O nouă 'viață democratică' pentru Uniunea Europeană? Reglamentarea administrativa, legitimitatea democratică, si

Tratatul de la Lisabona

O mare parte din legea administrativa UE – nu este făcută de către organele UE alese în mod democratic, Consiliul de Miniștri și Parlamentul European (PE), ci de persoane nealese de Comisia Europeană.

Asta nu înseamnă că UE nu este suficient de democratică: majoritatea democrațiilor ofera puterea de a face legi, autoritatilor nealese.

Si totuși, in aceste cazuri, legislatiile alese, pot fi schimbate după ce promulgarea lor.

Acest articol insa susține că in UE: Consiliul și PE sunt eficient neabilitate pentru a modifica legile administrative.

Identifică defecte de proiectare în legislatia UE, responsabile de aceasta deficienta democratica.

Analizeaza normele relevante din noul Tratat de la Lisabona, pentu a intelege dacă Lisabona poate remediea la această deficiență si dacă aceasta va permite Consiliului și PE – sau chiar direct cetățenilor - să schimbe legilatia administrativa.

Deja de mult timp politicienii eurosceptici sustin ca Uniunea Europeană (UE), este nedemocratica.

Multe cadre universitare, deplâng un 'deficit democratic' în elaborarea legislației UE.

Până nu demult, oficialii UE practic nu au răspuns la astfel de critici.

Iar în 2004, esecul Tratatului Constituțional a dezvăluit in totalitate pericolele de a răspunde euroscepticismului cu reticență.

Voturile negative al Frantei si Olandei, au convins oficialii UE să adopte o strategie de comunicare mai fermă, răspunzand direct la acuzații, chiar din momentul in care, UE incerca in mod agresiv sa demonstreze cat este de democratica.

De aici frecventelle menționari despre democrație în Cartea albă a Comisiei Europene cu privire la Politica Europeană in Comunicații, si succesivele comentarii spuse de recent la Bruxelles cu privinta la faptul ca Uniunea Europeană are două surse de legitimitate.

Una fiind statele membre, cu guvernele ce si-au trimis oficialii la sedinta din Consiliul de Ministri.

Iar alta este raprezentata de faptul ca cetatenii pot sa aleaga in mod direct Parlamentul European.

Cuvinte spuse de un oficial de rang înalt la Parlamentul European (PE), un funcționar public care lucrează pentru Direcția PE in drepturile cetățenilor și afacerile constituționale.

Comentariile care au devenit piatra de temelie a comunicațiilor UE două surse de legitimitate: Consiliul si PE – Legislatorii Uniunii – alesi democratic; prin urmare, puterea lgislativa supranationala este acordata institutiilor tot asa alese – astfel insusi UE este democratica.

Cat de democratica este daca nici un Stat din Uniune, sau alta entitate politica nu este în întregime democratica?

Toate democrațiile moderne au elemente contra majoritariste in politica lor: francize restrictionate, instanțele care pot anula legile, legislaturile cu regulile de vot super majoritare etc.

Este deci, UE suficient de democratică?

La urma urmei, chiar și cei mai severi critici ai UE, își dau seama că Uniunea nu este într-adevăr o dictatură autoritară sau orice alt tip de non-democrație.

Preocuparea lor este de a afla în ce măsură UE este democratică, iar concluzia cu cele 'două surse de legitimitate' este un raspuns prea obtuz.

Cu toate acestea, un raspuns mai concret, poate fi gasit prin extinderea logicii din rationamentul celor “doua surse”.

Considerentul celor 'două surse' implică faptul că legitimitatea democratică depinde de puterea de legislatie deținuta de funcționarii aleși.

Prin urmare, deci, modul de a fi democratica al UE ar depinde de cantitativul puterii legislative pe care o detin funcționarii săi.

Prin intermediul acestei măsuri, UE pare mai puțin democratică decât unele dintre componentele sale considerand faptul ca o mare parte din legislația UE nu este făcută de organele sale alese.

Consiliul și PE, adoptă legislația si 'actele de bază' prin 'metoda comunitară' a procesului de legiferare. Cu toate acestea, după ce legislatorul adoptă o lege, ea este pusă în aplicare de către organele care nu sunt alese: de obicei, de către Comisia Europeană, și, ocazional, de către diferitele agenții europene.

Acesta aplica noua legislație, prin elaborarea unor 'acte de implementare' norme care atat declară modul în care legislația ar trebui să fie aplicata in unele contexte situaționale specifice insa, mai des, dicteaza statelor membre modul în care acestea ar trebui să transpună legea în propria legislație națională.

