190752141 Produse Si Servicii Bancare
103
1 Viorica IOAN Suport de curs PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE Galati 2008
description
190752141 Produse Si Servicii Bancare
Transcript of 190752141 Produse Si Servicii Bancare
1
Viorica IOAN
Suport de curs
PRODUSE ŞI SERVICII
BANCARE
Galati
2008
2
CUPRINS
INTRODUCERE ----------------------------------------------------------------------------------------- 3
CAPITOLUL I BĂNCILE COMERCIALE, VERIGĂ DE BAZĂ A SISTEMULUI BANCAR ------------- 4 1.1. Originea şi evoluţia băncilor comerciale (de depozit) ------------------------------------------------------------- 4 1.2. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar ---------------------------------------------------------------------- 6 1.3. Trăsături caracteristice băncilor comerciale ---------------------------------------------------------------------- 10 CAPITOLUL II PREZENTARE GENERALĂ A PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR OFERITE DE BĂNCILE COMERCIALE ---------------------------------------------------------------------------- 16 2.1. Operaţiunile pasive şi active oferite de băncile comerciale ----------------------------------------------------- 16
2.1.1. Operaţiunile pasive efectuate de băncile comerciale ------------------------------------------------------------- 16 2.1.2. Operaţiunile active efectuate de băncile comerciale ------------------------------------------------------------- 17
2.2. Decontările bancare: conturi şi instrumente bancare ------------------------------------------------------------ 24 2.3. Operaţiunile valutare --------------------------------------------------------------------------------------------------- 28 2.4. Sisteme de plată electronice. Moneda electronica ----------------------------------------------------------------- 32 2.5. Serviciile bancare oferite de băncile comerciale ------------------------------------------------------------------ 36 CAPITOLUL III PRINCIPII DE CREDITARE ŞI URMĂRIRE A CREDITELOR ----------------------------- 40 3.1. Obiectivele procesului de studiu -------------------------------------------------------------------------------------- 40 3.2. Credite neperformante şi operatiuni de recuperare -------------------------------------------------------------- 51 CAPITOLUL IV MODALITĂŢI DE DETERMINARE A BONITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI -------- 69 4.1. Modelul Băncii Agricole ----------------------------------------------------------------------------------------------- 69 4.2. Modelul Băncii Comerciale ------------------------------------------------------------------------------------------- 75 4.3. Modelul Altman cu 5 variabile --------------------------------------------------------------------------------------- 78 4.4. Modelul Băncii Centrale Franceze ---------------------------------------------------------------------------------- 79 4.5. Modelul Cămăşoiu-Negoescu ----------------------------------------------------------------------------------------- 82 4.6. Modelul "Conan & Hodler" ------------------------------------------------------------------------------------------ 83 4.7. Modelul Băncii Române de Dezvoltare - Groupe Societe Generale ------------------------------------------ 85 4.8. Modelul SWATEK ------------------------------------------------------------------------------------------------------ 90 4.9. Modelul de rating URS (Sistem unicat de raiting) --------------------------------------------------------------- 93 4.10. Riscul în activitatea de creditare ------------------------------------------------------------------------------------ 95 BIBLIOGRAFIE --------------------------------------------------------------------------------------- 102
3
Introducere
„Băncile au făcut mai mult rău religiei, moralităţii, liniştii, prosperităţii şi
chiar sănătăţii naţiunii decât au putut să facă sau vor putea să facă bine
vreodată‖ (John Adams).
„Dacă vă simţiţi rău mergeţi la doctor, dacă aveţi necazuri mergeţi la
avocat, iar dacă orice altceva merge rău, adresaţi-vă bancherului (George Scott).
Domeniul bancar ocupă o poziţie deosebit de importantă în contextul atât
de complex al economiei noastre, sistemul bancar îndeplinind funcţia de
atragere şi concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-
un proces obiectiv de alocare a creditului spre cele mai eficiente investiţii.
Băncile, ca verigi de bază ale sistemului, dispun de o mare putere
economică şi, astfel, îşi afirmă un rol special în evoluţia economică, strâns legat
de marile averi private şi industriale, pe care, adesea, le administrează şi le
influenţează.
Acestea urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele
împrumutate, asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de
gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în
implementarea politicii monetare.
Băncile, prin activitatea de colectare a resurselor financiare şi plasarea lor
pe piaţă prin intermediul creditelor, scontului, îndeplinesc rolul de intermediari
între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le
pune la dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social.
Una din trăsăturile esenţiale ale dezvoltării sistemului bancar este sprijinul
activ acordat statului în aplicarea politicilor de dezvoltare economică.
Prin legislaţie, statul a promovat la rangul de rezervă, de înaltă securitate
şi cu rolul de activ uşor lichidabil, propriile sale titluri de creanţă (bonurile de
tezaur, obligaţiunile).
Aceste titluri sunt preponderente în activele băncilor de emisiune şi
substanţiale în activele băncilor comerciale.
Sistemul bancar, în ansamblul său, a devenit cel mai puternic organism
prin care se finanţează statul şi politica sa.
4
Capitolul I Băncile comerciale, verigă de bază a sistemului bancar
1.1. Originea şi evoluţia băncilor comerciale (de depozit)
Originea practicilor bancare se pierde în negura timpurilor, existând
mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activităţi ce se pot constitui ca
primii paşi pe tărâmul practicii bancare.
Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat
(Babilon) şi Egiptul Antic. Templele erau în antichitate nu numai lăcaşe de cult
ci şi locuri de păstrare a banilor şi tezaurelor. Templul Uruc1 din Mesopotamia,
datând din perioada anilor 3400-3200 î.e.n. este cel mai vechi edificiu bancar
cunoscut.
Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi
rambursarea creditelor se găsesc în codul lui Hammurabi2 descoperit la Susa, în
anul 1901. Hammurabi a fost suveran al regatului babilonian (sec. XVIII-lea
î.e.n.).
În Grecia antică, către sec. VI î.e.n., fiecare oraş comercial şi fiecare
sanctuar începe să emită moneda proprie, ceea cea dat naştere la numeroase
schimburi. Atena era oraşul comercial unde se liberalizau dobânzile. Zarafii
ţineau „conturile‖, cunoşteau bine lumea afacerilor, afaceri pe care le tratau cu
mare discreţie, aveau o mare influenţă în societate. Cu scopul e a combate
camăta, mai multe cetăţi greceşti au decis, începând din sec. IV, constituirea
băncilor publice, administrate sau controlate de funcţionari. Pe lângă rolul
bancar, aceste bănci strângeau impozitele şi băteau monedă.
În Roma antică, activităţile bancare au apărut mai târziu decât în Grecia,
romanii fiind un popor de agricultori, mai puţin de comercianţi. Băncile publice
(mensae), împrăştiate în provincie, aveau un birou central la Roma, colaboratorii
lor fiind denumiţi „mensarii (collectarii)‖. Clienţii acestor bănci aveau acces la
„extrasul de cont‖ ca mijloc de probă faţă de terţi, iar băncile compensau
sistematic creanţele şi datoriile, arătând numai soldul.
Primele bănci moderne3 au apărut în Europa, respectiv băncile italiene
(Veneţia – 1171, Florenţa – 1392, Genova – 1407); în Spania, la Barcelona a
luat fiinţă o importantă bancă în 1401; în Ţările de Jos, la Amsterdam – 1609, o
bancă puternică şi influentă pe plan internaţional); Germania (Hamburg – 1619,
Nürenberg – 1621); Anglia – 1694, bancă naţionalizată în 1946 şi pusă sub
controlul guvernului, funcţionează şi în prezent. În Franţa, după eşecurile din
anii 1716, 1776, 1796, a luat fiinţă „Banca Franţei‖ în anul 1800, ulterior
1 Ion Turcu – Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, pag. 87
2 Lucian C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 19
3 Georgeta Dragomir – Monedă-credit – suport curs, pag. 74-75
5
„Banca de Scont‖ din Paris – 1848, „Creditul Lionez‖ – 1863, „Societatea
generală‖ – 1864.
În SUA, sistemul bancar a demarat ceva mai greu, Sistemul Federal de
Rezerve fiind înfiinţat abia în anul 1913.
Pe teritoriul românesc sistemul bancar datează de mult timp. primele
dovezi au fost descoperite între 1786-1855 şi reprezintă 55 de plăci de piatră,
găsite într-o zonă de mine aurifere ce datau din perioada Daciei Traiane. Cea
de-a 13-a placă conţine detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei
instituţii bancare. Contractul data din 28 martie 167 e.n. şi fusese semnat la
Densara. Banca acorda împrumut în numerar şi percepea dobânzi, profitul se
obţinea din dobânda percepută din împrumuturi.
În 1856 a fost creată „Banca Naţională a Moldovei‖, cu sediul la Iaşi,
prima instituţie bancară cu sediul în România. După unirea Ţării Româneşti cu
Moldova, în 1859, au început să funcţioneze şi alte bănci.
În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. În 1865 a
apărut la Bucureşti „Banca România‖ bancă de emisiune şi scont, ulterior
devenind bancă pur comercială.
În 1872 la Sibiu s-a înfiinţat prima bancă cu capital integral românesc –
„Banca Albina‖; în 1873 la Sibiu – „Creditul Financiar Rural‖, la Năsăud –
„Banca Aurora‖.
Cea mai importantă bancă înfiinţată în această perioadă a fost Banca
Naţională a României, după modelul Băncii Naţionale a Belgiei.
Între1880-1890 existau bănci finanţate prin capital străin ca „Banca
Generală Română‖, „Marmorosch Banc & Co‖, „Banca de Credit Român‖,
„Banca Comercială Română‖, apoi şi bănci cu capital autohton: „Banca
Agricolă‖ (1894), „Banca de Scont‖ (1898), „Banca Comerţului din Craiova‖
(1898), „Banca Românească‖ (1911).
Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr
limitat de servicii şi produse bancare.
Reforma sistemului bancar a început în 1990/1991 printr-o nouă legislaţie
bancară: Legea privind activitatea bancară (nr. 33/1991), Legea privind Statutul
Băncii Naţionale a României (nr. 34/1991), Legea societăţilor comerciale (nr.
31/1990).
Prin noile reglementări, BNR încearcă să creeze un sistem bancar modern
şi să-şi îndeplinească atribuţiile de bancă centrală. Operaţiunile comerciale
îndeplinite până în 1989 de BNR au fost transferate unei noi bănci comerciale –
Banca Comercială Română.
În România, băncile comerciale funcţionează conform legii privind
societăţile comerciale, legii privind activitatea bancară şi pe baza licenţei
acordate de BNR.
6
1.2. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar
Prin sistem bancar4 se defineşte ansamblul diverselor categorii de bănci
care funcţionează într-o ţară, într-un cadru organizat, ca răspuns la cerinţele
dezvoltării unei economii dezvoltate.
Banca5 este definită ca o entitate economică de stat sau particulară ale
cărei funcţiuni principale sunt:
1. atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în
conturile deschise acestora;
2. acordarea de credite pe diferite termene;
3. efectuarea de viramente în conturile clienţilor şi de transferuri în
conturile deschise la alte bănci;
4. emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu
asemenea instrumente;
5. vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare.
Activitatea bancară din ţara noastră se desfăşoară prin Banca Naţională a
României (ca bancă centrală) şi societăţile bancare. Băncile sunt reprezentate de
persoane juridice române constituite ca societăţi comerciale şi de sucursalele din
România ale băncilor persoane juridice străine.
Deoarece un sistem bancar eficient necesită competiţie şi descentralizare,
BNR a format un sistem de bănci comerciale de tip universal, care să efectueze
toate tipurile de operaţiuni bancare pe teritoriul României, respectând impunerile
băncii centrale.
În România, la începutul anului 2000 existau 42 de societăţi bancare6,
persoane juridice române şi sucursale ale unor bănci străine, centralele acestora
având în marea lor majoritate sediul central în Bucureşti. Excepţie fac
următoarele societăţi bancare:
- Banca Dacia Felix – sediul central în Cluj-Napoca;
- Banca Transilvania – sediul central în Cluj-Napoca;
- Romexterra – sediul central în Târgu Mureş;
- West Bank – sediul central în Arad;
- B.C. Carpatica – sediul central în Sibiu.
Dintre sucursalele băncilor străine ce îşi desfăşoară activitatea în ţara
noastră se evidenţiază: ABN Amro Bank, Robank, Citi bank, ING Bank,
Daewoo Bank, Reiffeisen Bank, Demirsbank, Romanian International Banc,
Creditanstalt S.A., Banca Comercială a Greciei, United Garanti, Bank
International.
Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar sănătos, care să
mobilizeze disponibilităţile băneşti ale economiei naţionale şi să le utilizeze în
4 ibidem, pag. 74
5 Dan Drosu Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, pag. 269
6 Florin Coman – Control şi audit bancar, Ed. Lumina Lex, 2000, Bucureşti, pag. 7.
7
activităţi economice eficiente, ce duc la creşterea nivelului de trai la nivel
naţional.
În categoria băncilor comerciale privilegiate se includ:
a) Banca Agricolă;
b) Banca Română de Dezvoltare;
c) Banca Comercială Română, care a preluat de la Banca Naţională a
României o serie de activităţi efectuate exclusiv de aceasta;
d) BankCoop;
e) BankPost;
f) Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care din anul 1997 a obţinut
statului de bancă comercială;
Evoluţia7 numărului de societăţi bancare este prezentată astfel:
Anul 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Bănci, pers. juridice române 6 10 11 12 18 23 30 33 36 34
Bănci, pers. juridice străine 4 4 5 6 7 7 9 10 9 7 Sursa: Raport anual BNR
Băncile comerciale sunt foarte diversificate, putând fi diferenţiate după:
- tipul operaţiunilor;
- sfera teritorială de cuprindere.
Astfel, există:
bănci universale (de depozit);
bănci specializate.
Băncile universale sunt acele bănci comerciale care efectuează
toate operaţiunile bancare şi care nu îşi limitează activitatea la
anumite sectoare (în România, societăţile bancare sunt, prin lege,
bănci universale).
Băncile specializate sunt acele bănci comerciale sau instituţiile
de tip bancar care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de
bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip
sau într-un anumit domeniu.
Ca exemple8 de tipuri de bănci comerciale specializate:
- banca agricolă: acordă credite şi alte facilităţi financiare şi de plată
unităţilor agricole, pentru cumpărarea de terenuri şi utilaje agricole,
îngrăşăminte etc.
- banca de investiţii: acordă credite pe termen mediu şi lung
întreprinderilor industriale (uneori şi din alte ramuri economice), de
regulă pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de
economisire pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
7 Pavel V. Ungurean – Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 18
8 Lucian Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, pag. 187-188
8
- banca ipotecară: acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o
ipotecă asupra imobilelor deţinute de debitori;
- banca de export-import: creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de
promovare a produselor ţării respective pe pieţele externe; efectuează
operaţiuni de casă în favoarea importatorilor şi a exportatorilor;
- bancă internaţională (privată): bancă comercială cu numeroase
sucursale în altă ţări şi pentru care operaţiunile externe joacă un rol
important, dar nu chiar preponderent;
- băncile de depozit: realizează cea mai mare parte a activităţii lor pe
plan intern, prin atragerea de depozite şi acordarea de credite
financiare şi persoanelor private;
- băncile de accept (casele de accept): sunt instituţii bancare care susţin
prin semnătura lor titluri de credit (cambii, bilete la ordin) trase de
exportatorii autohtoni asupra importatorilor străini, iar biletul de credit
astfel acceptat, devine negociabil;
- case de emisiune: instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a
unor emisiuni de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni).
Rolul băncilor comerciale în economie este strâns legat de calitatea lor de
intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în
creşterea economică.
Structura bancară şi locul băncilor în economie sunt determinate de
creaţia monetară, condiţie esenţială de funcţionare a băncilor în economie.
Băncile, ca intermediari monetari, pun în circulaţie creanţe asupra lor
însele, ce au rolul de a spori masa mijloacelor de plată şi volumul circulaţiei
monetare.
Băncile comerciale au rolul de a aduce un aport în creaţia monetară,
transformând activele nemonetare (cambii, obligaţiuni) în instrumente de plată.
Înscrierea în conturile bancare a creditelor acordate constituie creaţia unei
monede adiţionale specifice, şi anume, moneda scriptuală.
Principalele funcţii ale băncilor comerciale, ca laturi ale intermedierii
sunt:
1. mobilizarea resurselor;
2. distribuirea creditelor;
3. bănci ca centru de efectuare a plăţilor între titularii de cont.
9
INVESTIŢII
DEFICIT
(ultimul împrumutat)
ECONOMII
EXCEDENTE
(ultimul împrumutător)
STATUL
AGENŢI ECONOMICI
POPULAŢIA
STATUL
AGENŢI ECONOMICI
POPULAŢIA
Intermediarul
bancar
ACTIVE PASIVE
Relaţii directe
credite
resu
rse
Relaţii de credit: directe şi prin intermediari9
În funcţiile lor tradiţionale, băncile au datorii nenegociabile (depozitele) şi
creanţe nenegociabile (credite).
Pot avea şi datorii negociabile (obligaţiuni emise) şi deţine titluri
negociabile (obligaţiuni achiziţionate pe diferite pieţe).
Băncile se adresează în principal pieţei monetare pentru a-şi procura sau
plasa lichidităţi.
Băncile se adresează în principal pieţei monetare pentru a-şi procura sau
plasa lichidităţi.
Băncile pot interveni pe piaţa financiară, astfel:
- în contul clientelei lor pentru care procură titluri, fără a se implica
direct ca investitor sau împrumutător;
- în numele lor propriu, prin emiterea sau cumpărarea de titluri care vor
figura în pasivul/activul bilanţier;
- prin intermediul organismelor de plasament colectiv a valorilor.
O definiţie10
generală a operaţiunilor bancare vizează:
primirea de depozite de la populaţie şi agenţi economici;
gestiunea mijloacelor de plată;
acordarea de împrumuturi sub diverse forme şi termene;
creaţia monetară;
servicii financiar-bancare.
9 Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995, pag. 192 10
Georgeta Dragomir – ibidem, pag. 74
10
1.3. Trăsături caracteristice băncilor comerciale
Din punct de vedere organizatoric, băncile îşi desfăşoară activitatea ca şi
celelalte societăţi comerciale pe acţiuni, dar, privind din perspectiva funcţională,
se deosebesc de acestea.
Pe plan organizatoric, conducerea, administrarea şi controlul sunt la fel ca
la societăţile pe acţiuni; şi băncile au ca for suprem de conducere adunarea
generală a acţionarilor, au preşedinte, consiliu de administraţie, comitet de
direcţie, organe proprii de control (comisie de cenzori şi controlul intern al
băncii).
Structura organizatorică, conducerea şi administraţia societăţilor bancare
se stabilesc prin statutele proprii.
Funcţional, spre deosebire de societăţile comerciale, băncile sunt
obligate, potrivit O.U. 99/2006 – privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, completată şi modificată prin Legea 227/2007, să-şi supună
activitatea reglementărilor emise de BNR.
Astfel, societăţile bancare sunt obligate să obţină din partea BNR
autorizaţia de funcţionare, să păstreze rezerve obligatorii la BNR, să respecte
normele stricte de garantare a solvabilităţii, capitalul social trebuie vărsat
integral numai sub formă bănească în momentul subscrierii, acţiunile emise de
bănci vor putea fi numai nominative.
Totodată, BNR are rolul şi de a transforma şi lichida societăţile
comerciale bancare române cât şi a sucursalelor şi reprezentanţelor în România
ale băncilor din străinătate.
Băncile comerciale, în activitatea pe care o desfăşoară, îşi deschid filiale,
sucursale şi agenţii în teritoriu.
Conform O.U. 99/2006 – privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, completată şi modificată prin Legea 227/2007, filialele din România
ale unei societăţi bancare sunt persoane juridice, cu patrimoniu propriu,
delimitat în ansamblul patrimoniului societăţii bancare.
Sucursala se înfiinţează la iniţiativa băncii, considerată ca reprezentantă a
băncii, nu dispune de personalitate juridică de sine stătătoare. Spre deosebire de
filială, se caracterizează printr-o subordonare dublă faţă de bancă: dependenţă de
natură economică, pe de o parte, pe de altă parte de natură juridică.
Contractele pe care le încheie sucursale se fac în numele băncii, în calitate
de mandatar, sau în nume propriu, în calitate de comisionar.
Agenţia se înfiinţează la iniţiativa băncii, cu atribuţii fie de mandatar, fie
de comisionar.
11
Comitet
de risc
Comitet de administrare
a activelor şi pasivelor
Adunarea generală
a acţionarilor
Control
intern
Consiliul de
administraţie
Comitet de
credit
Comisia de
cenzori
Comitet de
direcţie
Preşedinte
Vicepreşedinte VicepreşedinteVicepreşedinte
De
pa
rta
me
nt tr
ezo
rerie
De
pa
rta
me
nt
stu
dii
fin
an
cia
re
De
pa
rta
me
nt
rela
ţii e
xte
rne
De
pa
rta
me
nt
inve
stiţii fin
an
cia
re
De
pa
rta
me
nt cre
dite
De
pa
rta
me
nt
se
rvic
ii b
an
ca
re
De
pa
rta
me
nt
pie
ţe d
e c
ap
ita
l
De
pa
rta
me
nt
ing
ine
rie
fin
an
cia
ră
De
pa
rta
me
nt
co
nta
bili
tate
De
pa
rta
me
nt
Op
era
ţiu
ni va
luta
re
De
pa
rta
me
nt
info
rma
ţio
na
l
De
pa
rta
me
nt m
ark
etin
g
Preşedinte
Fig. 1 Organigrama ierarhică a băncii
Preşedinte
Direcţii
Departamente
Unităţi teritoriale
Compartimente
Niv
el ie
rarh
ic
Asistare Producţie Exploatare
Activităţi
1 2 3
Fig. 2
11 Organigrama funcţională a băncii
11
Fig 1 + 2: Maricica Stoica – Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag. 39, 40
12
Serviciul
credite
CONTABIL ŞEF
DIRECTOR
DIRECTOR ECONOMIC
Serviciul
administrativOficiul juridic
COMITET
CREDITE
Serviciul
contabilitate
Serviciul
casierie
Serviciul
informatic
Fig. 3
12. Structura organizatorică a filialei,
sucursalei şi agenţiei
Conducerea, administrarea şi controlul societăţilor bancare sunt asigurate,
în cadrul fiecărei bănci de:
Adunarea generală a acţionarilor băncii (în cazul băncilor cu capital
privat sau mixt de – stat şi privat;
Consiliul de administraţie al băncii;
Comitetul de direcţie al băncii;
Preşedinte şi vicepreşedinţi;
Comitetul de conducere (la sucursale, filiale, agenţii);
Comisia de cenzori – organ de control.
Adunarea generală a acţionarilor – este organ cu rol deliberativ.
Aceasta hotărăşte problemele generale privind activitatea băncii. AGA îi
reprezintă pe toţi acţionarii băncii şi la ea participă delegaţii unităţilor,
persoanelor juridice şi persoanelor fizice deţinătoare de acţiuni emise de bancă.
Consiliul de Administraţie – realizează conducerea şi administrarea
societăţilor bancare. Este compus din preşedinte, vicepreşedinţi şi membrii aleşi
de AGA prin statutul societăţii pe un termen stabilit. Consiliul de Administraţie
este organ deliberativ şi se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, la
sediul central al băncii.
Comitetul de direcţie – realizează conducerea operativă a băncii. Se
numeşte de către Consiliul de Administraţie. Acesta examinează şi ia hotărâri în
limita competenţelor acordate şi răspunde în faţa Consiliul de Administraţie.
Conducerea curentă – asigurată de preşedinte, vicepreşedinţi şi directorii
direcţiilor departamentelor din centrala băncii:
Preşedintele răspunde de desfăşurarea în condiţii optime şi cât
mai profitabile a întregii activităţi a băncii;
12
Fig. 3 – Ibidem, pag, 42
13
Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de preşedinte,
coordonează şi controlează direcţiile din centrală şi sucursale,
filiale sau agenţii care le-au fost repartizate, iau măsuri şi răspund
de activitatea acestora;
Directorii direcţii din centrală organizează şi răspund de întreaga
activitate a direcţiei pe care o conduc, în conformitate cu
normele, regulamentele, ordinele, instrucţiunile organele de
conducere ale băncii. Răspund de gestionarea forţei de muncă, de
calitatea muncii şi comportamentul la locul de muncă al
salariaţilor direcţiei.
Comisia de cenzori – se constituie la nivelul conducerii băncii şi are ca
atribuţie principală controlul asupra modului de efectuare a operaţiunilor băncii
şi informează organele superioare – Consiliul de Administraţie şi AGA asupra
celor constatate.
Bilanţul unei bănci comercial cuprinde în pasiv toate creanţele asupra
băncii în cauză deţinute de utilizatorii de monedă, adică ansamblul depozitelor
(la vedere şi la termen). Activul cuprinde toate creanţele băncii asupra altor
agenţi economici cu ocazia acordării de credite economiei, la care se adaugă
creanţele asupra statului şi băncii centrale.
