37574413 Teorii Despre Discursul Argumentativ

Logica, acţiunea şi discursul argumentativ

9

I. LOGICA, ACŢIUNEA ŞI DISCURSUL ARGUMENTATIV

1. Introducere

Dintre toate formele de influenţare de către un om a atitudinilor şi conduitelor altui omargumentarea este singura ce respectă demnitatea,autonomia şi integritatea spiritulă ainterlocutorului nostru. Ea nu umileşte şi nu constrânge prin forţă, ea nu corupe şi nuameninţă, ci ea supune liberului arbitru al conştiinţei umane, o idee, o teză, o atitudine, odecizie, sau un program. Argumentarea se adresează raţiunii şi sufletului, propuneinterlocutorului temeiuri sau suporturi pentru acceptarea unei teze, a unui program sau a uneijudecăţi de valoare. Ea este o formă de comunicare interumană, un transfer de idei saucredinţe prin intermediul discursului, al viului grai sau a cuvântului scris şi aşteaptă dinpartea adresantului formularea liberă a propriei sale opinii.

Trebuie să spunem că preocupările de teoria argumentării, în particular, de retorică, cao modalitate de abordare a domeniului argumentaţiei sau de logică sau dialectică în sensaristotelic sunt mai vechi de două milenii şi jumătate. Topica lui Aristotel, discursurile luiDemostene sau ale lui Socrate, Cicero sau Cezar sunt puncte de reper într-o istorie a retoriciisau într-o istorie a speţelor şi tipurilor de conduite în mânuirea dialogului şi a artei disputelorcontradictorii. Căci, dacă admitem scrima ca o artă a competiţiilor fizice riscante, trebuie săadmitem şi arta încrucişării spadelor prin cuvânt, o competiţie a inteligenţei şi virtuţilor.

Să discutăm despre opinii şi argumentarea lor ar părea pentru cititorul grăbit un joc decuvinte facil, un calambur sau un nărav al filozofilor de a despica firul în patru. În definitiv,toţi ştim ce este o opine şi emitem permanent opinii, mai mult sau mai puţin întemeiate,despre toate subiectele la ordinea zilei: politică, sport, artă.

Este îndeletnicirea sau datoria presei cotidiene de a ne comunica ştirii şi de a netransmite judecăţi de valoare, comentarii sau opinii avizate despre ceea ce se petrece încetate, în Parlament, la Guvern şi în stradă.

Luăm lunar act despre sondajele de opinie şi despre aprecierile sociologilor şipsihosociologilor despre preţuirea sau lipsa de preţuire a instituţiilor statului sau a partidelorşi personalităţilor vieţii politice. De stările de opinie se ocupă, frecvent, oamenii politici şipolitologii, lingvişti, scriitorii, poeţii şi dramaturgii, eseiştii, oamenii bisericii . Opinii emitgospodinele, când se duc, şi mai ales când se întorc, de la piaţă.

Recent difuzarea opiniilor a devenit un show şi un bussiness. Populaţia ţării îşi pierdemulte ore din noapte asistând, pe posturile de televiziune de stat sau private, la spectacolulluptelor de opinie, un fel de toride nocturne fără tauri sau un fel de lupte de cocoşi pintenogisau moţaţi, dislocaţi din ogradă sau ţarc în studiourile TV, spectacole aflate astăzi înconcurenţă ilegală cu cele de la teatrele de revistă şi de comedie. Ca cei de pe Titanic, înaintede aş da seama, noi Românii râdem de naufragiul propriu, râdem ca mocanul aflat în vârfuldealului, căruia i-au alunecat butoaiele din căruţă: “Paguba fuse cum fuse, da-mi plăcusecum se duse”. E bine să ne păstrăm simţul umorului, dar nu trebuie să transformăm totul înzeflemea şi băşcălie. Avem nevoie şi de puţină ştiinţă de carte, realism şi luciditate.

Într-o lume atât de pestriţă şi de pasionată, cititorul s-ar putea întreba agasat: “ Ce maiau de spus şi logicienii despre discurs şi opinie ? “. Oricum e o mare inflaţie de opinii, e


10

multă gălăgie în cetate şi nu se mai aud decât cei care au voci şi bojoci puternici. Cei care auinstalaţii, megafoane, lungimi de undă şi sateliţi.

Şi filozofii sau logicienii n-au stat niciodată prea bine cu plămânii şi nu stau prea binenici cu sateliţii sau lungimile de undă. Stau ceva mai bine cu ideile şi cu puterea de judecată.Stau ceva mai bine cu reflecţia despre cunoaştere, despre legile gândirii şi despre meandreleşi distorsiunile acesteia. Ei sunt un fel doctori ai discursului şi spiritului uman şi ne potdescrie şi trata bolile de care suferă discursul public. Ei ne pot desvălui bolile ascunse aleargumentării şi raţionamentului.

Cetatea antică ştia să preţuiască alături de învingătorii Olimpiadelor- gimnaşti,luptători şi atleţii - şi pe filozofi. În semn de preţuire îi hrănea adesea în Pritaneu, alături deatleţi, căci ei întruchipau gloria cetăţii. Cetatea noastră, mai prozaică, pare a se mulţumi cuboxul şi footbalul, ca şi cum ar fi legiferat supremaţia picioarelor. Ea nu pare a mai aveaastăzi nevoie de Platon şi de Aristotel sau de urmaşii lor. Dar filozofia de astăzi duce cusine istoria de peste două milenii a înţelepciunii omeneşti, iar societăţilor umane niciodatănu le-au prisosit luciditatea şi înţelepciunea.

Cât despre logică, ea este o fiică a filozofiei, dar de multă vreme flirtează cumatematica şi trage cu coada ochiului la lumea computerelor; croieşte strategii şi modelepentru baze de cunoştinţe şi sisteme expert. Este astăzi, asemeni zeului Ianus o fiinţă bicefală: teorie abstractă şi ştiinţă aplicată.

Putem spera, deci, că şi cititorii cărţii noastre vor parcurge cu desinvoltură şi bunădispoziţie reflecţiile pe care dorim să le facem despre începuturile teoriei argumentării,despre revigorarea în urmă cu o jumătate de secol a interesului pentru argumentare, desprenatura şi rigorile discursului argumentativ, despre schemele şi legile gândirii, despreraporturile dintre argumentare şi demonstraţie, despre tipurile şi structura demersurilorargumentative, despre virtuţiile şi viciile discursului argumentativ şi metodele prin careacestea pot fi descoperite, evaluate şi îndreptate.

După un moment istorico–introductiv în această carte vom prezenta rezultatelecercetătilor noastre în teoria argumentării. Vom propune o perspectivă logică şi semiotico-acţionalistă asupra discursului argumentativ, articulată la două nivele. Mai întâi la nivelullogicilor monotone clasice, întemeiată pe achiziţiile logicii propoziţiilor şi logiciipredicatelor şi apoi la nivelul unor sisteme logice neclasice, nemonotone, cu baze decunoştinţe în extindere.

