49722081-Dreptul-comertului-international-suport-de-curs.pdf

7/16/2019 49722081-Dreptul-comertului-international-suport-de-curs.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/49722081-dreptul-comertului-international-suport-de-curspdf 1/121

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL COMER ŢULUIINTERNAŢIONAL

Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

- SUPORT CURS -

Anul IV

Semestrul II

2009



2

C U P R I N S

Capitolul I................................................................................................................3 Noţiunea de drept al comer ţului internaţional.........................................................3

1. Definiţia ..........................................................................................................32. Obiectul dreptului comer ţului internaţional....................................................3

2.1. Caracterul comercial................................................................................32.2. Caracterul internaţional ...........................................................................4

Capitolul II ..............................................................................................................5Principiile dreptului comer ţului internaţional .........................................................5

1. Principiul libertăţii comer ţului........................................................................52. Principiul concurenţei loiale ...........................................................................53. Principiul libertăţii convenţiilor......................................................................6

Capitolul III.............................................................................................................8Izvoarele dreptului comer ţului internaţional ...........................................................8

1. Izvoarele interne .............................................................................................82. Izvoarele internaţionale...................................................................................9

2.1. Convenţiile comerciale internaţionle.......................................................92.2. Convenţiile multilaterale .........................................................................92.3. Convenţiile bilaterale.............................................................................102.4. Tratatul comercial..................................................................................102.5. Acordul comercial .................................................................................102.6. Uzanţele comerciale internaţionale .......................................................12

Capitolul IV...........................................................................................................17Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice.................................................17

1. Comercianţii persoane fizice.........................................................................171.1. Condiţiile calităţii de comerciant...........................................................181.2. Exercitarea unor acte de comer ţ ............................................................181.3. Capacitatea de a fi comerciant...............................................................191.4. Obligaţiile specifice comercianţilor.......................................................20

2. Întreprinderea şi fondul de comer ţ ................................................................222.1. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comer ţ.................................222.2. Elementele fondului de comer ţ..............................................................232.3. Natura juridică a fondului de comer ţ .....................................................25

3. Societăţile comerciale...................................................................................253.1. Societatea în nume colectiv...................................................................263.2. Societatea în comandită simplă .............................................................283.3. Societatea în participaţiune....................................................................29



3

3.4. Societatea pe acţiuni ..............................................................................313.5. Societatea în comandită pe acţiuni ........................................................383.6. Societatea cu r ăspundere limitată ..........................................................38

4. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale ......................................404.1. Filialele societăţilor comerciale str ăine .................................................404.2. Sucursalele societăţilor comerciale str ăine............................................414.3. Reprezentanţele societăţilor comerciale str ăine.....................................424.4. Integrarea societăţilor comerciale..........................................................42

5. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comer ţ...............43

5.1. Consideraţii generale asupra falimentului .............................................435.2. Sisteme doctrinare .................................................................................435.3. Lichidarea juridică .................................................................................44

Capitolul V ............................................................................................................45Contracte de comer ţ internaţional .........................................................................45

1. Vânzarea comercială internaţională ..............................................................452. Vânzarea prin burse ......................................................................................523. Contractul de mandat comercial ...................................................................564. Contractul de comision .................................................................................585. Contractul de agency.....................................................................................606. Contractul de concesiune exclusivă ..............................................................617. Contractul de franchising..............................................................................63

8.Contractul de licenţă ......................................................................................649. Contractul de know-how...............................................................................6610. Contractul de consulting-engineering .........................................................6811.Contractul de leasing....................................................................................7012. Contractul de factoring................................................................................72

Capitolul VI...........................................................................................................75Titlurile de credit în comer ţul internaţional...........................................................75

1. Noţiunea de titluri de credit ..........................................................................752. Clasificarea titlurilor de credit ......................................................................75

2.1. Cambia...................................................................................................772.2. Biletul la ordin.......................................................................................862.3. Cecul......................................................................................................87

Capitolul VII .........................................................................................................90Relaţii de plăţi şi credit în comer ţul internaţional .................................................90

1. Mijloace de plată...........................................................................................901.1. Aurul......................................................................................................901.2. Valutele..................................................................................................90

2. Modalităţile de plată......................................................................................913. Creditele comerciale .....................................................................................95

3.1. Creditul de export ..................................................................................953.2. Creditul de import..................................................................................95



4

3.3. Garantarea creditelor comerciale...........................................................953.4. Scrisoarea de garanţie bancar ă .............................................................95

Capitolul VIII........................................................................................................97Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar....................................97

1. Operaţiunile de compensaţii .........................................................................972. Operaţiunile paralele.....................................................................................983. Operaţiunile de switch ..................................................................................994. Operaţiunile de aller-retour.........................................................................100

Capitolul IX.........................................................................................................101

Arbitrajul Comercial Internaţional......................................................................1011. Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional ..............1011.1. Caracterele arbitrajului ........................................................................1011.2. Natura juridică a arbitrajului................................................................103

2. Felurile arbitrajului .....................................................................................1042.1. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţional......................................1042.2. Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate ...........................................105

3. Convenţia de arbitraj...................................................................................1063.1. Noţiune, forme.....................................................................................1063.2. Natura convenţiei de arbitraj ...............................................................1073.3. Forma convenţiei de arbitraj................................................................1073.4. Efectele convenţiei de arbitraj.............................................................108

3.5. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj................................................1104. Forme ale arbitrajului ad-hoc......................................................................1104.1. Arbitrajul ad-hoc în dreptul român......................................................1104.2. Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961......................111

5. Forme al arbitrajului instituţional ...............................................................1125.1. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie aRomâniei ....................................................................................................1125.2. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comer ţ Internaţională dinParis............................................................................................................115

6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale .......................................1166.1. Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale ....................................1166.2. Executarea silită a hotărârilor arbitrale................................................116

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................119



Capitolul I

Noţiunea de drept al comerţului internaţional

1. Definiţia

Dreptul comer ţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme carereglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comer ţuluiinternaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. Înorganizarea şi desf ăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă

calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil.Într-o accepţiune, dreptul comer ţului internaţional include norme de dreptinternaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune,dreptul comer ţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale care apar în sfera comer ţului internaţional între persoanefizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.

Dreptul comer ţului internaţional este o materie juridică interdisciplinar ă.Datorită specificului său, comer ţul internaţional nu poate constitui o ramur ă autonomă a dreptului intern sau dreptului internaţional.

Dreptul comer ţului internaţional este format, în principal, din norme de dreptmaterial. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi normemateriale uniforme. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de normeconflictuale aplicabile comer ţului internaţional.

Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comer ţului internaţional esteun drept material, dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comer ţuluiinternaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebinorme de drept comercial, norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. Însituaţia în care nu există reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptulcomun. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comer ţului internaţional, păr ţile au o poziţie de egalitate juridică.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comer ţului internaţional este constituit din raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurareaobiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale.

Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comer ţului internaţional sunt patrimoniale.

2.1. Caracterul comercialComercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.

Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări.Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cuanumite criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite:concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.



4

Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul juridic. Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, înexerciţiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie,comercialitatea coboar ă de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor subiective de comer ţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant.

Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea comercială. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comer ţ suntoperaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa păr ţilor.În această concepţie, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. Înaprecierea actelor obiective de comer ţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine.

În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimitezecele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţiemixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită.

2.2. Caracterul internaţional Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de

extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţaanumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii.

În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea deinternaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercialva fi internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natur ă a-l

face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţieeste îndeplinită dacă păr ţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită înaltă ţar ă, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă puncte de legătur ă cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează peteritoriul unor state diferite.

Unele convenţii internaţionale consacr ă un singur criteriu. Astfel, în materiacontractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sausediul păr ţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art.1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzareinternaţională de mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materiatransporturilor, elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul maimultor state. În acest sens, dispun prevederile Convenţiei de la Var şovia pentru

unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şidispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţionalde mărfuri pe şosele din 1956. Alte convenţii internaţionale adoptă pentruidentificarea internaţionalităţii două criterii, adică un criteriu principal, care estedublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzareainternaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii cetrebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa păr ţilor în state diferite, precum şimişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucruluivândut.



5

Capitolul II

Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comer ţului internaţional sunt principiullibertăţii comer ţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţiiconvenţiilor.

1. Principiul libertăţii comerţului

Principiul libertăţii comer ţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigur ă participarea activă şi neîngr ădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.Libertatea comer ţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.

Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigur ă participareaactivă şi neîngr ădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextulrelaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigurelibertatea comer ţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de promovare a comer ţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului careurmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatearecunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptulcomer ţului internaţional. Pentru exercitarea comer ţului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de

comer ţ internaţional.Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia

investiţiilor str ăine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui principiu guvernează şi regimul zonelor libere.

Libertatea comer ţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor la raporturile de comer ţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar bancare. Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor,a impozitelor şi a licenţelor de export-import.

2. Principiul concurenţei loiale

Principiul concurenţei loiale se aplică între persoane care exercită o activitateasemănătoare. Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între comercianţi,

exercitată în domeniile deschise pieţei pentru atragerea şi menţinerea clientelei înscopul obţinerii de profit. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltăriirelaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului. În funcţie de mijloacele folosite,concurenţa este loială şi neloială.

În determinarea limitelor concurenţei se utilizează formula morală aloialităţii de conduită în raporturile cu ceilalţi comercianţi. Concurenţa loială seexercită în limita uzanţelor comerciale oneste.

În desf ăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa îndeplineşteurmătoarele funcţii importante: funcţia de garanţie a economiei de piaţă; funcţia de



6

facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la actele de comer ţ internaţional.

Principiul concurenţei are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor.Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două categorii. Ele privesc restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei neloiale.

Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa libereiconcurenţe, prin suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice. Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedeelor corecte în exercitarea unei acţiuni comerciale.

Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înţelegerile

anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi concentrarea de întreprinderi.Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a

procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sauindustriale. Actele şi faptele de concurenţă neloială presupun folosirea unor mijloacereprobabile în activitatea comercială şi utilizarea unor modalităţi discutabile înatragerea clientelei. Reprimarea concurenţei neloiale urmăreşte să asigure o folosirecorectă a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive.

Având în vedere interesele colectivităţii, concurenţa neloială este deosebită de concurenţa interzisă. În situaţia concurenţei neloiale exerciţiul unui drept esteexcesiv, pe când concurenţa interzisă implică săvâr şirea unui act f ăr ă drept.Interzicerea concurenţei poate rezulta din lege sau din contract.

Interzicerea concurenţei poate să rezulte din dispoziţiile legii sau din

stipulaţiile contractuale. Protecţia efectivă împotriva concurenţei neloiale este prevăzută de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 cumodificările şi completările ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile art. 10 bis alConvenţiei sunt interzise următoarele acte de concurenţă neloială:

a. faptele care sunt de natur ă să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent;

b. afirmaţiile false în exercitarea comer ţului, de natur ă a discreditaîntreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unuiconcurent

c. indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comer ţului, potinduce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau lacaracteristicile mărfurilor.Prin sancţiunea concurenţei neloiale se asigur ă buna desf ăşurare a comer ţului

şi industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societăţii.

3. Principiul libertăţii convenţiilor

Puterea de decizie a păr ţilor în contractele de comer ţ internaţional esteconfigurată de principiul libertăţii convenţiilor. Prin principiul libertăţii convenţiilor se înţelege că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţe numai la ceea ceacceptă şi numai în măsura în care doreşte.



7

În sistemul nostru de drept acest principiu este consacrat în art. 969 dinCodul civil potrivit căruia convenţiile legal f ăcute au putere de lege între păr ţilecontractante.

În comparaţie cu dreptul comun, puterea de decizie a păr ţilor în relaţiilecomerciale internaţionale prezintă valenţe suplimentare. În operaţiunile de comer ţ internaţional, libertatea contractuală a păr ţilor prezintă accepţiuni diferite care pot figrupate în două concepţii: concepţia subiectivă şi obiectivă.

După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al drepturilor şiobligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de voinţă al păr ţilor. Astfel, păr ţileau posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale.

Raporturile păr ţilor pot fi guvernate de lex mercatoria sau de principiile de chitate.După concepţia obiectivă se consider ă că legea este prioritar ă faţă de voinţa

păr ţilor. Primatul legii exclude efectul creator al voinţei individuale independent şi înafara unui sistem de drept statal. Păr ţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă contractului, dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă de legea forului.

În relaţiile comerciale internaţionale, libertatea contractuală implică oautonomie derivată şi nu primordială. De altfel, libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică naţională.

În realitate, autonomia de voinţă decurge din principiul libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comer ţ internaţional. Prin autonomie de voinţă se înţelegecă păr ţile pot să aleagă legea care va guverna condiţiile de fond şi efectelecontractului de comer ţ internaţional.

Principiul lex voluntatis corespunde exigenţelor comer ţului internaţional, permiţând păr ţilor să adapteze contractul la situaţia existentă pe diferite pieţe str ăine.În determinarea legii aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică egalitatea legislaţiilor naţionale, întrucât nu există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor dedrept internaţional privat, principiul lex voluntatis contribuie la uniformizareasoluţiilor conflictuală în materia contractelor.

În legislaţia română, lex voluntatis este consacrată în Legea română de dreptinternaţional privat nr. 105 din 1992 în cadrul dispoziţiilor art. 73. În temeiul acestor dispoziţii, contractul este supus legii aleasă prin consens de către păr ţi. Legea carecârmuieşte fondul, potrivit art. 71, alin. 1 la care trimite art. 86, alin. 1 se aplică, în principal, şi condiţiilor de formă ale contractului. Din formularea textului reiese că opţiunea de alegere este permisă de legea forului. Voinţa păr ţilor nu are putere prin ea

însăşi. Efectele juridice ale voinţei păr ţilor se produc în limitele şi condiţiile prevăzutede lege.



8

Capitolul III

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1. Izvoarele interne

Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principaleleizvoare în materie. Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiuniilegilor civile în materia raporturilor de comer ţ. Legile comerciale se pot concretizasub forma Codului comercial, a unor coduri de comer ţ exterior sau unor legi speciale.

Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şicele internaţionale. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie dreptul comun în materia raporturilor de comer ţ. Codurile decomer ţ exterior reglementează numai relaţiile de comer ţ internaţional. De exemplu,Codul comercial uniform al S.U.A. adoptat de statele federale în 1962. Legile specialereglementează relaţiile comerciale cu str ăinătatea. Prevederile legilor speciale serefer ă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la raporturile comerciale cuelement de internaţionalitate.

Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organulde jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei esterecunoscut în sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. Însistemele de tradiţie romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.

În domeniul comer ţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită. Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, înunele cazuri, jurisprudenţa contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciar ă a considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă într-un contract de comer ţ internaţional ca fiind autonomă faţă de contractul principal.Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii,iar nulitatea contractului principal nu se r ăsfrânge asupra valabilităţii clauzei dearbitraj.

Dispoziţiile Codului comercial de la 1 septembrie 1887 reprezintă în cea maimare parte o preluare a Codului comercial italian din 1882. În decursul anilor, Codulcomercial a suferit numeroase modificări, completări şi abrogări prin diferite legi

speciale. Codul comercial român a fost republicat, cu toate modificările intervenite, la22 martie 1944. În această formă, Codul comercial conţine 971 de articole care suntgrupate în patru căr ţi. Ele se refer ă la comer ţ în general, comer ţul maritim şinavigaţie, faliment, exerciţiul acţiunilor comerciale şi durata lor. Codul comercialcuprinde norme specifice şi norme de drept civil general.

Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţiicomerciale. Ele consacr ă instituţiile proprii ale dreptului comercial, cum sunt faptelede comer ţ, comercianţii, obligaţiile comerciale.



9

Includerea normelor de drept civil în Codul comercial are o dublă explicaţie:unele norme se refer ă la probleme care nu sunt reglementate în Codul civil, cum ar fimomentul şi locul încheierii contractelor între persoane absente; alte normecompletează sau dezvoltă anumite reglementări din Codul civil, cum sunt dispoziţiilereferitoare la contractul de transport. Constituind dreptul comun în materie,dispoziţiile Codului comercial se aplică şi raporturilor cu element deinternaţionalitate.

În cadrul organizării şi înf ă ptuirii activităţii de comer ţ internaţional au fostemise un număr de acte normative. Ele se împart în două categorii distincte careconstituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei. Prima categorie de izvoare

include actele normative destinate reglementării comer ţului internaţional. A douacategorie de izvoare cuprinde actele normative care privesc alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comer ţ internaţional.

2. Izvoarele internaţionale

Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şiuzanţele internaţionale.

2.1. Convenţiile comerciale internaţionaleConvenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două

sau mai multe state privind reglementarea problemelor de comer ţ exterior. Îndezvoltarea schimburilor internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol

tot mai însemnat. Prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor convenite între păr ţi,convenţiile internaţionale asigur ă corecta lor îndeplinire, precum şi stabilitatearaporturilor juridice. Convenţiile comerciale internaţionale pot fi multilaterale sau bilaterale.

2.2. Convenţiile multilateraleConvenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită

razei lor de acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor dedrept material şi conflictual privind comer ţul internaţional.

În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea uncaracter mondial. Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii,cum ar fi Acordul privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comer ţ încheiat laMarrakech la 15 aprilie 1994.

În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi uncaracter regional. La asemenea convenţii participă numai un grup de state, cum ar fiTratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.

În domeniile comer ţului internaţional, convenţiile multilaterale suntexemplificate prin: Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legeaaplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiectemobile corporale; Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legeauniformă asupra cambiei şi biletului la ordin; Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la



10

transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la Geneva la 24 mai 1980;Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale str ăine încheiată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 21 iulie1961.

Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o reglementare unitar ă a aporturilor de comer ţ internaţional şi cooperareeconomică internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate, realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şicrearea unui drept material uniform.

2.3. Convenţiile bilateraleÎn relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele

constituie o modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate aconvenţiilor bilaterale se explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţelecelor două state şi contribuie la menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de dreptconflictual, decât de drept material. În practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri.

2.4. Tratatul comercialTratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează

schimburile de mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele

adiacente relaţiilor comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor,regimul vamal, tranzitul, situaţia juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, aoficiilor consulare, precum şi a persoanelor care săvâr şesc fapte de comer ţ peteritoriul celuilalt stat.

În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori,împreună cu cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea păr ţilor poartă denumirea detratat de comer ţ şi navigaţie.

Tratatul de comer ţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului,anual, se încheie înţelegeri comerciale.

Un tratat de comer ţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole.Titlul cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa păr ţilor de a promova şi facilita relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui

tratat de comer ţ sunt următoarele: clauza naţiunii celei mai favorizate; clauzaregimului naţional.

2.5. Acordul comercialAcordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se

reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.



11

În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoareletr ăsături: constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai detaliat.

După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate înmodul următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; petermen lung, cincinale.

Un acord comercial este alcătuit din două păr ţi şi anume: textul propriu-zis şianexele. Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr dearticole. În titlu şi preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheitacordul comercial. De asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la

baza înţelegerii.Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de

drept administrativ sau de drept financiar. Ele se refer ă la următoarele probleme:contingentele de mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul decontractare a contingentelor; nivelul de preţuri; instituirea unui regim preferenţial;eliberarea licenţelor de export şi import; reglementări vamale; comisiile mixte;operaţiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de efectuare a plăţilor; condiţia persoanelor fizice şi juridice str ăine; soluţionarea litigiilor; modul de lichidare aacordului; valabilitatea acordului şi modul de prelungire.

Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementateo serie de operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni deservicii.

Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate întextul acordului. Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acorduluicomercial.

Egalizarea avantajelor între păr ţile unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale. Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei maifavorizate sau de clauza regimului naţional.

Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat ter ţ.

Folosirea clauzei naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice:raportul de bază care se tabileşte între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şistatul beneficiar şi raportul de referinţă care există între statul cedent şi statulfavorizat. Raportul de referinţă poate fi prealabil sau ulterior raportului de bază.

Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conţinutul material al

regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre păr ţi şi să stabilească condiţii deconcurenţă egală pentru exportatorii str ăini. Tot clauza asigur ă şi o stabilitate acomer ţului prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.

Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natur ă convenţională. Clauza poatefi unilaterală sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţiisinalagmatice. În mod obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă atratamentului naţiunii celei mai favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordareareciprocă a tratamentului naţiunii celei mai favorizate se poate face şi într-un cadrumultilateral.



12

Din punct de vedere a poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două forme şi anume: forma necondiţionată sau principiul egalităţii, care presupune că păr ţile îşi confer ă, f ăr ă rezerve sau restricţii, privilegiile şi avantajelerecunoscute unei ţări ter ţe; forma condiţionată sau principiul compensaţiei, careînseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat ter ţ sunt extinse între păr ţinumai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce.

După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate figenerală sau specializată. Clauza generală are o sfer ă întinsă de aplicare. Tratamentulnaţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statelecontractante. În practică, clauza generală se refer ă numai la relaţiile din anumite

domenii.Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii

celei mai favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanţiază sfera de aplicarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre păr ţile contractante.

Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată. Înaceastă variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumiteavantaje sau facilităţi.

Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptulcă persoanele, apar ţinând unei ţări str ăine care desf ăşoar ă activitate de comer ţ peteritoriul statului partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.

Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Clauza regimului naţional înlătur ă discriminarea şi asigur ă egalitatea de

tratament.Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurileimportate şi cele interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolelenetarifare prin care se protejează industriile naţionale.

2.6. Uzanţele comerciale internaţionaleUzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comer ţul

internaţional.Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau

conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţelecomerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor persoaneinteresate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare,numărul participanţilor şi volumul comer ţului.

Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă. Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă.Exigenţele relaţiilor comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare aduratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeaunaexistenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată îndelungată.

Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între păr ţile contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între păr ţilecontractante se înţeleg, conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor



13

Unite ale Americii, o serie de activităţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot ficonsiderate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare aexpresiilor şi a actelor lor.

2.6.1. Obi şnuin ţ eleObişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În

contractele pe care le încheie păr ţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună. Printr-o repetareconstantă, expresiile folosite se transformă în clauze de stil, care în timp devinsubînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre păr ţi.

Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţelecomerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şicutumă există importante deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată untimp îndelungat în virtutea deprinderii şi respectată ca o normă obligatorie. Ea seimpune prin autoritate proprie şi autonomie, având valoare de lege. În sistemele dedrept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează principalul izvor de dreptîn ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă.În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţar ă, se aplică în calitate de lexcontractus.

Precizări în legătur ă cu obişnuinţele dintre păr ţile contractante există înConvenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuridin 1980. În conformitate cu alin. 1 al art. 9, păr ţile sunt legate prin uzanţele la care

ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele.Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se refer ă şi laefectele juridice ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între păr ţile contractante se înţelego serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în modrezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. 1 – 205). În aceeaşi măsur ă, se va lua în considerare comportarea păr ţilor concomitentă ori posterioar ă contractului pentru interpretarea intenţiei păr ţilor (art. 2 – 208).

Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de cătreun număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

2.6.2.Clasificarea uzan ţ elor

Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramurade activitate, obiectul contractului, profesiunea păr ţilor, modul de transport sau alteelemente.

Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionaleîn relaţiile comerciale externe.

Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale.Uzanţele locale se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanţelespeciale numai în anumite domenii ale comer ţului, iar uzanţele generale pentru toate



14

relaţiile comerciale. Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile delivrare, plăţile externe şi asigur ările de mărfuri în transportul internaţional.

După for ţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale.Uzanţele normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe dedrept sau legale. Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Elemai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.

2.6.3. Natura juridică a uzan ţ elor comercialeDefinirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre

uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.

Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzan ţelor normative este de a completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţiilegale. Uzanţele normative au autoritate proprie întrucât legea se refer ă la ele saucondiţionează aplicarea anumitor prevederi de inexistenţa unor uzanţe contrare. Prinincluderea în domeniul legii, uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Cutoate acestea, aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de păr ţi printr-ostipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către păr ţi. Datorită identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative,fiind ţinută să le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şineaplicarea lor se sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă, însistemele care admit această cale de atac.

Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor

convenţionale este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului.Uzanţele convenţionale se aplică prin acordul păr ţilor, care se poate manifesta expressau tacit. Aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată tot de către păr ţi, prevăzându-se în contract o clauză contrar ă sau o altă reglementare. Uzanţeleconvenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive, nu şi de lanormele imperative ori prohibitive. Constituind un element de fapt, uzanţeleconvenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare ori aplicare auzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioar ă.

Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comer ţulinternaţional au caracter contractual.

2.6.4. Forme ale uzan ţ elor comercialeUzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizează

prin clauze tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte,condiţii generale.Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip

permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor clauze folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comer ţ Internaţională din Paris prin publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International ComercialTerms. Aceste reguli au fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În prezent, sunt în vigoare Regulile Incoterms 2000. Clauzele interpretate se



15

individualizează prin anumite formule sau termeni, care exprimă forme de vânzareinternaţională.

Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire laclauza aleasă de păr ţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şicumpăr ător, precizând obligaţiile lor minime.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute, transferul riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor,formalităţile privind trecerea mărfii peste frontier ă. Regulile Incoterms au un caracter facultativ. Păr ţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la regulile uniforme, în raportde natura mărfurilor care formează obiectul contractului.

Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se

întemeiază, în principal, pe uzanţele existente în comer ţul internaţional. Ele elimină discuţiile îndelungate dintre păr ţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe.

În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, păr ţile urmează numai să individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitateamărfii, preţul şi modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate saucompletate de către păr ţi.

Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip într-o anumită ramur ă a comer ţului internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze alecontractului. Prevederile condiţiilor generale au caracter dispozitiv, având

posibilitatea de a deroga de la ele.Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din păr ţilecontractante, de asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre. Oimportanţă deosebită prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactatede Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarealor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a ţinut seama de practica existentă,complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile comer ţului internaţional şi deinteresele păr ţilor.

2.6.5. Regimul uzan ţ elor comerciale în dreptul românÎn dreptul român, uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. De

altfel, prevederile art. 1 din Codul comercial care se ocupă de izvoarele dreptuluicomercial, nu se refer ă la uzanţe. Absenţa vreunei menţiuni se explică prin intenţia

legiuitorului de a înlătura, de principiu, uzanţele normative.Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală însituaţia în care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consider ă ca fiindnormative uzurile locului de plată, în funcţie de care se determină valoarea monedeistr ăine atunci când o cambie, respectiv un cec e plătibil într-o monedă care nu are cursla locul respectiv. O poziţie diferită există în privinţa uzanţelor convenţionale. Dininterpretarea prevederilor art. 1 al Codului comercial se desprinde ideea că în dreptulromân sunt recunoscute doar uzanţele convenţionale. Pe de altă parte, dispoziţiile



16

Codului civil privind obiceiul, la care face trimitere art. 1 al Codului comercial, suntaplicabile ca drept comun pentru raporturile de dreptul comer ţului internaţional.

For ţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa păr ţilor. Prininserarea lor în contract, uzanţele convenţionale nu pot depăşi for ţa juridică aclauzelor contractuale.

2.6.6. Aplicarea uzan ţ elor comercialeUzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a

unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip saucondiţii generale de livrare. În afar ă de convenţie contrar ă, păr ţile sunt considerate că

s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care ocunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comer ţul internaţional, este largcunoscută şi în mod constant respectată în contracte de acelaşi tip în ramuracomercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului, determinată de păr ţi sau instanţă, prin intermediulnormelor conflictuale.

Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sautacită. Ele au acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, însoluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile de comer ţ internaţional, arbitriitrebuie să ţină seama, pe lângă dispoziţiile legii aplicabile, şi de uzanţele comerciale.

2.6.7. Rolul uzan ţ elor comercialeÎn absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practicainternaţională a creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate înmod repetat, ele au devenit norme care se aplică în comer ţul internaţional.Corespunzător intereselor păr ţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate îndomeniul normelor juridice supletive.

Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea încontracte a unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-a realizat ounificare şi standardizare a uzanţelor comerciale. Codificarea uzanţelor comerciale, înanumite ramuri de activitate, asigur ă certitudinea juridică şi uniformizareareglementării. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şiobligaţiile păr ţilor, prin completarea şi precizarea conţinutului contractului. Tot uzanţelecomerciale au rolul de a explica sau interpreta expresiile şi termenii inseraţi în contract.

În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea păr ţilor lauzanţele comerciale dintr-o anumită ţar ă poate reprezenta un punct de legătur ă determinat pentru aplicarea legii aplicabile. O asemenea împrejurare poate constituidoar un simplu criteriu alături de celelalte elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile, în absenţa unei manifestări a voinţei păr ţilor. Cuatât mai mult, uzanţele comerciale, incluse într-un contract-tip sau ale unui portmaritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre păr ţi în calitate de dreptaplicabil. Referirea păr ţilor la anumite uzanţe are semnificaţia unei introduceri încontract, permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.



17

Capitolul IV

Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice

Participanţii la raporturile juridice de comer ţ internaţional se împart în două categorii: subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional. În privinţasubiectelor de drept intern, acestea pot avea naţionalitate română sau str ăină.Legislaţia naţională a fiecărui stat reglementează statutul juridic al participanţilor laactivitatea de comer ţ internaţional.

În ţara noastr ă, subiecte ale raporturilor de comer ţ internaţional pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Ele formează două categorii de subiectetradiţionale: comercianţii persoane fizice şi comercianţii persoane juridice sausocietăţile comerciale. Dacă iniţial comer ţul se derula prin intermediul întreprinderilor individuale, începând cu secolul XIX se constată un proces de transformare aîntreprinderilor în societăţi comerciale.

1. Comercianţii persoane fizice

Dreptul de a face comer ţ este recunoscut şi garantat persoanelor fizice decătre legislaţiile naţionale. Comercianţii persoane fizice exercită acte şi fapte decomer ţ în mod profesional.

Pentru determinarea noţiunii de comerciant persoană fizică, legislaţiilestatelor nu prezintă o reglementare unitar ă. În conformitate cu principalele sisteme de

drept, se cunosc două concepţii diferite: una subiectivă şi alta obiectivă. Concepţiasubiectivă este consacrată de Codul comercial german (H.G.B.) din 1990, iar concepţia obiectivă a fost adoptată de Codul comercial francez din 1807.

Potrivit concepţiei subiective, calitatea de comerciant este recunoscută persoanei fizice care îşi înscrie numele sau firma în registrul comer ţului. Prinînscrierea în registrul comer ţului, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant, pentru că înscrierea are caracter constitutiv, f ăr ă a avea importanţă dacă persoanafizică face sau nu acte de comer ţ prin natura lor. Codul comercial german este un codal comercianţilor, care are la bază conceptul de comerciant în sine. În această concepţie, persoana fizică suportă întotdeauna procedura falimentului, f ăr ă să aibă posibilitatea de a-şi contesta calitatea de comerciant.

Pe de altă parte, în dreptul german este reglementată o excepţie de strictă

interpretare, în sensul că persoanele fizice titulare ale unei organizaţii comercialeexpres ar ătate de lege, având ca obiect cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare,operaţiunile de asigurare, de bancă, de editur ă sau transportul de mărfuri şi călători,dobândesc calitatea de comercianţi chiar dacă nu şi-au înscris numele sau firma înregistrul comer ţului.

În temeiul concepţiei obiective, calitatea de comerciant este recunoscută persoanei fizice care exercită acte de comer ţ prin natura lor, în nume propriu şi cutitlu profesional. Exercitarea actelor obiective de comer ţ, ca o profesiune obişnuită,confer ă persoanei fizice calitatea de comerciant. Codul comercial francez are în



18

vedere conceptul de act de comer ţ. Dar legiuitorul francez nu defineşte actul decomer ţ, ci numai enumer ă actele pe care le consider ă comerciale, ţinând seama denatura lor. Faptul înscrierii numelui sau firmei în registrul comer ţului are un caracter declarativ. În această concepţie, persoana fizică poate contesta oricând calitatea sa decomerciant, având posibilitatea de a evita pronunţarea unei hotărâri declarative defaliment.

1.1. Condiţiile calităţii de comerciantDobândirea calităţii de comerciant necesită îndeplinirea mai multor condiţii.

Din analiza dispoziţiilor legislaţiilor naţionale comerciale pot fi enumerate condiţiile

care sunt cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant: exercitarea unor acte decomer ţ; actele de comer ţ să fie exercitate cu titlu profesional; săvâr şirea actelor decomer ţ să se facă în nume propriu; înscrierea în registrul comer ţului.

1.2. Exercitarea unor acte de comerţ În sistemul de drept francez se prevede că sunt comercianţi cei care exercită

acte de comer ţ. Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvâr şească acte de comer ţ prin natura lor. Calitatea de comerciant este dată de săvâr şirea de actede comer ţ prevăzute ca atare de legea comercială. Pe plan juridic, exercitarea actelor de comer ţ obiective trebuie să aibă un caracter efectiv. Indiferent de modul deacţiune, directă sau indirectă, persoana îşi asumă r ăspunderea pentru consecinţeleactelor de comer ţ efectuate. Operaţiunile în cauză vor produce efecte numai în măsura

în care sunt licite.În sistemul de drept german se precizează că sunt comercianţi cei careexercită o profesiune comercială. Existenţa calităţii de comerciant este configurată deexercitarea unei profesii, care este calificată de către lege ca fiind comercială.

1.2.1. Actele de comer ţ să fie exercitate cu titlu profesional Persoana fizică trebuie să exercite actele de comer ţ ca o profesiune obişnuită.

Actele de comer ţ se efectuează personal, organizat, în scopul asigur ării mijloacelor deexistenţă. Caracterul profesional al exercitării actelor de comer ţ implică existenţa adouă elemente: unul de fapt şi altul intenţional. Elementul de fapt, factum, constă înexercitarea sistematică a actelor de comer ţ. Elementul subiectiv, animus negotii, serefer ă la intenţia de a dobândi o anumită condiţie socială, de a obţine un câştig dinactivitatea desf ăşurată (finis mercatorum est lucrum).

Profesiunea de comerciant trebuie să aibă un caracter de continuitate, f ăr ă a finecesar să constituie o activitate principală sau unică. Dacă activităţile pe care ledesf ăşoar ă sunt lucrative, o persoană poate să exercite mai multe profesiuni.

Efectuarea întâmplătoare sau izolată a unor acte de comer ţ nu întruneştecerinţele unei activităţi organizate şi stabile. Astfel, operaţiunile de comer ţ efectuate,în mod accidental, de o persoană vor fi supuse legilor comerciale. Dar în absenţacaracterului profesional, persoana îşi păstrează calitatea de necomerciant.



19

1.2.2. Exercitarea actelor de comer ţ să se facă în nume propriuExercitarea actelor de comer ţ în numele şi pe contul persoanei presupune o

anumită independenţă şi asumarea unui risc. Cu alte cuvinte, comerciantul trebuie să dispună de un fond de comer ţ, care să-i permită exercitarea activităţii comerciale.

Condiţia săvâr şirii actelor de comer ţ în nume propriu permite distincţia întrecomerciantul titular al firmei şi auxiliarii comer ţului. Astfel, prepusul, procuristul,comisul pentru comer ţ şi comisul călător încheie acte de comer ţ în numele şi pecontul comerciantului. Prepusul este persoana însărcinată cu comer ţul patronului său,în locul unde acesta îl exercită sau în alt loc. Persoana prepusului se substituiecomerciantului, fiind împuternicit să desf ăşoare activitatea comercială a patronului şi

să încheie toate actele juridice necesare, la sediul principal sau secundar, în ţar ă sau înstr ăinătate. Procuristul este un simplu mandatar cu reprezentare. Comisul pentrucomer ţ este un salariat al patronului, care se ocupă cu vânzarea în detaliu a mărfurilor.Activitatea lui se desf ăşoar ă în interiorul localului, destinat comer ţului, încheindafaceri cu clientela, sub directa supraveghere a comerciantului. Comisul călător pentru comer ţ sau comisul voiajor este un angajat al comerciantului, care desf ăşoar ă oactivitate de teren, în alte localităţi, pentru căutarea şi atragerea clientelei.

1.2.3. Înscrierea în registrul comer ţ uluiÎn dreptul german şi elveţian, registrul comer ţului îndeplineşte un rol

constitutiv de drepturi. Persoana care se înscrie în registrul comer ţului dobândeştecalitatea de comerciant independent de exercitarea actelor de comer ţ. Pe de altă parte,

această condiţie nu se aplică celor care exercită o profesie comercială precizată expresde lege.În dreptul francez şi italian, registrul comer ţului are un rol de documentare.

Prin centralizarea informaţiilor din viaţa comerciantului, registrul constituie un cazier comercial. Astfel, înscrierea în registrul comer ţului are un caracter declarativ, cecreează o prezumţie relativă asupra calităţii de comerciant.

1.3. Capacitatea de a fi comerciantÎn sistemele de drept naţionale, capacitatea persoanei fizice de a fi

comerciant este stabilită de lege. Pentru a exercita acte de comer ţ, o persoană fizică trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu.

Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită de următoarele categorii de persoane: parlamentarii, magistraţii, funcţionarii publici, militarii şi diplomaţii, ca

efect al incompatibilităţii unor funcţii sau profesii cu exercitarea comer ţului. Deasemenea, nu pot fi comercianţi nici acele persoane care exercită profesii liberale,cum ar fi avocaţii, notarii, medicii, arhitecţii.

În privinţa minorului, acesta nu are capacitatea de a fi comerciant, f ăr ă adistinge între situaţia când este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate deexerciţiu restrânsă. Pe de altă parte, legile comerciale admit continuarea comer ţului înnumele minorului. Astfel, minorul poate să dobândească pe cale succesorală un fondde comer ţ. Continuarea comer ţului, în interesul minorului, se poate realiza de



20

reprezentanţii legali, părinţii sau, în lipsa lor, tutorele, cu autorizaţia instanţei, caretrebuie publicată şi înregistrată în condiţiile legii.

În privinţa str ăinilor, care vor să exercite activităţi de comer ţ, se aplică prevederi diferite. Astfel, comercianţii str ăini trebuie să obţină cartea de comerciant,în baza regimului de reciprocitate. Ei vor beneficia de acelaşi tratament ca în ţara deorigine, în măsura în care desf ăşoar ă aceeaşi activitate.

1.4. Obligaţiile specifice comercianţilorÎndatoririle specifice profesiunii de comerciant sunt permanente şi

tradiţionale. Principalele obligaţii profesionale ale comerciantului constau în

următoarele: înregistrarea în registrul comer ţului; ţinerea registrelor comerciale;respectarea regulilor de morală comercială.

Registrul comer ţului a apărut în activitatea corporaţiilor de comercianţi dinoraşele medievale italiene. Rolul registrului corporaţiei era de a conferi persoanelor calitatea de comerciant şi de a le impune o jurisdicţie mai sever ă decât cea de dreptcomun.

Înscrierea în registrul comer ţului este obligatorie pentru orice comerciant. Însistemul dreptului român, registrul comer ţului este reglementat prin Legea nr. 26 din5 noiembrie 1990 privind registrul comer ţului. În cadrul acestei reglementări registrulcomer ţului reprezintă un instrument de publicitate legală, care realizează ocentralizare a informaţiilor, în scopul de a permite ter ţilor să se documenteze asupra posibilităţilor de credit a unui comerciant şi moralităţii sale.