Aceste acte cuprind 'dreptul administrativ' a Uniunii Europene.

Astfel, puterea de legiferare în Uniunea Europeană este împărțită între organele alese în mod democratic și un executiv neales.

Acest singur lucru, insa, nu sugera faptul că UE nu are o legitimitate democratică. Așa cum s-a observat ca în cele mai multe state democratice moderne, legislatorii delega puterea de a face legi administrative organelor de reglementare.

De aceea, în cazul în care s-ar diminua legitimitatea democratică, elaborarea reglementărilor se v-ar face doar de agenți nealeși, iar UE ar fi în continuare la fel de democratica ca și restul democrațiilor.

În aceste alte democrații, oricum, legislatorii isi pastreaza un element cheie al puterii de legiferare, si adica puterea de a modifica sau abroga legile facute de catre autoritățile lor de reglementare.

În unele state, un 'veto legislativ' simplifica acest proces. De exemplu, 1939-1983, Congresul Statelor Unite invalidase o lege administrativă la un vot cu majoritate simplă, în ambele sale case, și legislatiile anumitor state americane încă mânuie versiuni ale veto-uluiu legislativ, acelasi lucru facandul si alte țări.

Cu toate acestea, chiar și în țările fără vetouri legislative, legislatorii, pot face întotdeauna o nouă lege de bază, care o schimbă pe una actual administrativa ceea ce nu se intampla în UE. În Uniunea Europeană, dreptul administrativ este izolat în mod eficient de revizuirilie legislatorilor.

Legislatorii supranaționali dețin o pondere mai mică a puterii de legiferare decât omologii lor la nivel național iar autoritățile de reglementare supranaționale dețin o pondere mai mare decât autoritățile de reglementare a majorității statelor democratice.

Acesta, este motivul din care diminuează legitimitatea procesului de legiferare administrativă democratică a UE nu din cauza faptului ca Consiliul și PE nu fac legi administrative, ci pentru că nu se pot schimba legile administrative făcute de alții.

Unii savanti, spun ca legitimitatea democratică are de fapt două părți: 'Legitimitatea orientată spre intrare' decizii importante făcute de oficiali aleși, și 'legitimitatea orientată spre ieșire' producția de bunuri piețele libere, standarde uniforme de sănătate și siguranță, precum și o monedă comună.

Oare incapacitatea legislatorului de a schimba legile administrative, poate sa submineze legitimitatea democratică a UE în cazul randamentelor scazute, afirmand, un regim de reglementare mai stabil, care ar încuraja investițiile pe termen lung și, prin urmare ar duce la o mai mare prosperitate?

Sunt oare daunele facute legitimitatii orientate spre intrare al UE compensate prin câștigurile legitimității sale orientate spre ieșire?

Prima parte a acestui articol, deci, identifică o lacună democratică în guvernanța UE și unele dintre cauzele ale neajunsurilor ei. Cea de a doua explorează dacă neajunsurile pot să fie remediate de noul Tratat de la Lisabona.

Lisabona promite, o 'viață democratică' revitalizată pentru UE. Acest articol susține insa că tratatul nu va mentine pe deplin pe această promisiune, cel puțin în cazul în care 'viața democratică' înseamnă, în parte, că puterea de a schimba legile administrative este imputernicita organelor democratice ale UE - sau direct cetățenilor ai UE însusi, prin referendumuri, forumuri deliberative, petiții legislative, precum și diverse alte instrumente ale democrației directe.

Aceste dispoziții puțin probabil vor oferi mai multe oportunități noi pentru Consiliu, PE sau cetățeni UE in modificarea sau abrogarea legilor administrative. Chiar și în Lisabona, acestea nu vor avea acel element cheie al puterii de legiferare.

Obstacole in modificarea legelor administrativeDe-a lungul ultimilor 50 de ani, în mod repetat, o succesiune de reforme ale tratatului, acte legislative, acorduri informale, precum și decizii administrative au scos din uz, și modificat procesele prin care organele alese ale UE își exercită puterea de legiferare.

Astăzi, aceste organe se bucură de trei procese principale. Una dintre ele este metoda comunitară.

În conformitate cu metoda comunitară, Comisia propune legislația – si doar ea se bucură de acest 'drept de inițiativă' - care, atunci cand devine lege, dacă fiecare dintre Consiliu și PE adopta propunerea ei printr-un vot de majoranta, sau, uneori, supermajoranta insa fiecare organ poate de asemenea, respinge, legislația propusă sau să o modifice și apoi să voteze cu scopul de a o adopta sau respinge.

