2 Mitologia universală

Ivan Pilchin. Istoria literaturii universale (Antichitate – sec. XVI), 2012

1

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Catedra de Literatură Universală, bl. III, s. 210

ISTORIA LITERATURII UNIVERSALE (Antichitate-sec.XVI)

sem. I, anul de studii 2012-2013

№2. MITOLOGIA UNIVERSALĂ. MITOLOGIA GRECO-ROMANĂ

(1) În ce constă esența gîndirii mitologice?

(2) Ce este mitul?

(3) Care sînt funcțiile miturilor?

(4) Din ce surse se cunoaște conținutul miturilor?

(5) Ce tipuri de mituri există?

(6) Care sînt trăsăturile mitologiei greco-romane?

(7) Exemple de mituri grecești: Originea lumii și a zeilor, Cele cinci vîrste, Deucalion și

Pyrrha (Potopul), Pygmalion, Sisif.

(1) În ce constă esența gîndirii mitologice?

Creația mitologică era principala formă de înțelegere a lumii înconjurătoare la etapa inițială

a dezvoltării tuturor popoarelor lumii. Fiind un sistem de viziuni asupra universului, mitologia a

fost strîns legată de principii de gospodărie în condițiile comunităților gentilice, precum și de

tradițiile societăților arhaice.

În lipsa științei și filozofiei, omul arhaic încerca să explice cu ajutorul miturilor diverse

legități din natură și din viața proprie. Explicarea fenomenelor înconjurătoare se făcea într-o formă

artistică / poetică prin conceperea unor narațiuni despre diverse spirite sau zei, care personificau

forțele naturale, în fața cărora omul simțea frica sau mirarea. Totodată, fenomenele naturale sau

cosmice observate se comparau cu anumite momente ale vieții sociale sau culturale din perioada

preistorică.

În mod firesc, la o anumită etapă, mitologia făcea parte din religiile arhaice. Într-o formă

sincretică, în mitologie se conțineau nu doar începuturile gîndirii religioase, dar și elemente de

filozofie, istorie, psihologie, politică, precum și elementele diferitelor specii literare (poveste, epos

eroic, legendă, relatare istorică).

Apariția primelor orașe-state (polisuri) în lumea antică a facilitat eliberarea personalității

umane de anumite constrîngeri legate de tradițiile gentilice și au sporit afirmarea gîndirii

individuale. O nouă etapă în evoluția viziunilor asupra lumii, care a venit să înlocuiască gîndirea

mitologică arhaică, a devinit studiul naturii pe cale filozofică și științifică. Astfel a apărut filozofia

naturii, care s-a răspîndit în Grecia antică între sec. VI și V î.Hr. În viziunea filozofilor antici,

natura era doar un sistem viu, dar și rezultatul combinării stihiilor materiale (pămînt, apă, aer, foc),

aflate sub influența unor legi / forțe universale / cosmice divine (chintesență, a cincea esență).

(2) Ce este mitul?

Astăzi există cîteva sute de definiții ale noțiunii de „mit”, însă nici una dintre ele nu oferă o

înțelegere clară și exhaustivă a esenței mitului. În linii generale, „mitul” (din greacă μύθος –


2

„relatare”, „narațiune”, „povestire”, „fabulă”, „cuvînt”, „discurs”) este o narațiune despre zei,

spirite, eroi sau strămoși divinizați, apărută într-o societate arhaică.

Totuși, această definiție poate și trebuie completată. Astfel, pe lîngă ființe supranaturale, în

creații mitologice se întîlnesc imagini și lucruri la prima vedere obișnuite, dar care erau selectate și

înzestrate de o anumită semnificație simbolică (de exemplu, părțile corpului uman: ochiul, capul,

inimă, falos; animale: leul, lupul, vulturul, șarpele etc; plantele: stejarul sau vița de vie; cifrele și

figurile „magice”: cercul, pentagramă, cruce, 3, 7, 12 etc).

Narațiunile mitologice se compuneau pe parcursul unor perioade mai îndelungate de timp,

fiind creația colectivă a mai multor generații. Sub influența diverselor evenimente istorice,

cataclisme naturale, schimbări culturale și sociale, conținutul miturilor era supus și el diverselor

modificări sau completări. Acest fapt poate fi demonstrat prin existența variantelor diferitor mituri,

care demonstrează că structura și conținutul lor erau determinate de un anumit context istoric, social

sau cultural.

În același timp, prin mitologie se mai subînțelege totalitatea narațiunilor (miturilor) create

de fantezie populară și religioasă, în care într-o formă artistică se face explicarea diverselor

fenomene ale naturii, ale culturii sau ritualurilor religioase. De asemenea, prin cuvîntul mitologie se

desemnează știința despre mituri, care are drept obiectiv cercetarea miturilor din culturile

popoarelor lumii.

