1. Conceptul de filosofie. Despre inceputurile si originea filosofiei.

Termenul filosofie provine din limba greaca unde filos – iubitor de si Sophia- intelepciune. Deci f. initial desemna dobindirea cunostintelor noi, dorinta de a cauta intelepciunea si de a trai prin ea.Obiectul de studio al f.- la inceputuri tinea de existent in genere mai tirziu- omul si tot ce tine de el.Din punct de vedere al obiectului – filosofia este cunoasterea celor ce sunt ca ceea ce sunt(esenta lucrurilor), precum si cunoasterea celor divine si omenesti a realitatii ultime din care ia nastere si in care dispare tot ce exista.Def. filosofia este o teorie,o conceptie despre lume in totalitatea ei. (tot)Ce mai este filosofia?Filosofia este o manifestare a culturii spiritual/ o forma de cunoastere/ cunoasterea lucrurilor divine si omenesti/ arta artelor, stiinta stiintelor/ dragostea de intelepciune/ pregatire catre moarte.Scopul f. este pregatirea catre moarte.Fil. Ne ofera modele demne de viata “nu traim oricit, deci nu traim oricum.” F. indeamna fiinta umana spre autoperfectionare.Originea f. este mirarea, uimirea.2. Mit, religie, filosofie. Specificul filosofiei.Mitul este o istorie a inceputurilor originare ce nu poate fi verificata. Mitul ne ofera o explicatie naiva a originii sacre, a omului, a inceputurilor si facerii lumii si sfirsitului ei. Filosofia vine cu o solutie pentru gindirea si existenta umana. Obiectul religiei este relatia omului cu sacrul (sfint, supranatural, absolut).Deosebirile dintre religie si filosofie:

- Actul religios porneste de la emotia legata de dezechilibru, nelinistea omului, incapacitatea lui de a fi fericit. Actul filosofiei porneste din nelinistea cunoasterii si intelegerii.

- Prin religie se inlatura anumite dureri. Prin filosofie se cauta anumite raporturi.- Religia se adreseaza sentimentului. Filosofia se adreseaza ratiunionalului.- Religia se fundeaza pe credinta “crede si nu cerceta”. Filosofia se fundeaza pe indoiala, indoiala

este un element stimulator.Deosebirile dintre filosofie si stiinte (matematica, medicina, chimie, etc.):

- Se datoreaza in 1 rind obiectul si metodele de cercetare;- F. ne ofera o imagine globala a existentei ca atare;- Stiinte particulare studiaza anumite sectoare, domenii, fragmente;- F. propune proiecte si idealuri umane generale contribuind la formarea si modelarea personalitatii;- F. usureaza intelegerea locului si rolului omului in lume;- F. pune prêt pe prisme valorice;- F. nu se bazeaza pe experimente sau opservatii cid oar pe gindire;- F. se face punind intrebari, construind rationamente, ipoteze, meditind;- F. implica valori orizonturi specific ei, limbaj, metode;- Pentru f. cunoasterea lumii nu este un scop ci o cale spre intelegerea de sine a omului;- Drept obiect al f. este meditatiile despre om, despre rolul si rostul omului pe lume, sensul vietii

umane, ca fiinta creatoare de valori;- F. dispune de un system de notiuni si categorii;

3. Functiile si rolul filosofieiFunctiile:

- Functia cognitiva – de cunoastere- F. metodologica – traseaza caile generale de cunoastere si actiune construind fundamentul teoretic

al metodelor utilizate in stiinta moderna- F. axiologica – propune anumite criteria valorice menite sa calauzeasca alegerea unor posibilitati

viitoare de actiune

- F. praxiologica – formuleaza unele criterii operationale de sporire maxima a gradului de eficienta a actiunii umane

- F. de prognozare – determina caile de dezvoltare a omenirii- F. educative – de a educa valori spirituale

4. Domeniile filosofiei si evolutia lor- Ontologia – ontos- fiinta existent, logos – stiinta- Gnosiologia – gnosis – cunoastere, cunostinta, logos- stiinta- Axiologia- axio- valoare, logos – stiinta- Praxiologia – praxis – actiune eficienta, practica- Antropologia – antropo- om- Metogologia- Epistimologia – teoria cunoasterii stiintifice- Logica – teoria despre formele si legile gindirii- Istoria filosofiei – evolutia gindirii filosofice pe perioade istorice- Filosofia istoriei (f. sociala) – raortul societate/natura, dezvoltarea culturii- Etica – teoria despre morala- Estetica – teoria despre frumos

Orientrile filosofiei – filosofia culturii, stiintei, religiei, politicii, educatiei, dreptului, eticii, esteticii.5. Naturfilosofia grecilor antici: scoala milesianaScoala din Milet -deschizatoare de drumuri in orizontul filosofiei pentru ca pentru prima data reprezentantii ei i-si puneau probleme filosofice si cautau si raspunsuri la acestea. Ei se intrebau daca nu exista o natura comuna tuturor lucrurilor, daca nu exista un temei. Din acest temei se naste diversitatea si i-si puneau si o alta problema filosofica, daca nu este si o unitate in diversitate. Aceste intrebari sunt problemele mari ale filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.).Reprezentantii scolii din Milet au fost :Thales din Milet, Anaximandru, Anaximene.

Thales este cel dintai filosof al Greciei si al lumii europene. El a facut parte din toate topurile privindu-i pe cei 7 intelepti ai lumii Antice. Avea cunostinte din toate domeniile (economie, hidrotehnica, militara,etc.), dar el nu a fost primul filosof pentru ca detinea cunostinte din toate domeniile ci pentru ca si-a pus problemele filosofiei. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.Dupa el toate se nasc din apa si se intorc la apa.

Apa vorbind din punct de vedere antologic este inceputul, natura comuna a tuturor lucrulilor, de aici si posibilitatea transformarii lucrurilor. Apa este inceputul, natura comuna, principiul.

Thales este primul filosof ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret prin prisma filosofica are rezonanta filosofica si anume este cauza tuturor lucrurilor.

Anaximandru este un urmas al lui Thales. Va face un pas inainte in calea abstractizarii. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteza a mai multor elemente originare si anume : apa, aer, foc, pamant. Aceasta sinteza o numeste apeiron care in traducere ar insemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el gasim folosit si termenul de principiu.

Anaximene pune la baza existentei aerul. S-ar parea ca s-a intors la Thales. In realitate este un pas inainte chiar fata de Anaximandru. Se mentine la inatimea abstractiilor pentru ca el vorbeste de noutatea principiului. Aerul se afla in miscare ce presupune comprimare si rarefiere astfel anticipandul pe Heraclit din Efes cu ideea dedublarii viitorului.6. Filosofia lui pitagora

Pitagora ( 580-500 i.e.n.) a organizat o reuniune, membrii careia se deosebeau prin modul de viata, erau vegetarieni, se imbracau intr-un anumit fel, sustineau aceleasi norme si principii morale. Divinitatea, afirma Pitagora, poate fi identificata cu sufletul lumii, este omniprezenta si poate fi perceputa peste tot in univers. Sufletul este nemuritor, dar intemnitat in corp si contaminat de acesta. Sufletul plateste, dupa moartea trupului, pacatele impurificarii prin obligatia absoluta de a se reincarna continuu,chiar in animale si in plante. Pitagora cunostea teoria reincarnarii sufletului. Pitagorienii, propun o singura solutie. Pentru a-si