Acestea sunt procese prin care funcționarii aleși fac noi legi. Metoda comunitară, insa, este un instrument cu mult mai puțin util pentru schimbarea legilor administrative decât este votul parlamentar sau al Congresului.

Monopoliul Comisiei asupra dreptului de inițiativă seamana a fi un defect de proiectare de cele mai multe ori străin statelor democratice. Chiar dacă supermajoritatile uriase ale Consiliului și PE au vrut sa favorizeze schimbarea unei legi administrative, ele nu o pot schimba printr-un nou act de bază, cu excepția cazului în care Comisia propune o astfel de legislație, iar Comisia este puțin probabil să facă asa ceva.

În cazul în care Comisia consideră că legea ar trebui schimbată, o va faceo de la sine, emitand o nouă lege administrativă care o va înlocuiește pe cea curentă.

Cu toate acestea, in cazul în care, Comisia consideră că legea nu ar trebui să fie modificata, atunci, în mod evident, nu se va iniția un act de bază. De notat că acest scenariu nu ii permite Comisiei sa ignore cu cinism binele public, în scopul de a-și auto-apăra unele interese proprii.

Același motiv, exclude, Consiliul și PE de la utilizarea 'comitologiei' pentru a schimba legile administrative. Comitologia fiind al doilea proces major prin care legislatorul își exercită puterea, este, ca să spunem așa, procesul cotizatie a reglementarii.

După ce Consiliul și Parlamentul European au adoptat legi, comitetele de funcționari publici proiecteaza actele de punere în aplicare. Comisia prezidează aceste comitete, dar reprezentanții Consiliului și PE examineaza si ofera supraveghere.

Actele proiectate de aceste comitete sunt apoi promulgate legi administrative.

Ceea ce este relevant este este faptul că Comisia, si nu Consiliul sau PE, prezidează comitetele de comitologie. Prin urmare, un reprezentant al Comisiei este cel care stabilește ordinea de zi a anumitor comitete și determină, ce legi în vigoare va scrie sau rescrie comisia.

Aceasta, 'putere' aparține Comisiei, iar în cazul în care președintele Comisiei nu vrea să modifice o lege, atunci reprezentanții legislatorului nu pot face mai mult decât să ceara, sa puna presiune, convinga, și negocieze pentru o nouă agendă care urmează să fie stabilită.

Oficialii comisiei folosesc puterea de stabilire a agendei foarte eficient pentru a se asigura că rezultatele sunt foarte aproape de ceea ce Comisia ar decide fără comitologie.

Astfel, promulgarea unor noi legi administrative este o responsabilitate a Comisiei iar Consiliul și PE, de fapt, exercita foarte puțină putere prin procesul de comitologie.

Reforma tratatului este al treilea proces prin care s-au ales funcționarii care pot face legea. Modificările aduse tratatelor UE sunt propuse și adoptate de Consiliu - sau, mai precis, Consiliul European, raprezentat de guvernele statelor membre ale căror miniștri cuprind Consiliul de Miniștri - la conferința interguvernamentală (CIG).

Nici PE, nici Comisia nu are un rol formal într-o CIG. Ele, au o oarecare influență informală, pe care o exercită prin intermediul negocierilor din spatele scenei.

Astfel, Consiliul, nu Comisia, este programatorul ordinii de zi la CIG, ceea ce înseamnă că Comisia nu poate să împiedice Consiliul să propună un amendament care ar schimba o lege administrativă.

Comisia ar putea, totuși, să împiedice în mod eficient o astfel de adoptare a unui amendament. Adoptarea de modificări ale tratatului necesită acordul unanim al statelor membre în două forme: un vot consensual în cadrul CIG și ratificarea deciziei CIG de către fiecare stat membru, prin orice proces de ratificare prescrisa de legislațiile lor naționale.

Asta înseamnă că 27 diversi 'jucători veto' trebuie să ajungă la un acord de două ori.

Într-un astfel de caz, Comisia ar putea oferi niste motivatii unui stat membru, cu scopul de a jupui votul său, departe de celelalte 26 de state membre. Asa, Comisia ar putea să determine care este 'plata pentru cooperare' a statului cu ceilalți care este mai mica și apoi sa creeze o 'plata pentru dezertarea', care este mai mare.

Ea deja a angajat tactica în mai multe ocazii, împiedicând acordul statului membru promitand sa suplimenteze fondurile de coeziune al dezertorului.

Comisia ar putea, de exemplu, sa sugereze viitoarele reduceri de finanțare sau la mobilizarea grupurilor de interese interne împotriva guvernului statului care ar trebui să voteze pentru modificare. Astfel de metoda “al biciului si biscuitului” probabil ar împiedica ca orice decizie din CIG la care se opune Comisia.

