ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORDNATO

I. Elemente generale

Tratatul Nord AtlanticOrganizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a fost înfiinţată în 4 aprilie 1949 prin Tratatul

Atlanticului de Nord, cunoscut sub numele de Tratatul de la Washington. Tratatul Atlanticului de Nord a instituit o alianţă de autoapărare colectivă, conform definiţiei de la articolul 51 al Cartei ONU.

Scopurile Organizaţiei Aşa cum se arăta în preambulul Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează să salvgardeze

libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe principiile democraţiei, ale libertăţii individuale şi domniei legii.

Organizaţia Tratatului Nord-AtlanticNATO este organizaţia internaţională care asigură structura necesară pentru implementarea scopurilor

Alianţei. Este o organizaţie inter-guvernamentală cu personalitate juridică internaţională. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi ştiinţifice sau în afara sferei militare.

MembriCei 28 membri actuali ai NATO sunt: (4 aprilie 1949 fondatori) -SUA, Canada, Belgia, Olanda, Danemarca,

Luxemburg, Norvegia, Islanda, Marea Britanie, Franţa, Italia, Portugalia, (18 februarie 1952)-Grecia, Turcia, (9 mai 1955)-Germania, (30 mai 1982)-Spania, (12 martie 1999)- Ungaria, Cehia, Polonia, (29 martie 2004)- România, Bulgaria, Slovacia, , Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, (1 aprilie 2009) - Albania şi Croaţia. In conformitate cu prevederile articolului 10 al Tratatului de la Washington, Alianţa rămâne deschisă şi în viitor pentru aderarea altor ţări. La Summitul de la Bucureşti (2008) s-a convenit să se adreseze invitaţia Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei imediat după identificarea unei soluţii cu privire la denumirea oficială a statului.

Structură

1. Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO.

2. Secretarul General este un funcţionar internaţional de rang înalt, numit de către guvernele ţărilor membre în funcţia de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte în funcţiune al altor comitete superioare ale NATO şi de Secretar General şi şef executiv al NATO. Totodată, el este şi preşedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic şi al Grupului de cooperare mediteraneană1. Domnul Jaap de Hoop Scheffer îndeplineşte funcţia de Secretar General al NATO începând cu anul 2003, pentru un mandat de 4 ani. În cadrul Summitului de la Strasbourg-Kehl a fost ales ca Secretar General dl. Anders Fogh Rasmussen (fost prim-ministru al Danemarcei), începând cu 1 august 2009.

Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. Este responsabil de conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media. Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi biroul Secretarului General.

1 Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.

3. Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai statelor membre şi serveşte Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat, cât şi ca personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe bază permanentă, abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţă şi pentru ţările Partenere. Sprijină procesul de realizare a consensului şi de adoptare a deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO.

4. În mod similar, în scopul asistării Consiliului Nord-Atlantic, oferindu-le consiliere în probleme militare, ofiţerii superiori îndeplinesc funcţia de Reprezentanţi militari naţionali la NATO şi cea de membri ai Comitetului Militar în sesiune permanentă.

5. Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară a NATO, desfăşurându-şi activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului. Asemenea organismelor politice decizionale, Comitetul Militar se întâlneşte regulat la nivel înalt şi anume, al şefilor de Stat major (CHOD). Comitetul Militar (MC) este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare.

Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli corespunzătoare de angajament.

6. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului Militar şi oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor.

7. Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.

Principii de funcţionare a Organizaţiei Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. NAC se reuneşte la nivel de

ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la NATO), la nivel de miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state sau guverne (summit-uri). In cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri şi consultări între statele membre. Ca formă de asociere multinaţională şi interguvernamentală de state libere şi independente, NATO nu are autorităţi supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii comune independent de membrii săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate statele membre. NATO poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de acord.

Mod de finanţareNATO este o organizaţie interguvernamentală căreia statele membre îi alocă resursele de care are nevoie

pentru funcţionarea de zi cu zi şi pentru a putea oferi mijloacele necesare pentru consultare, adoptarea de decizii şi implementarea ulterioară a politicilor şi activităţilor convenite.

În plan militar, cu excepţia unui număr limitat de forţe permanente şi centre, marea majoritate a forţelor şi activelor militare aparţinând ţărilor membre NATO rămân sub comandă şi control naţional, până în momentul în care unele sau toate, în funcţie de ţara care le deţine, pot fi alocate Alianţei pentru misiuni militare specifice. Forţele statelor NATO care au contribuit la Forţa de stabilizare pe care Alianţa a condus-o în Bosnia-Herţegovina (SFOR) şi la Forţele din Kosovo (KFOR) au fost, astfel, trecute temporar sub autoritatea Alianţei în scopul îndeplinirii

mandatelor acesteia, dar sunt pregătite, înzestrate, întreţinute şi finanţate din bugetele individuale de apărare ale ţărilor membre.

