoanelor cu studii primare şi gimnaziale din  mediul  rural.  Acest  aspect  poate  indica,  pentru  tinerii  din  zonele  rurale,  părăsirea  timpurie  a sistemului educaţional şi angajarea pe piaţa muncii.  

La un an după finalizarea studiilor, persoanele de 25‐34 de ani au o rată de inserţie pe piaţa muncii de 33,6%. Conform anchetei Accesul tinerilor pe piaţa forţei de muncă – modul complementar  la Ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 2009, INS – rata de inserţie pe piaţa muncii a înregistrat cele mai ridicate valori în cazul absolvenţilor de învăţământ superior. Dintre aceştia, peste 60% lucrau deja la un an de la încheierea studiilor. 

Pe medii de rezidenţă, absolvenţii din mediul urban prezintă un avantaj semnificativ în raport cu cei din mediul rural. Pe sexe, se constată valori ale ratei de inserţie constant mai ridicate la băieţi, comparativ cu fetele, indiferent de nivelul de instruire absolvit. 

Relevanța sistemului de educație și formare pentru nevoile pieței muncii. Monitorizarea absolvenților, ratele de  inserție au  făcut obiectul unor studii, anchete disparate  în ultimii 5 ani,  fără continuitate,  și fără a putea pune în evidență un anumit trend, o anumită evoluție. Ex. pentru învățământul superior : în cadrul  proiectului  DOCIS,  a  fost  realizata  ancheta  ”Absolvenți  recenți  de  învățământ  superior  și integrarea lor pe piața muncii”, pentru absolvenții din anii 2004‐2008 ; în cadrul proiectului Absolvenții și piața muncii, a fost realizat un Studiu National de monitorizare a inserției pe piața muncii a absolvenților din învățământul superior pentru promoțiile anilor 2006 si 2010. 

20

Sisteme  de  guvernanţă  şi  mecanisme  de  elaborare,  implementare,  evaluare  şi  monitorizare  a politicilor educaţionale, cercetare în educaţie  

La nivel național, guvernanța sistemului de educație și formare din România este împărțită între diferite tipuri de instituții cu responsabilități și grupuri țintă diferite. Această fragmentare a responsabilităților se observă atât pe orizontală, între diferitele tipuri de instituții, cât și pe verticală, cu o coordonare destul de  dificilă  între  nivelurile  național  și  regional,  județean  și  local.  La  nivel  național,  actorii  cei  mai importanți  în  domeniul  politicilor  de  educație  și  formare  sunt  Ministerului  Educației,  Tineretului, Cercetării  și  Sportului, Ministerul  Protecției Muncii,  Familiei  și  Protecției  Sociale  și  partenerii  sociali reprezentați la nivel național de către Consiliul Economic și Social.  

Ministerul Educației, Tineretului, Cercetării și Sportului are responsabilități privind elaborarea politicilor și  implementarea  acestora  în  domenii  ca:  formarea  cadrelor  didactice,  coordonarea  activității inspectoratelor  școlare  județene,  elaborarea  curriculumului  național,  programe  de  educație  de  tip  a două  șansă,  evaluarea  competențelor  dobândite  în  sistemul  formal  de  educație.  Pentru  îndeplinirea misiunii  sale  MECTS  are  în  subordine  agenții,  instituții  de  cercetare  și  alte  organisme  cu  rol  în implementarea  politicilor  educaționale. Ministerul Muncii  este  responsabil  cu  politicile  de  ocupare, măsurile  adresate  șomerilor  și,  de  asemenea,  se  ocupă  de  formarea  continuă  a  adulților  prin  centre regionale de formare profesională ale acestora. 

Nou  înființata  Autoritate  Națională  Calificări  a  preluat  alte  responsabilități  relevante  în  domeniul furnizorilor de formare pentru adulți, coordonând totodată contribuția tuturor instituțiilor responsabile și a partenerilor sociali la elaborarea cadrului național al calificărilor. 

Formarea în întreprinderi este în întregime responsabilitatea companiilor. Comunitățile de afaceri devin din  ce  în  ce mai  interesate  să  dezvolte  propriile  lor  strategii,  utilizând  propriile  sisteme  de  formare profesională  și  sunt  rareori  implicate  în  procesul  de  politici  publice  pentru  oferta  de  competențe. Conform Anchetei FPC companie din anul 2007, în România a crescut semnificativ ponderea companiilor care  furnizează  formare  pentru  angajați,  de  la  aproximativ  11%  în  1999  la  aproape  37%  în  2007. România  se  observă,  de  asemenea,  o  creștere  a  ponderii  altor  tipuri  de  formare  decât  cea  formală: formarea  la  locul  de  muncă  (15%),  participarea  la  conferințe  (10%),  învățarea  auto‐dirijată  (6%), comunități de învățare (4%) și scheme de tip job rotation (10%). Conform unui studiu comparativ realizat de Cedefop în anul 20120, privind participarea la formare profesională continuă, în România, mai puțin de 20% dintre întreprinderile din România își exprimă acordul și susținerea cu privire politicile publice de formare continuă din sistemele publice. 

 ONG‐urile joacă de asemenea un rol activ în oferirea de programe de educație alternativă, dar impactul rezultatelor acestor  inițiative  la nivelul politicilor publice din domeniul educației și formării sunt relativ limitate. Rolul ONG‐urilor se limitează mai ales la implicarea acestora în procesele de consultare, cel mai adesea după ce o decizie legislativă a fost propusă de către organismele guvernamentale. 

În  ultimii  ani,  România  a  inițiat  o  serie  de măsuri  privind  eforturile  de  coerentizare  a  politicilor  în domeniul educației și formării.   Un exemplu  în acest sens  îl constituie  inițiativa MECTS de a elabora o strategie comună privind învățarea pe tot parcursul întregi vieți, la care au fost invitați să participe toți partenerii interesați.  

Dificultățile de a elabora o viziune comună cu privire  la educația  și  formare a  fost  însoțită și de slaba dezvoltare și funcționare a unor sisteme de monitorizare și evaluare a măsurilor existente, precum și de a  coordonare  deficitară  a  implementării  fondurilor  europene.  Este  de  așteptat  ca  noua  perioadă  de finanțare 2014‐2020  să beneficieze de un cadru coerent de programe, coordonare  și  implementare a 

21

politicilor din domeniul educației și formării din România, printr‐un proces de consultare și coordonare la diferitele niveluri și tipuri de instituții responsabile. 

Sisteme şi mecanisme de asigurare a calităţii 

Construirea  sistemului naţional de management  şi de evaluare  a  calităţii educaţiei. Perioada 2005‐2011 poate fi caracterizată ca una de construire a sistemului naţional de management şi de evaluare a calităţii  educaţiei,  în  cadrul  celor  trei  subsisteme  ale  sistemului  naţional  de  educaţie  şi  formare profesională:  învăţământul  preuniversitar  general,  învăţământul  profesional  şi  tehnic  (ca  sistem  de formare profesională iniţială) şi învăţământul superior.  

crearea unui  cadru naţional unitar pentru asigurarea  calităţii, pentru  tot  ce  înseamnă educaţie  şi formare profesională, prin apariţia OUG nr. 75/2005 pentru aprobarea  legii  calităţii educaţiei  şi a legislaţiei subsecvente; 

înfiinţarea unor instituţii şi structuri responsabile cu asigurarea calităţii, atât la nivel de sistem (două instituţii noi, ARACIP, pentru  învăţământul preuniversitar şi ARACIS, pentru  învăţământul superior), cât şi la nivelul furnizorilor de educaţie (Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii); 

elaborarea şi implementarea efectivă a sistemelor de calitate şi la evaluarea calităţii programelor şi instituţiilor educaţionale. 

Astfel,  în perioada analizată, au fost  implementate sistemele de management şi de evaluare a calităţii, cu sprijinul consistent al proiectele finanţate din FSE prin POSDRU.  

Astfel,  la  nivelul  învăţământului  preuniversitar  general  şi  al  formării  profesionale  iniţiale,  numărul total al vizitelor pentru evaluare externă în unităţile şcolare (în vederea autorizării provizorii, acreditării şi evaluării periodice) este de aproape 4300, procentul unităţilor  şcolare care au primit autorizaţia de funcţionare provizorie  /  acreditarea  /  atestate de  calitate provizorie  crescând  constant, de  la 87%  la 91%. 

Pe de  altă parte,  au existat diferenţe  foarte mari dintre  judeţe  atât  în privinţa  învăţământului privat (explicabile  prin  nivelul  economic),  cât  şi  al  celui  public  (explicabile  prin  interesul  autorităţilor educaţionale locale, în speţă al inspectoratelor şcolare). De asemenea, au existat diferenţe semnificative în privinţa motivelor de neacordare a autorizaţiei de funcţionare provizorie / acreditării / atestatelor de calitate:  probleme  de  infrastructură  (în  şcolile  de  stat)  şi  probleme  legate  de  calificarea  şi  calitatea cadrelor didactice (în şcolile private) 

La nivelul  învăţământului superior, ARACIS a realizat evaluarea externă a calităţii  la nivel  instituţional pentru  universităţi  acreditate,  evaluarea  în  vederea  acreditării  unor  noi  universităţi,  evaluarea programelor  de  studii  universitare de  licenţă  (autorizare,  acreditare,  evaluare  periodică)  şi  evaluarea programelor de studii universitare de masterat. Au  fost  realizate 3 evaluări externe pentru acreditare instituţională  şi  92  pentru  evaluarea  externă    a  calităţii    la  nivel  instituţional,  în  80  de  instituţii  de învăţământ superior. Un număr de 46 de universităţi acreditate au fost evaluate în perioada 2008‐2011 în cadrul proiectului POSDRU/2/1.2/S/1 Asigurarea calităţii  în  învăţământul superior din România  in context european. Dezvoltarea managementului calităţii academice la nivel de sistem şi instituţional, proiect prin care s‐a propus şi o nouă metodologie de evaluare externă a ARACIS, s‐au dezvoltat seturi de indicatori de calitate, s‐au realizat Barometre privind situaţia învăţământului superior din România în 2009, 2010, 2011  şi au  fost pregătiţi un număr mare de evaluatori  interni  şi externi pentru evaluarea calităţii  educaţiei,  inclusiv  studenţi  şi  reprezentanţi  ai  pieţei muncii.  Trebuie menţionat  că  în  cadrul evaluării externe  a universităţilor  au  fost evaluate  şi minimum 20% dintre programele  acreditate din cadrul acestora. 

22

În ceea ce priveşte asigurarea calităţii în formarea profesională a adulţilor există prevederi atât la nivel naţional  în  Legea  educaţiei  naţionale  nr.  1/2011,  conform  căreia  „ANC  coordonează  sistemul  de asigurarea  calităţii  în  formarea  profesională  a  adulţilor”,  cât  şi  la  nivel  european  în  Recomandarea Parlamentului  European  şi  a  Consiliului  din  18  iunie  2009  privind  stabilirea  unui  cadru  european  de referinţă  pentru  asigurarea  calităţii  în  educaţie  şi  formare  profesională  (CERAC)  ‐  2009/C  155/01, conform  căreia  până  la  data  de  18  iunie  2011,  Statele Membre  trebuiau  “să  planifice  o  abordare destinată  îmbunătăţirii sistemelor de asigurare a calităţii  la nivel naţional  şi utilizării  în modul cel mai eficient a CERAC prin  implicarea partenerilor  sociali, a autorităţilor  regionale  şi  locale  şi a altor părţi interesate relevante în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale”. 

Consiliul Naţional  de  Formare  Profesională  a Adulţilor  (CNFPA)  –  care  s‐a  reorganizat  ca Autoritatea Naţională pentru Calificări  ‐ a  implementat,  în perioada 05.01.2009 – 05.01.2012, un proiect strategic „Asigurarea calităţii în sistemul de formare profesională continuă din România – CALISIS”. Acest proiect a  avut  ca  obiectiv  general:  „Dezvoltarea  şi  implementarea  unui  sistem  naţional  de  asigurare  şi management al calităţii în FPC, pe baza unor studii ştiinţifice relevante şi folosind o abordare compatibilă cu CERAC/EQARF în educaţie şi formare profesională”.  

Participare la învăţarea pe tot parcursul vieţii 

Participarea la formarea profesională continuă şi la educaţia permanentă. În prezent, putem afirma că există premise pentru creşterea coerenţei sistemul de EFP, privit în ansamblu, există o bază conceptuală (metodologia de dezvoltare a calificărilor) pentru implementarea unui sistem de credite transferabile în sistemul de FPC şi este de presupus că,  în timp, se va reglementa şi o modalitate de comunicare  între actualele sisteme paralele de formare profesională. 

Atât legislaţia FPC, cât şi tot ansamblul legislativ care se referă la Cadrul Naţional al Calificărilor (CNC) şi la  formarea  profesională  iniţială  şi  continuă  trebuie  revizuite,  astfel  încât  să  se  aducă  necesarele clarificări şi să se elimine ambiguităţile metodologico‐legislative cu privire la dezvoltarea calificărilor şi a standardelor  asociate,  relaţia  dintre  ocupaţii  şi  calificări,  relaţia  dintre  standarde  ocupaţionale  şi standarde  de  pregătire  Profesională,  gestionarea  şi  utilizarea  RNC,  responsabilităţile  instituţionale asociate acestor activităţi. 

Un prim pas îl constituie adoptarea de către România a unui act normativ (hotărâre de guvern) prin care să se definească  într‐o manieră clară Cadrul Naţional al Calificărilor şi modul de corelare a acestuia cu Cadrul  European  al  Calificărilor  şi  prin  care  să  se  stabilească  fără  ambiguităţi  responsabilităţile instituţionale cu privire la dezvoltarea sistemului naţional al calificărilor. În prezent, în România, singurul sistem  care permite parcurgerea  tuturor nivelurilor de  calificare este  sistemul de educaţie  şi  formare profesională  iniţială. Este  însă o construcţie „închisă”, care nu acceptă  intrări din celelalte  sisteme de formare profesională şi care nu permite valorificarea rezultatelor  învăţării asociate unei experienţe de muncă sau unor alte contexte/ situaţii de învăţare. 

Sistemul  de  FPC  este  un  sistem  cu  un  grad  ridicat  de  flexibilitate  sub  aspectul  construirii  traseelor profesionale,  un  sistem  care  favorizează  alternarea  perioadelor  de  pregătire  profesională  formală  cu cele de muncă şi care permite recunoaşterea experienţei de muncă, dar care cuprinde doar primele trei niveluri  de  calificare,  deci  poate  fi  considerat  un  sistem  „închis”.  Sistemul  de  FPC  este,  totodată,  un sistem „izolat”, deoarece legislaţia actuală nu prevede nicio posibilitate de navigare între acest sistem şi celelalte sisteme de formare profesională din România. 

Există  însă  condiţii  favorabile  pentru  recunoaşterea  reciprocă  a  calificărilor/  rezultatelor  învăţării, deschiderea căilor de acces între sisteme şi flexibilizarea traseelor profesionale: 

23

- În  toate  sistemele  prezentate,  formarea  profesională  şi  evaluarea  sunt  bazate  pe competenţe/rezultate ale învăţării; 

- Este de aşteptat, ca,  în scurt  timp, România să adopte un Cadru Naţional al Calificărilor corelat cu Cadrul European al Calificărilor (CEC);  

- Pe baza Cadrului Naţional al Calificărilor, se va construi un Sistem Naţional al Calificărilor,  în cadrul căruia Registrul Naţional al Calificărilor va  reprezenta  referinţa comună pentru  toate  sistemele de EFP; 

- Dezvoltarea  calificărilor  pe  baza  unei/unor  noi metodologii,  clarificarea  relaţiilor  între  ocupaţii  şi calificări, între standardele ocupaţionale şi standardele de pregătire profesională ar trebui să elimine ambiguităţile  şi  să  asigure  coerenţă  demersului  de  formare  profesională,  în  toate  contextele  de învăţare; 

- Există condiţii pentru  implementarea unui sistem de credite transferabile,  la nivelul fiecărui sistem (există deja un sistem de acumulare  şi  transfer de credite  în EFPI), ceea ce va  favoriza,  în  timp,  şi recunoaşterea de credite între sisteme. 

Sisteme de orientare si consiliere. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011  şi alte documente de politică educaţională conexe redefinesc rolul serviciilor de orientare şi consiliere prin noi responsabilităţi oferite Centrelor  Judeţene  de  Resurse  şi  Asistenţă  Educaţională  (CJRAE):  coordonarea,  monitorizarea  şi evaluarea serviciilor educaţionale de consiliere, orientare şi mediere şcolară în tranziţia de la şcoală spre piaţa muncii. Este greu de măsurat eficiența acestei activități care ar trebui să preceadă orice  înscriere într‐un  program  de  educației  și/sau  formare.  În  acest  moment,  se  realizează  fragmentar,  fără coordonare, în școli, centre de recunoaștere a competențelor și mult mai puțin în universități. 

Sistemul naţional de calificări. În România, CNC nu există  încă  în forma recomandată de către Comisia Europeană în 2008.  O propunere de hotărâre de guvern privind stabilirea CNC a fost realizata de ANC și se află  în dezbatere cu  toți actorii  și  factorii  interesați. Stabilirea celor 8 niveluri  și a descriptorilor de nivel  este  doar  prima  etapa  a  unui  proces  dificil  și  îndelungat  care  presupune  funcționarea  tuturor elementelor care ar  trebui  să compună  sistemul național de calificări. Prima  intervenție  în acest  sens presupune  armonizarea  elementelor  deja  existente,  crearea  de  instrumente  noi  și  acordul  factorilor interesați de a utiliza sistemul național de calificări în interesul utilizatorilor finali: cei care învață și/sau se formează, cei care lucrează și cei care angajează. 

Recunoaşterea  şi  certificarea  învăţării  in  contexte  non‐formale  şi  informale.  România  a  dezvoltat  şi implementat un  sistem de evaluare  şi  certificare  a  competenţelor profesionale dobândite pe  alte  căi decât cele formale, încă din anul 2004. Evaluarea şi certificarea se poate realiza în centre de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale, autorizate de către Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) şi apoi de către Autoritatea Naţională pentru Calificări (ANC)  în baza Procedurii de evaluare  şi certificare a competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele  formale, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei  şi cercetării  şi al ministrului muncii, solidarităţii sociale  şi  familiei, cu modificările şi completările ulterioare.  Din 2004 şi până în prezent au fost autorizate 146 de centre de evaluare şi certificare,  în care au fost evaluate şi certificate peste 49.000 de persoane.   

Evaluarea  şi certificarea competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele  formale se  face  în Centre de Evaluare  și Certificare a Competențelor Profesionale. Centrele autorizate au sediul  în 25 de județe,  cele  mai  multe  fiind  în  București  (17).  Cele  mai  multe  calificări/ocupații  sunt  evaluate  în București  (51)  și  județul Covasna  (48). Majoritatea acestor centre au autorizația valabilă până  în anul 2012. Doar 25 de centre sunt autorizate până în anul 2013 sau 2014 pentru 48 de calificări.  

Recunoaşterea  rezultatelor  învăţării  în  contexte  nonformale  şi  informale  a  cadrelor  didactice  şi  echivalarea acestora  în credite pentru educaţie şi formare profesională s‐a făcut până  în 2012 pe baza 

24

metodologiei 4611/2005 de către CNFP.   Pentru  recunoaștere au  fost depuse  în perioada 2008‐2011, 468 dosare  și au  fost  recunoscute  și acordate credite  în cazul a 313 persoane. Dintre acestea 308 au obținut rezultate ale învățării în cadrul unor Programe Sectoriale din Programul european ”Educație pe tot parcursul vieții (LLP)”.   Anul 2012 a reprezentat un an de real progres  în recunoaștere și certificare deoarece au fost echivalate 4 programe speciale cu 12.765 participanți și s‐au aprobat 41 de solicitări de recunoaștere a rezultatelor învățării obținute în mobilități în cadrul LLP.  

Parteneriate europene şi stimularea cooperării, mobilitatea elevilor, studenţilor şi  cadrelor didactice (inclusiv  instrumente  de  finanţare  a  mobilităţilor  care  să  ţină  seama  de  nevoile  speciale  ale persoanelor dezavantajate) 

Finanțarea acordată României pentru Proiecte de parteneriat Comenius este mult prea mică în raport cu numărul de candidaturi depuse ți aceasta a determinat rata mică de proiecte aprobate și respingerea de la  finanțare  a unor proiecte de  calitate  ridicată. Procentul de proiecte  aprobate,  așa  cum  se  vede  în figura următoare, este foarte mic, deși datorită calității proiectelor depuse de școli din România, Comisia Europeană a suplimentat în fiecare an fondul României cu peste 1.000.000 Euro. 

Finanțarea  proiectelor  Comenius  Regio  a  început  în  anul  2009  iar  sumele  alocate  pentru  astfel  de proiecte sunt mult mai mici decât pentru proiectele de parteneriat școlar, ceea ce face ca și numărul de candidaturi depuse și aprobate să fie mic. Cele mai multe fonduri sunt acordate mobilităților ERASMUS. Numărul  total  de mobilități  ale  studenților  este  15706.  Dacă  se  calculează  procentul  numărului  de studenți Erasmus față de numărul total de studenți la zi în anul universitar 2008‐2009 reiese că în 5 ani au beneficiat de mobilități Erasmus 3% dintre studenți 

De‐a  lungul  celor  5  ani  de  implementare  a  programului  LLP,  numărul  de  candidaturi  depuse  și  de proiecte de Mobilități Leonardo da Vinci aprobate a variat. Proiectele de Mobilități Leonardo da Vinci aprobate  în  cei  5  ani  au  permis  formarea  profesională,  prin mobilități  transnaționale,  a  unui  număr considerabil de elevi și de persoane aflate pe piața muncii. Cu toate acestea, datorită finanțării limitate, au beneficiat de  astfel de formări doar  0,864 %  din numărul total de elevi din învățământul vocațional și cel profesional  și  tehnic  și sub 3% din numărul  total de profesori din  învățământul vocațional  și cel profesional și tehnic.  

Strategia naţională de învăţare pe tot parcursul vieţii. În România, în ultimii ani, principiile învăţării pe parcursul  întregii  vieţi  au  fost  incluse  ca  priorităţi  în  cadrul  documentelor  de  politică  în  domeniul educaţiei, formării continue şi ocupării forţei de muncă. Planul Naţional de Dezvoltare 2007‐2013 (PND) și  Programul Naţional  de  Reformă  (PNR)  sunt  principalele  documente  de  politică  prin  care  România urmăreşte  în  prezent  ţinte  stabilite  la  nivel  european  în  domeniul  educaţiei,  formării  profesionale  şi ocupării. De asemenea, Legea Educaţiei Naţionale dedică un capitol special învăţării pe parcursul întregii vieţi, oferind un cadru propice dezvoltărilor în acest domeniu. 

Analiza  documentelor  de  politică  existente  evidenţiază  însă  nevoia  unui  efort  de  armonizare  între obiectivele,  strategiile  şi  sistemele  care  acţionează  în  domeniul  învăţării  pe  parcursul  întregii  vieţi (educaţie,  formare  profesională,  ocupare,  asistenţă  socială,  cultură  etc.)  care  să  ofere  o  abordare globală,  integratoare  şi  coerentă  în  acest  domeniu.  Este  astfel  necesară  o  viziune  unitară  asupra educaţiei pe parcursul  întregii vieţi, care să urmărească consecvent o serie de priorități strategice din perspectiva asigurării accesului  la  învăţare al oricărui cetățean,  în orice moment  şi  în orice context de învăţare (formal,  informal sau non‐formal). O viziune unitară ar putea asigura coerenţa  şi  flexibilitatea unui parcurs individual de învăţare de‐a lungul întregii vieţi, oferind un cadru pentru corelarea educaţiei şi formării iniţiale cu formarea continuă, va integra coerent priorități specifice învăţământului preşcolar, preuniversitar, universitar sau ale educației adulților.  

25

III. CULTURA ȘI PATRIMONIUL CULTURAL 

Cultura cu impact social și educațional 

Educație artistică, educaţie non‐formală cu mijloace artistice şi educaţie culturală în muzee, biblioteci, aşezăminte culturale şi sectorul privat  

„Mijloacele prin care se  transmite cultura  în mediul  rural sunt: căminele  şi alte aşezăminte culturale,  bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul. În ultimii 10‐15 ani s‐a putut constata o  continuă degradare a mediului  cultural al României pe  fondul  reducerii  sprijinului  financiar acordat domeniului, atât din partea bugetului public, cât şi din partea finanţatorilor privaţi.  

Această  situaţie  a  căpătat  aspecte  alarmante  în  multe  zone  rurale,  unde  majoritatea  căminelor culturale (cca. 97%) beneficiază de un sediu propriu, dotarea fiind  nesatisfăcătoare (pentru cca. 80%) sau şi‐au încetat activitatea şi servesc altor destinaţii. Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă descendentă, mai mult  sau mai puţin asemănătoare  cu a altor domenii din viaţa  culturală a satelor,  şi  cu  toate  că  în anul 2005  se  înregistra un număr de 8.239 de biblioteci, doar o mică parte desfăşura activităţi specifice (INS, 2005)7.  

În  ce  priveşte  activitatea  aşezămintelor  culturale,  „în  condiţiile  unei  infrastructuri  precare,  cele mai active cămine culturale par a se orienta către tipuri de activităţi mai puţin dependente de aceasta, cum ar fi  inventarea sau reinventarea unor sărbători  în aer  liber sau amenajarea unor mici muzee locale. În circa 35% dintre comunele României, discoteca organizată  în  incinta căminului cultural este activitatea cea mai  frecventă,  profitabilă  şi,  în  acelaşi  timp,  controversată.  În  aproximativ  55%  dintre  comunele României incinta principală a căminului cultural este închiriată periodic, pentru organizarea ceremoniilor locale. Alături de discoteci,  ceremoniile  locale  sunt  cele mai  vizibile,  frecvente  şi profitabile  activităţi organizate la căminele culturale. În  cel  puțin  30%  dintre  comunele  României, alocaţiile de la bugetul local pentru căminele culturale sunt nule. În restul comunelor, cea mai mare parte a alocaţiilor bugetare acoperă doar salarizarea referenţilor culturali sau a directorilor de cămin.”  