Particularitatea modului nostru de tratare a discursului argumentativ constă înrecunoaşterea dimensiunii pragmatice a acestuia, în înţelegerea argumentării ca o formă decomunicare între un vorbitor sau emitent de mesaj şi unul sau mai mulţi ascutători saureceptori. Teoria argumentării trebuie văzută ca logică aplicată la o situaţie acţională.

Teoria argumentării este puntea de legătură între discurs, comunicare şi acţiuneapractică. Argumentarea nu este un joc gratuit ea pregăteşte sau justifică acţiunea.Argumentarea funcţionează ca pre-acţiune şi ca post-acţiune.

Pentru a înţelege deplin argumentarea avem nevoie, între altele, de o perspectivăsistemică, cibernetică, ca proces de comunicare unidirecţională şi bidirecţională între emitentşi receptor.Direcţia mesajului se schimbă de mai multe ori între emitent şi receptor, discursuloral fiind întrerupt adesea de întrebări puse de către agentul receptor sau ascultator, careadesea contraargumentează la un argument sau susţinere a emitentului.

În acest proces comunicativ se schimbă fondul de cunoştinţe admise de către agenţi,aceştia îşi extind şi îşi revizuiesc atitudinile lor faţă de fondul de cunoştinţe îniţial.

Argumentarea are şi o dimensiune diacronică, temporală.Scopul unui discurs argumentativ este convingerea interlocutorilor săi de adevărul,

îndreptăţirea sau justeţea susţinerilor sale sau măcare explicarea motivaţiilor intime care austat la baza declaraţiilor sau conduitelor sale.

Teoria argumentării nu este astăzi o disciplină contemplativă. În cunoaşterea ei esteinteresat omul de afaceri, negociatorul unui contract, reprezentantul patronatului şi liderulsindical chemaţi să rezolve un conflict de muncă. Teoria argumentării se prelungeşte astăzi


11

cu problematica şi strategiile negocierii. Nu mai vorbim de interesul tradiţional al juriştilor şia oamenilor politici în teoria argumentării.

Mai nou cercetează teoria argumentării constructorii de sisteme expert înteresaţi dealcătuirea unor interfeţe amiabile cu beneficiarul, care nu cere doar soluţia unei probleme cişi motivarea şi justificarea acesteia, întemeierea răspunsului la întrebarea pusă.

Aceasta ne pune în lumină faptul că teoria argumentării se leagă astăzi de multe şiimpotante activităţi umane.

A învăţa principiile şi regulile de comportare în discursul public înseamnă a învăţa săacţionezi corect şi eficient într-o societate democratică.

Ca logician noi vom prezenta în anexă un număr de tehnici şi metode pentru verificareavalidităţii argumentelor emise de participanţii la o dispută. Vom putea analiza, desigur, şivaliditatea raţionamentelor din viaţa cotidiană, inclusiv din viaţa Parlamentului sau dineditorialele ziarelor, ca şi din unele scrieri filozofice vechi, a unor scrieri literare, de istorieuniversală sau naţională.

Argumentarea intervine în viaţa cotidiană, în sesiunile ştiinţifice, în editorialeleziarelor, în prelegerile universitare şi în lecţiile de ţinute de profesori şi învăţători, dar şi însoluţionarea conflictelor sociale, dintre sindicate şi patronat, dintre organizaţiile economice,în luptele electorale dintre partidele politice, in viaţa Parlamentului, in relaţiile interstataleetc.

Primordial, argumentarea ţine de actele de vorbire. Dar ea a căpătat o dimensiunesocială, sincronică şi diacronică, prin forma scrisă. Cercetăm astăzi discursurile luiDemostene şi Cicero, dar şi pe cele ale lui Nicolae Iorga sau Nicolae Titulescu, după cumputem audia pledoaria unui avocat începător sau comunicarea unui om de ştiinţă reputat.

Argumentele clasice pot fi citite pentru delectare sau analizate cu mijloace şi tehniciprofesionale. Putem analiza un argument pentru a decide asupra validităţii sale sau pentru ainventaria mulţimea mijloacelor emoţional-afective utilizate de orator sau gama mijloacelorstilistice.

Principalele etape ale demersului nostru despre teoria argumentării vor fi teoriaargumentării în filozofia şi logica antică; relansarea la mijlocul secolului trecut a teorieiargumentării, perspectivă semiotică şi acţionalistă asupra argumentării, logica modernă şiteoria argumentării; sistemele de comunicare şi teoria argumentării; interogaţia şi teoriaargumentării; teoria dialogului şi a disputelor; argumentare şi convingere; eficacitateaargumentării; speciile discursului argu-mentativ.

Dorind să ieşim în întâmpinarea studenţilor noştri, dar şi unui public mai larg negrăbim să punem la dispoziţie nu doar o sinteză după literatura înternaţională ci un nouprogram de cercetare şi o construcţie multimodulară care, chiar incompletă, le poate fi defolos.

Beneficiarii potenţiali ai cărţii de faţă pot fi, deopotrivă, studenţii în drept saulingvistică, precum şi cei în ştiinţe politice, sociologie sau psihologie. Dincolo de obligaţiiledidactice, pot fi interesaţi de teoria argumentării ziariştii, oamenii de litere, prozatorii şidramaturgii, oamenii politici, toţi cei ce preţuiesc raţiunea şi respectă libertatea şidemnitatea fiinţei umane în încercarea lor de a influenţa pe alţii.

Începem discuţia noastră printr-o tentativă de definire modernă a argumentării calogică aplicată la o situaţie acţională şi printr-o comparaţie a procesului argumentativ curaţionamentele deductive şi cu demonstraţia.

2. Argumentare şi demonstraţie

Ce este argumentarea ?. Termenul este folosit cu înţelesuri multiple. Fiecare vorbitor îlfoloseşte cu înţelesul pe care l-a dobândit în experienţa sa anterioară. Pentru noi a


12

argumenta înseamnă a încerca să susţii raţional o teză, o opinie sau un punct de vedere, oatitudine sau judecată de valoare, o decizie sau un program, o soluţie dată unei problemeîntr-o anumită situaţie acţională sau discursivă epistemică, cu intenţia de a convinge uninterlocutor şi o întreagă asistenţă de adevărul, justeţea, îndreptăţirea sau legitimitatea tezeisau opiniei enunţate.

Este uşor de văzut că la întrebarea “Ce argumentăm ?” răspunsul nostru a fost oenumerare: teze, opinii, puncte de vedere, soluţii, decizii, planuri sau programe. Şiexplicaţiile cauzale sau teleologice şi scuzele, elogiile pe care le aducem unor fapte sau unorpersonalităţi trebuiesc argumentate. Şi când respingem un punct de vedere trebuie să aducemargumente. După conţinutul enunţurilor pe care le argumentăm şi după circumstanţa sausituaţia acţională în care are loc demersul argumentativ admitem că sunt mai multe specii deargumente care în viaţa cotidiană au denumiri distincte: aserţiuni sau propoziţii descriptive,decizii, planuri sau proiecte, elogiem sau criticăm un candidat propus pentru un post,explicăm sau justificăm o atitudine.