Ca regulă generală, toate statele membre participă la cheltuielile acceptate pentru finanţarea comună. Astfel, toate statele membre contribuie la finanţarea cheltuielilor Secretariatului internaţional, Statului major militar internaţional şi agenţiilor Comitetului militar, precum şi în cadrul elementelor de finanţare comună ale operaţiunilor de sprijinire a păcii şi ale activităţilor Parteneriatului pentru pace.

Cu ocazia Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, s-a convenit ca pentru contribuţiile financiare ale noilor membri ai Alianţei să se utilizeze criteriul PNB exprimat în unităţi putere de cumpărare, aplicat, de asemenea, parţial şi pentru Polonia, Ungaria şi Cehia.

Pe baza acestui criteriu, cota procentuală, stabilită de structurile financiare aliate, care revine României pentru bugetele Alianţei este de 1,14%. Astfel, pentru anul 2005, contribuţia totală a României la bugetele NATO însumează aproximativ 13,5 milioane €, şi reprezintă aproximativ 1,14% din cheltuielile Alianţei Nord-Atlantice. Aceste cheltuieli sunt repartizate astfel: aproximativ 2 milioane € pentru bugetul civil, 8,5 milioane € pentru cel militar şi, respectiv 3 milioane € pentru NSIP.

II. Obiectivele şi funcţiile NATOObiectivul esenţial al NATO este să protejeze securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi

militare în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru a-şi atinge obiectivul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de Tratatul de la Washington şi de Carta ONU, aceasta îndeplineşte următoarele funcţii:

Forum de consultări Serveşte, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun. Apărare colectivăIn baza articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, statele membre NATO se angajează ca un atac armat împotriva unuia dintre membrii NATO, în Europa sau America de Nord, să fie considerat ca un atac împotriva tuturor şi ca statele membre NATO să ia toate măsurile necesare, inclusiv prin folosirea forţei armate, pentru respingerea atacului respectiv. Gestionarea crizelor Pentru a întări securitatea şi stabilitatea în zona euro-atlantică, NATO este gata, de la caz la caz şi prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se angajeze activ în soluţionarea crizelor, inclusiv prin operaţiuni de ripostă în cazul situaţiilor de criză. Menţinerea unei capacităţi generale de rezolvare cu succes a situaţiilor de criză constituie o parte integrantă a metodei Alianţei de menţinere a păcii şi reîntărire a securităţii şi stabilităţii euro-atlantice. Operaţiunile de ripostă la criză, precum cele din Bosnia şi Kosovo, reprezintă un aspect-cheie al contribuţiei NATO la pacea şi securitatea Euro-Atlantică. Parteneriate

NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este îndreptată către întărirea securităţii tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la rezolvarea diviziunilor care ar putea genera conflicte. Principalele instrumente ale acestei politici sunt, în prezent, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean şi Iniţiativa de la Istanbul.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO şi state din Europa Centrală şi de Est. La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul – cadru al Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), după lansarea lui de către NATO la 10 ianuarie 1994. Parteneriatul reglementează relaţia Alianţei cu 22 de state din Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi securităţii euro-atlantice prin cooperare şi dialog între statele participante.

Dialogul Mediteranean (DM) La Summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi extins pentru Dialogul Mediteranean (DM). După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la Istanbul referitoare la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două procese sunt complementare, progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în paralel şi în spiritul unei strânse cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI) ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. SUA au fost motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale mai largi de transformare a regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea de securitate a acestei strategii şi constituie începutul unui demers ambiţios, dar dificil, de construire a unui parteneriat al NATO cu state din această regiune. Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma militară (consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii (participarea statelor din GME la exerciţii NATO şi la programe educaţionale); Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb de informaţii şi cooperare în domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de armele de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane); Urgenţele civile. Consiliul NATO – Rusia (NRC)Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un cadru de cooperare la nivel „28+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic NATO-Rusia, deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC, toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia. Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de securitate în zona Euro-Atlantică. Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a viza o sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian, proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă. Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării cu Rusia.

III. Procesul de extindere a Alianţei

Conceptul Strategic NATO, adoptat la Summit-ul de la Lisabona, în noiembrie 2010, a reafirmat angajamentul faţă de politica „uşile deschise” pentru orice ţară europeană într-o poziţie să-şi asume angajamentele şi obligaţiile de membru, şi să contribuie la securitatea în spaţiul euro-atlantic. Albania şi Croaţia, care au fost invitate să adere la NATO la Summit-ul de la Bucureşti, în aprilie 2008, au devenit membri la 1 aprilie 2009.