Astfel, reforma tratatului este un vehicul ineficient pentru schimbarea legilor administrative. Chiar și fără putere formală de stabilire a agendei, Comisia ar putea apăra legile care le-a promulgat.

FundaturilePe scurt, organismele democratice ale UE sunt capabile să-și exercite puterea de legiferare prin intermediul a trei procese principale: metoda comunitară, comitologie și reforma tratatului. Cu toate acestea, nici una dintre aceste procese, nu permite legislatorului să schimbe legile administrative, cel puțin nu fără aprobarea Comisiei.

Organele alese ale UE nu au un element-cheie al puterii de legiferare: ei, cei care fac legitimitatea Uniunii, nu pot trece peste autoritățile de reglementare ale UE, organele care fac ca aceasta sa funcționeze.

Acest defect de proiectare distinge UE de cele mai multe democrații moderne și înseamnă că UE, în conformitate cu argumentul celor 'două surse de legitimitate', este mai puțin democratică decât unii dintre acoliții săi cei mai entuziaști.

Inițiativa cetățenilor europeniLisabona a creat un nou proces de legiferare, numit inițiativa cetățenilor europeni (ICE). În cadrul acestui proces, un milion de cetățeni ai UE din mai multe state membre pot cere o petitie Comisiei, solicitândo să propună o nouă legislație. Apoi, datorită procesului metodei comunitare, această legislație poate fi, adoptata, modificată, sau respinsă de către Consiliu și PE.

Noua legislație ar putea fi o lege de bază care o schimbă pe una administrativă deja prezentă. ICE astfel poate sa faca modificări la legile administrative favorizate de legislator, insa, pe care Comisia lear putea bloca prin interzicerea de exercitare a dreptului de inițiativă. Acest lucru nu este probabil, inca deoarece ICE nu rupe efectiv monopolul Comisiei asupra acestui drept.

ICE acordă mai puțină putere cetățenilor decât fac majoritatea celorlalte procese de inițiativă, cum ar fi cele găsite în Elveția, în unele țări membre ale UE, și în multe state din SUA. Aceste inițiative permit cetățenilor să ocolească organele lor politice în întregime prin propunerea de la sine de noi legi (și, de asemenea, adoptarea legilor propuse prin referendumuri). Lisabona, cu toate acestea, oferă cetățenilor doar să 'ia inițiativa de a invita Comisia să acționeze.

Această invitație poate fi refuzată direct, in cazul in care Comisia decite impotriva petitiei. S-ar putea intampla, de asemenea, aparitia unui răspuns oblic, cu o propunere legislativă care să abordeze preocupările petiționarilor, insa, pe care acestia o văd ca fiind insuficienta sau fugara. Astfel, ICE nu poate fi utilizată pentru a schimba legile

administrative pe care Comisia dorește să le păstreze ca atare. Numai o versiune a ICE care permite cetățenilor să ocolească Comisia cu totul, și să propună în mod direct legislații, ar putea intadevar facilita acest lucru.

SubsidiaritateÎncă de la adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992), elaborarea legislației UE a fost constrânsă de principiul subsidiarității. Subsidiaritatea interzice realizarea legislației UE, în vederea atingerii obiectivelor pe care legile locale, regionale sau naționale lear putea realiza mai eficient. Tratatul de la Lisabona păstrează acest principiu și, de asemenea, instituie o nouă procedură pentru aplicarea lui. După ce Comisia inițiază un act de bază, o treime (sau, în unele cazuri, un sfert) din parlamentele naționale pot să înregistreze în mod oficial plângeri daca legislația propusă încălca subsidiaritatea. Această obiecție este numita 'cartonașul galben'.

Comisia trebuie să răspundă la un cartonașul galben, prin revizuirea propunerii, și apoi retragerea/modificarea legei sau adaugarea propunerei, așa cum este. Cu toate acestea, in cazul în care, Comisia alege a treia opțiune, majoritatea completă a parlamentelor naționale pot propune o a doua obiecție. A doua obiecție, supranumita 'cartonașul portocaliu', se referă la propunerea Consiliului și PE. Fiecare organ votează dacă legislația propusă încalcă subsidiaritatea, iar un vot cu majoritate afirmativ imediat va anula propunerea.

Multi dintre sustinatorii tratatului de la Lisabona au apreciat acest lucru ca un control puternic nou asupra competențelor de legiferare ale Comisiei. Cu toate acestea, Comisia poate ignora un cartonaș galben: ea poate alege pur și simplu să nu modifice propunerea legislativă. Iar cartonasele portocalii, sunt în mare măsură de prisos: Consiliul, fiind un reprezentant al intereselor naționale, este capabil să voteze contra propunerilor care încalca subsidiaritatea chiar și fără o obiecție formală din partea parlamentelor naționale.