(3) Care sînt funcțiile miturilor?

Miturile serveau oamenilor în satisfacerea anumitor necesități de ordin religios, social,

psihologic, informațional, artistic etc. Astfel, pot fi evidențiate următoarele funcții ale miturilor:

a) funcția explicativă și infromativă – fiind o formă de viziune asupra lumii, miturile

conțineau nu doar anumite idei despre originea fenomenelor naturale sau sociale, dar

exprimau și anumite atitudini etice și estetice a omului arhaic față de univers. La o

anumită etapă, în mituri se acumula toată experiența spirituală a omului arhaic;

b) funcția religioasă și educativă – ca obiect al credinței, miturile contribuiau la

afirmarea în societățile arhaice a unui sistem de valori și norme, care se puneau la

baza comportamentului și comunicării între oameni;

c) funcția literar-artistică – miturile au constituit o sursă inepuizabilă de subiecte și

motive pe tot parcursul dezvoltării literaturilor lumii. Tematica mitologică a oferit

autorilor antici și moderni posibilitatea să lărgească mijloacele expresiei artistice și

să îmbogățească creația lor cu imagini mitice originale. Poezia cu conținut mitologic

a încetat să se cultive în literatura europeană abia în secolul al XVIII-lea. La teme și

motive mitologice uneori revine și literatura contemporană, în care imagini mitice

apar într-un cadru realist sau alegoric.

(4) Din ce surse se cunoaște conținutul miturilor?

Principala sursă de cunoaștere a conținutului mitologiilor arhaice sînt prelucrări literare ale

subiectelor mitologice. Totuși, uneori este foarte greu de stabilit granița între varianta originală a

unui mit și prelucrarea literară a acestuia de către un autor. Drept ilustrație ne pot servi literatura

greacă la etapa inițială a dezvoltării sale, literatura indiană veche și literatura germanică veche.


3

Astfel, amănuntele mitologiei grecești sînt cunoscute din „Iliada” și „Odiseea” atribuite lui

Homer, din imnuri „homerice”, „Teogonia” lui Hesiod, dramaturgia lui Eschil, Sofocle, Euripide și

din creația unor poeți latini, în special din „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Mitologia indiană este cunoscută în primul rînd grație poemului epic „Mahabharata” și

culegerii de imnuri religioase „Ramaiana”.

Sursa mitologiei germanice vechi sînt cîntecele cu caracter mitologic sau eroic din culegerea

scandinavă „Edda mare”, lucrarea „Edda mică” de Snorri Sturluson, mai multe cîntece și balade

populare germane, prelucrări literare a diverselor narațiuni mitice germanice din Evul mediu.

Totodată, informațiile cu caracter mitologic se conțin nu doar în texte scrise, dar și în

monumente arhitecturale, monumentale și plastice.

(5) Ce tipuri de mituri există?

Mitul poate fi adesea confundat cu basmul popular. Diferența între aceste forme ale creației

folclorice constă în faptul că în conținutul miturilor se credea. Mituri se considerau niște narațiuni

sacre, cunoașterea lor nu era accesibilă tuturor și întotodeauna. În basme însă nu se credea.

Cunoașterea basmelor era accesibilă tuturor.

Totodată, mitul este apropiat și legendei, care se deosebește de mit prin simplul fapt că la

baza legendei se află un eveniment sau un personaj istoric real.

În linii generale, miturile diferitor popoare ale lumii au teme și motive asemănătoare.

Mituri pot fi grupate în următoarele tipuri:

a) Mituri etiologice (explicative) au apărut mai devreme decît toate celelalte. Ele se

întîlnesc în toate culturile primiteve ale lumii. Aceste mituri conțin explicații referitoare

la unele trăsături ale animalelor, povestesc despre aparația focului, mișcarea lunii sau a

soarelui, despre proveniența unor rituri. Mituri etiologice au o legătură directă cu mituri

despre metamorfoze, care povestesc despre transformările suferite de personajele

mitului – în urma unor evenimente, peripeții și împrejurări – în diverse obiecte

neînsuflețite, plante, animale sau chiar constelații (mitul despre Narcis, Arahne,

Pygmalion etc).

b) Mituri cosmogonice (despre apariția lumii și a universului) au apărut mai tîrziu decît

altele. În ele s-a reflectat capacitatea omului arhaic de a îngloba cunoștințele sale despre

lumea înconjurătoare și de a căuta răspunsuri la niște întrebări de natură științifică.