III. Reforma NATO

Reforma militarăDe la adoptarea Conceptului Strategic al NATO (1999) şi până în prezent, Alianţa Nord Atlantică a trecut printr-

un proces major de transformare militară destinat creării de noi capacităţi aliate care să răspundă cerinţelor şi misiunilor NATO de răspuns la crize după sfârşitul Războiului Rece.

Transformarea militară a vizat: Reforma comandamentelor NATO şi crearea Comandamentului Aliat pentru Transformare; Revizuirea planificarea apărării în NATO pentru a răspunde necesităţii un plus de flexibilitate decizională şi

includerii celor 7 noi membri; Reforma sistemului de generare a forţelor pentru operaţiuni care să asigure un plus de predictibilitate în

contribuţiile naţiunilor la misiunile Alianţei şi crearea unor indicatori privind gradul de utilizare al forţelor naţionale în operaţiuni;

Avansarea proiectelor multinaţionale în cadrul Angajamentului de la Praga privind capabilităţile pentru a acoperi deficitele de capacităţi înregistrate în operaţiunile NATO în domenii importante precum supravegherea în teatru, logistica, transportul strategic, etc;

Operaţionalizarea Forţei de Răspuns a NATO (NRF) care să poată fi dislocată în 5-30 de zile într-o gamă largă de operaţiuni de răspuns la crize (de la război de înaltă intensitate la operaţiuni de extracţie a civililor dintr-o zonă de conflict).

Reforma cartierului general NATOIn cadrul procesului mai amplu de transformare a Alianţei, secretarul general NATO a lansat o iniţiativă de

reformare a Cartierului general al NATO (NATO HQ). Scopul acestei iniţiative este de a spori eficienţa modului de funcţionare a structurilor permanente ale Alianţei, precum şi rolul diverselor organisme ori comitete. Premisa de la care se porneşte este că NATO şi-a adaptat în mod semnificativ politicile sale pentru a răspunde noilor

provocării pe linie de securitate, dar aceste reforme individuale nu au fost completate de reforme privind modul de gestionare a activităţii menite să susţină realizarea acestor noi obiective politice.

Printre principalele propuneri de reformă se numără întărirea şi diversificarea subiectelor dialogului politic în cadrul NAC, fluidizarea mecanismului de luare a deciziilor, eficientizarea activităţii comitetelor precum şi reformarea Secretariatului Internaţional (IS) şi a Staff-ului Militar Internaţional (IMS).

Reforma bugetară În cadrul procesului de reformă a Alianţei Nord-Atlantice, în mediul aliat, este avută în vedere şi ideea

de reformă a contribuţiilor naţionale la eforturile aliate, pe două paliere:- reforma procesului de alocare a cotelor părţi la bugetele NATO (cost shares)- repartizarea eforturilor între aliaţi (burden sharing)

IV. Procesul de extindere a AlianţeiPolitica „uşilor deschise” în Balcani – Politica „uşilor deschise” este considerată valabilă de către toţi aliaţii.

Există un consens tacit ca, pentru moment, ea să nu mai fie afirmată puternic, pentru că Alianţa are alte priorităţi. Serbia-Muntenegru şi Bosnia şi Herţegovina intenţionează să adere, pentru moment, la Parteneriatul pentru Pace.

V. Ultimele dezvoltări3-4 aprilie 2009 a avut loc Summitul aniversar (60 ani) de la Strasbourg-KehlÎn cadrul Summit-ului au fost adoptate următoarele documente:

- Declaraţia Summitului;- Declaraţia privind Afganistanul- Declaraţia privind Securitatea Alianţei

Dintre principalele idei surprinse în cadrul Declaraţiei Summitului, menţionăm:

a. Reafirmarea principiului indivizibilităţii securităţii Alianţei şi a solidarităţii trans-atlanticeb. Menţionarea necesităţii definirii unui nou concept strategic (în cadrul următorului Summit, Lisabona, 2010), care să cuprindă rolul NATO în noul mediu de securitate al Secolului 21: managementul crizelor, soluţionarea conflictelor, flexibilitatea capabilităţilor, răspunsul la ameninţarea terorismului internaţional, cooperarea cu alţi actori internaţionali, întărirea capacităţilor de apărare ale Uniunii Europene c. Salutarea admiterii Albaniei şi Croaţieiâd. Sublinierea necesităţii crării unei apărări europene solidee. Menţionarea faptului că misiunea ISAF din Afganistan reprezintă prima prioritate a NATO.f. Menţionarea importanţei pe care NATO o acordă parteneriatului NATO-Rusia, în ciuda divergenţelor din ultimul ang. Salutarea deciziei Franţei de a participa în mod deplin în toate structurile Alianţeih. Menţionarea misiunilor importante în care NATO este implicată: KFOR în Kosovo, preluată numai în parte prin operaţiunea EULEX a UE, NATO Training Mission in Iraq, Operation Allied Protector împotriva pirateriei din apele internaţionale