salva sufletul de pedeapsa transmigratiei , omul trebuie sa duca un mod de viata pur, sa nu consume carnea animalelor care poarta un suflet de om pedepsit la reincarnare. Omul trebuie sa duca o viata ascetica, sa nu poarte podoabe. Dar mai presus de toate omul trebuie sa-si cultive facultatle sufletesti: ratiunea, memoria, cunoasterea. Pitagora afirma ca cel mai bun mijloc pentru suflet de a se feri de reincarnare, de a se purifica, de a se pregat pentru mintuire, de a gasi calea spre divinitate – este sa practice filosofia. (Termenul filosofie a fost propus de pitagorieni si poate fi tradus ca “dragoste pentru intelepciune”). Conceptia filosofica a lui Pitagora este intemeiata pe categoria de limita. Limita desemneaza ordinea si masura. Limita este principiul care patrunde intregul univers si il organizeaza. Expresia suprema a principiului de limita este numarul. “Lucrurile sunt numerice”, afirma Pitagiora, prin urmare, legile numerelor urmeaza sa fie considerate dreptv legi ale lucrurilor. Numarul care sta la baza matematicii explica si ordinea lumii. Numarul poate fi reprezentat spatial – asemenea unei particule materiale. Toate fenomenele naturale sunt regizate de numere.Tot odata aritmetica genereaza si armonia sociala. Fiecare numar de la 1 la 10 reprezinta o anumita proprietate particulara a Universuluy. De pilda 10 este cifra sacra, ea desemneaza armonia universului;primele patru numere sunt cele mai importante fiindca in suma dau zece, cifra 5 simbolizeaza casatoria; cifrele 4 si 9 – justitia, iar cifra 7- prilejul favorabil. Aceasta expunere succinta a conceptiei filosofice a lui Pitagora ne permite sa observam atit momentele originale, rationale, foarte actuale in epoca contemporana, cit si interpretarile mistice. Notiune de limita, care ascunde un concept mai profound asupra structurii si functionalitatii mediului fizic si chiar social este foarte actuala in zilele noastre. Limita, in opinia noastra, desemneaza posibilitatile omului, a cunoasterii, a progresului social. Totul ce ne inconjoara, Universul in totalitatea sa, se supune anumitor legi. Legile desemneaza limitele in care pot avea loc transformari cantitative, fara a schimba esentacalitativa alucrurilor. Daca am “curati” conceptia lui Pitagora de interpretarile irationale, mistice, am descoperi o teorie, a raporylui omului cu mediul fizic, a corelatiei dintre mediile fizic si social. Apelurile lui Pitagora au o temelie pragmatica, in esnta careia cugetul contemporan trebuie sa patrunda.

7. Conceptiile filosofice a lui HeraclitUn reprezentant de vaza al filosofiei antice grecesti a fost Heraclit(540-570 i.e.n.). nascut in or. Efes. A scris lucrarea “Despre natura” compusa din 3 parti: despre univers, despre politica si despre teologie. Lucrarea a fost scrisa intr-un limbaj foarte greu, cu multe alegorii, pentru ca nu toti cititorii cid doar cei priceputi sa inteleaga. Pentru Heraclit una din problemele fundamentale era cea a temeiului ultim. El vedea acest temei in “foc”.Tot ce exista este un foc, totul se naste din foc si transforma in foc. Lumea e un foc vesnic viu, care dupa masura se aprinde si se stinge. Focul este ceva divin. Fiind un foc cosmosul se supune unei legi universale, numita logos. Logosul este forta determinanta, soarta, ursita universului. Logosul ca lege universala poate fi cunoscut, dar nu de toti oamenii. Procesul de cunoastere are trei trepte: senzoriala si rationala. Simturile dau oarecare cunostinte dar acestea sunt imperfecte. Cunoasterea adevarata depinde numai de iratiune, a carei forma superioara e intelepciunea - numai ea poate descoperi esenta lucrurilor. Intelepciunea este capacitatea de a cunoaste esenta si cauzele lucrurilor. Heraclit este dialectician, poate fi considerat drept intemeietorul dialecticii antice. Dupa parerea lui tot ce exista se afla in vesnica schimbare si transformare, izvorul acestei miscari e lupta contrariilor. Orice lucru reprezinta in sine o unitate de parti contrarii. Acceptind caracterul schimbator al lucrurilor el nu-l absolutizeza, ci recunoaste stabilitatea lumii in intregime. Dupa parerea lui stabilitatea lumii consta anume in caracterul schimbator, care concomitent este si reproducator. Se transforma numai corpurile individuale , cosmosul intreg fiind neschimbator. In acest sens, lucrurile ramin constante. Deci pentru heraclit lupta si aparitia sunt strins legate intre ele, formind o identitate. Intr-o strinsa legatura cu conceptual de contradictii se afla invatatura despre armonie. Armonia e bazata pe deosebirea nu pe asemanarea lucrurilor, e concordanta a contrariilor, o imbinare a lor. Heraclit deosebeste 2 tipuri de armonii: vizibila si invizibila. Prima e accesibila p-u majoritate, a doua e mai puternica si este accesibila doar artei intelepciunii. Conceptia lui

Heraclit are si un aspect pronuntat etic, sau mai bine zis moralist.El cauta sa-I indrepte pe calea cea dreapta pe concetatenii sai. Invatatura morala a lui Heraclit este legata de cea gnoseologica. Ca si in gnoseologie, unde oamenii se impart in detinatori de cunostinte superficiale si cunoscatori de adevar, de cunostinte filosofice, la fel si in morala oamenii se impart in 2 categorii: cei(majoritatea) care isi reduce scopul vietii la satisfacerea unor placeri trecatoare, si oamenii(mai putini) care se conduc de intelepciune.8. Filosofia lui Democrit

Democrit (460 – 370 î.e.n.) din Abdera, unul din cei mai mari filizofi al antichităţii, savant-enciclopedist, fondatorul teoriei atomiste. In operele sale analizează diferite probleme a eticii, esteticii, logicii, teoriei cunoaşterii, matematicii, astronomiei, fizicii, biologiei, tehnicii, literaturii, poeticii, lingvisticii şi alte domenii a ştiinţei. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări, din care pînă astăzi au ajuns numai fragmente. Principalele opere sunt “Marele diacosm”, “Micul diacosm”, “Despre logică, ori măsura”.

Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Inceputurile existenţei sunt atomii şi vidul. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. Ei sunt invariabili, indestructibili, intern acalitativi. Atomi sunt infinit de mulţi, ei se deosebesc între ei prin formă, ordine, orientsre. Atomii se mişcă in vid, care este tot infinită. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor, destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul “asemănător cu asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de atomi. Deci sufletul este corporal şi muritor, fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui. Democrit întroduce noţiunea “microcosm” pentru om ca analog a “macrocosm” a universului. În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere: adevărată şi întunecată. Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar cunoaşterea întunecată este cunoaşterea senzorială.

Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna dispoziţie a sufletului, care depinde de cumpătare în totul.9. Filosofia lui Socrate

Socrate (469-399 i. e. n.) a trait la Atena, pe care a parasit-o doar in timpul celor trei companii militare la care a luat parte . el a dus op viata simpla fara a rivni bogatii. Practca filosofie era pt socrate insusi modul sau de viata , de aceea el a fost numit filosofie personificata. Socrate n- a scris nici o lucrare. El a expus idei in discutii cu dicipolii si cu diferiti interlocutori. Anume lipsa de texte care i-ar apartine, a provocat divergente asupra personalitatii si gindirii sale. Daca sofistii cad in extremilitatea episcimului apoi Socrate merge pe o alta cale. El ajunge la concluzia ca natura fizica a lucrurilor nu poate fi cunoscuta si ca “tainele acestea nu pot fi patrunse de om”, omului ii ramine doar sansa de a se cunoaste p sine, de aceea Socrate spune: “cunoastete pe tine insuti”. In filosofia naturii Socrate se manifesta sub influenta lui Anaxcagora, ka adept al finalismului. El era covins ca ordinea ce domneste in natura se datoreaza unui principiu ordonator. Conforma filosofiei sofistilor cunoastere a inclusive a binelui si a raului este imposibila, Socrate este dimpotriva convins ca intrucit exita principul ordonator si organizator al naturii trebnui sa existe si adevarul Absolut care este independent de parerile oamenilor. Daca sofostii impunea ideiile lor cu o siguranta apodictika apoi Socrate era doar un cautator al adevarului un desteptator al omului din somnolenta nestiintei. El punea individul sa descopere adevarul in adinkurile fiintei proprii. Pentru a –si ajuta interlocutorii sa ajunga l aparere comuna despre o notiune sau alta, Socrate a elaborat o meteoda speciala numita dilectika sau maeutika, kare consta in 2 laturi una negativa lata pozitiva. La inceput socrate se prefacea nestiutor si se lasa sa fie inavatat de catre intrelocutori, mai apoi el incepe sa puna intrebari si princoncluziile facute din raspunsurile primite, il sileste sa recunoaska k ain problema respectiva el stie „Ca nu stie nimik” trebuie sa fie un punkt de pornire a fiecaruia in problema cunoasterii. El nu dorea sa induplece prin vorbe, ce sa convinga prin argumente, si de acea filosoful vroiea sa conduca pe acei ce erau ati de convinsi intr-un mod fals despre stiinta lor, prin drumul nestiintei. Acesta parte a metodei este distructiva, iar mijloku lei se numae „ironie” . punind intrebari una dupa alta, Socrate isi impunea interrlocutorul sa ajunga singur la adevarul cautat, scopul

fianal fiind formularea notiunii, definitiiei respective. Conceptele pe care ni le da in fianl metoda lui Socrate sunt definitii. Problema cunoasterii ca atare este scopul direct urmarit de el.

