1.3.1. Clasarea unui timbru poştal.

Este vorba despre un timbru de 50 de phennigs din R.F.G., emis de Deutsche Bundespost, într-o campanie de prevenire a accidentelor:

Autorul distinge, mai întâi, imaginea propriu-zisă de celelalte elemente: textul, cifrele, marca poştală, marginea dantelată a timbrului. Constată apoi că imaginea ca atare, ca reprezentamen, este un sinsemn care materializează o întâlnire de qualisemne (nu este un legisemn, pentru că nu face parte dintr-un cod). În raport cu obiectul reprezentat de reprezentamen, imaginea este i c o n i c ă: ea trimite la obiecte identificabile, cu care se aseamănă fiecare element al imaginii (un pantof, un cui strâmb înfipt într-o scândură). La o decodificare atentă a imaginii se observă că este un pantof de damă cu toc semiînalt şi gros (uşor de datat din punctul de vedere al modei), pentru piciorul stâng. Cuiul este gros, strâmb, înfipt într-o scândură. Codificatorul a focalizat caracterul feminin al pantofului şi cuiul, ignorând alte aspecte; aceste consideraţii ţin de interpretantul dinamic.

Separată de contextul său, această imagine este rematică: ea este un sinsemn iconic rematic. Ea nu spune nimic altceva decât spune semnul rematic: un picior stâng de femeie, încălţat cu un pantof cu toc, deasupra unui cui strâmb, pe jumătate smuls dintr-o scândură.

Reintrodusă în contextul său material, această imagine apare drept vigneta unui timbru poştal, daorită indiciilor colaterale: semnul unei ştampile care a marcat data, faptul că este vorba de un timbru din R.F.G. (Deutsche Bundespost) şi nu din R.D.G. La acest nivel de interpretare, imaginea nu mai este un simplu sinsemn iconic rematic. Ştim că este o vinietă poştală şi această imagine, reproducere mărită a unui timbru, este un sinsemn indicial dicent (ilustraţia vignetei rămâne rematică).

Totul se schimbă în momentul în care imaginea este situată în contextul interpretativ sau semantic furnizat de legenda Jederzeit Sicherheit (cu condiţia ca decodificatorul să aibă cunoştinţe de limbă necesară şi să o înţeleagă ca un apel la prudenţă). Imaginea devine acum un legisemn simbolic argumental. Este legisemn, deoarece face parte dintr-o serie de timbre emise în cadrul unei campanii de prevenire a accidentelor, el fiind un element al unui sistem, al unui cod. Este un legisemn simbolic, pentru că nu este vorba doar de piciorul unei femei pe punctul de a călca pe un cui, ci despre pericolul pe care îl reprezintă scândurile vechi cu cuiele în ele, lăsate la voia întâmplării.

Semnul iconic devine simbol, aşa cum secera şi ciocanul au devenit, din semne iconice, embleme (simbolul Uniunii Sovietice). Este un legisemn simbolic argumental, pentru că imaginea nu afirmă doar că scândurile vechi nu trebuie lăsate la voia întâmplării, ci argumentează această afirmaţie: este vorba despre argumentul logic prin excelenţă – implicaţia („Dacă lăsaţi oriunde aceste scânduri vechi din care nu au fost scoase cuiele, riscaţi să accidentaţi pe cineva”)şi concluzia „a privi cu atenţie unde calci când te aflii în apropierea unui şantier. În contextul culturii noastre, tot ce are legătură cu sănătatea, moartea (tetanos)(, responsabilitatea civică şi morală etc. joacă rolul de premisă majoră într-un silogism de tip aristotelic.

De remarcat că timbrul acesta are un rol care iniţial nu-i aparţinea (rolul iniţial se rezuma la atestarea faptului că a fost plătit transportul scrisorii: el este utilizat ca mijloc de informaţie şi de propagandă. Această funcţie derivată este comună seriilor tematice: de prevenire a accidentelor, despre oameni celebri, despre flori, animale, invenţii, portrete, monumente, tablouri etc. (ibid.:45-48).