Acest tip de mituri se întîlnește practic la toate popoarele lumii.

c) Mituri escatologice povestesc despre un posibil sfîrșit al lumii. La baza acestor mituri se

află așteptarea unei catastrofe cosmice, închipuirea căreia este determinată de

cunoștințele unui popor și nivelul dezvoltării sale tehnologice, care întotdeauna sînt

condiționate istoric, geografic și cultural.

d) Mituri eroice povestesc despre isprăvile unor oameni viteji, de obicei considerați copii

ai zeilor (Ghilgameș, Heracle, Teseu etc). Uimitoare și hiperbolizată în aceste mituri a

fost puterea fizică a eroilor, curajul și ambiția. Totodată, eroii mitici reprezintă

întruchiparea arhaică a idealului uman: el nu se supune în fața forțelor dușmănoase ale

naturii, este mereu gata să ajute pe cei slabi și umiliți etc.

e) Mituri culte (legate de religie) se relatau în legătură cu anumite ritualuri religioase sau

magice și serveau pentru justificarea și interpretarea lor. De obicei, asemenea mituri se

considerau sacre, ele se păstrau în taină de la cei care nu erau inițiați în tradițiile


4

cultului. Acestor mituri „ezoterice” (ascunse, secrete) se opuneau mituri „exoterice”

(accesibile tuturor, publice), care se compuneau pentru majoritatea oamenilor cu scopul

de a-i speria și a nu lăsa să pătrundă în tainele ritualurilor.

(6) Care sînt trăsăturile mitologiei greco-romane?

Mitologia greacă era compusă din legende sau relatări apărute către începutul mileniului II

î.Hr. pe teritoriul peninsulei balcanice, pe insulele Mării Egeice și pe coasta de vest a Asiei Mici. În

imagini artistice surprinzătoare și captivante, care cu timpul au cunoscut o răspîndire internațională,

aceste mituri reflectă evoluția interacțiunii omului arhaic cu lumea înconjurătoare și căutarea

rostului său în această lume.

Miturile grecești, adesea asemănătoare cu cele ale altor popoare, povestesc despre geneza

diferitor fenomene naturale și a vieții sociale, despre zei și eroi, considerați strămoșii neamurilor

grecești sau intemeietori ai comunităților antice. Aceste narațiuni se transmiteau din generație în

generației în formă de cîntec sau în proză.

Constituirea mitologiei grecești a trecut prin mai multe etape, în linii mari asemănătoare

evoluției viziunior mitologice ale altor popoare.

a) Cea mai primitivă formă a gîndirii mitologice este fetișismul (portug. fetiço – magie,

vrajă), întemeiat pe credința omului arhaic în forța vie, spirituală, magică autonomă

prezentă în obiectele lumii înconjurătoare. Valoarea fetișistă aveau diferite obiecte din

lemn sau piatră, unele obiecte ale meșteșugului, plante, animale, însăși omul sau părțile

corpului uman.

b) Cu timpul, delimitînd ideea despre „spirit” de obiectul propriu zis, omul arhaic trece spre

animism (gr. animus – spirit, anima – suflet). Aceasta înseamnă că „spiritul” unor obiecte

rămînea viu chiar și după nimicirea lor definitivă. Dispărțindu-se de obiect, acest spirit

devenea o ființă mitologică căreia se atribuiau anumite trăsături antropomorfe (specifice

omului). Antropomorfismul mitic al grecilor antici și-a găsit realizarea sa de vîrf într-un

sistem de zei. Grecii cunoșteau foarte bine ce culoare a părului are Apolo, ce fel de barbă

are Zeus, cum sînt ochii la Athena, picioarele la Hehaistos, cum strigă Ares sau zîmbește

Afrodita, cum sînt îmbrăcați și ce temperament are fiecare zeus. Mai mult, fiind obictul

slujirii religioase, zeilor se atribuiau nu doar virtuțile, dar și mai multe slăbiciuni și

pasiuni umane. Grecii antici își închipuiau zeii nu doar atotputernici, dar și mînioși,

răutăcioși sau geloși.

c) Trecerea de la matriarhat la patriarhat a determinat apariția și afirmarea mitologiei

olimpice sau clasice grecești. Această etapă se caracterizează prin centrarea subiectelor

mitologice în jurul muntelui Olimp, printr-o perspectivă artistică asupra lumii

înconjurătoare. Apar mituri eroice (ispărvile lui Heracle, Perseu, Teseu), personajele

cărora sînt capabili să lupte cu diverși monștri, demonstrînd astfel puterea omului și

capacitatea sa de a domina fenomenele naturii.

Panteonul zeilor cerești din mitologia clasică reflecta tradițiile patriarhale ale societății

grecești din perioada antică. Zeilor Olimpului se aduceau jertfe bogare, în cinstea lor se

construiau temple, se cîntau numeroase imnuri.