Bilanţul13
unei bănci comerciale se prezintă astfel:
ACTIV PASIV
1. Creanţe asupra agenţilor economici
şi asupra statului:
a) Credite pe termen scurt, mediu
şi lung acordate economiei;
b) Creanţe pe termen scurt, mediu
şi lung asupra trezoreriei statului
Angajamente faţă de sectorul
nebancar:
a) Depozite la vedere;
b) Depozite la termen
2. Creanţe asupra băncii centrale:
a) Bilete (monede)
b) Cont curent cu sold debitor
Indicatori14
pentru aprecierea eficienţei de ansamblu a activităţii
bancare:
1. Rata profitului brut: reprezintă efortul depus pentru maximizarea
veniturilor în strictă corelaţie cu minimizarea cheltuielilor:
13
Cerna Silviu – Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 61 14
Ana Popa, Marin Opriţescu – Instituţiile financiare ale economiei concurenţiale, Ed. Universitaria, Craiova,
2002, pag. 354
14
Profit brut100
Total venituri
2. Rentabilitatea reprezintă raportul procentual între profitul brut şi
cheltuielile totale, măsura rezultatelor managementului bancar, de optimizare a
fluxurilor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor atrase.
Profit brut100
Cheltuieli totaleR
Rata rentabilităţii este cu atât mai mare cu cât o unitate de profit se obţine
cu un volum minim de cheltuieli.
3. Productivitatea muncii reprezintă raportul între profitul brut şi
numărul mediu de salariaţi. Caracterizează volumul şi eficienţa activităţii
sucursalei, dimensionarea personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea
serviciilor bancare oferite clienţilor, precum şi capacitatea managerială de
utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi informatizare al băncii.
Profit brut100
Nr. mediu salariaţibW
4. Ponderea salariaţilor în totalul cheltuielilor cu funcţionarea băncii
reprezintă raportul între salarii şi cheltuielile aferente acestora şi cheltuielile cu
funcţionarea. Cheltuielile cu funcţionarea băncii depind pe de o parte de
dimensionarea corespunzătoare a personalului în funcţie de volumul de
activitate, dar şi de dimensionarea şi funcţionarea spaţiului în care se desfăşoară
salariu + cheltuieli aferente100
cheltuieli cu funcţionarea
cheltuieli funcţionareCheltuieli cu funcţionarea100
salariat Nr. mediu de salariaţi
5. Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioanele
încasate reflectă eficienţa utilizării timpului de lucru de către personalul angajat
al băncii ca urmare a operaţiilor efectuate atât pentru clienţii săi, cât şi pentru
activitatea proprie.
comisioane încasate100
salarii +cheltuieli aferente
15
6. Gradul de acoperire a cheltuielilor cu funcţionarea băncii din
comisioane reflectă măsura în care veniturile obţinute din operaţiunile efectuate
în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii cu funcţionarea băncii.
comisioane încasate100
cheltuieli cu funcţionarea .
16
Capitolul II Prezentare generală a produselor şi serviciilor oferite de băncile comerciale
2.1. Operaţiunile pasive şi active oferite de băncile comerciale
Băncile comerciale sunt instituţii financiare specializate atât în atragerea
de resurse (constituirea de depozite) şi plasarea acestora prin acordarea de
credite, cât şi în efectuarea plăţilor între titularii de cont, agenţii economici.
Activităţile specifice15
băncilor comerciale sunt următoarele:
- atragerea disponibilităţilor monetare prin operativitate şi condiţii de
depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerării, lichidităţii,
disponibilităţii şi siguranţei;
- acordarea de credite pe diferite termene;
- asigurarea unei circulaţii eficiente a mijloacelor şi instrumentelor de
plată în scopul derulării rapide a decontărilor între clienţii băncilor;
- păstrarea în siguranţă a valorilor;
- diversificarea ofertei de servicii financiare pentru clienţi.
2.1.1. Operaţiunile pasive efectuate de băncile comerciale
Operaţiunile pasive reprezintă pentru băncile comerciale operaţiuni de
constituire a resurselor, sunt reprezentate de:
a) depozite la vedere şi la termen;
b) împrumuturi de la banca centrală şi alte instituţii financiare;
c) capitalul propriu
a) Depozitele bancare reprezintă principala resursă financiară. Sunt:
- depozite la vedere;
- depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse
în toate conturile deschise la bănci din care se pot face plăţi la
cerere. Banca nu solicită înştiinţare scrisă din partea clienţilor
pentru o viitoare retragere de numerar.
Depozitele la termen au scadenţă prestabilită, retragerile înainte
de termen atrag penalizări prin dobânzi.
Pentru atragerea de depozite la termen băncile emit certificate de depozit
negociabile, purtătoare de dobânzi mari şi scadenţe diversificate – de la 7 zile la
15
Basno Cezar, Dardac Nicolae – Operaţiuni bancare – instrumente şi tehnici de plată, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 19
17
7 ani. De asemenea, emit şi certificate de economii, la care dobânda şi
scadenţele sunt alese de clienţi.
b) Împrumuturile:
1. de refinanţare de la Banca centrală
2. împrumuturi contractate la alte instituţii financiare
1. Împrumuturile de la Banca Centrală prin refinanţare servesc la
asigurarea lichidităţii şi pentru îmbunătăţirea portofoliului de titluri:
- rescontarea cambiilor;
- cedarea în pensiune a unei părţi din portofoliul de titluri;
- angajarea de titluri (lombardare).
2. Împrumuturile de la alte instituţii financiare sunt împrumuturi
interbancare pe termen scurt, cu o rată a dobânzii minimă. Ele deţin o pondere
mare în bilanţul băncilor mari.
c) Capitalul propriu deţine o pondere scăzută în totalul pasivelor bancare,
în structura sa intră capitalul social şi fondul de rezervă.
Capitalul social reprezintă capitalul investit de acţionari. Fondul de
rezervă se constituie din profitul băncii cu scopul asigurării lichidităţii şi
solvabilităţii băncii.
2.1.2. Operaţiunile active efectuate de băncile comerciale
Operaţiunile active au ca scop obţinerea de profit, sunt reprezentate de:
numerar şi rezerve în depozite la banca centrală;
titluri;
credite;
active corporale şi alte active.
Cea mai importantă operaţiune activă este acordarea de credite. Alte
operaţiuni active sunt scontarea cambiilor, a warantelor sau efectelor din comerţ.
Scontarea cambiilor reprezintă remiterea de către un client băncii
sale prin gir cambiile pe care le posedă. Banca, în calitate de mandatar al său, le
încasează în locul lui, la scadenţă.
Banca creditează contul curent al clientului cu valoarea cambiilor.
Dacă girantul doreşte să transmită băncii dreptul de proprietate asupra
cambiei, pentru a obţine suma înscrisă în cambie înainte de scadenţă.
Banca poate sconta cambia prin:
- scont prin casă (plata imediată a sumei);
- scont prin credit (deschidere de credit în cont curent pentru acea sumă).
Girantul încasează o sumă inferioară valorii cambiei, diferenţa
reprezentând scontul şi comisionul.
Scontul efectelor de comerţ (bilete la ordin, cecuri, warante, bonuri
de tezaur).
Se poate realiza prin:
18
- scont prin casierie (banca plăteşte preţul efectului scontat sau
creditează contul clientului);
- creditul de scont (banca se obligă anticipat să sconteze efectele
prezentate de client până la un anumit plafon valoric şi pe o anumită
durată de timp.
În conformitate cu O.U. 99/2006 – privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, completată şi modificată prin Legea 227/2007 prin credit
se înţelege orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului
de rambursare a sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi
orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau alt
drept la plata unei sume de bani.
Din punct de vedere al scadenţei, creditul poate fi:
- pe termen scurt (durată de rambursare < 12 luni);
- pe termen mediu (durată de rambursare 1-5 ani);
- pe termen lung (durată de rambursare > 5 ani).
Acordarea unui credit presupune înaintarea unei documentaţii care stă la
baza unei convenţii intervenite între bancă şi solicitantul de credit.
Documentaţia cuprinde:
- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit (garanţii acestuia),
proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a
creditului şi piaţa dobânzilor;
- modalităţile de garantare a creditului;
- condiţiile creditului: valoarea creditului, rata dobânzii, schema de
rambursare, obiectivul debitorului (scopul solicitării creditului);
- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.
În funcţie de calitatea lor, creditele sunt:
a) credite performante;
b) credite nerambursate la scadenţă.
În funcţie de destinaţie, creditele se împart în:
- creanţe comerciale (operaţiuni de scont, factoring);
- credite de trezorerie;
- credite pentru export;
- credite pentru echipamente;
- credite pentru bunuri imobiliare;
- alte credite acordate clientului.
Pentru obţinerea de credite16
, solicitanţii persoane juridice, alături de
cererea de credit vor anexa:
- documentaţia ce atestă constituirea legală a societăţii;
- acordul dat organului de conducere al societăţii să reprezinte societatea
în angajarea împrumutului în numele său;
16
Florin Coman – Activitate bancară, profit şi performanţă, pag. 85
19
- situaţia evolutivă a patrimoniului şi a principalilor indicatori de
rezultate financiare pe ultimul an;
- ultimul bilanţ contabil anual, contul de profit şi pierderi şi ultima
balanţă contabilă însoţite de dovada depunerii la direcţia Generală a
Finanţelor Publice;
- bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
- documentaţia tehnico-economică şi studiul de fezabilitate;
- lista bunurilor materiale care constituie garanţii;
- alte documente.
În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele se
încadrează în una din categoriile:
Categoria A: performanţe financiare foarte bune ce permit achitarea la
scadenţă a dobânzii şi ratei;
Categoria B: performanţe financiare foarte bune sau bune, dar fără
perspectivă de menţinere pe termen lung a acestora;
Categoria C: performanţe financiare satisfăcătoare, dar cu evidentă
tendinţă de înrăutăţire;
Categoria D: performanţa financiară scăzută, ciclică la intervale scurte
de timp;
Categoria E: performanţe financiare cu pierderi, fără posibilităţi de
plată a ratelor şi a dobânzilor.
Serviciul datoriei este:
bun: ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă (cu o întârziere ≤ 7
zile);
slab: ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere < 30 zile;
necorespunzător: ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere > 30
zile.
Corelaţia17
între categoriile de credit şi serviciul datoriei
Serviciul
datoriei
Performanţe
financiare
Bun Slab Necorespunzător
Categoria A (90-100 puncte) standard în observaţie substandard
Categoria B (89-70 puncte) în observaţie substandard îndoielnic
Categoria C (69-51 puncte) substandard îndoielnic pierdere
Categoria D (50-26 puncte) îndoielnic pierdere pierdere
Categoria E (25-20 puncte) pierdere pierdere pierdere
17
Florin Coman – ibidem, pag. 92
20
Provizioanele specifice de risc, potrivit normelor BNR se vor constitui
după cum urmează:
- credite „standard‖ – 0%;
- credite „în observaţie – 5% din soldul acestora;
- credite „substandard‖ – 20% din soldul acestora;
- credite „îndoielnice‖ – 50% din soldul acestora;
- credite „pierdere‖ – în limita a 100% din soldul acestora.
Încadrarea18
agenţilor economici împrumutaţi în categoriile A – B se
poate realiza pe baza următorilor indicatori şi a punctajelor corespunzătoare:
Nr.
crt. Indicator
Formula
de calcul
Rezultatul
(%)
Numărul
de
puncte
1. Lichiditate
curentă 100
1 an
c n i
c
A S CL
D
80cL – 2
80 100cL – 1
100 120cL 1
120 150cL 2
150 170cL 3
170cL 4
2. Solvabilitate 100n i aA S C A
SD
80S 0
80 100S 1
100 120S 2
120 140S 3
140 160S 4
160S 5
3. Rentabilitate în
funcţie de
costuri
100c
t
PR
C
sub 1 0
între 1,1 – 2 1
între 2,1 – 3 2
între 3,1 – 5 3
peste 5 4
4. Gradul de
îndatorare 100i
p
DG
C
>80iG – 1
80 100iG 0
60 80iG 1
40 60iG 2
40iG 3
5. Garanţii - garanţii
guvernamentale
4
- garanţii bancare
irevocabile de la
4
18
Florin Coman – ibidem, pag. 952
21
Nr.
crt. Indicator
Formula
de calcul
Rezultatul
(%)
Numărul
de
puncte
bănci
- depozite bancare 4
- ipoteci 3
- gaj 2
- cesiunea de
creanţă
1
- fidejusiune
(cauţiune)
1
- gaj general 0
unde:
Gi = lichiditate curentă
Ac = active circulante
Sn = stocuri nevalorificabile
Ci = clienţi incerţi
D < 1 an = datorii cu scadenţă < 1 an
S = solvabilitate
A = total active
Aa = alte active incerte
D = datorii totale
Gi = grad de îndatorare
Cp = capitaluri proprii
Rc = rentabilitatea în funcţie de costuri
P = profit
Ct = cheltuieli totale
Operaţiunile de creditare a firmelor
1. Creditarea necesităţilor de capital fix (ex: creditarea echipamentelor;
2. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor (se realizează
de bănci pe două căi:
a) creditarea creanţelor comerciale;
b) acordarea de credite de trezorerie.
Creditarea creanţelor comerciale reprezintă preluarea contra cost a
creanţelor comerciale deţinute de întreprinderile furnizoare asupra clienţilor.
Se realizează prin:
1. Scontare: cesiunea cambiei către alt beneficiar în schimbul
valorii actuale a cambiei;
2. Pensiune: banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu
condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite.
3. Împrumutul pe efecte comerciale în gaj: se acordă de bancă în
cazurile când banca apreciază pozitiv solvabilitatea
22
beneficiarului de cambii, dar are reţineri cu privire la capacitatea
de plată a celorlalţi semnatari, împrumutul acordat acoperă
parţial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.
4. Împrumuturi de gaj de efecte publice şi acţiuni (operaţiuni
lombard);
5. Operaţiuni de report: achiziţia de către bancă a titlurilor (efecte
publice sau acţiuni ) cu obligaţia de răscumpărare. la acelaşi
curs, ce şi-o asumă vânzătorul, pentru un termen scurt (15 zile).
Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt (până la un an) cu
scopul acoperirii necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie şi
comercializare.
Sunt sub două forme:
1. Avansul în cont curent se acordă de către bancă prin plata
cecurilor emise de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu
au disponibilităţi în cadrul unei limite convenite (overdraft);
2. Creditele specializate destinate a acoperi o serie de necesităţi
legate de desfăşurarea producţiei: credite de campanie (pentru
acoperirea cheltuielilor de fabricaţie şi stocare pentru societăţile
cu activităţi sezoniere), credite pentru stocuri garantate prin
warant pentru mărfuri susceptibile a fi gajate.
Operaţiunile de creditare a persoanelor particulare
Băncile comerciale oferă persoanelor fizice credite legate de:
- locuinţe;
- bunuri de folosinţă îndelungată;
- cheltuieli curente.
1. Creditele pentru locuinţe (ipotecare): forme specifice de credit pe
termen ce permit persoanelor fizice să-şi cumpere o casă. De regulă, valoarea
creditului acordat reprezintă numai o parte din suma necesară. Băncile pot
acorda şi credite pentru întreaga valoare a casei, dacă la un moment dat
concurenţa este puternică.
Aceste credite se acordă pe perioade foarte lungi (chiar 25-30 ani în unele
ţări) şi se garantează cu ipotecă instituită asupra casei cumpărate şi o asigurare
pe viaţă a clientului creditat, cesionată în favoarea băncii.
2. Creditele pentru bunuri de folosinţă îndelungată: au ca şi garanţii
gajarea bunurilor pentru care s-a acordat creditul şi stabilitatea financiară a
debitorului. Aceste credite se acordă pe termen scurt.
3. Creditele pentru cheltuieli curente sunt:
- împrumuturi personale: se acordă pe termene de la 3 luni la 2 ani,
sumele acordate nu depăşesc veniturile titularului pe 3 luni. Ratele de
rambursare sunt lunare sau trimestriale, veniturile persoanelor trebuie
să fie depozitate la bancă.
- împrumuturi pe baza cărţilor de credit.
23
Creditarea persoanelor fizice se evaluează prin punctaj (scoring), o
metodă statistică ce permite separarea clienţilor în 2 clase de clienţi:
clienţi buni, care au rambursat creditele la timp şi fără probleme;
clienţi răi, care fie nu au rambursat creditele, fie au avut întârzieri.
Astfel, se determină: criteriile de solvabilitate, determinarea notei totale
(a scorului), şi determinarea notei limită (sub care clientul se dovedeşte a fi
nesolvabil).
Criteriile de solvabilitate şi ponderea lor
Criterii Ponderea
Cartierul şi locuinţa
solicitantului
- excelent 7
- bun 5
- mediu 3
- sărac 0
Durata de când locuieşte
în cartier (locuinţă)
- 0 – 6 luni 0
- 7 luni – 1 an 1
- 1 – 2 ani 2
- 2 – 5 ani 4
- > 5 ani 6
Profesia - şomer 0
- pensionar 5
- intelectual 4
- comerciant 2
- tehnician 3
- muncitor calificat 2
- muncitor sezonier calificat 2
- muncitor sezonier necalificat 1
Vechimea în
întreprinderea
unde lucrează
- < 1 an 0
- 1 – 2 ani 1
- 2 – 5 ani 2
- 5 – 8 ani 3
- > 8 ani 4
Telefon - da 4
- nu 0
Referinţe bancare - nici una 0
- cont la vedere sau economii 3
- cont la vedere şi economii 4
Situaţia familială - celibatar 1
- celibatară 3
- căsătorit(ă) 4
- divorţat(ă) 0
- văduv(ă) 2
24
Criterii Ponderea
Număr de persoane
în întreţinere
- 0 1
- 1 2
- 2 3
- 3 1
- mai mult de 4 0
Venituri - < 800.000 lei 0
- 800.000 – 1.500.000 lei 1
- 1.500.000 – 2.000.000 lei 2
- 2.000.000 – 3.000.000 lei 3
- 3.000.000 – 4.000.000 lei 4
- > 4.000.000 lei 5 Sursa: Maricica Stoica – Management bancar, Ed. Economică, 1999, Bucureşti, adaptat
după Sylvie de Coussergues – „Gestion de la banque‖, Paris, 1992
2.2. Decontările bancare: conturi şi instrumente bancare
Banca poate deschide la cererea persoanelor fizice sau juridice
următoarele tipuri de conturi:
1. Conturi de disponibilităţi – prin care se fac operaţiuni de încasări şi
plăţi curente, soldul contului poate fi doar creditor, pentru deschiderea
conturilor. clienţii prezintă la bancă o cerere de deschidere a conturilor.
2. Conturi curente – deschise în cazul în care în urma unei solicitări de
credite aprobată clientului, acesta beneficiază de:
- o linie de credit;
- un credit pentru descoperire de cont.
În momentul deschiderii contului se stabileşte plafonul de creditare egal
cu valoarea creditului aprobat. Soldul contului poate fi creditor sau debitor,
soldul debitor poate avea o valoare maximă egală cu plafonul de creditare.
3. Conturile de depozite – permit depunerea – retragerea disponibilului
viramente bancare. Conturile de depozite se solicită pe baza unei cereri
(convenţie de depozit).
4. Conturi de credite – deschiderea acestui tip de cont este condiţionată
de existenţa în bancă a unui cont de disponibil deschis anterior. Creditul devine
disponibil clientului prin contul de credit (ca şi cont separat de împrumut) sau
prin contul curent. Contul poate fi pus la dispoziţie şi prin contul de
disponibilităţi, la cerere, prin debitarea contului de credite şi creditarea contului
de disponibilităţi.
5. Conturi cu destinaţie specială – implică existenţa unui cont de
disponibilităţi, se deschide atunci când se utilizează un acreditiv, se decontează
tranzacţii cu valori mobiliare, se utilizează cecuri certificate, se licitează pentru
achiziţionarea de valută.
25
Conturile cu destinaţie specială se deschid în baza unei solicitări scrise a
clientului băncii.
Instrumentele de realizare a operaţiunilor bancare se clasifică19
în funcţie
de împărţirea în două grupe a operaţiunilor:
- pentru operaţiunile cu numerar:
o foaie de vărsământ cu chitanţă;
o ordin de încasare;
o borderou + chitanţă
operaţiuni de încasări
o cec simplu
o ordin de plată intern operaţiuni de plăţi
- pentru operaţiuni de decontare fără numerar:
o cecul
o cambia
o biletul la ordin
instrumente de plată
o acreditiv
o scrisoare de garanţie bancară
modalităţi de
decontare
Foaia de vărsământ cu chitanţă – este un document prin care un
client al băncii depune în bancă o sumă de bani în numerar.
Ordinul de încasare - este un document intern al băncii prin care
compartimentul decontări-contabilitate dispune casieriei băncii încasarea de la
salariaţi, clienţii băncii a unor sume reprezentând restituiri din avansurile spre
decontare, depunerea în casă a sumelor încasate de către salariaţii băncii din
vânzarea imprimatelor băncii sau alte sume datorate de către salariaţi sau clienţi.
Borderoul însoţitor cu chitanţă – document folosit de către clienţii
băncii în cazul depunerii numerarului direct la ghişeele băncii în genţi sigilate.
ordinul de plată intern – este un document intern al băncii prin care
compartimentul decontări-contabilitate dispune casieriei băncii să se elibereze în
numerar beneficiarului ordinului o sumă determinată înscrisă în ordinul de plată.
Ordinul de plată – este o dispoziţie necondiţionată, dată de emitentul
acestuia unei societăţi bancare (bancă receptoare) de a pune la dispoziţia unui
beneficiar o anumită sumă de bani.
Dispoziţia reprezintă ordin de plată dacă:
a) societatea bancară receptoare dispune de fondurile reprezentate
prin respectiva sumă de bani, fie prin debitarea unui cont al
emitentului, fie prin încasarea acestuia de la emitent;
b) nu prevede că plata trebuie făcută la cererea beneficiarului.
Participanţii la ordinul de plată:
- emitentul (bancar sau nonbancar);
- plătitorul (client al societăţii bancare iniţiatoare sau însăşi banca
iniţiatoare);
19
Lucian V. Ionescu – Banking. Produse şi operaţiuni bancare, pag. 35, pag. 42
26
- beneficiarul (client al băncii destinatare sau banca destinatară);
- societatea bancară iniţiatoare;
- societatea bancară destinatară.
Cecul – înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale
(tras) de a plăti în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care
trăgătorul dispune.
Este o instrucţiune scrisă către o bancă de a plăti din contul celui ce
ordonă plata o anumită sumă de bani unei persoane specificate. Cecul se emite
cu condiţia ca titularul contului (clientul băncii) să aibă suficiente fonduri în
cont.
Părţile implicate în emiterea unui cec:
1. trăgător (persoana care emite cecul, titular de cont);
2. beneficiarul (cel care va încasa cecul – terţ sau însuşi trăgătorul);
3. trasul (banca unde trăgătorul are deschis contul).
Menţiuni obligatorii ale cecului:
- denumirea de cec;
- ordin necondiţionat de a plăti;
- numele trasului;
- locul plăţii;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului.
Tipuri de cecuri:
1. din punct de vedere al persoanei către care este plătibil cecul:
o cel care poartă clauza „nu la ordin‖ (cecul nu poate fi transmis
prin gir);
o cel care poartă clauza „la ordin‖ (are cea mai largă utilizare, se
transmite prin gir);
o cel la purtător (plătibil oricărei persoane ce-l deţine);
2. după modul de încasare:
o cec simplu, plătibil în numerar sau cont;
o cec barat.
Cambia – este un instrument de plată sau un titlu de credit prin care o
persoană (trăgător) dă ordin altei persoane (tras) de a plăti la vedere sau la
termen, o sumă de bani unei terţe persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia,
respectiv unei alte persoane indicate de beneficiar.
Părţi implicate:
- trăgătorul: creditorul, persoana ce emite cambia;
- trasul: debitorul;
- beneficiarul: persoana ce primeşte banii.
Prin acceptarea cambiei trasul devine obligatarul principal, ceea ce
semnifică că s-a angajat să plătească la scadenţă suma înscrisă oricărui posesor
legitim al cambiei.
Cambiile pot circula prin gir sau andosare.
27
Girul presupune menţionarea în scris, pe versoul, cambiei, a rodinului
necondiţionat „plătiţi lui …‖ cu indicarea noului posesor şi semnătura celui ce
transmite cambia mai departe.
Avalul – actul prin care o persoană garantează plata cambiei.
Scontarea cambiei presupune vânzarea cambiei la o bancă comercială,
posesorul cambiei obţine valoarea nominală a cambiei, mai puţin dobânda.
Biletul la ordin – este un înscris prin care o persoană (emitent) se
obligă să plătească unei alte persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia, o sumă
de bani la scadenţă.
Intervin două părţi:
1. emitentul (debitorul): cel care se obligă la plată;
2. beneficiarul (creditorul): cel ce urmăreşte să încaseze suma.
Biletul la ordin20
funcţionează ca şi cambia, dar nu se prezintă la
acceptare, emitentul fiind, din momentul emiterii titlului, principalul obligat la
plata acestuia.
Acreditivul – este o modalitate de plată prin care plătitorul solicită
băncii să asigure anticipat din disponibilităţile deţinute sau credite, sumele
pentru efectuarea plăţilor pentru livrările de mărfuri, executări de lucrări şi
prestări servicii între părţile contractante. La cererea cumpărătorului, banca pune
la dispoziţia furnizorului (prestator de servicii, antreprenor) o sumă de bani.
Acreditivul îmbracă două forme:
- acreditiv simplu;
- acreditiv documentar.