Putem să ne întrebăm: “Când trebuie să argumentăm ?. Numai când teza sau punctulnostru de vedere este complet necunoscut sau cunoscut parţial, inexact şi neacceptat de cătreinterlocutori şi când avem convingerea profundă că teza sau punctul nostru de vedere aduceo soluţie unei probleme de interes public. Avem voie, evident să ne apărăm nişte drepturi,dacă acestea ne-au fost încălcate de cineva. Avem voie şi este civic util să apărăm drepturilelegitime ale unui seamăn al nostru.

Argumentarea este un discurs raţional prin care încercăm să ne convingeminterlocutorii de justeţea sau întemeierea opiniei noastre. Argumentarea este un demers logicaplicat la o situaţie acţională. Ea este un act discursiv care precede şi pregăteşte conduitaunor agenţi. Este evident, că o argumentare are, de regulă, cel puţin doi actori,argumentatorul şi adresantul său. Dar, de regulă, argumentarea mai are şi o anumităasistenţă, după cum mai are şi un moderator sau supervizor care evaluează corectitudineadialogului argumentativ, respectarea normelor minime pe care trebuie să le respecteparticipanţii la argumentare.

Argumentăm teze sau opinii care nu sunt încă acceptate de către interlocutorii noştri.Subiectul supus discuţiei într-o argumentare are un caracter problematic. În rândurileasistenţei sau în mintea interlocutorului nostru direct, există, de regulă, îndoieli şi oscilaţii înprivinţa atitudinii sau soluţiei care trebuie adoptată. Ceea ce este unanim acceptat deasistenţă nu are nevoie să fie argumentat.

Scopul celui ce iniţiază un discurs sau un dialog argumentativ este de a convinge peadresant sau interlocutor de justeţea punctului său de vedere. Dar cineva poate iniţia undialog şi cu intenţia de a propune spre deliberare publică o problemă de interes teoretic saupractic ce-l frământă şi pentru care el caută o soluţie. Argumentarea face parte dintreformele prin care o persoană poate influenţa alte persoane sau mediul social în care se află.Spre deosebire de alte forme de influnţare a semenilor noştri, cum sunt ordinele,ameninţarile, actele de corupţie sau de manipulare, argumentarea este singura formă deinfluenţare prin care se respectă integritatea, demnitatea şi autonomia spirituală apersoanei. Ea este chemată să joace un rol major în societăţile democratice în carecompetiţia şi lupta de de opinii duce la selecţia soluţiilor eficiente.

Argumentarea se desfăşoară întotdeauna într-o situaţie acţională dată şi într-un contextdiscursiv determinat când agenţii sau participanţi la acţiune şi la discuţie au anumitepreocupări, intenţii şi planuri, când deţin anumite informaţii despre situaţia in care se află ei,când au anumite cunoştinţe sau doar opinii despre legile, regulile şi sistemele de valori şicriterii care se aplică în situaţia in care se află ei. Informaţiile pe care un agent le deţinedespre situaţia în care se află alcătuiesc ceea ce noi convenim să numim baza lui decunoştinţe sau setul de presupuneri, credinţe sau chiar prejudecăţi pe care acesta leîmpărtăşeşte.

Oricărei situaţii acţionale putem să-i asociem un set de descripţii factuale pe care levom numi modelul situaţiei acţionale. Despre acea situaţie acţională pot fi enunţate, cuîndreptăţire, un număr de proprietăţi sau aceasta poate fi pusă în legătură cu alte stări sau


13

situaţii. Toate aceste conexiuni vor descrie ceea ce noi vom numi legile, regulile sau clauzelegenerice valabile despre acea situaţie iniţială şi despre situaţiile care în mod firesc decurg dinsituaţia iniţială considerată.

Deşi se aseamănă în unele privinţe cu demonstraţia, argumentarea, spre deosebire dedemonstraţie, este logică aplicată într-o situaţie acţională. Argumentarea este încărcată deconotaţii pragmatice.

Persoana care argumentează, spre deosebire de cea care demonstrează, nu mai poaterămâne în umbră. La fel, adresantul acesteia, cel ce ia act de argumentare, nu mai poaterămâne nici el în umbră, căci el trebuie convins. La fel, situaţia şi contextul discursiv, trebuieluate şi ele în considerare. În plus, într-o demonstraţie ne sunt, întotdeauna, date explicitaxiomele sau ipotezele de la care pornim şi teza pe care trebuie să o demonstrăm.Dimpotrivă, într-o argumentare, noi ştim ce opinie avem, ce credem că este adevărat sau cecredem că trebuie întreprins, dar rareori avem date în mod explicit premisele pe care trebuiesă ne întemeiem punctul nostru de vedere.

Demersul logic într-o demonstraţie directă este de la axiome spre teza de demonstrat.Ştim ce este dat şi ştim unde vrem să ajungem. Mai trebuie să găsim paşii şi regulile logicepe care se întemeiază aceşti paşi. Dimpotrivă, într-o argumentare noi simţim sau ştim cecredem, ce teză dorim să argumentăm, dar nu ştim încă precis sau nu am explicat încă, pe ceanume se sprijină teza sau credinţa noastră.

Într-o argumentare noi pornim de la o concluzie sau enunţ care ne exprimă credinţa sauopinia şi căutăm un set suficient de premise, sau suporturi teoretice şi factuale pe care să neîntemeiem teza sau convingerea noastră. De la concluzie spre premise drumul este mai greu,urcăm, nu coborâm. În plus, baza de cunoştinţe a unei argumentări este mai puţin precizatădecât baza de cunoştinţe a unei demonstraţii.

În afară de aceasta, într-o demonstraţie, dintre valorile ce călăuzesc fiinţa umanăintervine doar ideea de adevăr. Într-o argumentare, în afară de adevăr, intervin, în modcurent, ideile de bine şi de rău, de justiţie şi de dreptate, datorie, onoare, demnitate, lege şilegalitate, de scop şi program, de fezabilitate sau accesibilitate a unui ţel asumat, deeficacitate şi de eficienţă etc.

În teoria demonstraţiilor noi nu ne ocupăm de convingerile şi credinţele interlocutorilornoştri, chiar dacă indirect le influnţăm prin demonstraţiile noastre. Acolo noi ne ocupăm decoherenţa ideilor noastre, de ordinea şi claritatea enunţurilor dintr-o teorie.

Demonstraţiile noastre au loc într-o lume înaltă a abstracţiilor; dimpotrivă,argumentarea se desfăşoară frecvent în forum, în viaţa publică, la tribunal în parlament, înadunările politice, în congrese şi în adunări electorale, dar şi în presa scrisă, la radio şi lateleviziune. Argumentarea are loc şi în diplomaţie, în tratative şi în negocieri politice saueconomice, în pregătirea contractelor de cooperare, în activităţile manageriale. Argumentareanu trebuie să lipsească din activităţile didactice şi cu atât mai mult, în sustinerea tezelor dedoctorat sau a lucrărilor de diplomă, licenţă, master etc.