10. Filosofia lui PlatonPlaton (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387 a fondat în

Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a. Principalele probleme în filozofia platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor, lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.Lumea lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă (materie ca atare).

Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa). Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul, conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure. Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor. Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect.

Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.

Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii, agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon consideră că rimele două caste trebuie să instaureze comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale. În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia, tirania, dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie, moderaţie şi echitate.11. Filosofia lui Epicur

Epicur, s-a născut la 341 î.e.n., pe insula Samos.Viaţa şi filosofia lui Epicur coincid perfect, deşi atît viaţa cît şi filosofia lui au fost atacate cu ură uneori, cu vehemenţă alteori. Între adversarii lui Epicur s-au remarcat Diotimos stoicul, care l-a acoperit cu calomnii odioase, Poseidonios, stoic şi el, care împreună cu elevi ai săi, avea să scrie că Epicur a fost un plagiator al lui Democrit ş.a. opera lui Epicur a fost una dintre cele mai vaste din cîte s-au durat în antichitatea greacă. Din opera lui antichitatea nu ne-a transmis decît „Maxime fundamentale , „Testamentul” şi 3 scrisori: 1) „Scrisoarea către Herodotos” – o expunere a fizicii, 2) „Scrisoarea către Phytocles” – care se expun probleme meteorolige şi 3) „Scrisoarea către Menoikeos” – în care se găseşte concepţia gînditorului despre morală.Concepţia filosofică a lui Epicur porneşte, asemenea celorlalte concepţii filosofice a timpului de la tradiţie.

Filosofia lui Epicur comportă 3 dimensiuni:1. canonica2. etica3. fizicaCanonica formează introducerea la întregul sistem şi este conţinută într-o singură operă intitulabilă Canonul.Partea privitoare la fizică cuprinde întreaga teorie despre natură şi se află în cele 37 cărţi ale operei „Despre natură” şi într-o formă elementară în scrisori.Partea privitoare la etică tratează despre lucrurile pe care trebuie să le alegem şi despre cele pe care trebuie să le evităm. O putem găsi în cărţile „Despre felurile de viaţă”, în scrisori şi în tratatl „Despre scop”.Canonica, fitica şi etica sunt indispensabil legate între ele, fundamentală rămînînd, în planul legitimării canonica.Canonica poate fi definită şi ca logica generală a concepţiei filosofice a gînditorului, precum şi ca teorie a cunoaşterii. Ea se ocupă cu orientul adevărului şi dă prin urmare, un canoc, o regulă care permite omului să ajungă la fericire. Din punctul de vedere a lui Epicur, criteriul adevărului îl constituie senzaţiile, anticipaţiile şi simţurile. Senzaţiile sunt adevărate. Ele sunt produsul fluxului de atomi sau al emanaţiei. Senzaţiile au cauze externe, din acest motiv, ele sunt totdeauna adevărate. Subliniind caracterul adevărat al senzaţiei el săvîrşea, în fond, critica scepricismului, după care nu există adevăr. Cît despre opinie, gînditorul considera că aceasta poate fi falsă sau adevărată deoarece opinia este o senzaţie care aşteaptă o confirmare. Despre simţuri (emoţii, sentimente, pasiuni) acestea sunt concepute ca stări pasive, criterii neîndoielnice ale adevărului. Pentru Epicur există adevăr şi ştiinţa, şi filosofia, au rostul să-l exprime.Fizica lui Epicur are ca principiu ideea „că nimic nu se naşte din neant”. Principiul lumii îl constituie atomii şi vidul. Atomii (diferiţi) eterni, infiniţi şi combinaţiile lor generează corpurile. Atomii sunt „indispensabili şi neschimbători”, sunt „în veşnică mişcare”. Universul este infinit, va avea existenţă esternă, este indestructibil.Epicur respinge categoric ideea vreunui zeu care să fi creat Universul. Pentru Epicur sufletul însuşi este corporal, deci tot atomi de o anumită formă, nu este de natură divină şi, prin urmare, este muritor.Etica gînditorului s-a constituit ca răspuns la freamătul şi durerile timpului. În lumea aceea ameninţată de atîtea pericole Epicur s-a gîndit că scopul vieţii umane îl constituie plăcerea. Gînditorul a definit plăcerea ca absenţă a durerii. Binele şi răul se află în senzaţie, de aceea nu trebuie să ne înspăimîntăm de moarte, care nu este altceva decît lipsa senzaţiei. Moartea nu ne priveşte, ea nu ne produce nici un rău, deci, nu trebuie să ne temem de ea. Moartea, scria el, nu există pentru cel viu, iar pentru cel mort, pur şi simplu nu există.A atinge ţelul vieţii fericite presupune „înfrîngerea tulburării şi oricărei cauze care poate denatura sau altera plăcerea”. Pentru fericire, spre a fi fericit, înţeleptul realizează liniştea interioară. Aceasta este condiţia esenţială a fericirii, „ea procură omului plăcerea absolută”.Modelul omului îl reprezintă, pentru Epicur, înţeleptul filosoful= iar disciplina care îl poate ajuta pe om să ajungă la fericire este = filosofia.Viaţa plăcută, după el, este viaţa trăită cu înţelepciune, cumpătare şi dreptate.

12. Aristotel si locul lui in istoria filosofiei antice

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) eminent filozof din antichitate, s-a născut în Stagira (Macedonia), a fost elev în academia lui Platon. În 335 î.e.n. a întemeiat în Atena şcoala sa proprie – liceul. Este creatorul unui sistem filozofic cel mai original din antichitate. A scris mai mult de 150 de lucrări ştiinţifice, dintre care Organon, Metafizica, Fizica, Despre suflet, Etica lui Nicomah, Politica, Ritorica, Poetica, Istoria animalelor, Meteorologia s.a.

Aristotel pentru prima dată a separat filozofia într-o ştiinţă sinestătătoare obiectul cărei este studierea esenţei lumii, raportului dintre existenţă şi conştiinţă. Filozofia lui este alcătuită pe baza

altor principii, decît filozofia lui Platon. Aristotel critică concepţia lui Platon (Platon mii prieten, dar adevărul este mai presus) pentru că ultimul admite existenţa lumii ideelor, că ideele există obiectiv. După părerea lui Aristotel concepţia lui Platon despre lumea ideelor nu contribuie la înţelegerea realităţii, iar din punct de vedere a logicii în multe relaţii este discutabilă.

Aristotel consideră că obiectiv există lumea materială, iar ideele sunt esenţa lumii, reflectarea ei. Lumea materială este primară, însă asta nu-i identic cu materia. Materia este materialul din care se formează lucrurile. Obiectele concrete sunt combinaţia materiei şi formei. Materia-i pasivă, forma – activă. Forma precedă materia în timp. Apariţia lucrurilor este “oformarea” materiei în procesul cărei participă patru cauze: materială, formală, efectivă şi finală. Primul motor (imobil) şi forma formelor este Dumnezeu.

Cunoaşterea după Aristotel este reflectare. Prima treaptă este cunoaşterea senzorială. Prin intermediul ei noi cunoaştem existenţa concretă, primele esenţe, singularul. Însă mai mare importanţă el atribuie cunoaşterii legităţilor generale. Cunoaşterea generalului este privelegia raţiunii. Cunoaşterea este proces în dezvoltare, trecerea de la reflectări senzoriale simple la abstracţii generale. Cunoaşterea ştiinţifică este culmea cunoaşterii. Cunoştinţele ştiinţifice (episteme) se deosebesc de părere (doxa). Aristotel afirma, că greşelile în cunoaşterea umană depind nu de percepere, ci de gîndirea abstractă, de procesul formării noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor. El este fondatorul logicii formale cu principiile şi legităţile ei.

Aristotel formulează şi teoria despre om. Omul după părerea lui este o fiinţă socială (zoon politicon), compusă din trup şi suflet. Sufletul se concepe ca formă organizatoare, care dă sens şi orientare vieţii. Suflet posedă toate fiinţele vii. În suflet evidenţia trei părţi componente: vegetală, animală şi raţională. Omul este fiinţă raţională, predestinat pentru viaţa în comun, numai în societate se pot forma calităţile lui morale.