Registrul comer ţului se organizează pe plan local şi naţional. Registrul localeste ţinut de tribunalele de comer ţ sau de camerele de comer ţ teritoriale, în funcţie de prevederile legislaţiilor naţionale.

În dreptul german, s-a menţinut caracterul constitutiv de drepturi alregistrului, iar în dreptul francez, registrul comer ţului are un rol de documentare şiinformare asupra comerciantului prin înscrierea celor mai importante informaţiireferitoare la viaţa şi activitatea comerciantului. Astfel, menţiunile din registrulcomercial permit ter ţilor să se documenteze cu privire la moralitatea şi credibilitateacomerciantului.

Registrele comerciale reprezintă un complex de documente, în care seînregistrează operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării unuicomer ţ. Registrele comerciale sunt documente contabile cu caracter privat, care prezintă un interes public. Prin intermediul registrelor comerciale se stabileşte, în mod

exact şi rapid, activul şi pasivul patrimoniului, comerciantul având posibilitatea de acunoaşte situaţia reală a activităţii sale.În dreptul francez, consemnarea activităţii în registrele comerciale este

obligatorie. Comercianţii trebuie să ţină registrul jurnal, registrul mare şi registrulinventar. Modul de ţinere şi păstrare a registrelor este prevăzut de lege.

În dreptul german, comercianţii sunt obligaţi să ţină o contabilitate regulată,având libertatea să aleagă registrele care corespund nevoilor reale comer ţului lor.Libertatea comercianţilor este însă condiţionată de ţinerea registrului copier şi deîntocmirea inventarului şi bilanţului anual.



21

În dreptul român, evidenţa activităţii comerciale este reglementată de Codulcomercial şi de Legea contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicată.Dispoziţiile cuprinse în Codul comercial prevăd registrele obligatorii, înregistr ările pecare trebuie să le cuprindă şi modul lor de ţinere şi de păstrare (art. 22-34). Obligaţiacomercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie este stabilită şi deLegea nr. 82 din 1991. Ei trebuie să ţină contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale. Persoanele care pot ţine contabilitatea în partidă simplă se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. În concepţialegii, registrele de contabilitate obligatorii sunt registrul jurnal, registrul inventar şicartea mare.

În registrul jurnal se menţionează operaţiunile zilnice efectuate de comerciantşi sumele utilizate în fiecare lună pentru cheltuielile personale.

În registrul inventar se înscriu în fiecare an bunurile mobile şi imobile, precum şi creanţele şi datoriile comerciantului. Inventarul trebuie să cuprindă toate bunurile care compun patrimoniul general al comerciantului. Evaluarea bunurile şicreanţele se va efectua după valoarea lor reală din momentul înscrierii.

Pe baza înregistr ărilor din registrele de contabilitate, comerciantul trebuie să întocmească situaţia financiar ă anuală, ce reprezintă o imagine clar ă şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute în registrul comer ţului. Înconformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiar ă, situaţiafinanciar ă anuală se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţiamodificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi

note explicative. Situaţia financiar ă anuală constituie un tot unitar, fiind însoţită deraportul administratorilor.În temeiul legislaţiile naţionale, registrele comerciale pot fi utilizate ca mijloc

de probă în justiţie pentru fapte şi acte de comer ţ. Considerate ca fiind înscrisuriimproprii, registrele comerciale au for ţă probantă proprie, care se întemeiază peregularitatea lor. Registrele comerciale regulat ţinute fac probă în favoareacomerciantului căruia îi apar ţin. Această dispoziţie reprezintă o derogare de la regulade drept comun, potrivit căruia nimeni nu poate să-şi constituie dovada propriilor saledrepturi. De asemenea, registrele comerciale regulat ţinute fac dovadă şi împotrivacelui care le-a întocmit. Înscrierile efectuate în registre au valoarea unei mărturisiri,iar mărturisirea, ca orice probă, poate fi invocată de cealaltă parte împotrivacomerciantului. Împotriva comerciantului pot fi invocate ca probe atât registreleobligatorii, cât şi registrele facultative.

Pe de altă parte, registrele comerciale neregulat ţinute nu fac probă înfavoarea comerciantului căruia îi apar ţin. Registrele comerciale neregulat ţinute facînsă dovada în contra comerciantului care le-a întocmit. Menţiunile înscrise decomerciant în registre, neputând fi contrare interesului său, ele au valoarea uneimărturisiri extrajudiciare.



22

2. Întreprinderea şi fondul de comerţ

Întreprinderea este o unitate complexă de producţie şi de comer ţ. Încomparaţie cu celelalte fapte de comer ţ obiective, pentru determinarea noţiunii deîntreprindere se foloseşte o formulă eclectică. La elementele economice aleîntreprinderii se adaugă şi un criteriu al interpunerii în schimbul muncii.

Formată din elemente umane şi materiale, organizate sistematic de cătrecomerciant, pe riscul său, întreprinderea are ca scop producerea de bunuri şi prestareade servicii, destinate schimbului, pentru obţinerea unui profit.

În aplicarea acestui concept, caracteristicile întreprinderii sunt specifice

numai unităţilor economice prevăzute de reglementările de drept comercial. Dacă întreprinderea îndeplineşte tr ăsăturile specifice menţionate, toate actele şi faptelenecesare realizării obiectului de activitate vor fi considerate comerciale. De asemenea,faptele şi actele care decurg din delicte sau quasi delicte, vor genera obliga ţiicomerciale.

În majoritatea legislaţiilor naţionale, concepţia tradiţională a întreprinderii semenţine. Latura materială fiind predominantă, întreprinderea apare ca o activitateorganizată în anumite condiţii, un organism economic şi social f ăr ă personalitate juridică. Calitatea de subiect de drept apar ţine celui care organizează o activitatecomercială.

În literatura actuală, se consider ă că orice întreprindere reuneşte o unitate productivă şi un colectiv uman. În acest ansamblu, primordial trebuie să fie elementulsubiectiv şi social. Întreprinderea constituie un grup uman, coordonat de către un

organizator, în scopul realizării activităţii comerciale. Modul de organizare astructurilor întreprinderii trebuie să asigure un echilibru raţional între interesele proprietarului şi cele ale salariaţilor, precum şi ale clientelei.

Conceptul modern de întreprindere se defineşte prin două elemente esenţiale.Elementul economic al exercitării activităţii comerciale şi remuner ării factorilor de producţie se îmbină cu elementul social al stimulării interesului faţă de muncă şiasigur ării unui cadru de formaţie profesională.

2.1. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ În desf ăşurarea activităţii comerciale, instituţia fondului de comer ţ asigur ă

protecţia intereselor comerciantului, precum şi respectarea drepturilor creditorilor.Bunurile destinate exercitării comer ţului au un statut particular, care îi permitecomerciantului să le transmită prin acte juridice între vii sau prin cauză de moarte.Totodată, aceste bunuri fiind elemente ale activului patrimonial, cesiunea fondului decomer ţ este supusă unor formalităţi speciale prin care se evită fraudarea creditorilor.

Fondul de comer ţ reprezentă un ansamblu de elemente reunite de uncomerciant pentru exercitarea unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clienteleişi obţinerii de profit. În raport cu întreprinderea, fondul de comer ţ este o partecomponentă cu valoare economică. Fondul de comer ţ şi întreprinderea sunt noţiunideosebite. Elementele corporale şi incorporale care alcătuiesc fondul de comer ţ, nuimplică prezenţa elementului uman.



23

Structura complexă a întreprinderii include pe lângă elementele materiale şielemente umane, care sunt grupate şi coordonate de către comerciant. Constituind unorganism autonom, întreprinderea are personalitate juridică. Întreprinderea reprezintă un sistem organizat, care înglobează, ca o latur ă patrimonială, şi fondul de comer ţ.

2.2. Elementele fondului de comerţ Elementele fondului de comer ţ se compun din bunuri corporale şi

incorporale. În funcţie de obiectul de activitate, fondul de comer ţ are o compoziţieeterogenă şi variabilă. Modificarea elementelor componente nu afectează existenţafondului de comer ţ.

2.2.1. Elementele incorporaleÎn categoria elementelor incorporale ale fondului de comer ţ se cuprind

numele comercial sau firma, emblema, clientela şi vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor. Aceste elemente se încadrează în categoriadrepturilor privative şi confer ă titularului posibilitatea de a le exploata exclusiv înfolosul său. Ele au o valoare economică fiind protejate de lege.

Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comer ţul şi sub care semnează. Firma poate fi individuală şi socială. Firmaindividuală este proprie comerciantului persoană fizică, iar firma socială identifică societatea comercială. În unele legislaţii naţionale, comercianţii au obligaţia ca,înainte de începerea comer ţului, să cear ă înmatricularea lor în registrul comer ţului.

Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă, alături de alte date, şi firma comercială,care reprezintă o condiţie esenţială a exercitării legale a comer ţului.Firma individuală proprie se compune din numele comerciantului scris în

întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia. Prin numele comerciantuluiscris în întregime se înţelege numele de familie şi prenumele scrise complet, iar prinnumele şi iniţiala prenumelui se înţelege numele de familie şi iniţiala prenumelui.

Constituind un element de identificare a comerciantului, firma trebuie să fiedisponibilă, distinctivă şi licită. Aceste condiţii sunt cerute cumulativ. Prinintermediul lor se evită confuzia între comercianţi şi se înlătur ă inducerea în eroare acomercianţilor.

Numele comercial are o valoare patrimonială, astfel încât transmitereanumelui comercial se poate realiza prin cesiune separată sau împreună cu fondul decomer ţ.

Emblema este un semn sau o denumire care deosebeşte un comerciant dealtul de acelaşi gen. În activitatea comercială dintr-un anumit domeniu, emblemareprezintă un element de identificare a unui comerciant faţă de ceilalţi comercianţi.Individualizarea se refer ă la comerciant şi nu la modul de organizare a întreprinderii.

Emblema are un caracter facultativ. Datorită autonomiei sale, emblema poatedura în timp mai mult decât firma. În cazul în care un comerciant are mai multeîntreprinderi comerciale, poate utiliza pentru fiecare o altă emblemă.

Semnul ce compune emblema constituie o reprezentare figurativă, având unobiect real sau imaginar, care simbolizează o idee. De exemplu, o floare, un clopot, o



24

stea, un utilaj. Denumirea care transpune emblema poate fi o creaţie fantezistă sau unnume propriu. În această situaţie firma va fi scrisă în litere la cel puţin jumătatealiterelor cu care este scrisă emblema.

Clientela reprezintă ansamblul persoanelor care se află în relaţii cu uncomerciant. Pe de altă parte, Clientela reprezintă aptitudinea sau posibilitatea de agrupa un număr de cumpăr ători potenţiali sau efectivi. Clienţii sunt beneficiari ai bunurilor sau serviciilor oferite de comerciant. Relaţiile dintre titularul fondului decomer ţ şi clienţii săi efectivi se exprimă prin raporturi contractuale de lungă durată.

În cadrul fondului de comer ţ clientela se particularizează prin anumitetr ăsături. Indiferent de configurarea efectivă, clientela trebuie să fie comercială,

personală şi actuală. Prin întrunirea acestor caracteristici, clientela apare ca reală şisigur ă, apar ţinând comerciantului care o exploatează.

Vadul comercial înseamnă aptitudinea fondului de comer ţ de a grupaclientela. Vadul asigur ă perspectiva unor câştiguri viitoare prin continuitatea clienteleişi prin modul de organizare şi comportare al comerciantului.

Comerciantul este protejat împotriva actelor şi faptelor de sustragere saudeturnare a clientelei sale. El are la dispoziţie acţiunea în concurenţă neloială.

Obiectele dreptului de proprietate industrială, ca elemente incorporale alefondului de comer ţ, se împart în două categorii: creaţii noi, care cuprind invenţiile,know-how-ul, desenele şi modelele industriale, şi semnele noi, care conţin mărcile şiindicaţiile geografice.

Marca este un semn distinctiv, care diferenţiază produselor sau serviciilor unei

persoane fizice sau juridice de cele apar ţinând altor persoane prin garanţia unei calităţisuperioare şi constante. Mărcile pot fi constituite din următoarele semne: cuvinte, inclusivnume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale, înspecial, forma produsului sau a ambalajului său şi combinaţii de culori.

Brevetul de invenţie este un titlu oficial prin care se atestă instituirea protecţiei juridice asupra unei invenţii. Pentru a fi brevetabilă, invenţia trebuie să fienouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Desenele şi modelele industriale reprezintă creaţii de formă, care permitindividualizarea produselor printr-un element estetic sau artistic. Desenele suntansambluri de linii şi culori, iar modelele, forme sau aspecte plastice ce se realizează pe suprafeţe plane sau în spaţiu. Prin aplicarea lor pe un produs industrial se creează un efect decorativ sau o configurare distinctă. Pentru a beneficia de protecţie juridică,desenul sau modelul industrial trebuie să fie nou şi să aibă o funcţie utilitar ă.

Drepturile de autor care pot fi cuprinse în fondul de comer ţ decurg din creaţialiterar ă, artistică sau ştiinţifică. Asupra drepturilor patrimoniale de autor, titularulfondului de comer ţ are prerogativele de reproducere şi difuzare, de reprezentare saufolosire în alt mod a operei.

2.2.2. Elementele corporaleElementele corporale cuprinse în fondul de comer ţ permit desf ăşurarea

activităţii de producţie şi exercitarea comer ţului. În categoria elementelor corporaleale fondului de comer ţ se includ maşinile, utilajele, echipamentele şi materialele.



25

Aceste elemente sunt luate în considerare în măsura în care atrag clientela.Elementele corporale ale fondului de comer ţ sunt socotite şi mărfurile rezultate dinactivitatea comercială sau achiziţionate spre a fi vândute. În absenţa unei clauzecontrare, actele juridice referitoare la fondul de comer ţ privesc şi mărfurile.

2.2.3. Crean ţ ele şi datoriile comerciantuluiCreanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din elementele fondului de

comer ţ. Ele sunt elemente ale patrimoniului comerciantului, care, spre deosebire defondul de comer ţ, reprezintă o universalitate juridică. În situaţia înstr ăinării fondului decomer ţ, creanţele şi datoriile nu se transmit dobânditorului, dar unele drepturi şi

obligaţii pot să revină dobânditorului, dacă rezultă din contracte cu executare succesivă.Cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului, în condiţiile prevăzute de dreptulcomun. Cu acordul creditorului, se pot transmite datoriile, dar numai prin nova ţie.

2.3. Natura juridică a fondului de comerţ Natura juridică a fondului de comer ţ reprezintă o problemă controversată.

Literatura juridică actuală consider ă fondul de comer ţ ca o universalitate de fapt, fiindun bun mobil incorporal.

Fondul de comer ţ se defineşte ca o universalitate de fapt şi nu de drept.Potrivit acestei teorii, bunurile care alcătuiesc fondul de comer ţ au regimuri juridicedistincte şi pot constitui obiectul unor transmiteri separate. Prin voinţa titularuluifondului, ele sunt unite printr-o legătur ă de fapt, în vederea realizării unui scop

comun. Fondul de comer ţ ar fi un activ afectat plăţii pasivului comercial, iar în caz decesiune s-ar transmite împreună cu pasivul. Prin prisma tr ăsăturilor caracteristice,fondul de comer ţ nu poate fi asimilat, în absenţa unei prevederi legale, cu patrimoniul.

Într-o formulare diferită, fondul de comer ţ ar fi un patrimoniu de afectaţiune.Fondul de comer ţ prezintă o autonomie contabilă şi fiscală, care se concretizează prin bilanţ şi al cărui beneficiu implică o separare între cheltuieli. În mod necesar, fondulde comer ţ ar avea şi autonomie juridică, întrucât elementele sale componente suntunite printr-o afectaţiune comună, destinată realizării unei activităţi comerciale.Această poziţie nu se justifică, deoarece legislaţiile naţionale consacr ă principiulunităţii patrimoniului. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu, fiindţinută să r ăspundă pentru toate obligaţiile sale.

În accepţiunea universalistă, fondul de comer ţ constituie un bun mobilcorporal. Elementele care prevalează în compunerea fondului de comer ţ sunt bunurile

mobile incorporale. Ca urmare, fondul de comer ţ este supus regulilor prevăzute pentru bunurile mobile. Cu toate acestea, unele reguli sunt preluate din tehniciledreptului imobiliar.

3. Societăţile comerciale

Considera ţ ii generale privind societ ăţ ile comercialeÎn conformitate cu dispoziţiile Codului civil român, societatea este un

contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu



26

scop de a împăr ţi foloasele ce ar putea deriva. Societatea trebuie să aibă un obiect licitşi să fie contractată spre folosul comun al păr ţilor (art. 1491 şi art. 1492). Spredeosebire de reglementarea în materie civilă, societatea comercială are personalitate juridică proprie. În raporturile cu ter ţii, precum şi faţă de asociaţi, societateacomercială este o persoană juridică distinctă.

Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în modliber. După dobândirea personalităţii juridice, societatea comercială devine un subiectde drept autonom şi rolul voinţei păr ţilor se estompează. Cu toate acestea, origineacontractuală se r ăsfrânge în organizarea şi funcţionarea societăţii comerciale.

3.1. Societatea în nume colectivÎn societatea în nume colectiv obligaţiile sociale sunt garantate cu

patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a tuturor asociaţilor.Societatea în nume colectiv reprezintă forma tipică a societăţilor de persoane saudreptul comun în materie.

Societatea în nume colectiv se caracterizează prin următoarele tr ăsături:asocierea are la bază elementul intuitu personae; capitalul social este divizat în păr ţide interes, care nu sunt transmisibile; r ăspunderea asociaţiilor pentru obligaţiilesociale este nelimitată şi solidar ă.

Constituirea societăţii în nume colectiv se face cu respectarea cerinţelor privind condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege. Condiţiile de fond nu conţin prevederi care să limiteze numărul de membri, capitalul social sau obiectul de

activitate. În unele sisteme de drept, asociat poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni. Condiţiile de formă serefer ă la întocmirea contractului de societate şi la publicitatea constituirii societăţii. În principiu, contractul de societate se încheie în formă autentică.Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii.

Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale implică înregistrarea înregistrul comer ţului. Din momentul înregistr ării în registrul comer ţului, societatea înnume colectiv dobândeşte personalitate juridică.

Func ţ ionarea societ ăţ iiAdministrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai

mulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialiştineasociaţi, persoane fizice sau juridice. Ei sunt numiţi prin actul constitutiv sau

ulterior prin decizia asociaţilor. Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute încontractul de societate sau în actul separat. În calitate de mandatari ai societăţii,administratorii pot face toate actele necesare realizării obiectului de activitate, f ăr ă împuternicire specială.

În situaţia în care există mai mulţi administratori, care lucrează împreună,decizia trebuie luată în unanimitate. Astfel, prin obligaţia administratorilor de a lucraîmpreună se asigur ă un control reciproc. De asemenea, un administrator poate decidesingur, dacă operaţiunea comercială are caracter urgent în beneficiul societăţii, iar ceilalţi administratori nu pot să-şi exprime votul în timp util. Eventualele neînţelegeri



27

dintre administratori se soluţionează de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută acapitalului social.

Dacă sunt numiţi mai mulţi administratori, f ăr ă a se determina atribuţiile lor,fiecare poate face separat acte de administrare. Când iniţiativa administratoruluidepăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comer ţului societăţii, el trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori. În caz de opoziţie a unuia dintre administratori,vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

În raporturile cu ter ţele persoane, societatea este reprezentată deadministratorii care folosesc semnătura socială. Calitatea de administrator încetează prin revocare. Administratorul statutar poate fi revocat prin acordul unanim al

asociaţilor şi numai pentru cauze legitime. În împrejurarea în care revocarea estenejustificată, administratorul are dreptul la despăgubiri.

Asociaţii au dreptul de a participa la toate activităţile societăţii. Deciziile seadoptă prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Principalele drepturi ale asociaţilor societăţii în nume colectiv sunturmătoarele: dreptul de a participa la deliber ări şi la luarea deciziilor; dreptul la beneficii; dreptul de a folosi fondurile societăţii; dreptul la restituirea valoriiaporturilor la încetarea societăţii.

Beneficiile se împart între asociaţi în măsura stabilită prin contractul desocietate sau propor ţional cu cota de participare la capitalul social vărsat.

Ră spunderea pentru obliga ţ iile societ ăţ ii

Obligaţiile contractate în numele şi în contul societăţii, sub firma socială, decătre persoanele care o reprezintă, angajează r ăspunderea nelimitată şi solidar ă aasociaţiilor în nume colectiv. Dar r ăspunderea asociaţilor este subsidiar ă, având un rolde garanţie legală pentru societate. Creditorii sociali nu pot pretinde să fie plătiţi deasociaţi cu patrimoniul lor, mai înainte de a fi exercitat acţiunea contra societăţii. Prinadmiterea beneficiului de discuţiune, creditorii se pot îndrepta împotriva asociaţilor,numai dacă societatea nu plăteşte creanţele în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere. În caz de insolvabilitate, hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat.

Cesiunea păr ţ ilor de interesCesiunea păr ţilor de interes a asociaţilor prezintă un caracter restrictiv.

Transmiterea poate avea loc numai dacă a fost stipulată o asemenea clauză în actul

constitutiv sau prin acordul unanim al tuturor asociaţilor. În baza cesiunii, cesionaruldevine titularul păr ţii de interes şi dobândeşte calitatea de asociat în locul cedentului.Cesionarul nu dobândeşte nici un drept în administrarea societăţii, iar cedentul nu esteeliberat de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de capital şi r ămâner ăspunzător pentru operaţiunile anterioare efectuate de societate.

Retragerea din societatea în nume colectiv a unui asociat se poate produce: încazurile prevăzute de actul constitutiv; cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi; pentrumotive temeinice în baza unei hotărâri a tribunalului. În urma retragerii, asociatul îşi pierde calitatea în societate. Drepturile sale asupra păr ţilor sociale se stabilesc prin



28

acordul păr ţilor sau prin hotărârea instanţei. În mod corespunzător, capitalul social alsocietăţii se reduce cu partea de interes restituită asociatului retras.

Asociatul poate fi exclus din societatea în nume colectiv în următoarelecazuri: nu aduce aportul la care s-a obligat, deşi a fost pus în întârziere; devinelegalmente incapabil sau este declarat în stare de faliment; se amestecă f ăr ă drept înadministraţie ori utilizează capitalul, bunurile sau creditul societăţii, în folosul său orial unei ter ţe persoane care face concurenţă societăţii; comite fraude în dauna societăţiiori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social, în folosul său sau al altora,în calitate de administrator.

Excluderea se pronunţă, la cererea societăţii sau a oricărui asociat, prin

hotărâre judecătorească. Dacă excluderea este cerută de un asociat, se va citasocietatea şi asociatul pârât. Hotărârea definitivă de excludere se înscrie în registrulcomer ţului şi se publică, la cererea societăţii, în Monitorul Oficial.

Controlul gestiunii societ ăţ iiControlul asupra gestiunii administratorilor în societatea în nume colectiv se

exercită de către asociaţi. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii, controlulasupra activităţii administratorilor nu necesită persoane special învestite. Fiecaredintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, poate să supravegheze modulcum se aplică prevederile contractului de societate şi deciziile asociaţilor, să verificeregistrele comerciale şi să cear ă informaţii.

Dizolvarea societ ăţ iiSocietatea în nume colectiv se poate dizolva în mai multe împrejur ări.Motivele de dizolvare se clasifică în două categorii, şi anume: cauze comune tuturor societăţilor comerciale şi cauze specifice societăţii în nume colectiv.Prin lege sau actul constitutiv al societăţii se pot prevedea şi alte cauze de dizolvare.

Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracterul intuitu personaea formei de constituire. Societatea în nume colectiv se dizolvă şi prin falimentul,incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

În unele cazuri dizolvarea societăţii poate fi evitată prin inserarea în actulconstitutiv a unei clauze contrare. Astfel, în actul constitutiv se poate prevedea oclauză de continuare de către moştenitori. În acest scop, asociatul r ămas poate să decidă continuarea activităţii sub forma societăţii cu r ăspundere limitată cu asociat

unic.

3.2. Societatea în comandită simplă În societatea în comandită simplă obligaţiile sociale sunt garantate cu

patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a comanditaţilor şir ăspunderea limitată a comanditarilor la valoarea aportului lor.

Societatea în comandită simplă se individualizează prin următoarelecaractere: asocierea are un caracter intuitu personae, în temeiul calităţilor personale



29

ale participanţilor; capitalul social este divizat în păr ţi de interes; asociaţii suntîmpăr ţiţi în două categorii, comanditaţi şi comanditari.

Condiţiile de constituire a societăţii în comandită simplă sunt la fel cu cele prevăzute pentru societatea în nume colectiv. Formalităţile necesare înfiinţării,datorită statutului diferit al asociaţiilor, prezintă totuşi unele particularităţi. Pentruformarea societăţii trebuie să existe câte un asociat din fiecare categorie.

Comanditaţii au un regim juridic asemănător cu asociaţii unei societăţi înnume colectiv. Ei r ăspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.

Comanditarii au o poziţie juridică diferită şi se concretizează prinurmătoarele elemente: comanditarii nu au calitatea de comerciant; comanditarii nu pot

interveni în administrarea societăţii; r ăspunderea comanditarilor este în limitaaportului social.

Administrarea societ ăţ iiSocietatea în comandită simplă este administrată de unul sau mai mulţi

administratori, denumiţi geranţi. Administratorii se aleg dintre asociaţii comanditaţi,cu excluderea comanditarilor. Ei se numesc prin contractul de societate sau ulterior, prin hotărârea asociaţilor. În administrarea şi reprezentarea societăţii se aplică normele de la societatea în nume colectiv.

Comanditarii nu au dreptul să se amestece în administrarea societăţii, nu potface acte de gestiune externă, din care să rezulte drepturi şi obligaţii pentru societate.În cazul în care comanditarul are o procur ă specială privind o anumită operaţiune, el

va r ăspunde personal şi solidar cu societatea numai pentru obligaţiile respective.Pentru înlăturarea oricărui echivoc sau neînţelegere asupra r ăspunderiicomanditarilor, participarea lor directă şi personală la operaţiunile societăţii esteinterzisă. Pe de altă parte, comanditaţii fiind singurii îndrituiţi să administrezesocietatea, numai ei vor decide asupra actelor de gestiune externă. Principiulneimixtiunii nu se refer ă şi la actele de gestiune internă.

Dizolvarea societ ăţ iiSocietatea în comandită simplă se dizolvă pentru cauze comune tuturor

societăţilor comerciale. Societatea se mai dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea,excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar. Înaceste situaţii se aplică dispoziţiile referitoare la societatea în nume colectiv.

3.3. Societatea în participaţiuneSocietatea în participaţiune reprezintă un contract prin care păr ţile seasociază pentru desf ăşurarea unei activităţi lucrative şi împăr ţirea beneficiilor realizate.

Societatea în participaţiune se concretizează prin următoarele tr ăsături:asociaţii se aleg intuitu personae; existenţa societăţii este ocultă; societatea nu are personalitate juridică; aporturile participanţilor nu formează un capital social;drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.



30

Constituirea societăţii în participaţiune nu necesită îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege. La deplina libertate a păr ţilor se adaugă facilităţile deordin fiscal şi posibilitatea transfer ării în str ăinătate a beneficiilor realizate. În practică, sub forma societăţii în participaţiune se pot constitui: sindicatele de emisiunecare grupează mai multe bănci în vederea lansării sau garantării acţiunilor uneisocietăţi comerciale; consor ţiile de investiţii, prin care se achiziţionează bunuri şiechipamente pentru a fi închiriate industriaşilor utilizatori; societăţile multinaţionale,care nu sunt supuse legilor unui anumit stat.

Constituirea societăţii în participaţiune nu este supusă nici unei condiţii defond şi de formă. În procesul înfiinţării societăţii, participanţii au o libertate

nelimitată. Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Denumiţi şi partenerităcuţi, identitatea asociaţilor nu este cunoscută de către ter ţi.

Societatea în participaţiune se concretizează prin existenţa unui contract. Înraporturile cu ter ţii, societatea în participaţiune nu există. Făr ă a fi clandestină saufictivă societatea are un caracter ocult. În cazul în care existen ţa ei este adusă lacunoştinţa publicului, societatea se converteşte în nume colectiv.

Datorită naturii sale, societatea în participaţiune nu are personalitate juridică.În consecinţă, societatea nu se individualizează prin denumire, sediu social,naţionalitate şi patrimoniu propriu. Societatea nu beneficiază de calitatea decomerciant, nu are activ şi pasiv, nu poate fi acţionată în justiţie.

Administrarea societ ăţ ii

Societatea în participaţiune poate fi administrată de toţi asociaţii. Actele deadministrare se încheie de fiecare asociat în numele său propriu. În practică, asociaţiidesemnează un administrator, care poate fi asociat sau ter ţ. Administratorul senumeşte prin voinţa unanimă a asociaţilor. El încheie acte juridice în nume propriu şir ăspunde personal pentru întreaga activitate desf ăşurată.

Raporturile interne dintre asociaţi sunt determinate de prevederilecontractului de societate. În cadrul societăţii, participanţii aduc aporturile promise, participă la beneficii şi pierderi şi efectuează controlul intern asupra gestiunii. Înfuncţie de natura lor, aporturile asociaţilor au un regim diferit: aportul constituit din bunuri certe r ămâne proprietatea asociatului titular; aportul format din bunurifungibile trece în posesia administratorului, asociatul devenind creditor al valoriiaduse. Ţinând seama de obiectul şi scopul societăţii, partea socială a fiecărui asociatreprezintă o parte de interes.

Dizolvarea societ ăţ iiSocietatea în participaţiune se dizolvă în cauzele prevăzute pentru societăţile

de persoane. Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave întreasociaţi sau înregistrarea de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi invocatede administratorul asociat. Această prerogativă revine administratorului, întrucât, spredeosebire de ceilalţi asociaţi, el r ăspunde pentru obligaţiile societăţii cu întregul său patrimoniu.



31

Cu toate că asociaţii sunt necunoscuţi pentru ter ţi, moartea unuia dintre eiimplică dizolvarea societăţii. În dreptul italian, societatea poate fi dizolvată numai încazul mor ţii administratorului asociat.

În situaţia în care societatea se află în încetare de plăţi, administratorulasociat va fi declarat în stare de faliment. Aporturile şi beneficiile ce se cuvincelorlalţi asociaţi, şi care formează creanţele lor, vor fi valorificate în cadrul procedurii falimentului.

3.4. Societatea pe acţiuniÎn societatea pe acţiuni, denumită şi societate anonimă, obligaţiile sociale

sunt garantate numai cu patrimoniul social, asociaţii având o r ăspundere limitată lavaloarea aportului lor.

Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele elemente:societatea se constituie în considerarea contribuţiei păr ţilor la formarea capitaluluisocial; capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şitransmisibile, configurând aspectul anonim al societăţii; r ăspunderea asociaţilor esteîn limita valorii aporturilor subscrise.

Societatea pe acţiuni se poate înfiinţa în două moduri: prin constituirecontinuată sau subscripţie publică şi prin constituire simultană sau f ăr ă apel lasubscripţia publică.

Condiţiile de fond şi de formă privind constituirea societăţii anonime peacţiuni sunt comune ambelor forme şi prevăd următoarele: un număr minim de

asociaţi; un capital social minim; depunerea prealabilă a unei cote din capitalul social;redactarea actelor constitutive; un conţinut determinat al contractului de societate şistatutului; obţinerea autorizaţiei de funcţionare; efectuarea publicităţii.

Numărul minim al asociaţilor este precizat în fiecare sistem de drept.Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Ei nu sunt consideraţicomercianţi. În legislaţia italiană, germană şi engleză, societatea pe acţiuni îşi poatedesf ăşura activitatea şi cu un singur asociat care devine direct şi nelimitat r ăspunzător pentru obligaţia societăţii.

Limita minimă a capitalului social se stabileşte de legislaţia fiecărui stat.Minimum de capital este necesar pentru înfiinţarea societăţii şi ocrotirea interesuluiter ţilor.

Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă autentică. Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este cerută

de complexitatea relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de publicitate.Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, defondatori.

Publicitatea constituirii societăţii anonime pe acţiuni se realizează prinînmatricularea în registrul comer ţului şi publicarea în Monitorul Oficial. Orice altemodificări ale actului constitutiv al societăţii sunt supuse formalităţilor de publicitate.

Constituirea simultană sau concomitentă se face f ăr ă apel la subscripţia publică. Procedura de constituire simultană implică un număr redus de formalităţi.Prin unul sau mai multe acte autentice, fondatorii determină clauzele contractului de



32

societate şi statutului, subscriu în întregime capitalul social şi depun în numerar vărsămintele prealabile prescrise de lege. Voinţa păr ţilor fiind concomitentă, actulconstitutiv trebuie să conţină numirea organelor de gestiune şi control. După consemnarea capitalului subscris urmează obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi publicitatea constituirii societăţii.

Constituirea continuată sau succesivă se realizează prin subscripţie publică deacţiuni. Procedura de constituire continuată presupune o perioadă prealabilă necesar ă pentru formarea capitalului social. Membrii fondatori trebuie să întocmească un prospect de emisiune, care reprezintă o ofertă f ăcută publicului. În prospect se indică obiectul şi capitalul societăţii, clauzele principale ale contractului de societate şi

statutului, avantajele rezervate fondatorilor şi data închiderii subscripţiei. Prospectulse va depune la registrul comer ţului în judeţul unde societatea îşi va stabili sediul, iar judecătorul delegat la Oficiul registrului comer ţului, constatând îndeplinireacondiţiilor stabilite, va autoriza publicarea prospectului de emisiune. Persoaneleinteresate vor subscrie acţiunile pe exemplarele prospectului de emisiune alfondatorului. Subscrierea se poate face şi pe proiectul de statut sau prin scrisoriadresate direct fondatorilor. Subscrierea trebuie să fie fermă şi loială. După adunareasubscripţiilor, se depune o anumită cotă din valoarea acţiunilor în numerar. În practicaformării societăţii, subscrierea acţiunilor este însoţită şi de efectuarea vărsămintelor corespunzătoare.

Principalele atribuţii ale adunării constitutive sunt următoarele: verifică existenţa vărsămintelor; examinează şi validează raportul exper ţilor de evaluare a

aportului în natur ă; aprobă participările la beneficii ale fondatorilor şi operaţiunileîncheiate în contul societăţii; discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii; numeşte pe administratori şi cenzori.

Valorile mobiliare emise de societateValorile mobiliare emise de societatea pe acţiuni sunt concretizate în titluri.

Cele mai importante valori mobiliare sunt acţiunile şi obligaţiunile.Acţiunile sunt titluri reprezentative ale păr ţilor sociale, constituind fracţiuni

ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunilereprezintă un titlu de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor care decurg dincalitatea de acţionar. Prin acţiuni se stabileşte un un raport societar între acţionar şisocietatea comercială. După constituirea legală a societăţii, acţiunile pot fi transmiseşi negociate.

Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prinlege. În cazul în care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv, asociaţii au olibertate deplină. În legislaţiile naţionale, dispoziţiile legale stabilesc o limită minimă privind valoarea nominală a acţiunii.

După modelul lor de individualizare, acţiunile sunt de două feluri: acţiuninominative şi acţiuni la purtător.

Acţiunile nominative conţin în titlu numele, prenumele şi domiciliul posesorului său, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Proprietatea lor se stabileşte prin înscrierea în registrul acţionarilor. Acţiunile nominative pot fi emise în formă



33

materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înregistrare înregistrul acţionarilor. Dacă nu a emis acţiuni în formă materială, societatea va elibera,la cerere sau din oficiu, câte un certificat de acţionar.

Acţiunile la purtător cuprind în titlu numai un număr, f ăr ă a menţiona numele posesorului. Proprietatea acţiunilor la purtător apar ţine posesorului. Acţiunile la purtător se transmit prin simpla tradiţie materială a titlului.

În funcţie de drepturile acordate titularului, acţiunile se împart în două categorii: acţiuni obişnuite şi acţiuni privilegiate.

Acţiunile obişnuite sau ordinare sunt de egală valoare. Datorită parităţiiaporturilor, acţiunile ordinare confer ă posesorilor drepturi egale.

Acţiunile privilegiate sau preferenţiale asigur ă titularilor avantajesuplimentare. Crearea de acţiuni privilegiate poate fi stabilită prin actul constitutiv sauulterior, printr-o hotărâre a adunării generale extraordinare. Privilegiile atribuite pot fide natur ă patrimonială sau referitoare la dreptul de vot. Ele confer ă anumite facilităţila distribuirea dividendelor sau la împăr ţirea activului social, în caz de lichidare asocietăţii, ori la drepturi multiple de vot. În concretizarea preferinţelor acordate unor categorii de acţiuni trebuie să se ţină seama de egalitatea de tratament, respectându-sedrepturile celorlalţi acţionari.

În temeiul calităţii de acţionar, persoana fizică sau juridică are următoareledrepturi: de a încasa dividende; de a participa la adunările generale ale societăţii; de avota în adunările generale; de a fi informat asupra activităţii societăţii; de a primi partea cuvenită în urma lichidării societăţii.

Societatea anonimă nu poate dobândi propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii. În modexcepţional, dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni se poate hotărî decătre adunarea generală extraordinar ă a acţionarilor. Acţiunile proprii dobândite desocietate nu pot depăşi o anumită valoare din capitalul social subscris. Acţiunile proprii dobândite de societate nu dau dreptul la dividende. Pe toată durata deţinerii lor de către societate dreptul de vot pe care îl confer ă este suspendat.

Obligaţiunile sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de societate.Ele reprezintă îndatorirea societăţii de a rambursa sumele de bani împrumutate.Titlurile obligaţiunilor sunt egale şi indivizibile. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune auun regim unitar. Prin încorporarea îndatoririi de rambursare în titlu, obligaţiunile sunttransmisibile.

În funcţie de modul de circulaţie, obligaţiunile pot fi nominative sau la

purtător. Ele pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.Obligaţiunile nominative cuprind în titlu datele de identificare ale

obligatarului. Dreptul apar ţine numelui titularului, care poate fi transmis prin cesiune.Obligaţiunile la purtător nu conţin menţiuni privind identificarea titularului.

Dreptul apar ţine posesorului titlului, care se transmite prin simpla tradiţiune materială.După natura dreptului conferit posesorului, obligaţiunile sunt de trei feluri:

ordinare, cu primă şi cu loturi. Obligaţiunile ordinare acordă dreptul la restituireavalorii nominale şi a dobânzii aferente. Obligaţiunile cu primă se cumpăr ă de un



34

subscriitor la un preţ sub valoarea nominală. Ele dau dreptul la diferenţa întrevaloarea nominală şi suma efectiv vărsată societăţii. Obligaţiunile cu loturi pot firambursate, la scadenţă sau înainte de scadenţă, prin tragere la sor ţi. Ele confer ă dreptul la o sumă superioar ă valorii lor nominale.