Mai mult decât atât, chiar și în cazul în care cărțile nu au un anumit efect asupra proiectului Comisiei de creare a unei noi legislații, acestea nu pot obliga Comisia să schimbe legi care sunt deja în vigoare. Impactul lor este ex ante, nu ex post. De asemenea, impactul lor este asupra legislației, si nu asupra legilor administrative. Cartonasele împiedică adoptarea actelor de bază, si nu promulgarea celor de punere în aplicare. Pe scurt, noile dispoziții din Tratatul de la Lisabona privind subsidiaritatea sunt în mare măsură stirbe și foarte limitate în domeniu: cartonașele galbene pot fi ignorate; portocaliile sunt inutile, iar impactul ambelor este în întregime ex ante, și doar asupra legislației.

Societate civila

Lisabona cere oficialilor UE să efectueze consultări ample cu reprezentanții societății civile. Printre acestea se numără sindicatele, federațiile de afaceri, instituțiile religioase și ONG-urile, precum și Comitetul Economic și Social European. Acest ultim organ, care a fost stabilit prin Tratatul de la Roma (1958), este un organ consultativ pe lângă alte instituții ale UE și cuprinde lideri ai societății civile din fiecare stat membru. Atât în Europa cat și în alte părți, transmiterea preocupărilor se face prin intermediul unor grupuri, cum ar fi acestea, prin care cetățenii sunt capabili sa influenteze parlamentarii lor naționali cu o eficacitate remarcabilă.

Grupurile societății civile pot amenința parlamentarii care nu corespund, cu consecințe deosebit de grave, acestea fiind: de exemplu, o uniune de muncă, poate amenința să rețină voturile tuturor membrilor sai pentru un parlamentar care cauta un nou mandat, în timp ce un cetățean poate să amenințe decât propriul sau vot.

Aceasta este ceea unele studii recente au numit responsabilitate guvernamentală: asupra careia, acționând în mod colectiv prin intermediul unor grupuri ale societății civile, cetățenii din diferite țări au făcut presiuni cu success asupra parlamentarilor naționali indolenti în a face ceea ce doresc cetățenii. Așa că, ar putea oare dispozițiile Tratatului de la Lisabona asupra societății civile sa permita cetățenilor UE să facă același lucru, pentru a obliga parlamentarii supranaționali să urmeze ceea ce doresc insusi cetățenii Uniunii Europene – ceea ce ar putea include atat si modificarea anumitor legi administrative?

Acest lucru se întâmplă numai în cazul în care două condiții sunt îndeplinite. În primul rând, parlamentarii UE trebuie să se teamă de amenințarea pe care societatea civilă o poate face: reținerea de voturi sau de alte tipuri de sprijin politic de care parlamentarii vor avea nevoie pentru a fi realeși. In al doilea rând, parlamentarii trebuie să fie de fapt capabili să dea răspuns la această amenințare: Parlamentarii UE trebuie să fie în grad de a face ceea ce societatea civilă cere de la ei. Chiar și în Lisabona, nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Consiliul și PE, fiind organele alese, ar putea să se teamă de amenințările societății civile, dar acțiunile Comisiei ar putea face ca aceste organisme sa incapabile de a ceda. În scopul de a asigura un nou mandat, miniștrii Consiliului și membri ai Parlamentului European (MPE) pot fi pregătiți să schimbe o lege. Din motive discutate în prima parte a acestui articol, însă, legislatorul va fi lipsit de putere pentru a face schimbarea, în cazul în care Comisia se opune.

Pe de altă parte, Comisia este capabilă să producă, dar este puțin probabil să se teamă de amenințările societății civile. Comisia este în grad de a promulga orice modificare a legilor administrative care ar putea să fie ceruta de grupurile societății civile. Deși fiind un organ neales, Comisia nu ar teme amenințarea sprijinului politic care însoțește aceste cereri. Astfel, chiar și în Lisabona, societatea civilă are mult mai puțina influență asupra parlamentarilor din UE decât in celelalte națiuni. Efectul mecanismului cu parghii pare inadecvat pentru a forța modificările la legile administrative.