În ceea ce priveşte situaţia activităţilor bibliotecilor, acestea sunt considerate a fi fost cel mai afectate la fiecare val de restructurări în sistemul bugetar din ultimii ani. Îngrijorătoare este în primul rând situaţia raportării  numărului  de  personal  din  biblioteci    la  situaţia  numărului  total  de  bugetari.  Reducerea personalului  de  specialitate  influenţează  negativ  calitatea  serviciilor  furnizate,  periclitând  ireversibil informarea  corectă,  complexă – parte  indispensabilă desfăşurării procesului  educaţional.  Standardele minimale  pentru  numărul  de  angajaţi  incluse  în  Legea  bibliotecilor  nr.334/2002  au  avut  în  vedere îmbunătăţirea situaţiei bibliotecilor din România, cu precădere a bibliotecilor publice, care, la momentul respectiv,  se  situau  pe  penultimul  loc  în  Europa,  ultimul  revenind  Bulgariei.  Aceste  standarde  sunt stabilite la limite care ţin cont de caracteristicile de dezvoltare ale ţării noastre, fiind mult mai mici decât ale unor ţări precum Ungaria sau Cehia. 

Anii 2008‐2010 au reprezentat un vârf de criză în economia românească. Această criză s‐a reflectat acut în  sectorul  cultural  expus  prin  excelenţă  fluctuaţiilor  economice  şi  politice.  Bibliotecile,  componente importante  ale  sectorului  cultural,  au  avut  de  suferit  atât  la  nivelul  investiţiilor,  cât  şi  la  nivelul personalului  angajat.  Standardele minimale  de  personal  propuse  prin  Legea  bibliotecilor  nu  au  fost atinse  în  perioada  2002‐2009,  încadrarea  cu  personal  a  înregistrat  o  tendinţă  constantă  de  scădere, tendinţă accentuată foarte mult prin ultimele măsuri  luate de Guvern şi aplicate de autorităţile  locale. Această  situaţie  dezavantajează  în  continuare  bibliotecile  din   România  şi  împiedică  procesul  de armonizare cu comunitatea bibliotecară europeană. La sfârşitul anului 2009, necesarul de posturi pentru personalul de specialitate din bibliotecile publice era de 9742.    7 Planul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007‐2013, capitolul “Dezvoltarea sectorului afacerilor şi a turismului”)

26

Ca  exemplu  de  succes,  program  care  prin  investiţiile  realizate  a  reuşit  să  conecteze  biblioteca  de comunitate, amintim programul Biblionet. Bibilionet este un program care se desfăşoară  între 2007 şi 2012  în România şi care a facilitat românilor accesul gratuit  la  informaţie, prin dezvoltarea unui sistem de biblioteci publice moderne în România. Prin cursurile de formare şi tehnologia furnizată, Biblionet a ajutat  bibliotecile  să  asigure  servicii  în  comunităţile  locale  sub  forma  unui  parteneriat  între  IREX, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor  şi Bibliotecilor Publice din România  (ANBPR), autorităţile  locale  şi naționale  şi  bibliotecile  din  ţară.  Programul  este  menţionat  în  contextul  analizei  socio‐economice deoarece exemplifică  impactul  investiţiilor strategice  în bibliotecile din România  la nivel de rezultat cu relevanţă socială, educaţională şi, finalmente economică. 

Date de impact pentru anul 2012 (indicatorii sunt apreciaţi drept fiind cam aceeaşi în fiecare an pentru perioada 2007‐2011): 

- 41.500 de fermieri asistaţi în biblioteci să‐şi completeze cererile de subvenţii agricole, 4 de milioane de euro atrași  în comunități ca subvenții agricole cu ajutorul bibliotecilor, 83.000 de zile de munca economisite prin completarea cererilor de finanțare în localitățile proprii, 375.000 euro economisiți deoarece fermierii nu au mai călătorit in alte localități pentru completarea cererilor de subvenții; 

- în urma unui program de instruire în județul Cluj, 433 de persoane au fost învățate cum să‐și caute un  loc de muncă și cum să‐și facă CV‐ul. Pe durata programului 32 dintre aceștia și‐au găsit un nou loc de muncă. Daca se presupune că acesta a fost angajat cu salariul minim (aprox 225 USD lunar), în termen de trei  luni statul a  încasat datorită angajării celor 32 de persoane aproximativ 11.040 USD sub forma de taxe si  impozite. Aceasta  înseamnă o rată de amortizare a  investiției de 460%  în trei luni (calculat la salariul minim pe economie). 

În ce priveşte dinamica sectorului cultural în ceea ce priveşte dezvoltarea de programe şi proiecte de educaţie  culturală,  acestea  pot  fi  urmărite  evidenţiind  activitatea  de  finanţare  realizată  de  către Administraţia  Fondului  Cultural  Naţional  (AFCN).  instituţie  publică  cu  personalitate  juridică,  care funcţionează  în  subordinea Ministerului Culturii  şi Patrimoniului Naţional. AFCN  a  fost  creată  în  anul 2005  pentru  a  oferi  finanţări  nerambursabile  proiectelor  culturale  desfăşurate  de  instituţii  publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi culturale. 

În  ce  priveşte  profilul  activităţilor  educaţionale  desfăşurate  de  instituţiile  publice,  o  cercetare desfăşurată de Centrul de Pregătire Profesională  în Cultură,  constând  în aplicarea unui  chestionar  cu privire la prezenta activităților educaționale in instituțiile culturale din România, la care au răspuns 214 de astfel de instituţii, arată următoarele: 

95,79%  consideră  că  organizaţiile  pe  care  le  reprezintă  desfăşoară  programe  educaţionale,  dintre care  76,92%  fac  acest  lucru  pe  baza  unui  plan  anual  iar  88%  utilizează  de  asemenea  planificarea multi‐anuală. 

Grupul ţintă predilect al activităţilor educaţionale este 7‐18 ani (aproximativ 84% dintre respondenţi), programele dedicate şcolilor fiind cel mai des organizate, însă se remarcă şi un interes pentru adulţi ca  grup  ţintă. Cu  toate aceste,  autorii  studiului  remarcă  faptul  că  aceasta  se bazează pe  faptul  că predomină percepţia tradiţională că activităţile culturale sunt un element de bază al educaţiei tinerei generaţii 

cele mai frecvente tipuri de programe educaţionale sunt conferinţele (67,3%) şi prelegerile (71,43%), urmate de ateliere practice (62,43%) şi demonstraţii de lucru (61,54%) 

evenimentele educaţionale se desfăşoară cu precădere la sediul organizaţiei (89%)8 

8 Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, raportul proiectului Connection – Cultural organisations as communication and learning environments, derulat în 2008 cu sprijinul Uniunii Europene, Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii

27

Dintre  beneficiile  concrete  care  pot  fi  conectate  cu  obiectivele  Europa  2020  de  eficientizare  a consumului de  resurse  şi de  schimbare a atitudinii  faţă de mediul  înconjurător, concluziile următoare sunt elocvente: programele derulate în aer liber în mediu urban sunt apreciate pentru că oferă un tip de educaţie non‐formală, mai apropiată de viaţa reală, oferind participanţilor ocazia să înveţe despre istoria şi tradiţiile unui loc sau unei clădiri, de a merge şi a explora clădiri şi de a învăţa despre istoria lor, despre metode  tradiţionale  de  construcţii,  despre  istoria  oraşului. Aceste  programe  pot  fi  utilizate  pentru  a încuraja responsabilitatea civică şi cea faţă de mediul înconjurător. Astfel de programe au de asemenea ca efect o percepţie pozitivă a patrimoniului propriei comunităţi, o re‐asumare a acestuia. De asemenea, astfel  de  programe  oferă  posibilitatea  implicării  unui  grup  de  utilizatori  care  sunt  în mod  obişnuit refractari să înveţe un program clasic de învăţare, datorită vârstei şi educaţiei individuale (în primul rând adulţii). O caracteristică importantă a acestui gen de programe este că percepţia asupra mediului devine mai importantă decât transferul de informaţii. Abordarea experienţială atrage adulţii, care urmăresc un contact mai direct şi mai profund cu locul şi cu natura şi sunt interesaţi de prezentarea felului în care era şi arată viaţă în trecut. 9  

Priorităţi de intervenție/ propuneri de tipuri de operațiuni 

- Organizarea de expoziţii/evenimente artistice sau/şi educaţionale pentru  realizarea unui  transfer de  know‐how  cu  privire  la  modalități  de  încurajare  a  creaţiei  contemporane  prin  intermediul activităţilor/proiectelor desfăşurate de operatorii culturali, în vederea asigurării unei oferte culturale variate şi de calitate (AOCR); 

- Întâlniri ale autorilor (scriitorilor) cu tinerii, atât cu obiectul‐carte sau obiectul‐revistă, prezentate grafic  într‐o  formulă modernă, dar  şi prezenţa tehnologiei  (a calculatoarelor cu acces  la  Internet) pentru crearea unui climat informal, în afara şcolii, pentru stimularea lecturii la tineri și construirea unui  dialog  cu  tinerii,  adolescenţi,  elevi  de  liceu,  studenți  şi  pentru  realizarea  unui  sistem  de distribuţie a producţiilor editoriale (carte şi reviste), în contextul în care cartea şi revistele în format tradiţional  (tipărit)  au  o  concurenţă  puternică  în  mijloacele  media  moderne,  în  ofertele  de divertisment virtuale,  industria cărţii necesită o analiză a modului  în care cititorul ajunge  la carte/ reviste (AOCR); 

- Cursuri  pentru  artişti  pentru  adaptarea  la  realitatea  socială  actuală.  Stabilirea  unor  direcţii  de training‐uri prin  care  absolvenţii universităţilor de  artă  să  îşi  găsească o  serie de oportunităţi  sau zone  în  care  să  se  poată  implica  după  ce  termină  facultatea,  fără  a  abandona  „matca”  artistică. Identificarea  unor  posibilităţi  de  valorificare  a  bagajului  artistic.  În  alte  ţări  exista  pe  de  o  parte galerii/piaţă  de  artă  stabilă  iar  pe de  altă  parte  un  sistem  de  burse  şi  rezidenţe  pt.  absolvenţi  şi artişti. Nevoile şi realităţile specifice sunt  în permanenţă schimbare  iar aceste training‐uri ar  înlesni întâlnirea cu reprezentanţi ai unor organizaţii din domeniu şi consilierea şi pregătirea participanţilor pentru a‐şi găsi o nişă  în care să‐şi aplice cunoştinţele: programe educaţionale (pentru copii, tineri, ghidaje),  art  therapy  (cursuri  artistice  pentru  adulţi  –  în  scopul  deconectării  în  domenii  în  care firmele şi companiile au un regim de  lucru foarte solicitant sau pentru copii din medii defavorizate (în parteneriate cu anumite instituţii, ong‐uri) sau copii cu necesităţi speciale, etc (AOCR). 

- Programe de  formare profesională  continuă a personalului  care dezvoltă programe de educaţie artistică şi educaţie culturală, perfecţionarea după finalizarea studiilor și crearea de oportunități  

- Sprijin pentru  realizarea de programe  educaționale, de  informare  şi  ’acomodare’  cu  fenomenul artistic, prin  stimularea  colaborării   operatorilor  culturali  cu  şcoli  şi  licee pentru  realizarea unor 

9 Centrul  de  Pregătire  Profesională  în  Cultură,  raportul  proiectului  Education  for Heritage, Outdoor  Education  Report  on Needs Analysis, derulat în 2011‐2012 cu sprijinul Uniunii Europene, Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii

28

astfel  de  programe:  vizite  la  muzee  şi  organizaţii  artistice,  întâlniri  cu  artiştii,  etc.)  în  intenţia apropierii publicului de creaţia contemporană. Pregătire resurse umane: parteneriate cu organizaţii din  Norvegia  pentru  programe  de  pregătire  a  unor  instructori  care  să  realizeze  programele educaţionale menţionate mai sus (AOCR); 

- integrarea educaţiei culturale în programe de formare şi de dezvoltare de competenţe şi abilităţi la nivel naţional (Culture Action Europe); 

- sprijinirea  învăţării  în  contexte  ale  dialogului  intercultural  şi  prin  dezvoltarea  de  programe transfrontaliere (Culture Action Europe);; 

- încurajarea  programelor  dezvoltate  în  parteneriat  public‐privat  şi  sprijinirea  accesului întreprinderilor economiei  social  şi a organizaţiilor neguvernamentale  la  fondurile  structurale prin acordarea de avansuri şi co‐finanţări (Culture Action Europe); 

- finanţarea integrală a proiectelor grass‐roots, care pot sprijini direct nevoile comunităţii. 

Altă măsuri strategice necesare: 

- Dezvoltarea unui acord  între Ministerul Culturii  şi Patrimoniului Naţional  şi Ministerul Educaţiei  şi Cercetării pentru derularea programului “Şcoala altfel”  

- Dezvoltarea  unei  strategii  comune  între Ministerul  Culturii  şi  Patrimoniului Naţional  şi Ministerul Educaţiei  şi  Cercetării  pentru  dezvoltarea  unei  strategii  de  integrare  a  activităţilor  non‐formale/extra‐curriculare în programa şcolară 

- Dezvoltarea  unei  strategii  comune  între Ministerul  Culturii  şi  Patrimoniului Naţional  şi Ministerul Educaţiei  şi  Cercetării  pentru  dezvoltarea  unei  strategii  de  integrarea  a  activităţilor  non‐formale/extra‐curriculare în programa şcolară  

Învăţământ  vocaţional  artistic,  reconversie  profesională  în  cultură  şi  susţinerea  meşteşugurilor tradiţionale 

 „În ceea ce priveşte  infrastructura pentru educaţia TVET (învățământul profesional si tehnic), numărul de ateliere pentru formarea profesională şi tehnică la nivelul țării a scăzut continuu cu 46.65%, de la un număr  de  10435  în  1990  la  5567  în  anul  2011.  Se  remarcă  faptul  că  în  anul  școlar  2010/2011 funcționează doar 5 școli profesionale comparativ cu anul 2005 în care existau 90 de școli profesionale. Din cauza modificărilor din legea învățământului, școlile profesionale s‐au desființat, formarea tehnică și profesională  realizându‐se  prin  liceele  tehnologice”  (preluat  din  analiza  realizate  de Grupul  de  lucru “Infrastructura de importanţă locală şi regională”, subdomeniul Educaţie, organizat în cadru Comitetului Consultativ Dezvoltare Regională). 

Programul „Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural  imaterial” a  fost  înfiinţat  în anul 2008 şi se va derula pe o perioadă de cel puţin 10 ani, având în vedere volumul mare de informaţii şi  necesitatea  prelucrării  lor.  Programul  cuprinde,  inclusiv,  actualizarea  datelor  existente.  Conform CPCCT  care  a  oferit  informaţia,  numărul  şi  tipologia  elementelor  incluse  în  acest  registru  nu  este cuantificat,  însă  există  conform  Legii  26/2008  privind  protejarea  patrimoniului  cultural  imaterial „Registrul naţional al patrimoniului imaterial, cu rol de inventar general, în care sunt înscrise elementele care alcătuiesc patrimoniul cultural imaterial de pe teritoriul României.” 

Programul “TEZAURE UMANE VII – păstrători  şi transmiţători ai culturii tradiţionale” a  început să se deruleze  în anul 2010,  în conformitate cu Regulamentul de acordare a  titlului de TEZAUR UMAN VIU, aprobat  prin  Ordinul ministrului  culturii,  cultelor  şi  patrimoniului  naţional  nr.  2491  din  27.11.2009. Pentru anii 2010‐2011  s‐au acordat 10  titluri de Tezaur Uman Viu unora dintre cei mai  reprezentativi 

29

purtători  şi transmițători de elemente ce aparţin patrimoniului cultural  imaterial, din diferite zone ale ţării – Alba, Braşov, Dolj, Maramureş, Călăraşi, Harghita. Ei sunt rapsozi, meşteri populari (olari, ţesători, cioplitori  în  lemn,  încondeietori de ouă), dansatori. Cei ce au  fost desemnaţi TUV,  în conformitate cu regulamentul  de  acordare  în  vigoare,  nu  primesc  niciun  sprijin material,  ci  doar  o  recunoaştere  din partea comunităţii. 

Practici  artistice  şi  punerea  în  valoare  a  patrimoniului  pentru  combaterea  sărăciei  şi  o  dezvoltare incluzivă 

Cultura / arta cu dimensiune socială explicită este o temă actuală și cu impact durabil dovedit la nivel european  și  internațional.  În  România,  inițiativele  care  abordează  schimbarea  socială  prin  intervenții artistice sunt încă puține și neintegrate în programe cu efect structurant asupra comunităților pe termen lung. Arta este una din cele mai eficiente modalități de a exprima,  într‐o manieră complexă, probleme sociale  și  soluții creative, este un catalizator al  schimbării  sociale, cu  rol  semnificativ  în construirea  și dezvoltarea unei societăți incluzive.  

Arta cu miză socială, care pune  în centrul atenției comunitatea și  lucrul  în comunități dezavantajate, poate contribui  la combaterea discriminării  și construirea de modele pentru dezvoltare comunitară  și incluziune socială.   Prin  iniţiative culturale cu  impact social s‐ar permite o abordare transversală a mai multor priorități, cum ar fi obiectivele de tip educațional, abordarea grupurilor vulnerabile,  incluziunea socială a romilor, etc. La regenerarea socială a unor comunități defavorizate se poate contribui si prin mediere cultural‐artistică. 

Patrimoniul  arhitectural  include,  pe  lângă  valoarea  culturală,  economică,  de mediu,  și  o  puternică componenta  socială. Viziunea  contemporană nu mai  consideră patrimoniul  construit drept o  serie de obiecte  individuale,  independente  de  realitățile  economice  și  sociale,  ci  ca motorul  de  dezvoltare  al comunităților  locale din zonele  istorice. Astfel, protejarea si punerea  în valoare a patrimoniului depind nu numai de capitalul cultural acumulat, ci și de recunoașterea valorii sale economice și sociale.  

„Participarea populaţiei la activităţile culturale (mai mult decât receptarea pasivă a bunurilor culturale), idealul  egalităţii  accesului  la  cultură  şi  înţelegerea  faptului  că  sectorul  cultural  poate  avea  efecte economice  şi  sociale benefice  atunci  când programele  sunt de  succes.”  sunt  câteva dintre principiile politicilor culturale europene pentru minorităţi.  

Integrarea membrilor comunităţii rrome pe piața economică şi  incluziunea  lor socială sunt factori  între care există un  raport de  interdeterminare  şi  care  vehiculează  adesea  ca obiective  ale programelor  şi proiectelor  finanţate  şi  desfăşurate  pentru  etnicii  rromi.  „Prin  intermediul  ocupaţiilor  tradiţionale  se păstrează şi un mod asumat prin  factori de control social  instrinseci, creatori de model cultural”, deci este important ca integrarea rromilor pe piaţa economică să plece, pe cât posibil şi de la meseriilor lor tradiţionale, dintre care cele mai des practicate sunt  lăutăria, prelucrarea metalului  şi ghicitul. Centrul Naţional de Cultură a Romilor deţine date despre distribuţia pe regiunile de dezvoltare a acestor meserii, cât şi despre felul în care aceste meserii sunt deprinse şi realizate de membrii comunităţii. 

Există o relaţie de determinare  între caracterul tradiţional al comunităţii şi tipul de abilităţi exercitate. Aşadar,  s‐ar  putea  spune  că  ceea  ce  fac  aceste  comunităţi  de  rromi  să  fie  tradiţionale  sunt  tocmai practicile,  care prin  ceea  ce produc  şi mai  ales prin  faptul  că produsele  sunt  achiziţionate  şi utilizate (adică există cerere), întreţin şi perpetuează acest caracter tradiţional.  

În conturarea programelor şi proiectelor care îşi propun integrarea rromilor pe piaţa economică, trebuie luate în considerare următoarele:  

30

- cea mai importantă calitate a celor din această etnie, în percepţia rromilor, este grija pentru familie şi  rude.  Atât  un  număr  mare  de  bărbaţi,  cât  şi  un  număr  mare  de  femei  sunt  interesaţi  de evenimente culturale dedicate copiilor; 

- interesul pentru activităţile culturale creşte odată cu abilităţile de utilizare a limbii rromani.  

- Activităţile culturale preferate de public implică diverse forme de spectacol. Gradul în care populaţia rromă  îşi  doreşte  să  participe  la  evenimente  culturale  este  unul  ridicat.  Primele  trei  evenimente dorite de populaţia rromă sunt spectacole de muzică, spectacole de dans şi cele de circ.  

Administraţia  Fondului Cultural Naţional  (AFCN) este    instituţie publică  cu personalitate  juridică,  care funcţionează  în  subordinea Ministerului Culturii  şi Patrimoniului Naţional. AFCN  a  fost  creată  în  anul 2005  pentru  a  oferi  finanţări  nerambursabile  proiectelor  culturale  desfăşurate  de  instituţii  publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi culturale. Prin „intervenţie  culturală”  sunt  considerate  în  primul  rând  „proiecte  de  intervenţie  socială  care  se implementează prin diferite metode: arta socială, intervenţie socială, artă pentru schimbare socială, arta publică,  arta  urbană,  regenerare  urbană,  teatru‐forum,  teatru  invizibil,  animaţie  stradală,  artă comunitară.” (Ghidul AFCN). 

Priorităţi de intervenție: 

- Sprijinirea proiectelor care utilizează mijloace artistice ca instrumente de schimbare socială pozitivă în comunități defavorizate (aflate în situații de sărăcie extremă, marginalizate, cu grupuri vulnerabile), în sensul dobândirii unei atitudini active, implicate a membrilor acestora în viața și procesul de rezolvare a problemelor comunității din care fac parte (AOCR); 

- Crearea unui spațiu de explorare concretă a unor soluții creative la probleme sociale relevante pentru membrii unei comunități prin mijloace artistice (AOCR). 

Alte măsuri strategice necesare: 

- O  strategie de  succes pentru protecția patrimoniului  si punerea  sa  în valoare  ca  resursa  culturală trebuie să includă o componentă socială care să vizeze creşterea  calităţii locuirii pentru populaţia săracă,  in paralel  cu protejarea  şi  restaurarea patrimoniului arhitectural. Nu  trebuie neglijat nici remedierea  aspectelor  juridic  care  reprezentă  un  obstacol    în  calea  finanţării  programelor  de restaurare  (vezi  situaţia  necunoaşterii  regimului  de  proprietate,  în  unele  cazuri  –  cum  este Bucureştiul – în proporţie de mai mult de 90% din cazuri) 

- Includerea dimensiunii culturale în proiectele de dezvoltare urbană şi rurală (AOCR) 

Patrimoniul cultural 

Conform ultimelor studii  și analize ale sectorului  industriilor culturale  și creative, cum ar  fi The Green Paper  –  Unlocking  the  potential  of  cultural  and  creative  industries,  sau  a  demersurilor  similare  de schițare  a  unei  analize  socio‐economice  a mediului  cultural,  însoțite  de  propuneri  de  direcții  pentru investiții  realizate,  de  exemplu,  de  Germania,  patrimoniul  cultural  a  devenit  parte  integrată    a industriilor culturale și creative (ICC). În analiza noastră ne vom alinia acestor noi teorii cu mențiunea că vom  analiza  sau  puncta  patrimoniul  cultural  ca  un  segment  separat  datorită  complexității  sale  și  a direcțiilor de dezvoltare de multe ori diferite față de celelalte segmente ale ICC. 

Contextul economic va  fi prezentat din perspectiva  lipsurilor sau a  insuficiențelor care există și care oferă o serie de elemente convertibile  în nevoi ce pot  fi punctate  în documentele de programare a fondurilor structurale alocate culturii pentru perioada 2014‐2020. 

31

Lipsa  unui  sistem  de  facilități  fiscale  pentru  oamenii  angrenați  în  sectorul  ICC  ‐  deduceri  de  impozit pentru producția cinematografică, cea din artele spectacolului și artele vizuale (sistemul conform căruia cheltuielile de producție să fie deduse din  impozitul pe venit);  înlesniri pentru contribuția artiștilor și a creatorilor la sistemul de taxe și impozite, asigurări sociale și cele de sănătate; stimularea investițiilor în producție prin tratarea diferențiată a produsului cultural din punct de vedere al TVA‐ului. 

Lipsa  unui  sistem  de  facilități  fiscale  pentru  proprietarii  de  monumente  istorice  care  doresc  sa promoveze proiecte de investiții pentru restaurarea/consolidarea si punerea  in valoare a patrimoniului cultural național  ( scutiri de  la plata TVA, scutiri de  la plata avizelor, autorizațiilor necesare dezvoltării acestor  proiecte,  etc.).  Încurajarea  instituțiilor  financiare  sa  identifice  şi  să  ofere  soluții  practice, adaptate la necesităţile concrete de finanţare ale potenţialilor beneficiari/beneficiarilor. 

Mediul  fiscal nu oferă  stimulente pentru  înființarea de  IMM‐uri active  în  zona  industriilor  culturale  și creative  în România sau  in zona patrimoniului cultural național, cum ar fi de exemplu, scutirea  la plată impozitelor pe o perioadă de 1‐3 ani pentru micii întreprinzători/operatorilor economici abia apăruți pe piața de gen,  subvenții acordate artiștilor  români pentru promovarea producției  românești pe piețele noi de creație și de exprimare artistică europene (costurile de producție fiind de obicei mai mari decât veniturile obținute nu mai rămân suficiente  lichidități pentru  investirea  în marketarea sau promovarea produselor  culturale  și  artistice  realizate),  subvenții  acordate  proprietarilor  de monumente  istorice pentru  promovarea  și  introducerea  in  circuite  turistice  a  obiectivelor  de  patrimoniu  restaurate/ consolidate. 

La aceste aspect mai sus‐semnalate se adaugă nevoia acută de stabilire a unor parteneriate strategice cu băncile  pentru  gândirea  unor  criterii  de  creditare  mai  facilă  a  IMM‐urilor  active  în  ICC,  in  zona patrimoniului  cultural  național  cat  si  a  altor  tipuri  de  potențiali  beneficiari,  indiferent  de  forma  de constituire. 

Cadrul  legislativ  ar  trebui  îmbunătățit  cu  prevederi  sau  inițiative  care  să  stimuleze  sponsorizarea  și responsabilitatea  social  corporatistă,  sa  încurajeze  potențialii  beneficiari  din  domeniul  cultural  să dezvolte  proiecte  de  investiții  cu  sprijin  financiar  nerambursabil  indiferent  de  forma  acestora  de constituire. 