Emiterea de obligaţiuni se decide de adunarea generală extraordinar ă asocietăţii. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi inferioar ă limitei stabilite prin dispoziţiile legale.

Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate lua următoarele hotărâri privindurmătoarele aspecte: să numească un reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şiunul sau mai mulţi supleanţi, cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în

justiţie; să îndeplinească toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor lor comune; să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenitedeţinătorilor de obligaţiuni, pentru a face faţă cheltuielilor necesare apăr ăriidrepturilor lor; să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor deobligaţiuni; să se pronunţe asupra emiterii de noi obligaţiuni.Hotărârile adunării obligatarilor se aduc la cunoştinţa societăţii.

Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Operaţiunease poate desf ăşura şi înainte de scadenţă pentru obligaţiunile din aceeaşi emisiune şicu aceeaşi valoare. Obligaţiunile vor fi rambursate prin tragere la sor ţi la o sumă superioar ă valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public.

Organizarea şi func ţ ionarea societ ăţ iiOrganele societăţii anonime pe acţiuni sunt următoarele: adunarea generală aacţionarilor, administratorii şi cenzorii.

Organul suprem al societăţii anonime pe acţiuni este adunarea generală aacţionarilor. Puterile adunării generale sunt limitate numai de drepturile intangibile şiinderogabile ale asociaţilor. Spre deosebire de sistemul tradiţional care admitesupremaţia organului de manifestare a voinţei sociale, în unele state, reglementările înmaterie adoptă o poziţie diferită. Prin trecerea unora dintre atribuţii în competenţaorganelor de conducere ale societăţii, adunarea generală are un rol redus.

Constituită din totalitatea acţionarilor, adunarea generală este un organcolectiv. Voinţa socială se formează prin întrunirea efectivă a acţionarilor convocaţiîn mod special. Manifestarea voinţei acţionarilor se exprimă pe baza principiuluimajoritar. Configurată de interesele generale ale societăţii, voinţa majorităţii

reprezintă voinţa socială care obligă pe toţi acţionarii.Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi extraordinare. Distincţiadintre ele este determinată de obiectul supus dezbaterilor.

Adunarea generală ordinar ă sau obişnuită se întruneşte cel puţin odată pe an.Adunarea ordinar ă se ocupă de gestiunea curentă a societăţii. Adunarea ordinar ă areurmătoarele atribuţii: discută, aprobă sau modifică situaţiile financiare anuale; alegeadministratorii şi cenzorii; fixează remuneraţia administratorilor şi cenzorilor, dacă nua fost stabilită prin actul constitutiv; se pronunţă asupra gestiunii administratorilor;stabileşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe



35

exerciţiul financiar următor; hotăr ăşte gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia saumai multor unităţi ale societăţii.

Adunarea generală extraordinar ă se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a delibera asupra unor situaţii mai deosebite. Adunarea extraordinar ă hotăr ăşteîn următoarele probleme: schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediuluisocietăţii; schimbarea obiectului de activitate al societăţii; înfiinţarea sau desfiinţareaunor sedii secundare; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social;reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni; fuziuneacu alte societăţi sau divizarea societăţii; dizolvarea anticipată a societăţii; conversiaacţiunilor dintr-o categorie sau în acţiuni; emisiunea de obligaţiuni; oricare altă

modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care se cere aprobareaadunării generale extraordinare.

Adunarea ordinar ă se convoacă într-un anumit termen de la încheiereaexerciţiului financiar. Termenul de întrunire al adunării se fixează după trecerea a 15 zilede la publicarea convocării. Adunarea extraordinar ă se convoacă atunci când este nevoie.

În adunarea generală acţionarii îşi exercită dreptul de vot propor ţional cunumărul acţiunilor pe care le posedă. Pentru a putea exercita dreptul la vot, ac ţionariitrebuie să plătească vărsămintele scadente.

Dreptul de vot având o funcţie socială nu poate fi cedat. În conformitate cudispoziţiile legislaţiei noastre comerciale, orice convenţie privind exercitareadreptului de vot într-un anumit fel este lovită de nulitate.

La adunările generale poate lua parte orice acţionar, indiferent de numărul

acţiunilor pe care le deţine. Participantul trebuie să facă dovada calităţii sale deacţionar fie printr-un certificat al societăţii ori prin depunerea acţiunilor într-unanumit termen şi verificarea identităţii titularului.

Adunarea ordinar ă deliberează în prezenţa acţionarilor care reprezintă cel puţin jumătate din capitalul social. Hotărârile se iau de acţionarii ce deţin majoritateaabsolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă prin actul constitutiv sau prin lege nu se prevede o majoritate mai mare. Dacă adunarea nu întruneşte cvorumulstabilit, la a doua convocare se poate hotărî cu majoritatea celor prezenţi oricare ar fi partea de capital social ce o reprezintă.

Adunarea extraordinar ă se ţine în prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social. Hotărârile se iau cu votul acţionarilor care să reprezintecel puţin jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu obţine cvorumul saumajoritatea necesar ă, la următoarea convocare este necesar ă prezenţa acţionarilor

reprezentând jumătate din capitalul social. Hotărârile trebuie luate cu votulacţionarilor care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.Hotărârile adunării generale au un caracter obligatoriu, chiar pentru acţionarii

care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă. Cu toate acestea, acţionariicare nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunare, se pot retrage din societate.Reglementările în materie admit exercitarea dreptului de retragere numai în anumitecazuri, care implică modificarea actului constitutiv, cum ar fi schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului sau transformarea societăţii. Acţionarii care



36

se retrag vor primi contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la valoarea mediedeterminată de către un expert autorizat.

Administratorii constituie organul de gestiune permanentă a societăţii peacţiuni. Ei îndeplinesc operaţiunile curente ale societăţii concretizând voinţa socială.Societatea anonimă poate avea unul sau mai mulţi administratori, temporari şirevocabili. În cazul în care există o pluralitate de administratori, ei formează un organcolegial, denumit consiliu de administraţie.

O parte din puterile consiliului de administraţie pot fi delegate unor directori.Directorii sunt aleşi dintre administratori.

Preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau director

al societăţii.Sistemul consiliul de administraţie-preşedinte director general

Consiliul de administraţie se numeşte de adunarea generală, pe o durată de 6ani. În cazul existenţei unor posturi vacante, consiliul de administraţie va proceda lanumiri provizorii, urmând a fi ratificate de prima adunare generală.

Consiliul de administraţie se compune din 3 până la 12 membri. Ei se alegdintre asociaţii care deţin un număr de acţiuni, stabilit prin statut şi au capacitatea de afi mandatari. În consiliul de administraţie poate figura şi o persoană juridică, de obiceio altă societate pe acţiuni. Membrii consiliului pot fi realeşi.

Activitatea consiliului de administraţie se desf ăşoar ă în numele societăţii. Curespectarea limitelor obiectului social, actele consiliului angajează societatea. Înraporturile cu ter ţii, orice stipulaţie contrar ă este inopozabilă.

Consiliul are atribuţii de administrare şi conducere. Puterile sale sunt limitate numaide convenţiile încheiate între societate şi un membru al consiliului. Principalele sarcini aleconsiliului de administraţie sunt următoarele: elaborarea raportului anual; întocmirea bilanţuluişi contului de profit şi pierdere; convocarea adunării generale. În situaţia încălcării atribuţiilor stabilite, administratorii vor r ăspunde faţăde societate, acţionari şi ter ţi.

Administratorii pot fi revocaţi ad nutum. Revocarea se decide de adunareagenerală cu majoritate simplă. Hotărârea adunării nu trebuie motivată. În cazul uneirevocări abuzive, societatea poate fi obligată la despăgubiri.Sistemul directorat-consiliul de supraveghere

Directoratul sau comitetul de direcţie este ales de consiliul de supraveghere.Comitetul este format din mai mulţi directori şi un preşedinte al direcţiei. Directorii potfi membri acţionari sau specialişti neacţionari. Directoratul asigur ă conducerea generală şi administrarea societăţii. În raporturile cu ter ţii, directoratul angajează societatea şi o

reprezintă în justiţie. Dacă statutul nu prevede altfel, membrii directoratului lucrează înmod colectiv. Prin statut sau printr-o hotărâre a consiliului de supraveghere, dreptul dereprezentare poate fi acordat numai preşedintelui sau unor membri din comitet.Directorii pot fi revocaţi de consiliul de supraveghere pentru motive grave şi temeinice.Hotărârea consiliului de supraveghere trebuie să fie motivată.

Consiliul de supraveghere este ales de adunarea generală pe termen de 4 anişi este compus din 3 până la 21 de membri. Membrii pot fi persoane fizice sau juridice, care posedă un minimum de acţiuni prevăzut de statut. În cazul în caresocietatea are sub 2000 de angajaţi, o treime din membrii consiliului de supraveghere



37

se aleg de către salariaţi. În dreptul german, dacă societatea are peste 2000 desalariaţi, aceştia vor alege jumătate din membrii consiliului de supraveghere. Însocietatea cu mai mult de 5 angajaţi, se poate constitui şi un consiliu de muncă.Principalele sale atribuţii privesc problemele de muncă ale societăţii.

Consiliul de supraveghere exercită controlul permanent al administr ăriisocietăţii. Principalele atribuţii ale consiliului sunt următoarele: numirea directoratului;verificarea activităţii directorilor; autorizarea îndeplinirii de către membrii directoratuluia actelor mai importante; convocarea adunării generale a acţionarilor. Membriiconsiliului de supraveghere pot fi revocaţi de adunarea generală.

Cenzorii reprezintă organul de control al societăţii anonime pe acţiuni. Spre

deosebire de adunarea generală şi consiliul de supraveghere, cenzorii exercită încadrul societăţii un control specializat şi independent.

Cenzorii se aleg de adunarea constitutivă. După înfiinţarea societăţii, cenzoriisunt desemnaţi de adunarea generală ordinar ă. Durata mandatului cenzorilor este de 3ani şi pot fi realeşi. Cenzorii pot să fie acţionari şi ter ţe persoane. Cenzorii contabilisunt persoane str ăine de societate. Pentru exercitarea mandatului lor, cenzorii trebuiesă depună a treia parte din garanţia cerută pentru administratori. În alegerea cenzorilor trebuie respectate anumite condiţii de ordin moral şi profesional. Cel puţin unul dincenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau expert contabil. Încalitate de mandatari comerciali, cenzorii au dreptul la o indemnizaţie fixă,determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Cenzorii au atribuţii de supraveghere a gestiunii sociale şi de verificare a

situaţiilor financiare, examinând modul cum se ţin registrele şi cum s-a f ăcutevaluarea elementelor patrimoniale. Îndatoririle principale ale cenzorilor sunturmătoarele: să facă, în fiecare lună şi pe neaşteptate, inspecţii casei; să convoaceadunarea ordinar ă sau extraordinar ă, când n-a fost convocată de administratori; să ia parte la adunările ordinare şi extraordinare; să constate depunerea regulată a garanţieidin partea administratorilor; să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie îndeplinite de administratori şi lichidatori.

Cenzorii vor aduce la cunoştinţa administratorilor neregularităţile înadministraţie şi încălcarea dispoziţiilor legale şi statutare pe care le constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la cunoştinţa adunării generale.

Revocarea cenzorilor se face numai de adunarea generală. Hotărârea trebuieluată cu votul cerut la adunările extraordinare. În caz de revocare f ăr ă justă cauză,societatea poate fi obligată să plătească daune interese.

Dizolvarea societ ăţ iiSocietatea anonimă se poate dizolva pentru două categorii de motive: cauze

comune şi cauze specifice. Cauzele comune de dizolvare a societăţii pe acţiuni suntaceleaşi ca la societăţile de persoane. Ele se refer ă la trecerea timpului stabilt pentrudurata societăţii, realizarea scopului societăţii, imposibilitatea realizării obiectului deactivitate al societăţii, declararea nulităţii societăţii, hotărârea adunării generale,hotărârea tribunalului, falimentul societăţii. Cauzele specifice de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt determinate de importanţa acordată capitalului social: scăderea



38

activului net al societăţii, în urma pierderilor suferite, la mai puţin de jumătate dinvaloarea capitalului social; micşorarea capitalului social sub minimul legal; reducereanumărului de acţionari sub limita stabilită de lege.

3.5. Societatea în comandită pe acţiuniÎn societatea în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu

patrimoniul social şi cu r ăspunderea nelimitată şi solidar ă a comanditaţilor şir ăspunderea limitată la acţiunile subscrise a comanditarilor.

Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele tr ăsături:asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari; capitalul social este fracţionat în

acţiuni; r ăspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă decomanditari.

Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni este reglementată de normelereferitoare la societatea pe acţiuni. Societatea se poate înfiinţa prin constituiresimultană sau prin constituire continuată.

Firma socială se compune dintr-o denumire proprie. Denumirea firmeitrebuie însoţită de menţiunea societate în comandită pe acţiuni, scrisă în întregime sau prin prescurtare.

Organizarea şi func ţ ionarea societ ăţ iiÎn privinţa organizării şi funcţionării, societatea în comandită pe acţiuni este

guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea pe acţiuni.

În conformitate cu prevederile legislaţiilor comerciale, comanditatul are unregim juridic asemănător cu cel al asociatului unei societăţi în nume colectiv, iar comanditarul cu cel al asociatului unei societăţi în comandită simplă.

Administratorii sunt aleşi numai dintre asociaţii comanditaţi. Ei se numesc prin actul constitutiv al societăţii. Dacă există un singur comanditat, el va fiadministrator de drept. Drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu aleadministratorilor din societatea pe acţiuni. În realizarea mandatului lor,administratorii pot îndeplini toate operaţiunile necesare pentru realizarea obiectului deactivitate al societăţii.

Dizolvarea societ ăţ iiDizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce după regulile

prevăzute pentru societatea anonimă. Societatea în comandită pe acţiuni se mai dizolvă

şi prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociatcomanditat sau comanditar. Societatea nu va fi dizolvată dacă în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul r ămas hotăr ăştecontinuarea activităţii sub forma societăţii cu r ăspundere limitată cu asociat unic.

3.6. Societatea cu răspundere limitată În societatea cu r ăspundere limitată, asociaţii în număr limitat r ăspund pentru

obligaţiile sociale numai cu aportul adus la formarea capitalului social. Societatea cur ăspundere limitată îmbină tr ăsăturile societăţilor de persoane şi societăţilor de



39

capitaluri. Societatea are un caracter intuitu personae, dar r ăspunderea asociaţilor estelimitată la aportul lor social. La aceste avantaje s-au adăugat şi unele facilităţi deconstituire şi fiscale. Admiterea acestor privilegii a determinat ca societatea să fieutilizată în mod frecvent.

Societatea cu r ăspundere limitată se individualizează prin următoarelecaractere: asociaţii se angajează intuitu personae; capitalul social este fracţionat în păr ţi sociale care sunt netransmisibile; r ăspunderea asociaţilor este limitată la valoareaaportului lor.

Formalităţile înfiinţării societăţii cu r ăspundere limitată prezintă unelecondiţii proprii, care se refer ă la următoarele: numărul asociaţilor; firma socială;

obiectul societăţii; capitalul social; aportul asociaţilor; păr ţile sociale; actul constitutival societăţii; publicitate.

În legislaţia unor state europene, participarea asociaţilor este limitată la unanumit număr maxim. Asociaţii nu trebuie să aibă capacitatea de a fi comercianţi. Îndreptul belgian, asociaţii pot fi numai persoane fizice. Depăşirea numărului maximadmis, atrage transformarea societăţii în termen de 2 ani, în societate pe acţiuni.

Capitalul social este limitat la un anumit plafon minim. Actul constitutiv alsocietăţii trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat. În situaţia micşor ăriicapitalului social sub limita stabilită, f ăr ă a fi reîntregit, societatea se transformă sause dizolvă.

Organizarea şi func ţ ionarea societ ăţ ii

Organele societăţii cu r ăspundere limitată sunt adunarea generală,administratorii şi cenzorii. Adunarea asociaţilor decide în toate problemele careinteresează societatea. Principalele atribuţii ale adunării asociaţilor sunt următoarele:să aprobe situaţia financiar ă anuală şi să stabilească repartizarea profitului net; să desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare deactivitatea lor; să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite; să modificeactul constitutiv.

Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritateaabsolută a asociaţilor şi a păr ţilor sociale, dacă prin actul constitutiv nu se prevedealtfel. În cazul în care nu se întrunesc majorităţile stabilite, se va convoca o nouă adunare. La a doua convocare, adunarea va decide cu majoritatea de voturi pronunţate, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital reprezentată.

Administrarea societăţii cu r ăspundere limitată se efectuează de unul sau maimulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialiştineasociaţi. În dreptul elveţian, dacă prin statut nu se prevede altfel, fiecare asociat arecalitatea de a conduce şi de a reprezenta societatea. Administratorii sunt numiţi prinactul constitutiv sau, ulterior, de adunarea generală. De obicei, administratorii suntdesemnaţi pe o perioadă nedeterminată. În tăcerea actului constitutiv, se consider ă că alegerea lor coincide în timp cu durata societăţii.

Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute prin lege. Administratorii aucapacitatea de mandatari. În limitele obiectului de activitate, administratorii sunt



40

îndrituiţi să încheie orice acte juridice necesare pentru funcţionarea societăţii. Puterileadministratorilor nu pot fi delegate. În activitatea pe care o desf ăşoar ă, administratoriitrebuie să acţioneze numai în interesul societăţii. R ăspunderea administratorilor, pentru prejudiciile produse societăţii, va fi civilă sau penală.

În societatea cu r ăspundere limitată în care numărul asociaţilor sau capitalulsocial depăşeşte un anumit plafon se numesc obligatoriu, ca organ de control, cenzori.Ei mai sunt denumiţi comisari de conturi sau comisari de supraveghere. Cenzorii senumesc de adunarea asociaţilor. Societatea poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Eiau următoarele obligaţii: să supravegheze gestiunea societăţii; să verifice situaţiilefinanciare; să comunice adunării asociaţilor rezultatele controlului.

Transmiterea păr ţ ilor socialeSocietatea cu r ăspundere limitată nu poate să emită titluri negociabile. Cu

toate acestea, păr ţile sociale pot fi transmise între asociaţi, către persoane din afarasocietăţii sau pe cale succesorală. De obicei, păr ţile sociale se transmit prin cesiune.Între asociaţi, cesiunea păr ţilor sociale este permisă dacă în actul constitutiv nu există o clauză contrar ă. Operaţiunea se realizează prin încheierea unui contract de cesiune,între cedent şi cesionar, f ăr ă a fi necesar consimţământul celorlalţi asociaţi.

Transmiterea păr ţilor sociale către ter ţe persoane se poate realiza numai întemeiul votului majorităţii calificate a capitalului social, dacă prin actul constitutiv nuse prevede un cvorum mai mare. Contractul de cesiune se încheie în temeiul hot ărâriiadunării asociaţilor.

Dizolvarea societ ăţ iiCauzele de dizolvare de drept comun a societăţii cu r ăspundere limitată sunt

trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, realizarea scopului societăţii,imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii, declararea nulităţiisocietăţii, hotărârea tribunalului, falimentul societăţii. Societatea cu r ăspunderelimitată se dizolvă şi datorită următoarelor cauze specifice: pierderea unei păr ţiimportante din capitalul social; reducerea capitalului social sub minimul legal.

Societatea nu va fi dizolvată dacă, într-un anumit termen, capitalul social estereîntregit sau redus la suma r ămasă ori la minimul legal sau când societatea setransformă într-o altă formă juridică.

4. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale

4.1. Filialele societăţilor comerciale străineFiliala reprezintă o societate comercială cu personalitate juridică. Deşi este

subiect distinct de drepturi, filiala se află sub controlul societăţii fondatoare (art. 42Legea nr. 31 din 1990). În raport cu societatea primar ă str ăină, filiala secaracterizează prin independenţă juridică şi dependenţă economică. Personalitatea juridică confer ă filialei o organizare autonomă, sub forma unei societăţi comerciale desine stătătoare. Din punct de vedere juridic, filiala este independentă faţă de societatea primar ă. Având un patrimoniu propriu, filiala îşi asumă, pentru actele juridice



41

încheiate de reprezentanţii săi, o r ăspundere patrimonială proprie. Controlul exercitatde societatea fondatoare determină ca autonomia filialei să fie relativă. Filiala estedependentă pe plan economic de societatea primar ă, care îi coordonează şidirecţionează activitatea.

Filiala unei societăţi comerciale str ăine, în ţara noastr ă, se înfiinţează curespectarea legii române. Acest drept trebuie să fie recunoscut societăţii fondatoare delegea statutului său organic (art. 44 Legea nr. 31 din 1990). Actul constitutiv alsocietăţii fondatoare nu trebuie să conţină menţiuni referitoare la filială.

Înfiinţarea filialei se poate face într-una din formele de societate prevăzute delegea română şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit

(art. 42 şi art. 2 Legea nr. 31 din 1990). În actul constitutiv trebuie să se menţionezecaracterul de filială a societăţii constituite în ţara noastr ă. Clauzele actului constitutivvor specifica modalităţile de exercitare a controlului asupra filialei de către societateafondatoare.

Înfiinţarea în România a unei filiale de către un comerciant ce are sediu principal în str ăinătate, va fi supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea,menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţar ă (art45, alin. 1 Legea nr. 31 din 1990). Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o (art. 41 alin. 3 al Legii nr. 105 din 1992 cu privirela reglementarea raporturilor de drept internaţional privat). Filiala are naţionalitateaţării unde îşi are sediul social, fiind supusă legilor locale.

4.2. Sucursalele societăţilor comerciale străineSucursala este un dezmembr ământ f ăr ă personalitate juridică al societăţii

comerciale. Dispunând de anumite fonduri, sucursala desf ăşoar ă o activitateeconomică în cadrul obiectului specific al societăţii primare (art. 43 alin. 1 Legea nr.31 din 1990). În sistemul legii române, sucursalele sunt încadrate, alături de agenţii şireprezentanţe, în categoria sediilor secundare ale societăţilor comerciale str ăine în ţaranoastr ă ( art. 44 Legea nr. 31 din 1990).

Sucursala unei societăţi comerciale str ăine se înfiinţează în ţara noastr ă curespectarea legii române. Societatea str ăină trebuie să aibă capacitatea de folosinţă,recunoscută de legea statutului său organic, de a constitui sucursale (art. 44 Legea nr.31 din 1990).

Sucursala se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în registrul

comer ţului din judeţul unde va funcţiona şi înfiinţarea sucursalei este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţar ă. În cazul în care o societate str ăină înfiinţează maimulte sucursale în ţara noastr ă, documentele de constituire şi alte acte ale aceleiaşisocietăţi, necesare pentru înmatricularea societăţii, se depun numai la una dinsucursale.

În vederea unei identificări exacte, firma sucursalei din ţara noastr ă a uneisocietăţi str ăine va trebui să cuprindă şi meţiunea sediului principal din str ăinătate.Firma va fi înscrisă în limba română (art. 37 şi art. 30 alin. 3 Legea nr. 26 din 1990).



42

Statutul organic al sucursalei înfiinţate de o persoană juridică dintr-o altă ţar ă estesupus legii naţionale a acesteia (art. 41 alin. 2 Legea nr. 105 din 1992).

În ţara noastr ă, sucursalele societăţilor comerciale str ăine sunt supuse legiiromâne, beneficiind de regimul naţional. Soluţiile aplicabile str ăinilor persoane fizicesunt extinse şi persoanelor juridice. Acordarea regimului naţional confer ă sucursaleiaceleaşi drepturi ca şi societăţilor comerciale româneşti.

4.3. Reprezentanţele societăţilor comerciale străineReprezentanţa este un sediu secundar al societăţii comerciale din str ăinătate,

f ăr ă personalitate juridică şi capital propriu şi îndeplineşte o funcţie de intermediere

între societatea primar ă şi partenerii săi contractuali.Tr ăsăturile care individualizează reprezentanţa unei societăţi comerciale

str ăine în ţara noastr ă sunt următoarele: nu are personalitate juridică; nu dispune de uncapital propriu; acţionează numai în calitate de intermediar.

Societăţile comerciale str ăine au dreptul de a înfiinţa reprezentanţe peteritoriul ţării noastre, cu respectarea legii române. Societăţile comerciale str ăine potavea reprezentanţe în ţara noastr ă pe bază de autorizaţie. Ele mai pot fi reprezentate pe bază de contract şi de birouri româneşti specializate, inclusiv cele înfiinţate dininiţiativa proprie (art. 1 Decretul-lege nr. 122 din 1990). Autorizaţia de funcţionare areprezentanţei se solicită de către societatea comercială str ăină. Cererea se adresează Ministerului Economiei şi Comer ţului, căruia îi revine competenţa de a eliberaautorizaţia de funcţionare.

Reprezentanţa efectuează acte juridice şi activităţi numai în numele societăţiicomerciale str ăine. Operaţiunile desf ăşurate de reprezentanţă trebuie să fie conformcu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de funcţionare.

Funcţionarea reprezentanţei societăţii comerciale str ăine poate înceta înurmătoarele cazuri: prin retragerea autorizaţiei de către Ministerul Economiei şiComer ţului; în urma încetării societăţii comerciale reprezentate de a funcţiona; prindecizia societăţii comerciale str ăine.

4.4. Integrarea societăţilor comercialeÎn funcţie de gradul de integrare a societăţilor comerciale componente,

principalele forme organizatorice sunt trustul, concernul, holding-ul şi grupuleuropean de interes economic.

Trustul. Trustul reprezintă reunirea mai multor societăţi comerciale într-o

grupare colectivă. Integrarea fiind totală, societăţile comerciale sunt subordonate uneiconduceri centralizate, care decide direcţiile, obiectele şi modalităţile de realizare aactivităţii economice. Activitatea societăţilor reunite are la bază un contract dedominare. Unitatea de decizie apar ţine unei societăţi dominante, care exercită controlul asupra întreprinderilor grupate în cadrul trustului.

Concernul. Concernul este o societate comercială care grupează mai multeîntreprinderi de mici propor ţii. Societăţile comerciale integrate au o for ţă economică redusă, fiind dependente de întreprinderea dominantă. Gruparea societăţilor se poate



43

realiza în baza unui contract de dominare sau prin efectul absorbţiei. Întreprindereadominantă îşi păstrează existenţa juridică, preluând gestiunea societăţilor integrate.

Holding-ul. Holding-ul constituie o societate comercială care, deţinândmajoritatea acţiunilor ale altor întreprinderi, exercită controlul nemijlocit asupraactivităţii lor. Societăţile implicate au caracter de filială. Prin intermediul dreptului decontrol, societatea holding influenţează strategia şi tactica întreprinderilor integrate.Managementul societăţilor controlate se determină prin directive obligatorii

5. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ

5.1. Consideraţii generale asupra falimentuluiFalimentul indică situaţia unui comerciant, care nu-şi poate plăti datoriileajunse la scadenţă, fiind în încetare de plăţi. Falimentul mai reprezintă organizarea juridică a creditorilor, care se apar ă în comun de insolvenţa comercială a debitoruluilor. Tot falimentul constituie şi o măsur ă de ocrotire a creditului prin repartizareariscurilor între toţi creditorii comerciantului.

În concepţia clasică, falimentul se caracterizează prin următoarele elemente:instituirea unei proceduri concursuale de executare silită; lichidarea întreprinderiicomerciale; sancţionarea falitului culpabil; situaţia infamantă a debitorului falit.Procedura falimentului este colectivă, generală şi egalitar ă. Executarea silită urmăreşte interesele tuturor creditorilor, se aplică întregului patrimoniu şi satisfacetoţi creditorii, în limita cotei falimentare, propor ţional cu valoarea creanţelor.

În perioada contemporană, realităţile activităţii comerciale au determinat

schimbări importante în privinţa tratamentului legal aplicabil comerciantului în starede încetare de plăţi. Ideea de faliment începe să fie păr ăsită, conturându-se oconcepţie diferită, care pune accentul pe reabilitarea economică a debitorului.

5.2. Sisteme doctrinarePe plan internaţional, problematica soluţionării conflictelor de legi privind

falimentul s-a concretizat în două teorii sau sisteme. În funcţie de poziţia adoptată, seadmite fie teoria unităţii şi universalităţii falimentului, fie teoria pluralităţii şiteritorialităţii falimentului.

Potrivit primei teorii, falimentul se pronunţă şi se administrează numai deinstanţa de la domiciliul sau stabilimentul principal al debitorului. Implicit, procedurafalimentului va fi supusă legii instanţei competente, adică lex fori. Cerinţa unităţii procedurii este completată de caracterul universal al falimentului. Efectelefalimentului se produc asupra tuturor bunurilor debitorului, indiferent de ţara în carese găsesc şi faţă de toate persoanele.

În susţinerea teoriei unităţii şi universalităţii falimentului se invocă următoarele argumente: egalitatea de tratament a creditorilor debitorului se poaterealiza numai dacă există un singur faliment reglementat de o lege unică, asigurândunitatea masei credale; redresarea situaţiei economice este facilitată de unitateafalimentului, întrucât se evită supunerea debitorului unor regimuri diferite, în funcţiede statele în care se află bunurile sale; unitatea patrimoniului impune declararea unui



44

singur faliment care se extinde asupra tuturor bunurilor debitorilor şi permiteaplicarea aceluiaşi regim pentru sucursalele f ăr ă personalitate juridică; capacitateadebitorului fiind afectată prin pronunţarea falimentului, hotărârea de declararea afalimentului produce efecte extrateritoriale f ăr ă exequatur; exigenţele comer ţuluiinternaţional au impus anumite reglementări specifice care reclamă existenţa unei proceduri unitare în materia falimentului.

Conform celei de a doua teorii, se vor pronunţa mai multe falimente distincte,după cum în diferite ţări există sedii secundare, bunuri sau creditori ai debitorului. Înfiecare ţar ă, falimentele se declar ă de către instanţele locale. Falimentele declaratesunt independente şi efectele se produc numai pe teritoriul statului în care s-a

pronunţat hotărârea. În mod necesar, teritorialitatea atrage pluralitatea falimentului.În favoarea teoriei pluralităţii şi teritorialităţii falimentului se susţin mai

multe argumente: procedura falimentului, prin prisma naturii sale patrimoniale, face parte din statutul real, care fiind de aplicare strict teritorială, competenţa legislativă este influenţată de competenţa jurisidicţională; încrederea creditorilor se întemeiază pe gajul special asigurat de bunurile debitorului, aflate într-un anumit stat, pe carecreditorii le pot cunoaşte şi urmări în condiţii optime; procedura de executare asupra bunurilor debitorului se realizează cu participarea autorităţilor locale, care asigur ă aplicarea reglementărilor teritoriale privind protejarea creditului; intereselecreditorilor locali sunt ocrotite în mod eficient de legea forului, beneficiind de privilegiul competenţei instanţelor naţionale sau de un drept de preferinţă asupra bunurilor debitorului aflate pe teritoriul ţării în care s-a deschis procedura

falimentului.5.3. Lichidarea juridică

Procedura lichidării judiciare se aplică întreprinderilor care nu mai pot să-şirefacă situaţia economică. În cazul neexecutării de către debitor a angajamentelor financiare prevăzute în planul de redresare, instanţa va pronunţa lichidareaîntreprinderii. Tribunalul numeşte un lichidator, care este o persoană specializată. Eleste ales dintre mandatarii lichidatori fiind, de obicei, reprezentantul creditorilor.Principalele sale atribuţii privesc administrarea operaţiunilor de lichidare.

De la data pronunţării hotărârii, debitorul pierde dreptul de administrare şi dedispoziţie asupra bunurilor sale, chiar şi a celor pe care le-ar dobândi în perioada procedurii de lichidare. În urma desesizării debitorului, drepturile şi acţiunile sale în justiţie sunt exercitate de lichidator. Lichidarea presupune realizarea activului şi plata

pasivului. Realizarea activului se face prin transformarea patrimoniului îndisponibilităţi lichide şi încasarea creanţelor debitorului. Încasarea creanţelor se vaface în ordinea ajungerii la scadenţă. Realizarea pasivului constă în plata datoriilor debitorului. Creditorii privilegiaţi şi ipotecari sunt plătiţi cu preferinţă, înaintea celor chirografari. Activul care mai r ămâne, după deducerea cheltuielilor efectuate, seîmparte între toţi creditorii, propor ţional cu valoarea creanţelor.



45

Capitolul V

Contracte de comerţ internaţional

1. Vânzarea comercială internaţională

No ţ iune, denumireVânzarea-cumpărarea este un contract prin care păr ţile, vânzător şi

cumpăr ător, se obligă reciproc să transmită proprietatea unui bun, în schimbul plăţiiunui preţ. Tr ăsăturile definitorii ale contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de

art. 1294 din Codul civil se întregesc în comer ţul internaţional cu unele elementespecifice. Ele sunt configurate de elementul comercial şi elementul internaţional.În comer ţul internaţional, contractul de vânzare-cumpărare mai poartă

denumirea de contract de vânzare, contract de cumpărare, contract de export, contractde import sau contract de export-import.

Caractere juridiceContractele de vânzare-cumpărare internaţională prezintă un număr de

caractere juridice. Ele se împart în două categorii, după cum coincid cu cele dindreptul comun sau sunt specifice.

Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt bilateral sau sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ. În ce priveşte transferul proprietăţii acest efect este de natura şi nu de esenţa contractului de vânzare-

cumpărare.Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt

comercialitatea şi internaţionalitatea. Contractul de vânzare internaţională are uncaracter comercial, deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunilede comer ţ exterior. Comercialitatea contractului este determinată de naturaoperaţiunilor îndeplinite. Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate.

În cadrul izvoarelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind legeauniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprindeo soluţie deosebită. În art. 1 se precizează că legea se aplică contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între păr ţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriulunor state diferite, în oricare din următoarele cazuri: când contractul prevede că marfa

vândută face sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat, în teritoriulaltui stat; când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriileunor state diferite; când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriulunui stat, altul decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptareacontractului.

Potrivit legii uniforme, sediul păr ţilor contractante reprezintă un criteriu principal şi stabil, dar nu şi unul determinant. Legea mai prevede un criteriucomplementar şi alternativ, care constă în mişcarea obiectelor vândute, loculîncheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.



46

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională demărfuri de la Viena din 1980 consacr ă pentru stabilirea internaţionalităţii un singur criteriu. Prin alin. 1 al art. 1 se prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între păr ţi care îşi au sediul în state diferite, cândaceste ţări sunt state contractante sau când normele de drept internaţional privatconduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Pe plan internaţional, deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială are o semnificaţie minor ă. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie, încâtambele vânzări sunt supuse unor norme identice. În măsura în care se pune totuşi problema, caracterul comercial sau civil al vânzării se stabileşte după lex contractus.

Vânzarea-cumpărarea în comer ţul internaţional nu este un contract intern, lacare se adaugă un elment de extraneitate. Vânzarea comercială internaţională este uncontract original, care comportă caracteristici proprii şi probleme specifice.Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional, întrucât cuprindeelemente de extraneitate. Internaţionalitatea contractului de vânzare se întemeiază pecircuitul economic de la o ţar ă la alta şi naţionalitatea diferită a partenerilor.

Obiectul contractuluiObiectul contractului de vânzare comercială internaţională îl formează marfa

vândută, în schimbul căreia cumpăr ătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentruexistenţa contractului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în

viitor; să fie determinat sau determinabil. Datorită cerinţelor specifice ale comer ţuluiinternaţional, bunul nu trebuie să constituie proprietatea vânzătorului.În practica comer ţului internaţional, pentru determinarea obiectului

contractului, se face distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. La bunurile fungibile, obiectul se stabileşte prin parametri calitativi şi cantitatea generală.La bunurile nefungibile, obiectul se determină prin elemente precise şi amănunţite.

Preţul reprezintă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractuluieste preţul, care trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer şi serios, şi să fiestabilit în bani.

Efectele contractuluiEfectele contractului de vânzare internaţională se concretizează prin

obligaţiile care se creează în sarcina păr ţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.

În dreptul român, transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător lacumpăr ător are loc prin simplul efect al încheierii contractului (art. 971 şi art. 1295din Codul civil). Regula este facultativă, deoarece printr-o clauză expresă păr ţile potsă prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de proprietate.

În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitar ă. Diversitateasoluţiilor poate fi grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite înmomentul încheierii contractului; transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării bunului vândut.



47

În practica comer ţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii proprietăţii mărfii asupra cumpăr ătorului are un caracter simplificat. Momentultransferului proprietăţii se determină de către păr ţi în funcţie de specificulcontractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată delex contractus.

Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietăţii. Cu toate că art. 30 enumer ă transmiterea proprietăţii între obligaţiilevânzătorului, Convenţia nu reglementează modalităţile de transfer.

Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor. Înunele legislaţii, riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. Riscurile vor fi

suportate de către cumpăr ător, care devine proprietar al bunului vândut. Pierderea saudeteriorarea fortuită a bunului r ămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil deexecutat. În alte legislaţii, transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptuluide proprietate. Riscurile se transmit cumpăr ătorului fie din momentul încheieriicontractului, fie din momentul individualizării bunului, fie din momentul predării bunului vândut.

În practica comer ţului internaţional, păr ţile determină transmiterea riscurilor prin includerea în contract a unor clauze tip uzuale. Potrivit Regulilor Incoterms 2000fiecărei modalităţi de vânzare îi corespunde un anumit moment, în care se producetransferul riscurilor.

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile setransmit de la vânzător la cumpăr ător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau

deteriorarea survenită după transferul riscurilor nu-l eliberează pe cumpăr ător deobligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorateunui fapt al vânzătorului.

În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nueste ţinut să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferabilecumpăr ătorului din momentul predării mărfii primului transportator pentru a fitransmisă cumpăr ătorului.

Dacă vânzarea se refer ă la mărfuri neindividualizate încă, se consider ă că mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpăr ătorului numai atunci când s-a f ăcutidentificarea lor (art. 66 – 70).

Păr ţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor.Intenţia păr ţilor trebuie să se manifeste în mod clar. În absenţa unei clauze exprese,transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului.

Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt tranferatecumpăr ătorului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejur ări,riscurile sunt în sarcina cumpăr ătorului din momentul în care mărfurile au fost remisetransportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport.Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuitsă ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpăr ător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.

În toate împrejur ările, riscurile nu sunt transferate cumpăr ătorului cât timpmărfurile nu au fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn



48

distinctiv pe marf ă, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpăr ătoruluisau prin orice alt mijloc.

Obliga ţ iile vânzătoruluiÎn contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are

următoarele obligaţii principale: predarea efectivă a mărfii vândute, asigurareaconformităţii mărfii predate cu clauzele contractuale şi remiterea documentaţieitehnice referitoare la marf ă.

Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privindexecutarea obligaţiei. Momentul predării se stabileşte de păr ţile contractante.

Termenul de predare poate fi determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. Înraport de posibilitatea existenţei unor date suplimentare, termenul este riguros sauferm şi simplu.

Având în vedere felul termenului, predarea poate fi: promptă, când marfa seexpediază în 15 zile de la formarea contractului; la termen, când în contract se prevede expres data predării; îndată ce este gata sau îndată ce este posibil, f ăr ă a sedepăşi 45 de zile de la formarea contractului.

Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă prevedere, vânzătorul poate să determine data precisă predării.

Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului.Dacă obligaţia de predare este condiţionată de un fapt al cumpăr ătorului, termenul vaîncepe să curgă după realizarea lui. În cazul în care cumpăr ătorul nu a prevăzut

condiţii suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.Predarea mărfii în avans sau par ţială se poate efectua numai cu acordulanticipat al cumpăr ătorului. În cazul în care cumpăr ătorul nu a prevăzut condiţiisuplimentare, vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.

În absenţa unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termenrezonabil, în funcţie de natura mărfurilor şi împrejur ărilor contractului. Vânzătorultrebuie să-şi îndeplinească obligaţia de predare a mărfii f ăr ă a fi necesar ă punerea înîntârziere.

Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. În modobişnuit, locul predării este în raport de condiţia de livrare prevăzută de către păr ţi.

Referitor la locul predării, dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite de laViena din 1980 cuprind mai multe distincţii. În situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor, predarea se face primului transportator pentru a le transmite

cumpăr ătorului. Dacă vânzarea priveşte un bun cert sau un bun de gen care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau fabricat, iar în momentul încheierii contractului, păr ţile ştiau că mărfurile se găseau ori trebuiau să fie fabricate într-un anumit loc, predarea se face prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpăr ătorului în acel loc(art.31).

Când vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, eltrebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până lalocul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejur ărilor şi în condiţiileobişnuite pentru un asemenea transport. În măsura în care mărfurile nu sunt clar



49

identificate, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documente detransport sau prin orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită cumpăr ătorului unaviz de expediţie specificând mărfurile (art. 32).

Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, f ăr ă a avea defecte sau vicii. Prin conformitate se înţelege că bunul predat posedă calităţileşi particularităţile prevăzute, expres sau tacit, în contract. Conformitatea se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind cantitatea, calitatea şi tipul mărfii.Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii riscurilor.

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa uneidispoziţii contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt

proprii întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; suntadecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, lacunoştinţa vânzătorului în momentul încheierii contractului; posedă calităţile uneimărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpăr ătorului ca eşantion sau model; suntambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, înlipsă, într-o manier ă adecvată pentru a le conserva şi proteja (art. 32).

În literatura juridică s-a ar ătat că atunci când bunurile care formează obiectulcontractului sunt fungibile, conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurilesunt nefungibile, noţiunea de conformitate este conceptuală, având un caracter strict şirigid.

Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizareaunei unităţi de măsur ă specifice. Ca elemente de determinare cantitativă, păr ţile pot

folosi şi două unităţi de măsur ă.Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. Uneori, se poate folosi şi o dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât şi ladestinaţie.

Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor internaţionale, se atestă prinurmătoarele documente: scrisoarea de tr ăsur ă internaţională, la transporturile pe caleferată şi aeriene; conosamentul sau scrisoarea de tr ăsur ă fluvială, la transporturile peapă; documentul de transport, la transporturile cu mijloace auto; recipisa poştală, latransporturile poştale.

În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cuexactitate, din momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită caracteristicilor lor şi mijloacelor de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu oanumită aproximaţie. Prin acordarea unei toleranţe de greutate, în plus sau în minus,

limitele admise se încadrează între 2 şi 10%.În ceea ce priveşte cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţionezeurmătoarele: locul unde se va determina; momentul determinării; modul dedeterminare a cantităţii mărfii.

Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marf ă fabricată lanivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora este preferată, satisf ăcând în condiţiioptime necesităţile cumpăr ătorului.

Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii saucaracteristici ale produsului. În contractul de vânzare internaţională, calitatea mărfii se



50

poate stabili prin mai multe metode: prin metoda vă zut şi pl ăcut , cumpăr ătorulexaminează marfa şi este de acord cu achiziţionarea ei; în varianta după încercare,marfa este supusă unor verificări; încheierea contractului este condiţionată deacceptarea calităţii mărfii de către cumpăr ător; prin degustarea partizilor , pentruunele mărfuri alimentare; prin clauza tel quel, cumpăr ătorul este de acord să primească marfa aşa cum este; prin clauza Rye Terms, cumpăr ătorul va primi marfa înstarea în care se află la sosire, dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu estecorespunzătoare; clauza Sound Delivered permite cumpăr ătorului să refuze marfaavariată. Refuzul produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenulcontractual stipulat; mostra este o parte reprezentativă a mărfii, pe care vânzătorul o

pune la dispoziţia cumpăr ătorului; tipul constituie o noţiune abstractă, faţă de carecalitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se apropie cât mai mult.Tipurile sunt folosite mai ales în comer ţul cu produse agricole şi minereuri; denumiricunoscute sau uzuale, de exemplu lămâi de Catania, piper de Singapore, s.a.m.d.;variante ale tipului de marf ă, normele şi standardele reprezintă caracteristici ale produsului care au fost codificate; determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere seface prin indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului. Astfel, se pot specificaoriginea mărfii, metoda de fabricaţie, însuşirile fizice sau chimice ale bunului.

În situaţia în care păr ţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă uneianumite calităţi, vânzătorul este obligat să livreze marf ă de calitate medie, obişnuită care există în ţara sa şi care corespunde destinaţiei prevăzute în contract.

Prin inserarea clauzei de garanţie în contract, vânzătorul r ăspunde pentru

calitatea mărfii o anumită perioadă de timp. El este obligat să remedieze oricedefecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii potrivit destinaţiei sale. În legătur ă cu garanţia calităţii mărfii, păr ţile trebuie să prevadă în contract următoarele: duratagaranţiei, ziua când începe garanţia, la ce se refer ă garanţia şi responsabilităţile păr ţilor.

Prin contract păr ţile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis şidetaliat. Calitatea se refer ă la caracteristicile tehnice ale mărfii, funcţionalitatea ei şigradul în care corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă.

În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industrialemari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul corespunzător. Documentaţia tehnică se predă la momentul, în locul şi înforma prevăzută prin contract sau uzanţe.

Controlul calitativ se poate efectua de către cumpăr ător la locul de expediere

sau de destinaţie a mărfii.În situaţia în care la controlul de la locul de expediere participă şicumpăr ătorul, personal sau prin reprezentant, el trebuie anunţat în timp util că marfaeste gata pentru livrare. În absenţa cumpăr ătorului, vânzătorul are dreptul să procedeze la autorecepţie.

Controlul la locul de destinaţie se execută în porturi, staţii de frontier ă sau launităţile beneficiare. Actele de control ale calităţii mărfii se procur ă de cătrecumpăr ător.



51

Obliga ţ iile cumpăr ătoruluiÎn contractul de vânzare-cumpărare internaţională, cumpăr ătorul are două

obligaţii principale: plata preţului şi luarea în primire a mărfii predate.Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpăr ător pe care o execută în

schimbul mărfii primite. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fideterminat sau determinabil. Preţul determinat este prevăzut de către păr ţi, cu ocaziaîncheierii contractului. El se înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. În varianta fixă, păr ţile stabilesc un preţ unitar pe unitate de produs sau un preţ forfetar pentru toată cantitatea de marf ă contractată. În varianta mobilă, păr ţile fixează un preţ de bază.Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere

anumite criterii. Păr ţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la bursă, preţul mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite pieţe sau preţul din ziua predării.

În stabilirea preţului, se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea lacare se calculează preţul; valuta în care se face plata; reducerile de preţ acordatecumpăr ătorului.

Preţul se calculează după cantitatea de marf ă care se găseşte la locul şi înmomentul executării contractului. În practica comercială, cumpăr ătorul poate plăti preţul având în vedere: greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare; greutateamărfii în gara sau portul de destinaţie; greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor contractuale; greutatea mărfii brută sau netă.

Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este

cea care, în caz de îndoială, determină preţul.Preţul se exprimă în valuta convenită de către păr ţi. Dacă plata se face în altă valută decât cea stabilită, în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar.Vânzătorul poate acorda cumpăr ătorului unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. În practica comercială, se utilizează două modalităţi de reducere de preţ: reduceri privindcalitatea şi integritatea mărfii; reduceri determinate de natura operaţiunilor care se facîn legătur ă cu obiectul contractului.

În cazul în care livr ările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o fluctuaţie a preţurilor mondiale, se poate adopta o scar ă mobilă sauglisantă de preţuri. La livr ările cu un ciclu mare de producţie, se vor lua înconsiderare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime folosite pentru obţinerea produsului.

Păr ţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. Prin

inserarea prevederii fall-risk-clause sau hausse-baisse-clause, preţul contractului se vamodifica în funcţie de situaţia pieţei.Dacă vânzarea este valabil încheiată f ăr ă ca preţul mărfurilor să fie fixat în

contract, în mod expres ori implicit, sau printr-o dispoziţie care să permită să fiedeterminat, se consider ă, în lipsa unor indicaţii contrare, că păr ţile s-au referit la preţul practicat în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejur ări comparabile (art. 55 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).



52

Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă înfuncţie de situaţia concretă un număr de elemente. Principalele componente ale preţului de vânzare sunt cheltuielile de ambalare, de transport, de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau importurilor.

Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului.Preţul ambalajului se stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: clauza netto, după care costul ambalajului este cuprins în marf ă; clauza netto plus ambalaj, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat; clauza brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se socoteşte la preţul unitar al mărfii.

Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare. Ele se împart

între păr ţile contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în consideraretermenii Incoterms 2000.

Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzareaCIF. Astfel, vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria cheltuială, o poliţă deasigurare maritimă, sub formă transferabilă.

Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane bancare şi comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţului.În practica internaţională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cumsunt impuse pe teritoriul ţării vânzătorului sau al ţării cumpăr ărtorului.

Data plăţii se prevede de păr ţi prin contract sau rezultă din uzanţe. Preţul se plăteşte la momentul fixat, f ăr ă a fi necesar ă nici o cerere sau altă formalitate din parteavânzătorului. În cazul în care data plăţii nu este stabilită, cumpăr ătorul trebuie să

plătească în momentul punerii la dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor. Cumpăr ătorul nu trebuie să plătească preţul înainte de a fiavut posibilitatea să examineze mărfurile, în afar ă de cazul în care în contract se prevede altfel (art. 58 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).

Spre deosebire de dreptul comun, locul plăţii este determinat de principiul portabilităţii. În absenţa unei stipulaţii contractuale diferite, preţul se plăteşte la sediulvânzătorului. Dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor saudocumentelor, plata se va face la locul predării.

În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului,el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. 57 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Geneva din 1980).

Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poatecere în mod rezonabil cumpăr ătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze

predarea. În raport de natura livr ării, cumpăr ătorul este ţinut să respecte indicaţiilevânzătorului. În unele cazuri, însă, cumpăr ătorul trebuie să procure mijloacele detransport şi să indice elementele mărfii.

2. Vânzarea prin burse

Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea burseieste considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale.



53

Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor, pentru a negocia mărfuri fungibile ori valori mobiliare, după o procedur ă specială, subsupravegherea unei autorităţi. Operaţiunile la bursă se încheie fie pentru mărfuri carenu sunt prezente, reprezentate doar prin mostre sau descrise prin anumitecaracteristici, fie pentru mărfuri viitoare. La bursă se vând şi se cumpăr ă numaititlurile prin care se efectuează transferul de proprietate asupra partizilor de mărfuri.Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite realizarea unor operaţiuni pur speculative.

Bursele îndeplinesc următoarele funcţii:- constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori, prin concentrarea

cererii sau ofertei;- facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor;- asigur ă acoperirea din timp a cerinţelor de materii prime;- permite transmiterea sau divizarea riscurilor;- înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative;- influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;- reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic.

Clasificarea burselor În raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în două categorii: burse

generale, la care se negociază mărfuri şi efecte de comer ţ; burse specializate, la carese tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai valori mobiliare.

Având în vedere obiectul lor, bursele se clasifică în următoarele grupe: bursede mărfuri, burse de valori şi burse pentru operaţiuni ajutătoare. Bursele de mărfuri sau de comer ţ sunt o piaţă pentru produse fungibile, înrudite calitativ, substituibile şiconservabile. La bursele de mărfuri se negociază metale, cereale, cauciuc, zahăr,cafea, cacao, s.a.m.d. Dacă mărfurile nu sunt identice se stabileşte o calitate tip şi prinuzanţe sau regulamentul bursei se prevăd devierile posibile şi diferenţele de preţ. Încazul în care pentru unele produse volumul de tranzacţii prezintă o pondere deosebită, bursa devine caracteristică. Bursele caracteristice determină cantităţile de mărfurioferite şi stabilirea preţurilor. Activitatea lor se desf ăşoar ă în zonele producătoare sauîn zonele de mare consum, unde îndeplinesc şi rolul de redistribuitor al acestor mărfuri. Bursele de valori sau de fonduri au ca obiect efecte de comer ţ. La bursele devalori se negociază acţiuni, obligaţiuni, cambii, bonuri de tezaur, certificate dedepozit şi orice alte tiluri de credit. Tranzacţiile se încheie pe bază de indicaţii, f ăr ă

prezentarea şi verificarea titlurilor de valoare. Bursele pentru opera ţ iuni ajut ătoarecomer ţului internaţional pot fi de asigur ări sau de navlosiri.În funcţie de forma de organizare, se deosebesc două tipuri de burse şi

anume: burse private, înfiinţate şi organizate de particulari; burse înfiin ţ ate şiadministrate de stat .

După admiterea participanţilor, bursele sunt de două categorii: burse la care participarea nu este limitată sau se face pe bază de bilet de intrare; burse la care suntadmişi numai cei care au calitatea de membrii.



54

Organizarea burselor Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni. Ele prezintă în mod periodic dări

de seamă publice. Capitalul social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate.Ele confer ă dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende.

Bursele sunt conduse de către un comitet, care are un preşedinte ales.Comitetul de bursă exercită următoarele prerogative: îndeplineşte sarcinile curente;menţine ordinea la bursă; supraveghează respectarea uzanţelor şi regulamentului bursei; reprezintă bursa faţă de ter ţi.

Intermediarii sau agenţii de schimb care participă la operaţiunile de bursă seîmpart în două categorii: brokeri şi dealeri sau jobberi. Brokerul este un mijlocitor

care primeşte ordine de la persoane din afara bursei. Remuneraţia sa constă dincomisonul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate. Dealerul poate încheiaoperaţiuni şi pe cont propriu. Legătura cu clientul se realizează prin intermediul brokerului. Câştigul dealerului este format din diferenţele de preţ.

Tehnica opera ţ iunilor la bursă Cota ţ iile la bursă

La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. Pentru mărfurile şi valorilenegociate la bursă, nivelul cotaţiilor se determină zilnic. Listele care cuprind cursuloperaţiunilor se numesc cota bursei. Cotaţiile se publică şi se afişează în holul bursei.

În funcţie de realizarea tranzacţiilor, cotaţiile sunt de două feluri: cotaţiiefective şi cotaţii nominale. Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor

încheiate într-o anumită perioadă. Cotaţiile nominale sunt preţurile mărfurilor cotatecurent la bursă, f ăr ă să se încheie tranzacţii, o perioadă de câteva zile, din lipsă decerere sau de ofertă.

Având în vedere modul de calcul există următoarele cotaţii: medii, limită şide lichidare. Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor maxime sau media preţurilor minime a mărfurilor comercializate la bursă. Cotaţiile de lichidare se stabilesc deoficiile de decontare pentru realizarea operaţiunilor la termen.

După momentul publicării, cotaţiile pot fi: cotaţii oficiale şi cotaţii neoficiale.Cotaţiile oficiale se comunică după încheierea şedinţei de dimineaţă, fiind utilizate pentru perfectarea contractelor pe termen lung. Cotaţiile neoficiale se comunică după încheierea şedinţei de sear ă, oferind un indiciu pentru tendinţa preţurilor bursiere.

Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie, cotaţiile se înregistrează şi setransmit în toată lumea. Tot cotaţiile se publică în presă şi se afişează în holul bursei.

Clienţii fiind informaţi în timp util, pot lua operativ deciziile necesare.

Încheierea tranzac ţ iilor Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic. La

unele burse se ţin şi două şedinţe pe zi. Mărfurile sau efectele de comer ţ trebuieînscrise oficial la bursă. Înscrierea se face de către un comitet special, care stabileşteşi limita valorică minimă a operaţiunii. Sub supravegherea sindicului bursei, agentulde schimb fixează cursul de deschidere şi de închidere. De asemenea, calculează şicursul sau preţul unitar al zilei.



55

Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, care se află în jurul unui perimetru circular, denumit ring sau corbeille.Momentul perfectării operaţiunii este marcat de agenţii de schimb prin expresiile „amcumpărat” şi „am vândut”. La unele burse, stabilirea cotaţiei este modernizată prinfolosirea unor sisteme electronice. Întreaga desf ăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic în calitate de şef al agenţilor intermediari. Împreună cu membrii dincomisia cotei, sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt consemnateîn registrul de procese-verbale.

Tranzacţiile, care se încheie iniţial oral, sunt perfectate în formă scrisă.Concretizarea înţelegerii se face printr-un contract-tip care prevede obiectul

tranzacţiei, condiţiile de calitate, unitatea de măsur ă, termenele de livrare, modul decotare a preţurilor şi lichidarea operaţiunilor.

Opera ţ iunile la bursă La bursele de mărfuri şi valori operaţiunile se împart în două categorii:

operaţiuni pe bani gata, cash, sau la disponibil, spot, în care livrarea mărfii şi plata sefac imediat după încheierea contractului; operaţiuni la termen, în care livrarea mărfiişi plata au loc la o dată ulterioar ă.

Tranzacţiile la termen sunt de mai multe feluri: operaţiuni efective, operaţiunihedging şi operaţiuni speculative. Operaţiunile efective au ca scop livrarea sau preluarea reală a unei anumite mărfi. Livr ările efective se efectuează prin intermediuldepozitelor de bursă. Operaţiunile de hedging sau tranzacţiile de acoperire sunt

combinaţii care îngr ădesc riscurile unei tranzacţii reale. Pierderile care seînregistrează în urma fluctuaţiei pieţei pot fi acoperite prin tranzacţii de sens opusinversându-se poziţiile de vânzare sau de cumpărare. Operaţiunile de hedging prezintă următoarele variante: hedging de vânzare sau short, care acoper ă pierderile rezultateca urmare a scăderii preţurilor; hedging de cumpărare sau long care ofer ă garanţii încondiţiile creşterii preţurilor. Operaţiunile speculative urmăresc obţinerea unui câştigdin diferenţele între preţul de cumpărare şi de vânzare a unei mărfi sau valorimobiliare.

În practica bursei, operaţiunile speculative sunt de două feluri: à la hausse şià la baisse. Prin operaţiunea à la hausse cumpăr ătorul achiziţionează o marf ă pe care ovinde la termenul de livrare, cu un preţ mai mare. Cumpăr ătorul speculează prinurcarea sau majorarea preţului. Prin operaţiunea à la baisse, vânzătorul vinde o marf ă pe care o procur ă ulterior la o valoare mai redusă. Vânzătorul speculează prin

scăderea sau micşorarea preţului. Speculaţiile à la hausse şi à la baisse permitutilizarea următoarelor combinaţii: operaţiuni ferme, operaţiuni cu primă, operaţiunifacultative multiple, reportul, deportul, filiera, corner-ringul şi arbitrajul.

În operaţiunile ferme, păr ţile se înţeleg ca la termenul stabilit să-şiîndeplinească obligaţiile asumate prin încheierea contractului.

Prin operaţiunile cu primă sau rezilabile, unul din parteneri îşi rezervă dreptulde a rezilia contractul, plătind o anumită sumă de bani, numită primă. Pierderilevânzătorului sau cumpăr ătorului sunt limitate la nivelul primei. Operaţiunile cu primă se folosesc în următoarele variante: prima simplă à la hausse, prin care cumpăr ătorul



56

poate opta, între livrarea mărfii sau rezilierea contractului; prima simplă à la baisse, încare posibilitatea de alegere apar ţine vânzătorului; primă dublă, la care speculantul se poate declara vânzător sau cumpăr ător în ziua lichidării.

În operaţiunile facultative multiple, una din păr ţi are dreptul de a dubla sautripla volumul tranzacţiei. În acest scop, cumpăr ătorul à la hausse plăteşte un preţ maimare, iar vânzătorul à la baisse vinde cu un preţ mai mic. Această diferenţă faţă decursul zilei se numeşte ecart şi este egală cu prima plătită de comerciant.

Prin operaţiunile de report şi deport păr ţile pot prelungi termenul tranzacţieiîn situaţia în care nu şi-au realizat intenţiile speculative până în ziua lichidării.Reportul se practică de cumpăr ătorul à la hausse şi constă în obţinerea de credite

pentru plata mărfii, care va fi revândută, printr-o conjunctur ă favorabilă, la un preţ mai mare. Deportul se foloseşte de vânzătorul à la baisse şi reprezintă un procedeuinvers reportului, urmărindu-se scăderea preţului.

Prin operaţiunile de filier ă, marfa cumpărată poate fi vândută înainte de ziualichidării, printr-un număr de operaţiuni repetate. La lichidare ultimul cumpăr ător seva adresa vânzătorului iniţial. Pentru evidenţa mărfii se emite un document, filier ă decătre vânzătorul iniţial.

Operaţiunile de corner-ring se practică de cumpăr ătorii à la hausse. Latermenele convenite, vânzătorii à la baisse pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile delivrare, dacă speculanţii à la hausse se unesc şi achiziţionează prin intermediarianumite mărfuri disponibile.

Operaţiunile de arbitraj pot fi la termen sau de piaţă. Ele reprezintă diferenţa

de preţ între două termene de livrare sau între două pieţe, realizată printr-o cumpărareşi vânzare simultană. În comer ţul cu bumbac, arbitrajul la termen se numeştestraddle, iar comer ţul cu cereale, spread.

3. Contractul de mandat comercial

No ţ iune, tr ă săturiMandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă,

în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.Cele două instituţii, civilă şi comercială, se aseamănă prin structur ă şi se

deosebesc prin funcţia îndeplinită. Calificarea unui mandat este dată de naturaobiectului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea deafaceri comerciale pe seama şi socoteala mandatului. Actele trebuie să fie comercialeatât pentru ter ţ, cât şi pentru mandant.

Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercialsunt următoarele: mandatul comercial poate fi numai convenţional, decurgând dinacordul de voinţe al păr ţilor contractante; reprezentarea este de natura contractului şinu de esenţa lui, mandatarul putând acţiona în propriul său nume, dar pe contulmandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros,mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul esteîmputernicit de a face toate actele necesare executării operaţiunii cu care a fostînsărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în mod expres; libertatea de acţiune şi



57

independenţă acordată mandatarului permit angajarea mandantului şi în cazul uneiaparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motiveîntemeiate.

Efectele contractuluiMandatarul are obligaţia de a executa mandatul şi de a informa pe mandant

despre operaţiunile pe care le întreprinde. Obligaţia de executare constă înconformitate cu împuternicirea primită. Mandatarul va respecta instrucţiunile date demandant, f ăr ă a putea să adopte alte măsuri. El are posibilitatea, prin prismaintereselor mandantului, să deroge de la instrucţiunile primite ori să ia măsurile care

le consider ă necesare. În absenţa unor dispoziţii contrarii, mandatarul îşi poatesubstitui o altă persoană, care va executa o parte sau toate obligaţiile salecontractuale. Mandatarul va fi ţinut să r ăspundă pentru lipsa de diligenţă în alegerea persoanei sau darea instrucţiunilor.

Obligaţia de informare a mandantului, la cererea lui, asupra operaţiunilor întreprinse de mandatar este determinată de relaţiile existente între păr ţi. În raport deînţelegerea lor, mandatarul poate prezenta informări sau dări de seamă periodice. Înconformitate cu art. 382 din Codul comercial, mandatarul este dator a încunoştiinţaf ăr ă întârziere pe mandant despre executarea mandatului. Dacă mandantul întârzier ăspunsul mai mult timp decât cel cerut de natura afacerii el este considerat că aacceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limitelemandatului.

În îndeplinirea obligaţiilor sale, mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţaunui bun comerciant, fiind ţinut să r ăspundă de culpa levis in abstracto. În apreciereagradului de diligenţă se va lua în considerare obiectul contractului, specializareamandatarului şi cuantumul remuneraţiei. Mandatarul nu r ăspunde însă, în absenţa uneistipulaţii exprese, de neexecutarea obligaţiilor asumate de ter ţ prin încheiereacontractului.

Mandantul este obligat să plătească remuneraţia convenită, să creezecondiţiile necesare executării mandatului şi să restituie cheltuielile efectuate demandatar. Mandatul comercial având un caracter oneros, mandantul datorează pentruexecutarea însărcinării remuneraţia stabilită. În lipsa unei convenţii între păr ţi,cuantumul remuneraţiei se va determina de instanţa judecătorească (art. 386 dinCodul comercial). Numai culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plataremuneraţiei.

Obligaţia de a crea condiţiile necesare executării mandatului concretizează principiul colabor ării păr ţilor contractante, în realizarea finalităţii urmărite. Astfel,mandantul va preda documentaţia tehnică, desenele sau materialul publicitar şi oricealte informaţii utile mandatarului. Dacă păr ţile nu au convenit altfel, mandantultrebuie să plătească mandatarului toate cheltuielile necesare în vederea realizăriimandatului (art. 385 din Codul comercial).

Mandantul trebuie să restituie mandatarului toate cheltuielile f ăcute şi pierderile suferite cu prilejul executării mandatului. Toate cheltuielile şi pierderile vor



58

fi suportate de mandant, dacă mandatarul nu a comis vreo culpă în executareamandatului.

Pentru asigurarea creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu asuprasumelor sau lucrurilor mandantului, care se găsesc la el în vederea exercităriimandatului (art. 387 din Codul comercial). Posesiunea lucrurilor mandantului, întemeiul contractului, confer ă mandatarului şi un drept de retenţie până la satisfacereadrepturilor sale. Dacă lucrurile au fost vândute de mandatar, privilegiul subzistă asupra preţului.

Încetarea contractului

Contractul de mandat comercial încetează prin realizarea obligaţiilor convenite, expirarea termenului stipulat de către păr ţi sau imposibilitatea fortuită deexecutare. Datorită încrederii reciproce care există între păr ţi, mandatul încetează şi prin revocarea sa de către mandant ori prin moartea mandatarului.

Spre deosebire de reglementările din dreptul civil, în practica comercială, seaplică teoria mandatului de interes comun. Partea lezată, prin revocarea mandatului, poate cere acordarea de despăgubiri. Revocarea fiind unilaterală, partea lezată nu esteobligată să dovedească abuzul de drept sau reaua-credinţă a păr ţii care revocă mandatul.

4. Contractul de comision

No ţ iune, tr ă sături

Comisionul este un contract prin care o persoană, comisionarul, se obligă să trateze acte de comer ţ, în numele său propriu, dar pe seama altei persoane, comitent,în schimbul unei remuneraţii.

Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării.Comisonul este o varietate a contractului de mandat, întemeindu-se pe o reprezentareimperfectă. Contractul de comision este bilateral, consensual, comutativ, intuitu- personae şi cu titlu oneros.

Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării.Comisionul este o varietate a contractului de mandat, întemeindu-se pe o reprezentareimperfectă. În dreptul nostru, contractul de comision este reglementat de art. 405 – 412 din Codul comercial şi de legislaţia de comer ţ exterior.

Tr ăsăturile contractului de comision sunt următoarele: existenţa relaţiilor demandat, în raporturile dintre comisionar şi comitent; comsionarul are calitatea de parte în raportul perfectat cu ter ţul, garantând executarea contractului; privilegiulcomisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a creanţelor împotrivacomitentului.

Efectele contractuluiÎntre comitent şi comsionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între

mandant şi mandatar (art. 405, alin. 2 din Codul comercial). Pe de altă parte,



59

comisionarul acţionând în nume propriu, numai el se obligă faţă de ter ţ. Între comitentşi ter ţ nu se stabileşte nici o legătur ă juridică.

Principalele obligaţii ale comisionarului sunt de a îndeplini operaţiuneacomercială cu care a fost împuternicit, de a se conforma instrucţiunilor comitentului şide a da socoteală despre executarea contractului. Obligaţia de a îndeplini operaţiuneacomercială cu care este împuternicită implică încheierea de către comisionar a tuturor actelor necesare. În realizarea acestei obligaţii trebuie să acţioneze potrivit diligenţeisale profesionale.

Obligaţia de a se conforma instrucţiunilor comitentului constă în respectareacondiţiilor şi mijloacelor indicate, precum şi în informarea acestuia asupra

împrejur ărilor care au intervenit în cauză. Astfel, comisionarul trebuie să vândă şi să cumpere cu preţul fixat sau, în lipsă, cu preţul curent. În situaţia în care a vândut cuun preţ mai mic va trebui să plătească diferenţa de preţ. Comisonarul se poateîndepărta de la instrucţiunile primite numai dacă este în interesul comitentului, iar consimţământul acestuia nu fost obţinut în timpul necesar. Dacă operaţiunea seîncheie în condiţii mai avantajoase decât cele stabilite, câştigul obţinut, în absenţaaltor prevederi contractuale, revine comitentului.

Obligaţia de a da socoteală despre executarea contractului are în vedereinformarea operativă a comitentului asupra modului în care a lucrat comisionarul Deasemenea, comisionarul va fi ţinut să predea tot ce a dobândit în executareacontractului, iar la cererea comitentului să-i transmită toate drepturile faţă de ter ţi provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat.

La rândul lui, comitentul este obligat să plătească remuneraţia convenită, să restituie comisionarului cheltuielile efectuate în executarea contractului şi să-ldespăgubească de pierderile suferite. Comitentul are îndatorirea de a plăti comisionul prevăzut în contract, sub forma unei sume fixe sau a unui procent din valoareaoperaţiunilor realizate. În lipsa unei înţelegeri între păr ţi, cuantumul dreptului decomision se calculează în raport de activitatea desf ăşurată şi de rezultatul concret.

Comitentul are şi obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile şiavansurile f ăcute cu ocazia executării contractului, în măsura în care nu sunt incluseîn comision. Tot comitentul trebuie să despăgubească pe comisionar de pierderilesuferite, dacă nu a săvâr şit o culpă în îndeplinirea obligaţiilor sale.

În cadrul contractului de comision, comisionarul îşi poate asuma printr-oclauză expresă obligaţia de a garanta executarea contractului principal de către ter ţ. Pede altă parte, comisionarul are un privilegiu special pentru tot ce i se datore şte sau

chiar pentru retribuţia sa. Privilegiul se exercită asupra lucrurilor comitentului, pecare comisionarul le deţine pentru executarea contractului sau care se găsesc ladispoziţia sa ori asupra preţului acestora (art. 405, alin. 2 şi art. 387 din Codulcomercial).

În ceea ce priveşte efectele contractului de comision faţă de ter ţi, ele suntconfigurate de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractele încheiatecu ter ţii pot fi exercitate numai de comisonar. El este direct obligat, către persoana cucare a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acţiuneîn contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo



60

acţiune în contra comitentului (art. 406 din Codul comercial). Ter ţul contractantr ămâne str ăin faţă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine o cesiune. Încetarea contractului

Contractul de comision, fiind o formă a mandatului comercial, încetează înaceleaşi cazuri. În situaţia în care contractul de comision este revocat unilateral decătre comitent, comisionarul are dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate pentru realizarea operaţiunii comerciale.

5. Contractul de agency

No ţ iune, formeÎn sistemul de drept anglo-american, mandatul nefiind reglementat, nu seface nici o distincţie între mandatar şi comisionar. Formele juridice ale intermedieriise realizează prin instituţia agency.

Prin agency se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii datede o persoană, principal, unei alte persoane, agent, care acceptă să acţioneze înnumele său.

Instituţia agency se utilizează cu precădere în domeniul comer ţuluiinternaţional. Ea include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul deantrepriză, gestiunea de afaceri, r ăspunderea delictuală indirectă.

Raportul de agency poate rezulta din acordul păr ţilor sau dintr-o prezumţielegală. În prima situaţie, raportul de intermediere este concretizat de păr ţi, fiinddenumit agency by agreement . Agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care

poate fi expresă sau implicită. În a doua situaţie, raportul de intermediere estedeterminat de o prezumţie legală, care se deduce din conduita păr ţilor, agency byestoppel , sau se justifică în caz de necesitate, agency by necessity. Împuternicireaagentului este aparentă, fiind creată de conduita principalului faţă de ter ţ.

Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului.Operaţiunile efectuate pe seama principalului, f ăr ă împuternicire, pot fi rectificateulterior numai dacă existenţa sau identitatea acestuia au fost aduse la cunoştinţater ţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de ter ţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare.

Agentul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, ce acţionează peseama sau în interesul principalului îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale. Înfuncţie de controlul efectuat de principal, agentul poate fi agent-servant sauindependent contractor-agent. După operaţiunile care le îndeplineşte, el este general-agent şi special-agent. Agenţii se împart în mai multe categorii: broker , agent careîncheie tranzacţii comerciale f ăr ă a avea posesia şi controlul bunurilor negociate; factor , agent comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal; auctioneer , agentautorizat să vândă la licitaţie publică bunuri pentru principal; manager , agentîmputernicit să administreze o afacere, investiţiile într-o afacere sau un imobil; schipmaster , agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar, pentrurealizarea unei afaceri; attorney at law, apăr ător al principalului în probleme juridice.



61

Obliga ţ iile păr ţ ilor Potrivit împuternicirii primite, agentul, poate acţiona în nume propriu sau în

numele principalului. Agentul are îndatorirea să acţioneze conform promisiunii f ăcute principalului. El trebuie să lucreze numai în folosul şi sub controlul principalului,respectând instrucţiunile primite. Având o obligaţie de loialitate, agentul este ţinut să nu acţioneze în interesul păr ţii adverse, să nu aibă interese contrare, să nu concureze pe principal.

Agentul este obligat să dea socoteală de ceea ce a primit ori a plătit pentru principal şi să transmită informaţiile care privesc operaţiunea încredinţată. Ele va preda principalului toate foloasele rezultate din afacerea încheiată, inclusiv darurile

manuale oferite de ter ţi pentru a-l corupe. În cazul în care agentul este retribuit, el areobligaţia de a depune o anumită competenţă şi diligenţă. Dacă agentul lucrează cutitlu gratuit, se vor aplica regulile privind r ăspunderea civilă delictuală.

Principalul este obligat faţă de agent să furnizeze informaţiile necesare şi să plătească suma promisă pentru serviciile prestate. Pentru pierderile şi spezelesuportate de agent, principalul trebuie să acorde o indemnizare. În împrejurarea încare existenţa principalului este cunoscută de ter ţ el devine parte în contract, chiar dacă numele său nu a fost menţionat.

Pentru serviciile efectuate de agent, în limitele împuternicirii sale, principalulare o r ăspundere contractuală, precum şi delictuală. În ce priveşte delictele civile, principalul r ăspunde numai pentru actele ilicite comise de un agent-servant.

6. Contractul de concesiune exclusivă Defini ţ ie, caractere juridice, natura juridică

Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană,concedent, vinde mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane,concesionar, ce le cumpăr ă spre a le revinde clienţilor săi.

Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual,intuitu-personae, comutativ şi cu titlu oneros. Acest contract prezintă un caracter complex datorită structurii sale ce cuprinde elemente de la alte operaţiuni juridice.

Contractul de concesiune exclusivă cuprinde unele elemente ale operaţiunilor de vânzare şi intermediere. Prin acest contract sunt reunite două operaţiuni devânzare-cumpărare într-o anumită succesiune. Concesionarul are o dublă calitate decumpăr ător şi revânzător lucrând în nume şi pe cont propriu.

Tr ă sături esen ţ ialeContractul de concesiune exclusivă se caracterizează prin: dubla legătur ă de

exclusivitate - prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri, iar concesionarul să le cumpere şi să le revândă clientelei sale; activitateaconcesionarului se desf ăşoar ă în mod independent – el fiind ţinut să r ăspundă pentruafacerea începută; remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul decumpărare şi revânzare; durata obişnuită a concesiunii este de 1 an de zile.



62

Efectele contractuluiObligaţiile concedentului şi concesionarului se stabilesc de către păr ţi

principiului libertăţii contractuale. Concedentul este obligat: să livreze mărfurile cătreconcesionar; să acorde concesionarului o exclusivitate de vânzare; să respecteexclusivitatea teritorială a concesionarului.

Concedentul are îndatorirea de a livra concesionarului mărfurile careformează obiectul contractului, cu excepţia rezervelor privind unele vânzări directeanumitor clienţi. Potrivit clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă produsele sale numai concesionarului în zona teritorială determinată. El trebuie să asigure o aprovizionare ritmică, precum şi condiţii de credit avantajose. Datorită

integr ării concesionarului, concedentul este ţinut să respecte şi să menţină exclusivitatea teritorială acordată, să-i retransmită comenzile primite de la clienţi, să-i permită folosirea mărcii sale de fabrică şi să-l informeze asupra posibilităţilor sale delivrare.

Concesionarul are obligaţia de: a primi mărfurile livrate de concedent; a plăti preţul; a promova vânzările în zona teritorială convenită; a realiza gestiuneacomercială.

Concesionarul trebuie să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentrurealizarea unei concesiuni eficiente, concesionarul este ţinut să cumpere o anumită cantitate de mărfuri într-o perioadă de timp determinată. Clauza de exclusivitate poatefi dublă, concesionarul se obligă să cumpere şi să revândă mărfurile concedate, f ăr ă aface acte de concurenţă prin vânzarea de produse similare ale altor producători. De

asemenea, ca urmare a exclusivităţii acordate, concesionarul îşi asumă obligaţia de a promova vânzările produselor concedentului în zona teritorială convenită. În contractse poate prevedea o clauză de teritorialitate simplă prin care concesionarul are dreptulde a vinde numai într-o anumită zonă geografică sau o clauză de teritorialitateabsolută potrivit căreia fiecare concesionar din sistem nu poate vinde în altă zonă decât cea concedată. În scopul realizării gestiunii comerciale, concesionarul poate fiţinut să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă, să aibă un stoc determinat demărfuri, să efectueze unele servicii după vânzare şi să organizeze publicitateacomercială.

Încetarea contractuluiContractul de concesiune exclusivă încheiat pe durată determinată încetează

prin ajungerea la termen. Încetarea contractului încheiat pe durată nedeterminată are

loc prin reziliere. Posibilitatea păr ţilor de a rezilia unilateral contractul estecondiţionată de respectarea unui termen de preaviz sau de acordarea unei despăgubiri.Pe timpul duratei contractului de concesiune exclusivă, rezilierea este admisă numai pentru cazuri justificate: partea interesată poate cere rezilierea pentru nerespectareaclauzelor contractuale; pentru prejudicii materiale sau morale aduse prin conduita partenerului contractual.

În funcţie de rezultatele obţinute, concesiunea poate fi reînnoită. Refuzul dereînnoire a contractului se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia unui



63

abuz de drept. Dacă nu a fost reînnoită concesiunea se poate încredinţa unei alte persoane.

Datorită caracterului intuitu-personae, contractul de concesiune exclusivă încetează şi prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului. Tot astfel,unele clauze specifice privind solvabilitatea păr ţilor atrag încetarea contractului (deexemplu, falimentul uneia din păr ţi, protestul unei cambii, neplata unui cec).