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord NATO

A fost înființată prin semnarea, la 4 aprilie 1949 a Tratatului Atlanticului de Nord (semnat la Washington)Trăsătura principală a tratatului – instituirea unei alianțe de autoapărare colectivă, conform art. 51 Carta ONU

Elementul central - Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord: Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă va sprijini Partea atacată prin orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv prin folosirea forţei armate

Scopurile alianței - Autoapărarea colectivă (invocată o singură dată)- Salvgardarea libertății, moștenirii comune, a civilizației, bazate pe principiile democrației, libertății individuale și

statului de drept Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

- organizație internațională, cu personalitate juridică, ce asigură structura necesară îndeplinirii scopurilor alianței- reprezintă un forum de consultări în probleme de securitate

- reprezintă forum de decizie în probleme operaționale Membri

- 28 de state – din Europa, SUA, Canada- State care sunt membre NATO dar nu sunt membre UE: Islanda, Norvegia, Turcia- Albania și Croația au aderat la 7 aprilie 2009- Sunt membre UE dar nu sunt membre NATO: Austria, Irlanda - România a aderat în 2004, urmare invitației adresate în 2002, alături de încă 6 state

Structură Consiliul Nord-Atlantic (NAC) – reglementat de articolul 9 din Tratat

- Forumul decizional suprem- Fiecare stat este reprezentat de un ambasador sau reprezentant permanent- La nivel de ambasador, miniștri, șefi de stat- Deciziile sunt luate prin consens

Secretarul General- funcționar internațional de rang înalt, numit de guvernele statelor membre- exercită președinția NAC și a comitetelor superioare NATO, a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic etc- în prezent Jaap de Hoop Scheffer. De la 1 August 2009 – Anders Fogh Rasmussen - Dirijează procesul de consultare și decizie, reprezintă organizația

Secretariatul internațional- este format din reprezentanții statelor membre- servește ca auxiliar Consiliului precum și grupurilor de lucru- funcționează ca grup de consultanță permanentă și ca secretariat

Comitetul militar - reprezintă cea mai înaltă autoritate militară a NATO, este compus din șefii de stat major- Competență: recomandă organelor politice măsurile considerate necesare pentru apărarea comună- Oferă consiliere asupra doctrinei și strategiei militare- Ajută la elaborarea Conceptului Strategic

Comandanții strategici - Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT)

- coordonează problemele militare ale Alianței- consiliază Comitetul Militar- sunt reprezentați în Comitetul Militar

Secretariatul Militar Internațional (IMS) , este condus de un Director (cu rang de general sau amiral)- IMS realizează planificarea, evaluarea și recomandarea politicii militare pe care le supune Comitetului Militar

spre analiză- Asigură aplicarea deciziilor Comitetului Militar

Resurse - Contribuții financiare, pe baza criteriului produsului național brut Forțele militare – rămân sub control național, până la momentul când sunt alocate alianței pentru misiuni

militare specifice (ex: KFOR, ISAF etc.) Funcțiile NATO

- Obiectivul esențial: protejarea securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare conf. Carta ONU- Forum de consultări: articolul 4 din Tratat- Apărarea colectivă: articolul 5 din Trata- Gestionarea crizelor: articolul 7 din Tratat- După 1990 – translatare a importanței funcțiilor: - deși articolul 5 a rămas important, accentul s-a mutat pe

gestionarea crizelor (art. 7), având în vedere natura diferită a riscurilor de securitate prezente Parteneriate

1) Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și Parteneriatul pentru Pace- reprezintă cadrul de cooperare NATO – state din Europa Centrală și de Est, Caucaz, Asia Centrală- 26 ianuarie 1994 – România a fost primul stat care a semnat documentul PpP

2) Consiliul NATO-Rusia- înființat la Summitul NATO-Rusia de la Roma din 2002- Forum de discutare a problemelor de securitate

3) Consiliul NATO – Ucraina (din 1997) - 2005 – Dialog Intensificat

4) Dialogul Meditereanean și Inițiativa de Cooperare de la Istanbul (2004) 5) Comisia NATO-Georgia