Transparenta ConsiliuluiLisabona cere Consiliului să delibereze în public. Acest lucru înseamnă că cetățenii UE vor ști acum pozițiile pe care miniștrii leau luat anterior în mod secret. Înarmați cu aceaste cunostinta, ei pot amenința să voteze impotriva guvernelor miniștrii carora nu reușesc să facă legile supranaționale pe care cetatenii le doresc. Acestea ar putea include acte de bază, care pot sa schimbe legile administrative nepopulare. Astfel, transparența oferă o responsabilitate politică miniștrilor Consiliului, acum responsabili fata de pozițiile pe care le ocupa, iar cetățenii UE vor fi capabili să oblige Consiliul să schimbe legile administrative.

Cu toate acestea, două defecte, subminează acest raționament optimist: prima este presupunerea că politicianismul Consiliului a fost opac înainte de Lisabona. De fapt, Consiliul a fost întotdeauna foarte transparent.

Prin urmare, cerința de deliberare publică din Lisabona se limitează in a permite cetățenilor sa observe mai intai ceea ce le sa spus deja ca se întâmplă. Cu toate acestea, chiar și în cazul în care Consiliul a fost oarecum insuficient de transparent, transparența suplimentara nu va aduce modificări la legile administrative. Așa cum sa discutat pe larg, Consiliul nu dispune de un proces de legiferare, care îi permite să schimbe legile administrative in vigoare chiar și atunci când se doreste acest lucru - cum atunci când cetățenii mai bine informați, și în consecință iritati, ar putea să facă presiuni asupra guvernelor lor naționale pentru reforme supranationale?

Din nou, Consiliul nu este în stare de a ceda în fața amenințărilor cetățenilor. Acesta este al doilea defect in logica împuternicirii transparență-responsabilitate-cetățean. Regulile de legiferare ale UE, si nu o lipsa de responsabilitate, împiedică Consiliului să schimbe legile administrative - un impediment instituțional, si nu o supraveghere insuficientă, este de vină. Creșterea gradului de transparență ar putea ajuta la iluminarea acestui neajuns, dar nu va face nimic pentru a remedia la el.

Curtea Europeană de JustițieLisabona permite Curții Europene de Justiție (CEJ) să se pronunțe asupra multor probleme noi, care, în trecut, erau dincolo de domeniul de aplicare al autorității sale. Acest lucru înseamnă că instanța va avea acum oportunități de a revizui și, ar trebui să aleagă sa doboare anumite legi pe care nu a fost în grad să revizuiască înainte de Lisabona. Acestea includ nu numai acte de bază, ci și legile administrative, pe care atât Consiliul, cât și PE le poate cere instanței să fie anulate.

Asa, prin extinderea domeniului de aplicare al autorității CEJ, Lisabona, da Legislatorului noi oportunități de a anula (sau cel puțin modifica) anumite legi administrative. Controlul jurisdicțional, în mod tipic este considerat o procedură contra majoritaristă, care ar putea face UE mai democratică: o hotărâre in care părțile cu legislator doboara o lege administrativă, care în folosul oficialilor aleși va avea ca efect anularea autorităților de reglementare nealese (Consiliul).

Astfel de hotărâri sunt foarte rare, pentru același motiv pentru care, înainte de Lisabona, petitionarea instanței a fost o metodă puțin probabilă in schimbarea legilor administrative. Instanța de judecată poate anula numai acele legi care încalcă tratatele UE, fie din cauza conflictelor cauzate de dispozitiile tratatului sau pentru că procedurile prin care au fost promulgate aceste legi au ofensat un proces echitabil (d.e. însoțitoarea inadecvata a “declarațiilor de motive” sau nu s-a urmat corespunzator vreo regulă arcana al comitologiei etc.).

Instanța de judecată nu oferă nici un ajutor petiționarilor carora pur și simplu nu le place o lege, care, insa nu se află în conflict cu tratatele. Oricum rareori instanta va vedea o lege administrativă ca fiind în conflict cu tratatul. Instanța tinde să controleze actele de bază mult mai strâns decât punerea lor în aplicare; ea în mod obișnuit permite, Comisiei și altor organe de reglementare o putere largă de apreciere în elaborarea reglementărilor.

Astfel, petitiile CEJ au fost întotdeauna un mijloc de anulare a legilor administrative îndoielnice, iar acest lucru nu sa schimbat odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona: tratatul mărește numărul de legi pe care CEJ le poate revizui, dar nu și mica probabilitatea a curtii de a anula orice modificare.