Chiar şi în relaţiile interpersonale, în familie sau între prieteni, oamenii îşi justifică,motivează şi întemeiază faptele şi conduitele cu ajutorul unor argumente, mai mult sau maipuţin convingătoare. Se întâmplă aceasta, adesea, chiar şi între necunoscuţi, în tren, larestaurant, în discuţie cu reprezentanţii administraţiei, etc. Am putea spune că argumentăm,pro şi contra, pretutindeni. Căci şi când ne criticăm şefii direcţi sau guvernul, ne susţinempoziţia critică tot prin argumente. Putem, conchide că discursul argumentativ, argumentareaeste o activitate social-umană pluridimensională:

1. formă de comunicare între un emitent sau agumentator şi auditori şi mijlocde a influenţa convingerile semenilor noştri;

2. discurs raţional şi formă de organizare logică a cunoştinţelor;3. modalitate de întemeiere a aserţiunilor, deciziilor, planurilor şi programelor;4. mijloc de justificare sau motivare a conduitelor trecute;5. formă de competiţie interumană in plan spiritual.

Teoria argumentării nu poate fi ruptă de teoria activităţilor umane. Agumentareaintervine înainte sau după acţiune. Ea nu poate fi înţeleasă decât împreună cu schemele şi


14

instructurile acţiunii, cu condiţiile şi premisele ei fizico-naturale, social-istorice, normativ-axiologice şi teleologice.

Termenul de argument şi argumentare nu sunt lipsiţi de o anumită ambiguitate. Prinargument (1) putem înţelege un demers sau proces raţional discursiv prin care întemeiem oteză, o decizie, un plan sau program, explicăm sau justificăm o conduită sau descrierea înlimba naturală a acesteia. În acest caz argumentul este o structură complexă ce corespunde,în linii mari, unui demers invers demonstraţiei. Dar termenul de argument (2) este folosit şicu un înţeles mai restrâns, cu înţelesul de propoziţie factuală sau regulă descrisă printr-opropoziţie universală, pe care se sprijină, între altele, teza de argumentat a unui vorbitor. Înacest caz, argumentul este un pilon sau punct de sprijin local, nu întregul sistem deîntemeiere.

Autorul acestui text este pe deplin conştient de revigorarea interesului pentru teoriaargumentării la nivel naţional şi internaţional. Suntem interesaţi să luăm act de rezultatelecolegilor noştri pe acest tărâm. Expunerea de faţă, cu excepţia însemnărilor istorice, nu este,sub nici o formă, un rezumat, o sinteză sau un comentariu al rezultatelor existente înliteratura de specalitate. Ea n-a fost scrisă după ce am citit, adnotat şi fişat o lungă listă detratate. Am scris-o din dorinţa de a materializa unele intuiţii programatice ale noastre despredemersul argumentativ, folosind, desigur, experienţa agonisită în mai mult de trei decenii înlogica matematică, praxiologie, logică deontică şi teleologică şi mai recent, în limbajeleformale, programare logică şi inteligenţa artificială. Am scris, în primul rând, din dorinţa dea ne clarifica noi înşine. Aceasta explică de ce privim argumentarea şi ca o formă decomunicare discursivă şi ca o specie de conduită legată de o situaţie acţională şi ca logicăaplicată la un context pragmatic determinat.

Scopul ultim al oricărei argumentări este convingerea interlocutorilor noştri deadevărul sau justeţea susţinerilor noastre. Argumentarea este o conduită discursivă orientatăspre căutarea unor temeiuri pentru o teză dată sau atitudine adoptată conformă poziţiei şiintereselor argumentatorului. Argumentarea tinde spre descoperirea unei soluţii realiste şiadecvate într-un conflict de interese şi opinii, într-o controversă sau dispută între doi sau maimulţi interlocutori.

Teoria argumentării ca şi teoria negocierilor are drept scop căutarea de soluţiirezonabile între două părţi între care sunt conflicte de opinii şi de interese.

Cele spuse mai sus despre asemănările şi deosebirlrle dintre o argumentare şi odemonstraţie sunt aserţiuni pe care le putem face la nivelul discursului filozofic iniţial. Dupăce vom introduce un cadru formal pentru descrierea demersurilor într-o argumentare şi apaşilor într-o demonstraţie, după ce vom defini arborii de derivare vom putea reveni asupracorelaţiei dintre cele două procese de pe o altă poziţie şi credem cu rezultate mai bune, cuvaloare practică, operaţională.

3. Dimensiunile argumentării

Adoptând o perspectivă semiotică în studiul demersului argumentativ, vom distingemai întâi dimensiunile acestui demers: sintactică, care constă în regulile alcătuiriipropoziţiilor şi frazelor în limbile naturale şi în regulile alcătuirii formulelor bine formate înlimbajele logice; semantică care va consta în domeniul de referinţă şi înţelesul enunţurilordin limbile naturale şi în denotatul şi semnificaţie termnilor şi formulelor în limbajele logice;pragmatică care va consta în legăturile semnelor cu agenţii care le folosesc.

Din perspectivă acţionalistă orice argumentare are loc într-o anumită situaţie acţională,care poate fi descrisă deopotrivă în termenii limbilor naturale şi în termenii limbajelor logice,în deosebi în cei ai logicii predicatelor de ordinul întâi. La acest nivel unei situaţii acţionaleputem săi asociem un model. Acesta poate fi definit printr-o listă de literali sau atomiînstanţiaţi, prefixaţi sau nu de semnul negaţiei.

Pe acestă cale noi vom lega teoria argumentării de teoria modelelor.Mai departe, putem asocia modelului unei situaţii acţionale un set de formule

implicative ce descriu enunţuri condiţionale, şi anume exact acele formule împlicative ale


15

căror antecedent înterpretat semantic va fi o submulţime din literalii ce definescmodelul situaţiei acţionale.

Atomii din modelul situaţiilor acţionale împreună cu formulele implicative vor fiprincipalele componente ale maşinei inferenţiale ce pune în mişcare mecanismuldemonstraţiilor şi al argumentărilor.

Perspectiva acţionalistă ne permite, între altele, să distingem intenţia sau scopul uneiargumentări, respectiv, teza de argumentat.. Teza de argumentat va fi redată sub forma uneipropoziţii declarative sau asertorice. Dar aceasta va exprima întotdeauna şi o atitudine sauopţiune a celui care argumentează sau a persoanei în favoarea căreia cineva argumentează.

Argumentarea este întotdeauna legată prin mii de fire de lumea valorilor şi intereselorparticipanţilor la jocul argumentativ. Putem spune că argumentarea are şi o dimensiuneaxiologică. Aceasta vizează toate tipurile de valori care sunt implicate într-o anumităargumentare, cum ar fi valorile de adevăr (adevărat, fals), valorile morale ( bine, rău,mai_bun(x, y) sau preferinţele unor agenţi), valori juridice ca legal, ilegal, valori deontice(obligatoriu, interzis, liber, coercitiv ), valori economice exprimate în bani, valori estetice (frumos, urât, sublim etc )

Demersul argumentativ are loc numai în condiţiile existenţei unui conflict de opiniiîntre argumentator şi adversarul sau preopinentul său. De regulă, conflictul de opinii esteefectul unui conflict de interese.