În fruntea zeilor se afla Zeus – zeul suprem și părintele mai multor zeități (Athena,

Apolon, Dionise etc). Voinței sale se supuneau toate stihiile, toate forțele divine și


5

oamenii. Potrivit miturilor, Zeus a eliberat pămîntul de monștri, a învins în lupta cu titanii

și ciclopii, l-a doborît pe legendarul uriaș Tiphon.

Hera, soția lui Zeus, era ocrotitoare a familiei și căsătoriei, Demetra – a muncilor

agricole, Athena – a războiului deschis și organizat (spre deosebire de zeul războiului

amoral și anarhic Ares), Afrodita a fost zeița dragostei și frumuseței, Apolon – ocrotitorul

preocupațiilor științifice, a artelor și medicinei, Hefest – a meșteșugurilor, Hermes – a

comerțului și călătoriilor în țări îndepărtate. Zeii Olimpului erau înconjurați de o mulțime

de demoni, zei și zeițe frumoase și înțelepte.

Spre deosebire de civilizația elină, mitologia romană nu a fost atît de diversă, chiar dacă

latinii au avut zeii (Ianus) și eroii proprii (Romulus). Majoritatea personajelor mitologice romane

sunt împrumutate de la greci: Eros → Amur, Cupidon, Afrodita → Venus, Hermes → Mercur,

Haides → Pluton, Poseidon → Neptun, Zeus → Jupiter, Hefest → Vulcan, Heracle → Hercule,

Odiseu → Ulise.

Mai multe mituri clasice grecești povestesc despre victoria omului asupra forțelor

dușmănoase ale naturii. Un adevărat imn în cinstea puterii și frumuseței umane a devenit ciclul de

mituri despre Heracle, eroul execepțional care a învins mai mulți monști, a călătorit în zone

fabuloase (a coborît în Lumea morților și a ajuns în grădina Hesperidelor) și a fost imortalizat de zei

pentru isprăvile sale (tradițional se povestește despre 12 isprăvi ale lui Heracle).

Împletindu-se într-un tot întreg, subiectele diverselor mituri grecești completau unul pe altul,

formînd așa-numitele cicluri mitologice:

a) ciclul teban – mituri despre orașul legendar Theba și regii săi (de exemplu, Oedip

rege);

b) cicul troian – mituri despre războiul troian și eroii care au participat în el.

(7) Exemple de mituri grecești: Originea lumii și a zeilor, Cele cinci vîrste, Deucalion și

Pyrrha (Potopul), Pygmalion, Sisif.

ORIGINEA LUMII ȘI A ZEILOR

La început domnea Haosul cel veșnic, fără de sfârșit și cufundat în beznă. El a fost izvorul

de viață al lumii. Totul a purces din Haosul cel nemărginit: și lumea întreagă, și zeii cei fără de

moarte. Din Haos s-a zămislit și zeița Geea, adică Pământul. Zeița aceasta, puternică și dătătoare de

viață la tot ce trăiește și crește pe trupul ei, a cuprins întinderi nemărginite. Iar în adîncurile fără

sfârșit ale Pământului, la fel de departe de noi cum e cerul cel necuprins și plin de lumină, s-a

născut întunecatul Tartar – beznă îngrozitoare și noapte veșnică. Din Haos, izvor al viețuu, a luat

naștere și acea putere dără margini, Dragostea ce însuflețește totul, numită Eros. Și astfel lumea

începu să ia ființa. Haosul nemărginit zămisli întunericul cel veșnic, pe nume Erebos, și Noaptea

neagră, numită Nyx. Iar din Noapte și din Întuneric s-au născut Lumina veșnică, numită Ether, și

Ziua cea luminoasă și plină de bucurii, Hemera. Lumina se revărsă asupra întregii lumi și noaptea și

ziua începură să-și urmeze una alteia.

Pământul puternic și îmbelșugat dădu naștere Cerului albastru de necuprins, Uranos, și

acesta se întinse deasupra Pământului. Falnici se ridicară până la el Munții înalți, zămisliți de

Pământ și atunci se revărsă larg Marea cea pururi zgomotoasă. Geea născu Cerul, Munții și Marea,

și toate acestea laolaltă tată nu au.


6

Uranos învălui lumea întreagă. El își luă de soție pe Geea, dătătoare de roade. Uranos și

Geea avură șase fii și tot atîtea fiice, toți titani de temut și puternici. Unul dintre fii, titanul Okeanos,

care înconjură pămîntul aidoma unui rîu fără maluri, și soția lui, zeița Thetis, aduseră pe lume toate

rîurile ce-și rostogolesc undele în mare și pe zeițele mării, Okeanidele. Iar titanul Hyperion

împreună cu Thea au adus pe lume pe copiii lor: Soarele – Helios, Luna – Selena și Zarea

împurpurată – Eos (Aurora), cea cu degetele trandafirii. De la Astreos și Eos au purces toate stelele

care scînteiază pe cerul întunecat al nopții și toate vînturile: Boreas – vîntul furtunos de

miazănoapte, Euros – cel dinspre răsărit, Notos – vîntul umes de miazăzi și blîndul Zefyros dispte

apus, purtător de nori bogați în ploaie.