O  problemă  resimțită  acut  de  mediul  privat  de  afaceri  din  ICC  este  discriminarea  în  politicile  de încurajare a accesului  la finanțare  în raport cu ONG‐urile sau  instituțiile publice de cultură (vezi Fondul Cultural Național, Programul Cantemir al Institutului Cultural Român). 

Ca o particularitate identificată în analizele și sondajele efectuate în ultimul timp, în mod special studiul intitulat  Contribuția  industriilor  creative  la  nivelul  economiei  naționale,  proiect  “Promovarea Antreprenoriatului  în  Industrii  Creative”,  s‐a  constatat  faptul  că  sectorul  ICC  este  cel mai  sensibil  la dinamica mediului economic deoarece bunurile culturale nu intră în prioritățile de consum normale – în perioada  de  creștere  economică,  sectorul  ICC  a  avut  o  creștere  peste media  națională,  în  timp  ce momentul de debut al crizei economice  (2008‐2009) a semnalat cea mai abruptă prăbușire a creșterii economice din partea aceluiași  sector amintit;  în anul 2009,  cifra de afaceri din  sectorul  ICC a  scăzut raportat la anul precedent, dar a rămas mai mare decât cea raportată pentru perioada 2006‐2007, ceea ce  demonstrează  faptul  că,  în  ciuda  crizei  economice,  se  poate  observa  o  consolidare  și  chiar  o dezvoltare a pieței de bunuri  culturale  care  trebuie  întreținută  și  încurajată prin  investiții  consistente alocate pentru intervalul 2014‐2020. 

Valoarea  Adăugată  Brută  (VAB)  a  fost  de  7,24%  din  PIB  pentru  anul  2008,  indicator  tradus  printr‐o cerere foarte mare de bunuri cultural din partea pieței, pe cale de consecință putem vorbi  în România de  o  lărgire  a  pieței  și  apariția  de  noi  antreprenori  cu  creativitate  și  soluții  de  afaceri;  încurajarea 

32

antreprenoriatului a devenit o prioritate a politicilor UE trasate în interiorul celor 11 obiective tematice din cadrul de programare 2014‐2020 așa cum reies din Strategia Europa 2020. 

Productivitatea muncii în sectorul ICC este mai mare decât media națională deoarece implică un grad de creativitate superior  și  se bazează  foarte mult pe  factorul uman  (132% peste media națională  în anul 2009); din păcate  însă,  factorul uman a  fost serios afectat de criza economică – 30.000 de oameni au părăsit sectorul  ICC  în anul 2009 ajungându‐se  la o cifră de 110.000 de angajați, asemănătoare anului 2006  (100.000 de angajați);  se  simte nevoia  stringentă de dezvoltare a  resurselor umane din sectorul ICC,  sporirea  numărului  de  angajați  prin  stimularea  înființării  de  noi  IMM‐uri  creative  și  încurajarea politicilor de reconversie profesională (atragerea de resurse umane din zonele rurale), profesionalizarea resurselor umane etc. 

Investițiile  în sectorul  ICC ar trebui  încurajate deoarece cifrele de afaceri generate și contribuția  la PIB este mai mare decât sectoare puternice precum turismul. 

Ponderea diferitelor activități care fac parte din  ICC: ‐ Software  –  50%  (potențial  foarte mare  al  întreprinzătorilor  români  de  a  produce  programe 

informatice); ‐ Industria de carte – 16,8% ‐ Publicitate – 14,6% ‐ Film, TV, Radio – 5,8% ‐ Artele Spectacolului – 1,7% ‐ Design – 1% ‐ Industria muzicală – o,6% 

Revitalizarea  patrimoniului  cultural  național  constituie  o  prioritate  națională  în  vederea  conservării moștenirii culturale existente  în toate regiunile țării. Se poate observa cu ușurință faptul că deținătorii de  obiective  de  patrimoniu  manifesta  un  interes  ridicat  fata  de  posibilitatea  accesării  fondurilor structurale nerambursabile în vederea restaurării, consolidării și valorificării  obiectivelor de patrimoniu existente  la  nivel  național.  Programul  Operațional  Regional  2007‐2013  prin  Axa  prioritara  5  – Dezvoltarea  durabila  si  promovarea  turismului, Domeniul major  de  intervenție  5.1.  –  Restaurarea  si valorificarea durabila a patrimoniului cultural național, precum si crearea/modernizarea infrastructurilor conexe,  a  identificat  in mod  practic  necesitatea  continuării  acestui  demers  național  de  revitalizare  a patrimoniului  cultural  local/regional  prin  numărul  mare  de  proiecte  de  investiții  promovate  de proprietarii de monumente istorice din diferite regiuni ale tarii, proiecte care nu pot fi finanțate integral datorita epuizării grantului pentru acest domeniu de  intervenție. Realizarea  și  implementarea  la nivel național a unui cod al patrimoniului cultural. 

În România nu există un  statut  al  artistului  sau  a managerului  cultural,  inclusiv  cel  activ  în domeniul managementului  siturilor  cu valoare de patrimoniu  ,  însoțit de  raportarea acestuia  la mediul  social – măsuri de reducere și prevenire a riscurilor, protecție socială,  instituționalizarea condiției de artist sau manager cultural  independent (freelancer). 

Este necesară o extindere a reprezentativității artiștilor, creatorilor culturali, managerilor culturali prin intermediul  rețelelor  instituționale  sau  cu membrii  persoane  fizice,  a  uniunilor  de  creație  etc.  (ex. Rețeaua Națională a Muzeelor din România, uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Artiștilor Plastici etc.),  inclusiv spargerea monopolului de piață deținut de unele uniuni pe diferite domenii de activitate cultural care pot atrofia concurența și specularea avantajelor competitive ale pieței culturale. 

O problemă endemică pentru sectorul ICC care necesită soluții și intervenții rapide este lipsa spațiilor de repetiție  și de prezentare a producțiilor –  teatre, ateliere de  creație,  centre ale artelor  spectacolului, 

33

centre de  interpretare a patrimoniului  cultural etc.  (ex. adoptarea modelului  francez de  constituire a unor  teatre  pentru  tineri  care  să  le  asigure  protecția  social  și  oportunități  de  lansare,  debut  sau consacrare artistic. 

În domeniul patrimoniului cultural se observă o  lipsă a  forței de muncă calificată conform C.O.R.  ( ex. dulgher  restaurator,  tâmplar  restaurator,  tinichigiu  restaurator.  etc.)    în  domeniul  restaurării  fapt  ce impune  finanțarea de cursuri de calificare profesionala pentru a revitaliza  forța de muncă  îmbătrânită aferenta acestui domeniu de activitate, a specialiștilor și agenților culturali activi  în cadrul centrelor de regenerare comunitară prin cultură catalizate  în  jurul unor obiective cu valoare de patrimoniu  imobil. Lucrările complexe necesare  restaurării/ consolidării unui obiectiv de patrimoniu  impun de asemenea similar altor locații din U.E. revitalizarea Registrului Operatorilor Economici atestați de Ministerul Culturii si Patrimoniului National sa execute lucrări de restaurare/consolidare a patrimoniului cultural național. 

Reducerea dramatică a personalului angajat  în  sectorul  ICC,  inclusiv al patrimoniului cultural, poate  fi suplinit prin  soluții de combatere a  sărăciei  și a excluziunii  sociale, din  zona acțiunilor de  reconversie profesională, sau prin politici de educare a publicului și de recrutare din rândul audienței din cultură, în strânsă  colaborare  cu  sectorul  educativ  (școli,  licee,  universități,  centre  de  cercetare  care  se  pot constitui  în bazine de  recrutare  a  viitorului personal  angajat  în  sectorul  ICC); nu  avem  consolidat un mediu care să  încurajeze accesul  și participarea  la cultură, precum  și educația culturala astfel  încât să poată  contribui  la  dezvoltarea  personala,  exprimarea,  conștientizarea  și  emanciparea  persoanelor, participarea lor activă la viața sociala prin activități și contribuții provenite din zona culturii. 

Trebuie avute  în vedere recomandările C.E. privind rolul culturii  în combaterea sărăciei  și a excluziunii sociale  atunci  când  se  vorbește  de dezvoltarea  potențialului  creativ  și  a  competențelor  dobândite  în cadrul educației non‐formale  și  informale,  încurajarea  la nivel  local a proiectelor care asigură  legătura dintre programele de incluziune social și cele culturale. 

În  România  nu  este  încă  recunoscută  importanța medierii  culturale  pentru mobilizarea  participării  la cultură,  iar necesitatea de a  instrui conform nevoilor și cererii pieței trebuie să crească exponențial cu noile teme prioritare ale strategiei Europa 2020 și a celei de la Lisabona. 

La nivelul profesiilor practicate în sectorul ICC, sondajele efectuate de CCCDC arată că cele mai atractive profesii pentru tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani sunt cele de fotograf, arhitect, programator IT, modă  și  jurnalism;  pe  ultimele  locuri  sunt  profesiile  de  sculptor,  interpret muzical  și  dirijor,  etc. concluzie care cere soluții de stimulare a interesului pentru aceste meserii și dezvoltarea campaniilor de descoperire  a  vocațiilor  în  rândul  tinerilor  sau  a beneficiilor  și  satisfacțiilor  ce  rezultă din practicarea acestor meserii mai puțin prizate de tineri. 

Simptomatic este faptul că, pentru același eșantion constituit din tineri cu vârste cuprinse între 15 și 25 ani, profesiile specific ICC nu sunt considerate ca fiind foarte apreciate în societate; în aceeași măsură de important este și faptul că 57% dintre cei care își exprimă interesul și orientarea către ICC și‐ar deschide o afacere dacă ar dispune de o rezervă de bani – atelier  foto, de arhitectură, casă de modă, parc  IT – potențial de dezvoltare a antreprenoriatului cultural foarte mare. 

Dinamica socială, mobilitatea și asigurarea resurselor umane active în sectorul ICC sunt dictate, evident, de dinamica acestor elemente  la nivel național,  în toate sectoarele de activitate profesională, mai ales din  punct  de  vedere  al  populației  active, motiv  pentru  care  este  necesară  o  abordare  holistică  în momentul  conceperii  strategiilor  și  politicilor  de  dezvoltare  regionale  și  locale  –  educație,  cultură, economie, incluziune și protecție social etc. există un întreg lanț cauzal care trebuie luat în considerație – demografie, mobilitatea pe piața muncii, gradul de educație a societății etc.  

În linii mari, situația la nivel național este următoarea: 

34

‐ Scăderea vertiginoasă a populației și a stării de sănătate și de bunăstare a populației atât în zonele rurale cât  și  în  zonele urbane  în anul 2011  față de anul 1991, generată  și de  scăderea numărului cabinetelor, clinicilor medicale, a spitalelor, a școlilor, a grădinițelor; 

‐ Scăderea numărului de  copii  și de elevi  sub 18  ani,  creșterea  absenteismului  în  școală,  scăderea interesului  tinerilor pentru  formarea profesională, dezinteresul absolvenților pentru   implicarea  în activitățile economiei naționale, concomitent cu scăderea numărului de școli profesionale, de licee, a  profilelor  și  a  numărului  de  unități  productive  din  industriile  economiei  naționale,  precum  și dispariția unor meșteșuguri din zonele rurale; 

‐ Scăderea numărului instituțiilor de spectacol ‐ cinematografe, teatre, săli de muzică, concert și dans, muzee, biblioteci, cămine culturale,  

‐ Reducerea resurselor de finanțare acordate instituțiilor de cultură; 

‐ Neîntreținerea și degradarea stării edificiilor urbane și rurale cu valoare de patrimoniu sau istorică, dezvoltarea  haotică  și  inestetică  a  unor  construcții  care  alterează  nota  identitară  a  localităților, lipsa unei  infrastructuri  care  să  vitaminizeze  turismul  național  și  să  orienteze  audiența  către obiective/atracții  turistice/destinații  turistice  precum:  siturile  arheologice,  siturile  medievale, obiective de patrimoniu imobil, muzee, casele memorial, castele, conace, fortificații, mănăstiri etc. 

Definirea Termenilor 

Industriile culturale – cele care produc și distribuie bunuri și servicii care, în momentul realizării lor, sunt considerate  ca  având  un  atribut  specific,  o  utilitate  și  un  scop  care  întruchipează  sau  care  sunt purtătoarele unei  expresii  artistice; din  categoria  industriilor  culturale  fac parte:  artele  spectacolului, artele  vizuale,  patrimoniul  cultural  de  orice  fel,  industria  filmului  și  a  cinematografiei,  video,  film  și televiziune, jocuri video, noile media, industria muzicii, industria cărții, inclusiv editurile. 

Industriile  creative  –  sunt  cele  care  utilizează  cultura  ca  o  resursă,  au  o  dimensiune  cultural  deși rezultatele  urmăresc  cu  precădere  funcționalitatea;  din  categoria  industriilor  creative  fac  parte: arhitectura, publicitatea, designul și moda. 

Considerații generale. Oportunități 

Temele macro  care afectează  toate  regiunile  țării  și au  influență asupra  sectorului  cultural  în general sunt:  1.  Schimbările  demografice  dramatice;  2.  Criza  financiară  care  a  afectat  bugetul  public;  3. Transformările  structurale  ale  unor  sectoare  industriale  și manufacturiere,  inclusiv  translatarea  unor zone rurale de la o economie eminamente agrară la una industrială sau de altă natură. 

Una  dintre marile  provocări  va  fi  cât  de mult  va  fi  integrată  cultura  în  strategiile  de  dezvoltare economică și socială de către autoritățile statului, cele naționale, regionale și locale. 

În urma evaluării  și analizelor documentelor  care privesc prioritățile  și obiectivele  tematice  incluse  în strategia  Europa  2020  și  în  rapoartele  și  studiile  cu privire  la  ICC,  în  atribuirea  fondurilor  structurale pentru  perioada  2014‐2020  o  atenție  specifică  se  va  acorda  promovării  antreprenoriatului, instrumentelor care facilitează accesul la finanțe pentru identificarea nevoilor din cercetare, dezvoltării unui mediu de afaceri mai bun, cu un accent suplimentar pe inovare. 

Din acest punct de vedere, este recomandată o cooperare mai intensivă, mai sistematizată și mai lărgită între  arte,  cultură  și  instituțiile  științifice  și  academice,  inițiativelor  public‐privat  pentru  sprijinirea experimentelor  și  inovațiilor  artistice.  Astfel,  abordările  holistice  sunt  cele  mai  potrivite  pentru consolidarea mediului  favorabil  inovației, creșterii  și dezvoltării sectorului  ICC  ( de ex.  înființarea unor 

35

locuri  de  întâlnire  pentru  artiști,  a  unor  laboratoare  pentru  inovație  culturală  și  experiment  artistic, acolo unde disciplinele diverse colaborează). 

Spiritul antreprenorial va  trebui  susținut prin  încurajarea parteneriatelor dintre antreprenori, pe de o parte, și școli, licee și universități, pe de altă parte, pentru crearea și întreținerea unor baze de recrutare a resursei umane care să furnizeze calități și competențe în funcție de cererile pieței. 

Din  rândul obiectivelor  sau  a direcțiilor de  investiție  ce  se  vor  trasa  în  corespondență  cu obiectivele tematice  impuse  pentru  cadrul  de  programare  2014‐2020,  cu  țintă  cultura,  nu  trebuie  să  lipsească mobilitatea artiștilor  și a operatorilor  culturali  (prioritate), promovarea  schemelor  internaționale de mobilitate,  esențiale  pentru  dezvoltarea  ICC,  inclusiv  a  patrimoniului  cultural,  contribuind  decisiv  la dezvoltarea  calității  artistice  și  profesionale,  a  instrumentelor  și  metodelor  de  valorificare  a patrimoniului material și imaterial, mobil și imobil, la dezvoltarea propriilor ambiții ale actorilor culturali de cercetare și explorare, având ca efect deschiderea unor noi oportunități pe piața culturală (este vorba despre oportunități noi de piață prin scheme care îmbunătățesc sistemul de exportat strategii culturale, plasamentul internațional al forței de muncă, calitatea organizațională). 

O  direcţie  de  investiţie  obligatorie  va  fi  şi  restaurarea,  consolidarea  şi  punerea  în  valoare  a patrimoniului  cultural  naţional  (prioritate  de  dezvoltare)prin  intermediul  programelor  de  finanţare actuale pentru exerciţiul financiar 2014‐2020.  

România  deţine  o  gamă  variată  de  atracţii  şi  destinaţii  turistice,  incluse  atât  pe  lista  obiectivelor  de patrimoniu  cultural  UNESCO cât şi pe lista patrimoniului cultural  de interes naţional şi universal, fiind identificate de către legislaţia naţională drept monumente istorice.  

Numărul  monumentelor  istorice  din  Romania  conform  listei  monumentelor  istorice  întocmită  de Ministerul Culturii si Patrimoniului Cultural National, se apropie de 20.000, care sigur sunt ca pondere vizând fondurile necesare şi volumul lucrărilor extrem de diferite, de la ansambluri care necesită zeci de milioane  de  euro,  mari  ansambluri  rezidenţiale,  castele,  ansambluri  ale  bisericilor  fortificate  din Transilvania, mănăstiri,  zone  istorice  urbanistice,  până  la  construcţii  care  au  nevoie  de  o  valoare  de investiţie modestă, cum ar fi bisericile din  lemn sau micile  locuinţe săteşti, dar care au aceeaşi valoare istorică ca şi marile ansambluri. Este necesar sa se abordeze şi noţiunea de peisaj cultural al  identităţii locale,  a  elementelor  caracteristice  pentru  habitatul  orăşenesc  şi  sătesc,  noţiuni  care  se  bazează  pe întregul  repertoriu de  serii de edificii purtătoare  a  amprentelor  stilistice  care  s‐au derulat  şi  au  lăsat semne  pe  teritoriul  ţării  noastre.  Potenţialul  acestor  segmente  de  investiție  este  uriaş,  nu  numai  ca oferte,  ca  disponibilităţi  de  intervenţie,  dar  şi  ca  resursă  fundamentală  a  dezvoltării  durabile locale/regionale. 

Având  în  vedere  faptul  ca  toate  obiectivele  de  patrimoniu  existente  la  nivel  național  reprezintă  o premiza pentru dezvoltarea durabila locala/regionala identificam următoarele segmente țintă ce trebuie avute in vedere in exercițiul financiar 2014‐2020: 

1. Restaurarea, consolidarea si punerea  in valoare a zonelor urbane cu valoare  istorica din  toate regiunile tarii. 

2. Restaurarea, consolidarea si punerea  in valoare a  liderilor consacrați ai teritoriilor reprezentați de : ansambluri monahale, unități de cult, castele, conace, fortificații, etc. 

3. Restaurarea, consolidarea si punerea  in valoare de elemente ale habitatului rural, sate și părți din  sate  cu  valoare  culturala  locala, matricea  așezării  (ex.  trama  stradala,  parcelar,  amenajări peisagistice, ansambluri de gospodării). 

36

Patrimoniul  cultural  local,  constituie  una  dintre  condiţiile  necesare  dezvoltării  comunităţilor,    prin atragerea/ fidelizarea turiştilor şi dezvoltarea serviciilor conexe activităţilor turistice. Investiţiile în turism şi cultură permit regiunilor de dezvoltare să folosească avantajele oferite de potenţialul lor turistic şi din punct de  vedere  al patrimoniului natural  şi  cultural  în  identificarea  şi  consolidarea  identităţii proprii, pentru  a‐şi  îmbunătăţi  avantajele  competitive  în  sectoare  cu  valoare  adăugată  şi  conţinut  calitativ  şi cognitiv ridicat, atât pe pieţe tradiţionale, cât şi pe cele noi, în formare. 

Restaurarea, consolidarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional creează  oportunităţi şi premize  de  creştere  economica  regională  şi  locală,  prin  crearea  de  noi  locuri  de  muncă  şi  prin promovarea spiritului incluziv, de participare comunitară la procesul de regenerare locală. 

Dezvoltarea unor proiecte de valorificare a patrimoniului şi de asigurare a mentenanţei sale se va realiza în concordanţă cu principiile dezvoltării durabile, în sensul conservării şi protejării patrimoniului natural şi  cultural,  dar  şi  al  reducerii  presiunii  antropice  asupra  mediului,  inerentă  în  condiţiile  practicării turismului pe scară largă.   

Luând în considerare aceste aspecte, susţinem ca deosebit de importantă conservarea a ceea ce a rămas din moştenirea  culturală a diferitelor  regiuni ale  ţării,  care a  fost grav afectată de‐a  lungul  timpului  ‐monumente  istorice  de  importanţă  naţională  şi  universală,  cu  menţinerea  stilului  arhitectonic tradiţional,  aplicarea, pe  cât posibil,  a  tehnicilor  şi metodelor originare de  construcţie  în procesul de restaurare, şi conservarea zonelor rurale cu potenţial cultural şi natural demonstrate.   

O atenţie deosebită va  trebui acordată valorificării patrimoniului  imobil  şi mai ales al celui  imaterial (tradiţii,  obiceiuri, meşteşuguri,  creaţii  şi  istorii  orale,  consemnări  ale  unor  aspect  de  viaţă  privată, legende  etc.),  cele  care  fac  parte  din  contextul  vieții  culturale  şi  configurează  specificul  unei  zone. Proiectele de intervenţie şi de cercetare în zonele rurale trebuie încurajate în mod special, în contextul lipsei acute de material documentat şi cercetat cu privire la unele zone tradiţionale de maximă referinţă (ex. Ţara Bîrsei din jud. Braşov), proiecte cu demers integrat de reactivare a memoriei istorice a zonelor, de inventariere a patrimoniului cultural material şi imaterial, de diagnoză a mediului economic, social şi cultural, de colectare  în vederea valorificării a  instrumentelor de planificare teritorială, de sensibilizare teritorială ori  implicare  comunităţii  în  activităţi  şi proiecte de  regenerare  comunitară, de  rezolvare  a problemelor de infrastructură, mediu şi servicii sociale sau de sănătate etc.  

De asemenea, opinam  faptul ca aceste demersuri urmează a  se  realiza  in concordanta cu prevederile Convenției Europene a Peisajului si nu  in ultimul rând cu    intenția de revitalizare si punere  in valoare a patrimoniului genetic vegetal național. 

Puncte slabe care solicita soluţii punctuale de intervenţie 

1. Lipsa unei infrastructurii culturale moderne pentru atragerea turiştilor care ar contribui decisiv la dezvoltarea unei identităţi locale sau regionale; 

2. Programe de  investiţii  insuficiente  în domeniul patrimoniului cultural național,  in  infrastructura muzeelor, a teatrelor, bibliotecilor şi centrelor culturale, care pot accelera  inovaţia, pot stimula turismul  cultural/ecumenic,  cercetarea,  modernizarea  instituţiilor  conform  aşteptărilor  şi cerinţelor pieţei, a publicului, a utilizatorilor; 

3. Nu  există  încă  o  înţelegere  a  rolului  culturii  şi  a  ICC  în  rândul  beneficiarilor  responsabili  cu administrarea şi implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională, potenţată de strategii de definire, de argumentare şi de promovare a acestui rol; 

37

4. Abordări strategice  inconsistente care să ţină cont de rolul şi de semnificaţia culturii şi a  ICC  în conceptualizarea  şi  implementarea  strategiilor  regionale;  din  acest motiv  potenţialul  ICC  este insuficient exploatat cu repercursiuni mari la nivelul creşterii economice; 

5. Antreprenoriat  cultural  aproape  inexistent,  cu  o  piaţă  neclară  şi  slab  dezvoltată  în  domeniul educaţiei, mai  ales  vocaţionale, pentru profesioniştii  care  activează  în domeniul patrimoniului cultural național și ICC ‐ calitatea afacerilor, management cultural şi transfer de know‐how; 

6. Gradul scăzut de internaţionalizare a obiectivelor de patrimoniu de interes național și universal a produselor şi creaţiilor culturale (exportul cultural), care împiedică accesul actorilor din domeniul cultural si ICC la pieţele noi apărute. 

7. Realizarea  unui  cadru  legislativ  național  aplicabil  fiecărui  domeniu  de  activitate  in  parte  prin eliminarea acelor prevederi nocive  si implicit adaptarea  acestuia  la  domeniului cultural pentru a  facilita  și  încuraja  accesul  potențialilor  beneficiari  la  proiecte  de  investiții  in  cadrul  acestui sector de activitate. 

8. Simplificarea  procedurilor  naționale  de  realizare,  evaluare,  contractare  si  implementare  a proiectelor de investiții in domeniul instituțiilor culturale si creative.  

În  ciuda  acestui  cadru  problematic  în  care  îşi  desfăşoară  activitatea  creatorii  şi  operatorii  culturali, antreprenorii, activi în domeniul ICC, inclusiv al patrimoniului cultural, se poate observa totuşi o nevoie crescută şi un interes tot mai declarat din partea regiunilor şi a oraşelor, a autorităţilor locale, regionale, a operatorilor culturali  în general, pentru accesarea  finanţărilor nerambursabile  în vederea dezvoltării regionale  şi  urbane.  Acest  lucru  oferă  o  oportunitate  extraordinară  care,  odată  valorificată,  poate contribui  la  dezvoltarea  culturală  şi  la  integrarea  ICC  în  conceptele  holistice  de dezvoltare  regională. Oportunitatea  aceasta  va  trebui  speculată  inteligent, matur  şi  în  toate  direcţiile  solicitate  de  acest sector,  în programarea viitoare a cadrului de finanţare 2014‐2020. 

 

IV. ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI BUNĂ GUVERNANŢĂ 

Administrație publică 

La  nivelul  Cadrului  Strategic  Naţional  de  Referinţă  2007‐2013  document  care  reflectă  priorităţile naţionale  finanţabile  din  instrumentele  structurale  alocate  României  în  perioada  2007‐2013,  au  fost identificate o  serie de probleme  care  trebuie depăşite pentru  a  impulsiona dezvoltarea economică  a României.  Astfel,  capacitatea  administrativă  insuficientă  este  reflectată  în  structuri  de management neperformante,  abilităţi  nesatisfăcătoare  ale  funcţionarilor  publici,  cooperare  interinstituţională inadecvată, care conduc într‐un final la calitatea slabă a serviciilor furnizate cetăţenilor punând astfel în pericol  dezvoltarea  socio‐economică.  Percepţia  asupra  serviciilor  furnizate  de  administraţie  este  că acestea  sunt  neatractive  şi  nu  răspund  nevoilor  beneficiarilor  finali/cetăţenilor.  De  asemenea,  erau manifestate temeri cu privire  la  incidenţa actelor de corupţie. Toate aceste elemente au o  legătură de cauzalitate cu lipsa unui management modern al politicilor publice în România.   