7. Contractul de franchising

Defini ţ ie, caractere juridice

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor,acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau deserviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.

În contractul de franchising participă două persoane, franchisor sauconcedent şi franchisee sau concesionar. Franchisee-ul este un comerciantindependent, care se integrează în sistemul politicii comerciale a unui producător sauîntreprinderi prestatoate de servicii, franchisor. Franchisee-ul poate avea o dublă calitate de distribuitor şi producător.

Franchising-ul este un contract bilateral, consensual, intuitu-personae,comutativ şi cu titlu oneros. De obicei, contractul se încheie pe perioadă lungă, ce poate ajunge până la de 20 de ani.

Obiectul contractului, Natura juridică Obiectul contractului îl formează concesiunea unei mărci de fabrică sau de

serviciu împreună cu asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.Contractul de franchising prezintă caracterele altor operaţiuni comerciale,

precum vânzarea cu monopol, licenţa, know-how-ul şi reprezentarea. Prin intermediulfranchising-ului se creează o unitate economică între întreprinderea producătoare şisocietatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor.

Efectele contractuluiÎn contractul de franchising, obligaţiile păr ţilor sunt prevăzute prin clauze

generale şi specifice. Ele se stabilesc în baza principiului libertăţii contractuale şireflectă raporturile de colaborare care există între păr ţi.

Franchisor-ul trebuie „să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială” în conformitate cu prevederile art. 4, alin. 2, pct. b din Ordonan ţanr. 52 din 1997. Franchisor-ul se obligă să cedeze concesionarului folosinţa mărciisale împreună cu un complex de cunoştinţe tehnice. Pentru realizarea operaţiunii,franchisor-ul trebuie să furnizeze partenerului: elemente de engineering – privindamenajarea şi organizarea întreprinderii; elemente de marketing – cuprinzândmetodele, mijloacele şi tehnicile de comercializare a produsului sau serviciului;mijloacele pentru pregătirea profesională a personalului.



64

De asemenea, franchisor-ul îşi asumă obligaţia de a nu îşi valorifica dreptulsău de exclusivitate asupra mărcii şi de a garanta rentabilitatea investiţiilor f ăcute deconcesionar. În temeiul relaţiilor de colaborare dintre păr ţi, franchisor-ul este ţinut să acorde concesionarului o asistenţă continuă. Asistenţa poate fi acordată în domeniulcomercial, tehnic, financiar şi juridic. El este obligat să modernizeze produsele şiserviciile care le ofer ă partenerului şi să controleze modul în care este menţinută calitatea lor.

Franchisee-ul are obligaţia de a exploata investiţiile f ăcute de concedent. Înacest scop trebuie să respecte, marca sau formula de proprietate intelectuală aconcedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate, cu respectarea strictă a

indicaţiilor primite. De asemenea, este obligat să se aprovizioneze cu produseleconcedentului în condiţiile prevăzute prin contract şi să furnizeze informaţiile ce ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de comercializare. Franchisee-ul este obligat să plătească o taxă de intrare, iar ulterior redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor se calculează propor ţional cu cifra de afaceri. Franchisee-ul trebuie “să nu divulge later ţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată duratacontractului de franciză, cât şi ulterior” – art. 4, alin. 3, pct. c din Ordonan ţa nr. 52din1997.

Încetarea contractului Contractul de franchising încetează prin ajungerea la termen şi reziliere.

Contractul poate înceta la expirarea duratei stabilite, dar păr ţile pot să prelungească

acest contract pentru o nouă perioadă.În cazul în care una din păr ţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate, reziliereacontractului de franchising operează de plin drept. Pentru punerea în întârziere a păr ţilor este suficientă trimiterea unei scrisori recomandate.

8.Contractul de licenţă

No ţ iune, Natura juridică Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, licenţiator, transmite unui

beneficiar, licenţiat, dreptul de folosinţă a unei invenţii. Conţinutul şi efectele licenţeisunt reglementate de legea contractului, care se determină de către păr ţi înconformitate cu principiul autonomiei de voinţă.

În literatura de specialitate s-a ar ătat că licenţa convenţională este un contractnenumit sau sui generis, care reprezintă un instrument, o formă specială de cooperare.În raport de situaţia concretă, licenţa va fi reglementată de dispoziţiile referitore lacontractul de locaţiune sau la contractul de vânzare. Contractul de licenţă seînregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Formalitatea înregistr ăriireprezintă o condiţie de opozabilitate.

Obiectul contractuluiObiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o

licenţă să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie



65

asupra dreptului exclusiv din brevet. Licenţiatorul transmite numai folosinţa dreptuluide exploatare, care poate fi totală sau par ţială.Clasificarea contractului

În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa estede două feluri: exclusivă sau neexclusivă. Prin licenţa exclusivă, licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizarea invenţiei. Licenţa exclusivă poate fi atenuată şi absolută, după cum licenţiatorulrenunţă sau nu la folosirea obiectului contractului. Prin licenţa neexclusivă licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosiinvenţia în condiţiile convenite.

După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii: nelimitate şilimitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de exclusivitate pe toată duratade valabilitate a brevetului. Licenţiatul poate acorda licenţe simple sau sublicenţe. Înlicenţa limitată, dreptul de folosire a invenţiei prezintă unele îngr ădiri. Drepturilelicenţiatului pot fi limitate cu privire la modul de aplicare a inven ţiei, utilizareaobiectului contractului, perioada de timp, întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte produse, preţurile de vânzare.

În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile concrete pot fi diferite.Pentru existenţa unui regim identic, în contract se poate insera clauza naţiunii celeimai favorizate sau clauza licenţei colective. Clauza naţiunii celei mai favorizateimplică pentru licenţiator obligaţia de a ceda alte licenţe în condiţii similare. Dacă unui licenţiat îi vor fi acordate ulterior condiţii mai avantajoase, licenţiatorul trebuie

să extindă privilegiile consimţite tuturor beneficiarilor. Clauza licenţei colective seutilizează când dreptul de exploatare se cedează, prin acelaşi contract, mai multor licenţiaţi. Licenţa se acordă în condiţii identice licenţiaţilor.

Efectele contractuluiLicenţiatorul are obligaţia de a preda obiectul contractului şi obligaţia de

garanţie. În calitatea de titular al brevetului, el este ţinut, în principiu, să plătească şitaxele legale. Obligaţia de predare implică punerea la dispoziţia licenţiatului afolosinţei dreptului de exploatare. Tot licenţiatorul trebuie să asigure beneficiarului şiexploatarea optimă a invenţiei, prin acordarea de asistenţă tehnică.

În literatura juridică s-a discutat dacă licenţiatorul este ţinut, în absenţa unei prevderi exprese, să comunice şi perfecţionările aduse invenţiei. Dacă perfecţionărilesunt anterioare acordării licenţei, ele se includ în obiectul contractului. În schimb

transmiterea perfecţionărilor ulterioare trebuie să rezulte din interpretareacontractului.Acordarea de asistenţă tehnică se realizează prin transmiterea de documente

şi instruirea personalului din întreprinderea beneficiarului. Asistenţa tehnică presupune şi comunicarea know-how-ului privind exploatarea obiectului contractului.

Licenţiatorul are şi obligaţia de garanţie împotriva viciilor şi evicţiunii.Garanţia pentru vicii se refer ă la existenţa dreptului acordat. Dacă viciile suntascunse, licenţiatorul trebuie să garanteze că invenţia poate fi realizată şi exploatată din punct de vedere tehnic.



66

În literatura de specialitate s-a pus problema obligaţiei de garanţie în situaţiaanulării brevetului datorită lipsei de noutate a invenţiei. După o primă opinie,obligaţia de garanţie este admisă. Această soluţie a fost fundamentată pe asemănareadintre contractul de licenţă şi contractul de locaţiune. Într-o opinie contrar ă, obligaţiade garanţie este respinsă. Soluţia respingerii se bazează pe ideea că licenţiatorul are osingur ă obligaţie, şi anume, să nu intenteze acţiunea în contrafacere împotriva beneficiarului. După o altă opinie, pe care o consider ăm justă, obligaţia de garanţie anoutăţii invenţiei nu este admisă. Dar în cazul invalidării brevetului se recunoaştelicenţiatului dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.

Garanţia de evicţiune priveşte fapta proprie şi fapta ter ţilor. Garanţia de

evicţiune pentru fapta proprie constă în obligaţia licenţiatorului de a nu tulburaexploatarea invenţiei. În cadrul acestei obligaţii, licenţiatorul trebuie să nu cedeze brevetul, să nu creeze concurenţă beneficiarului, să preia produsele necomercializateîn momentul încetării contractului. Garanţia de evicţiune pentru fapta ter ţilor seconcretizează în obligaţia licenţiatorului de a intenta acţiunea în contrafacereintrodusă împotriva licenţiatului.

Licenţiatul are obligaţia să folosească invenţia şi să plătească preţul.Exploatarea trebuie să fie personală, serioasă, leală şi efectivă. Preţul licenţei sestabileşte sub forma unor redevenţe. Plata redevenţelor se calculează în raport de cifrade afaceri sau de preţul produselor vândute sub licenţă.

Încetarea contractului

Contractul de licenţă încheiat pe durată determinată încetează la expirareatermenului convenit de păr ţi. Dacă licenţa este acordată pe o durată nedeterminată,contractul încetează la expirarea periodei de validitate a brevetului. În caz denerespectare a obligaţiilor asumate, contractul de licenţă încetează prin rezoluţiune.De asemenea, contractul de licenţă încetează prin anularea brevetului.

9. Contractul de know-how

Defini ţ ie, tr ă sături caracteristice Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate şi

transmisibile, necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu.Know-how-ul se individualizează prin noutate, secret, complexitate şi

dinamism. Elementele know-how-ului, după cum îndeplinesc sau nu condiţia denoutate, pot fi brevetabile sau nebrevetabile, dar know-how-ul nu se brevetează pentru a evita divulgarea. Valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate este determinată de păstrarea secretului. Caracterul confidenţial al know-how-ului se asigur ă de cătredeţinător prin măsuri care privesc atât personalul, cât şi ter ţele persoane.

Noutatea se apreciază în raport cu nivelul cunoştinţelor beneficiarului şi nucu stadiul tehnicii. Noutatea este relativă şi subiectivă, având valoare prin eficacitateaşi utilitatea rezultatului.

Secretul se refer ă la faptul că valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate estedetermintă de păstrarea secretului. Caracterul confidenţial al know-how-ului se



67

asigur ă de către deţinător. Know-how-ul se deosebeşte de secretul de fabricaţie, cecuprinde numai tehnicile aplicate, în sensul că know-how-ul se refer ă şi la tehnicile cese găsesc în stadiul experimental. De asemenea, secretul de fabricaţie nu cuprindeelemente constitutive cum ar fi abilitatea şi experienţa tehnică. În timp ce secretul defabricaţie r ămâne, de obicei, în exclusivitate unei persoane, know-how-ul estetransmisibil.

Complexitatea priveşte elementele componente ale know-how-ului, care auun caracter complex, concretizându-se în forme variate.

Dinamismul intervine ca urmare a rezultatelor cercetării industriale, iar conţinutul know-how-ului este în continuă transformare.

Natura juridică Prin prisma elementelor mteriale ce implică o remitere, know-how-ul se

aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea. Elementele intelectuale se transmit beneficiarului prin comunicare, astfel încât, contractul de know-how poate fi asimilatcu antrepriza. Datorită importanţei elementelor intelectuale, contractul de know-howeste calificat, de obicei, ca un contract de antrepriză. Transmiţătorul de know-how areo obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Clasificarea contractuluiÎn conformitate cu complexitatea operaţiunilor ce trebuie să fie efectuate,

contractul de know-how se împarte în trei categorii:

-

contracte prin care se transfer ă o tehnologie sau un procedeu în stadiuldeterminat de momentul încheierii, prin acte simple;- contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte complexe şi

succesive stabilite în mai multe faze;- contracte prin care se transfer ă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu

de activitate care au rezultat din cercetări proprii sau se vor obţine succesiv peo perioadă de timp determinată.În raport de interferarea cu alte operaţiuni tehnico-economice, contractul de

know-how se împarte în trei categorii:- contracte de know-how pur – când transferul nu este condiţionat de o altă

operaţiune;- contracte de know-how combinat - când transferul este un accesoriu sau o

consecinţă a altor operaţiuni;

- contracte de know-how complementar – când condiţiile de transfer necesarerealizării unor convenţii distincte se stabilesc separat.

Obiectul contractuluiObiectul îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele

intelectuale, ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumitedocumente. În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate se transmit prin asistenţă tehnică.



68

Între păr ţile contractului, transferul de know-how poate avea loc prinurmătoarele modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele,formule; furnizarea de material sau a unei păr ţi de material; trimiterea de tehnicieni înîntreprinderea beneficiarului; primirea de tehnicieni pentru specializare. Efectele contractului

Transmiţătorul sau furnizorul are în principal două obligaţii: obligaţia decomunicare a cunoştinţelor tehnice; obligaţia de garanţie de vicii ascunse.

În raport de clauzele contractuale, transmiţătorul mai poate avea obligaţia de anu transmite către alte persoane acelaşi know-how, obligaţia de a menţine secretulcunoştinţelor tehnice transmise şi de a comunica perfecţionările ulterioare.

Beneficiarul sau deţinătorul know-how-ului are următoarele obligaţii principale: obligaţia de a plăti preţul; obligaţia de a păstra secretul.

Plata unui know-how poate consta în bani, produse sau în alte cunoştinţetehnice. În situaţia în care contravaloarea know-how-ului se achită în bani, plata seefectuează printr-o sumă globală, sumă forfetar ă sau prin cote păr ţi din valoarea producţiei rezultate.

Păstrarea secretului, în absenţa unui brevet, reprezintă o obligaţieesenţială. Beneficiarul trebuie să nu divulge altor persoane informaţiile primite pentruca know-how-ul să nu intre în domeniul public.

Încetarea contractului Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La

încetarea contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiilecomunicate pot fi folosite în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil altransferului, uneori se stipulează o clauză, prin care se interzice utilizarea know-how-ului după încetarea contractului. Dar o asemenea clauză este restrictivă. Ea contravinelibertăţii de concurenţă care este protejată prin reglementări interne şi internaţionale.

10. Contractul de consulting-engineering

No ţ iune, con ţ inut Consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru beneficiar a

posibilităţilor tehnice şi comerciale, în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii într-un anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică.

Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente,de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şilucr ărilor pentru realizarea unui obiectiv.

Operaţiunile de engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze principale:faza de studii, ce include cercetările în baza cărora se elaborează un proiect, şi faza deexecutare, ce cuprinde realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv.

În raport de natura prestaţiilor, activitatea de engineering implică următoareleoperaţiuni: engineering economic, care urmăreşte stabilirea ştiinţifică, pe baza unor principii economice, a soluţiei optime pentru realizarea unui obiectiv industrial;engineering de proiectare, care cuprinde lucr ările de proiectare, necesare pentru



69

realizarea fizică a obiectivului industrial; engineering industrial, care se ocupă cuorganizarea şi coordonarea activităţii oamenilor, utilajelor şi materialelor, cuorganizarea conducerii obiectivului industrial.

Noţiunile de consulting şi engineering se utilizează împreună sau separat.Fiecare activitate prezintă unele tr ăsături proprii, dar prin conţinutul lor, ele seaseamănă.

Caractere juridice, natur ă juridică Contractul de consulting-engineering este consensual, intuitu-personae,

comutativ şi cu titlu oneros. În mod obişnuit, contractul se încheie în formă scrisă,

care este cerută ad probationem.În literatura de specialitate, contractul de engineering este calificat ca un

contract nenumit. Contractul de engineering se individualizează prin interferarea prestaţiilor, având un conţinut diferit în funcţie de voinţele păr ţilor sau prin juxtapunerea unor contracte nenumite, supuse regimului dreptului comun.

Formele contractuluiActivitatea de consulting-engineering se realizează prin mai multe tipuri de

contracte: contracte la cheie, contracte separate şi contracte combinate.În contractul la cheie, furnizorul livrează un anumit obiectiv în stare de

funcţionare, iar clientul plăteşte preţul forfetar prestabilit. Contractul la cheie cuprindemai multe contracte şi anume: un contract de vânzare-cumpărare, un contract de

licenţă, un contract de locaţie de servicii, un contract de împrumut pentru creditulacordat de vânzător.Obiectivul industrial care se predă de către furnizor se realizează, de obicei,

în ţara clientului. Drept urmare, în contract se poate stipula ca for ţa de muncă şiutilităţile, precum şi o parte din materie şi utilaje să fie locale. Tot clientul poatesolicita şi instruirea personalului local care va exploata obiectivul industrial. Dinaceste considerente, în practică, furnizarea prezintă forme deosebite, contractul fiindaproape la cheie.

Contractele separate se încheie pentru fiecare operaţiune. În situaţia în care beneficiarul deţine tehnologia, el încheie contracte cu furnizorul utilajelor şi cuantreprenorul ce execută lucr ările civile. Prin încheierea unor contracte separate, clientul plăteşte un preţ mai mic pentru realizarea obiectivului. Dacă beneficarul nu deţinetehnologia, el încheie un contract cu un furnizor. În funcţie de garanţiile cerute, furnizorul

tehnologiei poate solicita controlul asupra echipamentului, precum şi asupra instalaţiei.Contractele combinate implică un furnizor general care r ăspunde derealizarea obiectivului industrial, cu excepţia construcţiilor civile, care se efectuează de către client.

Obiectul contractuluiObiectul contractului de consulting-engineering îl formează operaţiunile

prestate, de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau obiective.Prestaţiile de engineering necesare pentru executarea unui obiectiv industrial cuprind



70

următoarele operaţiuni: cercetări şi studii preliminare; elaborarea planurilor;asigurarea materiilor prime şi utilităţilor; realizarea construcţiilor civile; furnizarea deechipamente, utilaje, materiale sau piese de schimb; livrarea documentaţiei tehnice;asigurarea asistenţei tehnice.

Efectele contractuluiSocietatea sau prestatorul de engineering trebuie să-şi realizeze misiunea

potrivit prevederilor menţionate în contract. În raport de specificul contractului, prestatorul de engineering poate avea următoarele obligaţii: efectuarea de studii;conducerea realizării obiectivului industrial; prestarea de asistenţă tehnică;

coordonarea activităţii antreprenorilor; verificarea lucr ărilor de montaj; predareadocumentaţiei obiectivului; garantarea funcţionării şi capacităţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor.

Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt de a plăti preţul şi de a predatoate datele şi informaţiile cerute. Clientul mai poate fi obligat să presteze uneleservicii, să furnizeze anumite bunuri sau să obţină autorizaţiile necesare.

În determinarea obligaţiei principale a clientului, plata preţului, se aplică următoarele principii: plata se face numai de către client; valoarea retribuţiei includeşi cheltuielile cu caracter permanent, întreprinse de societate pentru sporirea potenţialului tehnico-ştiinţific; modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilitede către păr ţi.

11.Contractul de leasing Defini ţ ie, caractere juridice

Contractul de leasing reprezintă operaţiunea prin care o parte, numită finanţator, cumpăr ă un bun de la o altă persoană, numită furnizor, pentru a-l închiriaunei persoane, denumită utilizator.

Contractul de leasing este bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ,cu titlu oneros şi irevocabil. În contractul de leasing dreptul de proprietate fiinddisociat de dreptul de folosinţă, beneficiile se obţin prin utilizarea bunului închiriat.

Formele de leasing În raport de păr ţile contractante, contractul de leasing este leasing direct şi

leasing indirect. Leasingul direct presupune încheierea nemijlocită a contractuluiîntre furnizor şi utilizator. Leasingul indirect se realizează prin societăţi specializate.

În raport de bunul ce constituie obiectul contractului este leasing mobiliar şileasing imobiliar. După obiectul său concret, leasing-ul cunoaşte două modalităţi:leasing mobiliar şi leasing imobiliar. În activitatea de comer ţ internaţional este folositnumai leasing-ul mobiliar, care se refer ă la echipamente industriale. Această formă secaracterizează prin garanţia dată utilizatorului că va putea utiliza echipamentul pe odurată mai mare de un an şi prin posibilitatea de a obţine un credit, locatarul plătind înrate lunare o sumă care acoper ă costul bunului.

În funcţie de conţinutul ratelor:



71

- leasing financiar – în perioada de bază a locaţiei se recuperează întregul preţ de cumpărare al obiectului. Perioada de bază, prevăzută în contract, este maiscurtă decât durata de folosinţă a bunului. În această perioadă, păr ţile nu potrezilia unilateral contractul, iar riscurile sunt suportate de către utilizator;

- leasing funcţional - în perioada de bază a locaţiei se recuperează numai o partedin costul obiectului. Riscurile sunt în sarcina finanţatorului. Durata devalabilitate a contractului este redusă, ratele sunt mai mari şi riscurile revinfinanţatorului sau furnizorului. Finanţatorul operaţiunii este producătorul saudistribuitorul bunului. După expirarea perioadei de bază, păr ţile au facultateade a prelungi durata închirierii sau de a restitui bunul.

În funcţie de baza de calcul a ratelor: leasing net – cuprinde pre ţul net devânzare şi beneficiul; leasing brut – cuprinde preţul net de vânzare, beneficiul şicheltuielile generate de întreţinere, reparaţii şi servicii.

Având în vedere particularităţile tehnice de realizare: renting – constă înînchirierea pe termen scurt a unor mijloace de transport, utilaje şi aparate; time- sharing – constă în închirierea de utilaje concomitent la mai mulţi utilizatori. Prinfolosirea utilajului închiriat în mod concomitent de către mai mulţi utilizatori, ratele plătite lunar vor fi mai reduse; master leasing – pentru închirierea containerelor fie peun anumit termen, fie sub forma închirierii cu voiajul, când se ia în considerarecalculul taxelor de închiriere, poziţia pe trasee, etc.; lease back – operaţiunea prin carefinanţatorul cumpăr ă bunul de la utilizator după care îl lasă acestuia în locaţie cu promisiunea de revânzare la încetare locaţiei. Contractul de lease back se încheie

numai între două persoane, finanţatorul operaţiunii şi utilizatorul bunului. Proprietarul bunului are o dublă calitate, de furnizor şi utilizator. Obiectul contractului îl formează bunurile imobile şi mai rar bunurile mobile de mare valoare, care servesc dreptgaranţie. Lease back este un contract de vânzare combinat cu un contract de locaţiune,care permite o finanţare pe termen lung, în condiţii simple şi avantajoase.

Natura juridică Contractul de leasing implică mai multe operaţiuni. Contractul de vânzare-

cumpărare – se încheie între vânzător, furnizor, şi cumpăr ător, finanţator. Dinmomentul în care vânzarea-cumpărarea s-a încheiat, vânzătorul r ămâne r ăspunzător pentru evicţiunea şi viciile bunului, dreptul la acţiune fiind la dispoziţia utilizatorului.Contractul de locaţie – între finanţator şi utilizator este supus regulilor dreptuluicomun. În general, contractul de locaţie este precedat de o promisiune sinalagmatică

de locaţie. Riscurile pierderii bunului, chiar pentru caz fortuit, în perioada închirieriiacestuia, sunt în sarcina utilizatorului care trebuie să asigure bunul şi să plătească primele de asigurare. Promisiunea unilaterală de vânzare – între finanţator şi utilizator la începutul contractului de leasing. În conformitate cu această promisiune, laîncetarea contractului, utilizatorul poate opta fie pentru restituirea bunuluifinanţatorului, fie pentru reînnoirea locaţiei, fie pentru cumpărarea bunului la un preţ din care se deduc ratele plătite pe timpul locaţiei.



72

Efectele contractuluiFurnizorul are următoarele obligaţii: de a livra bunul; de a asigura instalarea

şi asistenţa tehnică necesar ă; de a garanta pentru vicii şi evicţiune.Finanţatorul are următoarele obligaţii: de a plăti preţul bunului; de a fixa

durata locaţiunii; de a vinde bunul la sfâr şitul perioadei utilizatorului; de a controla periodic starea bunului şi modul de utilizare. Finanţatorul poate vinde bunul închiriat,fiind însă ţinut să garanteze pe utilizator că noul proprietar va respecta contractul delocaţie şi promisiunea de vânzare.

Utilizatorul are următoarele obligaţii: să plătească chiria; să respecte dreptulde proprietate al finanţatorului; de a asigura bunul; de a informa pe finanţator despre

orice accident sau defecţiune care îl face inutilizabil.Ratele de chirie se determină prin acordul păr ţilor, în funcţie de durata vieţii

economice a bunului. Elementele cu caracter general utilizate în calculul unei ratesunt preţul real de achiziţie a bunului, cotele de amortizare, ajutorul financiar acordatclientului, nivelul comisionului. De obicei, ratele de chirie se plătesc lunar.

Tot utilizatorului îi revin şi unele obligaţii care reflectă poziţia sa specială înoperaţiunea de leasing. Utilizatorul are îndatorirea de a se îngriji să obţină de lafurnizor, la data şi locul indicat, bunul închiriat de finanţator; de a întreţine şi repara bunul închiriat, menţinându-l în stare de funcţionare şi folosindu-l potrivit destinaţieiconvenite şi indicaţiilor tehnice; de a informa pe finanţator despre orice accident sauîntrerupere a funcţionării utilajului; de a asigura şi r ăspunde pentru pierderea, furtul,distrugerea sau prejudiciul suferit de bunul închiriat.

Încetarea contractuluiÎncetarea contractului se produce la sfâr şitul perioadei pentru care a fost

încheiat sau prin reziliere, dacă una din păr ţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate.Rezilierea de drept are loc dacă utilizatorul nu plăteşte o singur ă rată.

Clauza de reziliere poate fi însoţită şi de o clauză penală constând înobligarea utilizatorului la plata cu titlu de sancţiune a unei sume care să corespundă cuantumului investiţiei şi câştigului nerealizat.

12. Contractul de factoring

No ţ iune, tr ă săturiContractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană, aderent,

cedează dreptul asupra creanţelor sale comerciale unei alte persoane, factor, ce seobligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unei remuneraţii.

Contractul de factoring implică trei persoane: aderentul, vânzător de bunurisau furnizor de servicii; factorul sau cesionarul creanţelor, care este o întreprinderespecializată; clientul, cumpăr ătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.

În factoring-ul internaţional, la operaţiune participă un factor din ţaraexportatoare şi un factor din ţara importatoare. Factorul la export cedează corespondentului său creanţele pe care aderentul le are asupra importatorilor din



73

str ăinătate, în măsura în care sunt acceptate în prealabil. Factorul la import preia în proprietate creanţele transmise şi procedează la încasarea lor.

Contractul de factoring este bilateral, consensual, cu titlu oneros şi cuexecutare succesivă. Factoring-ul este un contract de adeziune la clauzele impuse defactor, precum şi intuitu personae în ce priveşte persoana aderentului. Tot contractulde factoring cuprinde şi o clauză de exclusivitate, aderentul cedând creanţeleclientului în totalitatea lor, integral sau global.

Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol. În primul rând, factoring-uleste un instrument de finanţare pe termen scurt. Prin transmiterea creanţelor sale unuifactor, aderentul încasează imediat valoarea facturilor cedate. El va beneficia de

capitalul necesar pentru desf ăşurarea activităţii şi de o creştere a cifrei de afaceri. În aldoilea rând, factoring-ul este un instrument de gestiune comercială. Prin simplificareaactivităţii contabile, aderentul ţine numai evidenţa contului de factoring.

Forme de factoring Operaţiunile de factoring se practică în mai multe forme. După momentul în

care se achită creanţele de cesionar, factoring-ul este de două feluri: factoringtradiţional, old line factoring, şi factoring de scadenţă, maturity factoring.

În operaţiunile de factoring tradiţional, factorul plăteşte creanţele imediat, înmomentul primirii lor. Plătind înainte de scadenţa creanţelor, factorul îl creditează peaderent până la încasarea valorii facturilor de la debitorii cedaţi. Data cesiunii esteînsăşi data creanţei.

În operaţiunile de factoring de scadenţă, factorul plăteşte creanţele, înmomentul exigibilităţii lor. Data cesiunii coincide astfel cu data scadenţei creanţelor.

Natura juridică Operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă şi

subrogaţia convenţională. Tot astfel, factoring-ul prezintă asemănări cu împrumutul,mandatul comercial, scontul şi operaţiunea de asigurare-credit.

Factoring-ul este un contract original şi complex, configurat deintercondiţionarea mai multor operaţiuni juridice. Ele formează un ansamblu unitar,care implică o reglementare specifică.

Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe termenscurt. Factoring-ul presupune vânzarea unor bunuri sau prestări de servicii, o clientelă stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de factor.

Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul uneisubrogări convenţionale. Prin simpla transmitere a facturilor, f ăr ă altă formalitatedecât notificarea către debitor, factorul devine proprietarul creanţelor. El dobândeştetoate drepturile şi garanţiile aferente, f ăr ă a avea o acţiune în regres împotrivaaderentului.Prin excepţie, în situaţia inexistenţei totale sau par ţiale a creanţei, factorulare o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.



74

Efectele contractuluiÎn cadrul contractului de factoring, relaţiile dintre păr ţi sunt determinate de

subrogarea factorului în drepturile de creanţă ale aderentului.Factorul are obligaţia de a plăti aderentului valoarea creanţelor cedate. El

achită numai creanţele care au fost acceptate în prealabil, ţinând cont de garanţiilecare le prezintă. Dacă facturile nu sunt acceptate, factorul le poate prelua, dar cu titlude mandatar, fiind un factoring f ăr ă notificare. În raport de forma factoring-ului, platacreanţelor se face înainte de scadenţă, pe măsura cedării facturilor sau la scadenţă.

Pentru efectuarea plăţilor, facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la perioadele stabilite prin contract. Ele sunt însoţite de un borderou, care cuprinde

următoarele menţiuni: facturile cedate, cu toate garanţiile lor şi documentele justificative; declaraţia aderentului că transmite creanţele în proprietatea factorului;cererea de plată a facturilor în schimbul unei chitanţe subrogatorii.

Facturile primite de factor sunt contabilizate în conturile personale aleclienţilor agreaţi. În funcţie de plafoanele stabilite, factorul deschide şi aderentului uncont curent. Valoarea nominală a facturilor cedate se înscrie la credit, iar comisionulse trece la debit. Existenţa contului curent ofer ă garanţia încasării facturilor şi permite plata prin compensaţie.

În temeiul subrogării convenţionale, factorul trebuie să încaseze facturilecedate şi să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor. Tot factorul poate presta, pentruaderent, unele servicii de natur ă administrativă sau comercială, cum ar fi selecţionareaclienţilor, prospectarea pieţei, punerea la dispoziţie a unor metode moderne de

gestiune şi contabilitate, procurarea de informaţii, acordarea de asistenţă juridică.Aderentul este obligat de a transmite factorului creanţele sale comerciale şide a menţiona pe ele că plata se va face în mod obligatoriu, către întreprindereaspecializată. Tot aderentul trebuie să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii, să coopereze cu factorul pe toată perioada contractului şi să plătească remuneraţiaconvenită.

În măsura în care subrogarea i-a fost notificată, clientul are obligaţia de a plăti numai factorului. În absenţa altor dispoziţii contractuale, debitorul poate opunefactorului toate excepţiile inerente creanţei. Orice alte excepţii pot fi invocate numaidacă sunt preexistente subrogării.

Încetarea contractuluiContractul de factoring poate înceta prin expirarea perioadei stabilite pentru

cedarea creanţelor şi reziliere. Prin prisma caracterului intuitu personae, contractul defactoring încetează şi ca urmare a incapacităţii ori mor ţii aderentului.



75

Capitolul VI

Titlurile de credit în comerţul internaţional

1. Noţiunea de titluri de credit

Titlurile de credit sunt documente negociabile care permit titularilor să-şiexercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor.

În literatura de specialitate, titlurile de credit mai sunt denumite efecte decomer ţ, instrumente negociabile, valori mobiliare sau titluri de valoare.

Creaţie originală a comer ţului, titlurile de credit sunt cunoscute dinantichitate. Reglementarea lor a fost determinată de nesiguranţa transporturilor şidificultatea transmiterii creditelor. Titlurile de credit se caracterizează prinurmătoarele tr ăsături: formalism, literalitate şi autonomie.

Formalismul se refer ă la faptul că titlurile de credit se exprimă printr-unînscris sau document. Înscrisul are rolul de a constitui dreptul, fiind de esenţa titlului.Datorită încorpor ării în titlu, pentru naşterea, transmiterea şi exercitarea dreptului estenecesar ă existenţa unui înscris.

Literalitatea reiese din faptul că dreptul menţionat în titlu se realizează numaiîn condiţiile indicate prin înscris. Conţinutul titlului nu poate fi modificat, interpretatsau combătut prin alte mijloace de dovadă. În acest fel , posesorul titlului de credit beneficiază de un drept cert.

Autonomia derivă din caracterul independent al dreptului din titlul de credit.

Fiecare posesor legitim al titlului dobândeşte un drept propriu şi autonom. Dreptulter ţului dobânditor fiind originar şi nu cedat sau derivat, excepţiile care puteau fiinvocate faţă de titularii precedenţi sunt neopozabile. Noul drept este determinatnumai de relaţia dintre posesor şi titlu.

2. Clasificarea titlurilor de credit

Titlurile de credit se pot grupa în mai multe categorii. Principalele criteriifolosite sunt următoarele: natura prestaţiei; modul de circulaţie; cauza titlului.

În funcţie de natura prestaţiei sau conţinut, titlurile de credit sunt de patrufeluri şi anume: titluri propriu-zise; titluri reprezentative; titluri de participaţie; titluriimproprii.

Titlurile de credit propriu-zise cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare.

Ele dau dreptul titularului la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate demărfuri fungibile. În titlurile de credit propriu-zise se includ cambia, biletul de ordin,cecul, titlurile emise de stat, obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele deasigurare.

Titlurile de credit reprezentative încorporează un drept real asupra uneicantităţi de mărfuri determinate, care este depozitată sau predată pentru a fitransportată. Titularul documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său, precum şi un drept de dispoziţie asupra lor. Titlurile reprezentative se subrogă şi



76

circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă. Din titlurile de credit reprezentativefac parte conosamentul, recipisa de depozit, warantul.

Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative certifică un dreptcomplex, ce decurge din calitatea de component al unei colectivităţi. Astfel,acţionarul unei societăţi comerciale are atât drepturi patrimoniale, cât şi drepturi personale nepatrimoniale. În titlurile de credit de participaţie se cuprind acţiunile.

Titlurile de credit improprii sunt documente de probaţiune şi legitimare. Eleconstituie titluri de credit numai prin structura lor exterioar ă. Titlurile de creditimproprii se divid în documente de legitimare şi titluri aparente.

Documentele de legitimare se folosesc pentru proba titularităţii dreptului şi

cuprind promisiunea unui serviciu, obligaţia de consemnare a unei lucr ări sauefectuarea unei plăţi. Documente de legitimare sunt biletele de tren, autobuz sautramvai, biletele de intrare la teatru, muzeu, conferinţă ori tratament, tichetele degarderobă, biletele de loterie.

Titlurile de credit improprii nu încorporează dreptul în document. În principiu, ele nu circulă şi nu confer ă un drept autonom.

După modul de circulaţie, de desemnare a posesorului sau formă, titlurile decredit pot fi: titluri nominative; titluri la ordin; titluri la purtător.

Titlurile de credit nominative conţin în text numele posesorului, care estetitular al dreptului de creanţă.

Titlurile nominative se transmit prin cesiune, care se realizează prin inserareaunei menţiuni pe înscris şi remiterea documentului, şi transfer, care se efectuează prin

înscrierea transmiterii în registrul societăţii emitente şi indicarea în titlu. În ambelemodalităţi, formalităţile necesare transmisiunii presupun participarea debitorului.Titlurile de credit la ordin cuprind numele beneficiarului, precum şi o clauză prin

care posesorul este îndrituit să dispună de document. Titlurile la ordin se transmit prin gir.Formalitatea girului implică manifestarea de voinţă a posesorului şi predarea titlului.

Titlurile de credit la purtător nu precizează în cuprins numele titularului.Beneficiar este persoana, care se află în posesia documentului.

Titlurile la purtător sunt considerate, datorită unităţii deosebite dintre drept şiînscris, ca bunuri mobile. Ele se transmit prin tradiţia documentului.

În raport de cauza lor, titlurile de credit se împart astfel: titluri cauzale; titluriabstracte.

Titlurile de credit cauzale cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru care sedatorează prestaţiunea. Fiind un element intern al obligaţiei, indicarea cauzei este

esenţială pentru valoarea juridică a titlului.Titlurile de credit abstracte nu prevăd cauza juridică a obligaţiei.Valabilitatea titlului este independentă de exprimarea cauzei, care constituie unelement extern al obligaţiei.



77

Principalele titluri de credit

2.1. Cambia No ţ iune, subiecte

Noţiunea de cambie provine din cuvântul italian „cambio” care înseamnă „schimb”. Cambia şi biletul la ordin sunt reglementate prin Legea nr. 58 din 1 mai1934 modificată ulterior prin Ordonanţa de guvern nr. 11 din 1993. Atât cambia, câtşi biletul la ordin reprezintă un titlu de credit.

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană numită tr ăgător dă dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani

unei a treia persoane denumită beneficiar sau să plătească la ordinul beneficiarului.Subiectele raportului juridic cambial sunt tr ăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Tr ăgătorul este persoana care emite cambia. El dă dispoziţia să se plătească o sumă de bani. Prin semnătura sa tr ăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească osumă de bani beneficiarului de către tras. Trasul reprezintă persoana căreia i seadresează dispoziţia sau ordinul de plată a unei sume de bani. Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata.

Forma cambieiPentru emiterea cambiei, este necesar ă existenţa unui document sau act scris.

Documentul poate fi un înscris sub semnătur ă privată sau un act autentic. Înscrisul seredactează în limba aleasă de păr ţi, putându-se utiliza orice mijloace grafice. În mod

obişnuit, se folosesc formulare tip.Art. 1 din Legea nr. 58/1934 prevede următoarele condiţii de formă:1. denumirea de cambie menţionată în textul titlului şi exprimată în limba

întrebuinţată pentru redactare – cambia poate fi redactată în limba română sauîn orice altă limbă str ăină.

2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată – trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat potrivit formulei „plătiţi / veţi plăti”. Ordinul are caobiect plata efectivă a unei sume determinate de bani. Determinarea sumei seface prin ar ătarea cuantumului şi felul monedei. Suma de plată se poate indicaatât în cifre, cât şi în litere. În situaţia unei neconcordanţe între indicaţii, se valua în considerare suma înscrisă în litere. Totuşi, când suma este precizată demai multe ori, în cifre sau în litere, va fi valabilă obligaţia cea mai uşoar ă.

3. numele şi prenumele trasului – obligaţia trasului de a plăti cambia rezultă

numai prin operaţiunea de acceptare a cambiei. Trasul se desemnează prinindicarea numelui de familie sau al firmei. Valorificarea cambiei impune caindividualizarea trasului să fie completă şi exactă. Pentru plata sumei pot fiindicaţi mai mulţi traşi. Indicarea lor se face cumulativ sau alternativ. Ca tras poate figura şi tr ăgătorul. În caz de acceptare a cambiei, el devine obligat principal.