Afară de titanii aceștia, Pămîntul a zămislit trei uriași-ciclopi, cu cîte un singur ochi în

frunte, și alți trei uriași cu cîte cincizeci de capete și mari cît munții – Hecatonheirii, numiți astfel

fiindcă aveau cîte o sută de brațe fiecare. Atît de năprasnică și înspăimîntătoare era puterea acestora,

încît neni și nimic nu le putea sta împotrivă.

Uranos s-a mîniat pe copiii lui și i-a închis în beznă adîncă, în străfundurile Pămîntului,

adică în pîntecele Geei, oprindu-i să mai vadă lumina zilei. Geea, mama copiilor, suferea cumplit,

căci groaznica povară ascunsă în pîntecele ei o copleșea. Atunci ea îi chemă pe copiii ei, titanii, și-i

îndemnă să se răzvrătească împotriva tatălui lor; dar ei se temeau să ridice mîna asupra lui. Numai

cel mai mic dintre ei, vicleanul Cronos, se răzvrăti și printr-un șiretic îl răsturnă de pe tron pe tatăl

său și-i luă puterea.

Ca să-l pedepsească pe Cronos, zeița Nyx zămisli o ceată de zeități înfricoșătoare: Thanatos

– moartea, Eris – discordia, Apate – înșelăciunea, Ker – nimicirea, Hypnos – somul cu droaia lui de

năluci întunecate, Nemesis cea lipsită de îndurare, răzbunătoarea fărădelegilor, precum și multe alte

zeități. Zeitățile acestea semănară groază, dezbinarea, înșelăciunea, lupta și nenorocirea în lumea în

care Cronos se urcase pe tronul tatălui său.

CELE CINCI VÎRSTE

Zeii fără de moarte ce viețuiau pe Olimpul plin de lumină i-au creat fericiți pe cei dintîi

oameni: aceasta era vîrsta de aur. În cer domnea pe atunci zeul Cronos. Oamenii trăiau întocmai ca

zeii, fără a cunoaște nici grijile, nici munca, nici tristețea. Ei nu cunoșteau nici bătrînețea

neputincioasă; picioarele și brațele lor rămîneau totdeauana vînjoase. O desfătare neîntreruptă le era

viața. Moartea, care venea după un lung șirag de ani, era ca un somn dulce și liniștit. Cît trăiau,

aveau de toate în belșug. Pămîntul le dădea roade bogate, fără ca ei să muncească pentru cultivarea

ogoarelor și grădinilor. Turmele lor numeroase pășteau liniștite pe izlazuri cu iarbă grasă. Oamenii

vîrstei de aur duceau o viață senină. Înșiși zeii veneau să se sfătuiască cu ei. dar vîrsta de aur luă

sfîrșit și nu mai rămase în viață nici un om din acel veac. După moarte, oamenii vîrstei de aur s-au

prefăcut în genii, ocrotitori ai generațiilor următoare. Învăluiți în ceață, ei colindă tot pămîntul,

apărînd dreptatea și pedepsind răul. Aceasta este răsplata pe care le-a dat-o Zeus după moarte.

Oamenii din a doua seminție, care au trăit în vîrsta a doua, vîrsta de argint, n-au mai fost așa

de fericiți ca cei dinaintea lor. Ei nu semănau nici ca putere, nici ca înțelepciune cu oamenii vîrstei

de aur. O sută de ani creșteau ca ființe necugetate în casele mamelor lor și abia cînd ajungeau la

vremea bărbăției și fiind lipsiți de înțelepciune, oamenii vîrstei de argint cunoșteau multă durere și

amărăciune. Eu nu știau ce este supunerea. Nu ascultau de zeii fără de moarte, nici jertfe nu voiau

să le aducă. Zeus, marele fiu al lui Cronos, nimici eamul acesta de pămînteni. Pricina mîniei lui fu


7

nesupunerea acelor oameni față de zeii din Olimp. De aceea îi trimise în împărăția beznei de sub

pămînt, unde nu au parte nici de bucurie, nici de întrestare. Oamanii de astăzi îi cinstesc și pe ei.