Acreditivul simplu – banca rezervă la cererea clientului plătitor o sumă din
disponibilul bănesc al acestuia sau din creditul disponibil pentru achitarea
obligaţiilor faţă de beneficiar.
Acreditivul documentar – la solicitarea clientului, banca rezervă suma de
bani necesară şi plăteşte beneficiarul, direct sau prin virament unei bănci
corespondente (cu condiţia prezentării documentelor pentru care s-a deschis
acreditivul).
Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) – reprezintă un angajament
irevocabil al băncii de a plăti în cazul în care clientul său nu-şi poate onora la
scadenţă obligaţiile sale contractuale
Părţile implicate:
1. clientul băncii (debitor – persoană juridică), solicitant al scrisorii
de garanţie bancară);
2. partenerul de afaceri al clientului (creditor al obligaţiei de plată
garantate);
3. banca (terţ, garantează onorarea la scadenţă a obligaţiilor
financiare ale clientului său).
Tipuri de scrisori de garanţie bancară:
20
Lucian C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, pag. 358
28
- simple (se urmăreşte iniţial debitorul principal pentru recuperarea
creanţelor, dacă nu se pot recupera sumele, banca onorează datoriile
clientului);
- solidare (creditorul solicită direct băncii garante achitarea obligaţiilor
debitorului).
Pentru a beneficia de o scrisoare de garanţie bancară, clientul băncii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie persoană juridică;
2. să aibă la bancă deschis contul de disponibil şi cont curent.
2.3. Operaţiunile valutare
Prin operaţiuni valutare21
se înţeleg încasările, plăţile, compensările,
creditările, tranzacţiile financiare şi de capital, cu valori mobiliare şi nemobiliare
exprimate în moneda altei ţări sau a unei unităţi monetare de cont, precum şi
operaţiile efectuate în lei când aceste operaţii au loc între rezidenţi şi
nerezidenţi.
Piaţa valutară românească cuprinde ansamblul relaţiilor determinate de
operaţiunile de cumpărare-vânzare de valută, contra monedei naţionale – leul.
Aceste operaţiuni sunt efectuate de intermediari autorizaţi de BNR şi pot fi
efectuate în nume propriu sau în numele şi contul clienţilor lor.
Intermediarii trebuie să fie autorizaţi de BNR, să îndeplinească calitatea
de broker sau dealer, băncile comerciale ocupă locul principal ca intermediari
autorizaţi.
La cumpărarea şi vânzarea unei valute există o diferenţă între cursul de
cumpărare şi cel de vânzare. Această diferenţă (marjă/‖spread‖) asigură băncii
sau casei de schimb profit.
Majoritatea operaţiunilor de schimb valutar sunt operaţiuni la vedere
(spot), se efectuează la cursul valutar din ziua tranzacţiei, decontarea se face în
48 ore (2 zile bancare lucrătoare).
Operaţiunile la termen (forward) protejează investitorul împotriva
riscului valutar. Acestea permit stabilirea cursului la care se va cumpăra valuta
în ziua plăţii.
Odată cursul stabilit, se evită riscul, măsura de protejare împotriva
fluctuaţiilor valutare viitoare în raport cu o anumită valută este denumită
„hedging‖.
Cursul la termen se stabileşte luând în considerare cursul la vedere, la care
se mai ia în calcul o primă/‖premium‖ (dacă se anticipează că moneda ce se va
cumpăra se va întări) sau un „discount‖ (dacă se anticipează că moneda se va
deprecia).
21
Lucian V. Ionescu – ibidem, pag. 97
29
O altă operaţiune la termen este contractul la termen cu opţiune de
interval. Prin acest tip de contract la termen se stipulează cantitatea de valută ce
urmează a fi cumpărată sau vândută, cursul la cumpărare şi vânzare, precum şi
un interval în interiorul căruia opţiunea respectivă poate fi exercitată.
Opţiunea la termen este utilă în cazul în care investitorul are nevoie de o
sumă, într-o anumită valută, într-o anumită perioadă, însă nu cunoaşte cu
exactitate care este data la care are nevoie de aceasta. Cursul la termen la care
opţiunea va fi exercitată este cel favorabil băncii.
În cazul tranzacţiilor valutare de valori mari, se utilizează contracte la
termen de opţiuni cu valute (opţiuni cu valute).
Prima de opţiune se plăteşte în avans şi dă dreptul deţinătorului unui astfel
de contract de a cumpăra sau vinde o valută într-o anumită perioadă viitoare.
Exercitarea contractului nu este obligatorie, în cazul în care se renunţă la
opţiune, clientul pierde prima de opţiune. Cursul la termen la care se încheie
contractul de opţiune cu valute se mai numeşte curs sau preţ de exerciţiu.
Băncile din diferite ţări stabilesc, între ele, relaţii de corespondent bancar,
având deschise, pe bază de reciprocitate, conturi pentru o mişcare rapidă a
banilor şi securitatea transferurilor internaţionale de fonduri:
- contul „nostro‖ (al nostru): contul în valută al băncii comerciale
româneşti deschis în evidenţele băncii din străinătate;
- contul „vostro‖/„lorro‖ (al vostu/al lor): contul băncii străine deschis în
evidenţele aceleiaşi bănci comerciale româneşti.
Fiecare bancă trebuie să urmărească evoluţia plăţilor şi încasărilor
efectuate prin contul „nostro‖. Aceasta se realizează prin ţinerea unui cont intern
de către bancă – cont oglindă – pentru păstrarea evidenţei. În contul oglindă se
ţine evidenţa tuturor tranzacţiilor la o dată numită data valutei (data la care
tranzacţia se înregistrează în contul nostro, deschis la banca corespondentă).
Transferul internaţional al fondurilor22
se realizează prin:
1. transfer letric prin poştă (par avion) – transmiterea fizică a înscrisului
printr-un anumit mijloc de transport (par avion) de la o bancă la alta;
2. transfer telegrafic – transmitere prin telex, fax; autenticitatea datelor
este confirmată printr-un cod secret asupra căruia cele două bănci au
căzut de acord. în prealabil.
3. transfer prin sistemul SWIFT – SWIFT constituie o tehnică
computerizată de transmitere a mesajelor, similară transferului
telegrafic, cu particularităţile determinate de sistemul computerizat
integrat care îl defineşte şi securitatea absolută a transmiterii
informaţiilor.
Modalităţile de plată pentru derularea operaţiunilor de plăţi în valută
sunt:
- Acreditivul;
22
Lucian V. Ionescu – ibidem, pag. 253
30
- Incasso-ul
- Ordinul de plată;
- Scrisoarea de credit comercial;
- Scrisoarea de garanţie bancară;
- Cecul în valută.
a) Acreditivul – modalitate de plată prin care banca emitentă, la cererea
clientului, urmează să efectueze plata către beneficiar sau să plătească efecte de
comerţ. De asemeni, poate autoriza o altă bancă să efectueze plătţi în baza unor
documente stipulate iniţial.
Părţile implicate în derularea acreditivului:
- ordonatorul (importatorul) – clientul băncii, iniţiază acreditivul;
- banca emitentă (a importatorului) – cea care la solicitarea
ordonatorului îşi asumă angajamentul de achitare a documentelor
emise de exportator, în condiţiile stipulate de acreditiv.
- beneficiarul acreditivului (exportatorul) – cel în favoarea căruia este
deschis acreditivul şi care în momentul depunerii documentelor
încasează contravaloarea acestuia;
- banca exportatorului – cea ce deserveşte beneficiarul acreditivului.
Din punct de vedere al fermităţii, acreditivele pot fi:
1. acreditive revocabile;
2. acreditive irevocabile;
3. acreditive irevocabile confirmate.
Clauzele privind plata acreditivului pot menţiona:
- plata la vedere – în momentul prezentării documentelor;
- plata la termen – în momentul stabilit prin acreditiv;
- plata cu acceptare:
o de către banca emitentă;
o de către o altă bancă;
- plata prin negociere – specifică scrisorilor de credit ce presupun
utilizarea unui efect de comerţ – cambie sau bilet la ordin.
Domicilierea acreditivului poate fi:
- în ţara exportatorului;
- în ţara importatorului;
- într-o ţară terţă.
b) Incasso-ul – este forma de decontare practicată de bănci cu scopul de a
obţine acceptarea unor documente şi/sau efectuarea plăţii acestora sau a remite
documente contra acceptare/contra plată, conform instrucţiunilor primite de la
clienţi.
Apelarea la incasso are loc în momentul în care cei doi parteneri –
exportator şi importator – există mai multă încredere în cazul acreditivului. Cele
două bănci implicate nu se angajează la plată, participă doar în calitate de
gestionari ai documentelor menţionate de către exportator.
31
Documentele gestionate sunt atât cele comerciale (facturi, acte de
expediţie), cât şi cele financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanţe de
plată).
Incasso-ul îmbracă 2 forme:
- incasso simplu - utilizează încasarea documentelor financiare
neînsoţite de documente comerciale;
- incasso documentar – încasarea documentelor comerciale împreună
sau fără documentele financiare.
Părţile implicate în cazul incasso-ului sunt:
- iniţiatorul – clientul ce încredinţează băncii documentele spre încasare,
beneficiar al sumei rezultate din tranzacţia comercială sau financiară;
- trasul – persoana care trebuie să achite suma de plată şi căruia i se
înaintează documentele spre acceptare/plată;
- banca remitentă – banca căreia i s-au încredinţat de către iniţiator
documente pentru remitere şi încasare;
- banca prezentatoare – banca ce prezintă trasului documentele, poate
sau nu coincide cu banca remitentă.
c. Ordinul de plată – este un instrument prin intermediul căruia emitentul
dispune băncii efectuarea plăţii unor mărfuri sau servicii prestate în favoarea
furnizorului acestora. Plata are loc după recepţia acestora şi a documentelor
însoţitoare.
Ordinul de plată îmbracă două forme:
- ordin de plată simplu;
- ordin de plată documentar.
Ordinul de plată simplu se utilizează pentru mărfurile sosite şi
recepţionate, fiind necesară prezentarea declaraţiei vamale de import, a facturii
originale şi a contractului sau comenzii externe confirmate, licenţa de import. Se
poate utiliza şi pentru plata de avansuri de până la 20% din valoarea
contractului.
Ordinul de plată documentar se utilizează pentru plata unor mărfuri care
încă nu au sosit în ţară sau nu au fost recepţionate
d. Scrisoarea de credit comercială – este utilizată de bancă pentru
decontarea exporturilor cu alte ţări anglo-saxone. Este o formă de garantare a
plăţii de către banca emitentă
Scrisoarea de credit comercială presupune manifestarea unui angajament
irevocabil din partea băncii emitente de a achita o cambie trasă asupra ei, cambie
emisă în favoarea unui exportator desemnat pentru aceasta.
Caracteristicile scrisorii de credit sunt:
- nu presupune acoperirea ei în momentul emiterii;
- remisă direct exportatorului;
- se utilizează prin intermediul cambiilor;
- este domiciliată întotdeauna în străinătate, în raport de exportator;
32
Scrisoarea de credit comercial este o formă asiguratorie suplimentară
pentru diminuarea riscului de neplată.
e. Scrisoarea de garanţie bancară – garantează de către bancă efectuarea
plăţii în valută în cazul în care trasul nu îşi onorează obligaţia de plată. SE
utilizează ca măsură asiguratorie pentru operaţiile a căror plată se finalizează
prin incasso sau ordin de plată.
f. Cecul în valută – este un instrument ce permite decontarea obligaţiilor
dintre doi participanţi la o relaţie comercială internaţională. Este un ordin al
titularului (trăgător) dat unei alte persoane (tras) de regulă o bancă, de a plăti o
sumă dată unei terţe persoane (beneficiar).
Pentru emiterea unui cec este obligatorie existenţa la tras a sumelor
necesare ordonării plăţii.
Tipuri de cecuri folosite:
- cecuri bancare;
- cec poştal;
- cec de călătorie (ex.: American Expres, City Corp; Tomas Cook; Visa;
Eurocecuri; International money order; Cecuri de trezorerie; Cecuri
guvernamentale).
La încasarea cecurilor se va avea în vedere:
- existenţa semnăturilor emitentului;
- încadrarea în termenul de valabilitate (VOID AFTER ONE YEARM,
VOID AFTER A NINETY DAYS, VOID AFTER SIXTY DAYS);
- dacă operaţia de vizare este corectă;
- dacă este corectă suma în cifre şi litere.
2.4. Sisteme de plată electronice. Moneda electronica
Cu excepţia debitării prin transferul monetar ce are ca suport al mesajului
hârtia, transferul banilor se efectuează şi electronic.
Sistemele de plată electronice utilizează următoarele metode:
1. distribuitoarele automate de numerar (Automated Teller
Machine – ATM);
2. transferul electronic al fondurilor la punctele de vânzare
(Electronic Funds Transfer at Point of Sale – EFTPOS):
3. banca la domiciliu (Telephone banking).
1. Distribuitoarele automate de numerar sunt terminale de computer în
funcţiune la care clientul are acces şi la care poate opera, introducând cardul şi
tastând numărul personal de identificare (PIN). permite solicitarea de informaţii
privind situaţia contului personal, transferul de fonduri, formarea de dispoziţii,
33
privind utilizarea disponibilităţilor din cont.
Utilizarea cărţilor de plată prin intermediul ATM propune parcurgerea
disponibilităţilor din cont.
1. Introducerea cărţii de plată în dispozitivul electronic de către utilizator;
2. Introducerea numărului personal de identificare (PIN) aferent
utilizatorului;
3. Selectarea unei opţiuni din meniul de opţiuni, afişat pe ecranul
aparatului, de către utilizator;
4. Introducerea, prin intermediul tastaturii, a datelor minime necesare
efectuării tranzacţiei cerute în etapa anterioară;
5. Confirmarea sau acceptul acţiunii sau sumei propuse;
6. Vizualizarea rezultatului şi luarea deciziei finale;
7. Primirea de către utilizator a unor chitanţe justificative privind
operaţiunea efectuată;
8. Primirea de către utilizator a unor chitanţe justificative privind
operaţiunea efectuată;
9. Restituirea cărţii de plată deţinătorului pe care s-au înregistrat
operaţiunile efectuate sau deciziile luate.
2. Transferul electronic al fondurilor la locul vânzării implică transferul
fondurilor din contul unui client direct în contul vânzătorului, simultan cu
realizarea operaţiunii de vânzare. operaţiunea se realizează prin utilizarea
cardurilor.
3. Banca la domiciliu (Telephone banking) implică realizarea tranzacţiilor
bancare prin telefon.
Serviciile oferite sunt:
- informaţii asupra soldului;
- solicitări de carnete de cecuri;
- transferuri între conturi;
- plata facturilor.
Cardul, ca monedă electronică, este un instrument de plată bazat pe
electronică, ca alternativă la instrumentele „clasice‖ de plată, numerarul şi cecul,
iar deţinătorul lui are dreptul la acces la o procedură de autorizare şi plată cu
card.
Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate
şi individualizate care prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale,
permit accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea de
plăţi sau obţinerea de numerar.
Cardul este fabricat din material plastic, cu dimensiuni standard, iar pe
faţa cardului se găsesc anumite informaţii despre client şi bancă:
- denumirea şi sigla emitentului (banca);
- numărul cardului;
34
- numele şi prenumele deţinătorului;
- data la care expiră valabilitatea cardului;
- o hologramă vizibilă la lumina naturală.
Pe verso, se găsesc:
1. banda magnetică;
2. spaţiul (panel) de semnătură unde la clientul semnează la primirea
cadrului;
3. informaţii pentru deţinătorul cardului;
4. adresa băncii.
Sistemele de carduri utilizate în România sunt VISA international şi
Europay international.
1. VISA Internaţional este o organizaţie non-profit, înfiinţată şi
subvenţionată prin intermediul taxelor şi costurilor de participare percepute
clienţilor. la ea participă organisme financiare ca bănci comerciale, case de
economii, bănci specializate.
Cardurile de tip „VISA‖ sunt următoarele:
- Classic Card;
- Gold/Premier Card;
- Travellers Cheques;
- Business Card;
- Electron Card.
Cardurile de tip „Classic”: produse de cea mai largă utilizare
internaţională destinate satisfacerii necesităţilor de plăţi curente ale populaţiei.
Cardul „Classic‖ se găseşte în următoarele variante:
- card de credit;
- card de tip „Charge-card‖;
- card de debit.
Cardurile de tip „Bussines”: produse destinate a fi utilizate de persoane
ce călătoresc şi întreţin în mod regulat relaţii de afaceri şi au un potenţial
financiar ridicat (firme) personal angajat al societăţilor comerciale, patroni).
Cardurile de tip „Business‖ se găsesc în aceleaşi variante ca şi cardurile
„Classic‖ şi anume: de credit, charge card, de debit.
Emitentul oferă pentru cardul business, contra cost, următoarele servicii:
- servicii speciale de asistenţă medicală şi juridică;
- asigurări pentru pierderea bagajelor pe timpul transportului;
- înlocuirea cardurilor în cazuri excepţionale (furt, pierdere);
- servicii de rezervări (hoteluri, autoturisme).
Cardurile de tip „Gold/Premier”: aceste carduri sunt acordate numai
clienţilor importanţi ai băncii.
35
Caracteristicile specifice acestui tip de card:
- o limită minimă de cheltuială (cel puţin 5.000 USD sau echivalentul în
lei) pentru fiecare ciclu de facturare;
- limită zilnică de retragere de numerar de la ATM de cel puţin 200
USD sau echivalentul în moneda locală;
- înlocuirea cardului şi avans de numerar pentru clienţii al căror card a
fost furat fără taxe suplimentare;
- asigurarea asistenţei medicale şi juridice de urgenţă pentru clienţii
aflaţi în străinătate.
Cardurile de tip „Electron Card”: se adresează clienţilor ce prezintă un
risc maxim în utilizare (studenţi, elevi). se utilizează numai prin intermediul
ATM-urilor.
VISA Travellers Cheques: cecuri de călătorie pentru acoperirea
cheltuielilor pe perioada vacanţelor şi călătoriilor de afaceri. VISA emite acest
tip de carduri în 14 valute, având cea mai dezvoltată reţea de astfel de cecuri din
lume.
2. Europay International este o organizaţie non profit, asemenea VISA,
înfiinţată şi subvenţionată prin intermediul taxelor şi costurilor de participare.
Europay International cuprinde:
- societatea MasterCard International (sediul în SUA);
- societatea Eurocard International (sediul în Belgia).
Cardurile Europay International sunt în următoarele variante:
- Eurocard /MasterCard – classic card;
- Cirrus;
- Eurocard – ATM;
- Edc;
- Maestro;
- Europay CLIP.
Eurocard/Mastercard – classic card: este un card tip debit - card sau
credit card ce se adresează tuturor categoriilor de utilizatori.
Poate fi folosit în întreaga lume atât pentru tranzacţii comerciale cât şi
pentru obţinerea de numerar prin intermediul echipamentelor electronice (ATM,
POS).
Cirrus: este un card tip debit - card sau credit - card ce se adresează
utilizatorilor cu grad mare de risc, se utilizează în întreaga lume pentru retragere
de numerar prin intermediul ATM.
Eurocard – ATM: este un card tip debit – card care se adresează
categoriilor de utilizatori cu grad înalt de risc, se foloseşte numai în Europa
pentru retragerea de numerar prin intermediul ATM.
Eurocheque: este un cec de călătorie acceptat numai în Europa, destinat
persoanelor care călătoresc frecvent şi nu deţin conturi în bancă.
36
Edc: este un card de tip debit-card care se adresează utilizatorilor cu grad
ridicat de risc, folosit numai în Europa pentru tranzacţii comerciale prin
intermediul POS.
Maestro: este un card de tip debit-card care se adresează categoriilor de
utilizatori cu grad înalt de risc, folosit în întreaga lume pentru tranzacţii
comerciale prin intermediul echipamentelor electronic (POS).
Europay CLIP: tip de car al cărui deţinători alege încărcarea acestuia cu
monede sau valute la alegere, poate folosi şi cardul în ţara sa sau în străinătate.
CLIP este singurul produs ce poate opera fie local, fie internaţional.
2.5. Serviciile bancare oferite de băncile comerciale
Băncile furnizează clienţilor lor 3 tipuri principale de servicii. Acestea
sunt:
1) Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri)
O bancă atrage bani de la clienţii săi (prin conturi bancare), plătindu-le în
schimb, dobânda pentru depozitele constituite. plata acestor dobânzi este o
cheltuială pentru bancă.
Atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, băncile
deschid, în evidenţele lor, următoarele tipuri de conturi:
conturi curente (la vedere) în lei şi /sau valută, conturi în care titularii
pot face operaţiuni de încasări şi plăţi curente;
conturi de depozit (la termen) în lei şi/sau în valută, conturi în care
depunerile se fac pentru un anumit termen, perioadă în care titularii nu
pot efectua nici depuneri în cont, mici plăţi din aceste conturi.
În funcţie de anumite activităţi, specifice, pentru clienţii persoane
juridice, băncile mai deschid şi alte tipuri de conturi, cum sunt:
conturi blocate, în care sunt depuse sume în lei şi/sau valută,
reprezentând capitalul social necesar constituirii unei societăţi. după ce
clientul prezintă la bancă dovada înregistrării societăţii la registrul
Comerţului, contul este deblocat, iar sumele virate în contul curent al
societăţii;
conturi blocate cu destinaţie specială sunt conturi în care
disponibilităţile titularului sunt temporar blocate, în raport de o
anumită operaţiune, ca măsură de protecţie pentru bancă şi pentru buna
desfăşurare a unor obligaţii de plată către străinătate (acreditive,
garanţii, etc). Ele se pot constitui, după caz, în lei şi/sau valută;
conturi pentru credite – destinate să evidenţieze creditele (în lei
şi/sau în valută) acordate de bancă clienţilor şi din care aceştia
urmează să dispună plăţi;
conturi cu suma dobândită prin participare la licitaţiile valutare evidenţiază sumele în lei sau în valută rezultate din operaţiunile de
37
vânzare/cumpărare de valută sau lei pe piaţa interbancară, ordonate de
client şi efectuate de bancă în contul acestuia.
2) Facilităţi de împrumut (de credit)
Băncile împrumută clienţilor sume de bani pentru finanţarea afacerilor
acestora. Unele bănci oferă împrumuturi atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice. Clientul trebuie să plătească un tarif pentru analizarea de
către bancă a oportunităţilor acordării creditului şi dobândă pentru creditul
primit. Aceste tarife şi dobânzi reprezintă un venit pentru bancă.
3) Servicii primind transferul fondurilor Băncile furnizează şi servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât
electronic, cât şi prin instrumente de plată), în numele şi la cererea clienţilor lor.
Banca percepe un comision pentru acest serviciu, comision a cărui mărime
variază în funcţie de valoarea sumei şi tehnica de transfer a banilor. Acest
comision aduce un venit băncii.
Alte servicii oferite de bănci Valuta: în cazul călătoriilor în străinătate, sunt necesare şi mici
cantităţi din moneda ţării respective, pentru cheltuielile imediate, deşi, este mai
sigur pentru turişti să folosească cecuri de călătorie sau instrumente de plată
asemănătoare, în loc să poarte asupra lor valută în numerar. Băncile pot asigura
clienţilor posibilitatea de a procura majoritatea valutelor ţărilor lumii.
Băncile vând monedă străină (valută) la cursuri de schimb competitive şi
percep un comision, pentru serviciul prestat. Principalii concurenţi ai băncilor,
în acest domeniu, sunt casele de schimb valutar şi agenţiile de turism, în special
din zonele de destinaţie ale călătoriilor de vacanţă. Aceste două tipuri de
organizaţii trebuie să-şi procure, la rândul lor, monedele destinate schimbului
valutar (de obicei acestea cumpărând valută de la bănci).
Cecurile de călătorie: sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite
persoanelor care călătoresc. cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata
bunurilor şi serviciilor, în toate ţările lumii, sau pot fi schimbare, oricând, în
numerar.
Un cec de călătorie cuprinde promisiunea unei bănci de a plăti o sumă de
bani oricărei persoane ce posedă fila de cec de la persoana în numele căreia a
fost emis cecul.
Cecurile de călătorie se pot procura de la orice bancă. Până de curând,
majoritatea băncilor emiteau propriile cecuri de călătorie. în prezent, cele mai
multe bănci au încheiat acorduri de a emite cecurile unei dintre cele mai mari
companii internaţionale de cecuri de călătorie.
Plăţi privind derularea cheltuielilor guvernamentale: băncile
efectuează plăţi în numele guvernului, în special cele privind finanţarea unor
proiecte de investiţii de stat. Spre exemplu, statul poate finanţa construcţia unei
noi şcoli sau a unui spital. Campaniile de construcţii vor primi banii aferenţi
lucrărilor efectuate şi finanţate din fondurile statului, prin intermediul băncilor.
38
Încasarea taxelor şi amenzilor: persoanele care trebuie să plătească
taxe sau amenzi pot folosi sistemul bancar, pentru plata sumelor datorate
diferitelor instituţii sau chiar statului.
Consemnarea de depozite: la bănci se pot constitui sume în depozit,
cu rol de garanţie, care sunt păstrate pe perioada soluţionării unor diferende
judiciare sau a altor cauze.
Servicii de executor testamentar: unele bănci oferă clienţilor acest
tip de serviciu specializat, legat de moştenirile şi proprietăţile clienţilor decedaţi.