După cum am mai observat mai sus, argumentarea are loc într-un context acţional. Ease face înaintea unei acţiuni, fie în vederea intemeierii unei decizii, fie în vederea aprobăriiunui program sau după o acţiune, în circumstanţa când aceasta trebuie să fie evaluată,explicată, justificată. Discursurile deliberative, de care s-a ocupat atât de mult retorica antică,sunt demersuri argumentative ante acţiune. Dimpotrivă, discursurile de elogiere, funebre saude primire într-o academie, cu prilejul conferirii unui titlu, etc sunt cazuri de discursuri postacţiune.

Atât perspectiva acţionalistă, cât si ce semiotică ne permit să observăm diferite roluripe care le pot juca participanţii la demersul argumentativ: emitent sau argumentator(protagonist), adresant(antagonist), auditor( adresant pasiv), supervisor (moderator).

În limitele logicii matematice clasice argumentarea poate fi descrisă ca un procescomunicativ unilateral în care mesajul trece de la emitent la adresant şi auditori, fără să se iaîn considerare reacţia acestora la enunţarea şi susţinerea tezei. Evaluarea succesului sauinsuccesului demersului argumentativ este făcută de către “observatorul neutru”, decercetătorul demersului argumentativ şi nu doar de către actorul sau jucătorul căruia îi esteadresat mesajul.

Utilizând baze de cunoştinţe nemonotone, care se schimbă în timp, noi putem descrieargumentarea ca un proces comunicativ bilateral. Cu ajutorul unor procese comunicativebilaterale vom putea descrie dialogul argumnetativ şi mai multe tipuri de proceseargumentative.

În viziunea noastră argumentarea are şi o dimensiune logic formală. Argumenteleaduse de un argumentator pentru o teză dată, într-o situaţie acţională dată pot fi valide sauinvalide. Cele valide sunt constrângătoare şi adresantul lor nu le poate respinge fără riscul dea-şi pierde statutul de fiinţă raţională, de om de bună credinţă şi inteligent.Cele probate deadversar ca invalide trebuie retrase de către emitent ca inadecvate pentru susţinerea tezei. Oteză susţinută, într-o primă tentativă printr-un argument eşuat sau dovedit ca invalid, s-arputea dovedi ca validă prin construirea altui suport sau temei şi prin utilizarea altei structuriargumentative.

Teoria argumentării se prelungeşte mult dincolo de teoria argumentelor şiraţionamentelor valide cercetate de logica matematică clasică în teoria raţionamentelor prinanalogie, a raţionamentelor plauzibile, cu premise probabiliste sau incerte,etc.

Verificarea validităţii unui argument rareori se poate face cu mijloacele limbilornaturale. Pentru aceasta avem nevoie de instrumente specializate, de limbaje logice formale,de tehnici şi metode de decizie elaborate în discipinele logice.


16

Aceasta nu trebuie să ne mire. Ca să descoperim microbii sau viruşii care provoacăgripa sau alte boli avem nevoie de laboratoare de virusologie foarte bine dotate. Tot aşa, casă descoperim anumite argumentări invalide, sofismele şi paralogismele, trebuie săprelucrăm, după anumite reguli, descoperite de logica modernă, argumentările propuse, înlimba naturală, de participanţii la disputa argumentativă.

Nici în fizică, nici în chimie, nici în biologie sau medicină, nici în astronomie, nuputem vedea totul “cu ochiul liber”. Ne ajutăm de microscop, de telescop, de reactivi, detehnici şi metode. Tot aşa se întâmplă şi în verificarea corectitudinii logice.

Teoria argumentării are şi o dimensiune estetică, stilistică şi emoţional afectivă în careputem vorbi, ca în retorica clasică despre despre carateristicile stilului şi despre figurileretorice urilizate.

O dimensiune cu valoare pragmatică a oricărei argumentări este eficacitatea ei saulipsa ei de eficacitate. Foarte adesea argumentările se pot deosebi prin gradul lor deeficacitate. Spunem că o argumentare a unui emitent este încununată de succes, dacăargumentatorul şi-a convins pe deplin pe adresantul său de adevărul, oportunitatea şi justeţeasusţinerilor sale şi acesta acceptă public teza argumentată de el. Dimpotrivă, o argumentarenu este pe deplin acceptată de către adresant , dacă acesta aduce obiecţiuni saucontraargumente faţă de susţinerile sau argumentele invocate de către emitent. Vom spune căo argumentare emisă de emitent eşuează, dacă emitentul recunoaşte ca valabilecontraargumentele aduse de adresant şi propune pentru teza sa o altă argumentare saurenunţă la susţinerea tezei.

4. Agenţii, modelele comunicării şi argumentarea

Am afirmat mai sus că argumentarea este, între altele, o formă de comunicare întreagenţi inteligenţi înzestraţi cu limbaj.

Noţiunea de agent pare a fi fost introdusă în literatura filozofică de către Georg H. vonWright în lucrarea sa Norm and Action din 1963. S-ar părea că in limba rămână termenul l-am introdus noi prin anii 1968-69, când am iniţiat primele simpozioane ştiinţifice şiseminarii de cercetare pe problemele teoriei acţiunii umane.

Iniţial, prin anii 1972, când am publicat lucrarea Teoria cunoaşterii (Editura Ştiinţifică,1972), am dat termenului agent două accepţii: de autor al unei acţiuni productive sauexperimentale şi de subiect cunoscător, de fiinţă ce ce produce, înţelege şi enunţă opropoziţie declarativă, aptă de a fi adevărată sau falsă. Am utilizat termenul agent,deopotrivă, pentru desemnarea autorului unor acte comportamentale sau conduite şi pentrudesemnarea autorului unor operaţii de cunoaştere. Teoria acţiunii şi teoria cunoaşterii seocupă de activităţi ale agenţilor. Era nevoie de un termen mai general pentru a marca faptulcă una şi aceiaşi fiinţă poate şi autor al unor acte comportamentale, ale unor acte deliberatede experimentare, dar şi al unor acte psiho-cognitive de înţelegere şi asertare a unor enunţuri.Agentul este autor, vorbitor şi subiect cunoscător. Agentul mai poate fi şi luptător,evaluator sau judecător, cercetător, fiinţă ce se întreabă pe sine sau pe alţii despresemnificaţia unei expresii, eveniment etc.

Astăzi credem că termenul de agent desemnează un sistem sau o entitate complexăcare este producătorul mai multor clase de evenimente, acte sau fapte:

1. declanşator al unor evenimente,2. autor al unei acţiuni;3. vorbitor sau rostitor al unei propoziţii;4. emitent al unei declaraţii sau aserţiuni;5. autor al unor calcule sau inferenţe;6. judecător al unor fapte sau enunţuri;.7. emitent al unui scop, decizii, program sau plan;


17

8. emitent al unei propuneri.În sens praxiologic, general prin agent desemnăm o entitate oarecare ce provoacă

autonom un eveniment sau o faptă, ce poate iniţia sau opri un curs de evenimente. Agentulare o putere de decizie proprie sau încredinţată de către altcineva, poate alege, după anumitecriterii un drum sau altul de conduite.

Am admis, de la început că agenţii pot fi: individuali şi colectivi. Organizaţiile socialeşi instituţiile sociale sunt agenţi colectivi artificiali.