Începând cu anul 2009, în contextul crizei economico‐financiare, Guvernul României a apelat la sprijinul instituţiilor internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană, inclusiv în ceea ce privește coordonarea acțiunilor vizând consolidarea capacităţii administraţiei publice.  

Misiunea  administraţiei  publice,  prin  multitudinea  autorităţilor  administrative  ale  statului  şi  ale comunităților locale, este aceea de a pune în aplicare legile, în scopul satisfacerii unor nevoi şi interese generale  şi  locale  ale  colectivităţilor  umane  și  de  a  asigura  buna  funcţionare  a  serviciilor  publice  în 

38

beneficiul  cetățenilor.  În  vederea  surprinderii  principalelor  deficienţe,  analiza  privind  administraţia publică  se concentrează pe următoarele elemente: capacitate administrativă și financiară a autorităților administrației  publice,  politici  publice  și  reglementare,  furnizarea  serviciilor  publice, managementul funcției publice, transparență și integritate. 

Capacitatea administrativă și financiară  

Din punct de vedere al organizării administrativ‐teritorială este de remarcat este faptul că cca. 57% din municipii au sub 50.000 de locuitori, cca. 55% din orașe au sub 10.000 de locuitori, cca. 52% din comune au sub 3.000 de  locuitori. Dintre acestea din urmă,  la nivelul anului 2011, un număr de 12 comune au sub 500 de  locuitori,  iar 81 de comune au  sub 1.000 de  locuitori. Un alt aspect de  luat  în calcul este faptul că o serie de orașe și municipii au un număr de locuitori apropiat sau inferior unor comune . Deși mărimea  localității  și  statutul  ei  rezidențial  nu  asigură  neapărat  un  loc  de  top  în  ierarhia  dezvoltării sociale,  totuși  conform  unui  studiu  realizat  la  nivelul  anului  2010  ,  ultimele  10  localități  în  ierarhia dezvoltării sociale cu un  indice al dezvoltării sociale  locale  (ISDL)  între 12 – 19  (față de  ISDL 99 – 125 pentru cele mai dezvoltate localități) se numără printre comunele cu mai puțin de 2.500 de locuitori. În acest context,  se pune  întrebarea dacă organizarea administrativ‐teritorială este de natură  să asigure premisele necesare pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată a teritoriului și să creeze autorităților administrației publice cadrul în care să‐și exercite competențele la parametrii de eficacitate și eficiență în vederea satisfacerii nevoilor cetățenilor și mediului de afaceri.  

În  același  timp,  criza  financiară  și  efectele  propagate  ale  acesteia  au  generat  noi  provocări  pentru autoritățile  administrației  publice.  Pe  termen  mediu,  obiectivul  specific  al  politicii  bugetare  este reprezentat  de  ajustarea  în  continuare  a  deficitului  bugetar,  principalele măsuri,  vizând:  continuarea ajustărilor  și  restructurarea  sistemului  de  cheltuieli  publice,  orientarea  cheltuielilor  spre  proiecte  de investiții, absorbția accelerată a fondurilor structurale, diminuarea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile, consolidarea  planificării  multianuale  şi  a  cadrului  de  cheltuieli  pe  termen  mediu,  consolidarea  şi continuarea reformelor structurale, continuarea politicii de reducere şi prevenire a apariţiei de arierate, îmbunătăţirea politicii de administrare fiscală. 

Veniturile totale ale unităților administrativ‐teritoriale au  înregistrat  în perioada 2007‐2011 o tendință crescătoare, mai accentuată în anul 2008 (18,5%), o descreștere cu 1% în anul 2009 și o creștere relativ constantă de 1‐2%  în anii 2010  și 2011.  În ceea ce privește ponderea veniturilor proprii   ale unităților administrativ‐teritoriale în veniturile totale, s‐au înregistrat variații, procentul veniturilor proprii aflându‐se pe o pantă descendentă  în perioada 2007–2009  (16,98%  ‐ 2007, 14.53%  ‐ 2008, 14,04%  ‐ 2009),  în anul 2009  înregistrându‐se cea mai mică valoare din perioada de referință.  Începând cu anul 2010 s‐a înregistrat o creștere a acestei ponderi  la 15,74%, pentru ca,  în anul 2011, ponderea veniturilor proprii să  ajungă  la  17,27%  din  totalul  veniturilor  încasate  la  nivelul  unităților  administrativ‐teritoriale. Deși creșterea față de nivelul minim al perioadei de referință a fost de cca. 3,2%, ponderea veniturilor proprii în totalul veniturilor este destul de redusă pentru a se putea asigura, în mod real, autonomia financiară a unităților administrativ‐teritoriale.  

O  sursă  alternativă  generatoare  de  venituri  proprii  au  constituit‐o  proiectele  finanțate  din  fonduri nerambursabile.  În  acest  context,  este  necesar  ca  regulile  de  finanțare,  atât  regulile  specifice  ale finanțatorului  cât  și  legislația  națională  aplicabilă,  să  fie  simplificate,  de  natură  să  contribuie  la dezvoltarea  capacității  beneficiarilor  și  la  eficientizarea  activităților  acestora.  În  perioada  2007‐2009 ponderea cheltuielilor de personal  în totalul cheltuielilor se afla pe o pantă ascendentă, crescând de  la 32,71%  în anul 2007  la 38,89%  în anul 2009, prin  implementarea măsurilor de reducere a cheltuielilor salariale  din  sectorul  bugetar,  această  pondere  a  scăzut  în  perioada  2010  –  2011,  ajungând  la  doar 25,55%.  În ceea ce privește ponderea cheltuielilor cu bunuri și servicii  în totalul cheltuielilor, aceasta a 

39

înregistrat  variații mai  reduse,  de  cca.  2%  în  perioada  2007‐2011.  Autorităţile  administraţiei  publice locale reușesc să acopere din surse proprii sub 50% din cheltuielile de bază de  funcționare  (33,38%  în anul 2007, 25,53% în anul 2008, 24,75% în anul 2009, 31,31% în anul 2010 și 37,33% în anul 2011), fără a se  lua  în  calcul  și  cheltuielile  necesare  exercitării  competențelor  exclusive  și  partajate  transferate  în cadrul procesului de descentralizare.  Îngrijorător este  faptul că ponderea cheltuielilor cu  investițiile  în totalul cheltuielilor a  înregistrat  în perioada 2007‐2010 o tendință accentuat descrescătoare, ajungând de la 20,43% la 14,63%. 

În contextul unor  resurse  financiare, umane  și  tehnologice  limitate  trebuie acordată o atenție  sporită creșterii  capacității  de  management  a  administrației  publice  din  toate  perspectivele:  planificare, organizare,  implementare, monitorizare  și evaluare. La nivelul  instituțiilor din administrația publică  se utilizează  o  serie  de  instrumente  de  management  în  vederea  întăririi,  din  diverse  perspective,  a capacității  administrative,  unele  cu  caracter  obligatoriu  și  altele  cu  caracter  opțional.  A  fost  revizuit sistemul de control  intern/managerial   care vizează un ansamblu de elemente  implementate de către responsabilii  de  la  toate  nivelurile  unei  organizaţii,  pentru  a  deţine  controlul  asupra  funcţionării activităţilor  organizaţiei,  în  raport  cu  obiectivele  fixate.  O  modalitate  de  creștere  a  capacității administrative  a  instituțiilor  din  administrația  publică  o  constituie  și  mecanismele  de cooperare/colaborare/parteneriat. Fenomenul a  luat amploare  în ultimii ani și a  îmbrăcat o diversitate de forme: asociații de dezvoltare intercomunitară, grupuri de acțiune locală, parteneriate public‐public, public‐privat,  forme  de  cooperare/colaborare  bilaterală,  multilaterală  etc.,  atât  ca  urmare  a conștientizării avantajelor de către instituțiile din administrația publică cât și ca urmare a introducerii în grilele de evaluare a  cererilor de  finanțare pentru proiectele  finanțate din  fonduri  structurale a unor punctaje suplimentare pentru proiectele depuse în parteneriat. 

O atenție particulară trebuie acordată sistemului judiciar, care, la rândul lui, este afectat de unele dintre deficienţele  în materie  de  performanță.  Progresele  înregistrate  în  procesul  de  reformă  a  sistemului judiciar în ultimii ani sunt incontestabile şi au fost recunoscute ca atare inclusiv în cadrul Mecanismului de Cooperare  şi Verificare. Cu  toate acestea, provocările care stau  în  faţa sistemului  judiciar pe calea eficientizării  şi  funcţionării  la  parametri  optimi  sunt  în  continuare  numeroase.  În  ciuda  anumitor îmbunătăţiri, imaginea globală este aceea a unei lipse de dinamism în abordarea problemelor care au un impact real asupra capacităţii sistemului judiciar de a face dreptate în mod rapid şi consecvent.  

Politici publice și reglementare 

Procesul elaborării politicilor publice în România necesită încă îmbunătățiri substanțiale pentru a deveni pe deplin  funcțional  și eficient. Scopul reglementării  inteligente este de a concepe  și a elabora norme care respectă principiile subsidiarității și proporționalității și care au cel mai  înalt nivel calitativ posibil. Acest obiectiv  trebuie urmărit pe parcursul  ciclului de politică, din momentul  în  care un act  legislativ este  conceput,  până  când  acesta  este  revizuit.  Strategia  pentru  o  reglementare mai  bună  la  nivelul administraţiei  publice  centrale  2008  –  2013  își  propune  următoarele  obiective:  evaluarea  impactului reglementărilor  şi  îmbunătăţirea procesului de consultare, măsurarea costurilor  şi reducerea sarcinilor administrative,  simplificarea  procedurilor  administrative,  simplificarea  agenţiilor  şi  autorităţilor  de reglementare şi control și simplificarea legislaţiei. Pe parcursul ultimilor ani au fost elaborate standarde minime privind evaluarea ex‐ante  a  impactului  reglementărilor.  Experții    au  arătat  că deși  abordarea propusă  este  corectă,  implementarea  standardelor  menționate  a  întâmpinat  o  serie  de  dificultăți generate de existența unui sistem cu caracter legalist sau de o capacitate instituțională încă scăzută din acest punct de vedere. „Analiza  funcţională a administraţiei publice centrale din România ” a avut ca scop  şi evaluarea măsurilor  şi  cadrului  legal  şi  instituţional  implementate până  la  acea dată de  către Guvern  în domeniul coordonării  şi planificării politicilor publice. S‐au pregătit etapa  tehnică a Planului anual  de  lucru  al  Guvernului,  ca  instrument  de  planificare  strategică  şi  prioritizare  a  politicilor 

40

guvernamentale și revizuirea sistemului politicilor publice. Se află  în pregătire un proiect de HG pentru revizuirea şi codificarea legislaţiei în domeniul evaluării impactului documentelor de politici publice şi al proiectelor  de  acte  normative.  A  fost  introdus Modelul  Costului  Standard  (MCS)  pentru mediul  de afaceri,  metodologie  necesară  pentru  măsurarea  costurilor  administrative  şi  reducerea  sarcinilor administrative.  Rezultatul  direct  al  acestui  proiect  a  fost  elaborarea  unui manual  adaptat  nevoilor  și testarea acestuia. Una dintre cele mai importante inițiative ale Guvernului în domeniul reglementărilor este  reprezentată  de  codificarea  cadrului  legal  din  domeniul  administraţiei  publice  prin  elaborarea proiectului Codului de Procedură Administrativă  și a proiectului Codului Administrativ.  În procesul de fundamentare a proiectului Codului Administrativ   au  fost  realizate o  serie de  studii  și analize privind disfuncţionalităţile cadrului legislativ incident domeniului administraţie publică . 

Furnizarea serviciilor publice 

În  perioada  2007‐2012,  procesul  de  descentralizare  a  cunoscut  o  evoluție  sectorială  diferită, determinată de modul în care ministerele au promovat și implementat proiectele strategiilor sectoriale de  descentralizare.  Competențele  autorităților  administrației  publice  locale  se  încadrează  în  trei categorii:  exclusive,  partajate  și  delegate,  cu  distincție  între  autoritățile  administrației  publice  de  la nivelul  comunelor, orașelor  și municipiilor,  respectiv de  la nivelul  județului. Principalele probleme  cu privire  la alocarea competențelor sunt: suprapunerile  între diferite autorități ale administrației publice centrale  și  locale,  transferul competențelor  fără asigurarea  surselor de  finanțare corespunzătoare  sau capacitatea administrativă redusă în special a unităților administrativ‐teritoriale de dimensiuni mici de a exercita competențele transferate, autonomia financiară redusă a unităților administrativ‐teritoriale, un sistem  de monitorizare  și  evaluare  a modului  de  furnizare  a  serviciilor  publice  neadecvat  sau  chiar inexistent, utilizarea  la scară mică a  instrumentelor destinate eficientizării  furnizării serviciilor publice. Actualele disfuncționalități ale modului de alocare a competențelor se răsfrâng implicit asupra modului în care autoritățile administrației publice furnizează serviciilor publice.  În domeniul sănătății  , România avea  la nivelul anului 2008 cei mai  reduși  indicatori privind accesul  la  servicii de  sănătate de bază,  la aspecte  precum  numărul  de medici,  farmaciști  sau  asistenți  raportat  la  populație,  ca  si  numărul  de consultații pe locuitori. Cea mai mare discrepanță se remarca în mediul rural, unde numărul personalului medical în general și al medicilor, în special este de câteva ori mai mic decât în urban. Pe termen mediu și lung, reducerea disparităților și asigurarea accesului în mod echitabil al cetățenilor la servicii de bază (educație,  sănătate,  utilități  publice)  trebuie  să  reprezinte  o  preocupare  constantă  a  autorităților administrației publice centrale și locale. În domeniul educației preuniversitare, procesul de restructurare desfășurat  între 1999 – 2009 a condus  la diminuarea semnificativă a numărului unităților educaționale cu  peste  70%.  Cu  privire  la  personalul  didactic  care  deservește  sistemul  educațional  preuniversitar, tendința descrescătoare se menține și pentru mediul urban și pentru cel rural pentru anii 2010 și 2011. Din perspectiva accesibilității și calității serviciile comunitare de utilități publice se constată menținerea unei  discrepanțe mari  între mediul  urban  și  rural.  Astfel,  în  33%  din  localitățile  din mediul  rural  se furnizează serviciul public de transport, față de 67% din localitățile de la nivel urban. Situația se menține și  în  cazul  accesului  la  serviciile  de  alimentare  cu  apă  și  canalizare,  unde,  deși  numărul  operatorilor acestui serviciu a crescut cu 28% în anul 2011 față de 2010, mediul rural rămâne în continuare deficitar: doar 56% din totalul localităților beneficiau în anul 2011 de servicii de alimentare cu apă și canalizare. Pe termen mediu și lung este necesară o abordare strategică la nivel național în ceea ce privește orientarea serviciilor spre client prin reducerea duratei de așteptare, transparență,  implementarea de sisteme de accueil în administrația publică, diversitatea modalităților de prestare a serviciilor publice, în funcție de nevoile  clienților,  extinderea  serviciilor  publice  furnizate  on‐line.  Una  din  cele  mai  mari  probleme semnalate  în  cadrul  relaţiei  administraţie  –  cetăţean  este  cantitatea  şi  complexitatea formalităţilor/procedurilor  administrative  care  trebuie  îndeplinite.  Primul  demers  de  simplificare  a 

41

procedurilor  administrative  din  România  a  fost  realizat  în  domeniul  înmatriculării  vehiculelor.  De asemenea,  este  notabilă  și  introducerea  sistemului  de  ghişeu  unic  la  nivelul  serviciilor  publice comunitare de evidenţă a persoanelor. O altă măsură de simplificare administrativă a vizat  introducerea conceptului de “constat amiabil”  .  Importanța acordată  simplificării procedurilor administrative  reiese inclusiv din obiectivele Strategiei Naţională Anticorupţie (SNA) 2012‐2015. 

Managementul funcției publice / resurselor umane 

În  contextul  analizei  funcţionale  elaborate  de  Banca  Mondială  (condiţionalitate  în  cadrul Memorandumului  de  Înţelegere  cu  Comisia  Europeană),    s‐a  atras  atenţia  asupra  faptului  că,  deşi administraţia publică din România are un cadru  legal modern şi mulţi angajaţi profesionişti şi dedicaţi, „sistemul  funcţiei  publice  în  ansamblu  nu  poate  funcţiona  eficient  cu  politicile  şi  cadrul  instituţional actuale  în  domeniul  resurselor  umane”.  Analizele  cu  privire  la  starea  de  fapt  a  resurselor  umane  în domeniul  funcţiei publice atrag atenţia asupra unor aspecte ce trebuie remediate privind structurarea pe  grade,  vârstă  şi  venit  salarial  a  corpului  funcţionarilor  publici,  cu  implicaţii  importante  privind finanţarea  şi  funcţionarea  instituţiilor  statului.  În  ceea  ce  priveşte  structura  pe  grade  profesionale  a funcţiilor publice de execuţie, aceasta reflectă o structură nefirească pentru orice sistem, şi anume: 50% funcţii publice de grad superior, 25,2% funcţii publice de grad principal iar restul de 24,8% funcţii publice de nivel asistent şi debutant. Acest lucru este agravat de faptul că 53,24% dintre funcţionarii publici de execuţie au atins gradul profesional maxim, cu  implicaţii  în ceea ce priveşte  scăderea performanţelor profesionale raportat la motivarea acestora. În ceea ce priveşte structura pe grupe de vârstă a corpului funcţionarilor publici, aceasta denotă un grad ridicat de îmbătrânire, cu grupa de vârstă de peste 50 de ani reprezentând 35,5 % din totalul funcţionarilor publici. Cadrul general al evaluării este constituit,  în proporţie de 50%, din elemente ce  ţin de corelarea dintre activitatea  funcţionarului public  şi cerinţele funcţiei  publice,  elemente materializate  într‐un  număr  de  10  criterii  de  performanţă  pentru  funcţiile publice  de  execuţie  la  care  se  adaugă  11  criterii  de  performanţă  pentru  funcţionarii  publici  de conducere, criterii a căror măsurare obiectivă este dificil de realizat, iar modalitatea de notare permite un grad ridicat de subiectivism. În ciuda adoptării unor acte normative pentru reglementarea sistemului funcţiei publice  (care conţin elemente de  restricţionare a controlului politic)  şi a  legii salarizării unice, studiul  indicatorilor propuşi  în analiză  semnalează  faptul  că gradul de  control politic  formal  la nivelul sistemului funcţiei publice româneşti rămâne  la un grad ridicat, ceea ce denotă necesitatea continuării reformelor în acest sens pe termen mediu şi lung. 

Transparență și integritate 

Transparența  și  integritatea  publică  reprezintă  o  componentă  esențială  a  bunei  guvernări,  fiind  în strânsă legătură cu calitatea serviciilor pe care administrația publică le furnizează cetățeanului. Legislația românească  permite  tuturor  cetățenilor  să  ceară  și  să  primească  informații  care  privesc  activitatea administrației  publice.  Legea    liberului  acces  la  informațiile  de  interes  public  și  cea  a  transparenței decizionale în administrația publică  constituie puternice instrumente de monitorizare și participare. Cu toate  acestea,  aceste  instrumente  sunt  puțin  cunoscute  de  cetățeni.  Promovarea  conceptului  de „avertizor de integritate” în rândul personalului angajat în cadrul instituţiilor publice este foarte redusă. Acest  aspect  poate  fi  considerat  ca  fiind  negativ  în  condiţiile  în  care  avertizarea  în  interes  public acţionează ca un puternic instrument de descurajare a practicilor lipsite de integritate şi a abuzurilor în interiorul  unei  instituţii  publice. Directiva  2003/98/CE  referitore  la  reutilizarea  datelor  publice  a  fost transpusă în legislația românească . Astfel, reutilizarea în scop necomercial a documentelor deținute de către  instituțiile publice este  liberă pentru toți participanții potențiali de pe piață  iar  instituțiile publice trebuie să asigure condiții pentru  facilitarea accesului  la documentele disponibile pentru reutilizare,  în special  prin  elaborarea  de  liste  și  directoare,  în  cazul  utilizării  mijloacelor  electronice  cu  cele  mai importante documente destinate reutilizării. 

42

Managementul situaţiilor de urgenţă 

Problematica dezastrelor şi a gestionării acestora constituie nu numai un subiect de actualitate, ci  şi o prioritate  în abordarea  sistemică a acesteia din partea  responsabililor naţionali.  Frecvenţa  crescândă, amploarea manifestărilor  şi  consecinţele  tot mai  grave,  uneori  catastrofale  a  dezastrelor,  impun  un sistem flexibil de gestionare a situaţiilor de urgenţă, calat pe nevoia de prevenire  şi de răspuns pentru limitarea la maxim a consecinţelor negative dar şi pe aşteptările comunităţilor din acest punct de vedere care să  limiteze  în acelaşi timp consumul de resurse necesar pentru  intervenţie şi restabilirea stării de normalitate.  Aşa  cum  observaţi,  asistăm  în  cursul  ultimilor  ani  la  efecte  majore  ale  schimbărilor climatice,  unele  dintre  ele  având  impact  pe  termen  lung  –  cum  ar  fi  răspândirea  bolilor  şi  creşterea nivelului mării, iar altele cu impact imediat – cum sunt fenomenele meteorologice extreme, manifestate fie sub forma furtunilor violente, a precipitaţiilor abundente, urmate de inundaţii catastrofale ori valuri de căldură şi lipsa precipitaţiilor asociată cu secetă şi incendii devastatoare.    

România a  fost afectată grav  în ultimul deceniu de dezastre naturale care au avut  implicaţii deosebite asupra dezvoltării,  fiind  cheltuite  importante  resurse din PIB pentru  restabilirea  stării de normalitate, guvernele  făcând eforturi  financiare considerabile pentru ajutorarea persoanelor care au  fost afectate de  consecinţele  acestor  dezastre.  În  ciuda  tuturor  eforturilor  depuse,  a  unui  sistem  de  prevenire suficient de eficient şi a asistenţei internaţionale consistente primite de ţara noastră, a fost necesară o lungă perioadă de timp pentru ca prin măsurile de recuperare şi reabilitare implementate să se asigure reîntoarcerea comunităţilor  la o viaţă normală. Pagubele provocate  şi pierderile suferite  în  inundaţiile din perioada 2005 ‐ 2010 a incendiilor de pădure tot mai numeroase, a căderilor masive de zăpadă din această  iarnă, dar şi a altor situaţii de urgenţă,au făcut necesară accesarea mecanismului de protecţie civilă al UE dar şi a Fondului de Solidaritate european. Toate aceste aspecte au determinat necesitatea proiectării şi dezvoltării unui sistem naţional de management al situaţiilor de urgenţă, construit pe un sistem legislativ şi instituţional capabil să asigure un răspuns adecvat provocărilor tot mai mari generate de dezastre.  

Pentru  a da o dimensiune palpabilă unui dezastru,  la nivel naţional  au  fost definite  atât  situaţiile de urgenţă  cât    şi  dezastrele.  Potrivit OUG  nr.21/2004  situaţia de urgenţă  este definită  ca  "eveniment excepţional,  cu  caracter  non‐militar,  care  prin  amploare  si  intensitate  ameninţă  viaţa  şi  sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de  normalitate  sunt  necesare  adoptarea  de  măsuri  şi  acţiuni  urgente,  alocarea  de  resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor si mijloacelor implicate", iar prin Legea nr. 481/2004 dezastrul a fost definit ca fiind „evenimentul datorat declanşării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului şi care, prin amploare,  intensitate  şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile  specifice de gravitate  stabilite prin regulamentele  privind  gestionarea  situaţiilor  de  urgenţă”.  Cuvintele  cheie  din  aceste  definiţii,  care evidenţiază  ceea  ce  e  diferit  într‐o  situaţie  de  urgenţă  privesc  ameninţarea  vieţii,  necesitatea desfăşurării unor acţiuni şi măsuri urgente de intervenţie şi alocării unor resurse suplimentare pentru restabilirea stării de normalitate şi un management unitar al tuturor acestor resurse.  

În ultima decadă 2002 ‐ 2012, s‐au manifestat peste 46.000 situaţii de urgenţă din care 28.308 inundaţii, 682  alunecări de  teren,  17.305  alte  situaţii de urgenţă.  (poluări  la operatori  economici,  incidente de mediu, etc.) Toate aceste situaţii de urgenţă au afectat 3.325 localităţi, fiind inundate peste 67.000 de locuinţe  (din  care  15.399  distruse  total),  evacuate  peste  57.500  persoane  şi  afectate  aproximativ  1 milion hectare terenuri agricole. În acelaşi timp, au fost distruse 16.366 Km de infrastructură (căi ferate, drumuri naţionale, drumuri judeţene şi comunale, reţele electrice, de telecomunicaţii, de alimentare de gaz  şi apă). La acestea s‐a adăugat decesul a 144 persoane surprinse de viituri. Totodată,  în România pentru  intervalul menţionat, au avut  loc peste 145.000  incendii ce au provocat pagube  însemnate, dar 

43

prin intervenţia operativă a structurilor de intervenţie au fost salvate bunuri de aproximativ 25 miliarde lei (cca. 6 mld. Euro).  

Pentru  gestionarea  consecinţelor  acestor  evenimente,  au  fost  acordate  ajutoare  de  către  Guvernul Românie în valoare totală de 841,7 mil.lei. De asemenea, prin accesarea Fondului de Solidaritate au fost obţinute 108 mil. euro reprezentând 4% din valoarea estimativă a pagubelor. Au fost folosite importante resurse de intervenţie ale MAI, MApN, ale altor instituţii ale statului sau organizaţii ne‐guvernamentale, a fost solicitată asistenţă internaţională.  

Toate aceste lucruri dovedesc în egală măsură viabilitatea actualului sistem naţional de management al situaţiilor de urgenţă, dar şi nevoia permanentă de  modernizare, în scopul reducerii impactului asupra comunităţilor şi creşterii capacităţii de răspuns a instituţiilor statului în asemenea situaţii. 