Băncile tratează rezolvarea acestor probleme cu autorităţile administrative, în
numele şi la cererea urmaşilor sau a beneficiarilor respectivei proprietăţi în
funcţie de valoarea proprietăţii.
Casete pentru păstrarea valorilor: clienţii unei bănci pot folosi
seifurile acesteia pentru păstrarea unor valori. serviciul se numeşte casete
pentru păstrarea valorilor, băncile percepând în schimb un comision. În baza
acestui serviciu, clienţii, îşi pot lăsa spre păstrare articole de valoare, cutii
închise, testamente sau alte documente importante.
Banca emite o chitanţă pentru bunurile lăsate în păstrare, asumându-şi,
astfel, răspunderea asupra acestora.
Seifurile: acest tip de serviciu, la fel ca şi casetele de valori, implică
folosirea unor spaţii special amenajate care aparţin băncii. Clientului i se pune la
dispoziţie un seif, accesul la seif fiind sub dublu control, banca păstrând o cheie
şi clientul cealaltă. Clientul depozitează, singur, bunurile, în seiful său. Accesul
la seif poate avea loc oricând în timpul orelor de program ale băncii, timp în care
clientul poate retrage sau depune orice obiecte sau documente.
Banca la domiciliu: această sintagmă este un termen nou, utilizat în
practica bancară contemporană şi se referă la posibilitatea băncilor de a oferi
clienţi la serviciul bancar acasă sau prin telefon. Folosind metode electronice,
clienţii au acces la conturile lor fără să-şi părăsească domiciliul.
Depunerile pentru o noapte: această facilitate este oferită acelor
clienţi care doresc să depoziteze fonduri, în timpul când banca este închisă. Cei
care apelează cel mai des la acest serviciu sunt gestionarii şi casierii
magazinelor, care doresc să îşi depoziteze, pentru siguranţă, încasările zilnice la
bancă.
În general, sunt două metode de administrare a depozitului. Banca poate
să deschidă depozitul în absenţa clientului (după verificarea sumelor aduse) şi
apoi să crediteze contul clientului. În a 2-a variantă, clientul adună banii
destinaţi depozitării peste noapte, urmând să-i verse, cu regularitate sau la
anumite perioade de timp. Pentru astfel de operaţiunii, băncile au spaţii special
amenajate şi percep comision.
Eurocecurile: o carte de credit „eurocec‖ permite clientului să
schimbe cecuri, în numerar, la băncile afiliate la sistemul Eurocec, deci orice
ţară din Europa. Avantajul utilizării eurocecurilor, comparativ cu folosirea
cecurilor de călătorie este dat de faptul că, în limita unei anumite sume, clientul
39
nu trebuie să achite în prealabil contravaloarea acestora. valoarea cecurilor este
debitată în contul clientului, în momentul transmiterii lor la banca emitentă.
Cărţile de credit eurocec sunt folosite cu sisteme de verificare speciale.
Asigurarea de călătorie: băncile oferă un pachet standard prin care
asigurară clientul împotriva principalelor riscuri de călătorie, contra plăţii unei
prime de asigurare. Principalul risc, acoperit prin aceste asigurări, este cel
privind asistenţa medicală, în puţine ţări străinii având acces direct la un
tratament de urgenţă „gratuit‖. Asigurarea de călătorie permite rambursarea
sumelor cheltuite, deşi poate exista o limită maximă a sumei recuperabile. Ţările
din U.E. au încheiat acorduri reciproce cu privire la asigurare asistenţei
medicale.
Unit trust: este un servici8u bancar care se referă la operaţiuni de
investiţii, de plasamente, care permite unui investitor (client al băncii) să
investească într-un portofoliu de acţiuni, micşorând marja de risc a investiţiei.
termenul „unit trust‖ semnifică poziţia băncii ca entitate de încredere în
administrarea plasamentelor clienţilor. La astfel de servicii apelează clienţii care
au fonduri limitate de investit (nu îşi pot asuma un risc mare) sau clienţii care nu
cunosc modul de funcţionare a bursei. Comisionul perceput de bănci este în
funcţie de suma investită.
Achiziţionarea şi vânzarea acţiunilor: la cererea clienţilor, băncile
pot oferi servicii de vânzare şi cumpărare de hârtii de valoare (acţiuni,
obligaţiuni). Când un client doreşte să facă astfel de afaceri, în primul rând va
solicita băncii cursul pe piaţă al hârtiilor de valoare pe care doreşte să le
cumpere sau, după caz, să le vândă. Banca obţine aceste informaţii, de la un
broker care îi va comunica ultimul curs înregistrat pe piaţă. În baza informaţiei
primite, clientul este cel care decide. Tranzacţia este executată de către bancă,
potrivit ordinului clientului, iar executarea acesteia trebuie confirmată în scris.
Pentru acest serviciu, banca primeşte un comision de la broker şi nu de la client.
Serviciul de consultanţă în afaceri: acest tip de serviciu este oferit de
bănci, în primul rând pentru afaceri mai mici. Banca se comportă ca un analist
financiar şi sfătuieşte clientul cum să-şi amelioreze problemele financiare,
cum sunt cele privind bugetul de venituri şi cheltuieli, costurile, debitorii şi
fluxul de numerar („cash-flow‖). Pentru acest serviciu, banca percepe un tarif.
40
Capitolul III Principii de creditare şi urmărire a creditelor
Rezultatele activităţii unei bănci depind în mare măsură de calitatea
portofoliului de credite pe care aceasta îl deţine, precum şi de sistemul de
urmărire şi control al creditelor. Scopul şi modul de funcţionare a unor astfel de
sisteme intrabancare diferă de la o bancă la alta. Creditele necesită o formă cât
mai eficientă de supraveghere din interior a activităţii.
Urmărirea comportamentului şi a performanţelor clienţilor, precum şi a
desfăşurării întregii lor activităţi constituie o etapă deosebit de importantă şi
absolut necesară în derularea unui credit. Scopul acestei activităţi este, în
general, acela al depistării, cât mai timpurii, a unor indici asupra oricăror
probleme care pot să apară în derularea împrumutului, astfel încât să se poată
lua, din timp, măsuri de remediere în vederea preîntâmpinării deteriorării
serviciului datoriei împrumutului.
O comunicare deschisă între bancă şi beneficiarul de credit este o condiţie
esenţială pentru un program eficient de urmărire. Un alt element de bază este
întocmirea completă şi riguroasă a dosarelor de credit. Dosarele de credit
constituie coloana vertebrală a procesului de monitorizare a împrumuturilor,
deoarece acestea conţin toate documentele (corespondenţă, rapoarte, situaţii
financiare, rapoarte de credit, contracte de împrumut, contracte de garanţii etc.)
ce pot furniza ofiţerului de credit, expertului contabil, precum şi altor părţi
interesate, o înregistrare cronologică şi permanentă a relaţiei de împrumut.
3.1. Obiectivele procesului de studiu
La încheierea acestei sesiuni, cunoştinţele obţinute vă vor permite:
să explicaţi de ce urmărirea şi controlul derulării creditelor trebuie
să constituie parte integrantă a procesului de creditare;
să identificaţi etapele şi instrumentele folosite în activitatea de
monitorizare a creditelor;
să explicaţi de ce este necesar ca dosarele de credit să constituie o
parte componentă a procesului de administrare a creditului;
să arătaţi ce trebuie să conţină un dosar de credit, modul în care
astfel de dosare sunt întocmite şi utilizate;
să înţelegeţi necesitatea şi utilitatea sistemelor de clasificare a
creditelor, precum şi alte cerinţe prudenţiale;
să ştiţi cum să folosiţi sistemul de clasificare a creditelor, elaborat
de BNR (obligatoriu pentru toate băncile comerciale).
41
A. MOTIVELE URMĂRIRII CREDITELOR
Există o serie de motive care relevă importanţa procesului de urmărire a
creditelor. Astfel, aflarea situaţiei la zi a afacerii clientului, precum şi a
posibilităţii acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea
tendinţelor contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive, confirmarea
folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informaţiilor
date de client, descoperirea practicilor neobişnuite folosite de client şi
informarea despre activitatea clientului şi a credibilităţii lui, asigurarea că acest
client este încă solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de
acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă şi
absolut necesară în derularea unui credit.
De la aprobarea şi acordarea unui credit bancar şi până la rambursarea
integrală a lui şi a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activităţii de
urmărire a derulării lui este de a menţine pe tot parcursul creditării condiţiile
iniţiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit iniţial
performant să devină neperformant, datorită deteriorării situaţiei economico-
financiare a împrumutatului.
B. MONITORIZAREA CREDITELOR
Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în
mod practic pe baza unei planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul
de credite al acestuia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este
nevoie, adică ori de câte ori există informaţii, că situaţia economico-financiara a
agentului economic are tendinţe de declin.
Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfăşoară o bancă
trebuie să includă:
analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a
se asigura că ele se derulează în conformitate cu politica de
creditare a băncii, cu cerinţele documentaţiei şi în condiţii de
profitabilitate;
clasificare a creditelor din punct de vedere al performanţelor, prin
calcularea indicatorilor cheie;
expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de
credite pe care îl deţine banca.
Ofiţerul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient
de comunicare între bancă şi beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de
credit, în conducerea analizelor de credit sau la participarea la acestea, în
clasificarea creditelor precum şi în efectuarea expertizelor contabile. Datorită
faptului că ofiţerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact
direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în
măsură să anticipeze eventualele probleme, şi, împreună cu clientul, să găsească
soluţii pentru rezolvarea lor. în consecinţă, un ofiţer de credit slab pregătit sau
care nu îşi îndeplineşte în mod conştiincios sarcinile, poate cauza nerealizarea
42
unui program de monitorizare a creditelor, oricât de cuprinzător şi bine elaborat
ar fi acesta.
C. RESPONSABILITĂŢILE OFIŢERULUI DE CREDIT
Comunicarea dintre ofiţerul de credit şi client
Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întreţină un contact
permanent cu beneficiarul de credit, adică să dezvolte relaţia ce s-a stabilit în
timpul discuţiilor preliminare, în perioadele de analiză şi de aprobare a cererii de
împrumut. Mulţi dintre clienţi apreciază faptul că, din când în când, telefonic,
ofiţerul de credit se interesează de modul în care ei îşi desfăşoară activitatea.
Contactele telefonice şi vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o
practică prudentă de monitorizare a unui credit şi, în acelaşi timp, şi o relaţie
bună între bancă şi client.
Discuţiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o
comunicare reciprocă între bancă şi client. Este mult mai probabil că un client
care se confruntă cu un declin financiar va înştiinţa banca despre acest lucru,
dacă ofiţerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut, manifestându-şi
bunăvoinţa şi dorinţa de a ajuta.
Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuţii telefonice, vizite la
locul unde societatea îşi desfăşoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum
ar fi un prânz de afaceri. In toate cazurile, scopul este de a menţine deschise
liniile de comunicare între bancă şi client. Ofiţerul de credit trebuie să creeze o
atmosferă de încredere şi cooperare. Nu există substituent pentru un dialog
deschis şi onest între bancă şi beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă
şi client este bună, un ofiţer de credit cu experienţă poate deseori reconstitui
situaţia reală a unui cont de credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.
Verificarea contului curent al clientului
Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al
unui client şi a modalităţilor de plată practicate. De exemplu, atunci când contul
curent prezintă o creştere a soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii şi
a ratei la un credit pentru investiţii, trebuie să se acorde o atenţie specială
clientului respectiv.
Aceste evoluţii pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de
încasarea cu întârziere sau neîncasarea creanţelor scadente, imobilizări prea mari
în stocuri nevandabile sau pierderea unui client important.
Atunci când apare o schimbare majoră în modalităţile de plată practicate
de client, ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică
foarte bună în administrarea creditelor o constituie contractarea de către bancă a
câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi contabilul, expertul contabil sau
consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza informaţii relevante.
43
Vizită la sediul clientului
Ofiţerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma
clientului. O inspecţie la locul de desfăşurare a activităţii acestuia poate releva
anumite probleme organizatorice sau operaţionale. Cea mai bună modalitate de
evaluare cu acurateţe a condiţiei şi valorii activelor pe care le deţine clientul
este, în cazul unui ofiţer de credit responsabil, evaluarea făcută personal şi nu
cea bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la faţa locului, creează, de asemenea,
posibilitatea de a verifica orice alte garanţii rămase în posesia clientului, dacă
acestea sunt întreţinute sau stocate corespunzător.
ÎNTOCMIREA DOSARULUI DE CREDIT
a) Importanţa dosarului de credit
Ofiţerul de credit are un rol determinant în întocmirea, completarea şi
aducerea la zi a dosarului de credit al fiecărui client. Dosarul de credit reprezintă
o evidenţă scrisă a relaţiilor dintre bancă şi beneficiarii de credite şi este
indispensabil desfăşurării fără probleme a procesului de creditare. Practic, orice
angajat al băncii implicat în activitatea de creditare are, mai devreme sau mai
târziu, ocazia de a se referi la dosarul de credit. Juriştii din bancă apelează la
dosarul de credit în eventualitatea unui litigiu sau atunci când trebuie să verifice
sau să clarifice anumite probleme juridice iar experţii contabili folosesc un astfel
de dosar ca sursă primară de informaţii, atunci când analizează o relaţie de
creditare.
Este evident că un dosar de credit corespunzător poate contribui la
îmbunătăţirea calităţii creditului şi la minimalizarea riscurilor. Ofiţerul de credit
care efectuează o înregistrare incompletă şi dezordonată a datelor referitoare la
derularea activităţii clientului, nu poate identifica şi urmări tendinţele financiare
ce ar putea indica apariţia unui credit neperformant. Ofiţerul de credit, ale cărui
dosare de credit sunt cuprinzătoare şi bine organizate, poate să reacţioneze
prompt şi în concordanţă cu informaţiile pe care le are.
b) Sursă de informaţii
Dosarul de credit poate furniza:
evidenţă a relaţiei de creditare şi modul cum aceasta a evoluat în
timp;
sursă de referinţă pentru verificările interne;
un tablou global al relaţiilor dintre client şi bancă, ce se poate
dovedi util atunci când se încearcă vânzarea altor produse şi servicii
bancare;
sumă de informaţii financiare, de exemplu, pentru compararea
rezultatelor mai multor firme.
c) întocmirea, completarea şi actualizarea dosarului de credit
Deşi la strângerea ca şi la utilizarea informaţiilor necesare întocmirii
dosarelor de credit pot contribui mai mulţi angajaţi ai băncii, responsabilitatea
cu privire la conţinutul şi structura lor revine, de regulă, ofiţerului de credit.
44
Dacă, de exemplu, lipseşte un contract de garanţie sau un alt document de
garantare, ofiţerul de credit este primul chemat să dea explicaţii asupra acestui
fapt.
Totuşi, faptul că ofiţerul de credit poartă răspunderea principală pentru
dosarul de credit, nu înseamnă că acesta poate fi conceput ca şi cum el ar fi
singurul utilizator. Relaţia este între client şi bancă, nu între client şi ofiţerul de
credit. Orice angajat al băncii trebuie să aibă acces la dosarul de credit, pentru a
găsi rapid informaţia de care are nevoie.
In fiecare bancă există un sistem propriu de întocmire a dosarelor de
credit.
Indiferent de modul de aranjare, este important ca astfel de dosare să fie
bine întocmite şi să urmeze un principiu consecvent de alcătuire. Adnotările
neciteţe, abrevierile sau însemnările lipsite de sens nu vor fi deniei un folos
decât, poate, celui care le-a tăcut.
d) Conţinutul dosarelor de credit
Informaţiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe
categorii, după cum urmează:
• Documente de creditare
Această secţiune include contractele de credit, actele de încorporare,
certificatele de la Registrul Comerţului şi alte documente similare.
• Informaţii financiare
Această secţiune include bilanţul, contul de profit şi pierdere,
desfăşurătoarele, situaţiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităţilor, planul
de afaceri, situaţia financiară personală şi documente privind situaţiile financiare
ale garanţilor.
• Garanţii
Orice informaţie referitoare la garanţiile constituite trebuie să fie inclusă
în această secţiune, şi, în mod special, contractele de garanţie.
• Corespondenţă, rapoarte şi note
Dosarul de credit conţine, de asemenea, întreaga corespondenţă purtată
între departamentul de creditare şi client, discuţiile, rapoartele asupra vizitelor
făcute la sediul clientului sau a altor întâlniri cu clientul, rezumate ale
convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfăşurarea procesului de
creditare, orice alte situaţii deosebite ale programului de rambursare, informaţii
contabile şi recomandări făcute de ofiţerul de credit sau de comisia de creditare,
referitoare la cererea de împrumut.
• Alte materiale
Această secţiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte.
De exemplu: broşuri referitoare la producţia societăţii, materiale de reclamă,
articole din ziare şi reviste referitoare la viabilitatea proiectului pentru care se
solicită creditul, practicile utilizate în afaceri de către client şi proiecte de viitor.
45
D. CONTROLUL CREDITELOR BANCARE SI MĂSURI CE POT
FI LUATE IN URMA CONTROLULUI
Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenţii
economici, creditele au o pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu
numai să controleze utilizarea împrumuturilor, ci şi principalele laturi ale
activităţii acestora. Controlul bancar privind creditele acordate se exercită atât
scriptic, adică pe baza documentaţiei, cât şi faptic, prin verificarea concretă a
situaţiei debitorilor. Acest control se efectuează diferenţiat, pe cele două
categorii mari de credite: credite pe termen scurt şi credite pe termen mediu şi
lung.
Controlul creditelor pe termen scurt
Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe
baza datelor din balanţa de verificare şi a datelor patrimoniale. Totuşi, pentru
firmele debitoare care nu au credite, dobânzi sau plăţi restante, controlul se
poate face trimestrial. Pe baza datelor din documentele menţionate anterior, se
întocmeşte situaţia garanţiei creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din
verificare rezultă minus de garanţie, clientul va trebui să ramburseze rate ale
creditului egale cu minusul de garanţie, iar dacă debitorul nu are disponibilităţi
băneşti, minusul de garanţie se transformă în credite restante cu dobândă
penalizatoare. Controlul creditelor se realizează preponderent în cazul creditelor
negarantate, deci a minusului de garanţie.
In urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situaţii care cuprind
analiza faptică a debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluţii de
recuperare a creditelor restante. Dacă există, plusurile de garanţie sunt luate în
consideraţie pentru acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare.
Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:
1. Urmărirea şi analiza gradului de realizare a principalilor indicatori, cei
mai importanţi fiind:
realizarea fluxului de disponibilităţi monetare în concordanţă cu cel
prezentat băncii, odată cu documentele de creditare;
realizarea programelor şi utilizarea capacităţilor de producţie;
existenţa resurselor şi a factorilor de producţie;
stadiul de fabricaţie, depozitarea produselor şi conservarea
garanţiilor;
existenţa pieţelor de desfacere şi respectarea contractelor cu
beneficiarii;
existenţa faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;
respectarea destinaţiei creditelor.
Verificarea destinaţiei creditului trebuie să aibă în vedere următoarele
elemente:
- destinaţia dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă cu
datele declarate de agentul economic în cererea de credit şi detaliat pe furnizori
în planul de afaceri şi cu datele consemnate în contractul de credit; dacă este
46
vorba de linie de credit, destinaţia iniţială trebuie să fie păstrată în fiecare ciclu
de rotaţie a creditului;
- verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea
sintetică cu cele din contabilitatea analitică şi acestea cu datele din actele de
plată a furnizorilor;
2. Evaluarea garanţiilor.
3 Prezentarea măsurilor luate.
4. Întocmirea actelor de control şi înregistrarea lor la bancă.
Controlul creditelor pe termen mediu şi lung
În cazul creditelor pe termen mediu şi lung, există, de asemenea, un
control scriptic şi unul faptic. Primul se realizează atât în cursul executării
proiectului de investiţii, cât şi după punerea în funcţiune a obiectivului, până la
rambursarea creditului. Controlul se face atât prin documentele de plăţi şi de
constituire a resurselor proprii, cât şi prin balanţa de verificare, rezultatele
financiare, obligaţiile fiscale, situaţia patrimoniului, principalii indicatori
economico-financiari şi alte documente prezentate de firma debitoare, în timpul
execuţiei proiectului.
La efectuarea plăţilor, ofiţerul de credit trebuie să verifice:
încadrarea plăţilor în devizul general şi devizele pe obiecte;
încadrarea plăţilor în volumul creditelor aprobate;
încadrarea veniturilor, cheltuielilor şi profiturilor în limita celor
prevăzute în bugete de venituri şi cheltuieli;
dacă resursele proprii au fost constituite conform documentaţiei de
creditare;
dacă creditele din balanţa de verificare a agentului economic
corespund celor din evidenţa băncii;
dacă se respectă graficul de eşalonare a execuţiei obiectivului;
constituirea şi eliberarea resurselor proprii pentru investiţii.
Controlul faptic, ce se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se
exercită după un grafic de control, în care vor fi urmărite:
respectarea soluţiilor tehnice din documentaţii;
stadiul fizic şi calitatea lucrărilor executate;
asigurarea factorilor de execuţie pentru perioada următoare;
încadrarea lucrărilor executate şi a plăţilor făcute în cele prevăzute
în documentaţia de creditare;
analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentaţia de
credite;
gradul de realizare a indicatorilor aferenţi obiectivului pus în
funcţiune;
situaţia bunurilor ce constituie garanţia creditelor.
47
Măsuri ce pot fi luate în urma controlului
Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac
propuneri de măsuri, care se aprobă de conducerea unităţii, şi anume:
- trecerea la restanţă a creditelor utilizate, pentru diminuarea
corespunzătoare a limitei de creditare şi recuperarea creditelor respective din
disponibilităţile şi încasările clientului înaintea altor plăţi, cu excepţia drepturilor
de salarii care au prioritate potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 Codul muncii;
- anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată că
împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului
creditului. Această măsură se ia numai după expirarea termenului de 5 zile de
preaviz scris;
- întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziţia debitorului de
noi tranşe din creditul aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu dobânzile
aferente, se retrage imediat din contul de disponibilităţi al împrumutatului, iar
atunci când nu este posibil se trece la restanţă;
întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situaţia economică
şi financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la
aprobarea creditului şi care nu mai asigură condiţii de rambursare; banca poate
reveni la această măsură după ce se constată redresarea situaţiei clientului;
- retragerea imediată a creditului şi dobânzilor datorate din contul de
disponibilităţi al debitorului, iar când acest lucru nu este posibil se va trece la
recuperarea creditului şi dobânzilor prin executare silită;
- pentru creditele care au fost în competenţa de aprobare a centralei
băncii, se va informa Direcţia de Creditare asupra măsurilor luate;
- după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris
debitorului în termen de 5 zile.
- în urma activităţii de urmărire şi control rezultă o serie de semnale de
avertizare:
• Semnale de avertizare din interiorul băncii:
- viteză de mişcare a contului în creştere sau în scădere; retrageri mari de
numerar; intrări de cecuri returnate; variaţia situaţiilor prognozate prezentate;
amânarea furnizării situaţiilor financiar-contabile; clientul este întotdeauna
grăbit să obţină un împrumut; zvonuri;
- nerespectarea acordurilor de împrumut şi a formelor şi principiilor de
creditare;
- fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele convenite.
• Semnale de avertizare de la client:
schimbarea comportamentului managerilor faţă de întâlnirile
anterioare;
evitarea de către aceştia a contactelor cu banca;
probleme personale ale conducerii;
schimbări dese în conducere;
conducere inadaptabilă la schimbare;
48
viteză mare de mişcare a personalului;
active neutilizate; stocuri fără mişcare;
modificarea condiţiilor comerciale;
imposibilitatea de acoperire a comenzilor;
politici neştiinţifice de stabilire a preţurilor;
ramură în recesiune;
presiune mare exercitată de către creditori;
obiective inexistente pe termen lung; risc de ţară ridicat.
ANALIZA PORTOFOLIULUI DE CREDITE
Scopurile analizei portofoliului de credite
Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din mii de împrumuturi
acordate. Pe parcursul derulării, unele dintre credite se dovedesc a nu avea
riscuri importante, iar altele pot devia de la principiile politicii de creditare a
băncii. Pentru a preveni astfel de situaţii, precum şi apariţia altor riscuri, băncile
trebuie să efectueze o analiză periodică a creditelor pe care le deţin în portofoliu.
Scopurile acestor analize sunt:
- identificarea creditelor pentru care există probabilitatea de a se
transforma în credite neperformante;
- examinarea procedurilor de creditare folosite, în scopul asigurării
concordanţei acestora cu politica de creditare a băncii;
- efectuarea unei aprecieri generale a calităţii portofoliului de credite şi a
structurii acestuia;
- evaluarea competenţei ofiţerilor de credit din bancă.
Organizarea şi scopul programului de efectuare a analizelor de credit
variază de la o bancă la alta. Volumul şi calitatea portofoliului de credite al
băncii, costurile şi problemele legate de personal reprezintă unii dintre factorii
care influenţează periodicitatea şi datele efectuării analizelor de credit şi cui îi
revine responsabilitatea efectuării unor astfel de analize.
în cazul apariţiei unor stări de forţă majoră o bancă trebuie să analizeze
toate creditele acordate. în mod similar, atunci când apare o neconcordanţă cu
anumite reglementări legale, banca trebuie să-şi analizeze întregul portofoliu de
credite, pentru a restabili conformitatea în domeniul respectiv.