4. stipularea scadenţei – trebuie să fie unică şi posibilă. Numai plata la scadenţă are efect liberator pentru debitori. Scadenţa poate fi determinată prin maimulte modalităţi. Cambia la vedere se plăteşte la prezentare. Formula de



78

redactare a scadenţei are un caracter facultativ, putându-se folosi oriceexpresie echivalentă. Cambia la vedere trebuie prezentată într-un an de zile dela data emiterii. Termenul de prezentare poate fi mărit sau micşorat de cătretr ăgător şi numai redus de giranţi. În situaţia în care cambia nu conţine oscadenţă, se consider ă că este f ăcută la vedere. În cambia cu scadenţă la unanumit timp de la vedere, termenul se socoteşte din momentul acceptării sau aactului de protest. Termenul poate fi prevăzut în zile, să ptămâni sau ani. Înîmprejurarea că acceptarea cambiei nu este datată, posesorul trebuie să dresezeun protest de nedatare. În absenţa protestului, se prezumă că acceptarea a fostdată în ultima zi a termenului de prezentare. La cambia cu scadenţa la un

anumit timp de la data emisiunii, termenul se indică în titlu. El se calculează începând cu ziua următoare datei emisiunii, indicate în cambie. Scadenţa la ozi fixă se indică printr-o dată precisă sau calendaristică. Pentru a fi completă,indicaţia va cuprinde ziua, luna şi anul scadenţei.

5. menţionarea locului unde trebuie f ăcută plata – pe faţa titlului în colţul stângsub adresa trasului; dacă există mai multe locuri de plată, plata poate fi f ăcută la oricare dintre acestea; dacă nu este indicat nici un loc se va lua înconsiderare localitatea de lângă numele trasului.

6. numele şi prenumele beneficiarului – are dreptul de a prezenta cambia laacceptare, la plată şi de a o gira. Beneficiarul poate fi o persoană fizică sau juridică. Pot exista mai mulţi beneficiari, care pot fi desemnaţi cumulativ saualternativ. În unele situaţii, mai ales când există rezerve asupra acceptării

titlului, ca beneficiar se poate indica însuşi tr ăgătorul. O asemenea cambiecuprinde expresia plătiţi la ordinul meu sau veţi plăti către mine însumi.7. menţionarea datei şi a locului emiterii – data trebuie să fie unică şi se

menţionează de obicei pe faţa titlului în partea de sus prin indicareaurmătoarelor elemente: ziua, luna şi anul. În raport de data emiterii, secalculează scadenţa şi se determină capacitatea tr ăgătorului, iar locul emisiuniiindică legea aplicabilă condiţiilor de formă. Locul se menţionează lângă dată,iar în cazul în care acest loc nu este stipulat se prezumă că este localitateascrisă lângă semnătura tr ăgătorului. Dacă nu este menţionată nici o localitatelângă semnătura trasului titlul va fi nul.

8. semnătura tr ăgătorului – trebuie să fie autograf ă şi să cuprindă numele şi prenumele tr ăgătorului; este valabilă semnătura în care prenumele estereprezentat numai prin iniţială. Semnătura se exprimă pe cale autograf ă şi

manuscrisă. Persoanele care din diferite motive nu pot semna vor folosi unînscris autentic sau un reprezentant cu procur ă specială.9. condiţia formei scrise – obligaţiile cambiale nu rezultă decât dintr-un act scris

autentificat sau sub semnătur ă privată. Neîndeplinirea condiţiilor de formă stipulate în art. 1 din lege are drept efect

nulitatea cambiei. Deşi nul ca titlu de credit, înscrisul poate da naştere la alte efecte juridice. Ele vor fi reglementate de normele dreptului comun.



79

Un asemenea titlu, imperfect sau incomplet, poate circula cu condiţia de a semenţiona clauza la ordin. Dar circulaţia prin gir a titlului produce numai efectelecesiunii de creanţă.

Transmiterea cambieiCambia se transmite sau circulă prin gir, scontare şi rescontare. În afara

acestor mijloace proprii, când titlul cuprinde clauza nu la ordin, cambia se poatetransmite şi pe calea dreptului comun, prin cesiune, subrogare legală sau succesiune.

Actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane, denumită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin

predarea titlului toate drepturile izvorând din titlul respectiv poartă denumirea de gir.Cambia se poate transmite prin gir numai înainte de scadenţa titlului. Girul se

exprimă prin formula „ plătiţi lui / plătiţi la ordinul lui”. Girul se menţionează pe titlu,de obicei, pe verso-ul cambiei. Dacă intervin mai multe giruri, ele se pot înscrie şi peo prelungire, şi anume, o foaie anexată, numită adaos sau allonge.

Girul cuprinde un ordin de plată, care se exprimă printr-o anumită formulă sau o simplă menţiune. Ordinul de plată se semnează şi, eventual, se datează.

Girul nedatat se prezumă a fi f ăcut înainte de expirarea termenului pentru protest sau a dresării protestului de neplată. Girul efectuat ulterior dă naştere numai laefectele unei cesiuni.

Indivizibilitatea creanţei şi posesia titlului se asigur ă prin interdicţia divizăriigirului. Inserarea unui gir par ţial atrage nulitatea operaţiunii. Deşi creanţa nu se

împarte, un gir poate avea mai mulţi giranţi. Ei trebuie însă desemnaţi, în modcumulativ sau alternativ.Funcţionarea girului implică, ca o ultimă condiţie, predarea cambiei. Cât timp

titlul nu a fost remis, girul poate fi revocat, iar giratarul nu are posibilitatea să-şiexercite drepturile cambiale.

Formele girului sunt variate în funcţie de indicarea beneficiarului şi după efectele pe care le produc. Astfel, după indicarea beneficiarului, girul poate finominativ, în alb şi la purtător. Girul nominativ poate fi uninominativ, când se indică o singur ă persoană şi pluripersonal, în cazul în care se menţionează mai multe persoane. Girul în alb există atunci când nu se prevede numele giratarului; în acestcaz girantul doar a semnat f ăr ă a indica numele persoanei giratarului. Girul la purtător se deosebeşte de girul în alb numai în privinţa desemnării giratarului potrivitformulei „plătiţi către prezenta persoană”.

După efectele pe care le poate produce girul este propriu şi impropriu.Girurile proprii sunt constituite din girul nominativ, girul în alb şi girul la purtător.Girurile improprii sunt următoarele:

a. girul pentru procur ă – în acest caz giratarul exercită drepturile cambiale înnumele girantului, iar în raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulilemandatului. Formula utilizată este „pentru procur ă / pentru încasare”.Giratarul exercită drepturile cambiale în numele girantului. Nefiind proprietar,el poate transmite cambia numai printr-un gir per procura, ce are semnificaţiaunei substituiri.



80

b. girul în garanţie – acesta constituie un gaj pentru garantarea unei alte crean ţe;raporturile dintre girant şi giratar sunt cârmuite de regulile gajului potrivitdreptului comun; formula folosită este „valoare în garanţie / valoare în gaj”.

c. girul nu la ordin - prin care se limitează r ăspunderea girantului. Prin clauza nula ordin, girul transfer ă beneficiarului toate drepturile cambiei, dar girantul îşiasumă responsabilitatea numai faţă de giratar, nu şi de ceilalţi posesorisuccesivi.

d. girul de întoarcere – în acest caz se transmite titlul unui obligat cambial care poate fi trasul, iar cambia se stinge prin confuziune.

e. girul f ăr ă garanţie - exonerează pe girant de obligaţia de garanţie. Prin

inserarea în gir a formulei, f ăr ă garanţie, f ăr ă obligo, f ăr ă responsabilitatecambială sau f ăr ă regres, orice obligaţie de garanţie este exclusă. Girantul are poziţia unui cedent şi r ăspunde numai pentru existenţa sau realitatea creanţei.

f. girul după protest – cambia se transmite după scadenţă şi are efectele uneicesiuni. Posesorul titlului dobândeşte drepturile cambiale ale cedentului, caregarantează numai existenţa creanţei. Giratarul se legitimează prin serianeîntreruptă a girurilor, indiferent de perioada când intervin.

g. girul simulat – în acest caz nu se transmite dreptul de proprietate asupracambiei; raporturile dintre girant şi giratar sunt guvernate de regulilesimulaţiei, dar faţă de ter ţi girul produce efectele sale obişnuite.

h. girul fiduciar - prin care giratarul dobândeşte exerciţiul drepturilor cambiale,în mod deplin şi absolut. Prin girul fiduciar, titlul cambial, datorită încrederii

girantului, se transfer ă f ăr ă ar ătarea scopului. De obicei, girul fiduciar sefoloseşte pentru încasarea creanţei cambiale, garantarea unei creanţe sauscontarea titlului. În raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulilemandatului sau gajului.Efectele girului sunt în număr de trei şi anume: efectul translativ de drepturi;

efectul de garanţie; efectul de legitimare.Prin efectul translativ de drepturi, girul transmite toate drepturile izvorâte din

cambie: dreptul la o sumă de bani, dreptul de a prezenta cambia la acceptare, dreptulde a transmite cambia, etc. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească girul pentru a putea realiza transmiterea drepturilor sunt următoarele: girul trebuie să emane de la o persoană îndreptăţită a transmite cambia, şirul girurilor trebuie să fie neîntrerupt.

În cadrul efectului de garanţie giratarul îşi asumă obligaţiile de acceptare şi de plată nu numai faţă de giratar, ci şi faţă de orice posesor succesiv al titlului în cazul în

care plata nu va fi efectuată de către debitorul principal, adică de tras; pentru a puteaexista obligaţia de garanţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: posesorultitlului trebuie să se legitimeze printr-un şir neîntrerupt de giruri, girul trebuie să fieefectuat înainte de dresarea protestului şi girul trebuie să fie opera unei persoaneîndreptăţită a transmite girul.

Prin efectul de legitimare – potrivit legii, deţinătorul unei cambii este socotit posesorul legitim al acesteia cu condiţia să-şi justifice dreptul său printr-un şir neîntrerupt de giruri; posesorul cambiei astfel legitimat este prezumat până la proba



81

contrarie ca titular al dreptului la creanţă; seria girurilor este continuă dacă fiecare gir se semnează de către girantul care în operaţiunea precedentă era giratar.

Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o bancă comercială, pentru a obţine suma indicată în titlu, înainte de ajungerea latermen. Banca plăteşte valoarea cambiei, mai puţin taxa scontului. De asemenea, pentru diverse cheltuieli, se precepe şi un comision. Taxa scontului reprezintă dobânda la creditul acordat până la scadenţă. Ea se stabileşte de băncile comerciale.

Cambia în albPrin art. 1 din lege se stabilesc elementele obligatorii pe care trebuie să le

conţină o cambie pentru a fi valabilă. Sancţiunea nerespectării lor este prevăzută înart. 2 şi constă în nulitatea cambiei. Totuşi, Legea nr. 58/1934 reglementează cambiaîn alb, adică aceea emisă de la început f ăr ă a cuprinde elemente esenţiale legaleurmând ca acestea să fie completate ulterior cu excluderea intervenţiei tr ăgătorului.Completarea se va face de către posesorul legitim al cambiei, adică de beneficiar oride către posesorii succesivi ai cambei. Acest drept de completare a cambiei trece înmod irevocabil în patrimoniul celui care primeşte cambia odată cu transmitereaacesteia şi constituie o parte integrantă a drepturilor asupra cambiei în alb. Elementulcare nu trebuie să lipsească este semnătura tr ăgătorului. Această cambie nu trebuieconfundată cu o cambie incompletă, deoarece în cazul cambiei incompletenecompletarea noţiunilor este întâmplătoare, pe când în cazul cambiei în albnecompletarea este intenţionată.

Convenţia de completare a cambiei trebuie să corespundă înţelegerii intervenită între tr ăgător şi beneficiarul cambiei. Prin intermediul convenţiei de completare se precizează limitele în care se va face completarea cambiei în alb. Înţelegerea privindcompletarea cambiei poate fi expresă şi explicită, dar poate fi expresă f ăr ă a se preciza limitele completării.

Termenul în care trebuie să se efectueze completarea este de 3 ani de la dataemiterii cambiei. Sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea posesoruluidin dreptul de a completa cambia.

Cambia în alb completată în termenul şi în condiţiile legale produce efecteleunui titlu emis în mod normal. Obligaţia tr ăgătorului ia naştere odată cu semnăturadată pe titlul aflat în circulaţie. Cei care semnează succesiv pe titlu, în timpulcirculaţiei acestuia, devin obligaţi cambiali în momentul în care prin semnare îşiasumă obligaţiile cambiale.

Acceptarea cambiei Ordinul tr ăgătorului, adresat trasului, cuprinde numai obligaţia tr ăgătorului de

a face să se plătească suma de bani către beneficiar, precum şi o desemnare a persoanei care urmează să efectueze plata la scadenţă. Obligaţia trasului de a plătisuma de bani nu ia naştere în urma ordinului dat de tr ăgător, ci numai dinmanifestarea de voinţă a trasului însuşi. Deci, numai prin acceptarea ordinului trasuldevine debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă suma de bani prevăzută în titlu. Obligaţia trasului născută din acceptarea cambiei este autonomă, literală şi



82

abstractă. Prin acceptare trasul devine obligat solidar alături de tr ăgător, giranţi şiavalişti.

Prezentarea cambiei pentru acceptare constituie un drept, a cărui exercitareeste facultativă. Posesorul poate prezenta cambia trasului, direct la scadenţă.

Ţinând cont de interesele participanţilor, regula prezentării cambiei spreacceptare implică următoarele derogări. Formalitatea prezentării poate fi impusă printr-o dispoziţie legală. În conformitate cu art. 22 din Legea cambială uniformă,cambia plătibilă la un ter ţ, în altă localitate decât a domiciliului trasului sau la unanumit termen de la vedere, trebuie prezentată la acceptare.

Obligativitatea prezentării poate fi stabilită şi de către păr ţi. Prin intermediul

unei clauze, tr ăgătorul şi giranţii au posibilitatea să dispună prezentarea cambiei spreacceptare. Totodată, ei pot stipula şi un termen pentru prezentare.

Nerespectarea obligaţiei de prezentare, legală sau voluntar ă, se sancţionează cu pierderea dreptului de regres.

Prezentarea cambiei la acceptare poate fi interzisă de tr ăgător. Clauza princare cambia se declar ă neacceptabilă trebuie formulată clar şi inclusă în textul titlului.Încălcarea clauzei de neacceptare creează o obligaţie de desdăunare.

Prezentarea cambiei se face la domiciliul trasului, prin înf ăţişarea eimaterială. Trasul poate decide imediat sau să cear ă pentru ziua următoare o a doua prezentare a cambiei.

În cazul în care trasul refuză acceptarea, posesorul cambiei are un drept deregres, cu condiţia dresării protestului pentru neacceptare.

Cambia va fi prezentată de către posesorul legitim al cambiei trasului.Prezentarea se va face la orice dată până la scadenţă şi la locul, ce reprezintă domiciliul trasului.

Pentru a produce efecte cambiale, acceptarea trebuie să îndeplinească unelecondiţii de formă şi conţinut.

Acceptarea se menţionează pe titlu de către tras. Ea se concretizează prinexpresia acceptat sau altă formulă echivalentă, urmată de semnătura trasului. Deasemenea, simpla semnătur ă pe faţa cambiei are valoarea unei acceptări.

În împrejurarea când prezentarea cambiei este obligatorie, menţiunea deacceptare trebuie să fie şi datată. Acceptarea nedatată se sancţionează cu decădereadin dreptul de regres.

Cambia se acceptă în condiţiile indicate de emitent. Acceptarea care modifică elementele cambiei se socoteşte ca un refuz de acceptare.

Cu caracter de excepţie, trasul poate accepta par ţial sau limitat. Pentru restulsumei, posesorul cambiei trebuie să dreseze un protest de neacceptare par ţială.Prin acceptare trasul devine obligat cambial; trasul devine obligat principal

fiind direct r ăspunzător de plata sumei de bani către posesorul cambiei. După acceptare tr ăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori în regres, aceştia fiind obligaţi la plată numai în cazul refuzului trasului de a plăti.

Revocarea acceptării poate să intervină în cazul în care trasul îşi poate retrageacceptarea atâta timp cât titlul se află în mâinile sale şi o poate şterge prin orice



83

mijloace materiale. Ştergerea acceptării se consider ă un refuz. În consecinţă, posesorul are un drept de regres, prin dresarea protestului de neacceptare.

Refuzul de a accepta cambia în cazul în care cambia a fost prezentată spreacceptare şi trasul a refuzat acceptarea ei, refuzul acestuia va fi constatat printr-un protest de neacceptare.

Acceptarea extraordinar ă a cambiei poate să intervină în cazul refuzuluiacceptării din partea trasului şi pentru a proteja interesele posesorului cambiei, legeareglementează posibilitatea acceptării cambiei de către o altă persoană în afar ă de tras.Acceptanţii extraordinari sunt indicatul la nevoie şi acceptantul prin intervenţie(intervenientul pentru onoare) şi vor r ăspunde la fel ca şi obligatul cambial pentru

care a fost desemnat sau a intervenit.Indicatul la nevoie poate fi tr ăgătorul, girantul sau avalistul, iar aceştia pot

indica o persoană care să accepte cambia la nevoie. Desemnarea indicatului la nevoiese face printr-o menţiune pe cambie.

Intervenientul pentru onoare apare ca o consecinţa a refuzului acceptăriicambiei. Acceptarea se va realiza în acest caz de către o persoană care din proprieiniţiativă îşi manifestă voinţa de acceptare în locul trasului; se foloseşte formula„acceptat pentru onoarea lui / pentru onoarea lui”.

Garantarea cambieiAcceptarea şi plata cambiei se garantează prin gir şi aval.Prin efectul constitutiv al girului, girantul devine obligat cambial. În această

calitate, el are obligaţia legală de garantare a cambiei. Girantul îşi asumă obligaţia deacceptare şi plată faţă de toţi posesorii cambiei. El este un debitor de regres, carer ăspunde solidar cu ceilalţi obligaţi. Obligaţia de garanţie a girantului poate fiînlăturată prin includerea în gir a unei clauze de exonerare.

Avalul reprezintă actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, denumit avalizat.Avalul este o obligaţie cambială, ceea ce înseamnă că este guvernat de regulilecambiale. Obligaţia de garantare nu este de esenţa titlului. Cambia poate circula şif ăr ă aval.

Avalul se poate constitui de orice persoană, semnatar cambial sau ter ţ.Garanţia trebuie dată până la expirarea termenului pentru protest sau a dresării protestului de neplată.

Avalul se înscrie pe cambie sau pe adaos, duplicat ori act separat. În dreptul

nostru, spre deosebire de sistemul Legii cambiale uniforme, avalul dat prin act separatnu este valabil şi produce numai efectele unei fidejusiuni.Avalul rezultă din expresia pentru aval, pentru garanţie, în obligaţie solidar ă

sau în locul debitorului cambial şi semnătura avalistului. De asemenea, simplasemnătur ă a unei persoane pe faţa cambiei, cu excepţia tr ăgătorului şi a trasului, seconsider ă că este un aval.

Formula avalului cuprinde şi numele avalizatului. În absenţa unei indicaţii,avalul se prezumă ca fiind constituit în favoarea tr ăgătorului.



84

Clauzele avalului trebuie să fie compatibile cu natura garanţiei. Ele seformulează pur şi simplu, f ăr ă condiţii sau modificări. Legea cambială uniformă admite o singur ă derogare, prin dispoziţiile art. 30, alin. 1. Garantarea poate fi dată şi pentru o sumă mai mică decât valoarea cambiei.

Efectele avalului se refer ă la drepturile şi obligaţiile avalistului. Avalistul seaflă în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia.

Dacă avalul a fost dat trasului acceptant, avalistul este obligat direct şi deciva putea fi urmărit. Dacă avalul este dat tr ăgătorului, avalistul va garanta faţă de posesorul cambiei şi faţă de toţi cei ce figurează în titlu după tr ăgător. Dacă avalul afost dat unui girant, avalistul va fi obligat numai faţă de posesorul cambiei şi de cei ce

figurează în titlu după girantul avalizat.În conformitate cu prevederile legii avalistul, acceptantul, tr ăgătorul şi

giranţii sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. Posesorul cambiei poate urmări pe oricare dintre ei f ăr ă a conta ordinea în care s-au obligat.

În conformitate cu prevederile legale, avalistul plăteşte cambia dobândindastfel toate drepturile izvorâte din ea împotriva celui garantat, precum şi împotrivaacelora care sunt ţinuţi de către aceasta din urmă. Aceste drepturi sunt dobândite caefect al plăţii cambiei. După ce a plătit posesorului cambiei, avalistul este îndreptăţitsă recupereze ceea ce a plătit. Dacă avalul a fost dat trasului acceptant, avalistul vaavea acţiune numai împotriva trasului aceptant. Avalistul unui tras devine obligatcambial direct. Posesorul titlului poate intenta acţiunea cambială f ăr ă a fi necesar să dreseze protestul de neplată. Garantul poate opune posesorului numai excepţiile

personale, precum şi cele rezultând din forma titlului, valabilitatea formală aobligaţiei şi condiţiile pentru exercitarea acţiunii cambiale. Datorită independenţeisemnăturilor, el nu poate invoca excepţiile personale debitorului avalizat.

Dacă l-a garantat pe tr ăgător, are acţiune împotriva tr ăgătorului, a trasuluiacceptant şi a avalistului acestuia.

Dacă a garantat un girant, avalistul are acţiune împotriva giranţilor anteriori,a tr ăgătorului, a trasului acceptant şi împotriva avaliştilor acestuia. Garantul poateopune posesorului cambiei decăderile şi excepţiile girantului avalizat. El nu poate fiurmărit decât cu respectarea formalităţilor privind prezentarea titlului şi dresarea protestului. Prin executarea obligaţiei, avalistul dobândeşte toate drepturile carerezultă din cambie împotriva avalizatului, precum şi a celor ţinuţi faţă de ei. Garantuleste un debitor de regres.

Avalistul apare ca un debitor în regres, ceea ce înseamnă că se poate îndrepta

la alegere împotriva acelora ţinuţi de cel avalizat.Dacă există mai mulţi avalişti pentru acelaşi debitor cambial, iar plata s-af ăcut numai de către unii dintre aceştia, atunci pe lângă drepturile izvorâte din cambieavaliştii care au plătit au o acţiune de drept comun pentru cota parte în contracelorlalţi avalişti.

Plata cambieiPlata cambiei poate fi cerută la scadenţă. Plata poate fi cerută de posesorul

legitim al titlului prin prezentarea cambiei. Titlul trebuie prezentat pentru plată



85

debitorului principal sau persoanei desemnată să plătească pentru el. Persoaneleobligate să plătească suma prevăzută în titlu sunt trasul acceptant şi avaliştii.

Cambia se plăteşte la termen sau la vedere. Posesorul poate prezenta cambiaîn ziua scadenţei sau în următoarele două zile lucr ătoare.

Plata se efectuează la locul şi la adresa indicată în cambie. În situaţia în careadresa nu este menţionată, plata se cere la domiciliul trasului, acceptantului prinintervenţie sau indicatului la nevoie. Plata titlului la scadenţă are ca efect stingereaobligaţiilor cambiale.

De asemenea, se poate realiza şi o plată anticipată. Creditorul nu este obligatsă primească plata cambiei înainte de termen. Debitorul poate plăti anticipat numai cu

consimţământul posesorului cambiei. Întrucât plata înainte de scadenţă nu estecârmuită de regulile dreptului cambial, el plăteşte pe riscul şi r ăspunderea sa.

Plata cambiei poate fi şi par ţială. Plata par ţială se poate face de către tras,domiciliator şi avalist. Deşi admisă, nu pot plăti par ţial debitorul de regres şiintervenientul. Semnatarii cambiali sunt ţinuţi să r ăspundă solidar, astfel încât oricereducere a sumei de plată reprezintă un avantaj datorită interesului debitorilor.Dreptul cambial consacr ă plata par ţială.

Persoana care plăteşte are dreptul să solicite predarea cambiei. Restituirea seface cu menţiunea de achitare scrisă pe titlu de către posesor.

În situaţia unei plăţi par ţiale, titlul nu poate fi pretins posesorului, întrucât eleste necesar pentru suma r ămasă neplătită. Plătitorul va cere numai înscriereamenţiunii în cambie şi eliberarea unei chitanţe.

În cazul în care posesorul titlului nu se prezintă la scadenţă spre a cere plata,debitorul poate consemna suma la Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Consemnareasumei se face pe cheltuiala şi riscul creditorului.

Refuzul de plat ă În cazul în care suma promisă este refuzată sau există indicii că nu va fi

plătită, posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin intermediul acţiunilor cambiale. Acţiunea cambială poate fi directă sau de regres. Acţiunea directă seexercită împotriva acceptantului şi avaliştilor săi. Acţiunea în regres se exercită contratr ăgătorului, giranţilor, avaliştilor şi acceptantului prin intervenţie. Pentru obţinereaunor avantaje sau în caz de pierdere a acţiunilor cambiale, posesorul titlului poateintenta şi două acţiuni de drept comun, şi anume, acţiunea cauzală şi acţiunea deîmbogăţire f ăr ă justă cauză.

Regresul se poate intenta la scadenţă sau înainte de scadenţă. Acţiunea deregres se exercită la scadenţă dacă trasul refuză plata cambiei, în total sau în parte.Deschiderea dreptului la regres implică îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. prezentarea titlului în termenele legale;2. refuzul nejustificat al plăţii;3. constatarea prin protest a neplăţii cambiei;4. înştiinţarea tr ăgătorului şi garanţilor despre neplata cambiei;5. depunerea la dosarul cauzei a cambiei în original.



86

Acţiunea de regres se exercită înainte de scadenţă, când situaţia economică atrasului este nesigur ă. Cazurile în care cambia devine exigibilă sunt următoarele:

1. refuzul acceptării cambiei, total sau par ţial;2. falimentul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu cambia;3. insolvenţa trasului, f ăr ă a fi necesar ca starea de încetare a plăţilor să fie

constatată printr-o hotărâre judecătorească;4. executarea silită întreprinsă de alţi creditori asupra bunurilor trasului este

infructoasă;5. falimentul tr ăgătorului unei cambii neacceptabile.Prin acţiunea de regres, posesorul titlului poate cere, conform art. 48 din Legea

cambială uniformă, suma prevăzută în titlu, dobânzile stipulate şi legale, precum şieventualele cheltuieli accesorii.

Protestul este un act autentic prin care se constată îndeplinirea formalităţilor necesare pentru exercitatea drepturilor cambiale. Protestul constituie un mijloc de probă a îndeplinirii de către posesor a actelor de diligenţă cambială. În acelaşi timp, protestul reprezintă o condiţie esenţială pentru conservarea acţiunii de regres. În cazde pierdere a acţiunilor cambiale, posesorul titlului poate intenta şi două acţiuni dedrept comun, şi anume, acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire f ăr ă cauză.

Actul de protest se întocmeşte de notarul de stat competent, cu respectareatermenului şi formei prescrise. Redactarea protestului se poate face pe cambie sau peun adaos. De asemenea, protestul poate fi întocmit şi pe un act separat, cu condiţiaefectuării pe cambie a menţiunii de dresare.

2.2. Biletul la ordin No ţ iune

Biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obligă să plătească lascadenţă o sumă de bani, unui beneficiar.

În biletul la ordin intervin două păr ţi: emitentul, debitorul sau importatorul,care emite înscrisul obligându-se să efectueze o plată şi beneficiarul, creditorul sauexportatorul, către care ori la ordinul căruia urmează să se facă plata.

Elementele esen ţ ialeBiletul la ordin cuprinde următoarele condiţii esenţiale: denumirea de bilet la

ordin, trecută în textul titlului în limba utilizată la redactare; promisiuneanecondiţionată de a plăti o sumă determinată; scadenţa; locul de plată; numele

beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.În situaţia când locul de plată nu este indicat se ia în considerare loculemisiunii titlului, iar dacă nu este ar ătată scadenţa, biletul la ordin se socoteşte plătibilla vedere.

Transmiterea, garantarea şi plata biletului la ordinDispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin, în măsura în

care nu sunt incompatibile. Biletul la ordin implică numai două persoane, astfel încâtoperaţiunea acceptării nu este necesar ă. Dacă biletul la ordin este plătibil la un anumit



87

termen de la vedere, înscrisul trebuie prezentat spre viză emitentului, în termenulfixat. Refuzul emitentului de a pune viza datată, se constată printr-un protest.

2.3. Cecul No ţ iune, elementele esen ţ iale ale cecului

Cecul este un înscris care conţine ordinul adresat de tr ăgător unei bănci, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar.

Persoanele care participă la un cec sunt următoarele: tr ăgătorul sau emitentultitlului, care dispune efectuarea unei plăţi; trasul sau banca, care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată; beneficiarul, care încasează la scadenţă suma

indicată.Titlul se trage asupra băncii în limita fondurilor de care dispune emitentul.

Proviziunea trebuie să fie prealabilă, de o valoare corespunzătoare cecului, certă,lichidă, exigibilă şi disponibilă.

Elementele esenţiale pentru existenţa cecului sunt denumirea de cec,mandatul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, locul de plată, data şi loculemiterii, semnătura tr ăgătorului. Titlul în care lipseşte un element esenţial nu sesocoteşte ca fiind un cec. El are valoarea unei simple obligaţii, putând fi folosit camijloc de probă.

Denumirea de cec se inserează în însuşi textul titlului, în limba întrebuinţată la redactare. În dreptul englez, cecul fiind o variantă a cambiei, indicarea denumirii nuconstituie un element esenţial. Suma de plată se înscrie în cifre şi litere. În cazul în

care indicaţiile nu concordă, va fi valabilă suma menţionată în litere. Dacă indicaţiilecu valori deosebite se scriu de mai multe ori, se plăteşte suma cea mai mică. Trasultrebuie individualizat în mod precis. Datorită modului de funcţionare a cecului, trasulnu poate fi şi tr ăgător, cu excepţia cazului când titlul este tras între întreprinderidiferite ale aceluiaşi emitent. Trasul nu este ţinut să accepte cecul. El are numaiobligaţia de a plăti suma indicată, în limita disponibilului existent. Locul unde trebuiesă se facă plata se indică pe cec. În lipsa unei menţiuni speciale, se ia în considerarelocul prevăzut lângă numele trasului. Dacă sunt mai multe locuri, cecul este plătibil la primul dintre ele. În absenţa oricăror indicii, cecul se plăteşte la locul unde trasul îşiare principalul său domiciliu. Data cecului trebuie să arate ziua, luna şi anul emisiunii.În situaţia neindicării locului emiterii, se va lua în considerare localitatea de lângă numele tr ăgătorului. Semnătura emitentului trebuie să cuprindă numele şi prenumelesau firma celui care se obligă. Ca element al semnăturii, prenumele poate fi prescurtat

sau ar ătat prin iniţiale. Titlul în care lipseşte un element esenţial, potrivit art. 2 dinLegea uniformă asupra cecului, nu se socoteşte ca fiind un cec. El are valoarea numaia unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc de probă.

Cecul, cu excepţia titlurilor la purtător, poate fi tras în mai multe exemplareidentice. Ele trebuie să conţină, în însuşi textul titlului, un număr de ordine. În absenţanumerotării, fiecare exemplar constituie un cec distinct. În materia cecului, datorită naturii titlului nu se admite emiterea de copii.



88

Formele ceculuiÎn funcţie de indicarea beneficiarului sau natura lor, cecurile sunt nominative,

la ordin şi la purtător. După modul de încasare, cecurile pot fi: cecuri barate; cecuricirculare; cecuri certificate; cecuri poştale; cecuri de călătorie.

Cecul barat are pe faţa titlului două linii paralele. Bararea poate fi generală sauspecială şi se realizează de tr ăgătorul sau posesorul titlului. Bararea generală nuconţine nici o menţiune între cele două linii. Bararea specială cuprinde între celedouă linii numele unei bănci. Cecul cu barare specială se plăteşte băncii ar ătate întrecele două linii.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin. El se emite de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.

Cecul certificat cuprinde semnătura trasului pe faţa titlului. Semnătura trasuluiare semnificaţia certificării proviziunii.

Cecul poştal se utilizează în localităţile care nu au sucursale ale băncilor dedepozit.

Cecul de călătorie este un titlu cu o valoare fixă, emis de o bancă pentru a fiutilizat de o persoană care efectuează un voiaj în str ăinătate.

Transmiterea ceculuiTransmiterea cecului este condiţionată de modalitatea indicării

beneficiarului. Cecul nominativ cu clauză nu la ordin se transmite numai în forma şicu efectele cesiunii de drept comun. Cecul cu sau f ăr ă clauza expresă la ordin circulă

prin gir. Cecul la purtător se transfer ă prin tradiţiunea titlului.Garantarea cecului

Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă saunumai pentru o parte din ea. Avalul se poate da de un ter ţ, altul decât trasul, sau de unsemnatar al cecului. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturiledecurgând din titlu, împotriva avalizatului şi a celor ţinuţi faţă de persoana garantată.

În urma achitării cecului, trasul poate cere predarea titlului cu menţiuneaachitat. În cazul în care plata este par ţială, el va solicita efectuarea unei menţiuni şi să i se dea o chitanţă. În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, tr ăgătorului şiavaliştilor.

Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului

scrisă şi datată pe cec. De asemenea, oficiul de compensaţie poate da o declaraţieconstatatoare. Protestul sau constatarea echivalentă trebuie dresate înainte deexpirarea termenului de prezentare. Dacă prezentarea s-a produs în ultima zi atermenului, protestul sau constatarea echivalentă se fac în prima zi lucr ătoare ceurmează.

Posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin acţiunea de regres sau prinexecutarea silită în urma investirii cecului cu formulă executorie. În funcţie deîmprejur ările concrete, posesorul poate exercita şi acţiunea cauzală sau acţiunea deîmbogăţire f ăr ă justă cauză. Acţiunea de regres a posesorului se prescrie într-o



89

perioadă de 6 luni de la expirarea termenului de prezentare. Acţiunile de regres aleobligaţilor la plata cecului, unii împotriva altora, se prescriu într-un termen de 6 luni,socotit din ziua în care s-a plătit titlul sau a fost intentată acţiunea.

Plata ceculuiCecul este plătibil la vedere. Termenele de prezentare la plată sunt stabilite

prin lege. Ele sunt diferite în raport de poziţia geografică a locului de emitere şi de plată, după cum urmează: cecul emis şi plătibil în aceeaşi ţar ă se prezintă la plată întermen de opt zile; cecul emis într-o ţar ă şi plătibil în altă ţar ă se prezintă într-untermen de 20 până la 60 de zile.

În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorultitlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, tr ăgătorului şi avaliştilor.Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului scrisă şidatată pe cec.



90

Capitolul VII

Relaţii de plăţi şi credit în comerţul internaţional

1. Mijloace de plată

Mijloacele de plată str ăine reprezintă totalitatea posibilităţilor materiale princare se poate lichida o creanţă internaţională. Mijloacele de plată internaţională suntîn raport de interesul păr ţilor, natura tranzacţiei, locul şi momentul plăţii, poziţiaconcurenţei, uzanţele pieţei. Dintre ele mai importante sunt: aurul, valutele şi

devizele.

1.1. AurulAurul reprezintă un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al

mărfurilor. De aceea, aurul constituie şi un instrument de acumulare de rezerve. Prinutilizarea etalonului aur s-a creat un mijloc de plată cu caracter unitar şi internaţional.În decursul anilor, aplicarea etalonului aur a prezentat următoarele forme:

- etalonul aur-monedă, care se caracterizează prin libera batere şi circulaţie amonedelor de aur, precum şi convertibilitatea bancnotelor în monede;

- etalonul aur-lingouri, prin care aurul nu mai circulă ca monedă, fiinddepozitat sub formă de lingouri, în rezervele emitentului bancnotelor;

- etalonul aur-devize, care se defineşte prin formarea rezervei monetare, alăturide aur, din devize şi valute.

În relaţiile internaţionale, plăţile prin aur se folosesc când condiţiile concrete nu permit utilizarea altor mijloace. De asemenea, echilibrarea balanţei de plăţi serealizează tot prin intermediul aurului.

1.2. ValuteleValuta este moneda naţională a unei ţări, folosită în decontările

internaţionale. Valutele se împart în mai multe categorii. În raport de forma lor,valutele sunt efective, sub formă de numerar, şi valute în cont, sub formă dedisponibil la o bancă. Ţinând seama de posibilitatea de preschimbare, valutele suntconvertibile, care pot fi preschimbate în alte valute şi neconvertibile, care nu se pot preschimba în monedele altor ţări.

Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin parităţile monetare şi

cursurile valutare. Paritatea monetar ă este raportul dintre valorile paritare a două monede. Conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale reprezintă valoarea paritar ă.Stabilirea valorii paritare a monedelor poate avea ca etalon aurul, dreptul special detragere, o altă valută.

Cursul valutar sau cursul de schimb este raportul valoric dintre moneda unuistat şi moneda altui stat. În raport de modul de stabilire, cursul este oficial sau liber.Cursul oficial se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional, atât pentru baniiconvertibili, cât şi neconvertibili. Cursul oficial este un curs fix. Cursul liber sau



91

cursul pieţei este determinat de oscilaţia cererii şi ofertei. Cursul pieţei este flotant,variabil sau flexibil.

Stabilirea cursului liber se numeşte cotaţie. Determinarea se poate face prindouă metode: cotaţia directă sau incertă, prin care unitatea monetar ă str ăină seexprimă în monedă naţională; cotaţia indirectă sau certă, prin care unitatea monetar ă str ăină se indică în monedă str ăină.

În situaţia în care cursul pieţei se menţine faţă de cursul oficial în anumitelimite fixe, cursul este fluctuant.

2. Modalităţile de plată

Modalităţile de plată în schimburile internaţionale constituie totalitateamecanismelor prin care se poate transmite, de la importator la exportator,contravaloarea mărfurilor livrate, serviciilor prestate sau lucr ărilor executate.

În comer ţul internaţional, modalităţile de plată care se practică, în modobişnuit, sunt: creditul documentar, incaso documentar şi ordinul de plată.

2.1. Creditul documentar Creditul documentar reprezintă aranjamentul prin care o bancă se obligă faţă

de un ter ţ beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client.La executarea unui credit documentar participă următoarele persoane:

importatorul, exportatorul, banca emitentă sau ordonatoare şi banca corespondentă sau intermediar ă. Creditul documentar se aprobă numai în baza anumitor documente,

care dovedesc expedierea mărfii. Datorită acestui fapt, creditul documentar serealizează în două faze: verificarea de către bancă a documentelor de expediţie şi plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate ori a cambiilor trase de beneficiar.

După deschiderea creditului, banca ordonatoare avizează banca exportatorului. Notificarea precizează obligaţiile băncii şi drepturile exportatorului.

Creditele documentare, potrivit lit. c din Regulile şi uzanţele uniformereferitoare la creditele documentare, reprezintă tranzacţii comerciale separate decontractele care stau la baza lor. Banca nu este în nici un fel legată sau angajată deasemenea contracte.