Acte delegateLisabona a creat o nouă categorie de legi administrative, 'actul delegat'. Definiția tratatului pentru acest instrument este oarecum ambigua, dar cei mai mulți oameni de științe juridice vad actele delegate ca modificări la partile tehnice sau neesențiale ale legislației deja adoptate. Cu alte cuvinte, ele modifică conținutul real al legislației, spre deosebire de actele de punere în aplicare, care aplică o legislație pentru contexte situaționale. La fel ca si actele de punere în aplicare, însă, cele delegate sunt promulgate de către Comisie, si nu votate de către Consiliu și PE prin metoda comunitară.

Acestea din urmă se bucură de două controale asupra crearii de acte delegate insa nu au capacitatea de le pune in aplicare. În primul rând, un nou act delegat, după ce a fost elaborat de către Comisie, nu intră în vigoare în cazul în care, Consiliul sau EP obiecteaza: fiecare parte a legislatorului manuieste un drept de veto. În al doilea rând, in cazul unui act de bază, legislatorul poate revoca cu totul puterea Comisiei de a promulga orice acte delegate noi.

In orice caz, Consiliul sau PE poate formula obiecții la un act delegat numai atâta timp cât acesta este in proiectare, înainte de a deveni lege. Iar un vot pentru a revoca puterea Comisiei de a face noi acte delegate va lăsa probabil în vigoare, orice legi care au fost deja promulgate: savanți juridici anticipează, un vot de revocare ca având un efect ex nunc (din latina “acum”) si nu ex tunc (din latina “atunci”). La fel ca si cartonașele galbene și portocalii, controalele unice pentru actele delegate sunt ex ante si nu ex post: ele nu abilitează Consiliul și PE să schimbe actele delegate care au intrat deja în vigoare. Prin urmare, actele delegate vor fi la fel izolate de la controlul legislatorului ca si cele care se pun în aplicare.

Votul cu majoritate calificatăLisabona a schimbat utilizarea de către Consiliu a 'votului cu majoritate calificată' (VMC) în timpul procesului de metoda comunitară. Înainte de Lisabona, Consiliul adopta majoritatea legislațiilor printr-un vot super-majoritarist - o 'majoritate calificată', în ceea ce privește UE. Adoptarea legislației cu privire la anumite aspecte importante, precum (de exemplu, imigrația, securitatea socială etc.), necesita unanimitatea Consiliului. Acum, pentru cele mai multe dintre aceste probleme, Lisabona a înlocuit cerința de unanimitate cu VMC. In plus, Lisabona a re-definit exact ceea ce constituie o majoritate calificată. Tratatul înlocuiește un sistem complicat de 'triplu majoritar', cu un vot care are o cerință mai mică, 'dublu majoritar': 55% din statele membre, reprezentând 65% din cetățenii UE trebuie să voteze pentru a adopta o legislație, iar la mai puțin de patru state nu li se permite să blocheze formarea a unei a doua majorității bazată pe populație.

Astfel, Lisabona nu doar ca mărește utilizarea VMC, dar face, de asemenea, o majoritate calificată mult mai ușor atinsa de catre Consiliu. Efectul acestor modificări este faptul că actele de bază ar trebui să fie acum mai ușor de adoptat: extinderi anterioare ale VMC, prin diminuarea puterii de veto a oricărui stat membruin parte, reduc ambuteiajul din Consiliu. Ar putea, atunci, Consiliul să adopte mai ușor legislațiile de bază, pentru a schimba legile administrative?

Probabil că nu, din cauza motivului despre care acest articol a discutat deja pe larg: Comisia monopolizează dreptul de inițiativă legislativă. Modificările VMC-ului de la Lisabona împuternicesc adoptarile legislatorului numai in cazul actelor pe care Comisia le va iniția, și, după cum sa discutat, Comisia nu va iniția acte de bază în scopul de a le schimba pe cele administrative. Astfel, dispozițiile de la Lisabona privind VMC-ul nu va permite legislatorului să schimbe legile administrative. De fapt, acestea pot duce la promulgarea unei cantități mult mai mari de legi administrative pe care Consiliul și PE vor reusi să se schimbe. Dat fiind faptul ca legislația, este mai ușor de adoptat, se poate aștepta ca legislatorul să adopte mai mult decât in absența unor noi reguli VMC de la Lisabona.

Această legislație suplimentară va trebui să fie pusa în aplicare. Prin urmare, Comisia va trebui să promulge mai multe legi administrative decât ar fi promulgate fără Lisabona. Nu numai că va rămâne în imposibilitatea legislatorului de a schimba legile

administrative, dar în timp, UE post-Lisabona ar putea ajunge să fie reglementată prin mai multe legi neschimbătoare decât fără tratat.