Rolul ofiţerului de credit în administrarea unui credit este diferit de la o
bancă la alta. De exemplu, în unele bănci, ofiţerul de credit are sarcina de a
întocmi şi păstra propriile dosare de credit, de a analiza şi evalua în mod total
independent creditele pe care le acordă, spre deosebire de alte bănci, unde aceste
activităţi se desfăşoară mult mai centralizat.
Organizarea analizei portofoliului de credite
Băncile al căror portofoliu de credite este mai mare şi mai diversificat
trebuie să organizeze un departament care se ocupă cu analiza creditelor, alcătuit
49
din personal specializat, de înalt profesionalism şi care să răspundă direct
conducerii băncii.
O analiză de credit minuţios efectuată trebuie să cuprindă:
1. Asigurarea concordanţei cu politica de creditare a băncii.
Fiecare bancă trebuie să aibă un document scris în care să se regăsească
politica de creditare, în care să se scoată în evidenţă concepţia conducerii băncii
în acest domeniu şi care să pună la dispoziţia lucrătorilor un set oficial de
proceduri necesare desfăşurării activităţii de creditare.
Planul analizei portofoliului de credite
Cele mai multe politici bancare de creditare includ:
- o descriere a sistemului de aprobare a creditului, practicat de banca
respectivă;
- o explicaţie cu privire la competenţele deţinute în acordarea
împrumuturilor (limitele până la care ofiţerii de credit pot acorda credite fără a
solicita aprobarea de la un nivel superior);
- explicaţie asupra sistemului de analiză, clasificare şi expertiză contabilă
a creditelor, practicat de către bancă.
Documentul care cuprinde politica de creditare a băncii este singurul
document care asigură cadrul general pentru toate practicile utilizate în
activitatea de creditare a băncii respective. In absenţa unei politici unitare de
creditare, banca va fi, în mod invariabil, victima unor decizii de acordare a
împrumuturilor luate la întâmplare şi în mod inconsecvent. Astfel, un ofiţer de
credit ar putea respinge acordarea unui împrumut solicitat în condiţii perfect
valabile din punct de vedere al standardelor impuse de bancă, în timp ce alt
ofiţer ar putea aproba credite a căror sumă depăşeşte nivelul său de competenţă.
2. Scopul (obiectul creditului)
Pe parcursul efectuării unei analize de credit, este esenţial să se verifice
dacă scopul pentru care a fost acordat împrumutul este acelaşi cu cel prezentat
iniţial - scopul creditului trebuie să reiasă foarte clar din documentaţia
prezentată. De exemplu, un împrumut acordat pentru capital circulant trebuie
utilizat pentru acoperirea obligaţiilor rezultate din creditele comerciale, sau
acoperirea necesităţilor în activitatea de exploatare şi nu pentru a finanţa
cumpărarea unui utilaj.
3. Evidenţa rambursărilor
Evidenţa plăţilor efectuate pentru rambursarea creditului, trebuie să facă
obiectul verificării, având în vedere că reprezintă un indicator despre capacitatea
de rambursare a clientului.
4. Situaţia financiară a clientului
În cadrul unei analize de credit trebuie, de asemenea, evaluată situaţia
financiară a clientului, acordându-se atenţie oricărei îmbunătăţiri sau deteriorări
a bilanţului contului de profit şi pierderi, a situaţiei fluxului de lichidităţi,
principalilor indicatori etc. Alte domenii de interes sunt evoluţia concurenţei,
schimbările cadrului legislativ şi economic, precum şi alţi factori externi.
50
5. Documentaţia
Verificarea tuturor documentelor care alcătuiesc dosarul de credit
constituie în mod obişnuit o latură a analizei de credit. Acest lucru dă siguranţa
că toate documentele au fost întocmite şi semnate corespunzător.
6. Garanţiile
Multe dintre pierderile rezultate din activitatea de creditare apar atunci
când constituirea garanţiilor se face pe baza unei documentaţii
necorespunzătoare, din care nu reiese clar valoarea reală a acestora sau pe baza
unor evidenţe neactualizate, care nu reflectă deprecierea valorică a activelor
constituite drept garanţii. De aceea, o analiză de credit trebuie să includă atât
inspectarea fizică a bunurilor constituite drept garanţii, cât şi verificarea
evidenţelor scriptice ale acestora. Această analiză se efectuează în mod normal
lunar după expirarea termenului de depunere a situaţiei contabile periodice şi
implică două faze:
Verificarea garanţiei obiectului creditului care are drept scop regăsirea
creditelor utilizate în activele circulante ale firmei (credite pe termen scurt) sau
în imobilizări corporale (credite pentru investiţii). Verificarea garanţiilor
creditului se efectuează faptic prin constatări la faţa locului şi scriptic pe baza
datelor din evidenţa contabilă a agentului economic.
Verificarea garanţiilor colaterale se realizează faptic prin identificarea pe
teren la sediul firmei (depozite, magazii, hale de producţie, magazine etc.) a
bunurilor achiziţionate din credite: stocuri de materii prime şi materiale, de
produse neterminate, produse finite şi mărfuri.
În ceea ce priveşte verificarea faptică, inspectorii de credite trebuie să
verifice existenţa stocurilor în structura declarată în planul de afacere şi
confruntarea cu datele din contabilitatea societăţii: autenticitatea actelor de
provenienţă a stocurilor, bunurilor; dacă stocurile identificate pe teren au
consumul asigurat; starea calitativă şi condiţiile de păstrare.
Verificarea scriptică se efectuează pe baza evidenţei contabile şi se
urmăreşte reflectarea corectă în evidenţe a cheltuielilor efectuate din credite şi în
al doilea rând concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont
cu cele din evidenţele agentului economic. In cazul în care se constată un plus
de garanţie, acesta reprezintă un semn bun pentru activitatea agentului
economic. în cazul în care se constată un minus de garanţie, se procedează fie la
rambursarea imediată a creditului până când se ajunge la o sumă la care valoarea
garanţiei este acoperitoare, fie la reeşalonarea creditului sau creditul este trecut
în categoria creditelor restante.
Întrebările fundamentale care se pun sunt: Care este starea fizică a
activelor constituite drept garanţii? Care este valoarea curentă de piaţă şi
valoarea de lichidare a acestora?
51
7. Respectarea reglementărilor legale
În cadrul unei analize de credit trebuie verificat dacă acordurile de
împrumut între bancă şi client au fost încheiate conform prevederilor tuturor
reglementărilor legale în vigoare.
3.2. Credite neperformante şi operaţiuni de recuperare
Activitatea de creditare generează atât credite performante cât şi, datorită
gestionării greşite a riscului, credite problemă şi neperformante.
Creditele neperformante apar atunci când există o întârziere în
rambursarea şi recuperarea arieratelor, iar achitarea obligaţiilor de plată asumate
nu sunt asigurate sau sunt asigurate parţial. Creditele problematice sunt cele
care, la data analizei, prezintă semnale evidente referitoare la imposibilitatea
rambursării viitoare la termenele stabilite, ca urmare a deteriorării activităţii
clientului.
Pentru diminuarea nivelului creditelor neperformante şi a impactului
acestora asupra profitabilităţii băncii este necesară o politică de creditare
prudentă şi eficientă, care să conducă atât la apariţia prevenirii acestor credite,
cât şi la posibilitatea de recuperare a lor.
Totuşi, creditele neperformante reprezintă o consecinţă inevitabilă a
activităţii de creditare. Fiecare credit presupune apariţia unor evenimente
neprevăzute, ce fac dificilă respectarea de către client a termenilor contractului
de creditare,
Unele credite neperformante pot apărea în urma unor erori ale ofiţerului
de credit. Este posibil ca un ofiţer de credit să evalueze în mod necorespunzător
caracterul clientului, sau să interpreteze greşit cifrele în cadrul unei analize
financiare. Acestea, ca şi alte cauze similare care duc la apariţia unor credite
neperformante, pot şi trebuie reduse la minimum.
Un credit neperformant poate surveni chiar şi atunci când ofiţerul de
credit nu comite nici o greşeală în vreuna dintre etapele de evaluare a creditului.
De exemplu, nici un ofiţer de credit nu poate prevedea o perioadă nefavorabilă
dezvoltării recoltelor agricole sau o scădere a valorii pământului care pot fi
cauza unui credit agricol neperformant.
Un ofiţer de credit competent poate să menţină numărul creditelor
neperformante la un nivel acceptabil şi să reducă la minim pierderile înregistrate
de bancă, în condiţiile în care calitatea creditului acordat nu se deteriorează.
Unele credite neperformante sunt inevitabile, însă pierderile suferite de bancă
sunt neglijabile dacă acestea sunt identificate la timp; în această situaţie ofiţerul
de credit are mai multe alternative. De exemplu, ofiţerul de credit poate întocmi
împreună cu clientul o situaţie prognozată a fluxului de numerar sau o
reeşalonare a creditului. în momentul în care banca este obligată să procedeze la
lichidarea garanţiilor, creşte posibilitatea ca aceasta să nu-şi poată recupera
integral ratele nerambursate, dobânda şi costurile de administraţie. Modul de
52
prevenire a transformării creditelor în credite neperformante şi reducerea la
minimum a pierderilor pe care le suportă banca în astfel de situaţii, constituie
tematica acestui capitol.
OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU
Când veţi termina de studiat această sesiune, cunoştinţele dobândite vă
vor permite:
să explicaţi de ce creditele neperformante constituie o parte
inevitabilă a activităţii de creditare;
să explicaţi în ce fel erorile comise de ofiţerul de credit în timpul
discuţiilor preliminare analizei financiare şi cele referitoare la
documentaţia şi urmărirea creditului, pot fi cauza apariţiei
creditelor neperformante;
să identificaţi câteva dintre situaţiile economice şi de afaceri
nefavorabile care pot genera un credit neperformant;
să descrieţi câteva dintre semnele caracteristice apariţiei unui credit
neperformant;
să revedeţi măsurile care pot fi luate în vederea soluţionării unui
credit neperformant într-un mod satisfăcător pentru bancă şi pentru
client;
să arătaţi cum trebuie să procedeze un ofiţer de credit astfel încât
pierderile suferite de bancă să fie reduse la minimum.
CREDITELE NEPERFORMANTE
Procesul creditării este, prin natura sa, imperfect. Analiza creditului poate
fi incompletă sau bazată pe date eronate, ofiţerul de credit poate ignora
adevăratele condiţii ale unui debitor, astfel capacitatea debitorului de a rambursa
se poate efectiv schimba după ce creditul a fost acordat. Dacă managementul se
concentrează exclusiv pe eliminarea în totalitate a riscurilor, o bancă nu va mai
acorda credite, profiturile se vor restrânge şi nevoile de creditare ale clienţilor nu
vor fi satisfăcute.
Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apărea unele pierderi
din credite. Obiectivul unei bănci este de a-şi stabili optimul relaţiei risc - venit.
In scopul administrării eficiente a activelor şi pasivelor, în fiecare bancă
funcţionează Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor.
În cadrul băncilor americane, ALCO (Asset and Liability Committee)
monitorizează şi determină riscul ratei dobânzii, oferă recomandări în stabilirea
preţurilor, investiţiilor, fondurilor şi strategiilor de marketing, astfel încât să se
realizeze corelaţiile dorite între risc şi profitul aşteptat.
ALCO stabileşte corelaţii între diferite venituri, cheltuieli şi riscuri, astfel:
Corelaţia dintre profitul din dobânzi (venituri din dobânzi - cheltuieli cu
dobânzile) şi riscul ratei dobânzilor este realizată prin managementul riscului
ratei dobânzilor.
53
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile şi riscul de lichiditate este
gestionată de managementul pasivelor.
Corelaţia dintre cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile care nu provin din
dobânzi şi riscul operaţional se stabileşte prin măsurarea costului fondurilor şi
controlul cheltuielilor.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi şi riscul ratei dobânzii stabileşte
nivelul investiţiilor de portofoliu şi politica lor orientativă.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, taxe şi riscul ratei dobânzii stabileşte
nivelul investiţiilor parţial impozabile şi pe cel al titlurilor de valoare
impozabile.
Corelaţia dintre venitul din dobânzi, venitul care nu provine din dobânzi
şi riscul ratei dobânzii stabileşte strategiile investiţionale.
Corelaţia dintre provizioanele pentru pierderi din credite şi riscul de credit
se realizează pe baza politicii de creditare, caracteristicilor creditelor, evaluării
cererii de credite şi a creditelor neperformante (pierderilor din credite). Cu cât
riscul de credit este mai ridicat, numărul creditelor neperformante este mai mare
şi provizioanele pentru pierderi din credite trebuie să fie mai mari.
Corelaţia dintre profitul din dobânzi, profitul ce nu provine din dobânzi şi
riscul de credit se realizează prin analiza profitabilităţii clienţilor şi prin
stabilirea ratei dobânzii active. Un risc de credit mare implică o dobândă activă
ridicată.
54
Procedurile de revizuire a creditului identifică momentul când creditul a
început să se deterioreze şi ajută la instituirea acţiunilor corective. Cele mai
multe credite problemă pot fi restructurate printr-o utilizare eficientă a perioadei
până la îmbunătăţirea condiţiilor financiare ale debitorului. Astfel, analiza
creditelor problemă constă în detectarea situaţiilor problemă şi modificarea
termenilor iniţiali, spre a îmbunătăţi perspectiva rambursării.
Ofiţerul de credit monitorizează constant circumstanţele fiecărui debitor,
spre a detecta eventualele probleme ale creditului, înainte ca ele să devină
imposibil de corectat. El informează despre calitatea datelor financiare, istoria
creditului ca rezumat în fişierul creditului, completarea documentaţiei creditului
şi valoarea garanţiilor. Dacă există slăbiciuni el poate clasifica împrumutul ca
substandard, îndoielnic sau pierdere. Atunci banca trebuie să aloce rezerve în
diferite procente, proporţionale cu creditul acordat, împotriva pierderilor
potenţiale.
COSTURILE CREDITELOR NEPERFORMANTE SUPORTATE
DE CĂTRE BĂNCI
Cele mai mari costuri apar în situaţia în care un credit "neperformant nu
mai poate fi recuperat, însă fiecare credit neperformant implică şi alte costuri,
mai greu detectabile, care pot duce la fel de bine la scăderea profitului băncii.
Scăderea reputaţiei
O bună desfăşurare a activităţii bancare se bazează pe încredere. O bancă
poate atrage capitalul de care are nevoie pentru creditare sau alte plasamente,
numai dacă deponenţii acesteia au încredere în capacitatea ei de a folosi banii.
Aceasta înseamnă, înainte de toate, un nivel minim al creditelor neperformante.
Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea imaginii pe care o
are banca în faţa clienţilor săi. In această situaţie, profitabilitatea băncii scade,
apar dificultăţi în atragerea deponenţilor şi este împiedicată dezvoltarea
activităţii.
Creşterea cheltuielilor administrative
Un credit neperformant implică o atenţie sporită din partea personalului
bancar. Ofiţerul de credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe cu
clientul, iar verificările suplimentare şi analizele ulterioare necesită angrenarea
unui număr mai mare de funcţionari bancari. Timpul suplimentar care se alocă
în cazul unui credit neperformant este practic neproductiv, deoarece este folosit
numai în scopul protejării activelor băncii, fără a genera un venit suplimentar
corespunzător. în plus, pot apărea costuri suplimentare atunci când sunt solicitaţi
evaluatori, consultanţi sau alţi specialişti externi.
Creşterea cheltuielilor juridice
In cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluţionat pe cale
amiabilă, printr-un program de remediere şi este necesară chemarea în judecată a
55
clientului, acoperirea pierderilor înregistrate de bancă va fi substanţial redusă de
plata onorariilor consultanţilor juridici şi a cheltuielilor de judecată.
A. PRINCIPALELE CAUZE ALE APARIŢIEI CREDITELOR
NEPERFORMANTE
Există numeroşi factori care ar putea genera apariţia unui credit
neperformant. Cel mai adesea, apariţia unui credit neperformant este, mai
degrabă, rezultatul acţiunii conjugate a mai multor factori, decât a unuia singur.
Mulţi dintre aceşti factori ies din sfera de control a băncii. Un singur factor -
greşelile comise de funcţionarul bancar - poate fi menţinut la un nivel minim,
dacă ofiţerul de credit a parcurs şi executat cu atenţie şi minuţiozitate fiecare
etapă a procesului de creditare.
A1. ERORI COMISE DE CĂTRE CREDITOR (BANCA -
OFIŢERUL DE CREDIT)
Evitarea apariţiei creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă
şi minuţioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare
executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfăcător până la un proces
inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariţia unui
credit neperformant.
Unele dintre cele mai frecvente greşeli comise pe parcursul procesului de
creditare sunt următoarele:
Interviu necorespunzător (inadecvat)
Discuţiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi
necorespunzătoare atunci când ofiţerul de credit, în loc să se axeze pe întrebări
la obiect, cu scopul precis de a afla informaţii despre situaţia financiară a
clientului, preferă o conversaţie prietenească cu acesta. Un alt neajuns constă în
incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie,
atunci când răspunsurile primite sunt greşite sau echivoce. Interviul preliminar
reprezintă cea mai bună ocazie în care ofiţerul de credit poate evalua trăsăturile
de caracter ale clientului. Dacă interviul este efectuat într-un mod
necorespunzător, poate duce la concluzii greşite în ceea ce priveşte buna intenţie
a clientului de a rambursa creditul.
Analiză financiară necorespunzătoare
Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofiţerul de credit nu
consideră că analiza financiară este un factor important în luarea deciziei finale,
deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare. Nimic nu poate
substitui o analiză financiară completă în cadrul procesului de creditare. O
analiză financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a
bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, precum şi neverificarea
corectitudinii situaţiilor financiar contabile.
56
Necunoaşterea activităţii clientului
Problemele apar atunci când ofiţerul de credit nu cunoaşte activitatea
clientului şi condiţiile în care aceasta se desfăşoară. Dacă nu se cunosc aceste
lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanţare în viitor şi determinarea
celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia şi condiţiile de rambursare.
Pentru mulţi beneficiari de credite, chiar dacă au o situaţie financiară bună, este
dificil să-şi onoreze datoriile dacă scadenţa acestora nu este în concordanţă cu
ciclurile fluxului de lichidităţi.
Garantarea defectuoasă a creditului
O altă cauză care duce la apariţia pierderilor în activitatea de creditare o
reprezintă constituirea unor garanţii necorespunzătoare pentru creditele acordate.
Acceptarea unor garanţii care nu au fost corect evaluate în ceea ce priveşte
posesia, valoarea şi posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o situaţie
lipsită de protecţie sau slab protejată în cazul în care clientul nu-şi mai poate
onora obligaţiile
Documentaţie incorectă sau incompletă
Lipsa unei documentaţii corecte în cadrul contractului de credit, care să
prevadă în mod precis, atât obligaţiile băncii, cât şi ale clientului, poate, de
asemenea, conduce la apariţia creditelor neperformante.
A2. EXPERIENŢĂ INSUFICIENTĂ ÎN AFACERI
Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experienţă în
afaceri pe care o are clientul.
Management necorespunzător
O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea
necorespunzătoare a activităţii. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere
deciziile sunt luate de către o singură persoană, tot se va ajunge într-un punct în
care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii
specifice: financiar, marketing şi vânzări, întrucât această infuzie de idei şi
creativitate este necesară pentru desfăşurarea unei activităţi performante - deşi
câteodată s-ar putea ca numărul managerilor să fie insuficient pentru o activitate
eficientă în cadrul companiei. Dar principala cauză în eşecul unei activităţi, o
reprezintă pur şi simplu o conducere incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de
conducere din cadrul unei companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite
compartimente într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri
corespunzătoare pe termen lung şi scurt, să folosească favorabil conjunctura şi în
acelaşi timp să fie pregătiţi să reacţioneze în faţa oricăror schimbări adverse.
Cele mai multe falimente rezultă dintr-un management necorespunzător.
Capitalizare iniţială inadecvată
Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înfiinţare datorită
capitalizării inadecvate. Proprietarii subestimează costurile afacerii şi
supraevaluează viteza cu care ei pot obţine profit. Ei îşi recunosc problemele,
57
după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează şi creditorii refuză
acordarea de credite adiţionale.
Deteriorarea producţiei
Deseori, un credit neperformant apare după ce preţul unui produs sau
serviciu rezultat al activităţii unei societăţi, devine necompetitiv sau produsul
are o calitate necorespunzătoare. Creşterea cheltuielilor (materiale sau cu forţa
de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne şi neţinerea pasului cu cele mai
recente tehnici de producţie, pot genera preţuri necompetitive sau pot forţa
compania să scadă nivelul de calitate pentru produsul respectiv.
Activitate insuficientă de marketing
Creditele neperformante pot apărea şi în cazul în care societatea nu
desfăşoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă
un plan bine definit cu privire la reclamă, volumul vânzărilor şi modul de
distribuire al produselor. Lipsa acestei activităţi va duce, în mod invariabil, la
scăderea volumului vânzărilor şi, în consecinţă, a profitabilităţii.
o alia cauză pentru apariţia creditelor neperformante o constituie
incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piaţă şi de adaptare la schimbările
acesteia.
Control financiar necorespunzător
Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbuşirii multor
societăţi. Ar trebui să funcţioneze un sistem de încasare a debitorilor şi de
evaluare a stocurilor, de asigurare a calităţii produselor şi de control al
cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum ar fi nivelul excesiv sau insuficient al
stocurilor, pot trece neobservate până când ating proporţii critice sau creşterea
debitelor poate reprezenta o ameninţare asupra capacităţii societăţii de
rambursare a creditelor.
A3. APARIŢIA UNOR SITUAŢII NEFAVORABILE
Factori de mediu
O altă cauză care poate duce la apariţia creditelor neperformante, este
incapacitatea beneficiarului de credit de a face faţă consecinţelor unor dezastre
naturale cum ar fi incendii, secete, inundaţii şi furtuni. De exemplu, o inundaţie
care poate distrugerea mai mare parte a recoltei unui producător individual,
ameninţă starea economică nu numai a producătorului dar şi a furnizorului de
utilaje agricole, îngrăşăminte şi forţa de munca angajată pentru recoltare dar
chiar şi a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a
materiilor prime alimentare poate duce la creşterea costurilor.
Recesiune economică
Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului
de credit de a-şi onora datoriile. De exemplu, în timpul perioadelor de recesiune,
multe societăţi se confruntă cu lipsa de lichidităţi cauzată de scăderea vânzărilor,
cu creşterea debitelor cauzată de plăţile efectuate cu întârziere şi cu creşterea
costurilor.
58
Concurenţă puternică
O concurenţă puternică poate pune în dificultate alte societăţi atunci când
acestea operează pe aceeaşi piaţă. O societate se poate confrunta cu scăderea
vânzărilor şi va fi obligată să sporească costurile şi / sau să reducă marja de
profit atunci când intră în competiţie cu alte companii mai puternice din punct
de vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producţiei, au
produse mai noi şi mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget
mai mare pentru reclamă etc.
B. IDENTIFICAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE
Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste
noapte. Există, aproape întotdeauna, o deteriorare graduală a calităţii creditului,
care este însoţită de numeroase semnale de avertizare.
SEMNALE DE AVERTIZARE GENERALE
Ofiţerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea
beneficiarului de credit situaţii financiare asupra activităţii acestuia. Legat de
acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot surveni în viitor:
• beneficiarul de credit nu furnizează la termen situaţiile financiare
(bilanţul, contul de profit şi pierderi etc.)
• schimbarea contabilului sau a cenzorului.
Situaţiile financiare
Avertismente care reies din analiza bilanţului:
schimbări semnificative în structura bilanţului;
deteriorarea lichidităţii sau a poziţiei capitalului circulant;
creşterea rapidă a debitelor;
creşterea duratei medii de încasare a creanţelor;
procent ridicat al creanţelor devenite scadente şi neîncasate;
creşterea nivelului pierderilor din credite;
creşterea accentuată a stocurilor, peste necesităţile de consum, sau
încetinirea vitezei de rotaţie a acestora;
investirea în mijloace fixe, fără o finanţare corespunzătoare;
un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) şi cel
împrumutat;
stagnarea capitalului;
creşteri disproporţionate ale pasivelor curente;
creşteri substanţiale ale pasivelor pe termen lung;
creşterea mare a rezervelor.
Avertismente care reies din analiza contului de profit şi pierderi:
schimbări semnificative în structura contului de profit şi pierderi;
pierderi care reduc valoarea netă;
pierderi rezultate din activitatea de exploatare;
59
creşterea costurilor şi micşorarea marjelor de profit;
creşterea vânzărilor şi scăderea profiturilor.
Astfel, evoluţia nefavorabilă a rezultatelor economice şi financiare şi, mai
mult,, rezultate economice şi financiare mai slabe decât ale altor firme din
acelaşi domeniu de activitate sunt semnale certe ale apariţiei creditelor
neperformante.
Alte semnale generale
Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului
economic.
Pierderea încrederii unor clienţi tradiţionali.
Diferenţe mari, în sens negativ, între prognoze şi realizări.
Discrepanţe în informaţiile antecedente.
Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.
Creşteri abrupte în volumul cererii de credite.
Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu uşurinţă şi
realist.
Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare.
SEMNALE ALE ACTULUI MANAGERIAL
Falimente anterioare.
Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societăţii.
Asocieri noi, inclusiv achiziţii, activităţi noi, o nouă zonă geografică sau o
linie nouă de producţie.
Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente
interconectate slab operaţional.
Schimbări în atitudinea faţă de bancă sau faţă de ofiţerul de credit, în
special apare o lipsă de cooperare.
Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii.
Schimbări în comportamentul personalului cheie.
Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a personalului
cheie.
îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.
Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.
Raporturi de muncă degradate.
» Probleme cu forţa de muncă.
» Incapacitatea de planificare a activităţii.
» Lipsa unui plan funcţional.
» 0 slabă administrare, datorată lipsei de experienţă.
» Rapoarte financiare şi control necorespunzător.
» Controale operative necorespunzătoare.
» Incapacitatea de îndeplinire a obligaţiilor conform programului.
Asumarea unor riscuri fără garanţii corespunzătoare.
Lipsa de sinceritate.
60
Neînţelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.
Aventurarea în operaţiuni noi, incerte.
Litigii împotriva beneficiarilor de credite.
Publicitate negativă.
SEMNALE TEHNICE ŞI COMERCIALE
Stabilirea unor preţuri nerealiste pentru produse şi servicii.
Dorinţe speculative şi insistenţă în realizarea de afaceri riscante.
Reacţii întârziate la restrângerea pieţelor sau la condiţiile economice
nefavorabile.
Abateri de la disciplina contractuală.
Pierderea principalelor linii de producţie, a drepturilor de distribuţie,
"franchises" sau a surselor de aprovizionare.
Pierderea unuia sau mai multora dintre clienţii puternici din punct de
vedere financiar.
Apariţia unor concurenţi puternici şi pierderea unui segment foarte mare
de piaţă.
Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu
activitatea.
Utilizarea slabă a capacităţilor de producţie.
Stagnări nejustificate ale procesului de producţie.
Slaba întreţinere a sediilor şi utilajelor.
Folosirea de tehnologii învechite.
Înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.
Păstrarea în evidenţe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai
ridicat decât este normal.
Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.
ALTE AVERTISMENTE
Contacte directe cu clientul
Menţinerea unui canal de comunicare, deschis în permanenţă, între bancă
şi beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de
vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informaţiile nonfinanciare
care ar putea indica eventuala apariţie a unui credit neperformant.
Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreţinere a
utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat,
sunt mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.
În timpul unei conversaţii telefonice, clientul poate face aluzii la anumite
dificultăţi personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanţ sau din
situaţia contului de profit şi pierderi.
Informaţii importante pot fi obţinute în avans, prin contactarea directă, cât
mai frecventă, a clientului.
61
Indicaţii furnizate de către terţi
Tranzacţiile dintre client şi terţi pot furniza unui ofiţer de credit
prevăzător, o imagine intuitivă cu privire la apariţia unui credit neperformant.
De exemplu, ofiţerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariţia
altor creditori sau să primească telefoane de la furnizori care solicită informaţii
despre situaţia creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.
Situaţia contabilă
Pot apărea semne de deteriorare a situaţiei contabile a clientului. Cererile
pentru noi împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de
asemenea, un indicator evident. Clasificarea clienţilor debitorului în grupe
inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea debitorului.
C. SOLUŢIONAREA CREDITELOR NE PERFORMANTE
EVALUAREA SITUAŢIEI CREATE
Apariţia multor credite neperformante poate fi evitata prin identificarea
promptă a dificultăţilor şi prin remedierea acestora Atunci când se confruntă cu
apariţia unui credit neperformant, ofiţerul de credit trebuie să acţioneze imediat.
Consideraţii preliminare
Cu cât este mai rapidă reacţia, cu atât deciziile luate de către ofiţerul de
credit sunt mai viabile. Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat
ce sunt sesizate anumite probleme care indică apariţia unui credit neperformant
iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea plăţilor, creşte
posibilitatea ca acesta să fie în întârziere şi faţă de alţi parteneri, cum ar fi
creditorii comerciali sau societăţile de asigurare.
Acţiune competentă
Ofiţerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la
capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situaţie. Trebuie avută în
vedere posibilitatea solicitării unui alt ofiţer de credit cu mai multe cunoştinţe şi
experienţă în domeniu.
Evaluarea situaţiei
O primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un
bilanţ al situaţiei.
In vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite
din credite acordate de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a
situaţiei economico-financiara a clienţilor în cauză, în care se vor urmări, în
principal, obiectivele descrise anterior. In urma acestei analize, clientul se va
încadra în următoarele 3 grupe:
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.
Cu posibilităţi reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai
îndelungat şi cu sprijinul băncii, prin încheierea unui act adiţional la convenţia
iniţială, referitor la prelungirea perioadei de rambursare, reeşalonarea ratelor
restante pentru aceeaşi perioadă de rambursare, constituirea de garanţii
suplimentare, suplimentarea creditului.
62
Pentru care nu există posibilităţi de recuperare a debitelor, toate celelalte
căi de îmbunătăţire a situaţiei economico-financiare a clientului fiind epuizate.
In acest caz se declară starea de incapacitate, prin anunţarea clientului în cauză,
banca valorifică bunurile materiale, ce reprezentau garanţii constituite la acest
credit.
Ofiţerul de credit trebuie să aprecieze situaţia în care se află clientul, să
cunoască bine politica băncii, să analizeze documentaţia, să evalueze situaţia
reală a garanţiilor, să urmărească îndeaproape alte conturi bancare pe care le are
clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofiţeri de credit mai
experimentaţi, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns
corespunzător din partea băncii.
Aprecieri asupra clientului
Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici
personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu
situaţiile dificile. In astfel de cazuri, ofiţerul de credit trebuie să aprecieze
clientul în lumina noilor situaţii. De exemplu, este important dacă clientul
recunoaşte problemele pe care le are şi cooperează cu banca în scopul rezolvării
acestora. In cazul în care clientul este necooperant şi nu prezintă încredere, o
nouă perioadă de încercare pentru redresarea situaţiei s-ar putea dovedi fără
rezultate şi, în cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea garanţiilor
cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeşalonarea creditului pe o nouă perioadă
de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană
competentă, care, accidental, este victima unor situaţii nefavorabile, scăpate de
sub control. Deseori, la început unele activităţi, se pot confrunta cu dificultăţi
dar un client problemă de astăzi, poate deveni în viitor o relaţie solidă şi
profitabilă din punct de vedere bancar.
Analiza documentaţiei
Ofiţerul de credit trebuie să studieze cu atenţie toate documentele conexe
din dosarul de credit. De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terţ
girant contează, dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va căuta o
altă variantă.
Evaluarea situaţiei reale a garanţiilor
Ofiţerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între
disponibilitatea şi valoarea garanţiilor reale ale clientului constituite pentru
împrumutul pe care 1-a primit. Dacă se constată că garanţiile au o valoare de
vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă. Pe
de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanţiilor depăşeşte datoria clientului,
atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în
prelungirea perioadei de plată.
Urmărirea şi controlul contului bancar al clientului
Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit şi controlat cu
atenţie chiar din momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant.
In cazul în care clientul are şi depozite, probabil va fi necesar să se impună
63
controlul asupra contului bancar, în scopul prevenirii retragerilor de sume mari
care ar putea periclita posibilitatea băncii de încasare a împrumutului.
Consultanţa juridică
Departamentul juridic, trebuie să ajute ofiţerul de credit la determinarea
alternativelor pe care le are în cazul apariţiei unui credit neperformant. Juristul
poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor
compensaţii legale iar un ofiţer de credit mai experimentat poate conduce şi
superviza măsurile necesare.
CONVOCAREA CLIENTULUI
Abordare corespunzătoare
După ce a fost identificată apariţia unui credit neperformant, pasul imediat
următor este programarea unei întâlniri cu beneficiarul de credit. Ofiţerul de
credit trebuie să acţioneze prompt şi direct. Nu este suficientă trimiterea unei
scrisori care să atenţioneze clientul că a încălcat anumite clauze ale contractului
de împrumut. Rezultatele vor fi foarte probabil nesatisfăcătoare, deoarece cei
mai mulţi dintre clienţi, ori refuză să accepte că există probleme, ori cred că, în
timp, vor reuşi să le remedieze singuri. Clientul s-ar putea nici să nu răspundă la
scrisoare. Dar ofiţerul de credit are datoria să contacteze telefonic clientul, să-1
informeze despre problemele care îngrijorează banca şi să programeze o
întâlnire cu acesta.
Prima întâlnire este cea mai importantă, deoarece stabileşte platforma
pentru toate întâlnirile ulterioare. în timpul acestei întâlniri, cele două părţi
trebuie să poarte discuţii asupra problemei apărute, să studieze alternativele
posibile în scopul rezolvării ei şi să determine acţiunile necesare. Ofiţerul de
credit trebuie să hotărască asupra informaţiilor suplimentare, cum ar fi situaţiile
financiare pe care trebuie să le furnizeze clientul, astfel încât banca să poată
urmări mai îndeaproape problemele.
Decizia finală pe care o va lua ofiţerul de credit depinde de cât de
minuţios au fost analizate problemele şi măsurile ce pot fi luate pentru
rezolvarea acestora.
Modul de gândire al clientului
Indiferent dacă decizia finală a băncii este de continuare a colaborării cu
clientul sau de lichidare, este totuşi important efortul depus în vederea
cooperării. Dacă benefici anal de credit crede că situaţia este fără ieşire, ofiţerul
de credit trebuie să respecte modul de gândire al acestuia şi să ştie ce anume
trebuie întreprins astfel încât obiectivele băncii - recuperarea datoriei - să poată
fi atinse. Înţelegerea aspectelor umane şi a celor financiare şi juridice ale
creditelor neperformante, pot ajuta ofiţerul de credit să obţină colaborarea
clientului şi să mărească posibilităţile băncii de recuperare a creditului.
Evoluţia emoţională a clientului
Atunci când se confruntă cu apariţia unui credit neperformant, în evoluţia
emoţională a clientului pot fi percepute cinci etape:
64
• Negarea
Deseori prima reacţie a clientului este de a refuza să accepte existenţa
unei probleme. O abordare corespunzătoare este ascultarea cu răbdare a
argumentelor prezentate de către client şi combaterea acestora folosind evidenţa
documentară.
• Supărarea
Cea de-a doua etapă este, de obicei, supărarea clientului, exprimată printr-
un comportament ostil şi blamarea celorlalţi - inclusiv a băncii - pentru
problemele sale. Atunci când se confruntă cu situaţia în care clientul devine
furios, ofiţerul de credit trebuie să-şi exprime simpatia faţă de acesta, cu scopul
de a-1 ajuta să depăşească momentul.
• Târguiala
Supărarea este urmată în general de "târguiala". Clientul începe să
realizeze că trebuie făcut ceva, dar nu are voinţa necesară pentru a întreprinde
schimbări importante şi încearcă pur şi simplu amânarea unei decizii inevitabile
şi dure care se impune a fi luată. Ofiţerul de credit trebuie să direcţioneze în
continuare clientul spre acceptarea unor soluţii realiste.
• Deprimarea
Când în sfârşit, clientul realizează că se impun anumite măsuri radicale,
deseori se instalează o stare de deprimare. In loc să minimalizeze problema,
clientul poate trece în cealaltă extremă şi să vadă situaţia ca fiind fără speranţă.
In acest caz, ofiţerul de credit trebuie să i se adreseze cu simpatie,
asigurându-1 pe client că situaţia în care se află nu este singulară şi că banca are
încredere în capacitatea lui de a-şi rezolva problemele.
• Acceptarea
Etapa finală o constituie acceptarea care este însoţită de sentimentul unei
energii reînnoite şi de dorinţa de a rezolva problema. Acesta este momentul cel
mai potrivit de a colabora cu clientul în vederea găsirii unei soluţii
corespunzătoare. Se poate ca beneficiarul de credit să nu fie întru totul de acord
cu propunerile făcute de ofiţerul de credit, dar procesul de judecată se află acum
la un nivel mai raţional.
CONTINUAREA COLABORĂRII CU BENEFICIARUL DE
CREDIT
În situaţia apariţiei unui credit neperformant, una dintre alternative constă
în continuarea colaborării cu beneficiarul de credit, în speranţa rezolvării
aspectelor negative printr-un program de remediere. Sunt imposibil de enumerat
situaţiile în care menţinerea colaborării cu clientul reprezintă un mod de acţiune
corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o analiză minuţioasă a
cauzelor care au determinat apariţia problemelor, a variantelor disponibile şi
probabilitatea rezolvării lor favorabile.
Câteva elemente fundamentale sunt următoarele:
societatea trebuie să aibă resurse de personal corespunzătoare;
65
trebuie să existe o piaţă de desfacere pentru produsele clientului;
trebuie să existe capitalul disponibil pentru finanţarea activităţii.
Cerinţe fundamentale
Un alt element esenţial constă în existenţa din partea clientului a spiritului
şi dorinţei de cooperare cu banca. Banca şi clientul trebuie să conlucreze în
vederea stabilirii cadrului în care creditul va fi rambursat. In cazul în care
clientul este interesat doar să câştige ceva timp în plus şi nu este receptiv la
schimbările în activitate ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că menţinerea
colaborării cu acest client va servi intereselor băncii.
Program de remediere
Programul de remediere trebuie să pună la dispoziţie cel puţin un plan de
acţiune în vederea rezolvării problemelor şi mijloace de monitorizare a efectelor
sale, în situaţia în care se impune a fi luate măsuri suplimentare. Atât clientul cât
şi ofiţerul de credit pot avea în vedere şi alte măsuri de redresare, cum ar fi
asistenţa externă şi restructurarea creditului sau chiar avansarea unor fonduri
suplimentare.
ELABORAREA UNUI PLAN DE ACŢIUNE
Ofiţerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea
unui plan de acţiune. Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea
corectării factorilor care au generat problema. In funcţie de împrejurări, măsurile
de redresare pot cuprinde:
vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;
obţinerea de capital suplimentar;
schimbarea strategiei de piaţă adoptată de către client;
găsirea unei noi conduceri;
planificarea unei fuziuni sau achiziţii.
Etape necesare
Oricare dintre soluţii trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform
căreia clientul este din nou în situaţia de a genera un profit suficient, astfel încât
să poată rambursa creditul într-o perioadă de timp stabilită. Pentru a colabora la
elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze prognoze noi, cu privire la
situaţia lichidităţilor curente sau prognoze de bilanţ şi bugete de venituri si
cheltuieli. Astfel, ofiţerul de credit va avea indicaţii cu privire la resursele
financiare suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care banca va începe
să primească ratele de rambursare. De exemplu, o prognoză a situaţiei
lichidităţilor poate să indice capitalul suplimentar necesar achiziţionării unui nou
stoc de materii prime, în vederea menţinerii activităţii la nivelul necesar, pentru
aducerea societăţii într-o situaţie de profit. Ofiţerul de credit şi clientul pot trece,
după aceea, la identificarea surselor potenţiale pentru asigurarea necesarului de
capital, cum ar fi credite comerciale suplimentare, vânzarea activelor
neutilizabile sau sume în avans acordate de către bancă.
66
Atragerea de consultanţă externă
Altă opţiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde
asistenţă conducerii în rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un
consultant poate furniza asistenţă permanentă, economisind o mare parte din
efortul şi timpul ofiţerului de credit.
Reeşalonarea creditului
Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se constată
că beneficiarul de credit este capabil să depăşească problemele financiare în
viitor. O variantă ar putea fi prelungirea termenelor de rambursare.
Dar o astfel de decizie nu poate fi luată cu rapiditate. întotdeauna este
posibil ca o măsură de acest gen să ducă la o eventuală creştere a pierderilor
înregistrate de bancă. O atenţie deosebită trebuie avută în cazul avansării a noi
sume de bani. Un avans suplimentar trebuie acordat doar ca o ultimă soluţie şi
numai dacă îmbunătăţeşte în mod evident situaţia băncii.
Decizii referitoare la noi credite
Pentru a hotărî dacă acordarea unui nou împrumut, în cazul apariţiei unui
credit neperformant, este justificată, ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere şi
următoarele:
• Angajamentul conducerii să rezolve problemele
Pentru ca societatea să devină din nou profitabilă în condiţiile de timp şi
resurse determinate, trebuie să existe o dorinţă puternică pentru atingerea acestui
obiectiv. Procesul de recuperare poate începe doar în situaţia în care conducerea
are dorinţa şi capacitatea de a rezolva problemele cu care se confruntă
societatea.
• Îmbunătăţirea controlului exercitat de către bancă asupra
situaţiei derulării creditului Orice credit acordat trebuie să fie garantat corespunzător. In cazul în care
situaţia garanţiilor curente este echivocă, banca îşi poate îmbunătăţi poziţia dacă,
pentru un nou credit acordat, se constituie garanţii a căror valoare este
substanţial mai mare decât noua sumă de bani acordată.
• Efectul unei noi datorii asupra fluxului de lichidităţi al
activităţii clientului Ofiţerul de credit trebuie să aibă în vedere că un credit suplimentar
înseamnă, de asemenea, şi un serviciu al datoriei suplimentar care, mai departe,
poate altera un flux de lichidităţi pozitiv şi astfel poate limita flexibilitatea
financiară.
• Modul în care vor fi folosite şi rambursate fondurile
Înainte de a avansa noi sume de bani ofiţerul de credit trebuie să
stabilească foarte clar cum vor fi ele folosite şi rambursate. Toate fondurile
avansate trebuie folosite în scopul de a restabili situaţia normală a fluxului de
lichidităţi; de exemplu, plata furnizorilor la un nivel suficient asigurării
continuităţii în livrarea materiilor prime şi serviciilor.
67
IMPLEMENTAREA PLANUL UI DE URMĂRIRE ŞI CONTROL
Pentru a se asigura adaptarea societăţii la planul elaborat în vederea
soluţionării creditului neperformant, este esenţială exercitarea unei supravegheri
atente şi continue. Situaţiile financiare trebuie primite cu regularitate şi
rezultatele obţinute trebuie analizate comparativ cu prognozele făcute. Vizitele
făcute la sediul unde se desfăşoară activitatea trebuie să crească atât ca frecvenţă
cât şi ca intensitate, în scopul de a fi la curent cu orice alte modificări ale
situaţiei.
În toate acţiunile, ofiţerul de credit trebuie să fie atent documentat, având
la bază dosarul de credit. Pentru urmărirea evoluţiei unui credit neperformant
este necesară o evidenţă completă a tuturor acţiunilor întreprinse de către bancă.
Stadiile posibile ale plăţii
Soluţionarea creditului se referă la întregul proces de încasare a creditului
problemă. In cea mai comună formă, el implică un acord de cooperare între
bancă şi client, spre a elabora un plan pentru plata datoriei. La cealaltă extremă,
el implică litigii complexe constând în cereri ale falimentului debitorului.
În timp ce plata poate apărea în fiecare stadiu, încasările, adesea, urmează
succesiunea: acordul de cooperare pentru soluţionarea creditului, lichidarea
garanţiilor. Dacă garanţiile sunt insuficiente, încasarea se obţine prin judecata
împotriva debitorului şi, în final, survine falimentul. Acest proces, adesea,
durează o perioadă lungă de timp şi implică multe cheltuieli, ceea ce explică
dorinţa băncilor de restructurare sau renegociere a creditelor lor neperformante.
68
69
Capitolul IV Modalităţi de determinare a bonităţii agenţilor economici
Bonitatea agenţilor economici reprezintă performanţele financiare şi de
conducere şi se determină pe baza formularelor contabile în funcţie de perioada
în care se determină.
4.1. Modelul Băncii Agricole
Metodologia stricta a Băncii Agricole prevede următoarele criterii:23
a) societatea să se încadreze la data obţinerii creditului şi la finele lunii
anterioare, solicitării creditului (din anul 2000) - în categoria de bonitate
STANDARD determinată conform normelor băncii pe baza bilanţului
contabil anual şi al ultimei balanţe de verificare, sau în categoria "ÎN
OBSERVAŢIE" - întrunind minimum 60 de puncte. Bonitatea reprezintă
performanţa financiară a agentului economic, care atestă încrederea pe care
acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la
scadenţă creditele contractate împreună cu dobânzile aferente. Ea se
determină prin calcularea unor indicatori financiari: anuali (pe bază de bilanţ
contabil şi cont de profit şi pierderi), semestriali (pe baza rezultatelor
financiare şi situaţiei patrimoniului) şi lunari (pe baza balanţei de verificare).
Aceşti indicatori sunt:
lichiditatea generală = curenteDatorii
circulante Active;
solvabilitatea patrimonială = 100pasivTotal
propriuCapital ;
rata profitului brut = 100afacerideCifra
brutofitPr , numai pe bază de date
din bilanţul anual, indiferent de data la care se calculează
bonitatea;
rata rentabilităţii financiare = 100propriuCapital
netofitPr , numai pe bază
de date din bilanţul anual, indiferent de data la care se calculează
bonitatea;
gradul de îndatorare = activTotal
curenteDatorii.
Indicatorii astfel calculaţi primesc un punctaj, conform tabelului 1:
23
Manualul de creditare al Băncii Agricole, ediţia 2000
70
Puncte acordate în funcţie de nivelul indicatorilor
Tabelul nr. 1
Nr.
crt. Indicatori 20 puncte 15 puncte 10 puncte 5 puncte
1. Lichiditatea generală > 2:1 1,6-2:1 1,3-1,5:1 0,1-1,2:1
2. Solvabilitatea generală > 30% 20%-30% 10%-19,9% 0,1%-9,9%
3. Rata profitului brut > 5% 3%-5% 1,5%-2,9% 0,1%-1,4%
4. Rata rentabilităţii financiare > 10% 6%-10% 3%-5,9% 0,1%-2,9%
5. Gradul de îndatorare 0-0,25 0,2-0,50 0,51-0,75 0,76-1
În funcţie de punctajul obţinut, societatea se încadrează într-una din
următoarele categorii de bonitate: (tabelul 2.)
Categorii de bonitate conform metodologiei Băncii Agricole
Tabelul nr. 2.
Tip de categorie Puncte acumulate Definiţia categoriei
A: 80-100 puncte = STANDARD
B: 60-79 puncte =ÎN OBSERVAŢIE
C: 40-59 puncte = SUBSTANDARD
D: 20-39 puncte = ÎNDOIELNIC
E: < 20 puncte = PIERDERE
Sub influenţa unor factori subiectivi, încadrarea pe categorii de bonitate
poate fi corectată astfel:
1) infuzie de capital, în următoarele 3 luni (maxim) prin emisiune de acţiuni
sau asocieri - bonificaţie 15 puncte;
2) preluarea unor riscuri de către stat sau de către alte organe abilitate -
bonificaţie 15 puncte;
3) existenţa unui program de restructurare economică şi de conducere - cu
posibilităţi certe de aplicare - bonificaţie 15 puncte;
4) retehnologizarea producţiei în anul respectiv - care să conducă la plusuri
de producţie şi de venituri, reduceri de costuri şi implicit obţinere de profit
suplimentar - bonificaţie 10 puncte;
5) vânzarea producţiei legumicole la export şi câştigarea de noi pieţe de
desfacere - bonificaţie 10 puncte;
6) fuziuni care să permită îmbunătăţirea indicatorilor financiari (asigurarea
de materii prime la preţuri mai avantajoase, eliminarea unor verigi
intermediare, condiţii mai bune de prezentare şi desfacere a legumelor etc.) -
bonificaţie 10 puncte. Aceste corecţii pot fi aplicate numai în condiţia
existenţei documentelor legale care să ateste posibilităţi reale de aplicare a
măsurilor respective.
7) calitatea echipei de conducere - bonificaţie 15 puncte - vizând:
grup eterogen din punct de vedere al calificării, competenţei, vârstei -
care să asigure atribuţiile de producţie, finanţe şi marketing în condiţii de
eficienţă;
71
orientare spre dezvoltare;
sensibilitate la schimbare;
capacitate de selecţie a personalului şi delegare a atribuţiilor;
cultivarea calităţii produselor şi a serviciilor şi conştientizarea
clienţilor;
promovarea încrederii şi a iniţiativei, a lucrului în echipă etc; se pot
determina astfel, echipe de conducere :
cu risc foarte redus (15 puncte);
cu risc redus (10 puncte);
cu risc limită pentru bancă (5 puncte);
cu risc mare (sub 5 puncte).
8) ponderea încasărilor obţinute din exportul de legume în totalul cifrei de
afaceri realizate în anul precedent sau preliminată pe anul în curs, pentru care
se acordă următorul punctaj:
15 puncte - pentru export ce depăşeşte 20% din cifra de afaceri;
10 puncte - pentru export între 10-20% din cifra de afaceri;
5 puncte - pentru export între 5-10% din cifra de afaceri.
9) modul de utilizare şi de rambursare a creditelor acordate anterior şi de
achitare a dobânzilor aferente, pentru care se acordă următorul punctaj:
10 puncte - dacă creditele s-au utilizat conform destinaţiei
prevăzute în contractul de credit, dobânzile s-au achitat la termen, iar
ratele s-au rambursat la scadenţele prevăzute în grafic;
5 puncte - dacă creditele s-au utilizat potrivit destinaţiei, dobânzile
s-au achitat la termen, în schimb, unele rate s-au achitat cu întârzieri
din cauze obiective (neîncasarea la termen a unor creanţe, refuzul
unor clienţi de a prelua produsele contractate) - dar termenul final de
rambursare a fost respectat.