Zeus, părintele oamenilor, făuri semința a treia și vîrsta a treia, numită vîrsta de aramă, care

nu se aseamănă cu cea de argint. Zeus făcu oameni din coada unei lănci, li ei erau de temut și

puternici. Oamenii vîrstei de aramă îndrăgiră trufia și războiul, care aduce numai vaiete. Nu lucrau

pămîntul și nici nu mîncau roadele pe care le dau livezile și ogoarele. Zeus îi făcu de statură uriașă

și îi înzestră cu o putere de neînfrînt. Inima lor era neîmblînzită și brațele lor erau de neînvins.

Armele și le făureau din aramă, din aramă le erau și casele și tot cu unelte de aramă munceau. Pe

vremea aceea fierul cel negru încă nu era cunoscut. Oamenii veacului de aramă se nimiceau unii pe

alții. Și ei trecură destul de curînd în împărăția de beznă a înfricoșătorului Hades. Oricît de

puternici, moartea întunecată tot îi răpi și astfel trebuia să se despartă și ei de lumina vie a soarelui.

Îndată ce neamul acesta ajunse în împărăția umbrelor, marele Zeus zămisli pe pămîntul ce-i

hrănește pe toți vîrsta a patra și o nouă seminție de oameni, mai nobili, mai drepți și de o seamă cu

zeii: acesta fu neamul de eroi, semizei. Dar și aceștia pieriră în războaie nedrepte și sîngeroase. Unii

își găsiră sfîrșitul în fața celor șapte porți ale Tebei, în țara lui Cadmos, luptînd pentru moștenirea pe

care o urmărea Edip. Alții căzură lîngă lîngă Troia, unde se duseseră după frumoasa Elena,

străbătînd cu corăbiile marea cea largă. După ce moartea îi răpi pe toți, Zeus, stăpînul tunetelor, îi

așeză la marginea pămîntului, departe de oamenii vii. Eroii semizei duc o viață fără întristare pe

insulele fericiților lîngă zbuciumatele ape ale lui Okeanos. Acolo pămîntul mănos le dă de trei ori

pe an roade dulci ca mierea.

Cea din urmă e vîrsta a cincea și seminția oamenească a vîrstei de fier. Aceasa mai dăinuie

și azi pe pămînt. Zi și noapte, fără de încetare, pe oameni îi macină necazurile și munca istovitoare.

Zeii trimit oamenilor griji mari. E drept, printre rele zeii presară și binele, dar răul este mai mare și

domnește peste tot. Copiii nu-și cinstesc părinții; prietenii sînt necredincioși unul față de altul;

drumețul nu găsește găzduire și nu există iubire între frați. Oamenii nu-și țin jurămintele, nu

prețuiesc adevărul și binele. Își nimicesc unii altora orașele. Pretutindeni domnește asuprirea. Doar

pe trufie și putere se pune preț. Zeițele Aidos și Nemesis i-au părăsit pe oameni. În veșmintele lor

dalbe ele au zburat pe înaltul Olimp, la zeii cei fără de moarte, iar oamenilor le-au rămas numai

necazurile grele și nu au ocrotire împotriva răului.

DEUCALION ȘI PYRRHA (POTOPUL)

Oamenii vîrstei de aramă au săvîrșit multe fărădelegi. Trufași și lipsiți de resprect, ei nu se

supuneau zeilor din Olimp. Zeus, detunătorul, se mînie pe ei; cel mai rău îl supără pe Zeus regele

Lycaon al Lycosurei, din Arcadia. Într-o bună zi, luînd înfățișarea unui muritor de rînd, Zeus se

duse la Lycosura. Pentru ca locuitorii să știe că el este zeu, le făcu un semn și cu toții căzură cu fața

la pămînt înantea lui, dîndu-i cinstirea cuvenită zeilor. Numai Lycaon nu voi să i se supună și luă în

derîdere pe toți cei ce se închinau lui Zeus. Lycaon se hotărî să încerce dacă Zeus este într-adevăr

zeu. El ucise un ostatic ce se afla în palatul lui, o parte din trupul acestuia o fierse, alta o fripse și

carea o oferi pentru ospăț marelui stăpîn al tunetelor. Zeus se făcu foc de mînie și cu o lovituă de

trăsnet nimici palatul lui Lycaon, iar pe el îl prefăcu într-un lup setos de sînge.