Organizarea  sistemului  național  de management  al  situațiilor  de  urgență.  România  este  o  ţară  cu factor mare de vulnerabilitate la producerea dezastrelor ceea ce necesită o abordare sistemică, coerentă şi strict coordonată şi controlată a activităţii sistemului naţional de management al situaţiilor de urgenţă în toate fazele sale, într‐un cadru legislativ adecvat şi bine susţinut material.  

Sistemul  naţional  de  management  al  situaţiilor  de  urgenţă  este  un  sistem  caracterizat  printr‐o responsabilitate  distribuită  – mai mulţi  actori  implicaţi,  un  sistem  de  coordonare  inter‐instituţional, organizat pe niveluri sau domenii de competenţă şi care are ca principiu de activare solicitarea de ajutor a de jos în sus, de la nivelul care este depăşit de situaţia de urgenţă, ce afectează o anumită comunitate. Sistemul  este  organizat    şi  funcţionează  pentru  prevenirea    şi  gestionarea  situaţiilor  de  urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.  

În  cadrul  juridic  şi  organizatoric  actual  şi  pentru  perspectiva  pe  termen mediu  şi  scurt,  în  situaţii  de normalitate, managementul  situaţiilor  de  urgenţă  în  România  este  orientat  prioritar  pe  următoarele domenii:  

• gestionarea  riscurilor,  ca  parte  integrantă  a  managementului  situaţiilor  de  urgenţă  şi componentă necesară a fundamentării dezvoltării durabile; aceasta presupune atât identificarea acestora,  cât  şi  monitorizarea  modului  de  manifestare  şi  stabilirea  măsurilor  structurale  şi nestructurale de diminuare a impactului manifestărilor acestuia asupra comunităţilor;  

• instituirea, funcţionarea şi perfecţionarea unui sistem viabil şi adecvat de pregătire a structurilor de intervenţie, dar şi a populaţiei, pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă;  

• constituirea şi gestionarea resurselor necesare acţiunilor de intervenţie;  • perfecţionarea  cadrului  normativ  şi  organizatoric  propriu  şi  a  celui  doctrinar,  remodelarea 

misiunilor, a metodelor şi procedurilor de acţiune;  • dezvoltarea  interoperabilităţii  şi  cooperării  cu  structuri  similare din  alte  state, prin participare 

activă  la  cooperarea  internaţională,  la misiuni  şi  acţiuni  de  asistenţă  umanitară  şi  ajutor  în prevenire,  pregătire  şi  intervenţie  în  caz  de  dezastre  naturale  sau  provocate  accidental  de activitatea umană.  

Ca organizare, conform legislaţiei în vigoare, Sistemul Naţional are în compunere ca elemente de bază:  • comitete pentru situaţii de urgenţă ca organisme colegiale, interinstituţionale de decizie, cu atribuţii 

complexe  în gestionarea situaţiilor de urgenţă. Comitetele pentru situaţii de urgenţă se organizează la nivel naţional, al autorităţilor publice centrale (ministere), judeţean şi local.  

• Inspectoratul General pentru  Situaţii de Urgenţă. Cunoscut  sub  acronimul de  IGSU,  inspectoratul general  poate  fi  definit  ca  cel  mai  important  element  al  sistemului  naţional  fiind  structura  de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, care asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire  şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, având un important 

44

rol  integrator al  tuturor activităţilor desfăşurate  în acest domeniu. Pentru a  răspunde cât mai bine rolului pentru care a fost conceput, IGSU are organizate o structură preventivă şi una operativă.  

• servicii  comunitare  pentru  situaţii  de  urgenţă.  Aceste  servicii  sunt  constituite  ca  servicii deconcentrate ale Ministerului Administraţiei  şi  Internelor, care  funcţionează  la nivelul  judeţelor ca inspectorate judeţene şi al municipiului Bucureşti, şi asigură,  în zonele de competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;  

• centre  operative  pentru  situaţii  de  urgenţă.  Centrele  operative  reprezintă  locaţiile  din  care structurile  de  decizie    şi  de  conducere  permit  exercitarea  funcţiilor  de  comandă,  control    şi coordonare a acţiunilor de intervenţie, de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare  şi  coordonare  tehnică operaţională  la nivel  local,  judeţean    şi naţional  a managementului situaţiilor  de  urgenţă.  Centrele  operative  sunt  interconectate  la  nivel  naţional  printr‐un  sistem informaţional  care permite  gestionarea  informaţiilor  referitoare  la  situaţiile de urgenţă  în  tip  real, realizarea  imaginii  operaţionale  unice  cu  privire  la  situaţiile  de  urgenţă  produse    şi  consecinţele acestora, o mai bună gestiune a resurselor avute la dispoziţie.   

• comandantul acţiunii reprezintă un element de noutate pentru  ţara noastră, acesta  fiind persoana împuternicită  de  către  comitetul  naţional,  judeţean  sau  ministerial  care  asigură  conducerea  şi coordonarea unitară  la  locul producerii evenimentului excepţional a tuturor forţelor stabilite pentru intervenţie,  funcţie  de  natura  şi  gravitatea  evenimentului  şi  de  mărimea  categoriilor  de  forţe concentrate pentru intervenţie.  

Gestionarea  dezastrelor  (inundaţii,  fenomene  meteo  periculoase,  seisme,  accidente  tehnice  sau tehnologice,  accidente  la  construcţii hidrotehnice, poluări  accidentale,  etc.) necesită  analize  şi decizii specifice  fiecărui  tip  în parte  şi pentru  fiecare zonă vulnerabilă  la astfel de evenimente. Pentru o mai bună  coordonare  a  activităţilor  în  acest  domeniu,  prin  HG  nr.  2288/2004  au  fost  repartizate  spre gestionare  tipurile  de  risc  generatoare  de  situaţii  de  urgenţă  şi  funcţiile  de  sprijin  asociate  privind prevenirea  şi  gestionarea  acestora ministerelor,  instituţiilor  publice  de  specialitate    şi  organizaţiilor neguvernamentale. Matricea  funcţiilor de sprijin astfel definită, stabileşte agenţia responsabilă pentru gestionarea  unor  anumite  activităţi  precum    şi  celelalte  agenţii  ale  statului,  organisme  voluntare  şi organizaţii care trebuie să îi acorde sprijin în acest sens.  

Autorităţile centrale responsabile identificate cu funcţii de sprijin, au obligaţia să elaboreze şi să aprobe prin  ordine  interne,  metodologii  privind  gestionarea  situaţiilor  de  urgenţă  care  să  asigure implementarea măsurilor  şi acţiunilor necesare depăşirii momentelor de criză.  

Referitor la palierele asigurării răspunsului, se disting nivelul naţional, cel judeţean şi cel local, în cazul celor din urmă ponderea cea mai însemnată fiind aceea a activităţilor de intervenţie efectivă.  

Conform  „principiului”  care  spune  că:  „dezastrele  se  produc  local  şi  se  gestionează  local”  şi  sistemul românesc  de  management  a  situaţiilor  de  urgenţă  are  ca  element  de  activare  nivelul  local,  adică comitetele locale pentru situaţii de urgenţă. Atunci când resursele comunităţilor locale sunt depăşite şi acestea nu mai pot  face  faţă  situaţiei,  comitetul poate    şi  trebuie  să  solicite  sprijin nivelului  ierarhic superior – comitetele  judeţene pentru situaţii de urgenţă care vor sprijini cu resurse proprii eforturile comunităţilor  afectate. Atunci  când  şi  resursele  comitetului  judeţean  pentru  situaţii  de  urgenţă  sunt depăşite acesta poate solicita sprijin nivelului naţional care, fie recurge la disponibilităţile pe care le are în regiunea din imediata vecinătate a zonei afectate, fie poate angaja resurse specifice nivelului naţional. Atunci  când  resursele  naţionale  de  intervenţie  sunt  depăşite  sau  devin  critice  nivelul  naţional  poate solicita  sprijinul  comunităţii  internaţionale  – mecanismul  de  protecţie  civilă  al Uniunii  Europene  sau Centrul  de  Coordonare  şi  Răspuns  Euro  –  Atlantic  al  NATO,  care  pot  asigura  asistenţă  şi  sprijin  în gestionarea situaţiilor de urgenţă respective.   

45

În  foarte multe  situaţii  însă,  se  ajunge  la operaţionalizarea directă  a nivelului naţional prin  activarea comitetului  naţional  pentru  situaţii  de  urgenţă.  În  acest  caz, ministrul  administraţiei  şi  internelor,  în calitatea sa de preşedinte al comitetului, sub coordonarea primului ministru, va operaţionaliza resursele necesare la nivel regional sau naţional  şi va pre‐poziţiona sau disloca forţe  şi mijloace de intervenţie în vecinătatea  sau  în  zona  afectată.  Pentru  punerea  imediată  în  aplicare  a  planurilor  prevăzute  pentru diverse situaţii de urgenţă  în ceea ce priveşte avertizarea, alertarea şi evacuarea populaţiei, precum  şi limitarea  şi  înlăturarea  consecinţelor  situaţiilor  de  urgenţă  comitetele  pentru  situaţii  de  urgenţă  şi preşedinţii acestora pot decide declararea stării de alertă.  

Sistemul  naţional  de management  a  situaţiilor  de  urgenţă,  prin modul  de  organizare  şi  funcţionare, permite  identificarea  şi  cuantificarea  rapidă  a  nevoilor  de  intervenţie  şi  asistenţă  umanitară  şi transmiterea  lor  în  timp oportun  la nivelurile de decizie  în scopul asigurării  resurselor necesare pentru intervenţie  şi asistenţă a persoanelor sinistrate.  

Un efort deosebit din partea administraţiei centrale se regăseşte atât  în  faza  intervenţiei propriu‐zise, cât  şi  în  faza  restabilirii  stării  de  normalitate,  însă  reconstrucţia  infrastructurii,  relocarea  populaţiei afectate  şi  asigurarea  unor  condiţii  de  trai  post  eveniment,  trebuie  să  fie  un  efort  conjugat  al administraţiei centrale şi a administraţiilor locale.  

În  perioada  de  la  constituirea  sistemului  naţional  şi  până  în  prezent  au  fost  elaborate  o  serie  de reglementări  care au avut un  impact  în evoluţia  conceptuală a  sistemului naţional. Au  fost elaborate strategiile naţionale în domeniul prevenirii situaţiilor de urgenţă, comunicării  şi informării pentru situaţii de  urgenţă,  a  protecţiei  civile,  strategia  de  gestionare  a  riscului  de  inundaţii  precum  şi  strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă a României  fiind  în  lucru alte documente programatice care vor aduce mai multă consistenţă în planificarea măsurilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă specifice ţării noastre.   

În procesul general de conducere în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă integrat, o  măsură de prevenire cu rol deosebit de  important este reprezentantă de managementul riscurilor, definit ca un proces  sistematic  şi  riguros  de  identificare,  analiză,  planificare,  decizie,  monitorizare,  control  şi comunicare a riscurilor generatoare de dezastre. Acesta permite  instituirea şi funcţionarea unui mediu riguros de luare oportună a deciziilor pentru:  

• evaluarea continuă a ceea ce poate avea urmări nedorite;  • determinarea  riscurilor  importante,  pentru  a  fi  studiat  efectul  asupra  persoanelor  şi 

comunităţilor;  • implementarea strategiilor adecvate de tratare a acestor riscuri  şi asigurarea eficienţei măsurilor 

implementate pentru diminuarea consecinţelor manifestării acestora.  

Potrivit  legislaţiei  naţionale,  riscurile  cunoscute  sunt  uzual  urmărite  în  paralel  cu  identificarea  şi analizarea  unora  noi,  fiind  stabilite  planuri  de  atenuare  a  consecinţelor  acestuia    şi  diminuare  a vulnerabilităţii  comunităţilor  în  cazul  manifestării  lor.  Fiecare  autoritate  naţională  care  are  în responsabilitate gestionarea unui tip  de risc este obligată, potrivit legii, să elaboreze regulamente prin care  sunt  stabilite  atribuţii  şi  responsabilităţi  pentru  toate  nivelurile  responsabile    şi  sunt  precizate măsurile  şi activităţile ce trebuiesc desfăşurate anterior, pe timpul şi după producerea acestora. În acest sens  sunt  în vigoare  în momentul de  faţă  regulamente de gestionare a  riscului de  inundaţii  şi poluări marine şi pe cursurile de apă, a seismelor şi alunecărilor de teren, a accidentelor nucleare şi urgenţelor radiologice,  a  accidentelor  chimice  pe  amplasament  (normele  SEVESO)  şi  pe  timpul  transporturilor acestora,  a  fenomenelor meteorologice  periculoase. Monitorizarea  factorilor majori  de  risc  în    ţara noastră reprezintă efortul conjugat al entităţilor specializate de la toate nivelurile – Ministerul Mediului şi Pădurilor  şi agenţiile sale, Garda Naţională de Mediu, Compania Naţională Apele Române, etc.,  însă 

46

măsurile de reducere şi limitare a potenţialelor consecinţe revine factorului decizional local atunci când, prin programe pe această linie, nu sunt angrenate resurse de la nivel judeţean, regional sau naţional.  

Pe baza planurilor de analiză şi acoperire a riscurilor redactate la nivelul localităţilor şi judeţelor, în care sunt  inventariate  riscurile,  consecinţele  probabile  şi  resursele  necesare  acţiunilor  de  intervenţie, recuperare    şi  reabilitare,  autorităţile  pot  stabili  concepţia  desfăşurării  acţiunilor  de  protecţie  şi intervenţie şi identifica deficitele pe care le au în asigurare unor resurse critice pentru asemenea situaţii.  

Tot  ca  o măsură  de  prevenire,  în  anul  2008  a  fost  adoptată  Legea  nr.  260/2008  privind  asigurarea obligatorie  a  locuințelor  împotriva  cutremurelor,  alunecărilor de  teren  sau  inundațiilor. Această  lege, reprezintă,  (cu  toate  lipsurile ei), un  instrument extrem de util atât  în promovarea a unor măsuri de protecţie cât    şi de planificare  teritorială, ce  trebuie  să degreveze bugetul  statului de acordarea unor ajutoare persoanelor care au avut de  suferit de pe urma dezastrelor. Acest  instrument va  trebui  însă perfecţionat în viitor ca să servească bine scopului pentru care a fost creat.  

Concluzionând  asupra managementului  riscurilor,  ca  segment  al  gestionării  situaţiilor  de  urgenţă,  se poate  spune  că  sistemul  naţional  dispune  de  reglementări  ferme  şi  comprehensive  care  permit identificarea, monitorizarea    şi  cuantificarea  consecinţelor manifestării  acestora  precum  şi  definirea măsurilor  de  protecţie  adecvate  ce  trebuiesc  implementate  pentru  reducerea  vulnerabilităţii comunităţilor atunci când aceste riscuri se manifestă. Eforturile care se fac pe această linie se înscriu în eforturile  şi  pe  direcţia  de  acţiune  a  celorlalte  state  ale UE  prefigurându‐se,  în  viitor,  standardizarea acestei activităţi la nivelul Uniunii.   

Principala  resursă operativă a  sistemului naţional este  reprezentantă de  Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, structură de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor care asigură  coordonarea  unitară  şi  permanentă  a  activităţilor  de  prevenire    şi  gestionare  a  situaţiilor  de urgenţă şi îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ce decurg din calitatea de Punct naţional de contact  în relaţia  cu  organizaţiile  internaţionale  responsabile  în  domeniul  gestionării  situaţiilor  de  urgenţă. Inspectoratul a fost înfiinţat în anul 2004 şi este rezultatul unificării Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari  cu  Comandamentul  Protecţiei  Civile.  De  la  înfiinţare  şi  până  în  prezent  IGSU,  a traversat  importante  etape  de  reformă  şi modernizare  –  unificarea  celor  două  structuri,  elaborarea pachetului de reglementări necesar funcţionării, profesionalizarea prin  înlocuirea militarilor    în termen cu  cadre militare active  ‐  care  i‐au permis  să  reacţioneze  la  situaţiile de urgenţă  care au afectat  ţara noastră şi să îşi îndeplinească foarte bine misiunile, de foarte multe ori formarea personalului având loc pe măsură ce acesta participa direct la acţiunile de intervenţie.  

Pentru modul de îndeplinire a misiunilor, implicare şi atitudinea personalului IGSU  este de la înfiinţare pe locul I în topul preferinţelor cetăţenilor, aceştia fiind la un nivel de 92% în încrederea populaţiei.  

La nivel naţional, acţiunile de răspuns ale  IGSU  în cazul situaţiilor de urgenţă sunt gestionate de 42 de servicii profesioniste pentru situaţii de urgenţă care coordonează activitatea a 283 subunităţi operative şi Unitatea Specială de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă.  

Prin eforturi financiare considerabile,  în ultimii 5 ani prin  intermediul Programelor de Operaţionalizare Regională au fost achiziţionate categorii noi de tehnică şi echipamente de intervenţie, IGSU deţinând în momentul de faţă capabilităţi importante de intervenţie în domeniul stingerii incendiilor, descarcerării, salvării de  la  înălţime,  acordării primului  ajutor  calificat, operaţiunilor de  căutare‐salvare,  salvării din apă, salvării persoanelor şi înlăturării consecinţelor accidentelor de natură chimică, biologică, radiologică sau nucleară, alte stări de pericol pentru viaţa umană sau mediu.  

IGSU, în calitate de element integrator al sistemului naţional, asigură şi sprijinirea funcţionării centrelor operaţionale şi operative pentru situaţii de urgenţă organizate la nivel judeţean, ministerial  şi naţional. 

47

Acestea vor beneficia de un  Sistem de Management Informaţional pentru Situaţii de Urgenţă ‐ SMISU, care va  fi dat curând  în  funcţiune, sistem care va permite asigurarea schimbului de  informaţii  în  timp real între elementele sistemului naţional, ceea ce va determina atât simplificarea şi reducerea timpului necesar  procesului  decizional  cât  şi  o mai  bună  identificare,  alocare  şi  folosire  a  resurselor  avute  la dispoziţie. 

În temeiul articolului 196 din Tratatul   privind Funcţionarea Uniunii Europene,  în materie de protecţie civilă,  instrumentele  de  la  nivel  european  au  drept  scop  sprijinirea,  coordonarea  şi  completarea  acţiunilor  statelor membre  în materie  de  protecţie  civilă,  cu  scopul  sporirii  eficienţei  sistemelor  de prevenire, pregătire şi răspuns în caz de dezastre naturale şi provocate de om, de orice tip, în interiorul şi în afara Uniunii.  

Astfel obiectivele specifice includ (a) asigurarea unui nivel ridicat de protecţie împotriva dezastrelor prin prevenirea  sau  reducerea  efectelor  acestora  şi  prin  promovarea  unei  culturi  a  prevenirii;  (b) optimizarea pregătirii şi capacităţii de răspuns ale Uniunii în caz de dezastre; (c) facilitarea intervenţiilor de urgenţă rapide şi eficiente în caz de dezastre majore.  

În plus, prin  sprijinirea  şi promovarea măsurilor de prevenire a dezastrelor, politica UE  în materie de protecţie  civilă  ar  reduce  costurile  suportate de economia UE  în  caz de dezastre  şi,  în  consecinţă,  ar diminua obstacolele care afectează creşterea economică. Nivelul mai  înalt de protecţie a cetăţenilor, a bunurilor materiale şi a mediului ar reduce  la minimum  impactul advers  în plan social, economic şi de mediu al dezastrelor care pot afecta regiunile şi persoanele cele mai vulnerabile, contribuind astfel la o creştere mai sustenabilă şi favorabilă incluziunii. 

În acest context la nivelul grupului de lucru privind managementul situaţiilor de urgenţă acţiunile vor fi circumscrise pe trei domenii majore astfel:  

a. prevenirea  situaţiilor  de  urgenţă  are  un  impact  major  în  diminuarea  consecinţelor  şi  chiar  în reducerea schimbărilor climatice. Aceste aspecte sunt de altfel în atenţia UE şi chiar printr‐o serie de acţiuni concertate dictate de strategii, proiecte  legislative  şi programe dedicate  reducerii  riscurilor dezastrelor. Drept impact pozitiv cu efecte evidente al adoptării ca prioritate prevenirea dezastrelor, acţiunea  comunitară  în materie  de  prevenire  a  dezastrelor  poate  spori  protecţia  persoanelor,  a economiei  şi a mediului  în  faţa efectelor dezastrelor naturale  şi a celor provocate de om  şi poate îmbunătăţi  capacitatea  de  adaptare  a  UE  şi  a  economiei  acesteia  la  ameninţările  în  creştere reprezentate de dezastrele naturale şi de cele provocate de om; 

b. pregătirea pentru situaţii de urgenţă – este principalul motor al unui sistem fiabil de management al situaţiilor de urgenţă şi joacă un rol esenţial în adaptarea la schimbările climatice. La nivel comunitar se  pune  accentul  pe  o  pregătire  performantă,  standardizată  şi  orientată  pe  nevoile  dictate  de gestionarea  performantă  a  riscurilor.  Pregătirea  trebuie  să  acopere  două  principale  direcţii: pregătirea personalului din cadrul Sistemului Naţional de Management   al Situaţiilor de Urgenţă şi pregătirea populaţiei în vederea creării unei naţiuni reziliente în faţa dezastrelor   

c. răspunsul pentru gestionarea consecinţelor situaţiilor de urgenţă ‐ realizarea capacităţii de răspuns în  caz  de  dezastre  trebuie  să  aibă  în  vedere  o  abordare  integrată,  echilibrată  pe  două  principii: responsabilitatea naţională şi solidaritatea în cadrul UE. 

Principalele probleme  constatate  în domeniul managementului  situațiilor de urgență pot  fi  rezumate astfel: 

1. Utilizarea  unui  număr  redus  sau  a  unor  mijloace  inadecvate  de  conștientizare  a  riscurilor  și  a comportamentului în situații de urgență; 

2. Cunoașterea insuficientă a riscurilor pentru a putea lua măsurile adecvate de prevenire; 

48

3. Insuficienta  dotare  tehnică  a  structurilor  implicate  în managementul  situațiilor  de  urgență,  de  la infrastructura de mobilitate și de intervenție la echipamentele de intervenție adecvată; 

4. Inexistența sau utilizarea insuficientă, acolo unde există, a unor metodologii, metode și date pentru evaluarea riscurilor; 

5. Personal de specialitate insuficient sau cu o calificare neadecvată.  

Ordine publică și siguranța cetățeanului 

În domeniul siguranţei şi ordinii publice, prevenirii şi combaterii fenomenului  infracţional, se observă o tendință  de  creștere  a  infracțiunilor  în  domeniul  micii  criminalități  (furturi  și  infracțiuni  contra patrimoniului). În privința misiunilor de asigurare a ordinii publice se observă o creștere semnificativă de peste 200% a acestora, în intervalul 2009‐2011. În domeniul siguranţei traficului rutier, principalele cauze generatoare de accidente grave de circulație sunt  reprezentate  de:  indisciplina  pietonilor,  viteză,  neacordarea  priorităţii  de  trecere  a  pietonilor  şi neacordarea priorităţii de trecere a  vehiculelor. În  domeniul  asigurării  unui mediu  de  securitate  şi  legalitate  pentru   mediul  de  afaceri  şi  apărarea proprietăţii publice şi private   Infracțiunile în domeniul evaziunii fiscale sunt în creștere semnificativă;  Prejudiciul produs de infracțiunile de evaziune fiscală este semnificativ;  Licitaţiile fictive de bunuri sunt, în continuare, principala activitate infracţională desfăşurată de către 

cetăţenii români în domeniul criminalităţii informatice;  Fraudele cu cărţi de credit cunosc în continuare o evoluţie ascendentă;  Se observă o creştere a infracţiunilor de acces neautorizat în sisteme informatice; 

În domeniul asigurării unui mediu de securitate internă şi managementul integrat al crizelor, se observă un trend ascendent al intervențiilor specifice managementului crizelor: asistenţă medicală de urgenţă şi descarcerare,  incendii  şi  arderi  necontrolate,  acţiuni  pentru  protecţia  comunităţilor.  Se  constată importanța implicării managementului situațiilor de urgență în cazul producerii inundațiilor în România, pentru asigurarea unui mediu de securitate cetățenilor. Timpul mediu de răspuns al SMURD în anul 2011 a fost de 9 minute, iar timpul mediu de intervenţie al SMURD este de 40 minute. 

În domeniul reducerii  impactului criminalităţii organizate, transfrontaliere şi terorismului, se observă o dinamică fluctuantă a grupărilor de crimă organizată. Totodată, se observă tendințe de radicalizare a a cetăţenilor de religie islamică din ţara noastră, cu risc de susținere a organizațiilor teroriste. Se observă creşterea  numărului  bancnotelor  de monedă  naţională  contrafăcute  şi  indentificate  în  circulaţie.  Se menţine  trendul moderat  ascendent  al  numărului  contrafacerilor  de USD. Numărul  contrafacerilor  la moneda EURO se menţine în aceleaşi limite, cu o scădere a ponderii bancnotelor de valori mari (200 şi 500 euro) şi o creştere a numărului de bancnote de valori medii, în special a celor de 50 şi 100 euro. 

În domeniul securizării frontierei externe, se constată că în ultimii trei ani fenomenul migraționist ilegal a crescut cu  95%, iar de la aderarea României la Uniunea Europeană a crescut cu 200%. Există o tendință generală de creștere a  tuturor  indicatorilor  statistici  referitori  la bunuri  contrafăcute, produsele din  tutun, alcool, cafea, bijuterii și alte produse de lux; fenomenul infracțional transfrontalier va continua căpătând forme noi  de  manifestare,  această  tendință  de  creștere  având  implicații  deosebit  de  grave  atât  asupra economiei naționale cât și bugetului de stat. Numărul trecerilor/tentativelor de trecere ilegală pe sensul de  intrare  în ţară a crescut de trei ori. Trecerile/tentativele de trecere  ilegală ale cetăţenilor străini pe sensul de ieşire din România au crescut scăzut cu 17,3%. Numărul de treceri/tentative de trecere ilegală la frontiera cu Serbia a crescut de aproximativ 50 de ori. 

49

În  domeniul  evidenţei  persoanelor  şi  administrarea  bazelor  de  date,  pe  perioada  crizei  economice românii  nu  s‐au  reîntors  în  țară  preferând  mai  degrabă  să  își  schimbe  domeniul  ocupațional  în străinătate  sau  să  schimbe  țara  de  destinație,  ceea  ce  conduce  la  disfuncționalități  privind  evidența populației. Copiii ai căror părinți se află la muncă în străinătate, datorită lipsei controlului parental, pot dezvolta comportamente deviante, chiar infracționale.  