Punctajul total, obţinut prin adiţionarea punctajului bonificaţiilor cu cel al
indicatorilor financiari, nu poate depăşi limita superioară a categoriei de bonitate
imediat superioare celei în care producătorul se încadrează în baza indicatorilor
financiari. Încadrarea pe cele 5 categorii de bonitate poate fi interpretată astfel:
- bonitate STANDARD - performanţele financiare ale agentului economic
sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei,
prefigurând menţinerea lor respectivă;
- bonitate ÎN OBSERVAŢIE - performanţele financiare sunt bune sau
foarte bune, dar nu se pot menţine la acest nivel în perspectivă mai
îndelungată;
- bonitate SUBSTANDARD - performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o
evidentă tendinţă de înrăutăţire;
- bonitate ÎNDOIELNICĂ - performanţele sunt scăzute şi cu o evidentă
ciclicitate la intervale scurte de timp;
- bonitate PIERDERE - performanţele financiare arată pierderi şi există
72
perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele scadente, nici dobânzile.
Este evident că - măsura conform căreia societatea cu profil agricol
trebuie să se încadreze în categoria de bonitate maximă (STANDARD) - este
deosebit de restrictivă pentru obţinerea de credite - presupunând - o
lichiditate generală ridicată (nivel ridicat al activelor circulante în raport cu
datoriile curente - cel puţin dublu), o solvabilitate patrimonială mare de peste
30% - (deci un capital propriu solid - cu pondere mare în pasivul patrimonial -
respectiv credite pe termen lung în cuantum cât mai redus); o rată a profitului
brut peste 5% (pondere mare a profitului brut în cifra de afaceri - deci în
veniturile din vânzări); o rată a rentabilităţii financiare de peste 10% (o pondere
ridicată a profitului net în capitalul propriu) şi un grad de îndatorare cât mai
redus (datorii curente mici, sau chiar nule în raport cu activele societăţii).
b) Societatea să se încadreze la clasele I sau II de risc şi cu un serviciu
al datoriei "BUN"; gradul de risc sau de îndatorare generală se calculează
conform relaţiei :
grad de îndatorare generală = 100activtotal
totaledatorii , arătând raportul
dintre totalitatea surselor atrase şi împrumutate pe termen scurt, mediu şi
lung (financiare şi nefinanciare) şi activul total.
În baza normelor legale în vigoare, la data adoptării metodologiei de
creditare nivelul maxim admisibil pentru acest indicator a fost de 75% (sursele
atrase financiare şi nefinanciare - credite bancare, datorii comerciale, salariale
etc. - nu pot depăşi ca pondere 3/4 din totalul activelor fixe şi circulante -
stocuri, creanţe, lichidităţi - ale societăţii ce solicită împrumutul). În condiţiile
blocajului financiar existent - puţine sunt societăţile producătoare care să se
poată încadra în plafonul amintit, în vederea obţinerii unui împrumut. Riscul de
credit este generat de posibilitatea apariţiei pe parcursul derulării contractului de
credit a unor dificultăţi legate de achitarea la termen de către producătorul
legumicol, a obligaţiilor faţă de bancă. Analiza şi evaluarea riscului de creditare
se fac având în vedere următoarele categorii de risc :
- risc financiar;
- risc comercial;
- risc de garanţie;
- risc managerial;
- risc de senzitivitate.
Riscul financiar reflectă dificultăţile firmei legate de posibilităţile de
achitare la termen a obligaţiilor - şi se analizează cu ajutorul metodei scorurilor
(z), unde:
z = 0,24 x1 + 0,22 x2 + 0,16 x3 - 0,87 x4 - 0,10 x5
în care:
totaleDatorii
loatareexpdinCheltuieliloatareexpdinVenituri
totaleDatorii
loatareexpdebrutExcedentx1
73
totalActiv
lungtermenpeDatoriipropriuCapital
totalActiv
permanentCapitalx 2
totalActiv
)stocurifără(circulanteActivex 3
afacerideCifra
financiareCheltuielix 4
or veniturilrealizareapentru folosite şi cumpărate serviciisau bunuri ValoaretotaleVenituri
personaldeCheltuieli
adăugatăValoare
personaldeCheltuielix5
În baza scorurilor calculate, riscul de faliment (financiar) se va interpreta
astfel:
z > 1,16 - situaţie financiară foarte bună, risc <10%;
0,10 < z 0,16 - situaţie financiară bună, risc 10%-30%;
0,04 < z 0,10 - situaţie financiară în atenţie, risc 30%-65%
z 0,04 - situaţie financiară nefavorabilă, risc > 65%.
Riscul comercial reflectă incertitudinea în încasarea creanţelor, exprimată
prin:
gradul de încasare al clienţilor (GIC) = 100clienţicontR
clienţicontR
D
c , iar evaluarea se
face:
GIC > 90% - risc redus
70% < GIC 90% - risc mediu
GIC 70% - risc mare
perioada medie de încasare a clienţilor (Pmic) = afacerideCifra
tClienţi , unde t = luna
anterioară solicitării creditului, iar evaluarea se va face:
Pmic 30 zile - risc redus
30 < Pmic 60 zile - risc mediu
Pmic > 60 zile - risc mare
Riscul de garanţie reflectă dificultăţile legate de valorificarea bunurilor
aduse ca garanţie, în cazul în care societatea nu achită ratele şi dobânzile.
Evaluarea sa se face în funcţie de gradul de lichiditate, vandabilitate şi
controlabilitate a garanţiilor, putând fi apreciat astfel:
siguranţă maximă - garanţii necondiţionate şi irevocabile: scrisori
de garanţie emise de bănci, depozite bancare în lei sau valută etc.;
siguranţă medie - terenuri, stocuri de produse şi materii prime cu
piaţă sigură de valorificare, ipoteci asupra fermelor legumicole, utilaje
şi maşini agricole;
garanţii nesigure - maşini şi utilaje mai vechi de 5 ani.
Riscul managerial - reflectă calitatea echipei de conducere a fermei
agricole: calificare şi experienţă, relaţii corespunzătoare cu banca şi cu partenerii
74
de afaceri - prin prisma achitării la timp a datoriilor financiare şi comerciale.
Riscul de senzitivitate - reflectă schimbări generate de:
creşterea preţului materiilor prime;
creşterea costului echipamentului tehnologic;
creşterea salariilor;
majorarea costurilor de producţie;
creşterea valorii investiţiei pe parcursul realizării ei;
prelungirea duratei de execuţie;
neatingerea capacităţii proiectate;
existenţa calamităţilor şi a concurenţei externe etc.
Se analizează numai în cazul proiectelor de investiţii. În acest caz, se
utilizează rata rentabilităţii financiare în perioada de bază (Rrfb) şi acelaşi
indicator - cu o creştere de 1% a costurilor de producţie faţă de venituri - pentru
perioada curentă Rrfc (sub influenţa factorilor menţionaţi).
Coeficientul de risc se va calcula: 100Rrfb
RrfcRrfb
, nu trebuie să depăşească
75%. De asemenea, Rrfc trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă
creditului solicitat.
Riscul total - se obţine însumând cele 5 riscuri prezentate, iar clasele de
risc sunt:
clasa I - 100 - 80 puncte; societatea producătoare are performanţe
financiare foarte bune, cu posibilităţi de achitare la scadenţă a obligaţiilor -
risc de creditare minim;
clasa II - 79 - 55 puncte; societatea are performanţe bune, dar ce nu se
pot menţine în perspectivă; garanţiile prezentate oferă o singură medie -
risc de creditare mediu (necesită îndeplinirea unor condiţii suplimentare
privind indicatorii financiari şi garanţiile);
clasa III < 55 puncte; societatea lucrează cu pierdere, datoriile nu pot
fi plătite, iar garanţiile nu asigură posibilităţi de transformare rapidă în
lichidităţi - risc de creditare foarte mare.
Conform normelor care au fost în vigoare, se puteau aviza favorabil numai
creditele solicitate de producătorii ce se încadrează în clasele I şi II de risc.
Pentru clasa III-a, se pot acorda derogări numai dacă:
- nu înregistrează credite şi dobânzi restante către bancă şi datorii
restante la buget;
- fluxul de numerar disponibil permite achitarea la scadenţă a tuturor
datoriilor, inclusiv a ratelor şi a dobânzilor pentru creditul solicitat.
75
Evaluarea riscului total se face conform limitelor din tabelul nr. 3.
Funcţia „scor” după tipul de risc
Tabelul nr. 3.
Categorii de
risc
Indicatori Punctaj
1. Risc financiar z > 0,16
0,10 < z 0,16
0,04 < z 0,10
z < 0,04
50
40
30
0
2. Risc comercial GIC > 90%; Pmic 30 zile
70% < GIC 90%; 30 < Pmic 60 zile
GIC 70%; Pmic > 60 zile
20
10
5
3. Risc de garanţie Garanţii sigure
Garanţii medii
Garanţii nesigure
20
15
2
4. Risc managerial - echipă calificată, experienţă mare
- calificare medie, experienţă
redusă;
- calificare slabă, fără experienţă;
- relaţii foarte bune cu terţii;
- relaţii bune cu terţii;
- relaţii necorespunzătoare cu terţii.
5
2
1
5
3
1
5.Risc de
senzitivitate
r < 75%
r 75%
10
0
4.2. Modelul Băncii Comerciale
In modelul propus de Banca Comercială Română, rolul hotărâtor îl au
performanţele economice şi financiare. Baza de calcul pentru determinarea
bonităţii unui agent economic sunt datele raportate de fiecare societate în
―Situaţia patrimoniului‖ (cod 02), care se întocmeşte semestrial. Principalii
indicatori economici şi financiari care redau performanţa firmei sunt stabiliţi pe
baza datelor din ―Situaţia patrimoniului‖24
:
1. Lichiditatea patrimonială (Lp):
100P
A100
ICOb
SPALp
pts
ptsfpvic
24
Bran Paul, “Relaţii financiar-bancare ale societăţilor comerciale”, Ed. ―Tribuna Economică‖, Colecţia Ghid
Personal, Bucureşti, 1994, pag. 261.
76
Ac - active circulante (rând 37, formular 02);25
Pi - pierderi (rând 61);
Sfpv - stocuri fără posibilităţi de valorificare;
Ob - obligaţii (rând 72-74);
C+I - credite şi împrumuturi (rând 71);
Apts - active pe termen scurt;
Ppts - pasive pe termen scurt.
2. Solvabilitatea (S)
100T
CS
p
p
Cp - capitaluri proprii (rând 67);
Tp - total pasiv (rând 80).
3. Rentabilitatea financiară (Rcp)
100C
PR
p
CP
P - profit înainte de plata impozitului;
CP - capitaluri proprii (rând 67);
4. Rotaţia activelor circulante (Rac)
100A
CAR
C
ac
CA - cifra de afaceri;
AC - active circulante (rând 37);
5. Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi de desfacere.
Deosebim situaţiile:
At > 50%
Ai > 50%
At > 50%
Ai > 50%
De > 50%
De > 50%
Dt > 50%
Dt > 50%
At
Ai
De
-aprovizionare din ţară;
-aprovizionare din import;
-desfacere la export.
6. Garanţii.
Pot fi constituite din:
25
Rândurile şi numărul formularului din acest model corespund ―Situaţiei patrimoniale‖ realizată în anul 1994;
în prezent aceste rânduri nu mai corespund indicatorului urmărit
77
depozite în lei/valută, gajate;
gajuri, ipoteci;
bunuri achiziţionate din credite;
cesionarea creanţelor.
Analiza performanţelor economico-financiare a firmelor se realizează
după criteriile menţionate mai sus, prin acordarea de puncte la fiecare criteriu,
astfel:
Lichiditate
Lp<80%,-2p
81%<Lp<100%,
-1p
101%<Lp<120%
,+1p
121%<Lp<140%
,+2p
141%<Lp<160%
,+3p
Lp>161%,+4p
Solvabilitate S<30%, 0p
31%<S<40%, 1p
41%<S<50%, 2p
51%<S<60%, 3p
61%<S<70%, 4p
71%<S<80%, 5p
S>80%, 6p
Rentabilitatea
RC<0%, 0p
0<RC<10%, 3p
10<RC<30%,
4p
Rotaţia
activelor
Rac<5, 1p
5Rac10, 2p
Rac10, 4p
Dependenţa de pieţe
At>50% şi De>50%, 4p
Ai>50% şi De>50%, 3p
At>50% şi Dt>50%, 2p
Ai>50% şi Dt>50%, 1p
Garanţii:
- Depozite în lei/valută gajate 4p;
- Gajuri, ipoteci 3p;
- Bunuri achiziţionate din credite 2p;
- Cesionarea creanţelor 1p.
Analiza performanţelor economico-financiare ale unei firme conduce la
încadrarea firmei, pe baza grilei BCR, în una din categoriile:
A: peste 20p;
B: 16-20p;
C: 11-15p;
D: 6-10p;
E: 0-5p.
Se apreciază că firmele care acumulează peste 16 puncte (categoriile A şi
B) prezintă o situaţie economico-financiară bună şi, în consecinţă, se recomandă
acordarea unui credit. Firmele care acumulează între 11 şi 15 puncte prezintă un
grad ridicat de risc şi, în consecinţă, un eventual credit se poate acorda în
condiţiile unei prime de risc relativ ridicată. De asemenea, firmele respective vor
trebui urmărite atent din punct de vedere al solvabilităţii şi la primul semn de
neîncredere vor trebui luate măsuri care se impun pentru recuperarea creditelor.
78
Firmele care acumulează până la 10 puncte (categoriile D şi E) nu prezintă
suficiente garanţii pentru acordarea unui credit.
4.3. Modelul Altman cu 5 variabile
Din cauza recesiunii, în ultimii ani, în Europa de Vest falimentele au
înregistrat un ritm fără precedent. Astfel, în anul 1991, în Marea Britanie s-au
înregistrat 42.000 de falimente, cu 24% mai multe ca în 199026
. În opinia
Cameliei Minetos, studiile care anticipează deteriorarea şi încetarea activităţii, s-
au concentrat în principal asupra examinării societăţilor care au dat faliment,
încercând să distingă caracteristicile atât financiare, cât şi nefinanciare care au
dus la acest rezultat. Ţinând cont de aceste criterii, metode de previzionare pot fi
clasificate în: metode contabile şi metode bancare.
Metodele contabile, analitice şi cantitative, sunt folosite atunci când se fac
analize pentru a evalua evoluţia viitoare a activităţii. Metoda cea mai des
folosită pentru evaluarea situaţiei unei societăţi se bazează pe modelul "z",
dezvoltat în 1968, de profesorul Altman. Domnia sa a folosit informaţiile
obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii, atât din rândul celor
care au dat faliment, cât şi al celor care au supravieţuit. El a descoperit că
analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci indicatori, a
permis prevederea a 75% din falimente, cu doi ani înainte de producerea
acestora. Analişti economici de prestigiu au încercat să dezvolte capacitatea de
previziune a modelului original. Taffler în Europa de Vest, Kah şi Killough au
creat modele "z" de analiză cu o capacitate sporită de previziune.
Modelul "z"‖ al lui Altman, are următoarea formulă27
:
totalActiv
circulant Activ1,2
totalActiv
ereinvestit Beneficii,41
uiîmprumutul a contabilă Valoarea
bursieră reCapitaliza0,6
totalActiv
Vânzări1
totalActiv
impozit de înainteProfit
3,3z
Interpretarea calitativă a rezultatului funcţiei z propusă de Altman a fost:
Dacă z 1,8, societatea este aproape de faliment;
Dacă z (1,8; 3), societatea este într-o situaţie dificilă şi trebuie
urmărită atent activitatea ei;
Dacă z > 3, societatea este profitabilă şi în consecinţă, bancherul
poate avea încredere în societate.
26
Minetos Camelia, Revista Capital, nr.49/8.12.1994, articolul: “Evaluarea riscului de faliment”, pag. 20. 27
Altman E.I., Financial Ratios, “Discriminant Analysis and Prediction of Corporate Bankrupcy, Journal of
Finance”, sept. 1968 sau Stancu Ion, "Gestiunea financiară a agenţilor economici", Ed. Economică, Bucureşti,
1993, pag. 96.
79
4.4. Modelul Băncii Centrale Franceze
Modelul Centralei bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei,
prezice riscul de faliment al societăţilor franceze după un scor cu 8 variabile,
reprezentând rate de rentabilităţi economice şi financiare28
. Cele 8 rate au fost
alese dintr-un număr de 26 de rate pe care serviciul specializat al Băncii
Franceze le urmăreşte la societăţile franceze. Pentru selecţia lor şi pentru
calculul parametrilor s-a constituit un eşantion de societăţi industriale, cu mai
puţin de 500 de salariaţi şi clasate în una din categoriile normale şi dificile.
Rezultatele acestui sondaj sunt prezentate în tabelul de mai jos, în care se dau şi
ratele analizate.
28
Mereuţă C., coordonator, “Analiza diagnostică ale societăţilor comerciale în economia de tranziţie”, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1994, pag. 99 sau Stancu I., operă citată, pag. 106.
80
Modelul Băncii Comerciale Franceze
Tabelul nr. 4.8.
Rata Formulă de calcul
Media în 1977-1979
pentru societăţi Media pe
ansamblul
societăţilor nor
male dificile
R1 exploatare debrut Excedentul
financiare Cheltueli 38,8
% 88,6% 62,8%
R2 investite Capitaluri
permanente Resurse 86,7
% 73,2% 80,2%
R3 totaleDatorii
areautofinant de aCapacitate 30,2
% 19% 24,8%
R4 TVA) (fara afaceri de Cifra
exploatare debrut Excedentul 6,8%
R5 360TVA)(cu ariAprovizion
*comerciale Datorii 89,8 107,1 98,2 zile
R6 Rata de creştere a valorii adăugate 11,7%
R7 360
Producţie
exploataredin creante clienti Avansuri neterm. prod. de Stoc 79 zile
R8 adaugata Valoarea
corporale Investitii 10,1%
* Furnizori de materiale, mărfuri şi produse în cooperare;
** Producţia vândută-Producţia stocată+Producţia imobilizată
Sursa: Stancu Ion, "Gestiunea financiară", Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pag. 107.
81
Centrala bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei a determinat următoarea
funcţie scor:
100 × z = -1,255 R1 + 2,003 R2 - 0,824 R3 + 5,221 R4 - - 0,689 R5 - 1,164
R6 + 0,706 R7 + 1,408 R8 - 85,544
Pe ansamblul societăţilor, funcţia ―z‖ are valoarea zero:
100 × z = -1,255 . 62,8 + 2,003
. 80,2 - 0,824
. 24,8 + 5,221
. 6,8 - 0,689
.
98,2 -1,164 . 11,7 + 0,706
. 79 + 1,408
. 10,1 - 85,544 = 0
În jurul valorii zero pentru funcţia ―z‖ există o zonă de incertitudine, şi
este dificil de prezis dacă o societate este sănătoasă sau dificilă, deoarece
profitabilitatea riscului de faliment pentru z = 0 este de 0,5 (fig. 3.1.) zona
favorabilă, având o probabilitate medie a riscului de faliment de numai 0,21.
Societăţile cu un scor mai mic de -1,875 sunt în zona nefavorabilă,
probabilitatea riscului de faliment fiind în medie de 0,872.
Figura 4.1. - Situaţia societăţilor în raport cu dimensiunea scorului şi
probabilităţile riscului de faliment
Se consideră că rezultatele funcţiei scor z nu trebuie interpretate ultimativ.
Ele pot însă reprezenta un punct de plecare într-o analiză a ―slăbiciunii‖ unei
societăţi. Pentru societăţile româneşti, Mereuţă C. ajunge în cartea ―Analiza
diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie‖, la următoarea
concluzie: aplicarea a două modele de analiză a riscului de faliment, la câteva
cazuri din România, a dus la rezultate paradoxale. Astfel ―modelul Conan-
Holder plasează în zona riscului maxim mai toate societăţile, iar modelul
"Centralei Bilanţurilor a Băncii Franţei" - în zona riscului minim. Aplicarea lor
asupra unor întreprinderi din Franţa a condus la rezultate convergente‖29
.
29
Mereuta C –coordonator; ―Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie‖, Ed.
Tehnică,Bucureşti, 1994, pag.84
Scorul conform Probabilitatea de a
funcţiei “z” fi falimentară
+1,25 NORMAL 0,21
0 INCERTITUDINE 0,469
-1,25
-1,875 SITUAŢIE RISCANTĂ 0,872
PERICOL 1,00
82
4.5. Modelul Cămăşoiu-Negoescu
Modelul are la bază o analiză economică a indicatorilor financiari de la 7
firme cu capital de stat în 1993 şi pe 9 luni 1994. Ca şi modelul băncilor
româneşti, indicatorii se calculează pentru perioada curentă, cu scopul de a se
evita efectele unor reevaluări succesive de capital, sau ale inflaţiei, care
modifică preţurile şi tarifele practice. 30
Formula generală a funcţiei scor, în modelul Cămăşoiu Negoescu este:
i
ii
K100
RKz
Ki
Ri
- coeficient de importanţă;
- indicator luat în calcul.
Pentru determinarea coeficienţilor de importanţă s-a solicitat ierarhizarea
indicatorilor, la un număr important de specialişti în producţie şi în învăţământ,
şi s-a determinat ponderea punctelor obţinute pe criteriu, în total puncte acordate
(matricea morfologică). Indicatorii şi formulele propuse a fi luate în calcul, au
fost: (tabelul 4.9.) Indicatori de bonitate în modelul Cămăşoiu Negoescu
Tabel nr. 4.9.
Nr.
crt. Indicatorul Simbol Formula de calcul
1. Inversul vârstei medii a echipei de
conducere
R1 ;100V
n
V
1
i
V - vârsta
n - nr. membrii conducere
2. Ponderea diferenţei dintre creanţe şi
datorii în cifra de afaceri
R2 100
afaceri de Cifra
Datorii - CreantePcd
3. Rata profitului calculată la costuri R3 100R v totaleCosturi
Profit
4. Solvabilitatea R4 100S pasiv Total
proprii Capitaluri
5. Lichiditatea patrimonială R5
100
scurt termen pe
lepatrimonia Pasive
scurt termen pe
lepatrimonia Active
Lp
6. Ponderea salariilor în costuri
(coeficient negativ)
R6 100costuri Total
salarii FondPd
7. Ponderea dobânzilor plătite pentru
credite pe termen lung, în fondul de
amortizare (coeficient negativ)
R7 100
tAmortismen
DobânziPd
30
Negoescu Gheorghe - "Risc şi incertitudine în economia contemporană", Ed. Alter Ego Cristian, Galaţi, 1995,
pag.
96-97
83
Nr.
crt. Indicatorul Simbol Formula de calcul
8. Ponderea cheltuielilor de perfecţionare
a personalului în total costuri
R8 100pP
Costuri
areperfection Cheltuieli
9. Ponderea cheltuielilor de publicitate în
total costuri
R9 100Pp
Costuri
epublicitat Cheltuieli
10. Ponderea personalului care lucrează în
agenţii din alte localităţi decât
localitatea de reşedinţă a firmei, în total
personal
R10
100Pp angajatii Total
agentiein Angajati
)5553363463(100
R5R5R5R3R3R6R3R4R6R3
k
Rkz 10987654321
i
ii
4300
Rk
zi
10
1ii
În conformitate cu acest model, deosebim cazurile:
z > 180% => societate profitabilă;
z (50%, 180%) => societate cu probleme şi în caz de
solicitare a unui credit, trebuie urmărită;
50% => societate cu probleme deosebite; nu poate primi un
credit.
4.6. Modelul "Conan & Hodler"
Este un model de analiză discriminantă prin care se determină
probabilitatea ca o societate să ajungă în stare de faliment. Modelul elaborat de
Joël Conan şi Michel Hodler pe un eşantion de 200 de societăţi industriale
franceze are la bază următoarea funcţie scor31
:
z = - 0,16 R1 - 0,22 R2 + 0,87 R3 + 0,10 R4 - 0,24 R5
în care: semnificaţia coeficienţilor este următoarea :
z = scorul;
R1 = raportul dintre activul circulant (fără stocuri) şi
activul total;
R2 = raportul dintre capitalurile permanente şi pasivul
total;
R3 = raportul dintre cheltuielile financiare şi cifra de
afaceri;
31
Hondler M., Loeg J., Portier G., “Le score de l’entreprise, Nouvelles Editions Fiduciaires”, 1989, pag. 136.
84
z = scorul;
R4 = raportul dintre cheltuielile de personal şi valoarea
adăugată;
R5 = raportul dintre excedentul brut de exploatare şi
datoriile totale.
Bonitatea societăţilor analizate după modelul Conan & Hodler
Tabelul nr. 4.10.
Nr.
crt. Ind. Formulă de calcul ZĂTUN SUINTEST
1. z -0,16R1-0,22R2+0,87R3+0,10R4 - 0,24R5 0,162 -0,113
2. R1
totalActiv
StoccirculantActiv -0,048 0,30
3. R2
pasivTotal
permanentCapital 0,419 0,59
4. R3
CA
financiareCheltuieli 0,029 0,035
5. R4
adăugatăValoarea
personaldeCheltuieli 0,777 0,54
6. R5
totaleDatorii
loatareexpdebrutExcedent -0,598 0,078
ZĂTUN S.A. a acumulat 0,162 puncte
SUINTEST S.A. a acumulat -0,113 puncte
Interpretarea funcţiei scor z este următoarea:
un scor egal cu 0,210, este echivalent cu o probabilitate a
riscului de faliment de 100%;
un scor egal cu -0,068, semnifică o probabilitate de faliment
de 50%;
un scor egal cu -0,164, sugerează o probabilitate de faliment
de 10%.