Noţiunile stat şi societate Aristotel le identifică. Statul este înţeles de el ca o asociaţie de comune, iar comuna ca o familie perfectă. Deaceea în mai multe cazuri formele organizării familiei el le atribuie statului. Esenţa statului Aristotel o vede în asociaţia politică a oamenilor, care se unesc pentru a atinge anumite bunuri. Există trei forme de guvernare bune şi trei rele, ultimile apar ca deformarea celor bune. La formele de guvernare bune se referă monarhia, aristocraţia şi politia, la cele rele – tirania, oligarhia şi democratia. Scopul statului după Aristotel constă în preîntîmpinarea acumulării excesive a patrimoniului de către oameni, preîntîmpinarea concentrării puterii politice în mîinile unor personalităţi şi menţinerea în supuşenie a sclavilor. Aristotel nega concepţia statului ideal a lui Platon şi considera că este ideal acel stat care asigură maximal posibil viaţa fericită pentru majoritatea stăpînitorilor de sclavi. 13. Filosofia romei antice14. Filosofia medievala

Filosofia medievala cuprinde perioada sec.I-XIV e.n. In perioada medievala pot fi deosebite 3 etape:

1).et. apologetica (sec.I-III);

2).et. patristica (sec.IV-VIII);

3).et. scolastica (sec.VIII-XIV)-in aceasta etapa se deosebesc 2 subetape:

a).scolastica timpurie (sec.VIII-XII);

b)scolastica tirzie (sec.XII-XIV).

In filosofia medievala este caracteristica dominanta religiei crestine asupra tuturor domeniilor de activitate ale omului. Toata activitatea spirituala poarta caracter teocentrist,adica este promovata,abordata problema existentei lui Dumnezeu ca problema fundamentala. Cu toate ca,in perioada data,alte activitati decit cele religioase erau imposibile si existenta lui Dumnezeu in sfera dominatiei bisericii crestine nicaieri nu era pusa la indoiala,deoarece era imposibil,biserica fiind intoleranta fata de orice alta conceptie decit cea crestina teologica,totusi problema existentei lui Dumnezeu a fost una centrala.

. Cel mai mare reprezentant este Toma d’Aquino, care rezolva problema corelatiei dintre filosofia laica si religia crestina in modul cum a propus-o cu filosofia lui Aristotel—problema corelatiei dintre credinta si ratiune,ce o rezolva altfel,decit cum o propunea Tertulian,adica el nu exclude valoarea cunoasterii cunostiintelor filosofice in sistemul cunostiintelor totale de care dispune omul. Mai mult,el afirma ca intre credinta si ratiune,religie si filosofie trebuie sa existe o anumita armonie.

15. Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-222), Climent Alexandrinul (150-215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa nu poate fi înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa – credinţei creştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin Fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului şi neiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul declară prioritatea credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin este inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirea lor.

16. Scolastica: thomas d’aquino

După studierea celor 7 arte se trecea la studierea filosofiei şi apoi a teologiei. Teologia încununa ştiinţa unui cărturar.Termenul  de scolastică provine din latinescul SCHOLO – scoală. Prin urmare într-o accepţiune largă prin scolastică se înţelege întregul învăţământ mai ales în latura lui doctrinară. În accepţia restrânsă acest termen înseamnă învăţătura filosofiei sau filosofia şcolii. Filosofia între secolele V-XVII se va numii scolastcă. Scolastica, ca filosofie se baza pe cunoaşterea fermelor, rupte de practică, mânuieşte în mod perdant şi în general se caracterizează pe raţionament abstact. Primul scolastic a fost ALAUr adus de Carol cel Mare pentru înfăptuirea reformei şcolare. Primii mari Scolastici se individualizează mai târziu în secolul XI. Cei mai de seamă scolastici sunt: Aeveselm de Canterbury (sec. XI-XII), al doilea este Jean Roscelm rin Conpigne (sec. XI-XII). O dimensiune importantă a filosofiei din Europa Vestică este “cartea universalilor” – nu epuizează întregul conţinut al filosofiei. Ea aduce în discuţie o problemă pe care o discută şi Platon şi Aristotel. Scolastica ajunge să pună această problemă în centrul discuţiei. Cartea universului este problema care se referă la natura generalului sau a universalului şi raportul lor cu individualismul. Disputa în legătură cu modul sub care există generalul şi raportul cu particularul a dat naştere la 2 cerinţe filosofice care vor fi cele mai importante numite: 1.   normalismul – adepţii nominalişti 2.   realismul – adepţii realişti. Adepţii normalismului susţin că generalul nu este decât un simplu nume, el nu există nici în lucruri nici separat de acestea. Numai lucrurile au existenţă reală. Deviza “Universalia sunt nomina”. Principalii reprezentanţi sunt: Roselin, Duns Scotus, W. Ocean. Reprezentanţii realismului susţin că noţiuni generale constutuie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterior lucrurilor şi independente de acestea. Pentru ei universalia sunt realităţi (universul există în realitate). Realiştii înterprind unanismul ca nişte entităţi de sine stătătoare pe câtă vreme raţionalismul contestă existenţa în realitate a universalului. Reprezentanţii sunt: Anselm, Toma d Aquina secolul XIII .Atât nominalismul cât şi realismul sunt 2 orientări filosofice în filosofie, sunt 2 răspunsuri diferite la aceeaşi problemă filosofică, existenţa şi natura existenţei universaluluiToma d`Aquino este unul din reprezentanţii realismului, un realist mai moderat şi se va încerca să realizeze o sinteză a întregii realităţi. Pleacă la Paris unde devine profesor universitar, va preda filosofia, a scris numeroase lucrări cum ar fi: “De veritate”, “Suma Theologică”. Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel.  Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A încercat să

unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a fost canonizat. În 1879 sistemul lui filosofic a fost declarat de Vatican filosofia oficială a catolicismului. În 1925 se ţine un congres în care se hotăreşte să se lase ceea ce nu mai sunt în realitate şi să se păstreze credinţa în Dumnezeu. Aşa a apărut curentul filosofic numit neotomism. La această dată s-a hotărât să se revină la filosofia lui Toma. Profilul filosofic nu a fost pus în evidenţă. Filosofia Tomistă este complexă, are o bogăţie impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan filosofic.

17. Filosofia epocii renasterii

RENASTERE-termen istoriografic ce indica o epoca a civilizatieiitaliene si,intr-un sens mai larg,europene,din sec.XV-XVI,caracterizata ca un program si proiect de reinoire „spirituala”,religioasa,culturala,dar si politica-foarte puternic,inca din sec.XIV. se admite faptul ca in Renastere isi are inceputul epoca moderna,la fel ca si viata politica si morala,religioasa si filosofica,stiintifica si artistica. In epoca Renasterii,caracterul nedeslusit al omului apare ca o mare virtute a noastra,deoarece nefiind nici ingeri,nici demoni putem sa ne inaltam sau sa decadem.

Umanismul (lat. “humanus”=uman,omenesc)-orientare a gîndirii laice a Renaşterii,care îşi propune să studieze lucrările fundamentale ale cugetătorilor antici din domeniile: filosofie,etică,artă şi literatură. Umanismul apare atunci cînd omul începe să se gîndească la sine,la locul şi rolul său în lume,cînd omul îşi formulează siesi întrebări despre esenţa şi predestinaţia sa,despre scopul şi sensul existenţei sale. În epoca Renaşterii,umanismul reprezintă o totalitate de idei, conţinutul cărora reflectă necesitatea cunoaşterii limbilor,a literaturii,a artei şi culturii antice. Un renascentist se constituie ca o mişcare estetică,amplă,marcată de idealul erudiţiei,de idealul literar. În umanism,omul este caracterizat ca o fiinţă socială,activă. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Umanistul este profesor,om de stat,istoric,poet,scriitor. Umanismul nu poate fi considerat o mişcare filosofică. Discuţiile despre fericire,bine,virtute au un caracter moralizator. Umaniştii nu se orientează direct spre gnoseologie,spre cunoaşterea adevărată. În gîndirea umanistă devenirea omului are prioritate în raport cu cunoaşterea adevărată. Omul este privit ca o fiinţă deschisă,iar realitatea ca obiect al practicii.

