LECŢIA 2-FILOSOFIA EXPRIMĂ ANUMITE NEVOI

Identificaţi principalele nevoi care-l împing pe om să filosofeze prezentate în textele de mai jos prin

sublinierea şi definirea termenilor cheie;

Comparaţi într-o scurtă compoziţie scrisă aceste nevoi cu alte tipuri de nevoi.

1.Omul este un animal metafizic

În afară de om, nici o fiinţă nu se miră de propria-i

existenţă; pentru toate celelate ea este ceva întru

atâta de la sine înţeles încât nici nu o observă, în

liniştea privirii animalului vorbeşte încă

înţelepciunea naturii, fiindcă în animale voinţa şi

intelectul nu sunt încă destul de despărţite ca să

se mire una de alta, când se reîntâlnesc. Lumea

reprezentării este aici încă puternic fixată de

trunchiul naturii, din care s-a născut, şi participă

încă la a-tot-ştiinţa inconştientă a Naturii-mame.

Abia după ce esenţa interioară a naturii (obiec-

tivarea voinţei de a trăi) s-a ridicat, viguroasă şi

voioasă, prin cele dona regnuri ale fiinţelor

inconştiente, şi apoi prin şirul lung şi lat al

animalelor, abia atunci, o dată cu ivirea raţiunii,

aşadar în om, ajunge ea în sfârşit pentru prima

dată la .conştiinţa de sine: se minunează atunci de

propria sa operă, şi se întreabă ce este ea însăşi.

Mirarea ei însă este cu atât mai serioasă cu cât

aici se află pentru prima oară cu conştiinţă în faţa

morţii şi, alături de mărginirea oricărei existenţe, i

se impune mai mult sau mai puţin şi zădărnicia

oricărei sforţări. Cu această reflexiune şi cu

această mirare se naşte aşadar trebuinţa unei

metafizici, proprie numai omului, el este deci un

animal metafizic (...) Dispoziţia filosofică pro-priu-

zisă consistă mai întâi în aceea că suntem în stare

să ne mirăm de lucrurile obişnuite si zilnice, ceea

ce ne prilejuieşte să ne punem problema totalităţii

fenomenului, în timp ce cercetătorii ştiinţelor reale

se miră numai de fenomene alese şi rare,

problema lor fiind numai reducerea acestora la altele

mai cunoscute. Cu cât un om stă mai jos în privinţa

intelectuală, cu atât mai puţin are existenţa enigme

pentru el: totul cum este, şi că este, îi pare mai

degrabă de la sine înţeles (...) fără îndoială, ceea ce

dă imboldul cel mai puternic reflexiunii filosofice şi

explicării metafizice a lumii este conştiinţa morţii şi pe

lângă aceasta priveliştea durerii şi a lipsurilor vieţii.

Dacă viaţa ar fi fără sfârşit şi fără durere poate nu i-ar

trece nimănui prin minte să întrebe de ce există lumea

şi de ce are această alcătuire; ci tocmai totul s-ar

părea că se înţelege de la sine. De aceea găsim noi

că interesul insuflat de sistemele filosofice sau

religioase îşi are cel mai puternic punct de sprijin în

dogma unei continuări oarecare după moarte: şi dacă

sistemele religioase par a afirma că existenţa zeilor

lor este lucrul cel mai important, şi dacă par să apere

această existenţă cu cel mai mare zel, aceasta se

întâmplă, la drept vorbind, numai pentru că ele şi-au

legat dogma . nemurirei de acea existenţă, de care o

cred inseparabilă: numai această dogmă îi interesează

în adevăr.

(A. S c h o p e n h a u e r , Lumea ca voinţă şi

reprezentare)

2.Nevoile speciale ale Eului

De fapt valoarea filozofiei trebuie căutată în mare

măsură tocmai în incertitudinea ei. Omul care nu a

învăţat nici un dram de filozofie trece prin viaţă încătuşat

în prejudecăţi derivate din simţul comun, din

convingerile obişnuite ale epocii sau naţiei sale şi din

convingerile pe care şi le-a însuşit fără cooperarea sau

consimţământul raţiunii sale. Pentru un astfel de om,

lumea tinde să fie precisă, finită, banală, obiectele

obişnuite nu ridică nici un fel de întrebări, iar

posibilităţile nefamiliare sunt respinse cu dispreţ.