Oamenii deveneau tot mai necredincioși și atunci atotputernicul Zeus, cel care mînă norii,

hotărî să nimicească toată seminția omenească. El hotărî să abată asupra pămîntului o ploaie atît de

puternică, încît totul să fie îngițit de apă. Porunci vînturilor să nu mai bată. Doar Notots – vîntul

umed de miazăzi – rămase să gonească pe cer norii negri de ploaie. Potop de apă se revărsă asupra


8

pămîntului. Apa mărilor și a rîurilor se ridica mereu mai sus, înecînd totul. Orașe întregi, cu

zidurile, cu casele și templele lor, pieriră sub apă. De la o vreme nu se mai văzură nici turnurile care

se înălțau sus pe zidurile cetățilot. Cu încetul, apa acoperi totul: și colinele împădurite, și munții

înalți. Grecia întreagă dispăru sub valurile înspumate ale mării. Numai Parnasul cel cu două piscuri

ieșea din valuri. Acolo unde odinioară plugarul își lucra ogorul și unde înverzeau viile bogate în

struguri copți, acum înotau peștii, iar în codri acoperiți de apă, zburdau turme întregi de delfini.

Astfel pieri neamul omenesc din vîrsta de aramă. Scăpară numai doi oameni: Deucalion, fiul

lui Prometeu, și Pyrrha, soția lui. Urmînd sfatul tatălui său, Deucalion făcu o ladă mare, în care puse

merinde și intră în ea împreună cu soția sa. Nouă zile și nouă nopți fu purtată lada lui Deucalion pe

valurile mării care aoperise toată întinderea uscatului. În cele din urmă, valurile îl împinseră spre

culmea cu două piscuri a Parnasului. Ploaia dezlănțuită de Zeus se potoli. Deucalion și Pzrrha ieșiră

din ladă și audseră jertfă de mulțumire lui Zeus, care le ocrotise viața în timpul cît plutiseră pe

valurile furtunoase. Apa se retrase și de sub valuri se ivi din nou pămîntul, fără viață, ca unpustiu.

Atunci atotputernicul Zeus trimise la Deucalion pe Hermes, vestitorul zeilor. Acesta porni în

goană pe deasupra pămîntului pustii, se duse la Deucalion și-i zise:

– Cunoscînd purtarea ta smerită, Zeus, părintele zeilor și al oamenilor, îți poruncește să-ți

alegi răsplară; arată care-ți este vrerea și fiul lui Cronos ți-o va împlini.

Deucalion îi răspunse lui Hermes:

– O, mare Hermes, o singură rugă am de înălțat lui Zeus: să umple din nou pămîntul cu

oameni!

Hermes cel iute zbură înapoi în Olimpul luminos și-i împărtăși lui Zeus ruga lui Deucalion.

Marele Zeus porunci lui Deucalion și Pyrrhei să adune pietre și să le zvîrle peste cap, fără să se uite

înapoi. Deucalion împlini porunca puternicului stăpîn al tunetelor și pietrele pe care le zvîrli el se

prefăcură în bărbați, iar cele zvîrlite de Pyrrha, soția lui, se prefăcură în femei. Așa apăru omenirea

din nou pe pămînt, după potop. Pe pămînt se ivi un nou neam de oameni, oameni făcuți din piatră.

PYGMALION

Afrodita dăruiește fericire aceluia care o slujește cu credință. Așa dărui ea fericire lui

Pzgmalion, mare sculptor din Cipru. Pygmalion ura femeile și trăia singuratic, ferindu-se de

căsnicie. Odată el sculptă în fildeș strălucitor statuia unei fecioare de o frumusețe răpitoare. Statuia

se înălța parcă vie în atelierul artistului. Părea că respiră, că îndată are să se miște, că are să înceapă

a merge și a vorbi. Ceasuri întregi nu se mai sătura artistul să-și admire opera și, în cele din urmă, se

îndrăgosti de statuia pe care o făurise cu mînile lui. Îi dărui salbe, brățări și cercei de mare preț, o

îmbrăcă în veșminte scumpe și-i împodobi capul cu cununi de flori. Adesea îi șoptea:

– O, de-ai fi vie, de-ai putea răspunde vorbelor mele, cît aș fi de fericit!

Statuia însă rămînea mută.

Sosiră zilele sărbătorilor în cinstea zeiței afrodita. Pygmalion aduse ca jertfă zeiței dragostei

o juncă albă cu coarnele poleite cu aur; întinzînd mîinile spre zeiță, el murmură în ruga-i:

– O, zei veșnici și tu, Afrodita, cea strălucitoare ca aurul! Dacă puteți dărui orice acelora

care vi se închină, atunci dați-mi o soție tot așa de frumoasă ca statuia fecioarei ieșită din mîinile

mele!

Pygmalion nu se încumetă să-i roage pe zei să dea viață statuii; îi era teamă ca o atare

rugăminte să nu-i mînie pe zeii din Olimp. Pe altarul din fața statuii Afroditei, zeița dragostei,

izbucni o flacără strălucitoare; prin aceasta zeița îi dădea semn că zeii îi ascultaseră ruga.