Filosofia naturii. Pe la mijl.sec.XVI-inc.sec.XVII,umanismul este inlocuit de filosofia naturii. Miscarea umanista a reusit sa convinga omul ca el este creatorul propriului destin. Aceasta i-a insuflat omului increderea ca el este capabil sa cunoasca caracterul natural al lumii si pe sine insusi. Filosofia naturii renascentiste se caracterizeaza printr-o noua tendinta-cea panteista,care tinde sa excluda din tabloul lumii creatiunea dumnezeiasca,sa-l identifice pe D-zeu cu natura,sa dumnezeiasca natura si omul.Reprezentanti: Nicolaus Cusanus(1401-1464) evidentiaza 3 modalitati de cunoastere a lucrurilor: prin organele de simt,prin ratiune si prin intelect. Pornind de la infinitatea lui D-zeu,Cusanus neaga posibilitatea cunoasterii esentei Lui. Omul se zbate in autonomia a doua facultati cognitive: ratiunea,cunoasterea,care se dezvolta prin judecati analitice (intelectul discursiv) si intelectul,facultatea superioara,luminata de credinta. De asemenea, N.C. sublinia ca obiectul cunoasterii este D-zeu,care exista in unitate de nedespartit cu lumea naturii,perceputa in mod senzorial. Paracelsius(1443-1541) explica filosofia naturii si in spirit magico-mistic. Savantul reiese din teza ca orice realitate are regula sa (o forta vitala,spiritula activa) in care se contine cheia spre natura. Cine cunoaste cheia,acela insuseste modul de influentare a naturii pentru a o transforma. El a formulat ideea dependentei reciproce a tuturor lucrurilor,inclusiv a celor din natura. Bernardino Telesio(1509-1589) intemeiaza Academia din Cosenza pentru cercetarea stiintifica a naturii. Accentueaza importanta observarii fenomenelor naturii. In lucrarea “Despre natura lucrurilor conform principiilor proprii”,teoreticianul subliniaza ca sarcina filosofiei consta nu in cunoasterea lui D-zeu,ci in studierea naturii fara idei preconcepute,fara adaosuri si infloriri. Filosofia trebuie eliberata de teologie. D-zeu este doar creatorul lumii si in continuare el nu se amesteca in procesele ei. Francesco Patrizzi a fost inspirat din filosifia platonica. In lucrarea “Noua filosofie a universului” afirma ca tuturor lucrurilor si corpurilor le sunt inerente 4 principii interne: spatiul,caldura,lumina si umezeala.

Filosofia social-politica. Problema omului in epoca Renasterii este reflectata nu numai de filozofie si teologie,ci si de teoriile social-politice. Se discuta intens problema statului centralizat. In perioada cind se desteptau natiunile europene, cind se ducea lupta fortata impotriva orinduirii vechi,doar statul centralizat era considerat sa apere suveranitatea nationala. Este studiata problema organizarii politice a societatii,a conditiilor sociale de existenta umana. Teoriile sociale ale epocii sint orientate spre om si cultura lui,eliberata de dictatura teologiei. Sunt formulate noi conceptii despre stat si drept,despre corelatia lor,avind la baza tezele despre caracterul natural al omului,pe interesele si necesitatile lui pamintesti. Statul,geneza si esenta lui,sunt explicate in baza legilor naturale,a ratiunii si experientei. Cele mai valoroase teorii social-politice apartin lui Nicollo Machiavelli(1469-1527),Jean Bodin,Hugo Grotius,Thomas Morus,Tomazo Campanella etc. N.Machiavelli se evidentiaza prin aceste teorii social-politice. In lucrarea sa principala “Principele” afirma ca in conditiile noi din sec.XV a aparut necesitatea de a crea state nationale,integre. Pentru aceasta trebuie sa existe vointa unei persoane,print,principe,de a realiza acest scop,dar pentru aceasta se cere ca acest individ sa detina 2 tipuri de calitati: a leului si a vulpii- sa-i ademeneasca pe unii din demnitarii locali,promitindu-le anumite favoruri,daca se vor supune vointei lui lui si,sa fie ferm in supunerea cu forta pe ceilalti potrivnici. A promite inca nu inseamna a fi obligat a indeplini. Important este a obtine sustinerea de a depasi rezistenta si de a obtine puterea totala. Ulterior,obtinind puterea,printul procedeaza conform vointei lui. Asfel poate fi creat un stat civil,scos de sub legile credintei.

18. 19. Rationalismul si metoda deductiva a lui descartes

Rene Descartes (1596-1650) este întemeietorul raţionalismului şi al metodei inductiv-raţionale, consideră raţiunea drept facultatea principală de cunoaştere şi instanţa supremă a adevărului.

Descartes îşi propune scopul de a reface singur în întregime toate ştiinţele. Pentru început, însă, el consideră că este absolut necesar să ne formăm o închipuire exactă despre întregul ansamblu al ştiiţelor. El compară filosofia cu un arbore a cărui rădăcină este metafizica, tulpina este fizica, iar ramurile sunt mecanica, medicina,morala.

Problema metodei în filosofia lui Descates, ca şi în filosofia lui Bacon, este problema centrală. Metoda este condiţia indispensabilă a cercetării ştiinţifice. Metoda face ca ştiinţa să devină folositoare vieţii umane, ajutîndu-ne să ajungem, cum scrie Descartes, „Stăpîni şi posesori ai naturii”.

În lucrarea „Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii şi cercetarea adevărului” (prima lucrare metodologică), descartes îşi propusese să elaboreze 36 de reguli, dar întrucît n-a terminat lucrarea, a prezentat numai 21 de reguli. În „Discurs asupra metodei”, el se reduce la 4. Cea dintîi este regula evidenţei, care constă în „a nu accepta niciodată ceva ca adevărat, dacă n-am cunoscut aceasta în mod evident”. O ideie este adevărată doar atunci cînd ea este clară şi distinctă.

A doua regulă este regula analizei. Ea constă în „a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le cercetăm în atîtea părţi în cîte s-ar putea şi de cîte ar fi nevoie pentru a le rezolva mai bine”. A treia – sinteza, în care principalul este respectarea ordinii. Constă în „a aduce în ordine gîndurile, începînd cu cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a ne ridica puţin cîte puţin, ca pe nişte trepte, pînă la cunoaşterea celor mai complexe”. A patra regulă este cea a enumerării complete: „a face peste tot enumerări atît de complete şi revizuiri atît de generale, încît să fiu sigur că n-am omis nimic”. Enumerarea constă în a parcurge treaptă cu treaptă lanţul judecăţilor, asigurîndu-ne de continuitatea şi de adevărul lui.

Fiind o expresie caracteristică a raţionalismului modern, concepţia carteziană a metodei reprezintă o antiteză a sensualismului şi empirismului. Ea privelegiază cunoaşterea raţională, rolul hotărîtor în cunoaştere îl atribuie procedeelor raţionale, intuiţiei şi deducţiei. Descartes este convins că, din cauza

faptului că pînă acum filosofii nu dispuneau de o asemenea de o asemenea metodă, a făcut ca ideile metafizicii de pînă la el să rămînă incerte şi confuze. Filosofia poate fi reabilitată numai dacă ea va fi eliberată de vechile opinii. Modalitatea acestei eliberări este îndoiala. De aceea îndoiala devine punctul de plecare obligatoriu al noii metafizici. „Eu mă îndoiesc în totul, - spune Descartes, - eu nu mă îndoiesc în faptul că mă îndoiesc”. Şi dacă suntem siguri că ne îndoim, atunci suntem siguri că gîndim. Prin urmare suntem siguri că există în noi cugetare. „Mă îndoiesc înseamnă că cuget; cuget, înseamnă că exist”.

Existenţa cugetării noastre suntem convinşi; nu suntem însă siguri de existenţa obiectelor ei. Cum putem găsi aici certitudinea? Printre obiectele pe care le gîndim, spune Descartes, se găseşte unul de care putem fi siguri că există pentru că avem intuiţia că trebuie să existe. Acesta este Dumnezeu. Ideia de Dumnezeu este ideea unei fiinţe infinite şi perfecte. O asemenea fiinţă infinită şi perfectă n-am fi putut-o percepe niciodată cu simţurile noastre, care sunt finite şi imperfecte. Dumnezeu singur a fost în stare să creeze această idee. Iar mintea noastră a primit-o de-a dreptul de la el şi o are din naştere. Ideia de Dumnezeu este o idee înăscută. Ideea de Dumnezeu ne demonstrează prin însăşi existenţa ei în mintea noastră că există Dumnezeu în afară de noi. Dacă noi nu putem crea singuri atunci ea nici n-ar fi fost creată de Dumnezeu. Ca s-o creeze, însă, Dumnezeu a trebuit să existe. Existenţa efectului dovideşte existenţa cauzei, ceea ce ne-o garantează principiul evidenţei.

Al doilea argument a lui Descartes care are menirea de a demonstra că Dumnzeu există, este întemeiat de propria noastră existenţă. Existenţa creaturilor dovideşte existenţa Creatorului, ceea ce ne garantează deasemenea criteriul evidenţei, adică al cugetării clare şi distincte.

Din faptul existenţei lui Dumnezeu putem deduce existenţa lumii de care prin simţuri nu ne putem convinge.