La fel, agenţii pot fi : naturali şi artificiali. O clasă de agenţi artificiali suntinteligenţi. Astfel de agenţi sunt roboţi de diferite feluri. Se vorbeşte în prezent tot mai multdespre agenţii inteligenţi soft (softbot) cum ar fi, de exemplu, anumite sisteme expert createpentru a consilia sau asista o fiinţă umană în exercitarea profesiei sale. În general un agentpoate avea mai multe tipuri de puteri sau abilităţi: a. putere de decizie; b. putere de execuţie;c. capacitate de evaluare sau apreciere; d. capacitate de comunicare; e. capacitate deînvăţare; f. discernământ critic.

Termenul de agent se utilizează astăzi în mai multe discipline cu accepţii diferite: înbiologie şi medicină, în ştiinţele economice şi în management, în praxiologie şi în filozofiaacţiunii, în inteligenţa artificială, în teoriile de logică epistemică şi de logica acţiunii, înprogramare.

Am utilizat cu mulţi ani în urmă termenul de agent în logica acţiunii şi l-am folositcurent, începând din 1994 şi în studiile de teoria argumentării.

Ideea de comunicare ne conduce în mod firesc la teoria sistemelor şi la modeleconstruite în cibernetică pentru procesele de comunicare. Într-o comunicare prezentată în1993, Dumitru Radu Stanciu prezintă sintetic cinci modele ale comunicării: Shannon-Weaver; modelul lui Newcomb, modelul lui Schramm, modelul lui Thayer şi modelul luiCampbell.

Modelul lui Shannon-Weaver s-a vrut un model informaţional pentru circulaţiainformaţiei mediată de diferite sisteme tehnice: poştă , telegraf, telefonie, radio etc.

Figure 1 . Modelul Shannon – Weaver

Blocurile din Fig 1 descriu un proces comunicativ: emitentul sau sursa informaţiei,transmiţătorul sau mijlocul tehnic de transmitere a informaţiei, sursele de zgomot, receptorulsau dispozitivul tehnic de captare a semnalului şi destinatarul care primeşte informaţia.Blocurile extreme desemnează agenţi: cel din stânga este emitentul; în cazul transmiterii unuiargument, argumentatorul sau protagonistul; cel din dreapta este destinatarul sau adresantulargumentului, persoana sau persoanele care se vor a fi convinse. Trecerea de la emitent ladispozitivul de transmitere se face printr-un mijloc de codificare a mesajului, de exempluprin unde radio. La fel, trecerea de la aparatul de recepţie la destinatar se face prinintermediul unui sistem de decodificare. Mediul prin care se transmite semnalul conţine şisurse de zgomot. Transmiţătorul şi receptorul sunt dispozitive sau aparate tehnice. Mediulprin care se face transmisia, eterul, firele de telefon nu sunt redate în model.

Săgeata marchează tranziţiile dintre subsistemele din care este alcătuit sistemul decomunicare.

InformationSource

Transmitter NoiseSource

Receiver Destination

MessageSignal Received

signalMessage


18

Acest model descrie comunicarea prin poştă, telegraf, telefon, radio, televiziune, fax,poştă electronică, internet. Accentul cade pe sistemele tehnice de comunicare.

Modelul nu spune nimic despre limbajele celor doi agenţi participanţi la actul decomunicare, despre scopurile acestora şi desigur, nu spune nimic despre conţinutulpropoziţional al mesajelor trimise şi recepţionate, despre semnificaţiile acestora, despremodul cum un adresant al unui argument captează sau nu intenţiile emitentului.

Spre deosebire de acesta, modelul lui Newcomb pune un accent mai puternic peagenţii emitent şi adresant. Modelul lui Newcomb este bidirecţional. Fiecare agent estedeopotrivă sursă de mesaj sau emitent şi destinatar al mesajelor recepţionate de lainterlocutorul său. Modelul nu ne spune cum apare ideea sau conţinutul înformaţional în“mintea” celor doi agenţi, dar ne precizează că fiecare codifică într-un anumit cod informaţiaemisă, o transmite interlocutorului său şi acesta la receptare o decodifică. Apoi procesul sedesfăşoară în sens invers, receptorul devine emitent.

Figure 2. Modelul lui Newcomb

Legenda1. Orientarea şi atitudinea lui X faţă de Z2. Orientarea lui Y faţă de X3. Atitudinea lui X faţă de domeniul Z4. Atitudinea lui Y faţă de domeniul Z

Fiecare dintre aceste orientări şi atitudini pot avea intensităţi diferite. Modelului luiNewcomb i se poate da o interpretare psihologică sau logico-semantică.

Limbajele celor doi agenţi au acelaşi domeniu de referinţă. Desigur, unui astfel demodel, dacă-l dotăm cu limbaje specifice pentru fiecare dintre agenţi putem să-i asociem şi ointerpretare semantică adecvată.

În modelul lui Schramm fiecare agent are un domeniu propriu de experienţă pe care ocodifică într-un limbaj şi o transmite interlocutorului său. Această experienţă proprie odobândeşte prin educaţie, prin aptitudini, activitate personală, criterii valorice proprii etc..Mesajul pe care el îl transmite interlocutorului său, pentru a fi înţeles de către acesta, trebuiesă poată fi interpretat în zona de inersecţie a experienţelor lor personale.

Figure 3. Modelul comunicaţional al lui Schramm

sursă codificare semnal decodificare

destinaţie

Domeniu de experienţă Domeniu de experienţă

Agent YAgent X

Domeniu Z


19

Obs. 1. Perspectiva modelului lui Schramm este una psihologic cognitivistă saucultural-sociologică. Fiecare agent are un domeniu propriu de experienţă. Pentru ca actul decomunicare de la X la Y să reuşească trebuie ca domeniile de experienţă sau câmpurile lorreferenţiale să coincidă sau să intersecteze. Emitentul codifică experienţa sa într-un anumitlimbaj simbolic. (Modelul nu vorbeşte explicit despre limbaj ! ). Acesta este redat printransmiţător sub forma unor semnale care ajung la agentul receptor Y care le decodifică şi leînţelege. Educaţia, cultura de bază, atitudinile şi modurile de evaluare sau apreciere duc laacceptarea sau respingerea mesajului comunicat prin sistemul de comunicare.

Obs. 2. Nota specifică o constituie sublinierea codificării ca trecere de la expererienţasubiectivă a agentului, de la imagini şi percepţii sau reprezentări la semne şi limbaj şi de laacestea, prin decodificare, din nou la experienţe umane şi trăiri, acte şi conduite ale unui altsubiect cunoscător, receptorul.

Cel de al patrălea model, cel al lui Thayer, este unul de natură geometric-spaţială.După Thayer putem distinge trei dimensiuni ale procesului comunicării:

1. nivelele la care se realizează conunicare: intrapersonal, interpersonal,organizaţional şi la nivelul reţelei sistemelor de comunicare. Dimensiunea saufaţa nivele va fi descrisă prin predicatele: N1, N2, N3, N4.