9

Artistul se întoarse acasă. Se apropie de statuie și – ce fericire! ce bucurie! Statuia căpătase

viață! Inima ei bătea, și în ochi îi licărea viața. Astfel îi dărui zeița Afrodita lui Pzgmalion o soție

nespus de frumoasă.

SISIF

Sisif, fiul lui Eol, zeul stăpîn al vînturilor, este întemeietorul orașului Corint, care în vremuri

străvechi se numea Efyra.

Nimeni în toată Grecia nu se putea măsura în viclenie, șiretenie și istețime cu Sisif. Datorită

șireteniei, acesta strînsese bogății fără număr în Corint și faima despre comorile lui se răspîndise

pînă departe.

Cînd Thanatos, întumecatul zeu al morții, veni la el să-l ia în trista împărăție a lui Hades,

Sisif, care presimțise acest lucru, îl amăgi printr-un vicleșug și-l puse în lanțuri. Din clipa aceea, pe

pămînt nu mai muri nimeni. Nicăieri nu se mai făceau înmormîntări bogate și nu se mai aduceau

nici jertfe zeilor din impărăția subpămînteană. Rînduirea pe care Zeus o statornicise pe pămînt

fusese încălcată. Atunci Zeus, stăpînul tunetelor, trimise la Sisif pe Ares, puternicul zeu al

războiului. Acesta îl eliberă din lanțuri pe Thanatos care îi smulse lui Sisif sufletul și-l duse în

împărăția umbrelor celor morți.

Dar și acolo, Sisif cel șiret știu să iasă din încurcătură. El îi spusese soției să nu-i îngroape

trupul și sî nu aducă jertfe zeilor subpămînteni. Aceasta îi împlini dorința. Hades și Persefone

așteptară mult și bine jertfele de înmormîntare, dar zadarnic. În cele din urmă, Sisif se apropie de

tronul lui Hades și-i zise stăpînitorului împărăției morților:

– O, stăpîne al sufletelor morților, nare Hades, tu care ești deopotrivă de putenic cu Zeus,

lasă-mă să plec pe pămîntul plin de lumină. Voi porunci soției mele să-ți aducă jertfe bogate și apoi

mă voi întoarce în împărăția umbrelor.

Astfel îl amăgi Sisif pe marele Hades, care îi dădu drumul pe pămînt. De bună seamă, Sisif

nu se mai întoarse în împărăția lui Hades, ci rămase în palatul lui falnic, unde se ținea de vesele

ospețe, bucuros că e singurul dintre muritori care izbutise să se întoarcă din întunecoasa împărăție a

umbrelor.

Hades se mînie nespus și-l trimise din nou pe Thanatos să-i aducă sufletul lui Sisif. Zeul

morții se duse la palatul celui mai șiret dintre muritori, pe care-l găsi la un ospăț îmbelșugat. Zeul

morții, pe care-l urăsc atîta și oamenii și zeii, îi smulse sufletul lui Sisif; de data aceasta sufletul lui

zbură pentru totodeauna în împărăția umbrelor.

În viața de apoi, Sisif îndură o grea osîndă pentru toată viclenia și înșelăciunile pe care le-a

săvîrșit pe pămînt. El fu osîndit să împingă un bolovan uriaș spre vîrful unui munte înalt și

prărăstios. Sisif muncește încordîndu-și toate puterile. Sudoarea îi curge șiroaie din pricina muncii

istovitoare. Iată că vîrful muntelui e tot mai aproape; încă o opintire și truda lui Sisif va lua sfîrșit.

Dar bolovanul îi scapă din mîini și se rostogolește cu vuiet în jos, stîrnind nori de colb. Atunci Sisif

o ia de la capăt.

Astfel el împinge veșnic în sus bolovanul și niciodată nu poate să-și ajungă ținta – vîrful

muntelui.

Întrebări și sarcini:

1. Definiţi noțiunea de mit. 2. Ce este mitologie? Explicaţi semnificaţiile noţiunii de mitologie.


10

3. Enumeraţi principalele tipuri de mituri. Exemplificaţi. 4. Numiţi principalele trăsături ale mitului. 5. În ce constă esenţa şi funcţiile miturilor? 6. Numiţi principalele surse din care putem să aflăm despre oarecare mitlogie naţională. 7. În linii generale prezentaţi specificul mitologieie greco-romane. 8. Numiţi principalii zei şi zeiţe ale panteonului mitic antic grec şi găsiţi echivalente ale acestora în

mitologia romană. 9. Numiţi principalele cicluri de mituri din mitologia greacă antică. 10. Explicaţi următoarele expresii: Calcîiul lui Ahile, Mărul discordiei, Scilla şi Haribda, Cutia Pandorei.

2 Mitologia universală

Documents

Transcript of 2 Mitologia universală