Efectele creditului documentar nu pot fi însă explicate în mod satisf ăcător prin intermediul altor instituţii. Dreptul beneficiarului este direct şi independent decelelalte relaţii dintre păr ţi, iar banca nu poate opune exportatorului excepţiile ce ar rezulta din raportul fundamental sau de deschidere a creditului. Datorită tr ăsăturilor sale particulare, creditul documentar constituie o instituţie proprie şi distinctă.

Creditul documentar ofer ă păr ţilor următoarele avantaje: certitudineaimportatorului că plata se va efectua în condiţiile stabilite şi siguranţa exportatoruluică va încasa preţul mărfii livrate.

Deschiderea creditului documentar implică două operaţiuni. Prima operaţiuneconstă în încheierea unui acord între importator şi exportator. Prin contractul deexport-import, păr ţile stabilesc ca modalitate de plată creditul documentar. Ca urmare,



92

importatorul se obligă să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului.Cea de a doua operaţiune se refer ă la o convenţie între importator şi bancă. Astfel,între bancă şi importator se încheie un contract intuitu-personae. Prin contract, bancase obligă să pună la dispoziţia clientului un credit, iar importatorul să plătească dobânda prevăzută şi comisioanele.

Principalele documente de expediţie necesare pentru utilizarea unui creditdocumentar sunt următoarele: documentele de încărcare şi expediere reprezentate princonosament, scrisoare de tr ăsur ă, scrisoare de transport aerian, recipisa poştală;documentele de asigurare, etc.

Documentele de expediţie se depun de exportator la banca sa. Banca

exportatorului plăteşte documentele numai dacă sunt corespunzătoare condiţiilor stabilite. Odată cu efectuarea plăţii, documentele sunt transmise băncii ordonatoare,care le remite importatorului pentru justificare. Banca tratează şi r ăspunde, conformart. 9 din Regulile şi uzanţele uniforme, pe bază de documente şi nu de marf ă. Bancar ăspunde pentru verificarea documentelor şi nu de autenticitatea lor.

În plăţile internaţionale, creditul documentar se utilizează în următoareledouă forme: acreditivul documentar şi scrisoarea de credit comercială.

2.1.1. Acreditivul documentar Acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă

dispoziţie băncii sale să achite exportatorului printr-o altă bancă contravaloareamărfii, a cărei livrare o dovedeşte cu anumite documente.

Acreditivele documentare pot fi clasificate în mai multe categorii. În raportde natura, fermitatea sau garanţia lor, acreditivele documentare sunt acreditiverevocabile, acreditive irevocabile, acreditive irevocabile neconfirmate, acreditiveirevocabile confirmate. Acreditivele revocabile pot fi modificate sau anulate, în oricemoment, în cadrul perioadei de valabilitate. Modificarea sau anularea acreditivuluirevocabil nu este condiţionată de avizarea beneficiarului. Banca ordonatoare arenumai obligaţia de a rambursa sumele care au fost plătite, acceptate sau negociateînainte de primirea avizului. Acreditivele irevocabile nu pot fi modificate decât cuacordul tuturor păr ţilor interesate.

Acreditivele irevocabile neconfirmate se deschid de banca importatorului şise avizează beneficiarului prin intermediul unei alte bănci, care nu îşi asumă nici unanagajament. Banca intermediar ă, neconfirmând acreditivul, nu are nici o obligaţie.Raportul juridic se stabileşte numai între banca importatorului şi beneficiar.

Acreditivele irevocabile confirmate se deschid de banca importatorului şi se confirmă de către banca notificatoare. Prin confirmare, banca intermediar ă se angajează în modferm, alături de banca ce a deschis acreditivul. Între cele două bănci se creează unraport juridic direct.

După locul de plată sau domiciliere, acreditivele documentare pot fi:acreditive domiciliate în ţara importatorului, acreditive domiciliate în ţaraexportatorului şi acreditive domiciliate într-o ţar ă ter ţă. Prin acreditivele domiciliateîn ţara importatorului, exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor numai după primirea documentelor de expediţie de către banca str ăină şi verificarea lor. Prin



93

acreditive domiciliate în ţara exportatorului, beneficiarul încasează suma stabilită înmomentul prezentării şi verificării de către banca locală a documentelor de expediţie.Acreditivele domiciliate într-un stat ter ţ se notifică sau se confirmă beneficiarului decătre o bancă din ţara sa. În situaţia când beneficiarul nu obţine domicilierea, el poatecere ca acreditivul să fie deschis într-o ţar ă ter ţă.

Având în vedere clauzele pe care le conţin, acreditivele documentare seîmpart în mai multe grupe: acreditive transferabile, acreditive netransferabile,acreditive utilizabile total sau par ţial, acreditive pentru livr ări eşalonate şi acreditiverevolving. Acreditivele transferabile pot fi cedate de către beneficiar unui altexportator sau unei alte bănci. Clauza de transfer trebuie prevăzută în mod expres în

acreditiv. În baza ei, acreditivul se transfer ă o singur ă dată şi pentru întreaga cantitatede marf ă. Acreditivele netransferabile se plătesc numai beneficiarului în favoareacăruia a fost deschis. Acreditivele utilizabile total sau par ţial se achită în tranşe propor ţionale cu volumul livr ărilor. În cazul admiterii livr ărilor par ţiale, în acreditivtrebuie indicat preţul unitar pentru a se controla valoarea facturilor. Acreditivele pentru livr ări eşalonate prevăd expedierea mărfii într-un număr de tranşe repartizateîn timp. Spre deosebire de livr ările par ţiale, pentru fiecare tranşă se stabileştecantitatea mărfii şi termenul de predare. De asemenea, acreditivul se deschide pentruvaloarea totală a mărfii. Tranşele nelivrate în termen nu pot fi reportate şi se socotescca neexecutate. Acreditivele revolving se deschid pentru o tranşă din valoarea mărfii,cu dreptul băncii de a le reactiva automat, până la concurenţa sumei totale a livr ării, pe măsura utilizării lor şi în limita termenelor de valabilitate.

2.1.2. Scrisoarea de credit comercial ă Scrisoarea de credit comercială este modalitatea de plată, prin care o bancă se

obligă să onoreze, prin achitare sau acceptare, cambiile trase de beneficiar, cucondiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie convenite.

Scrisoarea de credit comercială se emite la ordinul importatorului de către bancă. Ea se adresează beneficiarului, care poate trage asupra băncii cambii la vederesau la termen. Scrisoarea de credit comercială reprezintă o modalitate de plată şi untitlu de credit. Întrucât cambiile pot fi negociate, scrisoarea de credit comercială esteirevocabilă. Scrisoarea de credit comercială se individualizează prin următoareletr ăsături: se emite de o bancă str ăină, fiind adresată direct exportatorului; locul de plată este întotdeauna în str ăinătate; se utilizează prin cambii trase asupra bănciiemitente; stă la baza cambiilor emise şi negociate de exportator la banca locală.

2.2. Incaso documentar Incaso documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează la

ordinul unui client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor deexpediţie.

În plăţile prin incaso documentar intervin următoarele păr ţi: exportatorul, banca exportatorului sau ordonatoare, banca importatorului sau corespondentă,importatorul. Incaso documentar constituie atât o modalitate de plată, cât şi ooperaţiune financiar-bancar ă. Operaţiunile de incaso documentar prezintă următoarele



94

tr ăsături: tehnica de realizare este simplă; comisioanele bancare sunt reduse; suma de plată datorată de importator nu este imobilizată; cambia trasă de exportator asupraimportatorului poate fi scontată de bancă înainte de scadenţă.

După livrarea mărfii, exportatorul va depune la banca ordonatoaredocumentele de expediţie. În funcţie de înţelegerea păr ţilor, exportatorul poate emiteşi o cambie. Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambiala ordinul corespondentului. Dacă documentele sunt în set complet, împreună cu oscrisoare de remitere, se expediază băncii importatorului. În conformitate cudocumentele şi instrucţiunile primite, banca din str ăinătate va încasa de la importator suma de plată. La rândul ei, banca exportatorului va fi creditată în cont cu suma

încasată. Banca ordonatoare trebuie să fie avizată de încheierea operaţiunii. În urma primirii avizului de creditare, banca va plăti clientului său contravaloarea mărfurilor expediate. În situaţia în care exportatorul a livrat marfa cu încălcarea clauzelor contractuale, importatorul poate refuza plata. Dacă suma a fost plătită, importatorulare dreptul să cear ă restituirea ei totală sau par ţială.

Operaţiunile de incaso documentar se împart în următoarele două forme:incaso documentar cu acceptare ulterioar ă şi incaso documentar cu acceptare prealabilă. Prin incaso documentar cu acceptare ulterioar ă, documentele de expediţiesunt plătite exportatorului de către banca ordonatoare, în momentul depunerii lor.Incaso documentar cu acceptare ulterioar ă este numit şi incaso documentar cu plată imediată. Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi imediat. Regulile derogatoriiale operaţiunii se stabilesc prin contract, condiţii generale de livrare, acorduri

comerciale şi plăţi. Banca ordonatoare verifică existenţa documentelor şi concordanţadintre ele, cu privire la conţinutul şi datele exprimate în cifre. În urma verificării, banca plăteşte exportatorului şi face decontarea cu banca importatorului.

În situaţia în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau defond, se recurge la incaso documentar cu acceptare prealabilă. Ca modalitate de plată,incaso documentar cu acceptare prealabilă sau incaso documentar reglementat sefoloseşte în două variante: incaso documentar reglementat, remis în str ăinătate; incasodocumentar reglementat, primit din str ăinătate. În prima formă, creditorul se află înţar ă, iar debitorul în str ăinătate. Creditorul depune documentele de expediţie la bancasa. Ele se trimit băncii importatorului, care verifică regularitatea lor formală,stabileşte scadenţa şi le remite spre plată debitorului. În cea de a doua modalitate,creditorul se găseşte în str ăinătate, iar debitorul în ţar ă. Documentele de expediţie parcurg acelaşi circuit. După primirea lor, banca debitorului fixează scadenţa şi le

prezintă la plată.

2.3. Ordinul de plat ă Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul, ordonator, cere unei

bănci să achite o sumă determinată unui exportator, beneficiar. Dispoziţia de plată se poate transmite letric, telegrafic, prin telex sau telefon. Ea poate fi simplă saudocumentar ă. Ordinul de plată are un caracter revocabil. Ordonatorul îl poatemodifica sau anula, până în momentul încasării de către beneficiar.



95

3. Creditele comerciale

Creditul reprezintă un avans de monedă, care se restituie creditoruluiîmpreună cu o dobândă.

În raport de durata lor, creditele sunt pe termen scurt (12 – 18 luni), petermen mediu (5 – 7 ani) sau pe termen lung (10 – 15 ani). După păr ţile care le perfectează, creditele pot fi guvernamentale, bancare şi comerciale.

Creditul comercial constituie un mijloc de finanţare a comer ţuluiinternaţional. De asemenea, creditul comercial facilitează circulaţia capitaluluiindustrial. Creditele comerciale sunt de export şi de import.

3.1. Creditul de exportCreditul de export sau creditul de furnizor se acordă de exportator unui

importator, sub forma unor livr ări de mărfuri. În creditul de furnizor, exportatorul estecreditor, iar importatorul, debitor. Durata de acordare a creditului se stabileşte decătre păr ţi, fiind determinată de valoarea mărfii.

Prin exportul pe credit, se înlătur ă concurenţa şi se asigur ă debuşeuri pentrumărfurile furnizate. De asemenea, exportatorul trebuie să-şi completeze mijloacelecirculante pe o durată mai mare.

3.2. Creditul de importCreditul de import, creditul de cumpăr ător sau creditul financiar se acordă

de o bancă direct importatorului, pentru a plăti, imediat şi în numerar, mărfurile

livrate de exportator.Creditul de importator este o alternativă la cel de furnizor. În mod deosebit,

creditul se acordă pentru bunurile de investiţii. În raport cu creditul de furnizor,creditul de cumpăr ător ofer ă mai multe privilegii. Creditul de cumpăr ător asigur ă încasarea operativă a contravalorii mărfii furnizate, stabilirea preţului la nivelul pieţeişi un termen de rambursare mai îndelungat.

3.3. Garantarea creditelor comercialeAcordarea creditelor comerciale implică şi asumarea unor riscuri. Ele se

împart în riscuri comerciale şi necomerciale.Principalele riscuri comerciale sau de credit sunt neexecutarea contractului,

insolvabilitatea importatorului, variaţia costurilor de producţie şi a cursurilor valutare,oscilaţia cursului de schimb. Riscurile necomerciale pot fi de natur ă politică sau cucaracter natural. Pentru evitarea riscurilor, creditele comerciale se garantează prinmijloace specifice. Ele se acordă de către păr ţi sau de organisme financiare. Dintregaranţiile utilizate în practică, mai importante sunt scrisoarea de garanţie bancar ă,avalul, gajul, ipoteca.

3.4. Scrisoarea de garanţie bancară Scrisoarea de garanţie bancar ă este un înscris prin care o bancă se angajează,

în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia de a plăti suma neachitată.



96

Elementele esenţiale ale unei scrisori de garanţie bancar ă sunt următoarele: felulgaranţiei; denumirea şi adresa băncii garante; denumirea şi adresa debitorului; numeleşi adresa beneficiarului; obiectul garanţiei; valoarea garanţiei; termenul de plată asumei garantate; valabilitatea garanţiei.

În funcţie de tipul folosit, scrisoarea de garanţie este primită şi emisă. După natura juridică a angajamentului, garanţia bancar ă poate fi simplă sau solidar ă. Prinscrisoarea bancar ă se poate garanta executarea unui export, plata unui import,efectuarea unui transfer, deschiderea unui acreditiv, restituirea unui avans, achitareaunor comisioane, participarea la o licitaţie.



97

Capitolul VIII

Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar

1. Operaţiunile de compensaţii

Compensaţia este operaţiunea prin care între două sau mai multe persoane,din state diferite, se schimbă mărfuri de valoare egală.

În realizarea compensaţiei, importul este legat de derularea exportului. Înacest fel, fiecare partener este în acelaşi timp şi debitor şi creditor. În raport de sfera

lor de cuprindere, compensaţiile sunt de două feluri: compensaţii particulare şicompensaţii globale.Compensa ţ ia particular ă sau individual ă se foloseşte pentru schimbul de

mărfuri. Ţinând cont de numărul participanţilor şi mecanismul de desf ăşurare,compensaţia particular ă poate fi simplă sau progresivă.

Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din ţări diferite. Partizilede mărfuri sunt de valoare egală şi se compensează reciproc. Compensaţia se prevede printr-o clauză în contractul perfectat de păr ţi. Pentru evitarea eventualelor riscuri, partenerul care efectuează primul operaţiunile de export, poate cere o scrisoare degaranţie bancar ă. De asemenea, partida de mărfuri poate fi livrată unui ter ţ, care oremite beneficiarului în momentul primirii contrapartizii. În situaţia în care mărfurilesunt prezente, se utilizează compensaţia cu import şi export concomitent. Dacă mărfurile se împart în loturi şi se expediază eşalonat, compensaţia este cu import şi

export alternativ.La o compensaţie progresivă participă mai mulţi parteneri din fiecare ţar ă sau

din state diferite. Compensaţia progresivă poate fi bilaterală lărgită, triunghiular ă şimultiplă. În compensaţia bilaterală lărgită, partenerii din aceeaşi ţar ă au calitatea deexportator şi importator. Pentru mărfurile livrate la extern, exportatorul va fi plătit înmonedă naţională de către importatorul din ţara sa. În compensaţia triunghiular ă şimultiplă sau în lanţ, mărfurile se livrează între parteneri din state diferite în circuitînchis, iar plăţile se efectuează după aceleaşi reguli.

Compensa ţ ia global ă sau cliringul se utilizează pentru lichidarea tuturor creanţelor şi datoriilor a două sau mai multe ţări. Cliringul se prevede printr-un acordinterguvernamental.

În raport de ţările care intervin, cliringul poate fi bilateral sau multilateral.

După tehnica de realizare, cliringul este cu două conturi, cu un cont saudescentralizat.În cliringul cu două conturi, băncile comerciale din fiecare ţar ă partener ă

înfiinţează câte un oficiu de cliring, prin intermediul cărora operaţiunile se realizează în monedă naţională. Importatorul plăteşte marfa achiziţionată, la oficiul de cliringdin ţara sa, în monedă naţională. Exportatorul, cu condiţia depunerii documentelor deexpediţie stabilite, va fi plătit de oficiul de cliring al ţării sale, tot în monedă naţională. Raportul dintre cele două monede reprezintă cursul de cliring. În situaţia încare exporturile realizate nu pot fi acoperite din lipsă de disponibil, creanţele se vor



98

plăti prin acordarea unui credit oficiului din ţara importatorului. Operaţiunea deachitare deschisă, intervenită între cele două oficii de cliring, constituie un credittehnic. La sfâr şitul anului, calculele de compensare se efectuează global sau în bloc.Dacă soldul unui cont de cliring este activ, partenerul debitor îl va compensa printr-ocontraprestaţie convenită şi echivalentă.

În cliringul cu un cont, operaţiunile se realizează numai la unul din oficiileţărilor partenere. Oficiul care nu are cont de cliring ţine doar evidenţa decontărilor dintre păr ţi. Contul de cliring se deschide de oficiul din ţara creditoare. În cont seevidenţiază încasările şi plăţile în relaţiile cu ţara debitoare. Disponibilităţile existentese împart între subdiviziunile contului, potrivit prevederilor acordului, pentru plăţi

comerciale, servicii, creanţe particulare, datoria publică, devize libere. Ca urmare acreditării subconturilor, creanţele dintre cele două state vor fi lichidate. Exportatorii şiimportatorii din ţara care ţine contul de cliring au un tratament privilegiat. Creditul lor tehnic este nelimitat, f ăr ă a fi condiţionat de o acordare expresă. Pentru ca sumeleneutilizate din subconturi să nu fie imobilizate, păr ţile pot prevedea un acord decliring cu transfer.

În cliringul descentralizat, oficiul deschide un cont central, iar băncilecomerciale un număr de subconturi. Operaţiunile de cliring sunt repartizate de oficiuşi înregistrate de băncile comerciale. Subconturile se alimentează prin sumele încasatede la importatori şi efectuează plăţi pentru exportatori. În acelaşi timp, contul centralse completează prin viramente din subconturile de la bănci.

Barter-ul reprezintă o variantă a cliringului, care se utilizează între firme

comerciale sau ministere economice. Acordurile de barter au ca obiect schimbul demărfuri prin compensare reciprocă. Mărfurile se stabilesc prin listele convenţieiîncheiate între păr ţi, iar operaţiunile de decontare se efectuează prin conturile deschisela bancă.

2. Operaţiunile paralele

Opera ţ iunile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulăriiexportului şi importului. În operaţiunile paralele, exportul şi importul suntconcomitente. Datorită acestui fapt, ele mai sunt denumite operaţiuni conexate,conjugate sau de reciprocitate. Operaţiunile paralele se individualizează prinurmătoarele tr ăsături: valoarea partizilor de mărfuri nu este egală; decontareamărfurilor expediate se efectuează în valută; numărul partenerilor din cele două ţărieste diferit.

Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri. Ca regulă generală, prin operaţiunile paralele se exportă mărfurile greu vandabile sau se importă anumite bunuri.

Opera ţ iunile iunctimate sau adresate reprezintă o formă a celor paralele. Elese folosesc când limita creditului tehnic a acordului de cliring a fost depăşită. Prinoperaţiunile adresate, exportul unor mărfuri din ţara de cliring are ca scop realizareaunui import. De asemenea, păr ţile pot lua în considerare numai o parte din valoareaexportului. În acest caz, partea care r ămâne se depune în contul de cliring.



99

3. Operaţiunile de switch

Switch-ul este operaţiunea prin care se foloseşte regimul legal al devizelor unei ter ţe ţări. Operaţiunile de switch presupun existenţa unui acord de cliring, iar negocierea mărfurilor contra devize libere să se facă pe piaţa unei ter ţe ţări.Operaţiunile de switch se folosesc în situaţiile când există diferenţe între preţurile încliring şi în devize libere ale mărfurilor.

Operaţiunile de switch, având în vedere obiectul lor, se împart în modulurmător: operaţiuni de switch valutar şi operaţiuni de switch cu marf ă. După sensul dederulare, operaţiunile de switch sunt de două feluri: operaţiuni de switch de tip aller

sau alimentare de cliring şi operaţiuni de switch de tip retour sau vânzare de cliring.Operaţiunile de switch de tip aller constau în transformarea unor devize libere îndisponibilităţi de cliring sau în vânzarea de mărfuri str ăine ca indigene. Prinalimentarea contului de cliring se echilibrează soldurile pasive şi se formează disponibilităţile necesare. Diferenţa dintre preţurile de cliring şi cele în devize libereeste favorabilă, agio. Operaţiunile de switch de tip retour permit transformarea unor disponibilităţi de devize cliring în devize libere sau cumpărarea de mărfuri în cliring pentru reexport. Prin vânzarea de cliring se urmăreşte utilizarea disponibilităţilor existente, soldul fiind activ. În acest caz, diferenţa dintre preţurile în devize de cliringşi cele în devize libere este nefavorabilă, disagio.

Switch-ul de tip aller se foloseşte când acordul de cliring are sold pasiv, caredepăşeşte limita creditului tehnic. Soldul pasiv, care nu mai permite efectuareaimportului, poate fi redus prin exportul unor mărfuri solicitate de partenerul de

cliring.Operaţiunea se încheie de firma de switch din ţara de cliring cu o

întreprindere similar ă dintr-un stat ter ţ. Între firmele de switch se încheie un contract,care cuprinde următoarele clauze principale: felul mărfii şi volumul tranzacţiei;mărimea cotei de agio; condiţiile de derulare; modalităţile de plată; obligaţiile păr ţilor; riscurile asumate; valoarea comisioanelor.

Firma de switch din statul ter ţ tratează cu un furnizor vânzarea mărfiisolicitate. Tot firma procur ă şi sumele necesare în devize libere pentru efectuarea plăţii. Firma de switch din ţara de cliring cumpăr ă mărfurile contra devize libere,după care le livrează partenerului de cliring ca mărfuri indigene. Beneficiaruldeschide în favoarea firmei de switch un acreditiv documentar irevocabil în cliring.Acreditivul este egal cu valoarea în devize libere a mărfurilor cumpărate. În bazaacreditivului, firma de switch emite o garanţie bancar ă pe numele întreprinderii dinţara ter ţă. La rândul ei, întreprinderea de switch deschide un acreditiv în devize libereîn favoarea furnizorului originar. După livrarea mărfii şi efectuarea plăţii,documentele de expediţie sunt transmise firmei de switch din ţara de cliring care leremite băncii beneficiarului. Prin încasarea contravalorii documentelor, se realizează alimentarea contului de cliring.

Switch-ul de tip retour se utilizează în situaţia în care acordul de cliring prezintă un sold activ, ce depăşeşte limita creditului tehnic. Rezervele din contul decliring se pot debloca prin procurarea în schimb de devize libere. Cu fondurile



100

obţinute se cumpăr ă de pe alte pieţe mărfurile necesare economiei naţionale.Operaţiunea se derulează la fel ca cea de tip aller, cu menţiunea că se inversează sensul switch-ului. Marfa importată din ţara de cliring este reexportată pe o ter ţă piaţă, contra devize libere. Firma de switch din ţara importatoare găseşte furnizorul şicea din ţara ter ţă, cumpăr ătorii.

4. Operaţiunile de aller-retour

Operaţiunile de aller-retour reprezintă îmbinarea a două switch-uri în sensopus. Operaţiunile de aller-retour permit realizarea de avantaje materiale. Ele constau

în următoarele: obţinerea de beneficii în valută; transformarea disponibilităţilor decliring în devize libere; alimentarea conturilor de cliring.În cazul în care operaţiunile de aller-retour nu sunt condiţionate de exportul

sau importul unor mărfuri, ele sunt de tipul clean. Aceste operaţiuni implică numai otransformare în devize. Operaţiunile de aller-retour se pot grupa în modul următor:faza aller este de tipul clean şi faza retour cu marf ă; faza aller se derulează cu marf ă şifaza retour este clean; faza aller şi faza retour sunt de tipul clean; faza aller şi fazaretour se desf ăşoar ă cu marf ă.

Operaţiunea începe cu faza aller când balanţa cliringului este pasivă. Fazaaller implică formarea de disponibilităţi pentru partida de retour. Operaţiunea sedesf ăşoar ă cu faza de retour, dacă balanţa cliringului este activă. Deschidereaacreditivului în cliring permite importul formal al mărfii.

Faţă de derularea obişnuită a switch-urilor, partidele de aller şi retour trebuie

combinate. Prin echilibrarea valorii operaţiunilor, se obţine o diferenţă favorabilă,care se concretizează în beneficii.



101

Capitolul IX

Arbitrajul Comercial Internaţional

1. Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional

Arbitrajul comercial internaţional reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor de către arbitri desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanentede arbitraj.

Noţiunea de arbitraj cuprinde mai multe accepţiuni. Ele privesc instanţa

arbitrală, procedura şi situaţia litigioasă. Dacă litigiul, ca obiect al arbitrajului,constituie un element de fond, instanţa şi procedura sunt considerate elemente deformă. Arbitrajul este un sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptulcomun, care corespunde exigenţelor specifice ale comer ţului internaţional.

Eficacitatea arbitrajului în relaţiile comerciale internaţionale se explică prinavantajele care le prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. În cadrul acesteimodalităţi, păr ţile au posibilităţi egale de informare şi de alegere a arbitrajului înraport cu interesele lor comune. Încrederea păr ţilor în arbitraj este determinată despecializarea şi impar ţialitatea arbitrilor, care soluţionează litigiile prin aplicareanormelor proprii ale comer ţului internaţional, având în vedere stipulaţiile contractuluişi uzanţele comerciale. Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnareaarbitrilor de către păr ţi, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor str ăine şi modicitateacheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluţionării diferendului este asigurată

prin renunţarea la căile de atac, sentinţa arbitrală fiind definitivă şi executorie.

1.1. Caracterele arbitrajuluiDenumirea de arbitraj comercial internaţional este admisă în literatura de

specialitate şi în practica internaţională. Această denumire implică însă unele precizări cu privire la caracterele sale definitorii.

Caracterul arbitral Arbitrii sunt împuterniciţi, la fel ca judecătorii, de a hotărî asupra pretenţiilor

invocate de către păr ţi. Ei verifică sau constată o situaţie juridică preexistentă înlegătur ă cu care există neînţelegerea dintre păr ţi, pronunţând o hotărâre obligatorie încauză. Arbitrajul presupune acordul prealabil al păr ţilor interesate, exprimat într-un

compromis sau o clauză compromisorie inclusă în contractul extern. Dacă dreptulreclamantului de a introduce acţiunea juridică decurge din lege, f ăr ă a fi necesar consimţământul păr ţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza voinţei păr ţilor.Având o esenţă convenţională, arbitrajul este facultativ pentru păr ţile litigante. Prinexcepţie, arbitrajul este obligatoriu când păr ţile în litigiu trebuie să recurgă la această formă de jurisdicţie în temeiul unei convenţii internaţionale.

Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act jurisdicţional. În acest fel, arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridiceasemănătoare.



102

În primul rând, arbitrajul difer ă de mediaţiune, prin care un intermediar puneîn legătur ă două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract.Mediatorul lucrează în interesul său propriu, fiind independent de păr ţile contractante.În opoziţie cu mediaţiunea, arbitrul nu reprezintă păr ţile în litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de împricinaţi pentru a deveni obligatorie.

În al doilea rând, arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în cazul în care păr ţile au un mandatar comun. Astfel, determinarea preţului în contractul de vânzare-cumpărare poate fi lăsată de către păr ţi la arbitrajul unei ter ţe persoane. Deşi legeautilizează denumirea de arbitraj, intervenţia ter ţului are ca scop perfectarea unuicontract incomplet. Sarcina încredinţată ter ţului de a estima preţul obiectului unui

contract implică o activitate convenţională şi nu exercitarea unui arbitraj printr-un act jurisdicţional.

În al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie, care pune capăt sau preîntâmpină un diferend între păr ţi, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului, păr ţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii, în timp ce oasemenea manifestare este incompatibilă în materia tranzacţiei. Tranzacţia presupune, prin esenţa sa, concesiuni reciproce ale păr ţilor, pe când hotărârea arbitrală poate să consacre integral numai drepturile uneia dintre păr ţile contractante.

În al patrulea rând, arbitrajul se diferenţiază de expertiză, care constituie unaviz, o simplă probă supusă aprecierii instanţei. Dacă sentinţa dată de arbitri esteobligatorie, decizia expertului fiind un act pregătitor nu se impune păr ţilor şi instanţei.

Caracterul comercial Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activităţii jurisdicţionale, adică situaţia litigioasă. Potrivit art. I, par. 1, lit. a din Conven ţia de laGeneva din 1961, arbitrajul comercial are ca obiect litigiile născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comer ţ internaţional.

Caracterul interna ţ ional Caracterul internaţional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în

cadrul comer ţului internaţional şi include un element de extraneitate, care vine încontact cu un sistem de drept str ăin.

Prin obiectul său, litigiul arbitral este întotdeauna internaţional. Dar arbitrajulsesizat cu soluţionarea litigiului poate să fie naţional. De exemplu, Comisia de arbitrajde pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie a României este o instituţie naţională care

soluţionează litigii de comer ţ exterior. Deşi funcţionează în cadrul unui anumit sistemde drept, arbitrajul naţional are o competenţă internaţională.Arbitrajul naţional se deosebeşte de arbitrajul str ăin prin locul unde se

găseşte sediul instanţei arbitrale. După cum arbitrajul se află în ţar ă sau în str ăinătate,arbitrajul va fi naţional sau str ăin. Astfel, art. I, par. 1 al Convenţiei de la New York din 10 iunie 1958 prevede ca fiind str ăină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul altui stat,decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei.

În literatura juridică s-a preconizat ca stabilirea caracterului naţional saustr ăin al organului arbitral să se facă în raport de sistemul de drept aplicabil. Acest



103

criteriu este însă necorespunzător, dacă păr ţile nu au precizat legea aplicabilă arbitrajului.

Caracterul internaţional al organului arbitral este configurat de anumiteelemente. Făr ă a fi desprins de orice legătur ă cu organizarea şi legile unui stat,arbitrajul internaţional se individualizează prin alegerea unor arbitri de cetăţeniestr ăină, supunerea procedurii arbitrale unei legi stabilite de păr ţi, fixarea locului undese va ţine dezbaterea litigiului. Dintre instituţiile arbitrale, un caracter propriu-zisinternaţional prezintă numai arbitrajul de pe lângă Camera de Comer ţ Internaţională din Paris.

1.2. Natura juridică a arbitrajuluiArbitrajul comercial internaţional se individualizează printr-un dublu aspect,

atât contractual, cât şi jurisdicţional. Datorită acestei situaţii specifice, opiniile privindnatura juridică a arbitrajului sunt diferite. În raport de concepţia adoptată, se consider ă că arbitrajul comercial internaţional are o natur ă contractulă sau jurisdicţională orimixtă.

Potrivit concep ţ iei contractualiste, arbitrajul comercial internaţional se prezintă ca un ansamblu de acte juridice contractuale. În limitele recunoscute de lege, păr ţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea litigiilor de către arbitri. Puterilearbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă din voinţa păr ţilor litigante.

Sentinţa arbitrală beneficiază de irevocabilitate, în raporturile între păr ţi şi nude puterea lucrului judecat. Hotărârea pronunţată de arbitri are caracter definitiv şi

obligatoriu prin efectul voinţei păr ţilor exprimat în convenţia arbitrală. Tot astfel,for ţa executorie a sentinţei arbitrale nu presupune un caracter jurisdicţional, întrucâtexistă acte juridice contractuale care au valoare de titluri executorii, cum ar fiînscrisul autentificat al unui împrumut sau cambia.

Încrederea pe care păr ţile o au în arbitraj se explică prin caracterul săucontractual. În conformitate cu cerinţele comer ţului internaţional, păr ţile pot să determine, în temeiul autonomiei de voinţă, organul arbitral şi legea competentă. Prinadmiterea naturii contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii careguvernează convenţia arbitrală.

Conform concep ţ iei jurisdic ţ ionale, activitatea legislativă şi jurisdicţională este monopol de stat. În virtutea suveranităţii, justiţia, pe un anumit teritoriu, serealizează de către stat. Dar puterea suverană poate autoriza păr ţile ca în uneledomenii să recurgă la arbitraj. Instituţia arbitrajului reprezintă astfel o formă de

justiţie delegată care se exercită de către persoane ce nu sunt angajaţi ai statului.Prin asimilare cu activitatea instanţelor judecătoreşti, sentinţa arbitrală beneficiază de autoritatea lucrului judecat şi de posibilitatea executării silite. Totastfel, partea nemulţumită are dreptul de a folosi anumite căi de atac împotrivasentinţei arbitrale.

Convenţia de arbitraj înlătur ă competenţa instanţelor de drept comun, litigiulfiind supus spre soluţionare unor persoane desemnate de către păr ţi. Prin acceptareanaturii jurisdicţionale a arbitrajului, legea forului are în materie procedurală o prioritate de aplicare



104

În concep ţ ia mixt ă, izvorul juridic al arbitrajului are o natur ă contractuală,exprimată în convenţia de arbitraj. Prin derogare de la această regulă, temeiul juridical arbitrajului îl poate constitui şi dispoziţiile imperative ale unei convenţiiinternaţionale. Pe de altă parte, activitatea de soluţionare a litigiului prezintă o natur ă jurisdicţionlă, exteriorizată în sentinţa arbitrală. În consecinţă, un contract produceefecte de ordin procedural.

Prin disocierea componentelor sale, arbitrajul are o natur ă dublă atâtcontractuală, cât şi jurisdicţională. Caracterul contractual al arbitrajului se manifestă în privinţa condiţiilor de validitate ale convenţiei arbitrale. Aspectele caracterului jurisdicţional privesc elementele cererii de chemare în arbitrare şi ale întâmpinării,

sistemele de desemnare a arbitrilor, desf ăşurarea dezbaterilor, pronunţarea hotărârii,căile de atac, modalităţile de executare.

2. Felurile arbitrajului

Arbitrajul comercial internaţional prezintă mai multe forme jurisdicţionale.Ele pot fi clasificate în raport de structura organizatorică, puterile arbitrilor şicompetenţa arbitrajului. Având în vedere structura organizatorică, arbitrajul poate fiocazional şi instituţional. În funcţie de puterile conferite arbitrilor de a soluţionalitigiul, arbitrajul este în drept şi în echitate. După competenţa lor materială, sedeosebesc arbitraje cu o competenţă generală în materia diferendelor comerciale şiarbitraje cu o competenţă specializată în categorii determinate de litigii. În ce priveştecompetenţa teritorială, arbitrajele se împart în trei categorii principale: arbitraje

bilaterale, arbitraje regionale şi arbitraje internaţionale.

2.1. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţionalArbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie de către păr ţi pentru

soluţionarea unui litigiu concret. Existenţa arbitrajului ad-hoc încetează o dată curezolvarea cauzei, având o durată limitată. Datorită modului său de organizare,arbitrajul ad-hoc nu dispune de elemente prestabilite. Convenţia de la Geneva din1961 precizează în art. IV, par. 1, lit. b că păr ţile au facultatea de a desemna arbitrii încaz de litigiu, de a fixa regulile de procedur ă pe care le vor urma arbitrii şi de adetermina locul arbitrajului.

Arbitrajul ad-hoc este arbitrajul tradiţional. În materia de arbitraj, această modalitate reprezintă dreptul comun. Structura şi procedura arbitrajului ad-hoc vor fidiferite, în raport de interesele păr ţilor în fiecare litigiu. Prin convenţia lor, păr ţile potîncredinţa soluţionarea diferendului unui arbitru unic sau unui complet colegial. Încazul unui dezacord între păr ţi, se va recurge la decizia unui ter ţ sau a unei autorităţi.Tot păr ţile pot conveni ca sentinţa arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fiedefinitivă şi obligatorie. În cadrul arbitrajului ad-hoc, păr ţile au şi facultatea să facă trimiteri la un regulament de arbitraj.

Arbitrajul instituţional sau permanent se realizează prin intermediul uneiinstituţii organizate, care preexistă litigiului. Atribuţiile jurisdicţionale se exercită



105

neîntrerupt, iar continuitatea este configurată de existenţa unui regulament propriu deorganizare şi funcţionare.

Principalele elemente de structur ă ale arbitrajului instituţional sunt sistemulde desemnare a arbitrilor, lista arbitrilor şi secretariatul. Sistemul de desemnare aarbitrilor poate fi format dintr-o anumită persoană sau un organ colegial. Autoritateacompetentă asigur ă desemnarea arbitrului când păr ţile refuză să-l numească. Înacelaşi mod, se desemnează şi supraarbitrul, în situaţia în care cei doi arbitri ai păr ţilor nu se înţeleg. Lista arbitrilor conţine numele persoanelor care au pregătireanecesar ă de a soluţiona litigii de comer ţ internaţional. Lista se întocmeşte periodic şise pune la dispoziţia păr ţilor pentru a decide asupra alegerii arbitrilor. La înscrierea

arbitrilor pe listă se aplică principiul selecţiunii, iar în exercitarea opţiunii păr ţilor, principiul elecţiunii. Secretariatul îndeplineşte funcţiile administrative ale instituţieide arbitraj. Atribuţiile secretariatului privesc comunicarea actelor de procedur ă,citarea păr ţilor, participarea la dezbateri, întocmirea încheierilor de şedinţă şiredactarea hotărârilor arbitrale. Procedura arbitrală este reglementată prin dispoziţiilecuprinse în regulamentul instituţiei sesizate.

Arbitrajul permanent poate avea o competenţă materială generală sauspecializată. Instituţiile arbitrale cu o competenţă generală pot soluţiona orice litigii înmaterie comercială. Ele îşi desf ăşoar ă activitatea pe lângă camerele sau bursele decomer ţ ori în mod independent. Instituţiile arbitrale specializate pot rezolva numaianumite litigii de natur ă comercială. De exemplu, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen; Arbitrajul pentru comer ţul internaţional de seminţe de la

Geneva.Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, arbitrajul poate fi bilateral,regional şi internaţional. Instituţiile arbitrale bilaterale soluţionează diferende între persoane care apar ţin celor două state. De exemplu, Comisia americano-canadiană dearbitraj comercial. Instituţiile arbitrale regionale sunt abilitate să rezolve litigii între parteneri dintr-o anumită regiune geografică. Instituţiile arbitrale internaţionalesoluţionează diferende între persoane provenind din orice ţar ă. Exemplul cel maicaracteristic îl constituie Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comer ţ Internaţională din Paris.

2.2. Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitateArbitrajul în drept sau in jure soluţionează litigiile după lege, la fel ca

instanţele judecătoreşti. În conformitate cu art. 356 din Codul de procedur ă civilă,

arbitrii vor da hotărârea lor întemeindu-se pe lege. În absenţa unei stipulaţii a păr ţilor,arbitrajul va fi potrivit regulilor de drept. Această formă de jurisdicţie reprezintă dreptul comun în materie.