Astfel Descartes ajunge la trei certitudini:

- este cert că exist,

- este cert că există Dumnezeu,

- este cert că lumea obiectelor există.

Aceste trei certitudini îi servesc ca punct de plecare pentru deducţiile sale.

Descartes a fost un savant care gîndea filosofic ştiinţa şi un filosof care făcea ştiinţa. Filosofia lui Descartes se împărţea în două părţi relativ independente: fizică materialistă şi metafizică idealistă. Anume de aceea el a intrat în istoria filosofiei ca filosof dualist. Descartes este convins că există 2 substanţe radical deosebite:

1. substanţa spirituală.

2. substanţa materială.

La fel ca şi atomiştii, Descartes consideră că lumea materială este compusă din atomi, însă el neagă existenţa vidului.

Materialismul lui Descartes rămîne însă în esenţă metafizic şi mecanicist.

Cele două substanţe se întîlnesc şi se leagă recisproc (datorită lui Dumnezeu) în fiinţa umană. Prin corpul său omul e integrat naturii mecaniciste, iar prin suflet – substanţe spirituale.

Filosof de seamă, Descartes a fost şi om de ştiinţă.

20. Filosofia lui spinoza

Filosof olandez din familie de negustori evrei refugiati din Portugalia in Olanda, cel mai de seama reprezentant a culturii olandeze din sec. XVII S-a format ca filosof sub influenta lui Descartes, de la care a preluat rationalismul dar supune criticii dualismul cartezian. Pentru libera cugetare in 1656 a fost acuzat de erezie de sinagoga si excomunicat de mozaism ce inseamna de fapt si ostracizarea sociala. In timpul vietii a publicat 2 lucrari: “Principiile filozofice lui Rene Descartes” si “Tratatul teologico-politic” – care are un character ateist, critica “Cartile Sfinte”; scoate la iveala contradictiile din Biblie demonstrind ca nu e de origine divina. Celelalte lucrari erau publicate postum : “Tratat scurt despre D-zeu, despre om si fericirea lui”, “Tratatul politic”; “Etica” – lucr. Fundamentala. Notiunea de baza a filos. lui este substanta. Prin subst. el intelege ceea ce este conceput prin sine, ce nu are nevoie de conceptul altui lucru din care ar trebui sa fie format. Pentru el subst. e identica cu D-zeu. Conceptia lui e materialista dupa continut si panteista dupa forma. Substanta e unica, necreata, eterna si infinita. Ea poseda o infinitate de atribute, adica propr. inseparabile a ei. Din infinitatea atributelor noi cunoastem numai 2 : intinderea si cugetarea. Daca la Descartes acestea sunt considerate 2 subst separate apoi la Spinoza ele sunt atribute ale uneia si aceeasi subst. Astfel Spinoza depaseste dualismul cartezian propune un monism substantialist cu caracter materialist. Totusi Spinoza afirma ca doar omul e lucru cugetator celelate fiind lucruri intinse. Substanata si atributele ei se manifesta printr-o infinitate de moduri. Modul este o modificare a subst. Tot ceea ce exista este mod al subst. Modurile sunt finite si infinite. Modurile finite sunt toate lucrurile particulare si trecatoare. Modurile infinite se impart in mijlocite si nemijlocite. In natura Spinoza distinge 2 parti : natura nascatoare - prin care se intelege forta miscatoare, generatoare, creatoare; natura nascuta - care este pusa in miscare de forta generatoare. Subst. impreuna cu modurile si atributele sale reprez. unica realitatea. Aceasta realitate e guvernata de legi obiective si necesare, care exclud orice intimplare. Astfel el formeaza o conceptie determinista, orientata impotriva finalismului teologic. Natura nu are scop dinainte fixat si cauzele finale sunt doar inchipuiri omenesti. Realitatea se prezinta ca un lant de cauze si efecte, toate fenomenele sunt legate intre ele, fiecare avind o anumita cauza, aceasta la rindu-i avind o alta cauza, fata de care ea este deja efect si asa pina la infinit. Aceasta idee determinista e o valoare netrecatoare, dar Spinoza o exagereaza si ajunge la concluzia ca nimic in lume nu e intimplator. La fel ca si Democrit, e convins ca oamenii declara ceva intimplator cind nu cunosc cauza fenomenului. O problema aparte ce tot tine de acest context e problema necesitatii si libertatii. Oamenii se inseala cind cred ca sunt liberi in actiunile lor. Ei pur si simplu nu-si dau seama de cauzele ce determina actiunile lor. Libertatea vointei ar fi posibila daca omul ar fi ceva mai mult decit natura, dar raminind o parte a ei, vointa lui va fi mereu conditionata de cauzele externe, deoarece libertatea e iluzorie. Fiind insa dialectician Spinoza nu face concluzia ca libertatea omului e imposib. Ea e posib. Dar numai ca rezultat al intelegerii necesitatii ca necesitate cunoscuta. De aceea solutia problemei libertatii e cunoasterea. La fel ca Descartes Spinoza e rationalist in teoria cunoasterii. Criteriul adevarului e claritate si distinctia ideilor. Preocuparea principala a fost elaborarea unei etici noi, care s-o inlocuiasca pe cea traditionala. Spinoza expune teoria sa etica riguros deductiva, dupa modelul matematicii. Locul central in etica lui Spinoza il ocupa notiunea de afect. Afectele sunt sentimentele, emotiile, pasiunile umane. In loc sa condamne afectele si actiunile oamenilor, filosoful isi pune scopul sa le inteleaga, sa le cercetaze. Spinoza afirma ca nazuinta fiecarui om e autoconservarea. Primul afect fundamental e dorinta – pe care o defineste ca pofta constienta, al doilea bucuria – trecerea omului de la o perfectiune mai mica la una mai mare; al treilea afect tristetea – trecerea de la o perfectiune mai mare la una mai mica. Toate celelate afecte deriva din ele. Filozofia analizeaza cu minutiozitate lumea pasiunilor umane. El remarca existenta pasiunilor polare : iubire-ura, speranta-disperare, conditionarea lor reciproca, transformarea unui afect in altul.Binele – ceea ce este folositor, raul- ceea ce dauneaza. Spinoza considera ca scopul eticii este de al invata pe om sa se elibereze de sub tirania afectelor care fac sufletul sa sufere. Virtutea consta in stapinirea omului asupra propriilor afecte si nicidecum inlaturarea lor care e imposibila, deoarece afectele sunt cauze naturale, legice. Un afect este cu atit mai bine stapinit cu cit mai bine e cunoscut. Prin cunoasterea lor omul devine liber. Cunoasterea este asadar solutia problemei libertatii omului sub ambele ei aspecte : in raport cu natura si in raport cu propriile afecte. Cunoasterea il readuce pe om la reintegrarea cu marele tot al naturii. Numai prin aceasta poate dobindi linistea sufleteasca si fericirea. La acest nivel superior al sau cunoasterea devine iubire, obiectul ei fiind marele tot al realitatii, substanta natura identica cu D-zeu. Iata sensul celebrei fraze a lui Spin. “Iubirea intelectuala p-u D-zeu”.

Aceasta idee coincide cu spiritul panteist al ideii sale. Iubirea intelectuala a intregii existente, a naturii, a oamenilor asigura liniste sufletului si adevarata fericire. Caci fericirea este virtutea insasi si nu rasplata virtutii. Cei ce asteapta rasplata p-u faptele bune in lumea de dincolo nu sunt virtuosi. Inteleptul se gindeste mai putin decit la orice la moarte, gindul sau e orientat mereu la viata, nazuind sa-i cunoasca tainele, sa se identifice cu ea. Filosofia lui Spinoza este astfel o imensa apologie a vietii, a omului, a valorilor spirituale superioare, a cunoasterii si a iubirii.

21.

KANT IMMANUEL (1724-1804) mare filosof şi savant german, fondatorul filosofiei clasice germane. S-a născut şi a trăit toată viaţa în or. Konigsberg. În 1745 a absolvit universitatea din Konigsberg. Activează la această universitate în anii 1755-1770 ca privat-docent, iar din 1770 pînă în 1796 profesor. În 1794 a fost ales membru al Academiei din S-Petersburg. A citit o mulţime de cursuri (logica, metafizica, geografia fizică, etica, antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În activitatea lui K. deosebim două perioade: precriticistă şi (după 1770) criticistă. În prima el se ocupă mai mult cu ştiinţele naturii, se manifestă ca astronom, fizic,geograf, scrie un şir de lucrări în care afirmă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. Kant formulează o ipoteză cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura nare istorie în timp. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice Kant fundamentează un nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. În deceniul 60 se începe trecerea de pe poziţiile raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la el raţionalismul critic. În anii 70 el trece de la naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental. Multitidinea de probleme ce le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu trebuie să fac?; 3) la ce eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra - locul şi rolul omului ţn lume.