1.3.2. Analiza portretului Giocondei

Tabloul apare, la prima vedere, ca o grupare de reprezentamene – de qualisemne materializate într-un sinsemn. Qualisemne sunt caracteristicile materiale ale acestui tablou (textură, culori, suprafeţe,) a cărui unicitate îl face să fie un sinsemn.

Analiza tabloului începe însă cu un semn interpretant, care trimite reprezentamenul la obiectul imediat (model şi peisaj) pe care acesta îl re-prezintă, ca semn iconic.

a. Despre o b i e c t u l i m e d i a t al tabloului ca sinsemn, interpretantul dinamic poate să spună indirect câteva lucruri. Natura suportului (ulei pe lemn), poza, îmbrăcămintea şi coafura modelului, peisajul din arrière plan sunt indicii care permit interpretantului dinamic să precizeze obiectul fără să-l desemneze încă: interpretantul rămâne rematic.

Singura indicaţie pe care tabloul ne-o va furniza direct va fi prin intermediul interpretantului final deductiv, reprezentat de teoria semiotică peirceană. Vom spune că obiectul acestui tablou este o tânără femeie şi că ea este frumoasă (conform criteriilor occidentale ale frumuseţii feminine, formate abductiv). Desigur, un istoric sau un critic de artă ar recunoaşte mâna lui Leonardo da Vinci (dacă acest tablou ar fi necunoscut). Despre obiectul imediat al tabloului interpretanţii nu vor putea spune decât rematic că el este semnul iconic al unei femei tinere şi frumoase (datorită faptului că nu există indici intrinseci suficienţi pentru a o desemna cu mai multă precizie într-un dicisemn).

b. Despre o b i e c t u l d i n a m i c (tabloul în contextul său), interpretantul imediat nu ne va fi de mare folos, deşi el e indispensabil pentru perceperea elementelor constitutive ale contextului. Interpretantul dinamic şi cel final ne pot furniza, în schimb, multe informaţii. Interpretantul dinamic – inductiv – va utiliza scrierile lui Leonardo da Vinci, mărturisirile contemporanilor săi, documente referitoare la tablou şi, datorită lor, va deveni un dicent. El ne va spune că acest tablou este portretul unei doamne florentine, Mona Lisa, soţia unui oarecare Francesco Giocondo şi că el a fost pictat de Leonardo da Vinci între anii 1503-1505. Contextul serveşte drept indice al tabloului, iar tabloul poate servi drept indice al contextului. Indice al unei schimbări în maniera de a picta a lui Leonardo, lizibilă încă în portretul Fecioarei din Adoraţia Magilor şi al Fecioarei pe stânci, dar şi în opere posterioare Giocondei (Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul). Într-un context mai vast, el este şi indicele unei schimbări de mentalitate, anume trecerea de la lumea hieratică a esenţelor la lumea vie a experienţei.

Când obiectul dinamic intră în câmpul interpretantului final, el poate căpăta interpretări abductive, inductive sau deductive. La acest al treilea nivel, portretul Giocondei nu mai apare ca semn iconic sau indicial, ci ca simbol, ca emblemă – alt nume al legisemnului – ca „emblemă a indicibilului”, ca o „hieroglifă vie”. Într-un alt sistem (cel freudian), Gioconda este tot un simbol: arhetipul mamei lui Leonardo, al cărei surâs apare reprodus în replicile Sfintei Ana sau ale Sfântului Ioan Botezătorul. Freud a afirmat că femeile surâzătoare ale lui Leonard nu sunt altceva decât replici ale Caterinei, mama sa.

Interpretantul dinamic şi cel final transformă obiectul dinamic al tabloului lui Leonardo da Vinci reprezentând-o pe Gioconda într-un sinsemn indicial dicent, iar interpretantul final face din el replica unui simbol dicent şi, prin urmare, un indice (ibid.:52-55).