2. procesele de bază ale producerii şi utilizării informaţiei: generarea, difuzarea,dobândirea şi prelucrarea informaţiilor; Procesele de bază vor fi redate prinpredicatele : P1, P2, P3, P4;

3. competenţele comunicaţionale: strategică şi tactică Competenţele comunicaţionalevor fi simbolizate prin literele: S, T.

Aceste trei dimensiuni sunt exprimate prin trei feţe ale unui prisme care consideratesimultan ne dau o clasificare tricriterială a tipurilor de procese comunicative: 4*4*2 = 32 despecii de procese comunicative: N1P1S; N1P2T;….,N4P4T

Obs1. Reţinem primele două dimensiuni şi schimbăm pe cea de a treia dimensiune. Înloc de dimensiunea competenţelor comunicaţionale redată prin simbolurile S şi T ( strategicăşi tactică ) vom considera ca a treia dimensiune scopul comunicării, redată prin S1, S2, …,Sn.. Câteva scopuri ale comunicării sau specii de atitudini propoziţionale ar putea fi: S1-interogare, S2-avertizare, S3-sfătuire, S4-darea unor ordine, S5-formularea unor rugăminţi,S6-asertarea unor propoziţii, S7-respingerea unor propoziţii, S8- formularea unor propuneri.Am mai putea în considerare unele tentative de manipulare, testarea cunoştinţelor sauconvingerilor unui agent etc. Dacă rămânem doar la opt specii de scopuri ale comunicării caîn enumerarea de mai sus obţinem 4*4*8 = 128 feluri de procese comunicative.

Cel de al cincilea model de comunicare prezentat de D.R. Stanciu este modelul luiCampbell care este unul comportamental. Campbell pretinde că emitentul trebuie să-şidetermine de la început la ce se aşteaptă sau ce-şi propun să obţină de la receptor prin actulde comunicare. Accentul cade pe rezultatul procesului de comunicare şi pe interacţiuniledintre comunicare şi mediu. Modelul descrie o perspectivă teleologică de tip scop mijloc şitinde să influenţeze pe adresant după scopurile agentului emitent. Cred că el este centrat pe operspectivă de manipulare sau direcţionare a conduitei adresantului. Redăm mai josprincipalele tranziţii prevăzute de Campbell: conduită urmărită, mesajul selectat,interpretarea simbolică, transmiterea mesajului, zgomotul, înterpretarea simbolică( decodificarea ) , mesjul înţeles de receptor, sistemul de valori, decizia, factorii externi,conduita.

Luarea în considerare a modelelor de comunicare specificate mai sus, ca şi a altormodele existente în literatura de management sau în cea lingvistică, praxiologică sau deinteligenţă artificială este instructivă şi stimulativă pentru dezvoltarea teoriei argumentării.Asupra unora dintre aspectele menţionate în comentariile şi observaţiile de mai sus vomreveni în capitolele următoare.

Vom încheia capitolul de faţă prin formularea unor exigenţe pe care trebuie să lesatisfacă o bună teorie a argumentării.


20

5. Portretul robot al unei bune teorii a argumentării

Este uşor să formulezi cerinţe despre calităţile şi virtuţile pe care trebuie să le satisfacăalţii şi mult mai greu să urmezi tu însuţi o conduită care să ducă la întruparea acestora. Untânăr ce-şi caută o mireasă poate da, dintr-o suflare, o lungă listă de calităţi pe care trebuie săle aibă aleasa inimii lui. Cred, la fel, că un constructor de teorie - în cazul de faţă a unei teoriia argumentării - poate da lesne o listă de cerinţe pe care trebuie să le satisfacă o bună teorie aargumentării.

Putem spune şi noi cum dorim să arate mireasa pe care o căutăm. Începem, deci, prin aschiţă portretul robot al unei teorii a argumentării pe care dorim să o construim, în timp.Rolul încercării de faţă este mai întâi de a propune un program de cercetare şi un mod deabordare şi în al doilea rând de a face primii paşi în direcţia descoperită.

Iată lista cerinţelor noastre:

1. Teoria trebuie să fie adecvată uzanţei sau practicii argumentării din viaţa reală şi săpăstreze unele trăsături ale argumentării din logica clasică, cum ar fi ideea căutării unortemeiuri (reasons or rational basis) pentru o teză, să menţină şi să explice unele structuriargumentative, cum ar fi, de exemplu, entimema şi să le toarne într-o formă adecvată;

2. Să depăşească limitele impuse de limbajul logicii clasice, aristotelice şi să înlăturedeficienţele şi neajunsurile canoanelor silogistice;

3. Teoria trebuie să poată opera o distincţie între argumentele valide şi cele invalide, săse raporteze la legi şi principii logice şi la reguli, norme sau statute ale unor instituţii sauorganizaţii.

Chiar dacă argumentarea urmăreşte convingerea interlocutorilor şi victoria într-odispută, ea nu trebuie să fie redusă la arguţii şi sofisme;

4. Teoria argumentării trebuie să fie construită pe scheletul unor limbaje logiceformale apte de a descrie situaţii din lumea reală şi să fie, într-un fel sau altul,computerizabilă;

5. Ea trebuie să beneficieze de teoria modelelor şi de semantica logicii predicatelor deordinul întâi, să facă uz de metode moderne de decizie, de forme şi structuri standard (formeprenexe, forme Skolem, clauze Horn) care să poată fi tratate computerizat, de arbori dedecizie şi arbori de derivare sau grafuri ŞI - SAU, de calcul natural sau secvenţial, de metodarezoluţiei, de metoda Davis-Putnam s.a;

6. Teoria argumentării trebuie să fie raportată în mod explicit la teoria demonstraţiei şila teoria deducţiei, comparată şi diferenţiată de acestea, după cum trebuie să fie comparată şidistinsă de motivarea şi justificarea emoţional-afectivă;

7. Teoria argumentării trebuie corelată cu tehnicile şi metodele de rezolvare aproblemelor, având baze de cunoştinţe relaţionale. Argumentarea devine în acest cazîntemeiere a soluţiilor unei probleme;

8. Teoria argumentării trebuie să asimileze dimensiunea pragmatică a limbajului, săfacă uz de unele concepte acţionaliste (praxiologice) ca situaţie acţională, argumentator,adresant, părţi în conflict, adversar sau preopinent, teză de argumentat, puncte de sprijin,pretenţie, acceptare, respingere, convingere;

9. Să fie corelată cu logicile epistemice şi doxastice, cu logica acceptării şi respingerii,cu teoria înţelegerii şi convingerii;

10. O teorie modernă a argumentării va trebui să dea seama de principalele tipuri deargumentare cum ar fi, argumentarea unei teze sau propoziţii declarative factuale saugenerice, argumentarea îndreptăţirii unei pretenţii a unei părţi într-un proces sauargumentarea unei sentinţe judecătoreşti, argumentarea sau întemeierea unei decizii sau


21

motivarea unui scop (teleoargumentarea), argumentarea unui program, procedeu sau metodesau probarea fezabilităţii sau realizabilităţii unui obiectiv, argumentarea eficacităţii saueficienţei unei proceduri sau tehnologii, argumentarea legalităţii sau ilegalităţii uneiconduite, să descrie explicaţiile cauzale şi nomologice ca specii de argumentare.