Dimpotrivă, deîndată ce începem să filozofăm,

descoperim(...) că până şi cele mai obişnuite lucruri

ridică probleme la care se pot da numai răspunsuri

foarte incomplete. Deşi filozofia este incapabilă să ne

spună cu certitudine care este adevăratul răspuns la

întrebările pe care le ridică, ne poate sugera multe

posibilităţi care ne lărgesc orizontul gândirii şi o

eliberează de tirania obişnuinţei. Astfel, dacă pe de o

parte ea diminuează sentimentul nostru de

certitudine cu privire la ce sunt lucrurile, pe de altă

parte ea sporeşte mult cunoaşterea noastră despre

ceea ce pot ele fi; ea alungă dogmatismul oarecum

arogant al acelora care nu au călătorit în regiunea

îndoielii eliberatoare şi menţine vie capacitatea

noastră de a ne mira, prezentându-ne lucrurile

obişnuite dintr-o perspectivă neobişnuită.

Pe lângă utilitatea ei de ne arăta posibilităţi

nebănuite , filozofia are valoare – poate valoarea ei

principală – datorită măreţiei obiectelor pe care le

contemplă şi a libertăţii, rezultată din această

contemplare. Viaţa omului instinctual este închisă în

cercul intereselor sale private: acesta poate include

familia şi prietenii, însă lumea exterioară nu-l

interesează decât în măsura în care poate ajuta sau

dăuna celor din cercul dorinţelor instinctive. O astfel

de viaţă are ceva febril şi mărginit, în comparaţie cu

care viaţa filozofică este calmă şi liberă. Lumea

privată a intereselor instinctive este una mică, situată

în mijlocul unei lumi mai mari şi puternice care mai

devreme sau mai târziu va ruina cu siguranţă lumea

noastră privată. Dacă nu ne putem extinde interesele

astfel încât să includem întreaga lume exterioară,

vom rămâne aidoma unei garnizoane într-o

fortăreaţă asediată, ştiind că inamicul face salvarea

imposibilă şi în cle din urmă capitularea este

inevitabilă. Într-o astfel de viaţă nu există pace, ci o

luptă continuă între insistenţa dorinţei şi neputinţa

voinţei. Pentru ca viaţa noastră să fie demnă şi liberă

trebuie să ne salvăm într-un fel din această

închisoare şi din această luptă.

O cale de salvare este prin contemplaţia filozofică. În

forma ei primară, contemplaţia filozofică nu împarte

universul în două tabere ostile – prieteni şi duşmani, util

şi ostil, bine şi rău – , ci priveşte întregul cu

imparţialitate.Contemplaţia filozofică autentică nu caută

să demonstreze că restul universului este asemănător

omului. Dobândirea de cunoaştere este o lărgire a Eului,

însă această lărgire se realizează cel mai bine atunci

când nu este urmărită în mod deliberat. Ea se obţine

atunci cînd acţionează numai dorinţa de cunoaştere,

printr-o activitate de cercetare care nu doreşte de la

început ca obiectele ei să aibă cutare sau cutare

caracter, ci adaptează Eul proprietăţilor pe care le

descoperă la obiectele ei. Această lărgire a Eului nu se

realizează atunci când, luând Eul ca dat, încercăm să

arătăm că lumea este atât de asemănătoare acestui Eu,

încât cunoaşterea ei este posibilă fără a admite nimic din

ceea ce este străin. Dorinţa de a demonstra aşa ceva

este o formă de egocentrism şi, ca orice formă de

egocentrism, este un obstacol pentru creşterea Eului, pe

care acesta o doreşte, şi de care se ştie capabil (...) în

contemplaţie pornim de la non-Eu şi prin măreţia

acestuia graniţele Eului sunt lărgite; mintea se

împărtăşeşte şi ea din infinitatea universului pe care îl

contemplă.”

( Bertrand Russell- Problemele filosofiei)