A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei lucrări: “Critica raţiunii pure” (1781), “Critica raţiunii practice” (1788) şi “Critica capacităţii de judecată”(1790). În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei precedente.Kant socotea că obiectul filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de cunoaştere a omului, stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei.

Meritul lui Kant constă în aceea, că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu în contemplarea esenţei inteligibile a obiectelor, ci în activitatea de construire a ei, pe baza cărei se formează obiecte idealizate. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului, proces de reflectare a lumii în construcţii logice. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiunea subiectului şi obiectului – filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectului cunoaşterii. Kant face obiect a filosofiei specificul subiectului cunoscător, care determină modul cunoaşterii şi controlează obiectul cunoştinţelor. În filosofia prekantiană subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei cunoaşteri, ca ceea ce denaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).

Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În subiect el evidenţiază două niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experienşă). Nivelul empiric cuprinde particularităţile individual-psihologice ale omului, specificul organelor de simţ, sistemului nervos. La

nivelul transcedental se referă acele noţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul şi raţiunea omului. Structura transcedentală formează începutul supraindividual în om.

Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au caracter universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă fizica?”, “Cum e posibilă metafizica?”.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în diferit mod priveau izvorul cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate cunoştinţele reiesă din experienţă, există ceva ce precedă experienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul cunoaşterii el evidenţiază trei etape: 1) sensibilitatea, 2) intelectul analitic, judecata şi 3) raţiunea. Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul. Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate, calitate, relaţie şi modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea mai superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul. Senzaţiile noi le primim din experienţă interacţionînd cu obiectele singulare, dar ele nu au caracterul generalităţii. Caracter general şi universal au noţiunile, dar ele există în noi apriori, sunt date pînă la experienţă. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor două elemente diferite. Problema constă în aceea cum poate exista această sinteză?

Procesul cunoaşterii, după Kant, se realizează în felul următor.Obiectele realităţii care există ca atare acţionează asupra organelor de simţ, provocînd o mulţime de senzaţii. Ceea ce noi reflectăm prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa cum sunt în sine, ci numai cum ele ni se dau nouă. Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. Kant numeşte lucrul în sine “obiect transcendental” ori noumen (spre deosebire de fenomen pe care noi îl putem cunoaşte). Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice grupează şi sintetizează reprezentările senzoriale într-o imagine integrală - percepţia. Ultima este ceva strict individual şi subiectiv. Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin gîndire, intelect, care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi judecăţi, construieşte obiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. Noi cunoaştem numai aceea ce singuri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară - raţiune. Ea operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. Numai cu ajutorul raţiunii se nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cunoaşterea, după Kant este o activitatea intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice, mintale, după anumite legi proprii gîndirii.

Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele reiesă din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. Orice faptă este morală dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta devine morală dacă ea se bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz de conflict moral noi trebuie necondiţionat să ne supunem datoriei morale.

22.

HEGEL

Ultimul mare filosof modern şi primul contemporan, G.W.F. Hegel, s-a născut la Stuttgart in 1770. A făcut studii de teologie la Tübingen. A fost, succesiv, preceptor într-o familie din Berna, profesor de liceu şi, din 1818 pînă la moarte, survenită în 1831, profesor de

filosofie la Universitatea din Berlin. A fost unul dintre cei mai importanţi, influenţi, controversaţi şi obscuri gînditori din istoria filosofiei.

HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - filosof idealist obiectiv şi dialectician, cel mai mare reprezentant al filosofiei clasice germane. La începutul activităţii sale filosofice Hegel a fost adeptul lui Kant şi Fichte ca mai apoi, sub influenţa lui Schelling, să treacă de la idealismul transcendental, subiectiv la cel absolut, obiectiv. Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui Hegel constă în aceea, că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi spirituală în formă de proces, în permanentă mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a acestor schimbări.

Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus teza despre identitatea dintre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii absolute. Iar aceasta înseamnă, că existenţa este gîndire, că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i raţional este real. Conform concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută, spiritul universal care după natura sa e contradictoriu şi de aceea se află într-o permanentă automişcare, autodezvoltare. Ideea absolută, potrivit lui Hegel , nu-i altceva decît raţiunea, gîndirea, substanţa ce formează esenţa şi baza primordială a tuturor lucrurilor, ea există veşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate determinările fenomenelor naturale, sociale şi spirituale. “Logica”, “Filozofia naturii” şi “Filozofia spiritului” sunt trei părţi componente a “Enciclopediei ştiinţelor filosifice” care prezintă un scurt eseu a sistemului filosofic a lui Hegel.

În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca atare are forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică, cînd ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La această etapă ea se desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune. La a doua etapă ideea absolută se transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se obiectivizează în natură, se înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale singulare. A treia etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului, lumii lui spirituale, dezvoltarea conştiinţei lui. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu aceaste procesul dezvoltării se termină.

Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel , se află ideea absolută.

23. Metoda dealectica a lui henhgel

Cuvintul dialectica e de origine greaca si in traducere inseamna arta de a discuta, avinduse in vedere ce in procesul discutiilor sunt abordate problem asupra carora sunt expuse cele mai diferite opinii si sugestii si in urma acestor discutii contraversate se naste adevarul, din cauza ca discutia presupune nu numai cunoastere si cunostinte ci si o anumita modalitate de argumentare adica o anumita logica, modalitate de ghindire apoi termenul Dialectic ape parcursul istoriiei pina in epoca moderna era utilzat si cu sensul de Logica acest continut al Dialecticii sa pastrat pina la sf sec XVIII incep sec XIX, pina cind Hegel va transforma substantial esenta si continutul acestui cuvint, la Hegel Dialectica este prezentata ca teorie si ca metoda de cunoastere, acelasi sens are dialectica si in Filosofia Marxista care utilizeaza Dialectica lui Hegel nu mai ce o lipseste de continutul idealist, marxismul atribuindui un continut pur materialist. La marx Dialectica este fundamental Teoiriei politica economice, ideologice si toate procesele sunt explicate prin prisma categoriilor si legilor Dialecticii. Dialectica reprezinta o teorie si o metoda de cunoastere si ghindire coform careia intreaga existent materiala si ideala si oricare lucru fenomen fie de origine materiala sau spirituala este contradictoriu in sine adica de la natura, de la aparitia si pina la disparitia lui, lucrurile fiind contradictorii in esenta se dezvolta datorita luptei dintre partile contararii care alcatuiesc lucru sau fenomenul dat, lupata contrariilor este izvorul tuturor miscarilor din natura, societate si cunoastere. Dialectica ca modalitate de ghindire ca logica da o alta intrepretare lucrurilor si procesului de cunoastere decit logica traditional Aristotelica, tradidional in Stiinta sau filosofa pina la Hegel se considera ca nu e normal ca cunostintele stiintifice sa poarte character contradictorii, se considera ca daca exista contradictorii, in cunostinte despre oarecare fenomen atunci aceasta insemna ca cunoasterea contine in sine erori, aceasta interpretare a cunoasterii reesea din Legea logicii formale care se numeste Legea Tertului Exculs care spune: din doua opinii expuse asupra unui lucru macar una este falsa , si atunci stiinta si filosofia se conducea de principiul este ori adevarat ori este fals.

Hegel vine sa schimbe aceasta modalitate de ghindire sa afirme ca caracterul contradictoriu al cunoasterii si cunostintelor nu este ceva a logic si anormal ci din potiva trebuie de recunoascut ca cunostintete sunt si poarta

character contradictoriu deoarece lumea supusa cunoastreii poarta character contradictroriu, este vorba de necesitatea de a intelege si a cunoaste aceste contradictii Dialectica ca metoda de cunoatere si ca teorie contine in sine un system de categorii si 3 legi fundamentale care poarta caracter universal, adica ele se manifesta si in lumea materiala si in cea sociala si in cea spirituala, categoriile sunt singularul si universalul, esenta si fenomenul, cauza si efectul, posibilitatea si realitatea necesitatea si intimplarea, forma si continutul, Legile sunt: 1.Legea unitatii si luptei contrariilor 2 Legea transformarilor cantitative si calitative reciproce si 3 legea negarii negatiilor.