11. O teorie modernă a argumentării va trebui să poată descrie limbajele individuale aleagenţilor participanţi la demersul argumentativ, raporturile dintre acestea, fondul lor comunde cunoştinţe, structura acestuia, ca şi deosebirile dintre aceste limbaje individuale.

12. Versiunea modernă a teoriei argumentării va trebui să poată descrie dialogul dintreparticipanţii la demersul argumentativ, ciclurile acestuia, schimbările de direcţie alemesajului, respectiv a statutelor de emitent( vorbitor) şi receptor(ascultător), întrebările şirăspunsurile la întrebări, dinamica stărilor de acceptare sau respingere a unor propoziţii dinbazele lor de cunoştinţe. Evident, această ultimă exigenţă depăşeşte puterile logiciimatematice clasice şi ne angajează în utilizarea unor logici nemonotone cu ajutorul căroravom putea descrie schimbarea în timp a fondului de cunoştinţe sau opinii ale participanţilorla disputa argumentativă. Va trebui să putem descrie extinderea bazei de cunoştinţe a unuiparticipant, revizuirea cunoştinţelor acestuia, renunţarea la susţinerea unor teze.

13. Teoria va trebui să descrie regulile pe care trebuie să le respecte participanţii ladisputa argumentativă, condiţiile de succes şi de eşec ale unui participant ce argumentează oteză ca şi condiţiile de succes ale interlocutorului său, persoana căreia îi sunt adresateargumentările şi care are dreptul să contraargumenteze.

14. Noua teorie va trebui să dea seama de principalele vicii şi neajunsuri ale discursuluiargumentativ, de patologia acestuia, de căile şi modalităţile de a preveni abaterile de laconduita demnă şi corectă în disputa argumentativă.

15. Teoria argumentării trebuie prelungită cu teoria teoria conflictelor şi negocieriidintre doi adversari, agenţi economici, diplomaţi, etc

Am enumerat mai sus multe şi dificile condiţii şi pretenţii, pe care trebuie să lesatisfacă o bună teorie a argumentării. În formularea noastră iniţială, din 1994, vorbeam dezece astfel de cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească constructorul unei bune teorii aleargumentării. Acum acestea au sporit la 15 !. Ar fi nevoie de un adevărat Hercule al munciiintelectuale care să îndeplinească, într-un timp scurt, toate aceste sarcini şi porunci.

Toate aceste cerinţe, pe care cu greu le vom putea îndeplini în lucrarea de faţă, seconstituie într-un scop strategic şi într-un program de cercetare al grupului nostru pe care-ldorim întărit cu alte forţe venite din rândurile studenţilor şi doctoranzilor noştri.

O teorie cu atâtea calităţi, dacă s-ar înfiripa din spuma mării ar fi aleasa inimii noastre.Poate că ea există pe undeva şi ne aşteaptă. Nu ne mai rămâne decât să încălecăm pe un calalb şi să pornim în căutarea ei.

In încercarea noastră riscantă de a edifica o astfel de teorie a argumentării vom face uzde o perspectivă semiotică şi praxiologică, de unele noţiuni din teoria limbajelor formale şide puţina noastră experienţă în programarea logică.

Vom folosi, totodată, unele noţiuni de logica predicatelor de ordinul întâi (atomi,clauze, arbori de derivare etc.) şi din teoria bazelor de cunoştinţe şi a demonstraţieiautomatizate.

În afară de acest capitol intoductiv, de punere a problemei şi enunţare a obiectivelor şimetodelor ce vor fi utilizate, adăugăm două capitole de evocare istorică. Primul dintreacestea, al doilea capitol în carte, priveşte teoria argumentării şi arta discursului în GreciaAntică, în deosebi în scrierile lui Aristotel. Al doilea capitol de factură documentar istoricăşi al treilea ca poziţie în carte se referă la renaşterea teoriei argumentării la mijloculsecolului al douăzecilea prin eforturile lui Chaim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tytecacreatorii neoretoricii şi prin eforturile şcolii de la Amsterdam reprezentată de Frans H. vanEemeren, Rob Grootendorst, Tjark Kruiger, autorii unui Handbook of ArgumentationTheory, publicat în 1987.

Dincolo de aceste capitole începe aventura noastră pe apele bântuite de furtuni aleteoriei argumentării la începutul mileniului al treilea.


22

Argumentarea este o formă de comunicare interumană mediată de limbile naturale încare un individ încearcă să-şi convingă, la un moment dat, adresantul direct şi asistenţa deadevărul, îndreptăţirea sau utilitatea tezei sau opiniei adoptate faţă de o problemă aflată îndiscuţie, într-o anumită situaţie acţională, prin invocarea în sprijinul acesteia a unorpropoziţii factuale precum şi a unor propoziţii condiţionale sau clauze ce descriu principii,legi sau reguli admise în comun de către participanţii la discuţie.

Argumentarea are loc în limbile naturale, dar evaluarea corectitudinii ei reclamăutilizarea unor tehnici şi metode logice. Foarte adesea este nevoie să formalizăm într-unlimbaj logic adecvat enunţurile rostite sau scrise într-o limbă naturală, să le desambiguizăm,să le dăm un sens unic, lipsit de ambiguitate.Pe această cale propoziţiilor din limbile naturalele vom pune în corespondenţă formule bine formate în aceste limbaje formale. Pe de altăparte, argumentarea este intim legată de o situaţie acţională, de starea şi intenţiile persoanelorumane, a vorbitorilor şi actorilor ( sau agenţilor ) participanţi la dispută.Teoriei argumentăriiîi este subiacentă o anumită viziune asupra faptelor şi conduitelor umane. Nu putem dezvoltao teorie cherentă a argumentării fără să ne sprijinim pe o anumită viziune asupra activităţilorumane.

Momentele principale ale demersului nostru vor fi raportul dintre raţionamentele valideşi argumentare, entimema ca o specie tradiţională de argumentare, structura unui sistem deargumentare, unele noţiuni de teoria limbajelor formale, reducţie şi deducţie, legile şiîntemeierea sentinţelor judecătoreşti, corelaţia dintre argumentare, convingere şi înţelegere;teoria argumentării, arbori de derivare şi rezolvarea de probleme; întemeierea procedurală cao specie de argumentare, explicaţia ca specie de argumentare. Rămân în afara preocupărilorcercetării de faţă argumentările în care principiilor sau regulilor li se asociază grade diferitede certitudine şi în care baza factuală însăşi este incertă.Accentul în această primă tentativă anoastră de teoria argumentării va cădea pe analiza structurii argumentelor şi a demersuluiargumentativ, pe definirea sistemului formal de argumentare şi mai puţin pe cercetareametodelor de construire a argumentelor pentru o teză dată. Dar până atunci, se cuvine săzăbovim puţin asupra celor care au defrişat terenul teoriei argumentării. Ne vom referi, maiîntâi la contribuţiile filozofilor antici la teoria argumentării şi apoi la contribuţiile celor careau relansat teoria argumentării la mijlocul secolului al douăzecilea.

37574413 Teorii Despre Discursul Argumentativ

Documents

Transcript of 37574413 Teorii Despre Discursul Argumentativ