- lansată în septembrie 2008- consultări politice și cooperare practică în domeniul: reformelor, asistența NATO, securitatea regională

Conceptul Strategic 1999- Principala trăsătură – recunoașterea faptului că aria de interes a Alianței depășește teritoriul propriu-zis al statelor

membre- Necesitatea dezvoltării capacităților de reacție rapidă (în cât timp poate fi trimisă o forță într-un loc depărtat

atunci când apare o criză)- Necesitatea consolidării apărării europene (relația militară SUA – UE)

Ultimele dezvoltări- 3-4 aprilie 2009 a avut loc Summitul aniversar de la Strasbourg – Kehl- Au fost adoptate următoarele documente:

- Declarația Summitului- Declarația privind Afganistanul- Declarația privind Securitatea Alianței

- Principalele idei reținutea. Reafirmarea principiului indivizibilității Alianței și solidarității trans-atlanticeb. Necesitatea unui nou Concept Strategic, care să cuprindă rolul NATO în mediul de securitate sec. 21:

- managementul crizelor- flexibilitatea capacităților- lupta cu terorismul internațional- întărirea apărării europene

c. Salutarea admiterii Croației și Albanieid. Sublinierea necesității creării unei apărări europene solidee. Menționarea faptului că misiunea ISAF din Afganistan este prima prioritate a NATOf. Menționarea importanței acordate parteneriatului NATO-Rusia, în ciuda divergențelor din ultimul ang. Salutarea deciziei Franței de a participa în mod deplin la toate structurile Alianțieh. Menționarea misiunilor importante NATO: KFOR, NATO Training Mission in Iraq, Operation Allied

Protector (pirateria)

Conceptul Strategic 2010- Adoptat cu ocaziaSummit-ului Nato de la Lisabona- Obiectivul general- modernizarea Alianţei, pentru a putea face faţă provocărilor de securitate din secolul a21- Obiective principale – apărare colectivă, politicile anti-nucleare, apărarea anti-rachetă, parteneriatele cu state

terțe, gestionarea crizelor- Obiective specifice – conbaterea terorismului și traficului internațional, atacurilor informatice, securității

energetice (apărarea infrastructurii energetice)

Anexa TRATATUL NORD-ATLANTIC

Washington DC, 4 aprilie 1949

Statele care sunt parte a prezentului Tratat îşi reafirmă credinţa în obiectivele şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum şi dorinţa lor de a convieţui în pace cu toate popoarele şi guvernele.

Ele sunt angajate în salvgardarea libertăţii, a moştenirii comune şi a civilizaţiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democraţiei, libertăţii individuale şi a literei legii.

Ele caută să promoveze stabilitatea şi bunăstarea zonei nord-atlantice. Ele sunt hotărâte să îşi unească eforturile în scopul apărării colective şi al păstrării păcii şi securităţii.

Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:

ARTICOLUL 1Părţile se angajează, conform prevederilor din Carta Naţiunilor Unite, să rezolve prin mijloace paşnice orice dispută internaţională în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu aducă atingere păcii, securităţii şi dreptului internaţional şi să se abţină să recurgă în relaţiile internaţionale la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naţiunilor Unite.ARTICOLUL 2Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.ARTICOLUL 3Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat.ARTICOLUL 4Părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi.ARTICOLUL 5 Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.ARTICOLUL 62

În scopul aplicării Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre Părţi se consideră că include un atac armat: • pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei 3, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia pe teritoriul oricărei Părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau peinsulele aflate sub jurisdicţia oricărei Părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul Cancerului;• asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei Părţi, care se află pe sau deasupra acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre Părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului.

2 Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 19513 La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte fostele departamente algeriene ale Franţei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962.

ARTICOLUL 7Tratatul nu afectează şi nu va fi interpretat ca afectând în nici un fel drepturile şi obligaţiile care decurg din Carta Părţilor care sunt membre ale Naţiunilor Unite, sau responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.ARTICOLUL 8Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.ARTICOLUL 9Prin prezentul, Părţile înfiinţează un Consiliu în cadrul căruia fiecare va fi reprezentată în procesul de analiză a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât să fie capabil să se reunească prompt şi în orice împrejurare. Consiliul va constitui atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5.ARTICOLUL 10Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice, să adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale Americii va notifica fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document de aderare.ARTICOLUL 11Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând la guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legătură cu fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei, Franţei,Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte State, la data depunerii ratificărilor lor4.ARTICOLUL 12După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară, Părţile, la cererea oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii care la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltareade acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.ARTICOLUL 13După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea fiecărei astfel de notificări de denunţare.ARTICOLUL 14Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.

4 Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor statelor semnatare.