Oportunități dubioaseNoile legi administrative ar trebui să fie puse în aplicare, ceea ce este, deci, responsabilitatea Comisiei: Pentru fiecare lege nou promulgata, Comisia trebuie, de asemenea, să monitorizeze respectarea acestei legi și sa introduca acțiuni adecvate de aplicare în cazul în care se descoperă o încălcare. Astfel, Lisabona ar trebui să dea naștere la o serie de noi legi administrative, care ar putea copleși diferitele arme de aplicare ale Comisiei: fără resurse suplimentare, acestia ar trebui acum să aplice mult mai multe stricturi decât înainte. În conformitate cu aceste constrângeri, Comisia, ca și alte agenții ezaurite de resurse, ar aborda probabil numai încălcări în special flagrante sau de luare de titlu.

Asta ar lăsa infracțiunile mai puțin severe să fie comise cu impunitate, ceea ce este un rezultat tipic de 'supraincarcare de conducere'. Această dinamică a fost observata de multe ori în relațiile gestionate de un manager care sunt deținătorii de birouri și autoritățile de reglementare alese: în multe societati, din cauza faptului ca volumul de lucru al deținătorilor de birou a crescut, autoritățile de reglementare au fost treptat în măsură să acumuleze mai multă putere de legiferare, pentru că titularii de birouri au trebuit să aloce resurse departe de restrictionarea de reglamentare si sa se întinda către propriile lor responsabilități de expansiune.

Desigur retragerea ,de asemenea, este un instrument, chiar daca foarte obtuz. Membrii care aleg să părăsească UE pentru abrogarea în mod necesar a tuturor legilor UE, populare și nepopulare, administrative și neadministrative, nu fac doar o alegere, ci un act ofensator de punere in aplicatie. Asta înseamnă că retragerea probabil va fi însoțită de costuri ridicate economice și politice, dintre care multe vor fi complet fără legătură cu actul specific pe care membrul care se retrage il aplica. Un membru al zonei euro, care se retrage va avea de suferit costuri deosebit de ridicate, deoarece se luptă pentru a crea o nouă monedă, fără a panica piețele financiare, incapacitat de obligațiile datoriilor sale, devastatand economia proprie. Prin urmare, statele membre sunt foarte puțin probabil să-și exercite opțiunea de retragere: deoarece, inevitabil, abrogarea unui anumit stat va aduce nu doar pachete de stricturi dar si o serie de alte consecințe nefavorabile, renuntarea la Uniunea va fi prohibitiv de dureroasa.

UE are nevoie de un mecanism mai subtil, unul prin care funcționarii alesi, sau cetățeni înșiși, sa poata modifica anumite legi administrative, fără a anula, de asemenea, acele legi pe care doresc să-și le păstreze și fără a afecta interesele lor economice și politice care nu au legătură cu asta.

Este nevoie de un astfel de mecanism, însă, numai în cazul în care cetățenii sau funcționarii lor aleși intradevar doresc să schimbe legile. Nu-i așa? Legile administrative sunt, de obicei, linii directoare mai lungi si detaliate cu privire la aspecte care, sincer, sunt arcane, tehnice, și obositoare pentru non-experți. Vor reusi oare cetățeni UE,

miniștrii Consiliului, și deputații europeni să înțeleagă vreodată și sa aiba grijă suficient de mult de aceste legi pe care vor să le schimbe?

Pe scurt, cetățenii UE și Legislator, cel puțin uneori, doresc să schimbe legile administrative. Oare noul Tratat de la Lisabona o să le permită să facă acest lucru - crescand astfel legitimitatea democratică a Uniunii? Constatările acestui articol sunt descurajante. Dispozițiile de la Lisabona ar putea crește și legitimitatea UE în alte moduri: de exemplu, controalele ex ante cu privire la actele delegate sunt un mic pas spre o participare democratică mai mare la promulgarea noii legi administrative. Cu toate acestea, legile deja promulgate continuă să se sustragă controlului democratic.

În cadrul Tratatului de la Lisabona, legislatorul va rămâne în imposibilitatea de a schimba legile administrative, iar cetățenii vor putea să le anuleze numai cand vor fi în vigoare, și numai daca încalcă legea (prin suprasarcină de conducere) sau separatism (prin procedura de retragere). Acestea sunt două opțiuni care, dacă sunt exercitate în mod obișnuit, ar lasa UE doar numele de uniune. Este oare acesta compromisul otrăvitor caruia Lisabona ii dă naștere: cu un grad sporit de legitimitate democratică platind pretul de supunere față de lege și a confederatiei rezistente? Dacă este așa, atunci ceea ce Lisabona oferă UE nu este nouă 'viață democratică', ci o alegere dezamăgitoare: status quo sau o 'moarte a democratiei'.