1.Contradictia este unitatea a doua parti contrare, contrare in aspect dialectic sunt nu doar doua lucruri diferite ci doua lucruri sau aspectele aceluiasi lucru care fiind diferite se afla in strinsa legatura in acelasi timp excluzindu-se unul pe altul dar si atraginduse reciproc una pe alta, in dialectica partile contrare care formeaza contradictia sunt identice in sensul ca una fara alta nu poate fi, in partile contrare care caracterizeaza esenta oricarului lucru, la o anumita perioada de timp apare o lupta trece prin 3 etape care se incheie cu Victoria uneia din partile contrare care inseamna trecerea obiectului dat intro alta forma, noul lucru aparut la fel este contradictoriu initial in sine, aceasta lupta a contrariilor este cauza principala a tuturor transformarilor.

2.Legea transformarii cantitative si calitative. Clitatea e stare de existenta a lucrurilor, cantitatea este calitatea in spatiu si timp (Hegel), ele au anumite caracteristici, clitatea este mai conservativa, cantitatea este mai flexibila, este oricare lucru este asa cum este pina cind se mentine unitatea dintre calitate si cantitate, numita masura,

3 Legea negarii negatiilor, are caracteritici: ea trebuie sa contina 2 negari , 1 negara pura si a 2 negare dialectica, trebuie sa aiba punct de reintoarcerea la punctual initial, si deasemenea sa aiba un ciclu inchis, Teza , Antiteza si Sinteza

24.

Existenţialism – orientare în filosofia contemporană care se ocupă de problema existenţei concepută ca fondul lăuntric ascuns, autentic fiinţării umane. Într-un spirit radical subiectivist şi pesimist dezvoltă filosofia morală a lui Pascal, Kierkegaard(1813-1855), Nietzsche, Dostoevski(1821-1881). Existenţialismul apare în Germania după primul război mondial ca o reacţie antiintelectualistă, explorînd sfera subiectivităţii umane, cu elemente de critică romantică a societăţii capitaliste, a tehnicii care anihilează personalitatea (K.Jasrers(1883-1969), M.Heidegger(1889-1976). În timpul şi după al doile război mondial s-a constituit existenţialismul francez (J.P.Sartre(1905-1980), A Camus(1913-1960), G.Marcel(1889-1973), cu vădite tendinţe etice şi umaniste. Existenţialismul şi-a găsit remarcabile expresii literar-artistice în operele lui Kafka, Sartre, Camus ş.a. ca şi în teatrul absurdului.

Principipala problematică a existenţialismului este ontologia, teoria despre existenţă. M.Heidegger, de pildă, promovează o ontologie-fundamentală, înţeleasă ca ontologie a fiinţării umane (ontologie într-un sens mai îngust). Însă, după cum afirma încă Kierkegaard, existenţa nu poate fi exprimată în gîndire, este inpenetrabilă pentru gîndirea ştiinţifică. După părerea lui M Heidegger existenţa este ceva mistic, este ceva intern, inaccesibil senzaţiilor şi raţiunii. Raţiunea nu clarifică existenţa, ci o întunecă. Deaceea metoda ştiinţifică este inutilă în autocunoaşterea omului. Existenţa, după părerea existenţialiştilor, nu trebuie redusă nici la ceva material, nici la ceva spiritual. Existenţa este ceva intern care permanent trece în extern, în existenţa obiectuală. Existenţa obiectuală nu-i adevărata existenţă a omului şi pentru atingerea adevăratei existenţe omul trebuie să facă o alegere hotărîtoare prin trecere de la existenţa contemplativ-senzorială (determinată de mediul exterior) la sine însăşi, unicul şi irepetabilul.

Existenţialiştii încearcă să exprime universul făcînd o întoarcere spre interioritate, spre formele concrete ale trăirilor psihologice (grija, facticitatea, autenticitatea, proiectul, libertatea). O realitate “în sine” nu există, realitatea există numai ca parte componentă a fiinţării umane. Existenţa umană deasemenea nu este sinestătătoare, ea are un caracter intermediar, este dependentă de ceva, cu alte cuvinte ea este inter-esse (ceva intermediar, intenţia de a fi).

Fiinţarea umană, existenţa înseamnă “a-fi-în-lume”. Fiinţarea umană şi lumea coabitează, se presupun reciproc, ca părţi componente. Deci “a-fi-în-lume” presupune a fi-împreună şi a fiinţa uman împreună, a fiinţa mereu împreună cu ceilalţi avînd acelaşi mod de fiinţare. Fiinţarea umană în lume nicidecum nu prezintă un subiect individual, nici un subiect general. Ea are ca subiect un “neutrum”, ceva impersonal. Nu fiinţăm noi însăşi, ci prin noi fiinţează ceva impersonal. Acest impersonal face fiinţarea umană inautentică. Dar omul dotat cu nevoia comunicării şi solidarităţii este în stare prin proictul său liber să-şi transforme fiinţarea sa în ceva autentic, să devină el însuşi.

Pentru atingerea existenţei autentice M Heidegger propune două determinări originare: “simţirea” lumii, felul în care ne simţim cu ea şi “comprehensiunea”, modul în care ajungem să o înţelegem (care sunt determinate de vorbire şi de limbaj). Unul dintre modurile “simţirii” este frica, care dezvăluie un dat fundamental al fiinţării umane – faptul de a fi “aruncat” în lume, de a fi fiinţă a cărei existenţă este permanent în joc. Frica în înţelegerea existenţialistă nu este ceva psihologic, ceva fenomen fizic, ci o groază metafizică – capacitatea omului de a-şi da seama de ceva zguduitor. Existenţa apare ca ceva zguduitor, ca o prăpastie fără fund, despre care el nici nu-şi dă seama. La existenţa adevărată poate să ducă nu numai frica, dar şi alte fenomene şi stări de limită, ca “alarma existenţială”, “greaţa”, “plictiseala”, sau cîmd omul este pus în faţa pericolului. Deasemenea moartea este un eveniment de maximă profunzime şi gravitate. Conştientizarea morţii este condiţia dobîndirii unităţii şi autenticităţii fiinţării specifice umane. Omul este ca un proiect care trăieşte, se desfăşoară, realizează ori nu se realizează. Procesul atingerii fiinţării umane autentice de către individ are loc pe parcursul întregii lui vieţi, nepirzîndu-şi actualitatea, tensiunea şi dramatismul acestui proces.

În explicarea realităţii existenţialiştii evidenţiază trei niveluri: lumea empirică sau obiectuală, existenţa şi transcendenţa. La Kant transcendent înseamnă aceia ce se găseşte dincolo de posibila experienţă. La existenţialişti – este ceva supranatural, ceva ce se găseşte dincolo de capacităţile naturale de cunoaştere şi îl pune pe omîn dependenşă de puterea, graţia divină. în legătură cu asta în existenţialism nu există teoria cunoaşterei. De teoria cunoaşterei are nevoie empiristul şi raţionalistul. Pentru existenţialişti principalul este intuiţia, ea este ultima instanţă în cunoaştere şi criteriu al

adevărului. În lumea empirică există orientarea, iar în existenţă şi transcendenţă – înseninarea, intuiţia. Adevărul ca şi existenţa nu pot fi constituite, cunoscute, ele pot fi numai dezvăluite, descoperite, concepute intuitiv. Adevărul este creaţia liberă a subiectului pentru sine însăşi.

În privinţa moralităţii la existenţilişti se obsearvă un relativism moral. Ei neagă semnificaţia normelor şi cerinţelor morale şi afirmă că izvorul moralităţii omului este “eul” individual, egoist. Existenţialiştii inspiră fiecărui o idee foarte importantă şi utilă – responsabilitatea individuală a omului faşă de sine însuşi şi alţi oameni despre tot ce se petrece.

Deosebim două ramuri a existenţialismului: existenţialismul religios (K.Jaspers, G.Marcel, M.Buber ) şi ateu (M.Heidegger, J.P.Sartre,N.Abbagnano). Existenţialismul religios este ca o varietate a filosofiei creştine, care se desfăşoară în condiţiile existenţei şi dezvoltării ateismului. Ei cheamă omul să se întoarcă spre Dumnezeu, spre autoaprofundare, care permite de a atinge o nouă dimensiune a existenţei – transcendenţa. Existenţialismul religios afirmă, că Dumnezeu există pentru acei ce cred, pentru cei ce nu cred – Dumnezeu nu există. După exprecia lui G.Marcel – Dumnezeu este prietenul cel mai apropiat şi intim, care nu te minte niciodată. Existenţialismul ateu este filosofia nihilismului total, este o concepţie ce a dus la extremism şi terorism.