În  domeniul  prevenirii  și  combaterii  traficului  şi  consumului  ilicit  de  droguri,  au  fost  constatate  ca principale  probleme:  modificări  ale  profilurilor  consumatorilor  de  substanţe  psihoactive;  apariţia  şi răspândirea  modelului  policonsumului;  precocitatea  în  debutul  în  consum  al  drogurilor;  reducerea diferenţelor  de  consum  dintre  sexe,  în  special  pentru  consumul  de  canabis:  se  remarcă  scăderea raportului dintre prevalenţa  consumului  în  rândul bărbaţilor  şi  cea  în  rândul  femeilor; existenţa unei relaţii foarte strânse  între debutul precoce  în consumul de droguri şi modelul consumului recreaţional; apariţia de noi substanţe psih‐oactive pe piaţa drogurilor, cu o accesibilitate  şi o disponibilitate  foarte crescută; schimbări în patologia asociată consumului de substanţe psiho‐active, cauzate pe de o parte de practicarea  poli‐consumului,  iar  pe  de  altă  parte  de  efectele  încă  necunoscute  ale  consumului  de substanţe  noi  cu  proprietăţi  psiho‐active;  creşterea  riscurilor  asociate  consumului  de  droguri,  prin sporirea  numărului  de  cazuri  de  consumatori  de  droguri  infectaţi  cu  HIV,  HVC  şi  HVB,  corelată  cu reducerea  serviciilor  de  asistenţă  specifică  consumatorilor  problematici  (programele  de  schimb  de seringi); generalizarea traficului de droguri la nivel naţional, deşi există judeţe în care se înregistrează un număr sensibil mai mare de cazuri (persoane arestate/ condamnate, confiscări etc.). 

În domeniul prevenirii și combaterii actelor de corupție, deşi numărul cazurilor de corupţie investigate a crescut în ultimii ani, acesta este relativ mic comparativ cu percepţia publică care consideră corupţia ca un fenomen larg răspândit la nivelul administraţiei publice din România. 

În domeniul migrației, România este  în principal o  țară de emigrație, dar  se preconizează că numărul imigranților  va  crește,  România  transformându‐se  treptat  într‐o  țară  de  destinație,  mai  ales  după intrarea  în UE; promovarea ocupării  în  rândul  imigranților  și  încurajarea  imigrației  în  scop de muncă poate  fi un  răspuns  la deficitul de  forță de muncă  înregistrat datorită plecării  românilor  la muncă  în străinătate;  exploatarea  potențialului  de  resurse  umane  înalt  calificate  din  rândul  imigranților  veniți pentru  studii  și  facilitarea  integrării  străinilor,  pot  contribui  la  dezvoltarea  societății  românești.  Se resimte o nevoie de o mai bună informare și protecție a drepturilor imigranților, în special a celor care lucrează fără forme legale, existând un risc crescut de exploatare prin muncă; necesitatea îmbunătățirii accesului  egal  la  educație  și  formare  profesională,  la  serviciile  de  sănătate  și  de  protecție  socială, implicării în viața politică și accesului la cetățenie; migrația medicilor afectează în mod direct populația românească. 

În domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane, se constată o creștere a numărului de victime ale  traficului de persoane,  la nivelul anului 2010. Diferențele  între victimele  traficului de persoane,  în raport de gen, s‐au diminuat, acestea continuând să fie folosite preponderent pentru muncă și în scopuri sexuale. România se menține printre statele membre ale UE cu  incidența cea mai mare privind traficul de persoane. Menţinerea  la un nivel ridicat al numărului victimelor traficului de persoane şi capacitate restrânsă de răspuns antitrafic adecvat particularităţilor domeniilor de acţiune la nivel naţional. 

Asistența tehnică pentru managementul fondurilor europene 

Principial,  asistență  tehnică  are  în  vedere  asigurarea  sprijinului  necesar  pentru  implementarea  și absorbția eficace, eficiență  și  transparență a  fondurilor europene  în România.  În acest scop, asistența tehnică trebuie să fie cât mai flexibilă și să răspundă, de o manieră eficientă, nevoilor identificate. 

50

Pe baza experienței de implementare de până acum, au fost identificate 4 tematici majore de analiză a nevoilor de sprijin, care au în vedere cu prioritate dificultățile întâmpinate în implementare în perioada 2007‐2013,  precum  și  estimările  cu  privire  la  necesarul  de  asistență  aferent  următoarei  perioade  de programare. Acestea sunt prezentate în continuare.  

Resursele umane implicate în coordonarea, gestionarea și controlul IS – inclusiv formarea personalului din aceste structuri. Gestionarea și implementarea eficientă a fondurilor CSC presupune existența unui număr suficient de angajați bine pregătiți, care să asigure pregătirea, managementul,  implementarea, monitorizarea,  controlul,  informarea  și  publicitatea  pentru  Acordul  de  Parteneriat  și  pentru  PO,  în condiții de maximă eficiență și eficacitate. Conform datelor disponibile, la data de 30 iunie 2012, în sistemul de implementare al IS, erau alocate un număr  de  1864  de  posturi,  dintre  care  doar  aproximativ  82%  erau  active.  Circa  12%  din  numărul posturilor alocate erau vacante la data raportării, și 8% erau suspendate. Un număr suplimentar de 154 de posturi au fost aprobate, la nivelul întregului sistem, în ianuarie 2012.Totodată, la 31 august 2012, în sistemul  de  implementare  al  PNDR  erau  alocate  un  număr  de  298  de  posturi,  dintre  care  doar aproximativ 90% erau active. Acestora li se adaugă cei 62 de angajați din structura de gestionare a POP care erau în sistem la 31 septembrie 2012. 

În  condițiile  unei  posibile  creșteri  a  cuantumului  finanțării  UE  pentru  perioada  2014‐2020,  a  noilor cerințe  în domeniul  implementării fondurilor CSC, dar și a gradului actual de  încărcare al personalului, este posibil ca  în viitor să fie necesară suplimentarea personalului,  la nivelul  întregului sistem. O astfel de  măsură  impune  însă  stabilirea  clară  apriori  a  funcţiilor  ce  vor  fi  externalizate,  strategia  de externalizare  urmând  să  ţină  cont  de  experienţa  perioadei  de  programare  2007‐2013  constituind  o componentă de bază a strategiei de utilizare a asistenţei tehnice.  

Una din problemele orizontale  identificate  în actuala perioadă de programare, este  încărcarea  foarte mare a personalului existent, care ajunge în unele cazuri și 177%. Alte probleme identificate includ: 

atribuirea neclară sau dezechilibrată a sarcinilor  responsabilități neclare  lipsa de prioritizare, însoțită de foarte multe solicitări ad‐hoc sau cu caracter administrativ  calificare insuficientă  lipsa unor proceduri de lucru clare și unitare  lipsa de motivare a personalului, în condițiile unor salarii foarte mici în unele instituții  

Pe de altă parte,  fluctuația  foarte mare a personalului  (în contextul unor diferențe salariale mari  între instituțiile din sistem) creează mari dificultăți de gestionare, dată fiind, în cele mai multe cazuri, lipsa de experiență a noilor veniți și existența unor perioade relativ lungi de acomodare.  

În  vederea  asigurării  stabilității  și  angajării  pe  o  durată mai  lungă  de  timp  a  personalului, Guvernul României  are  în  vedere  crearea  unei  clase  ocupaționale  distincte  pentru  funcționarii  publici  care gestionează  aceste  fonduri,  începând  cu  1  ianuarie  2013,  precum  și  a  unui  sistem  unic  de  salarizare pentru întreg sistemul de management și control al fondurilor europene. Având în vedere constrângerile bugetare  existente,  pentru  implementarea  cu  succes  a  acestei  măsuri,  este  necesară  continuarea sistemului actual de sprijin a cheltuielilor salariale din Asistență Tehnică. 

În vederea creșterii eficienței muncii  și maximizării rezultatelor obținute, o  importanță deosebită o au motivarea și recompensarea personalului (prin crearea unui cadru de performanță, pe baza unor criterii și  indicatori clar definiți). Pentru  implementarea cu succes a unui astfel de cadru de performanță, este absolut necesară asigurarea resurselor din Asistență tehnică. 

51

S‐a  constatat  totodată  că  există  fluctuații  destul  de mari  privind  încărcarea  din  punct  de  vedere  a volumului de muncă,  în anumite perioade,  în  legătură cu evaluarea  și selecția proiectelor depuse  sau pentru monitorizarea implementării, verificarea cererilor de rambursare etc. Pentru creșterea capacității instituționale  în  aceste  perioade  ‘de  vârf’,  este  necesară  adoptarea  unor  măsuri  flexibile,  precum angajarea de personal contractual temporar și/sau externalizarea anumitor activități. 

Nevoi de formare. Capacitatea și nivelul curent al abilităților și cunoștințelor sunt percepute de personal ca fiind,  în general, satisfăcătoare. Totuși,  la nivelul sistemului, au fost  identificate nevoi de dezvoltare importante  în diverse domenii, cu  impact direct asupra eficienței  implementării fondurilor europene și asupra gradului de absorbție. 

Până  în prezent, prin proiectele finanţate  în cadrul POAT, au fost organizate cursuri de formare pentru aproximativ 2000 de persoane,  în domenii precum managementul ciclului de proiect, achiziții publice, control financiar și management financiar, audit, sistemul de indicatori, monitorizare și management al PO, comunicare etc. Acestora li se adaugă formarea specifică, realizată la nivelul instituțiilor din sistem, în funcție de nevoile specifice ale fiecărui PO.  

Pe  de  altă  parte,  performanța  redusă  înregistrată  la  nivelul  întregului  sistem  impune  formarea  și calificarea  în anumite domenii cheie, pentru eficientizarea  implementării  fondurilor.  În plus, crearea  și derularea unor programe de instruire inovative, cu rol de dezvoltare a lucrului în echipă, poate contribui la fidelizarea personalului. 

În  contextul  schimbărilor  semnificative,  la  nivelul  întregului  sistem,  prevăzute  de  propunerile  de Regulamente europene pentru perioada 2014‐2020  și pentru o mai bună  corelare a operațiunilor,  se estimează  că  va  fi  necesară  intensificarea  programelor  de  instruire,  pentru  a  răspunde  acestor  noi provocări și pentru a înțelege și asimila cât mai bine noile cerințe și proceduri care vor fi dezvoltate. 

În plus,  având  în  vedere nevoia estimată de  angajare de personal  suplimentar,  se estimează  că  va  fi necesar un program intensiv de formare a noilor veniți, care va trebui să includă atât module de training orizontal,  de  inițiere  privind  managementul  și  implementarea  fondurilor  europene,  cât  și  formare specifică, în funcție de rolul specific pe care îl vor avea în organizație. 

Capacitatea administrativă și asigurarea instrumentelor necesare pentru coordonarea, managementul și controlul fondurilor CSC, inclusiv prin asigurarea funcției de evaluare și a funcționării SMIS 

Coordonarea fondurilor CSC. Pentru perioada 2007‐2013, România a pus bazele sistemului național de implementare a  IS,  în cadrul căruia ACIS are  rolul de unitate centrală de coordonare. Deși s‐a avut  în vedere ca această coordonare să se realizeze într‐un mod cât mai eficient, poziționarea ACIS pe o poziție de egalitate  cu  celelalte  instituții  cu  rol de AM  sau OI, nu  i‐a permis  întotdeauna  să  își  îndeplinească funcția de coordonator, conform planificării.  

În vederea remedierii acestui neajuns,  în martie 2011,  în baza OUG nr. 26/2011, ACIS (inclusiv Direcția Asistență Tehnică, care  îndeplinește  rolul de AM pentru POAT) a  fost organizată ca departament  fără personalitate  juridică  în  cadrul  aparatului  de  lucru  al  Guvernului,  în  subordinea  directă  a  primului‐ministru.  Ulterior,  în  septembrie  2011,  a  fost  înființat Ministerul  Afacerilor  Europene  și  ACIS  a  fost transferată ca direcție generală în cadrul acestei instituții (conform HG 967/2011). 

Ambele modificări  instituționale au avut ca scop  întărirea rolului de coordonator al ACIS, ca răspuns  la problemele  identificate.  Se  are  în  vedere  întărirea  în  continuare  a  acestui  rol,  inclusiv  prin reglementarea  legislativă a acestei funcții și stabilirea, de o manieră neechivocă, a relațiilor formale cu toți  actorii  implicați  în  sistem.  O  posibilitate  în  acest  sens  o  reprezintă  crearea  unui  Minister  al Fondurilor Europene, care să includă pe lângă ACIS și alte structuri cu rol în managementul și controlul fondurilor CSC.  

52

Rolul și responsabilitățile efective și relațiile dintre aceste instituții, vor fi stabilite o dată cu definitivarea cadrului  instituțional  general de management,  implementare  și  control  al  fondurilor pentru perioada 2014‐2020, conform prevederilor Regulamentelor UE în acest sens. 

Planul de Măsuri Prioritare  (PMP). Ca  reacție  la nivelul  scăzut de  absorbție  a  IS,  la  începutul  anului 2011, ACIS a elaborat PMP, destinat  îmbunătățirii capacității de absorbție a  IS. Acesta are ca obiectiv creșterea semnificativă a ratei de absorbție, acoperind o gamă largă de acțiuni ce vizează eficientizarea implementării fondurilor. Monitorizarea acțiunilor întreprinse conform PMP, analiza stadiului îndeplinirii acțiunilor din Plan și, după caz, revizuirea măsurilor se realizează la nivelul ACIS. 

Cu  toate  acestea,  la  nivelul  instituțiilor  din  sistem  și  în  implementarea  Programelor Operaționale, persistă  încă o  serie de probleme, cu  impact direct asupra  rezultatelor PO  și asupra absorbției.  Între acestea enumerăm: 

Linii de finanțare pentru care au fost lansate cu întârziere cereri de proiecte 

Rata mare de respingere a proiectelor depuse, pentru anumite linii de finanțare  

Perioade lungi de evaluare și selecție a proiectelor  

Perioade lungi de plată a cererilor de rambursare 

Existența unor blocaje în implementarea proiectelor (cauzate de probleme precum dificultăți de cash‐flow, probleme legate de achizițiile publice etc.) 

Neutilizarea pre‐finanțării de către beneficiari, fapt ce cauzează de blocaje de finanțare la nivelul PO 

Dificultăți  majore  înregistrate  de  beneficiari  în  asigurarea  co‐finanțării  sau  a  unui  cash‐flow constant pe parcursul implementării proiectelor 

Neatingerea indicatorilor la nivelul proiectelor și programelor 

O  serie  de  nereguli,  care  –  în  ultimă  instanță  –  au  dus  chiar  la  întreruperi  în  finanțarea programelor de la nivelul Uniunii Europene. 

Soluționarea acestor aspecte presupune un efort susținut din partea autorităților responsabile,  inclusiv în  contextul  prevederilor  incluse  în  propunerile  de  regulamente  pentru  perioada  2014‐2020,  de simplificare  a  sistemului  de management  și  control,  și  de  creștere  a  performanței  în  implementarea fondurilor. Sunt necesare astfel o serie de acțiuni precum: 

Identificarea și revizuirea acelor reglementări legislative și procedurale care îngreunează accesul la fondurile europene; 

Soluționarea problemelor privind achizițiile publice, printr‐o abordare orizontală și  identificarea unor soluții la nivel național; 

Analiza  și  revizuirea  procedurilor  aplicabile  pentru  diverse  funcții  ale  instituțiilor  implicate  în sistem,  elaborarea  de  manuale  de  lucru  și  metodologii,  pentru  simplificarea  implementării fondurilor europene; 

Efectuarea de studii  și analize pentru  identificarea  și soluționarea problemelor existente, dar  și pentru maximizarea impactului fondurilor  

Identificarea  de  soluții  pentru  problemele  din  sistem,  inclusiv  prin  schimb  de  experiență, asimilarea celor mai bune practici în domeniu, participarea la conferințe și seminarii etc. 

Identificarea  unor  soluții  pentru  facilitarea  accesului  la  finanțare  pentru  anumite  categorii  de beneficiari  (inclusiv  prin  aranjamente  de  colaborare  cu  băncile,  flexibilizarea  utilizării instrumentelor financiare etc.) 

53

Identificarea  și  dezvoltarea  unor  portofolii  de  proiecte  relevante,  pe  fiecare domeniu/sector/program în parte, și susținerea pregătirii acestora. 

Crearea unei structuri la nivelul ACIS cu rol de monitorizare a apariţiei blocajelor şi de intervenţie rapidă. 

Crearea  de  portofolii  de  proiecte  în  ceea  ce  priveşte  utilizarea  acestui  tip  de  asistență,  ar  putea compensa  capacitatea  insuficientă a autorităţilor de a  folosi eficient  şi  inovativ acest  instrument. Dat fiind faptul că o mare parte din blocaje şi probleme provin din interpretările neuniforme ale ghidurilor şi procedurilor  de  către  diferite  autorităţi,  un  sistem  intern  care  să  permită  o  abordare  centralizată  și uniformă  și  aplicarea  unitară  a  reglementărilor,  ar  contribui  cu  o  investiţie  rezonabilă  la  buna funcţionare a sistemului. 

Conform prevederilor propunerilor de regulamente pentru perioada 2014‐2020, noul CSC va acoperi, pe lângă Instrumentele Structurale (FEDR, FSE si FC), și FEADR și FEP. Concentrarea tuturor acestor fonduri sub  umbrela  unui  singur  cadru  strategic,  Acordul  de  Parteneriat,  are  beneficii  evidente  în  ceea  ce privește maximizarea  impactului fondurilor și atingerea obiectivelor de creștere economică și coeziune teritorială.  În  scopul eficientizării  implementării,  va  fi necesară dezvoltarea unor  sisteme eficiente de corelare  a  intervențiilor,  pentru  crearea  de  sinergii  și  complementarități,  precum  și  pentru  evitarea suprapunerilor. 

Per ansamblu, consolidarea  instituțională,  la nivelul tuturor actorilor  implicați  în sistem, este esențială pentru  implementarea  eficientă  a  fondurilor.  În  acest  sens,  este  necesară  identificarea  sprijinului necesar, pentru fiecare instituție în parte și implementarea acțiunilor necesare. 

Achiziții  publice.  În  urma  deficiențelor  sistemice  identificate  în  domeniul  achizițiilor  publice,  aceste instituții au fost  integrate  în mod formal  în sistemul de management și control al  IS, fiind  incluse și ca potențiali beneficiari  ai POAT  (alături de CSNC),  astfel  încât  să poată  fi  asigurate  resursele  financiare pentru implementarea soluțiilor propuse în scopul remedierii problemelor orizontale din sistem.  

În  ciuda măsurilor adoptate, o  serie de dificultăți persistă, atât  la nivelul  instituțiilor publice, cât  și  la nivelul  beneficiarilor.  Identificarea  unor  soluții  integrate  (precum  standardizarea  documentațiilor  și  a criteriilor de selecție și calificare, sprijin pentru beneficiari etc.) pentru remedierea acestor neajunsuri și eficientizarea  sistemului,  este  esențială,  pentru  reducerea  impactului  negativ  al  deficiențelor  asupra nivelului de absorbție a IS. 

Comitete și grupuri de lucru. În scopul asigurării unei bune coordonări în ceea ce privește programarea, managementul și implementarea fondurilor europene, au fost constituite o serie de comitete și grupuri de lucru cu rol consultativ sau de monitorizare, care însă pot constitui și un for decizional. Având la bază un larg parteneriat, Comitetele înființate la nivel național și/sau sectorial/ regional, au rolul de a sprijini instituțiile publice  în  identificarea  și promovarea celor mai bune  soluții pentru  îmbunătățirea utilizării fondurilor CSC, creșterea relevanței intervențiilor și creșterea absorbției. 

Se  impune  extinderea  și  potențarea  procesului  de  consultare,  pentru  toate  aspectele  legate  de problematica  fondurilor europene, nu doar pentru  funcția de programare.  Integrarea FEADR  și FEP  în același cadru strategic cu IS și necesitatea integrării teritoriale a intervențiilor presupun asigurarea unei bune corelări a intervențiilor susținute, în scopul creării de sinergii și pentru evitarea suprapunerilor.  

Pentru  perioada  2007‐2013,  mecanismul  de  coordonare  a  Asistenței  Tehnice  a  funcționat  prin organizarea  de  întâlniri  ale  Comitetului  de  Coordonare  pentru  Asistență  Tehnică  (CCAT)  și  a  celor  7 grupuri de lucru existente (GL Evaluare, GL SMIS, GL Formare IS, GL Comunicare IS, GL Monitorizare PO, GL  privind  viitorul  Politicii  de  Coeziune, GL  Analiza  cost‐beneficiu). Mecanismul  vizează  coordonarea intervențiilor  și  funcţionează  totodată  ca  o  platformă  de  diseminare  a  celor  mai  bune  practici  în 

54

domeniu.  El  va  continua  și  în  viitoarea  perioadă,  cu  posibilitatea  dezvoltării  sau  extinderii  la  nivelul întregului  sistem  de  implementare  al  fondurilor  europene,  conform  necesitaților  identificate. Funcționarea eficientă a acestor structuri este însă strâns legată de asigurarea unei finanțări adecvate.  

Totodată,  în vederea corelării tuturor  intervențiilor susținute din fondurile europene, precum și pentru soluționarea  problematicilor  orizontale  și  a  potențialelor  dificultăți  sau  deficiențe  în  funcționarea mecanismelor  propuse,  este  posibil  să  fie  necesară  crearea  unui  organism  de  coordonare  la  nivel central,  cu  un  nivel  de  reprezentare  adecvat  la  nivel  decizional,  dar  care  să  aibă  și  un  sprijin  tehnic semnificativ (sub forma grupurilor de lucru, de exemplu). 

Evaluare.  În  anul  2006,  a  fost  elaborată  Strategia Naţională de  Evaluare  2007‐2013,  al  cărei obiectiv general a fost de a realiza „un sistem naţional de evaluare funcţional, ale cărui părţi să se consolideze reciproc,  care  să  cuprindă  sectorul  public  şi  privat  şi  societatea  civilă  şi  care  să  contribuie  la managementul  eficace  al  intervenţiilor  publice  şi  la  responsabilizarea  promotorilor  de  politici  şi  a funcţionarilor  publici”  și  care  urma  să  fie  implementată  prin  utilizarea  de  fonduri  PHARE  şi  fonduri structurale (POAT 2007‐2013 şi PODCA 2007‐2013).  

Modificările  instituţionale  şi  instabilitatea  politică  au  împiedicat  procesul  de  dezvoltare  a  culturii  de evaluare  în  afara  sferei  IS,  Unitatea  Centrală  de  Evaluare  (UCE)  din  cadrul  ACIS  rămânând  singura instituţie  activă  în  promovarea  obiectivului  ambiţios  de  stabilire  a  culturii  de  evaluare  în  cadrul administraţiei româneşti, însă doar la nivelul sistemului de management și implementare a IS. 

POAT a avut de jucat un rol esenţial în întărirea unei “culturi comune de evaluare” prin sprijinul financiar acordat pentru instruirea responsabililor cu evaluarea, networking‐ul, publicarea rezultatelor evaluării şi îmbunătăţirea calităţii rapoartelor de evaluare pe parcursul întregii perioade de programare.  

Potrivit  evaluării  intermediare  a  POAT,  conceptul  de  cultură  de  evaluare  existent  în România  nu  era adaptat pentru domeniul  IS  și nu există niciun mecanism de monitorizare privind contribuția POAT  la atingerea  acestui  obiectiv.  Prin  urmare,  UCE  a  dezvoltat  un  mecanism  de  monitorizare  privind dezvoltarea culturii de evaluare în acest domeniu, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, pe baza unui index, compus din 64 de indicatori. 

Potrivit  primei  și  celei  de‐a  doua măsurători  a  culturii  de  evaluare,  efectuate  în  octombrie  2012  și octombrie 2013, cultura de evaluare este în creștere, însă se află la nivelul ……10 pe scala dezvoltării. 

Sistemul  Unic  de  Management  al  informației  (SMIS).  Conform  legislației  în  vigoare,  ACIS  are responsabilitatea asigurării și funcționării sistemului informatic pentru managementul tehnic și financiar al fondurilor europene.  

SMIS‐CSNR  reprezintă  sistemul  informatic  centralizat, dezvoltat de  către ACIS,  în  colaborare  cu  toate structurile utilizatoare, pentru a asigura colectarea  informaţiilor referitoare  la  implementare, necesare managementului  financiar,  monitorizării,  verificărilor,  auditului  şi  evaluării  programelor  din  cadrul obiectivului  convergenţă,  în  conformitate  cu  prevederile  art.  60  lit.(c)  din  Regulamentul  Consiliului nr.1083/2006.  El  a  constituit  unul  din  elementele  cheie  în  acreditarea  sistemelor  de management  și control și este supus auditului Autorității de Audit și al Comisiei Europene. 

SMIS‐CSNR se adresează nevoilor  tuturor nivelurilor de management  (AM, OI, ACP, AA etc.)  şi  tuturor fazelor  ciclului  de  viaţă  al  programului  (programare,  contractare,  implementare,  audit  şi  control, monitorizare şi evaluare).  Infrastructura de bază a SMIS‐CSNR este  localizată  la nivelul ACIS, unde sunt stocate  toate datele  introduse  instituţii  și este asigurată  securitatea  informaţiilor.  SMIS‐CSNR  sprijină utilizatori multipli, împărţiţi într‐un număr de grupuri de utilizatori/roluri, fapt care permite o mai bună 

10 Rezultatele primei măsurători vor fi disponibile în noiembrie 2012, iar cele din a doua măsurătoare în noiembrie 2013. 

55

administrare  și  un  audit  detaliat  al  accesului  la  informație.  În  prezent,  sistemul  are  peste  1500  de utilizatori. 

La  nivelul  fiecărei  instituții  au  fost  desemnaţi  coordonatori  SMIS  (reuniți  în  cadrul  GL  SMIS‐CSNR), responsabili cu identificarea şi prioritizarea nevoilor, îmbunătăţirea sistemului şi păstrarea integrităţii şi uniformităţii procedurilor stabilite.  