Arbitrajul în echitate sau ex aequitate se desf ăşoar ă după conştiinţa arbitrilor.Prin derogare de la arbitrajul obişnuit, arbitrii decid în temeiul principiilor de echitate,ţinând seama de exigenţele comer ţului internaţional. Preferinţa păr ţilor de a recurge laacest arbitraj se învederează prin existenţa unei proceduri mai simple în soluţionarealitigiilor şi aplicarea unor reguli proprii ale comer ţului internaţional. Evitând aplicarea



106

strictă a dispoziţiilor legale, hotărârile în echitate permit adoptarea unor soluţiitranzacţionale favorabile intereselor reciproce ale păr ţilor.

Admisibilitatea arbitrajului în echitate este consacrată şi prin unele convenţiiinternaţionale. Astfel, Convenţia de la Geneva din 1961 se refer ă în art. VII, par. 2 la posibilitatea păr ţilor de a conveni ca arbitrii să hotărască ca amiables compositeurs,dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru.

În ceea ce priveşte arbitrajul în echitate se consider ă că arbitrul nu este ţinutsă respecte normele procedurale legale şi să aplice normele de drept material, iar hotărârea arbitrală este definitivă. Dar arbitrajul în echitate nu este în afara dreptului,desprinzându-se de orice reglementare. În soluţionarea litigiilor, libertatea de

apreciere a arbitrilor în echitate este limitată de principiile fundamentale ale dreptului procedural şi de regulile de ordine publică. Arbitrii în echitate nu se bazează numai peconsiderente practice, ci judecă după norme şi principii susceptibile de a fi aplicate înorice situaţie similar ă.

3. Convenţia de arbitraj

3.1. Noţiune, formeConvenţia de arbitraj reprezintă înţelegerea păr ţilor de a soluţiona un litigiu

de comer ţ internaţional prin intermediul arbitrajului ocazional sau permanent.Înţelegerea păr ţilor interesate se poate concretiza în două forme: compromisul sauconvenţia de compromis şi clauza compromisorie sau clauza de arbitraj.

Compromisul este acordul prin care păr ţile supun litigiul existent între ele

spre soluţionare unui arbitraj. În cadrul compromisului, se cere ca litigiul să fie actualşi determinat. Actul de compromis trebuie să precizeze obiectul litigiului şi numelearbitrilor care vor statua în cauză, precum şi organizarea şi procedura corespunzătoareîn situaţia în care păr ţile recurg la un arbitraj ad-hoc.

Clauza compromisorie este acordul prin care păr ţile supun soluţionării unuiarbitraj litigiul ce ar putea interveni între ele în legătur ă cu un contract. Pentruexistenţa clauzei compromisorii, litigiul trebuie să fie viitor şi eventual. Prin clauzacompromisorie păr ţile trebuie să determine numai modalitatea de nominalizare aarbitrilor.

Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulaţie în cuprinsul unui contractcomercial. Astfel, Camera de Comer ţ Internaţională de la Paris recomandă păr ţilor următoarea clauză: orice litigii decurgând din prezentul contract vor fi soluţionatedefinitiv după Regulamentul de conciliere şi arbitraj al Camerei de Comer ţ Internaţionale, de unul sau mai mulţi arbitri numiţi conform acestui Regulament.

Datorită integr ării sale, clauza de arbitraj apare ca un accesoriu alcontractului extern. Convenţia de arbitraj constituie un alt contract, având oindependenţă relativă faţă de contractul principal. Autonomia clauzei compromisoriiimplică mai multe consecinţe. Astfel, motivele de nulitate ale contractului principalnu se r ăsfrâng asupra clauzei compromisorii. Prin excepţie, unele motive de nulitatesunt comune ambelor operaţiuni, cum ar fi cele ale viciilor de consimţământ sau alelipsei de capacitate. Nulitatea contractului principal nu împiedică pe arbitri să decidă



107

asupra propriei lor competenţe. De asemenea, rezoluţia sau rezoluţiunea contractuluinu afectează clauza compromisorie. Valabilitatea clauzei compromisorii nu esteinfluenţată nici de intervenţia ordinii publice, care ar înlătura unele stipulaţii alecontractului principal. Legea care guvernează convenţia de arbitraj poate fi distinctă de legea aplicabilă contractului principal. Pe planul raporturilor litigioase dintre păr ţi, procedura arbitrală şi fondul cauzei vor fi supuse unor legi diferite.

În literatura de specialitate s-a ar ătat că, în mod obişnuit, clauzacompromisorie este un act preparator. Prin clauza compromisorie, care intervine maiînainte de orice litigiu, păr ţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis înmomentul în care s-ar naşte un atare litigiu.

Clauza compromisorie reprezintă forma obişnuită a convenţiei de arbitraj.Întrucât produce efectele unei convenţii de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisoriinu este condiţionată de încheierea unui compromis.

3.2. Natura convenţiei de arbitrajConvenţia de arbitraj are o natur ă contractuală sau procedurală. Natura

contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a păr ţilor. Înambele forme ale convenţiei, păr ţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să desemneze arbitrii şi să execute de bunăvoie hotărârea arbitrală.

Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitateaurmărită. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproceale păr ţilor, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul

arbitral. Prin prisma componentelor sale, convenţia de arbitraj are o natur ă dublă.Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de ostructur ă contractuală. Convenţia de arbitraj este considerată ca un contract de comer ţ exterior. Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât păr ţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.

3.3. Forma convenţiei de arbitrajPentru încheierea unei convenţii de arbitraj, în ţar ă sau în str ăinătate,

legislaţia română impune forma scrisă. În conformitate cu regimul juridic alcontractelor externe, convenţia păr ţilor se va concretiza prin întocmirea unui înscris.

Forma scrisă a convenţiei de arbitraj este prevăzută şi de Convenţia de la

Geneva din 1961. Conform art. I, par. 2, lit. a, conven ţia de arbitraj poate să prezinteforma unui înscris sub semnătur ă privată. Convenţia admite şi folosirea unor modalităţi echivalente: clauza compromisorie sau compromisul putând fi conţinuteîntr-un schimb de scrisori, telegrame sau de comunicări prin telex.

În cazul în care păr ţile sunt str ăine şi convin ca diferendul lor să fie soluţionatde Comisia de arbitraj de la Bucureşti, convenţia de arbitraj trebuie încheiată în formascrisă. Dacă păr ţile recurg la un arbitraj ad-hoc în ţara noastr ă, condiţiile de formă exterioare vor fi determinate de legea locului unde s-a încheiat convenţia de arbitraj.De altfel, Convenţia de la Geneva din 1961 precizează că în raporturile dintre ţări, ale



108

căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, acordul păr ţilor se poateîncheia în formele permise de aceste legi.

Conţinutul convenţiei de arbitraj poate fi diferit după cum păr ţile au supuslitigiul unui arbitraj ad-hoc sau unui arbitraj instituţionalizat. În situaţia unui arbitrajad-hoc, păr ţile trebuie să desemneze arbitrii ori să stabilească modalităţile denominalizare a arbitrilor, să determine locul arbitrajului şi să fixeze regulile de procedur ă pe care le vor urma arbitrii conform rt. IV, par. 1, lit. b din Conven ţia de laGeneva din 1961. Păr ţile au însă posibilitatea să opteze şi pentru un regulamentfacultativ de arbitraj, de exemplu Regulamentul UNCITRAL adoptat de AdunareaGenerală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1976. În împrejurarea unui

arbitraj instituţionalizat păr ţile se vor referi la regulamentul instituţiei desemnate.

3.4. Efectele convenţiei de arbitrajConvenţia de arbitraj, fiind un acord de voinţă, are putere de lege între păr ţile

contractante, conform art. 969 din Codul civil. Prin încheierea convenţiei de arbitraj, păr ţile îşi asumă unele obligaţii specifice. Ele se angajează să supună diferendul lor unui anumit arbitraj, să aleagă arbitrii şi să execute de bună voie sentinţa pronunţată.

Efectele convenţiei arbitrale se produc numai între păr ţile în cauză, conformart. 973 din Codul civil. Datorită relativităţii efectelor sale, convenţia de arbitraj esteinopozabilă ter ţelor persoane. În conformitate cu principiul relativităţii efectelor convenţiei arbitrale, intervenţia ter ţilor, în interes propriu, în litigiul arbitral estecondiţionată de consimţământul păr ţilor. Tot astfel, admisibilitatea chemării în

garanţie va depinde de acordul ter ţei persoane. Arbitrajul constituind o jurisdicţiespecială, alte persoane decât cele care au convenit nu pot fi introduse în cauză împotriva voinţei lor.

Sub aspectul finalităţii îndeplinite, convenţia de arbitraj este un act procedural care dă naştere unui efect principal şi negativ, precum şi unui efectcomplementar şi pozitiv. Efectul principal şi negativ rezidă în excluderea competenţeiinstanţelor judecătoreşti de drept comun de a rezolva litigiul respectiv. În domeniularbitrajului instituţional, îndrituirea Cur ţii de arbitraj de a soluţiona un diferendexclude, pentru acel litigiu, potrivit art. 4, alin. 2 din Regulament, competenţainstanţelor de drept comun. În cadrul arbitrajului ad-hoc, înlăturarea competenţei judiciare rezultă indirect din art. 341 al Codului de procedur ă civilă, care admiteaceastă formă de jurisdicţie.

Excluderea intervenţiei instanţelor judecătoreşti comportă şi unele precizări.

Prin încheierea unei convenţii de arbitraj, incompetenţa judiciar ă va fi absolută saurelativă. În prima situaţie, excepţia de arbitraj poate fi invocată în orice fază a procedurii, de oricare dintre păr ţile litigante şi din oficiu de către instanţă. În cea de adoua situaţie, excepţia de arbitraj poate fi invocată numai de partea interesată, înaintede începerea dezbaterilor asupra fondului litigiului, in limine litis. Păr ţile pot însă renunţa la invocarea convenţiei de arbitraj.

În principiu, incompetenţa instanţelor judecătoreşti generată de o convenţiede arbitraj este relativă, întrucât rezultă din acordul păr ţilor, exprimat în compromissau clauza compromisorie.



109

Limitele incompetenţei instanţelor judecătoreşti sunt configurate demomentul în care se invocă excepţia de arbitraj în cadrul unei acţiuni judiciare.

În primul caz, instanţa judecătorească poate examina excepţia de arbitrajînainte de sesizarea arbitrajului, ante litem. Dacă va constata validitatea convenţiei,instanţa judecătorească admite excepţia şi confirmă competenţa arbitrajului. Înmăsura în care convenţia păr ţilor este caducă, inoperantă sau inaplicabilă, instanţa judecătorească va respinge excepţia de arbitraj. Competenţa arbitrajului fiindînlăturată, litigiul este reţinut de instanţa judecătorească spre a fi soluţionat în fond.

În al doilea caz, instanţa judecătorească poate soluţiona excepţia de arbitrajdupă sesizarea arbitrajului, pendente lite. Potrivit reglementărilor din dreptul nostru,

instanţa judecătorească are posibilitatea să admită sau să respingă excepţia de arbitrajîntemeiată pe o convenţie arbitrală. În scopul evitării conflictelor de competenţă, art.VI, par. 3 al Convenţiei de la Geneva din 1961 dispune că instanţele judecătoreşti vor suspenda, afar ă de cazul când există motive grave, judecata asupra competenţeiarbitrilor până la pronunţarea sentinţei arbitrale. Suspendarea poate fi pronunţată numai la cererea păr ţii interesate.

În al treilea caz, instanţa judecătorească poate să se pronunţe asupra excepţieide arbitraj după pronunţarea hotărârii arbitrale, post litem. Litigiul fiind soluţionat înfond, incompetenţa instanţei judecătoreşti încetează. Instanţa judecătorească vainterveni când este sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, în măsuraadmisibilităţii sale, sau pentru a asigura executarea sentinţei arbitrale.

În legătur ă cu admisibilitatea excepţiei de arbitraj, Convenţia de la Geneva

din 1961 cuprinde o normă restrictivă care permite menţinerea hotărârii arbitrale.Potrivit par. 1 şi 2, art. V, excepţiile de incompetenţă care nu au fost ridicate, întermenele fixate, în faţa arbitrilor, nu pot fi invocate nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare.

Efectul complementar şi pozitiv se materializează în dreptul arbitrilor de adecide asupra propriei lor competenţe. În conformitate cu natura juridică aarbitrajului, validitatea convenţiei arbitrale se apreciază după legea contractului, iar regimul procedural al excepţiei de arbitraj după legea forului. Verificarea prealabilă acompetenţei arbitrilor se exercită la cererea păr ţilor sau din oficiu. În situaţia în careconvenţia de arbitraj este nulă, Curtea de arbitraj se desesizează în favoareainstanţelor de drept comun.

Pe plan internaţional, dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 1961,referitoare la stabilirea competenţei, se aplică ambelor forme ale arbitrajului. Conform

par. 3 al art. V, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizezede proces. El are dreptul de a hotărî asupra propriei competenţe şi asupra existenţeisau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care face parte convenţia.De asemenea, Convenţia de la Geneva împarte excepţiile de incompetenţă în două categorii diferite. Astfel, par.1 şi 2 al art. V disting între excepţiile care atrag oincompetenţă totală şi excepţiile care determină o incompetenţă par ţială. Excepţiileîntemeiate pe existenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj pot fi invocateîn cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu în momentul prezentării apăr ărilor înfond. Excepţiile întemeiate pe întinderea împuternicirii arbitrilor pot fi invocate de



110

îndată ce se ridică, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi puterile conferitede convenţia de arbitraj.

3.5. Legea aplicabilă convenţiei de arbitrajConvenţia de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul păr ţilor,

lex voluntatis. În majoritatea sistemelor de drept, păr ţile beneficiază de o largă libertate de alegere în privinţa legii aplicabile convenţiei de arbitraj. Extinderea principiului libertăţii contractuale în materia convenţiei de arbitraj este recunoscută şiîn dreptul român. Principiul libertăţii de alegere este consacrat şi prin unele convenţiiinternaţionale: Convenţia de la New York din 1958 şi Convenţia de la Geneva din

1961.În absenţa unei alegeri a păr ţilor, legea aplicabilă convenţiei de arbitraj se

determină în conformitate cu anumite soluţii conflictuale. În cazul în care păr ţile auindicat lex contractus, se ia în considerare legătura dintre convenţia de arbitraj şicontractul extern. În virtutea unei prezumţii relative, legea care guvernează contractul principal va fi aplicabilă şi convenţiei de arbitraj. Această conexiune nu se justifică când extinderea legii contractului ar contraveni voinţei păr ţilor sau legii contractuluidedusă prin intermediul unor criterii subsecvente, ce nu pot fi aplicate şi convenţiei dearbitraj.

Dacă păr ţile nu au optat pentru legea contractului, competenţa jurisdicţională a convenţiei de arbitraj implică utilizarea ca punct de legătur ă a locului organuluiarbitral. În contextul soluţionării litigiului, locul arbitrajului coincide cu locul

executării convenţiei de arbitraj. Legea locului unde se soluţionează litigiul va fiaplicabilă în subsidiar şi convenţiei de arbitraj.În cadrul reglementărilor internaţionale, Convenţia de la New York din 1958

prevede că în lipsa unor indicaţii a păr ţilor, convenţia de arbitraj va fi supusă legiiţării în care a fost dată sentinţa (art. V, par.1, lit. a). De asemenea, Convenţia de laGeneva din 1961 stabileşte competenţa subsidiar ă a legii ţării unde trebuie să fie pronunţată sentinţa (art. VI, par.2, lit. b şi art. IX, par. 1, lit. a). Dacă ţara unde se va pronunţa sentinţa nu poate fi prevăzută în momentul în care se discută excepţia dearbitraj, instanţa judecătorească sesizată va aplica legea competentă conformnormelor sale conflictuale (art. IV, par.2, lit. c).

4. Forme ale arbitrajului ad-hoc

4.1. Arbitrajul ad-hoc în dreptul românRegulile de procedur ă ale Cur ţii de Arbitraj Comercial Internaţional

reglementează în capitolul IX dispoziţii speciale privind arbitrajul ad hoc. Art. 78 dinRegulament prevede că în cazul unui arbitraj ad-hoc organizat de păr ţi pentrusoluţionarea unui litigiu determinat, Curtea de Arbitraj le poate acorda asistenţă, lacererea lor comună sau a uneia dintre ele, urmată de acceptarea celeilalte păr ţi,formulată în scris, şi cu plata taxei arbitrale aferente. Asistenţa Cur ţii de Arbitraj, înarbitrajul ad-hoc, constă în următoarele activităţi sau numai în unele dintre ele, potrivit înţelegerii cu păr ţile:



111

a. numirea, în conformitate cu convenţia arbitrală şi cu prezentele Reguli de procedur ă arbitrală, a arbitrilor şi a supraarbitrului şi, în general, îndeplinireasau, după caz, verificarea îndeplinirii formalităţilor de constituire atribunalului arbitral, precum şi evaluarea onorariilor arbitrilor astfel numiţi;

b. punerea la dispoziţia păr ţilor a prezentelor Reguli de procedur ă arbitrală, precum şi a unei liste de arbitri, ambele având caracter facultativ pentru păr ţi;

c. furnizarea, la cererea arbitrilor, de date, informaţii sau documentaţiireferitoare la soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale într-o anumită problemă;

d. asigurarea accesului la serviciile de secretariat ale arbitrajului, constând înoperaţiuni privind primirea, înregistrarea şi evidenţa corespondenţei, citarea

păr ţilor şi comunicarea actelor, emiterea diverselor înştiinţări către păr ţi şiarbitri, consemnarea dezbaterilor în încheieri de şedinţă, îndosarierea actelor,întocmirea şi păstrarea registrelor, precum şi orice alte asemenea lucr ărinecesare bunei desf ăşur ări a arbitrajului;

e. asigurarea unui spaţiu corespunzător pentru desf ăşurarea arbitrajului;f. urmărirea şi facilitarea arbitrajului astfel încât acesta să se desf ăşoare în bune

condiţii şi să se finalizeze în termenul stabilit;g. examinarea, la cererea tribunalului arbitral şi a păr ţilor, a proiectului de

hotărâre arbitrală sub aspectul formei şi/sau al unor probleme de drept, f ăr ă însă a se împieta asupra libertăţii de decizie a arbitrilor.

4.2. Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961

În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961, funcţionareaarbitrajului ad-hoc este independentă faţă de jurisdicţia de drept comun. Autonomiaarbitrajului ad-hoc s-a realizat prin extinderea puterilor conferite arbitrilor şi princrearea unor mecanisme administrative prearbitrale.

Mecanismele administrative instituite de convenţie sunt preşedintele Camereide Comer ţ competente şi Comitetul special. În lipsa unui acord al păr ţilor oriarbitrilor, mecanismele administrative asigur ă luarea măsurilor necesare pentruorganizarea arbitrajului. Camera de Comer ţ competentă poate fi din ţara pârâtului saudin ţara unde se află locul ales de către păr ţi.

În cadrul convenţiei de la Geneva, păr ţile la un acord de arbitraj, sunt libere să prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor arbitri numiţi pentru cazuri determinate.

Procedura arbitrală se desf ăşoar ă conform par. 1 al art. IV, în condiţiilestabilite de către păr ţi. Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili

modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu, de a determinalocul arbitrajului şi de a fixa regulile de procedur ă pe care le vor urma arbitrii.În absenţa unei înţelegeri între păr ţi asupra măsurilor necesare pentru

organizarea arbitrajului, par. 3 al art. IV prevede că ele vor fi luate de arbitrul sauarbitrii care au fost desemnaţi. Într-un termen de 30 de zile de la data notificăriicererii de arbitraj de către pârât, păr ţile trebuie să-şi desemneze arbitrii. Dacă unadintre păr ţi nu şi-a desemnat arbitrul, acesta va fi desemnat la cererea celeilalte păr ţi,de către preşedintele Camerei de Comer ţ competente al ţării în care partea în culpă are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul.



112

În cazul în care păr ţile au hotărât locul arbitrajului, dar există un dezacordasupra desemnării arbitrului unic sau o divergenţă între arbitri asupra măsurilor deluat, reclamantul va putea să se adreseze, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei deComer ţ competente din ţara unde se află locul ales de păr ţi, fie preşedintelui Camereide Comer ţ competente din ţara pârâtului. Dacă păr ţile nu s-au înţeles asupra loculuiarbitrajului, reclamantul se va adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei deComer ţ competente din ţara pârâtului, fie Comitetului special.

5. Forme al arbitrajului instituţional

5.1. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a RomânieiÎn conformitate cu art. 1 al Regulamentului privind organizarea şi funcţionareaCur ţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comer ţ şi Industrie aRomâniei, Curtea de Arbitraj de la Bucureşti este o instituţie permanentă de arbitraj,neguvernamentală, f ăr ă personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ceîi revin, organizată şi funcţionând în conformitate cu prezentul Regulament. Principalaatribuţie a Cur ţii de Arbitraj constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe caleaarbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaţionale, dacă păr ţile au încheiat înacest sens o convenţie arbitrală scrisă (art. 3 din Regulament).

Curtea de arbitraj de la Bucureşti are o competenţă specializată, derogatoriede la dreptul comun. Competenţa Cur ţii de arbitraj se defineşte prin caracterul eivoluntar şi exclusiv.

Caracterul voluntar presupune că sesizarea Cur ţii de arbitraj este posibilă

numai în baza unei convenţii arbitrale. În unele cazuri însă, păr ţile sunt obligate să supună litigiul dintre ele Cur ţii de arbitraj în temeiul unui acord internaţional.

Caracterul exclusiv înseamnă că abilitatea Cur ţii de arbitraj de a soluţiona unlitigiu exclude, pentru acel litigiu, competenţa instanţelor de drept comun. Cu toateacestea, excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu este absolută. Oricaredintre păr ţile interesate poate cere instanţelor judecătoreşti, înaintea sau în cursularbitrajului, să încuviinţeze măsuri de asigurare şi măsuri vremelnice cu privire laobiectul litigiului sau să constate anumite împrejur ări de fapt. Tot astfel, instanţele judecătoreşti sunt competente să asigure executarea hotărârilor arbitrale.

Competenţa teritorială, rationae loci, a Cur ţii de arbitraj este determinată de prevederile Regulamentului. Activitatea jurisdicţională a Cur ţii de arbitraj sedesf ăşoar ă numai în ţara noastr ă fie la Bucureşti, fie în orice altă localitate.

Curtea de Arbitraj se compune din 35-40 arbitri, care sunt numiţi deComitetul executiv al Camerei de Comer ţ şi Industrie a României la propunerea preşedintelui în funcţiune al Cur ţii de Arbitraj, pentru un timp de 3 ani, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Regulile de procedur ă arbitrală.

Curtea de Arbitraj este condusă de un colegiu compus din: preşedinte,vicepreşedinte şi trei membri. Colegiul Cur ţii de Arbitraj este numit de cătreComitetul executiv al Camerei de Comer ţ si Industrie a României, dintre arbitriiînscrişi pe listă. Cei trei membri sunt propuşi de preşedintele Cur ţii de Arbitraj (art. 6,alin. 1 din Regulament).



113

În temeiul dispoziţiilor art. 2, alin. 1 din Regulile de procedur ă ale Cur ţii deArbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti, principala funcţie a Cur ţii deArbitraj este de a organiza şi administra soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor litigii comerciale interne sau internaţionale, dacă păr ţile au încheiat în acest sens oconvenţie arbitrală scrisă.

Dispoziţiile art. 14 din acelaşi regulament cuprind o prevedere specială, însensul că statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte persoane juridice de drept public au facultatea de a încheia, în mod valabil, o convenţie arbitrală numai înarbitrajul comercial internaţional, în afar ă de cazul când legea dispune altfel.

Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie română, care are capacitatea

deplină de exerciţiu a drepturilor, se bucur ă de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economiceinternaţionale. Păr ţile sunt libere ca, prin convenţia arbitrală, să numească arbitri şi persoane neînscrise pe lista de arbitri, care, prin competenţă şi probitate, se bucur ă deîncrederea lor (art. 17 din Regulile de procedur ă arbitrală). În temeiul dispoziţiilor art.19 păr ţile stabilesc dacă litigiul va fi judecat de un arbitru unic sau de doi, ori de maimulţi arbitri. În situaţia în care păr ţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judeca de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre păr ţi. Supraarbitrul va fi ales decei doi arbitri. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, păr ţile care auinterese comune vor numi un singur arbitru. În caz de neînţelegere, arbitrul va fidesemnat de preşedintele Cur ţii de Arbitraj. Arbitrii sunt independenţi şi impar ţiali înîndeplinirea atribuţiilor lor. Ei nu sunt reprezentanţii păr ţilor (art. 21).

Tribunalul arbitral se consider ă constituit pe data acceptării însărcinării desupraarbitru ori, după caz, a acceptării de către arbitrul unic, sau, când tribunalularbitral este compus din doi arbitri, pe data ultimei acceptări. Membrii tribunaluluiarbitral vor semna un angajament prin care, confirmând că au acceptat numirea, seobligă să îndeplinească misiunea de arbitru cu nepărtinire şi cu respectarea strictă aRegulilor de faţă (art. 31 din Regulile de procedur ă arbitrală).

Un arbitru poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoiala independenţa şiimpar ţialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor. Poate constitui o cauza de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor decalificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală. Unadintre păr ţi nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit decât pentru cauze survenitedupă numire (art. 26 din Regulile de procedur ă arbitrală).

Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă. În termen

de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica reclamantuluiîntâmpinarea împreună cu actele însoţitoare şi, de asemenea, o va depune la Curtea deArbitraj, ataşând dovada de comunicare.

În conformitate cu prevederile art. 49, alin. 1 din Regulile de procedur ă arbitrală păr ţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de avocaţi, consilieri, interpreţi sau de alte persoane. Cu acordul păr ţilor şi cu încuviinţarea tribunalului arbitral, la şedinţele de dezbatere a litigiului pot participa şi alte persoane.



114

Neprezentarea păr ţii legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afar ă numai dacă partea lipsă nu va solicita, prin cererea primită de tribunalul arbitral celmai târziu în preziua dezbaterii, amânarea litigiului pentru motive temeinice,încunoştinţând în acelaşi timp şi cealaltă parte. Amânarea se poate acorda o singur ă dată (art. 50 din Regulile de procedur ă arbitrală).

Dacă ambele păr ţi, deşi legal citate, nu se prezintă la termen, tribunalularbitral va soluţiona litigiul, în afar ă de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motivetemeinice. Tribunalul arbitral poate, de asemenea, să amâne soluţionarea litigiului,citând păr ţile, dacă apreciază că este necesar ă prezenţa lor la dezbatere oriadministrarea unor probe (art. 52).

În temeiul Regulilor de procedur ă arbitrală fiecare dintre păr ţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază, în litigiu, pretenţia sau apărarea. În vedereasoluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere păr ţilor explicaţii scrise cu privirela obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricărei probe prevăzute de lege.

În temeiul prevederilor art. 53, alin. 4 şi 5, ascultarea martorilor şi exper ţilor se face f ăr ă prestare de jur ământ. Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloacede constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau exper ţilor. Pentru luareaacestor măsuri păr ţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente.

În temeiul prevederilor art. 46, oricare dintre păr ţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asiguratorii şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejur ări de fapt, înaintea sau în

cursul arbitrajului. În cursul arbitrajului, măsurile asiguratorii şi măsurile vremelnice,ca şi constatarea anumitor împrejur ări de fapt pot fi încuviinţate şi de tribunalularbitral, în condiţiile legii. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se solicită instanţei judecătoreşti competente (art. 47 din Regulile de procedur ă arbitrală).

Orice excepţie privind existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale,constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desf ăşurarea procedurii până la prima zi de înf ăţişare, trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, celmai târziu la această primă zi, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Orice cereri şimemorii ale păr ţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la prima zi deînf ăţişare. Tribunalul arbitral poate admite, în condiţiile legii, administrarea de probela cererea unei păr ţi, numai dacă asemenea probe au fost solicitate prin cererea dearbitrare sau prin întâmpinare ori prin memorii depuse anterior primei zile deînf ăţişare şi comunicate celeilalte păr ţi (art. 54 din Regulile de procedur ă arbitrală).

De asemenea, probele care nu au fost cerute în aceste condiţii nu vor mai putea fiinvocate în cursul arbitrajului, cu excepţia situaţiei în care: necesitatea probei ar reieşidin dezbateri; administrarea probei nu pricinuieşte amânarea soluţionării litigiului.

În conformitate cu art. 56 din Regulile de procedur ă arbitrală, proceduraarbitrală ia sfâr şit prin pronunţarea unei hotărâri arbitrale, denumită sentinţă arbitrală.Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, tribunalul arbitral, lacererea acestuia, va da o sentinţă par ţială în măsura recunoaşterii. În caz denecompetenţă a arbitrajului, tribunalul arbitral închide procedura arbitrală. Dacă reclamantul renunţă la arbitrare sau la însuşi dreptul pretins, mai înainte de



115

constituirea tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o încheiere a preşedintelui Cur ţii de Arbitraj.

Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bunăvoie, de partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul ar ătat înhotărâre (art. 66 din Regulile de procedur ă arbitrală).

Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr f ăr ă soţ de arbitri,hotărârea se ia, dacă nu se întruneşte unanimitatea, cu majoritate de voturi. Arbitrulcare a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată, cu ar ătareaconsiderentelor pe care aceasta se sprijină (art. 59 din regulile de procedur ă arbitrală).Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu cad

de acord asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru, conformînţelegerii dintre păr ţi sau, în lipsă, de preşedintele Cur ţii de Arbitraj. Supraarbitrulnumit se va uni cu una dintre soluţii, o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar numai după ascultarea păr ţilor şi consultarea celorlalţi arbitri (art. 60 dinregulile de procedur ă arbitrală).

În caz de nexecutare, la cererea păr ţii câştigătoare, sentinţa arbitrală seinvesteşte cu formulă executorie, conform legii. Cererea de investire se introduce lainstanţa judecătorească competentă de la sediul Cur ţii de Arbitraj (art. 67). Sentinţaarbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silitîntocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

În conformitate cu dispoziţiile art. 69 sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: litigiul nu era

susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; tribunalul arbitral a soluţionat litigiulf ăr ă să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; partea alipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legalîndeplinită; hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533 din Codul de procedur ă civilă; tribunalul arbitral s-a pronunţatasupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut oris-a dat mai mult decât s-a cerut; hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şimotivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; dispozitivulhotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; hotărâreaarbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

De asemenea, competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine, în funcţiede valoarea cererii arbitrale, Cur ţii de Apel Bucureşti sau Tribunalului Municipiului

Bucureşti. Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o luna de la datacomunicării hotărârii arbitrale (art. 71 din Regulile de procedur ă arbitrală).

5.2. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din ParisÎn vederea soluţionării litigiilor comerciale cu caracter internaţional, pe lângă

Camera de Comer ţ Internaţională a fost creată Curtea de arbitraj. Procedura arbitrală este prevăzută de Regulamentul Cur ţii, care se completează cu dispoziţiile legii aleasă de către păr ţi, ori în lipsa unei alegeri a legii locului unde se desf ăşoar ă arbitrajul.



116

Păr ţile au facultatea să prevadă ca litigiul lor să fie rezolvat de un arbitru unicsau de un complet format din trei arbitri. În absenţa unei liste prestabilite, păr ţile pot propune Cur ţii de arbitraj persoanele alese. Dacă păr ţile nu se înţeleg, arbitrul unicsau supraarbitrul este desemnat din oficiu de Curtea de arbitraj, care solicită propuneride la Comitetele naţionale ale Camerei de Comer ţ. Arbitrul unic sau supraarbitrultrebuie să fie dintr-o ţar ă ter ţă, alta decât cele ale păr ţilor litigante.

Locul arbitrajului este stabilit tot de către păr ţi. În caz contrar, loculdesf ăşur ării şedinţei arbitrale, se determină de Curtea de arbitraj.

În situaţia în care păr ţile nu au încheiat o convenţie arbitrală, RegulamentulCur ţii de arbitraj instituie o procedur ă de conciliere. Dacă încercarea de conciliere

este f ăr ă rezultat, păr ţile se pot adresa arbitrajului sau instanţelor de drept comun.Curtea de arbitraj este sesizată printr-o cerere. Cererea şi actele anexe se

trimit în copie pârâtului, care este invitat să-şi precizeze poziţia în termen de 30 dezile. Întâmpinarea pârâtului va indica mijloacele sale de apărare şi orice alteinformaţii necesare în cauză. Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului, el vaface o cerere reconvenţională.

Arbitrii întocmesc, înainte de soluţionarea litigiului, un act prin care precizează misiunea lor. În acest scop, în actul de misiune se trec: datele litigiului,expunerea sumar ă a pretenţiilor, obiectul litigiului şi problemele care vor fisoluţionate de arbitri. Actul de misiune se semnează de păr ţi şi de arbitri, fiindconfirmat de Curtea de arbitraj.

Sentinţa trebuie să fie pronunţată într-un termen de 6 luni. Înainte de a fi

pronunţată, sentinţa arbitrală este supusă controlului Cur ţii, care o aprobă. Sentinţaarbitrală este definitivă şi executorie.

6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale

6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitraleHotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de la Bucureşti sunt

definitive şi obligatorii. Hotărârile arbitrale se aduc la îndeplinire de bunăvoie decătre păr ţile în cauză. Împotriva păr ţii care refuză să execute o hotărâre arbitrală pot filuate sancţiuni morale, pecuniare sau disciplinare. Sancţiunile se aplică deorganizaţiile profesionale şi au un rol preventiv. Principalele sancţiuni de care dispunorganizaţiile profesionale sunt următoarele: publicarea numelui comerciantului saufirmei care nu respectă hotărârea dată împotriva sa; depunerea unei garanţii la intrareaîn asociaţia profesională sau proviziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj;interzicerea accesului la anumite burse sau pieţe; interdicţia de a se adresaarbitrajului; suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională.

6.2. Executarea silită a hotărârilor arbitraleHotărârile arbitrale se execută de către partea în cauză în mod voluntar. Dacă

există însă o opunere, partea interesată va recurge la executarea silită. Pentru a fiexecutată în ţar ă, hotărârea trebuie să fie investită cu formulă executorie.



117

Reglementările convenţionale în materia arbitrajului comercial internaţionalfac distincţie între recunoaşterea hotărârilor arbitrale str ăine şi executarea lor. Potrivitart. III din Convenţia de la New York din 1958, fiecare din statele contractante varecunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţeconform regulilor de procedur ă în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată încondiţiile stabilite de reglementarea uniformă.

Convenţia de la New York din 1958 asimilează sentinţele arbitrale str ăine cuhotărârile judecătoreşti str ăine. Prevederile Convenţiei de la New York din 1958instituie o prezumţie de regularitate a sentinţei arbitrale str ăine. Prin art. V se prevedecă recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate la cererea păr ţii contra

căreia este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente aţării solicitante, că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în mod expres.Partea care invocă sentinţa arbitrală, spre a obţine recunoaşterea şi executarea ei,trebuie să producă o dată cu cererea următoarele acte: originalul sentinţei autentificatîn mod convenit sau o copie a acestui original; originalul convenţiei scrise, prin care păr ţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende cares-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat.

Condiţiile de regularitate ale sentinţelor arbitrale str ăine se desprind implicitdin menţionarea cazurilor în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate.Enumerate limitativ de art. V al Convenţiei de la New York, cazurile de nevaliditate asentinţei arbitrale str ăine sunt următoarele:

a. păr ţile la convenţia de arbitraj erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de

incapacitate sau că înţelegerea menţionată nu este valabilă în virtutea legiicăreia păr ţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, învirtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată (par. 1, lit. a);

b. partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în modcuvenit despre desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv,să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare (par. 1, lit. b);

c. sentinţa se refer ă la un diferend nemenţionat în compromis sau care să intre în prevederile clauzei sau ele conţin hotărâri care depăşesc prevederilecompromisului sau ale clauzei compromisorii (par. 1, lit. c);

d. constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu acordul păr ţilor sau, în lipsă de convenţie, ea nu a fost conformă cu legeaţării în care a avut loc arbitrajul (par. 1, lit. d);

e. sentinţa nu a devenit obligatorie pentru păr ţi sau a fost anulată sau suspendată

de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea cărei, a fost dată sentinţa (par. 1, lit. e). De asemenea, recunoaşterea şi executarea unei sentinţearbitrale str ăine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării undese cere exequatur-ul constată că obiectul diferendului nu este susceptibil de afi reglementat pe calea arbitrajului, în conformitate cu legea acestei ţări (par.2, lit. a);

f. sentinţa este contrar ă ordinii publice a acestei ţări (par. 2, lit. b).Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York,

rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale str ăine trebuie



118

întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţasă fie conformă cu acordul păr ţilor exprimat în compromis sau în clauzacompromisorie, în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri;constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul păr ţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; sentinţa arbitrală să fi devenitobligatorie pentru păr ţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi să nu fie anulată sau suspendată; respectarea dreptului de apărare al păr ţii împotrivacăreia este invocată sentinţa arbitrală; între păr ţi să existe reciprocitate; sentinţaarbitrală să nu fie contrar ă ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şiexecutarea.

În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale str ăine în întregul ei.

Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare laregularitatea sentinţelor arbitrale str ăine. Potrivit art. IX anularea, într-unul din statelecontractante, unei sentinţe arbitrale în temeiul prevederilor Convenţiei nu va constituiun motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decâtdacă anularea a fost pronunţată în statul în care, sau după legea cărui, sentinţa a fostdată. Prin circumscrierea sferei, motivele pentru care se poate cere anularea uneisentinţe arbitrale sunt următoarele: nevaliditatea convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. a);nerespectarea dreptului de apărare (par. 1, lit. b); depăşirea dispoziţiilor convenţiei dearbitraj (par. 1, lit. c); constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul păr ţilor, ori în lipsa unei înţelegeri, prin

dispoziţiile acesteia (par. 1, lit. d).Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, art. IXnu menţionează şi ordinea publică. În consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, înstatul de origine, pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică, nu este de natur ă să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţar ă, în care ordinea publică nuar fi încălcată.



BIBLIOGRAFIE

- Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştef ănescu, Tratat de drept al comer ţ uluiinterna ţ ional , 2 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, 1987;

- Mircea N. Costin, Seergiu Deleanu, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional , 2

volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, 1995;- Ioan Macovei, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional , volumul I, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2006;- Ioan Macovei, Institu ţ ii în dreptul comer ţ ului interna ţ ional , Editura Junimea,

Iaşi, 1987;- Ioan Macovei, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional , Editura Junimea, Iaşi, 1980;- Ioan Macovei, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul interna ţ ional al

afacerilor , Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1999;- Tudor R. Popescu, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional , Editura EDP,

Bucureşti, 1983;- Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comer ţ ului interna ţ ional , 2 volume,

Editura Actami, Bucureşti, 1995, 1996.

49722081-Dreptul-comertului-international-suport-de-curs.pdf

Documents

Transcript of 49722081-Dreptul-comertului-international-suport-de-curs.pdf