Pe parcursul utilizării SMIS‐CSNR, după lansarea în producție în prima jumătate a anului 2008, sistemul a cunoscut o serie de îmbunătățiri, inclusiv la nivelul sistemului de comunicații și infrastructură hardware, finanțate din POAT. A fost de asemenea finanțată și instruirea utilizatorilor. 

La nivelul ACIS, dată  fiind  complexitatea  SMIS,  au  fost  întâmpinate dificultăți  în  această perioadă de programare,  în  contextul  resurselor  umane  insuficiente,  inclusiv  pentru  redactarea  documentațiilor necesare contractării de servicii specializate, precum și pentru urmărirea și verificarea tehnică a acestor servicii. 

O  altă  dificultate  se  referă  la  capacitatea  redusă  a  structurilor  utilizatoare  de  a  înregistra  informația necesară  în  sistem. O măsură  tranzitorie  a  fost  reprezentată de  achiziționarea de  servicii externe de introducere de date, însă eficiența acesteia a fost limitată. Pe termen lung, se are în vedere dezvoltarea, cu  finanțare  din  POAT,  a  unei  aplicații  conexe  SMIS‐CSNR, My  SMIS,  pentru  colectarea  informațiilor necesare  direct  de  la  beneficiari.  Această  aplicație  va  fi  dezvoltată  și  interfațată  cu  alte  aplicații informatice/surse de date  relevante pentru  activitatea beneficiarilor  (SEAP, ONRC,  registrul  special  al asociațiilor și fundațiilor etc.). 

Experiența  din  ultimii  ani  arată,  totodată,  că  menținerea  unui  sistem  informatic  centralizat  de complexitatea  SMIS  presupune  existența,  unor  proceduri  armonizate  și  a  unor  formate  standard  de raportare.  Marea  diversitate  a  formularisticii  și  practicile  neunitare  existente  la  nivelul  diferitelor programe au îngreunat semnificativ utilizarea SMIS în perioada de programare 2007‐2013.  

Capacitatea administrativă a beneficiarilor în vederea implementării proiectelor finanțate din IS 

Capacitatea  beneficiarilor  de  a  implementa  proiectele  finanțate  din  fonduri  europene  și  o  bună informare  a  acestora  privind  oportunitățile  de  finanțare  și  condițiile  de  accesare  a  fondurilor,  sunt esențiale pentru succesul implementării IS și asigurarea unui nivel crescut al absorbției. 

Principala  problemă  a  beneficiarilor  instituţii  publice  provine  din  lipsa  personalului  calificat  pentru gestiunea fondurilor europene. Analiza capacităţii administrative şi dezvoltarea de modele de organizare ale departamentelor necesare pentru implementarea de proiecte sunt priorităţi imediate.  

Până  în  prezent,  autoritățile  cu  responsabilități  în  domeniul managementului  și  implementării  IS  au derulat o serie de proiecte de sprijin pentru beneficiari, care au avut în vedere atât activități de formare, activități de informare privind oportunitățile de finanțare și condițiile de accesare a fondurilor UE, cât și activități de tip help‐desk, care au vizat asigurarea de sprijin direct și în timp real.  

În 2011 a  fost  implementat primul contract pentru  formarea orizontală a beneficiarilor  și potențialilor beneficiari,  finanțat  din  POAT.  Prin  acest  proiect  au  fost  instruite  un  număr  de  941  de  persoane,  în domeniul managementului de proiect și al achizițiilor publice. La rândul lor, AM și OI au organizat sesiuni de  instruire pentru beneficiari, pe problematici  specifice  sectorului  și programului  respectiv. Astfel,  în anul 2011, au avut loc sesiuni de formare pentru 6000 de beneficiari şi potenţiali beneficiari ai IS.  

În  cele mai multe  cazuri  însă,  accentul  a  fost  pus  pe  organizarea  evenimente  de  informare  privind oportunitățile  de  finanțare,  în  detrimentul  instruirii  practice  a  beneficiarilor.  Excepție  fac  unele programe, precum POR (în cadrul căruia OI răspund relativ bine nevoilor beneficiarilor), sau POS Mediu, dată fiind specificitatea proiectelor și numărul mic de beneficiari. 

56

Experiența nereușită a primilor 5 ani din perioada de programare 2007‐2013 demonstrează necesitatea intensificării activităților de sprijin real pentru beneficiari. Trebuie asigurată  îndrumarea beneficiarilor, prin acordarea de sprijin direct  și servicii de tip help‐desk, atât pentru pregătirea proiectelor, cât  și  în perioada de implementare. Studiile și evaluările efectuate arată că foarte mulți beneficiari se confruntă cu probleme de management al proiectelor, în domeniul managementului financiar‐bugetar sau privind achizițiile publice. Lipsa de experiență, sau informarea insuficientă a beneficiarilor se reflectă atât în rata de respingere a proiectelor, cât  și  în nivelul scăzut al rambursărilor solicitate  și  în greșelile realizate  în implementare. 

Rezultă de aici necesitatea definirii unui mecanism de sprijin complex, care să aibă în vedere oferirea de suport,  atât  potențialilor  beneficiari,  în  vederea  accesării  fondurilor,  cât  și  beneficiarilor  de  proiecte, pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă. Un astfel de mecanism ar trebui implementat la nivel  regional/    județean  și va  trebui  să asigure  sprijin direct  în  scopul  îmbunătățirii  întregului ciclu al proiectelor finanțate din fonduri europene, începând chiar de la ideea de proiect. Este necesară în acest sens  asigurarea  unor  echipe  specializate  de  experți,  care  să  posede  cunoștințe  solide  și  actualizate privind  oportunitățile  de  finanțare  și,  în  același  timp,  să  poată  oferi  sprijin  punctual,  pentru  toate aspectele de implementare a proiectelor.  

Furnizarea de exemple practice privind documentele  care  trebuie depuse, definirea unor  instrucțiuni clare,  simplificarea  procedurilor  și  reducerea  birocrației  pentru  beneficiari,  asigurarea  unei  informări clare  și  la  timp,  reprezintă,  la  rândul  lor, modalități  de  dezvoltare  a  capacității  beneficiarilor  de  a dezvolta și implementa proiecte.  

Necesitatea soluționării la nivelul instituțiilor responsabile cu managementul și gestionarea fondurilor a problemelor  orizontale  (ex:  achiziții  publice),  este  de  asemenea,  esențială  în  vederea  facilitării implementării proiectelor.  

Dezvoltarea serviciilor de tip help‐desk pentru beneficiari, la nivelul tuturor instituțiilor care gestionează sau  implementează  programe  finanțate  din  fonduri  europene,  joacă  de  asemenea  un  rol  crucial    în dezvoltarea capacității beneficiarilor. Pentru funcționarea eficientă a acestui tip de serviciu, este nevoie de  personal  bine  pregătit,  care  să  dețină  informații  corecte  și  la  zi  privind  finanțările  disponibile  și condițiile  specifice de  finanțare. Este necesară definirea  și  transmiterea unui punct de vedere unitar, care  să  reprezinte  punctul  de  vedere  oficial  al  instituției.  Pe  de  altă  parte,  corectitudinea, promptitudinea și caracterul ‘oficial’ al informațiilor nu trebuie să dăuneze necesității de clarificare și să se limiteze la ‘repetarea’ informațiilor din Ghidurile Solicitantului, sau alte documente publice.  

O serie de aranjamente speciale trebuie avute în vedere pentru pregătirea și implementarea proiectelor majore  și a celor de  importanță  strategică, considerate prioritare pentru dezvoltarea  la nivel național și/sau regional. Totodată, pe lângă sprijinul acordat, este necesară crearea unui mecanism funcțional de monitorizare  la  nivel  centralizat  a  progreselor  înregistrate  în  implementarea  acestor  proiecte,  de identificare a problemelor apărute și de intervenție rapidă în caz de blocaj. 

Activitatea de informare și asigurarea comunicării referitoare la IS 

Acţiunile  de  informare  şi  publicitate,  pentru  toate  domeniile majore  de  intervenţie  din  cadrul  PO, conform  Articolelor  105‐107  din  propunerea  de  Regulament  General,  au  ca  obiectiv  furnizarea  de informaţii  privind  programele  şi  operaţiunile  co‐finanţate  şi  asigurarea  publicităţii  către  cetăţenii europeni,  beneficiari  şi  potenţiali  beneficiari,  astfel  încât  să  fie  evidenţiat  rolul  Comunităţii  şi  să  fie asigurată transparenţa oportunităţilor de finanţare nerambursabilă. 

În  România,  sondajele  de  opinie  realizate  indică  un  oarecare  dezinteres  față  de  domeniul  fondurilor europene,  precum  și  privind  programele  de  finanțare  existente.  Această  imagine  negativă  se  poate 

57

explica prin experiențele anterioare  (directe  sau  indirecte) ale celor  intervievați, multe dintre acestea fiind legate de proceduri anevoioase, birocrație excesivă, expertiză insuficientă etc. 

Conform sondajelor efectuate de ACIS,  la  începutul anului 2011, circa 65% dintre români cunosc faptul că UE acordă  în continuare  fonduri României pentru a  reduce decalajele  faţă de  ţările dezvoltate din Uniune,  iar 51% sunt de acord că România se va dezvolta pe baza  fondurilor puse  la dispoziţie de UE după  aderare.  Când  sunt  întrebaţi  despre  adevăraţii  beneficiari  ai  fondurilor,  31%  din  repondenți consideră  că de pe urma proiectelor  va beneficia  în  cele din urmă  întreaga populaţie,  iar 43%  că  va beneficia  doar  un  grup  restrâns.  În  ceea  ce  priveşte  transparenţa  acordării  finanţărilor,  55%  din repondenți  consideră  fondurile  netransparente.  Un  procent  stabil  de  26%  din  populaţie  care  este interesat de IS. Acest segment de public este uşor mai optimist şi mai încrezător în diverse instituţii și se consideră şi mai informaţi decât populaţia generală. 

Rezultă  de  aici  necesitatea  evidentă  de  intensificare  și  eficientizare  a  acțiunilor  de  informare  și publicitate. Pe lângă sesiunile de conștientizare a populației privind oportunitățile de finanțare, trebuie acordat sprijin nemijlocit, cu exemple practice către solicitanți,  inclusiv pentru  redactarea cererilor de finanțare, prin punerea la dispoziție a unor resurse dedicate (ex. asistenți). Dovada interesului extrem de ridicat al beneficiarilor privaţi pentru  fonduri europene este numărul  foarte mare de proiecte depuse pentru unele  linii de finanțare, uneori existând o rată de depășire a fondurilor disponibile de peste 10 ori.  

Este necesară organizarea  în continuare de evenimente de  informare,  inclusiv caravane de  informare, care să ofere beneficiarilor  informații relevante privind fondurile, dar și privind scopul global al Politicii de Coeziune și importanța sa pentru dezvoltarea economică și socială a României. Pregătirea și difuzarea de  campanii mass media,  distribuirea  de  broșuri  și  flyere  informative,  care  să  asigure  o  publicitate adecvată, este de asemenea importantă. 

Conform propunerilor de Regulamente pentru perioada 2014‐2020, există o serie de cerințe obligatorii privind  informarea  și publicitatea. Astfel,  în  vederea  asigurării unei  informări eficiente  a potențialilor beneficiari  și  pentru  asigurarea  transparenței  implementării  fondurilor,  Statele Membre  au  obligația înființării unui site  internet unic sau a unui portal unic de  internet care să ofere  informații  și acces  la toate  PO  din  statul  respectiv.  Totodată,  este  necesară  crearea  și menținerea  unei  liste  actualizate  a operațiunilor, defalcate pe PO și pe fonduri, accesibilă prin intermediul site‐lui sau portalului unic, care să includă o enumerare și o scurtă descriere a tuturor PO. Este necesară astfel dezvoltarea în continuare a    site‐ului  www.fonduri‐ue.ro  și  actualizarea/modificarea  sa  conform  cerințelor  Regulamentelor Europene, inclusiv în vederea valorificării la maxim a potențialului pe care îl deține.  

Centrul de informare pentru IS înființat la nivelul ACIS și care a devenit funcțional în ianuarie 2012 joacă de  asemenea  un  rol  foarte  important  în  îndeplinirea  obiectivelor  privind  informarea  și  publicitatea. Funcționarea  și dezvoltarea  sa  trebuie  susținute  în  continuare, urmând  să  fie analizată oportunitatea extinderii acestui tip de acțiune și la nivel regional, coroborat cu acțiunile de sprijin pentru beneficiari.  

Cercetarea periodică, prin realizarea de sondaje de opinie, este de asemenea necesară pentru a putea evalua impactul activităților de informare și publicitate realizate. Este important ca aceste sondaje să fie definite  încât  să poată oferi o  imagine  reală  asupra  situației existente  și  să  fie  însoțite de  adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea problemelor identificate. 

Astfel de acțiuni trebuie să se desfășoare, conform prevederilor Regulamentelor europene, în baza unei Strategii  de  Comunicare  și  a  unui  Plan  de  Comunicare,  elaborate  în  baza  unei  analize  coerente  a nevoilor.  Un  rol  important  în  elaborarea  acestor  documente,  dar  și  pentru  asigurarea complementarităţilor între programe, îl joacă rețelele de comunicare (Forumul Comunicatorilor, alcătuit 

58

din comunicatori din AM, OI  şi ACIS  și Grupul Operativ de Comunicatori, alcătuit din comunicatori din ACIS  şi AM, are rolul de a coordona acţiunile planificate  şi derulate  în domeniul comunicării  la nivelul diferitelor PO). 

 

V. DEZVOLTARE REGIONALĂ 

Transport  

Reţeaua de drumuri este slab dezvoltată şi de o calitate necorespunzătoare comparativ cu ţările din UE. Situaţia drumurilor judeţene s‐a îmbunătăţit în ultimii ani, dar probleme serioase legate de capacitatea de  finanţare  a  investiţiilor  de  reabilitare/modernizare  duc  la  o  imagine  de  ansamblu  mai  degrabă negativă. 

Pentru perioada 2003‐2007, se remarcă o serie de aspecte: ponderea drumurilor judeţene şi comunale în total drumuri publice s‐a menţinut aproape constantă (scădere foarte mică de la 80,86% la 80,08%), şi a crescut  în număr de kilometri  în 6 regiuni din 8 (în Bucureşti Ilfov a rămas constantă,  iar  în Sud‐Est a scăzut cu 234 de km,  în condiţiile  în care  în aceeaşi regiune drumurile naţionale au crescut cu 324 de km); se poate vorbi de un transfer de administrare de la judeţ la CNADNR, cu modificarea titulaturii. 

Pentru  perioada  2007‐2011,  se  remarcă  o  creştere mai  accentuată  a  lungimii  drumurilor  publice,  de peste 3,5%,  respectiv 2810  km, din  care 2238  km este  creşterea pe drumurile  judeţene  şi  comunale (aproape 80% din total creştere).  În ce priveşte calitatea drumurilor publice avem o situaţie diferită  în ceea ce priveşte drumurile naţionale (inclusiv autostrăzi) şi cele judeţene, cu o situaţie net defavorabilă pentru ultimele. 

Pentru  reţeaua  de  transport  secundară  şi  terţiară  (drumuri  judeţene  şi  comunale)  procentele  de îmbunătăţire  (pentru 2007‐2011)  sunt  relevante  în 6 din 8  regiuni  (în medie 5%  îmbunătăţire),  foarte relevante  în  Bucureşti  Ilfov  (peste  30%  îmbunătăţire)  şi  negative  în  Nord  Vest,  unde  procentul  de drumuri judeţene şi comunale modernizate a scăzut de la 15,66% la 10,49%. Explicaţia probabilă rezidă în  transformarea  a  circa  280  de  km  de  drumuri  judeţene  modernizate  în  drumuri  naţionale,  şi dezvoltarea cu încă 253 de km a reţelei de drumuri judeţene şi comunale.  

Datele prelucrate până acum sugerează o tendinţă generală (cu excepţia regiunii Nord Vest) de scădere a procentajului de drumuri publice nemodernizate, mai puţin în perioada 2003‐2007 şi mai accentuat în perioada  2007‐2011,  fapt  datorat  investiţiilor  naţionale  (în  special  prin  CNADNR,  inclusiv  prin  POS Transport) şi locale (prin Consiliile Judeţene) dar şi a finalizării unor sectoare de drum finaţate cu fonduri europene (PHARE, cooperare transfrontalieră şi POR). 

În perioada aprilie 2012  ‐ martie 2014, Ministerul Transporturilor  şi  Infrastructurii  finanţează proiectul „Asistenţă tehnică pentru elaborarea unui Master Plan general de Transport”. MasterPlanul va cuprinde analize şi direcţii de acţiune în ce priveşte reţeaua naţională de transport rutier, feroviar, naval şi aerian, cu unele trimiteri la drumuri judeţene  de importanţă deosebită 

Turism 

România  dispune  de  un  patrimoniu  cultural  diversificat,  aflat  în  diferite  stadii  de  conservare,  cu  o concentrare mai mare în Regiunea Centru (17% din total). 

Numărul structurilor de cazare a înregistrat o regresie cu 4% în 2011 față de 2010, cea mai mare scădere fiind caracteristică pentru regiunea Sud‐Est (peste 30%), care a perdut locul al doilea în favoarea regiunii Centru (care concentreaza peste 24% din totalul structurilor de cazare). 

Numărul hotelurilor a crescut cu peste 32% în 2011 față de anul 2005. 

59

29% din totalul hotelurilor sunt localizate în regiunea Sud‐Est. 

Numărul locurilor de cazare a scăzut cu peste 28% în regiunea Sud‐Est. 

34% din totalul locurilor de cazare existente sunt localizate în regiunea Sud‐Est. 

Infrastructură  de  cazare  degradată  în  stațiunile  balneare,  unde  capacitatea  de  cazare  în  funcțiune  a scăzut cu peste 15%, în perioada 2005‐2011. 

Numărul structurilor de cazare clasificate cu 4 și 5 stele a crescut de 6, respectiv 4 ori în perioada 2000 – 2011, în timp ce numărul structurilor de cazare clasificate cu 1 și 2 stele a scăzut. 

Creștere explozivă (de aproape 140 ori, în intervalul 2001‐2011) a capacității de cazare în funcțiune din pensiunile turistice. 

Peste 70% din capacitatea de cazare în funcțiune este localizată în structuri de cazare clasificate cu 2 și 3 stele. 

Sosirile turistice au crescut cu 26% în perioada 2005‐2011. Peste 21% din sosirile înregistrate de turiștii români sunt localizate în regiunea Centru, care devansează, astfel, regiunea Sud‐Est. 

Sosirile  turistice  ale  turiștilor  străini  au  crescut  cu  peste  40%  în  perioada  2005‐2011  în  regiunea București‐Ilfov. 

Cea mai drastică scădere a numărului de sosiri  înregistrate de turiștii străini este caracteristică pentru regiunea Sud‐Est, cu un regres de peste 42%. 

Numărul sosirilor turistice s‐a dublat  în structurile de primire clasificate cu 4  și 5 stele  și a cunoscut o creștere cu 50% în cazul structurilor de cazare clasificate cu 3 stele. 

Peste 41% din sosirile înregistrate de turiștii români preferă structurile de cazare clasificate cu 3 stele. 

90% din sosirile înregistrate de turiștii străini sunt localizate în structurile de cazare clasificate cu 3, 4 și 5 stele. 

Destinațiile preferate de turiștii români sunt București și orașele reședință de județ, stațiunile din zona montană, zona litorală. 

Scădere  drastică  a  sosirilor  turistice  înregistrate  de  turiștii  străini,  în  perioada  2005‐2011,  pentru destinații precum litoralul românesc (peste 67%) și stațiunile balneoclimaterice (peste 26%). 

Destinații precum  stațiunile balneare,  litoralul  și Delta Dunării  sunt  tot mai puțin preferate de  turiștii străini (concentrând sub 1% din totalul sosirilor înregistrate în 2011). 

Peste 25% din totalul înnoptărilor efectuate de turiștii români în 2011 sunt înregistrate în regiunea Sud‐Est. 

Creștere  cu  peste  80%  a  numărului  de  înnoptări  efectuate  de  turiștii  străini  în  regiunea  Sud‐Vest, consecință a investițiilor străine realizate în regiune: Ford, Oltchim, Pirelli, Vimetco. 

Durata medie a sejurului a scăzut cu aproximativ 20% la nivel național, de la 3,16 zile în 2005, la 2,56 zile în 2011, turismul de week‐end cunoscând o dinamică tot mai crescută. 

Durata medie a sejurului efectuat de turiștii străini a cunoscut o scădere cu 40% în regiunea Sud‐Est, în perioada 2005=2011. 

Educație 

Numărul de unităţi şcolare a înregistrat o reducere accentuata la nivelul tarii, de la 29815 în anul 1996 la 7204 în anul 2010, explicată prin dinamica negativă a populaţiei şcolare și comasarea unităților școlare. 

60

În ceea ce priveşte infrastructura pentru educaţia TVET (învățământul profesional și tehnic), numărul de ateliere pentru  formarea profesională  şi  tehnică  la nivelul  tarii a  scăzut continuu cu 46.65%, de  la un număr de 10435 în 1990 la 5567 în anul 2011. 

Se remarca faptul că în anul școlar 2010/2011 funcționează doar 5 școli profesionale comparativ cu anul 2005  în care existau 90 de  școli profesionale. Din cauza modificărilor din  legea  învățământului,  școlile profesionale s‐au desființat, formarea tehnică și profesională realizându‐se prin liceele tehnologice. 

Consecința  a  evoluțiilor  demografice  din  ultimii  ani,  caracterizate  prin  scăderea  populației  și  prin amplificarea migrației externe, populația școlară din toate nivele educaționale a  înregistrat o reducere continua, de la 4703277 elevi în anul școlar 1995/1996 la 3823515 elevi în anul școlar 2010/2011.  

Cele mai mari ponderi ale populației școlare s‐au  înregistrat  în  învățământul primar și gimnazial (42%), urmate de cele din învățământul liceal (21%) și superior (17%).  

Populația  școlară  înscrisă  în  învăţământul  special primar  si gimnazial a  scăzut  cu 45,48%  față de anul 1990,  în anul 2010  înregistrând un  total de 16165 elevi  înscrişi, dintre  care 10215 de  sex masculin  şi 5950 de sex feminin. 

Se  remarca de asemenea, o  tendinţă de creştere constantă a gradului de  informatizare  /dezvoltare a societăţii informaţionale la nivel de ţară, regiunile Nord Vest, Nord Est și București Ilfov clasându‐se  pe primele locuri. La nivelul unităţilor şcolare este evidenta o creştere constantă a facilităţilor TIC existente de la 60.546 PC‐uri în 2001, la 339.750 în 2011.  

Există  necesitatea  îmbunătățirii  bazei materiale  și  a  dotărilor  unităților  de  învățământ. Aceste  tip  de investiții  s‐au  realizat  și  prin  intermediul    Programul  Operaţional  Regional,  DMI  3.4  “Reabilitarea, modernizarea,  dezvoltarea  si  echiparea  infrastructurii  educaționale  preuniversitare,  universitare  si  a infrastructurii pentru formare profesionala continua”, prin care s‐au contractat 203 proiecte, dintre care 50 de proiecte sunt finalizate financiar. 

Sănătate 

Reforma  serviciilor de  sănătate  a produs  schimbări  in  infrastructura  sistemului  sanitar  şi  in  structura personalului  implicat  in  asigurarea  serviciilor  de  sănătate,  atât  în  sectorul  public,  cât  şi  în  cel  privat. Astfel, rețeaua unităţilor sanitare a înregistrat, în anul 2011, modificări importante: numărul spitalelor a scăzut cu 39, numărul ambulatoriilor integrate în spitale cu 63, numărul policlinicilor cu 49. Totodată, a crescut cu 582 numărul cabinetelor medicale de specialitate, numărul cabinetelor stomatologice cu 577 şi numărul farmaciilor, punctelor de lucru ale farmaciilor §i drogheriilor cu 367. 

Sectorul public a cunoscut numeroase modificări  în  structura  rețelei  sanitare, ca urmare a continuării reformei  in  domeniul  sănătății  prin  desființarea,  comasarea  sau  transformarea  unor  unităţi  sanitare publice cu paturi din subordinea autorităţilor Administrației Publice Locale. Astfel, s‐au desființat, s‐au reorganizat ca unităţi de îngrijire socială sau au fost transformate în secții exterioare ale altor spitale un număr de 61 spitale, 24 centre de sănătate cu paturi de spital, 4 unităţi medico‐sociale, 2 sanatorii TBC şi 2  centre  preventorii.  Totodată,  au  fost  desființate  2  ambulatorii  de  specialitate  şi  71  ambulatorii integrate spitalelor. 

Rețeaua sanitară din sectorul privat  a continuat să se dezvolte. Astfel, numărul spitalelor a ajuns la 97, înregistrându‐se o creştere cu 22 unităţi în 2011 faţă de anul anterior. 

Distribuţia  reţelei unităţilor  sanitare pe medii de  rezidenţă evidenţiază  faptul  ca  reţeaua  sanitară  s‐a dezvoltat in principal in mediul urban. In mediul rural funcționează în special centre preventorii. 

 

61

Situaţii de urgenţă 

În 2012, numărul  intervenţiilor situaţiilor de urgenţă pe zi este de 817, din care SMURD 78%.  În 2012, prin activitatea S.M.U.R.D. a crescut numărul intervenţiilor faţă de anul trecut, cu 36%, iar al persoanelor asistate cu 37%.  

Comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2011, în perioada 01.01 ‐ 31.08.2012 numărul intervenţiilor la accidente de circulaţie a scăzut cu 12% (1.025  intervenţii). În urma accidentelor rutiere au fost asistate 1.467 persoane, din care 91 copii. Numărul persoanelor asistate SMURD a scăzut cu 34%,  iar numărul copiilor s‐a  înjumătăţit. Atât  timpii de  intervenţie, cât  şi  timpii de  răspuns au crescut cu câte 1 minut pentru intervenţiile SMURD. 

Servicii sociale 

România se află  în plin proces de  reformare a sistemului serviciilor sociale, prin adoptarea noii  legi a asistenţei sociale, respectiv Legea 292/2011.  

Pe  lângă reglementarea mai temeinică a  instrumentelor şi mecanismelor de  lucru pe care furnizorii de servicii sociale trebuie să le utilizeze, Legea 292/2011aduce, în plus, ca elemente de noutate: 

posibilitatea acordării de servicii sociale de către operatorii economici11, în condiţii speciale, ce urmează a fi reglementate, însă, prin dezvoltarea legislaţiei secundare;  

introducerea  conceptului  de  auditor  social12,  ca  persoană  calificată  şi mandatată  să  realizeze activitatea de audit social,  în condiţiile  legii, ce urmează, de asemenea, a  fi reglementate, prin dezvoltarea legislaţiei secundare (norme metodologice etc.). 

Se  înregistrează  o  creştere  semnificativă  a  numărului  furnizorilor  de  servicii  sociale  la  nivel  naţional. Până în 2010, s‐a înregistrat o creştere constantă ‐ până la valoarea de 372 ‐ a  numărului centrelor care acordă servicii persoanelor cu dizabilităţi, de la 149 (în anul 2005).  

De asemenea, s‐a  înregistrat şi o diversificare a tipurilor de centre care acordă servicii persoanelor cu dizabilităţi, pe  lângă cele existente, fiind  înfiinţate şi următoarele alte tipuri noi de  instituţii publice de asistenţă  socială  pentru  persoanele  adulte  cu  handicap  (centre  de  pregătire  pentru  o  viaţă independentă, centre respiro, centre de criză, locuinţe protejate etc.). 

În ceea ce priveşte persoanele cu handicap, în perioada 2005‐2010, numărul acestora a crescut constant din 2005,  când  se  înregistra un număr de 459.552 de persoane, până  în 2010,  când erau  înregistraţi 689.680 de persoane. 

Numărul copiilor cu handicap a  înregistrat o evoluţie ascendentă  de la 54.861 (în anul 2005) la 61287 (în anul 2010), cu o uşoară tendinţă descendentă în 2010 faţă de 2009. 

În privinţa  serviciilor de  tip  rezidenţial  furnizate de organisme private acreditate,  în perioada 2005‐2010,  numărul  acestora  este  dramatic mai  scăzut  faţă  de  cel  al  serviciilor  rezidenţiale  furnizate  de DGASPC, înregistrând totaluri variind  de la 77 (în anul 2006) la 51 (în anul 2010). 

În ceea ce priveşte distribuţia regională a serviciilor de tip rezidenţial furnizate de organisme private acreditate,  în  perioada  2006‐2010,  este  de  notat  faptul  că  cele mai  dezvoltate  regiuni,  din  această perspectivă, sunt regiunile Vest, Centru şi Nord Vest, în timp ce regiunea Sud Vest Oltenia este cea mai puţin dezvoltată. 

11 Legea asistenţei sociale nr. 292 /2012, art.37, alin. (3), lit. e). 12 Legea asistenţei sociale nr. 292 /2012, art. 142, alin. (3).

62

O analiză a numărului de cantine de ajutor social, în perioada 2000‐2010, relevă faptul că regiunile Sud‐Muntenia, Sud‐Vest Oltenia  şi Bucureşti–Ilfov au cea mai slabă dezvoltare,  în  timp ce  regiunile Nord Est, Nord Vest, Vest  şi Centru  înregistrează o dezvoltare mai accentuată a acestui  tip de  serviciu,  cu preponderenţă în perioada 2001‐2002, urmată de o scădere dramatică în anul 2003. 

În  ceea  ce  priveşte  numărul  de  beneficiari  ai  serviciilor  furnizate  de  cantinele  de  ajutor  social,  pe regiuni de dezvoltare,  se constată o evoluţie  inegală a acestuia, preponderent descendentă, cu valori mai crescute, în general, în perioada 2000‐ 2002. 

Căminele pentru persoanele vârstnice, finanţate din bugetele ONG‐urilor, s‐au   dezvoltat, mai ales,  în anii 2009‐2010, faţă de anii precedenţi, cel mai spectaculos exemplu reprezentându‐l regiunea Centru, urmată de regiunea Nord Vest. La polul opus, din acest punct de vedere, se situează regiunea Sud Vest Oltenia 

O analiză a gradului de dezvoltare al serviciilor sociale, calculat pe baza a 110 criterii  (indicatori) de analiză: 96 criterii cantitative şi 14 criterii calitative13, a relevat faptul că judeţele cu cele mai importante scoruri  aparţin  regiunilor Centru  (Harghita,  Sibiu, Alba, Mureş), Vest  (Hunedoara, Arad,  Timiş, Caraş‐Severin)  şi Nord Vest  (Cluj,  Sălaj, Maramureş, Bihor),  având un  grad mare de dezvoltare  a  serviciilor sociale. La polul opus, se situează regiunea Sud Muntenia,  judeţele din această regiune obţinând cele mai  mici  scoruri,  respectiv:  Teleorman  (18,65),  Giurgiu  (19,29),  Prahova  (20,91),  Ialomiţa  (34,47), Dâmboviţa (34,61) şi Argeş (36,68). 

Mediul de afaceri – analiza regională 

Conturi naţionale 

În 2009, economia României a scăzut ca urmare a încetinirii economice la nivel mondial. Produsul intern brut  a  scăzut  cu  3,3 %  în  anul  2009  faţă  de  anul  precedent.  Cu  toate  acestea,  creşterea  producţiei industriale a atins un procent anual de 6,9 %  în decembrie 2009, acesta  fiind  cel mai  ridicat procent înregistrat în cadrul UE‐27.  

Analiza PIB‐ul pe cap de locuitor (în 2009), exprimat în termeni de putere de cumpărare, la nivelul celor 271  de  regiuni  din  UE‐27,  evidențiază  o  variație  între  min.  27%  din  media  europeană  –  regiunea Severozapaden –Bulgaria, cea mai săracă regiune şi 332% pentru centrul Londrei –Marea Britanie.14  

Regiunea  Nord  Est  rămâne  cea mai  săracă  regiune  la  nivel  naţional.  La  nivel  european  situația  se modifică;  în  termeni  de  PIB  pe  locuitor,nu mai  este  cea mai  săracă  regiune  din Uniunea  Europeană, cedând locul a două regiuni din Bulgaria. 

În  clasamentul  celor mai  sărace 20 de  regiuni ale UE‐27  se află 6  regiuni de dezvoltare din România: Nord‐Est (locul 3), Sud Vest (locul  6), Sud Est (locul 8), Sud Muntenia (locul 10), Nord Vest (locul 15) şi regiunea Centru (locul 19).  

Indicatorul tradiţional pentru compararea regiunilor de dezvoltare este PIB‐ul  regional pe locuitor. Din această  perspectivă,  se  poate  observa,  că  lider  necontestat  la  nivel  naţional  este  regiunea  Bucureşti Ilfov, cu mai mult de dublul mediei naţionale în toţi anii analizaţi. Regiunea Bucureşti‐Ilfov are o situaţie specială,  întrucât, datorită valorii acestui  indicator  (111% din media UE‐27), se va  încadra  în perioada 2014 ‐2020 în categoria regiunilor mai dezvoltate. 

Se poate observa că agricultura  românească are cea mai mare pondere  în VAB naţional din UE‐27,  în pofida  nivelului  încă  scăzut  de  productivitate  din  domeniu. După modelul  celorlalte  state  europene, 

13 Prezentarea studiului “Stadiul Dezvoltării Serviciilor Sociale în 2011”, pag.14. 14 Raport Eurostat nr 38/2012 – PIB regional pe locuitori în 2009

63

industria  rămâne  sectorul  cel mai  important  al  economiei,  fiind  depăşită  cu  puţin  doar  de  Cehia  ca pondere în VAB (România 26,4%, Cehia 30,3%). 

Investiţii străine directe 

Investiţiile  străine  în  România  s‐au  orientat  în  funcţie  de  accesibilitatea  la  pieţele  vestice  (inclusiv existenţa aeroporturilor  internaţionale)  şi de caracterul urban al zonelor vizate,  inclusiv existenţa unui nivel adecvat de facilităţi şi servicii pentru expatriaţi. În aceste condiţii nu este surprinzător că Regiunea Bucureşti Ilfov se situează pe primul loc în ceea ce priveşte investiţiile străine directe atrase, înregistrând 62,22% din totalul ISD realizate în România până în anul 2010.  

Totodată,  la sfârşitul anului 2010, ţările  investitoare, care şi‐au  lăsat amprenta  în procesul  investiţional din România sunt, aşa cum s‐a întâmplat şi în 2009: Olanda (20,7% din total ISD), Austria (17,8% din total ISD), Germania  (12,2%), Franţa  (8,3%), Grecia  (5,7%),  Italia  (5,3%), Cipru  (4,9%), Elveţia  (3,8%), SUA  ( 2,6%). 

Din punct de vedere al domeniilor de activitate, în anul 2010, principalele activităţi economice spre care s‐au  orientat  investiţiile  străine  directe  în  România  au  fost:  industrie  (43,9%),  comerţ  (12,4%), intermedieri  financiare  şi  asigurări  (19,1%),  construcţii  (9%),  tehnologia  informaţiilor  şi  comunicare (5,9%). 

Antreprenoriatul în România 

Pentru  perioada analizată 2000‐2010, se evidenţiază un trend crescător al numărului IMM‐urilor până în anul  2008,  urmată  de  o  scădere    11,36%  în  următorii  doi  ani.  Această  scădere  se  datorează  crizei economico  ‐  financiare  internaţionale,  cu  care  s‐a  confruntat  şi  România.  Această  situație  este evidențiată și la nivel regional.  

Analiza pe domenii de activitate, conform CAEN rev 2,  în perioada 2008‐2010, evidențiază că cele mai multe IMM se regăsesc în domeniul comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, reparaţiilor autovehiculelor şi motocicletelor  (37,7%),  fiind  urmat  de  alte  3  domenii  de  bază:  activităţi  profesionale  ştiinţifice  şi tehnice (11,08%), construcţiile (10,04%) şi industria prelucrătoare (10,04%).  

Analiza efectuată la nivelul Uniunii Europene (pe baza datelor Eurostat ‐ 2007) evidențiază că în România există regiuni specializate. Astfel, regiunea de dezvoltare Sud Vest este considerată regiune cu grad de ocupare  ridicat  (număr salariaţi din  IMM)  în domeniul de activitate privind  furnizarea de electricitate, gaz  şi  aer  condiţionat  (având  3,8%,  fată  de media  europeană  de  0,9%),  iar  Regiunea  Bucureşti  Ilfov pentru domeniul securitate şi investigaţii (având 5%, față de media europeană de 0,9%). 

În  ceea  ce privește nivelul de dezvoltare  al  firmelor,  analiza evidențiază  că  în  anii     2006  şi 2010  au reprezentat puncte critice, întrucât au fost radiate mult mai multe firme decât s‐au înmatriculat. 

Datorită  crizei  economice  cu  care  s‐au  confruntat  după  anul  2008,  firmele  româneşti  au  devenit  sensibile  la  şocurile pieţei  şi multe dintre ele au  fost  radiate  ca urmare a  falimentului, a nedepunerii situaţiilor financiare, a fuziunii, a schimbării sediului  în alt judeţ. Dintre aceste firme, cele mai multe  îşi desfăşurau  activitatea  în  sectorul  comerţului  en  gros  şi  en  detail,  urmat  de  sectorul  industriei prelucrătoare, precum şi cele implicate în tranzacţiile imobiliare.  

Cele mai multe firme radiate au fost cele localizate în mediul urban. Dacă în perioada 2008‐2010, firmele sunt  radiate  în mod agresiv,  cu o  creştere de două ori  sau de 3 ori  faţă de anul 2007. Din punct de vedere al numărului  firmelor  radiate,  creşterea  cea mai mare  s‐a  înregistrat  în mediul  rural  cu peste 400% faţă de anul anterior. 

Numai 60% din IMM‐uri rămân active după primul an de funcţionare.  

64

Dacă din anul 2001 până în 2008, numărul salariaţilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul IMM‐urilor a crescut cu 50%, după acest an critic, numărul de salariaţi s‐a redus cu 14%.  

România ocupă ultimul  loc  în Uniunea Europeană  în ce priveşte ponderea angajaţilor cu contracte pe perioada determinata, doar 1% din lucrătorii români fiind angajaţi în acest fel, comparativ cu 15% media europeană. Această situaţie se datorează şi anvelopei fiscale, care a fost înăsprită pe perioada crizei. 

Productivitatea muncii 

Scăderea  productivităţii  muncii  în  anul  2009,  în  pofida  creşterii  puternice  a  ratei  şomajului,  demonstrează că restructurarea economiei s‐a realizat, atât în sectorul privat, cât şi public.  

Structurile de sprijinire a afacerilor 

În România, nu sunt monitorizate toate structurile de sprijinire a afacerilor de către o entitate. Față de anul de  referinţă 2005,  în 2012,  sunt cu 16 parcuri  industriale cu  titlu mai mult, ceea ce  reprezintă o creştere cu 44,5%.  

Parcurile  industriale  și  forța de muncă  ieftină din România au atras companii    importante de pe piața mondială  precum  Emerson,  P&G,  Kaufland,  Roca  sau  Autoliv  și  investiții  străine  directe  de  ordinul miliardelor de euro. Astfel, în România, cele mai mari parcuri industriale cu titlu sunt cele de la Ariceştii Rahtivani (Prahova) şi Jucu (Cluj). Societatea comercială TETAROM administrează trei parcuri industriale, două  în Municipiul  Cluj  Napoca  şi  unul  la  Jucu.  Cel mai  important  investitor  în  aceste  trei  parcuri industriale este Emerson  (SUA, cu 3500 salariaţi). Administratorul parcului  industrial Ploieşti a obţinut titlul  pentru  alte  trei  locaţii,  în  unităţi  administrativ  teritoriale  învecinate  (Urlaţi,  Mizil,  Ciorani)  şi găzduieşte printre investitori: Piritex, Yazaky România, Procter and Gambel, Plasti Pak. 

La nivelul anului 2006, în România, ANIMMC monitoriza 21 de incubatoare de afaceri. În prezent (2012), AIPPIMM raportează ca fiind funcționale la nivelul aceluiaşi program doar 10 incubatoare de afaceri.  

De asemenea, la nivelul parcurilor științifice și tehnologice se evidențiază o descreștere a acestora de la 7 parcuri ştiinţifice şi tehnologice cu autorizaţie provizorie/ temporară (în 2013), la 4 (în prezent). 

Site‐uri industriale  

Există  o  incertitudine  juridică  în  ceea  ce  priveşte  responsabilitatea  şi  standardele  pentru decontaminarea    acestora.  În  proprietatea  autorităţilor  publice  locale  au  rămas  puţine  site‐uri industriale, identificate numai în câteva regiuni de dezvoltare: Nord Vest, Centru şi Vest.  

Dezvoltare urbană 

Peste 55% din populaţia României locuieşte în zone urbane (față de aproape 70% la nivelul UE), în oraşe concentrându‐se  cele  mai  multe  locuri  de  muncă,  agenţi  economici  şi  principalele  instituţii administrative. Totodată, orașele sunt caracterizate de problemele de mediu, economice și sociale mai intense decât mediul rural. 

Cu  toate acestea oraşele  reprezintă motoarele creşterii economice, generând un procent  semnificativ din valoarea adăugată la nivel național și european. 

Supradimensionarea Capitalei  şi  ruptura  evidentă dintre municipiul Bucureşti  şi oraşele mari de  rang inferior. Fragilitatea oraşelor mici şi foarte mici aflate în faze de stagnare sau regres. 

Aglomerarea de orașe în sectorul median al ierarhiei urbane. Depopularea unor areale rurale şi lipsite de o reţea urbană dezvoltată şi de infrastructură tehnică modernă. 

Supradimensionarea  capitalei  care polarizează  întinse  spaţii  în  regiunea de dezvoltare  Sud. Principala provocare a mediului urban românesc o reprezintă scăderea continuă a   numărului populaţiei urbane, 

65

cauzată  atât  de  sporul  natural  negativ,  cât  și  de  soldul  migrator  negativ;  în  perioada  1990‐2011 populația urbană a scăzut cu aproape 17% (conform datelor preliminare ale RPL 2011!),  în condițiile  în care în aceeași perioadă 60 de comune au fost declarate orașe, mărind numărul de orașe cu 23%; 

Suprafața intravilană a orașelor a crescut cu peste 100.000 de ha în perioada 1990‐2008, reprezentând o creştere cu 70% a suprafeţelor acestora, din care două treimi reprezintă suprafaţa înglobată în intervalul 1990‐2000.  Această  expansiunea  teritorială  a  mediului  urban  s‐a  realizat  în  cele  mai  multe  cazuri dispersat, cu extinderi  liniare,  în  lungul principalelor axe de transport și  în anumite zone de  interes din zona  periurbană  a  oraşelor,  zone  în  care  au  apărut  ansambluri  rezidenţiale  accesibile  doar  anumitor categorii sociale, cea ce a determinat intensificarea fenomenului de segregare socială a spațiului urban. Extinderea teritorială a intravilanului a fost însoțită de o creștere cu peste 6% a numărului de locuințe și cu peste 30% a suprafeței  locuibile totale  în perioada 1990‐2010. Creșterea cu 30% a  lungimii totale a străzilor orășenești și cu 40% a celor modernizate, în perioada 1990‐2010. 

Înregistrarea unei evoluții paradoxale generate de creșterea cu 17% a  lungimii  rețelei de distribuție a apei potabile,  în paralel cu o scădere cu peste 40% a cantității de apă potabilă distribuită,  în  intervalul 2000‐2010;  în aceeași perioadă,  s‐a  înregistrat o creștere cu 45% a  rețelei de distribuție a gazelor,  în paralel cu o reducere cu 23% a volumului de gaze naturale distribuit  și cu 63% a cantității de energie termică distribuite. 

Reducerea drastică a numărului de salariați cu aproape 40%, de la peste 6,1 milioane în 1991, la doar 3,7 milioane în anul 2010. 

Diminuarea  numărului  total  de  unități  de  învățământ  cu  aproape  50%  și  a  numărului  total  de  elevi înscriși  cu  31%,  în  paralel  cu  o  creștere  intensă  a  numărului  de  studenți  înscriși  cu  peste  185%,  în perioada 1992‐2010. 

Din  punct  de  vedere  cultural,  în  perioada  2005‐2010  se  constată  o  creștere  ușoară  a  numărului  de instituții de spectacole și concerte (de  la 146  la 158)  însoțită de o creștere  importantă de peste 55% a numărului de spectatori și auditori la reprezentațiile artistice. 

In privința serviciilor de sănătate  în perioada 1990‐2010 se constată o scădere cu 33% a numărului de paturi  în spitale publice și o creștere a numărului de medici cu 35%  în același sector; o caracteristică a perioadei 2000‐2010 o  reprezintă apariția  și dezvoltarea  treptată a  serviciilor medicale private, astfel încât  în 2010 existau  în orașele României peste 2.400 de paturi  în spitale private și aproape 10.000 de medici care activau în sectorul privat reprezentând 2% din numărul total de paturi din spitalele urbane, respectiv 21% din numărul total de medici. 

Turismul urban a fost caracterizat de o creștere cu 32% a numărului de unități de cazare și o scădere cu 11% a locurilor în unitățile de cazare, în perioada 1990‐2010, ca urmare a trecerii treptate de la marile complexe  turistice,  la unități de mai mică dimensiune  cu  servicii de  calitate mai  ridicată; de altfel,  în perioada 2001‐2010 s‐a înregistrat o creștere cu 25% a numărului total de sosiri turistice în orașe, dar și o scădere cu 12% a numărului  înnoptărilor, cea ce se traduce printr‐o reducere semnificativă a duratei medii a sejurului, caracteristică turismului de afaceri și a celui de tip city‐break. 

Eficiență energetică 

Conform rezultatelor preliminare ale Recensământului populației și locuințelor din anul 2011, fondul de locuințe  în  România  este  constituit  din  5.117.777  clădiri,  din  care  99,75%  sunt  clădiri  cu  locuințe. Numărul locuințelor era de 8.459.052 în creștere cu 4% față de anul 2002. 

66

Pe medii de rezidență, clădirile se concentrează  în mediul rural (73% di numărul total al clădirilor sunt localizate în comune), iar locuințele sunt mai numeroase în mediul urban (54% din locuințe se găsesc în municipii și orașe). 

La nivel regional se observă o pondere mai mare a clădirilor și  locuințelor  în regiunea Sud și Nord‐Est. Regiunea București‐Ilfov se remarcă printr‐un număr redus de clădiri (4% din numărul total al clădirilor), dar cu un număr ridicat de locuințe (cca. 11% din numărul total al locuințelor). 

România  se  situează  printre  statele  cu  cel  mai  ridicat  nivel  al  locuințelor  în  proprietate  privată, consecință a vânzării  locuințelor din fondul  locativ de stat, retrocedării proprietății și construirii de noi locuințe. 

În cazul  regiunilor de dezvoltare, doar  regiunea Vest  (95,5%)  si Centru  (96,7%)  se  situează  sub media națională, unde diferența reprezintă locuințele proprietate majoritar de stat. 

Clădirile nerezidențiale ocupă un  loc  important  în privința  fondului de  clădiri din România  în  ceea  ce privește consumul de energie. 

Sistemul  centralizat  de  aprovizionare  cu  energie  termică  din  România  prezintă  un  grad  mare  de ineficiență care se repercutează asupra costului Gcal. Costul Gcal  în România este cu până  la 20% mai mare decât în unele state ale Uniunii Europene. 

În anul 2010, serviciile de alimentare cu energie termică erau funcționale într‐un număr de 83 de orașe și municipii  și 17 comune. Numărul  localităților care beneficiază de sistem centralizat de producere  și distribuție  a  energiei  termice  a  fost  în  continuă  scădere  pe  parcursul  ultimelor  decenii  (de  la  308 localități  în  1996,  la  100  localități  în  2010);  regiunea  București‐Ilfov  este  singura  regiune  în  care  s‐a păstrat un număr constant de  localități conectate  la sistemul centralizat al energiei  termice. Regiunea Centru  este  regiunea  în  care  s‐a  înregistrat  cea mai mare  scădere  în  privința  numărului  localităților conectate la sistemul centralizat de producere și distribuire a energie termice. 

În ultimii ani (2007‐2009), evoluția numărului de apartamente debranșate a manifestat o scădere, urmat de  o  creștere  bruscă  a  debranșărilor  în  anul  2010,  pe  fondul  înrăutățirii  climatului  economic,  dar  și îngrijorării  populației  cu  privire  la  eventualitatea  eliminării  subvențiilor  la  energie  termică.  Cu  toate acestea, România se află peste media europeană a gradului de penetrare a sistemelor centralizate de producere  și distribuție a energiei  termice  (după unele  surse media europeană este de 10%).  În anul 2010, în România ponderea locuințelor branșate la sistemul centralizat de producere și distribuție a fost de aproximativ 18%. 

După unele estimări, clădirile din România sunt responsabile pentru 36% din consumul final de energie și de aproximativ 56,1 milioane de tone de emisii echivalente de CO2 la nivel național, dintr‐un total de 152.3 milioane de tone emisii echivalente de CO2 în 2007. Nivelul de performanța energetică a clădirilor diferă în funcție de zona climatică în care acestea sunt localizate. 

Investițiile în eficiența energetică în clădiri, îndeosebi cele rezidențiale vor contribui la reducerea sărăciei de  combustibil  (fuel  poverty)  în  România  prin  reducerea  costurilor  de  încălzire  ale  populației  și contribuind la îmbunătățirea puterii de cumpărare a diverselor categorii de populație; 

Prin implementarea măsurilor de creștere a eficienței energetice a clădirilor se va îmbunătăți securitatea aprovizionării  cu energie,  reducerea dependenței energetice,  reducerea emisiilor de gaze  cu efect de seră.  În același  timp, aceste măsuri vor contribui  la  realizarea obiectivelor României de economisire a energiei, în concordanță cu obiectivele Strategiei Europa 2020. 

 

67

Comunități defavorizate 

Numeroase tipologii de categorii de comunităţi defavorizate sunt, în principal, cele menţionate de legea asistenţei  sociale  din  România,  respectiv:  persoane  aflate  în  risc  de  sărăcie  şi  excluziune  socială; persoane cu dizabilităţi (fizice, psihice, SIDA etc.); persoane vârstnice fără posibilitatea de a se întreţine; persoane aparţinând etniei Roma aflate în risc de sărăcie şi/sau excluziune socială; persoane cu diferite dependenţe (alcool, droguri, alte adicţii etc.); copiii aflaţi  în situaţii de risc (copii abandonaţi  în spitale, copii  ai  străzii,  copii  –  victime  ale  violenţei  în  familie  etc.);  victimele  violenţei  în  familie;  victimele traficului de persoane; şomerii de lungă durată; persoanele din comunităţi izolate geografic etc. 

Există  un mare  număr  de  tipuri  de  persoane  aflate  în  situaţie  de  defavorizare  şi  risc  de  excluziune socială. Există o mare  varietate  a  tipologiilor de persoane aflate  în  situaţie de defavorizare  şi  risc de excluziune socială. 

Principala  categorie  de  persoane  ce  va  face  obiectul  acestei  analize  o  va  reprezenta  categoria persoanelor aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, inclusiv populaţie Roma. 

La  nivel  naţional  nu  există  o  definire  coerentă  şi  consistentă  a  comunităţilor marginalizate,  existând multe  acte  normative  care  definesc    aceste  comunităţi,  unele  în mod  contradictoriu  diferit  aceste comunităţi sau utilizează conceptul fără a‐l defini.   

există puţine date  statistice  cu privire  la  comunităţile aflate  în  risc de  sărăcie  şi excluziune,  respectiv date statistice la nivel naţional şi regional, pentru perioada 2007‐2011 (Eurostat), aferente indicatorului „persoane în risc de sărăcie şi excluziune socială”.  

În  ceea  ce privește abordarea privind  intervenţia  în  cazul  comunităţilor defavorizate, metodologia de analiză va  fi cea bazată pe conceptul „indicelui de dezvoltare socială  locală”,  inclusiv prin reprezentări grafice  ale  zonelor  cu  concentrare  semnificativă  de  populaţie  aflată  în  risc  de  sărăcie  şi  excluziune socială. 

Analizele  preliminare  asupra  comunităţilor  defavorizate  evidențiază  că  va  fi  necesară  o  intervenţie multidisciplinară  integrată,  în  sensul  combinării  diferitelor  tipuri  de  intervenţii,  respectiv  acţiuni  în domeniul locuirii, facilitării accesului la educaţie, furnizării serviciilor sociale adecvate, facilitării accesului la piaţa muncii.