Pragul limită admis pentru scorul unui client este deci de -0,068. Orice
client cu un scor mai mic are o probabilitate de a da faliment mai mare de 50%
şi, în consecinţă, există riscul de nerambursare a creditului sau riscul neplăţii
datoriilor.
Societăţile analizate au acumulat un punctaj, care conduce la o
probabilitate a riscului de faliment de aproximativ 80% în cazul societăţii
ZĂTUN S.A. şi circa 30% în cazul societăţii SUINTEST S.A.
85
4.7. Modelul Băncii Române de Dezvoltare - Groupe Societe Generale
La Banca Română de Dezvoltare, bonitatea clientului se stabileşte cu
ajutorul indicatorilor ce o definesc şi exprimă capacitatea acestuia de a-şi achita
obligaţiile pe care urmează să şi le asume prin semnarea contractului de credite.
Elementele de bază utilizate în determinarea şi cuantificarea indicatorilor
bonităţii se regăsesc în principalele situaţii financiar-contabile întocmite periodic
de agenţii economici: bilanţul, contul de profit şi pierderi, balanţa de
verificare, situaţia patrimoniului, rezultatele financiare, încasări şi plăţi în
valută.
Pentru determinarea indicatorilor de performanţă financiară ai clientului,
datele din documentele financiar-contabile se transpun pe foi speciale de calcul.
În determinarea bonităţii clientului, analistul de risc utilizează în principal 4
tipuri fundamentale de indicatori financiari şi anume:
indicatori ai îndatorării - care arată măsura în care firma se
finanţează prin credite;
indicatori de lichiditate - care măsoară capacitatea firmei de
a-şi onora obligaţiile de plată pe termen scurt;
indicatori ai rentabilităţii - care arată măsura în care o
firmă realizează vânzări care depăşesc costul activităţilor şi obţine
profit;
coeficienţi de rotaţie - care arată eficienţa cu care firma îşi
gestionează resursele.
Indicatorii financiari utilizaţi în prezent şi formulele de calcul sunt
prezentate în continuare.
1. Solvabilitatea patrimonială
Arată gradul în care capitalul propriu al clientului asigură acoperirea
creditelor şi a împrumuturilor. Se determină cu ajutorul relaţiei:
100.I.C.P.C
.P.C.P.S.K
, în care:
K.S.P. = indicatorul solvabilităţii patrimoniale;
C.P. = capitaluri proprii;
C.I. = volumul total al creditelor pe termen scurt, mediu şi lung şi al
împrumuturilor şi al datoriilor asimilate.
2. Gradul de îndatorare
Arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite
bancare şi datorii către terţi. Se determină cu ajutorul relaţiei:
86
100Ap.
CID.I.G.K
, în care:
K.G.I. = indicatorul gradului de îndatorare;
C.I.D. = volumul total al datoriilor respectiv credite pe termen scurt, mediu şi
lung, împrumuturi şi alte datorii către terţi.
Ap = totalul activelor patrimoniale.
O valoare relativă apropiată de zero a indicatorului arată că agentul
economic are datorii minime, sau acestea sunt inexistente şi activele
patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.
3. Lichiditatea totală
Arată capacitatea clientului de a acoperi obligaţiile de plată exigibile pe
termen scurt (pasive curente), prin activele curente (disponibilităţi, clienţi,
stocuri etc.) care se pot transforma în scurt timp, (această perioadă poate fi de la
30 la 90 de zile, dar totdeauna mai puţin de 365 de zile), în mijloace băneşti. Se
determină astfel:
100
Pc
lsaui.CSnAcKlt
, unde:
4. Lichiditatea imediată
Reflectă posibilitatea clientului de a-şi achita imediat datoriile, creditele şi
împrumuturile în termen scurt şi se determină cu ajutorul relaţiei:
100
Pc
lsau.i.CSAcKli
, în care:
Kli = indicatorul lichidităţii imediate;
Ac = active curente (circulante);
Klt = indicatorul lichidităţii totale;
Ac = Active curente (circulante) - numerar în casă, disponibil în
cont, cecuri, stocuri (materii prime, materiale, producţie în
curs de execuţie, produse, animale, mărfuri etc.), clienţi;
Sn = stocuri nevalorificabile (inutilizabile şi fără posibilităţi de
valorificare - comenzi sistate, contracte reziliate, contracte
în litigiu) etc.;
C.i. sau l = clienţi incerţi sau în litigiu;
Pc = pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene
scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor pe
termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi,
datorii, împrumuturi, furnizori, salarii şi asimilate ale
acestora, impozite etc.
87
S = stocuri;
în cazul agenţilor cu activitate de comerţ se iau
în calcul şi mărfurile cu desfacere imediată - până la
30 de zile;
în cazul clienţilor băncii cu activitate sau
producţie cu caracter sezonier (industrie alimentară,
construcţii, turism sezonier etc.), care pentru
desfăşurarea procesului de producţie constituie
stocuri importante de materii prime/materiale, în
anumite perioade ale anului, se iau în calcul şi
stocurile de materii prime/materiale achiziţionate din
credite.
C.i. sau l = clienţi incerţi sau în litigiu;
Pc = pasive curente, reprezentând obligaţii de plată pe termene
scurte: credite pe termen scurt şi ratele aferente creditelor
pe termen mediu şi lung scadente în cursul anului, dobânzi,
datorii, împrumuturi, furnizori, salarii şi asimilate ale
acestora, impozite etc; pentru clienţii care înregistrează
pierderi, valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu
valoarea pierderilor înregistrate.
5. Rentabilitatea
Rentabilitatea în funcţie de cifra de afaceri exprimă capacitatea clientului
în funcţie de condiţiile concrete de producţie, tehnologie, organizare,
management, de a obţine un anumit nivel de profit la un anumit volum de
vânzări (cifra de afaceri). Indicatorul se mai numeşte şi "marja de profit la
vânzări, rata rentabilităţii comerciale, rata marjei nete de rentabilitate etc.".
Se determină prin raportul:
100CA
PNKRr , în care:
KRr = rata rentabilităţii;
PN = profitul net obţinut;
CA = cifra de afaceri.
Nivelul diferit al rentabilităţii clienţilor din cadrul aceleiaşi ramuri impune
cunoaşterea poziţiei acestuia în cadrul ramurii, ceea ce face utilă compararea
rezultatului obţinut cu indicatorul mediu pe ramură, dacă acesta se cunoaşte.
6. Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri
Exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile aferente
acestora. Se determină ca raport între veniturile medii lunare şi cheltuielile medii
88
lunare:
100.l.m.Ch
.l.m.VVt.C.G.K , în care:
K.G.C.Vt = indicatorul gradului de acoperire a cheltuielilor din
venituri;
V.m.l. = venituri medii lunare;
Ch.m.l. = cheltuieli medii lunare.
Cuantificarea performanţei financiare a fiecărui client şi încadrarea
acestuia în categoria de performanţă se efectuează în funcţie de limitele
procentuale prevăzute pe fiecare indicator, prezentate într-o anexa la normele de
creditare BRD-SG. Pentru fiecare indicator de performanţă financiară a
clientului, în funcţie de încadrarea acestuia în limitele stabilite, se acordă
următoarele punctaje:
10 puncte pentru indicatorii care se încadrează la categoria
A;
8 puncte la cei din categoria B;
5 puncte la cei din categoria C;
2 puncte la cei din categoria D;
0 puncte la cei din categoria E.
Prin însumarea punctelor obţinute de client pentru fiecare indicator, se
obţine punctajul total pe baza căruia se face încadrarea într-una din cele 5
categorii de performanţă, astfel:
Clasificarea societăţilor în funcţie de categoria de performanţă
Tabelul nr. 4.11
Categoria de
performanţă Caracteristici Punctaj total
A Performanţele financiare sunt foarte bune între 41 şi 50
B Performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar
nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată între 26 şi 40
C Performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o
evidentă tendinţă de înrăutăţire între 11 şi 25
D Performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă
ciclicitate la intervale scurte de timp între 1 şi 10
E Performanţele financiare arată pierderi 0
Normele metodologice pentru acordarea unui credit la BRD -SG, prevăd
următoarele precizări:
a) În situaţia în care clientul înregistrează pierderi, se calculează
indicatorii de performanţă financiară şi obligatoriu, clientul va fi
înregistrat la categoria de performanţă "E" cu punctaj total zero. Clienţii
89
care înregistrează pierderi accidentale şi care au serviciul datoriei
constant "standard" faţă de bancă, vor fi încadraţi în categoria rezultată
potrivit punctajului obţinut.
b) În cazul clienţilor băncii a căror activitate sau producţie cu
caracter sezonier, ca de exemplu în agricultură, industria alimentară,
construcţii, turism sezonier etc., unde cheltuielile evidenţiate pe costuri
diferă de perioada când se încasează veniturile şi cu serviciul datoriei
constant "standard" faţă de bancă, stabilirea categoriei de performanţă
financiară se va face pe baza concluziilor din analiza bilanţului încheiat
la 31 decembrie a anului anterior, sau după caz la 30 iunie.
c) În cazul clienţilor care sunt la începutul activităţii şi care la
data analizei încă nu funcţionează, vor fi încadraţi în categoria B.
d) Pentru societăţile comerciale şi regiile autonome care au
subunităţi în teritoriu, încadrarea într-una din categoriile de
performanţă se face potrivit punctajului obţinut în urma analizei
indicatorilor de bonitate, de "societatea mamă".
e) În cazul în care un client care are serviciul datoriei
"Standard", iar punctajul obţinut se apropie de limita superioară sau de
limita inferioară a punctajului aferent fiecărei categorii de performanţă,
banca poate, în funcţie de aprecierea generală a activităţii clientului
(analiza non-financiară), majora sau diminua cu 1-3 puncte, punctajul
total. În această situaţie, clientul respectiv poate să fie trecut într-o
categorie de performanţă superioară sau inferioară.
Serviciul datoriei - Capacitatea de onorare a datoriei se stabileşte potrivit
prevederilor din Regulamentul BNR nr. 2/2000.
Clasificarea clienţilor - Pe baza aprecierii performanţelor financiare şi a
capacităţii de onorare a datoriei se va definitiva bonitatea clientului, potrivit
tabelului de mai jos.
În evaluarea riscului în activitatea de creditare, analistul de risc va analiza
atât aspectele non-financiare, cât şi pe cele financiare ale clientului. Limitele
procentuale ale indicatorilor de performanţă financiară sunt prezentate în tabelul
nr. 4.12:
90
Categorii de credite în funcţie de indicatorii de bonitate
Tabelul nr. 4.12
Nr.
crt.
Criterii de
apreciere %
Categorii de credite
Categ. A10 Categ. B8 Categ. C5 Categ. D2 Categ. E0
1. Rentabilitatea în
funcţie de cifra de
afaceri
Peste 5,2 2,1-5,0 1,31-2,00 0,0-1,30 Pierdere
2 Lichiditatea imediată Peste 110,0 85,1-110,0 65,1-85,0 50,1-65,0 Sub 50,0
3. Solvabilitatea
patrimonială Peste 50,0 40,1-50,0 30,1-40,0 20,1-30,0 Sub 20,0
4. Gradul de îndatorare 0-30,0 30,1-50,0 50,1-65,0 65,1-80,0 Peste 80
5. Gradul de acoperire
a cheltuielilor din
venituri
Peste 105,1 103,1-105,0 102,1-103,0 100-102,0 Sub 100,0
Total punctaj 41-50 26-40 11-25 1-10 0
4.8. Modelul SWATEK
Acest model a stat la baza dezvoltării modelului URS (Sistem Unificat de
Rating), aplicat de Grupul Bancar Raiffeisen din Austria pentru determinarea
bonităţii clienţilor săi într-o formă interactivă. Metodologia aplicată, tipul de
evaluare şi interpretarea scorului le prezentăm în continuare.32
Denumit după dl.
Swatek, cenzor intern al Grupului Bancar Raiffeisen din Austria, care a rezumat
pentru prim dată în scris reglementările existente cu privire la rating-urile
partenerilor, un model Swatek (sub forma unei variante uşor îmbunătăţite a lui)
a fost deja introdus la RZB Viena (Grupul Bancar Raiffeisen), cu ani în urmă şi
folosit cu succes până în prezent. Principalul obiectiv al Modelului Swatek este
de a pune la dispoziţie o imagine cuprinzătoare a situaţie globală de risc a băncii
cu privire la parteneri. În RZB, Modelul Swatek este utilizat exclusiv pentru a
evalua corporaţii, nu bănci sau ţări, deoarece pentru aceste din urmă categorii au
fost create alte sisteme de evaluare, ţinându-se cont de caracteristicile specifice
şi parametrii de risc pentru bănci şi ţări.
Modelul Swatek ţine cont de două forme de risc de partener:
probabilitatea de încălcare a contractului ( Rating de
client)
posibilul volum al pierderilor ( Rating de colateral)
Probabilitate de încălcare a contractului: se măsoară prin evaluarea
reputaţiei de creditare a partenerului. Reputaţia de creditare se evaluează în baza
unei scale de la 1 la 5; 1 fiind nivelul considerat cel mai bun şi 5 cel inferior.
Posibilul volum al pierderilor: se măsoară prin evaluarea comparaţiei
32
Prelucrare după Manualul de creditare al Grupului Bancar Raiffeisen, Austria, ediţia 2002
91
dintre volumul expunerii monetare la risc şi valoare şi calitatea colateralului.
Gradul de colateralizare se evaluează în baza aceleiaşi scale de la 1 la 5 sus-
menţionate.
Prin combinarea Rating-ului clientului cu Rating-ul colateralului, Modelul
Swatek produce 25 de clase de risc ce pot fi utilizate la clasificarea partenerilor.
În baza unor astfel de clase de risc (presupunând că toţi partenerii unei bănci
sunt evaluaţi potrivit aceloraşi standarde), se poate da răspuns la următoarele
întrebări:
în ce clase de risc sunt situate majoritatea expunerilor noastre
la risc?
cum s-a modificat în timp structura de risc a portofoliului
nostru de credite?
având în vedere structura de risc a portofoliului nostru de
credite, ni se permite să iniţiem alte afaceri cu un partener?
trebuie să ne schimbăm politica de acordare de împrumuturi
în baza structurii de risc a portofoliului nostru de credite?
Modelul Swatek se caracterizează prin următoarele particularităţi :
evaluarea partenerilor şi a expunerilor singulare;
sistem dublu de evaluare atât a probabilităţii de încălcare a
contractului, cât şi a posibilului volum al pierderilor rezultate dintr-
un caz de încălcare a contractului (proces dinamic);
posibilitatea de creare a unor clase de risc prin permiterea
unor prezentări generale ale riscurilor pe o bază agregată;
uşurinţa de utilizare şi înţelegere, deoarece scara de evaluare
este similară sistemului (austriac) de acordare a notelor în învăţământ
(1-5):
structurare, deci este adecvat pentru procesare electronică a
datelor.
Acest sistem are şi dezavantaje dintre care menţionăm :
Nu furnizează indicaţii privind modul de evaluare a reputaţiei
de creditare sau a valorii colateralului, ducând la rezultate subiective
dificil de comparat.
Nu este direct compatibil cu sistemele de rating folosite de
agenţiile internaţionale de rating, ceea ce face destul de dificilă
compararea cu rating-uri externe.
Prea multe clase de risc (25), fără a prezenta explicaţii cu
privire la modul de încadrare a partenerilor în anumite clase de risc.
Nu este compatibil cu categoriile de risc al Legii bancare din
Austria, care fac parte din cerinţele curente de raportare către organele
administrative bancare (a se vedea în continuare).
Potrivit Legii bancare din Austria, RZB (Grupul Bancar Raiffeisein)
92
trebuie să raporteze Băncii Naţionale a Austriei, pentru informare şi verificare,
calitatea portofoliului său consolidat de credite (inclusiv pentru filiale). În acest
raport, cele mai mari expuneri de risc din partea partenerilor trebuie clasificate
după un sistem de 4 litere (de la A la D), A fiind riscul cel mai mic şi D cel mai
mare. Pentru a reduce volumul de muncă cerut de două sisteme interne de rating
(Swatek şi cel cerut de Legea bancară), RZB a creat o schemă care traduce
clasele de risc ale Modelului Swatek în sistemul de rating cerut de legea
bancară. În RZB (şi potrivit URS), un astfel de rating se numeşte "Rating
global" şi se formează prin combinarea rating-ului societăţii cu cel al
colateralului.
Rating
global/Swatek
Categorii de risc ale Legii bancare din
Austria
A, A minus
(A-) A
B, B minus
(B-) B
C C
D D
Explicaţii:
A = fără risc vizibil
Acoperă toate expunerile de risc / împrumut care nu intră în categoriile B-
D.
B = risc limitat de încălcare a contractului
Banca deţine deja anumite informaţii cu privire la necesitatea ţinerii sub
strictă observaţie a evoluţiei viitoare a debitorului. Achitarea datoriei nu este
însă pusă la îndoială încă. Exemple care se pot încadra în această categorie:
debitori ale căror declaraţii financiare curente semnalează o deteriorare a
situaţiei lor economice sau debitori ale căror fluxuri de numerar, lichidităţi,
capitaluri proprii sau colaterale garantează că şi în condiţiile actuale există
numai un risc de încălcare a contractului.
C = îndoielnic, risc ridicat de nerambursare
O acordare de credit este considerată nesigură sau extrem de riscantă dacă
au existat întârzieri în rambursarea sumei creditului sau a dobânzii, iar
rambursarea şi achitarea dobânzii par a fi parţial sau total periclitate. Această
calificare trebuie să se bazeze pe dubii bine fundamentate cu privire la
recuperarea expunerii. În acest stadiu, trebuie avută în vedere crearea de
provizioane. La această categorie nu sunt permise tranzacţii noi!
D = pierderi, situaţie de faliment
93
Creditul nu va fi rambursat, nu este acoperit integral prin colateral şi în
consecinţă nu trebuie acordat. Diferenţa faţă de grupa C (îndoielnic): constă în
faptul că pierderea s-a produs deja , nu este doar de aşteptat.
4.9. Modelul de rating URS (Sistem unicat de raiting)
Aşa cum am menţionat în subcapitolul anterior, Grupul Băncii Raiffeisen
din Austria a adoptat un model prelucrat după modelul Swatek în vederea
determinării bonităţii clienţilor săi. Sinteza acestui model o prezentăm în
continuare.33
Faptul că modelul Swatek nu furnizează indicaţii cu privire la
încadrarea clienţilor în diferite categorii de rating, lăsând mult loc pentru
raţionamente subiective, constituie o barieră majoră în stabilirea unui sistem de
management al riscului de creditare valabil pentru întreaga reţea. Pentru
eliminarea acestei bariere, ICM - în baza modelului de rating creat de RBP - a
decis nu numai să elaboreze astfel de indicaţii de rating, ci şi să furnizeze
utilizatorului şi un instrument EDP facil, care să-l sprijine în procesul de rating.
Acest instrument EDP (în Excel) constituie Modelul de rating URS. Bazat pe
modelul Swatek deschis anterior, el înglobează toate avantajele unei structuri de
rating stabilite, eliminând în acelaşi timp cele mai serioase deficienţe ale
acesteia. Modelul de rating URS reprezintă:
indicaţii clare şi uşor aplicabile pentru utilizatori;
interpretare amortizată a criteriilor de rating pentru utilizatori şi
factorii de decizie;
rezultate de rating comparabile la nivelul întregului reţele;
un punct de plecare pentru un management al riscului de creditare
la nivel de reţea;
o deschidere spre modificări ulterioare cu privire la ponderarea
riscurilor şi scale mai mari de rating.
În vederea unei cât mai posibile obiectivări a procesului de rating şi
pentru asigurarea unor rezerve suficiente (în special la evaluarea colateralului),
Modelul de rating URS introduce ponderări ale riscurilor pentru toate ratingurile
utilizate. Ponderările de riscuri introduse de Modelele de rating URS sunt
obţinute în principal din cele utilizate în RBP de peste un an cu rezultate
pozitive, adaptate însă oarecum pentru a se putea aplica întregii reţele.
Ponderările de riscuri la Rating-ul clientului nu numai că reflectă
importanţa anumitor indicatori financiari de previzionare a falimentului, dar iau
totodată în considerare factori calitativi, de genul tipului de proprietate şi al
cantităţii şi calităţii informaţiilor primite. Ponderările de riscuri din Rating-ul
colateralului tind să reflecte cât mai mult posibil situaţia juridică a reţelei,
33
Prelucrare după procedura de creditare a Grupului Bancar Raiffeisen din Austria - 2002
94
precum şi principiile generale ale valorilor pieţei secundare şi ale tipurilor
specifice de colateral. Au fost stabilite şi ponderări ale colateralului pentru a
include sconturile de aplicare a colateralului în cazul în care trebuie realizate,
generând de cele mai multe ori costuri şi cheltuieli suplimentare.
Pentru a face distincţia între economiile din diferite state şi cicluri
economice şi pentru a reflecta diferitele medii juridice, ponderările de riscuri se
bazează - unde este cazul - pe rating-urile de ţări. Referinţele la rating-urile de
ţări se leagă întotdeauna de sistemul de Ratig de ţară la RZB. Rating-uri actuale
de ţări pot fi cerute de Departamentul de Analiză Bancară şi de Ţară (CBA) al
RZB din Viena, sau de directorii dvs. GAMS de reţea.
Rating-ul clientului.
Rating-ul clientului este determinat prin examinarea a 6 criterii calitative
şi a 10 criterii cantitative. Ponderările de risc care folosesc aceste criterii reflectă
capacitatea lor medie de previzionare a falimentului. Selecţia şi ponderările de
risc propriu-zise se bazează pe rezultatele studiilor internaţionale, dar şi pe
numeroşii ani de experienţă ai directorilor de credite din cadrul reţelei RZB.
Criteriile şi ponderările lor de risc se prezintă în tabelul 4.13.
Criterii calitative şi cantitative pentru acordarea creditelor
Tabelul nr. 3.13.
CRITERIUL PONDERI DE RISC
A. Criterii calitative: 43.5%, constând în
- calitatea managementului 5.0%
- planificarea/strategia afacerii 5.0%
- structura proprietăţii 12.0%
- riscul pe ramură 5.5%
- poziţia pe piaţă/segmentul de
piaţă
8.0%
- calitatea auditului 8.0%
B. Criterii cantitative: 56.5%, constând în
- capital propriu 7,5% (Rata capitalului propriu)
- tendinţa evoluţiei capitalului
propriu
2.5%
- profitabilitate 6.0% (Venit din activitatea curentă)
- profitabilitate comparativ cu
concurenţii
2.5%
- tendinţa evoluţiei profitabilităţii 2.5%
- fluxul de numerar de lucru 9.0%
- tendinţa fluxului de numerar de
lucru
2.5%
- acoperirea dobânzii 8.5% (EBIT/cheltuieli dobândă)
- lichidităţi 7.5% (Rata curentă)
- expunere la riscul de valută 8.0% (vezi definiţia)
Fiecare dintre subcriteriile mai sus menţionate este evaluat, în continuare,
95
prin utilizarea anumitor factori selectaţi pentru a descrie posibilele forme de risc
incluse. Fiecare factor are o anumită notă indicând gradul de risc. În funcţie de
factorul considerat cel mai adecvat pentru descrierea clientului, utilizatorul
introduce o anumită notă în model. După completarea tuturor criteriilor cerute,
modelul calculează rezultatul riscului măsurat al clientului, care este echivalent
cu Rating-ul clientului.
Rating-ul colateralului.
Pentru Rating-ul colateralului s-a folosit un alt mod de abordare. Deoarece
calitatea colateralului depinde de cele mai multe ori de calitatea factorilor
externi (reputaţia de creditare a giranţilor, cadrul legal, disponibilitatea şi
profunzimea pieţelor secundare etc.), nu de tipul propriu-zis de colateral,
ponderările de risc ale colateralului depind foarte mult de calitatea respectivilor
factori externi.
4.10. Riscul în activitatea de creditare
Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin
care o anumită valoare este împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-
se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea entitate/persoană să fie capabilă
în viitor să-şi achite obligaţiile.
Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui
potenţial debitor care desfăşoară o anumită activitate. Riscul asumat este
influenţat de capacitatea reală a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile în viitor.
În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei
datorii acceptabile, este foarte important sa se înţeleagă modul în care acest
risc poate fi micşorat la maximum, în condiţiile obţinerii unui profit
corespunzător.
Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor
componentelor de risc, a riscului global, care pot fi împărţite în trei categorii:
• Riscul tranzacţiei - vizează diferite aspecte funcţionale şi operaţionale
ale riscului afacerii;
• Riscul clientului - se refera la capacitatea clientului de a-şi achita
datoriile faţa de bancă;
• Riscul garanţiei - se referă la posibilitatea băncii de a recupera
creanţele sale din ultima sursa pe care o are la dispoziţie
Riscul tranzacţiei, riscul clientului şi riscul garanţiei se afla într-o strânsă
legătură fiind necesară o bună cunoaştere, în vederea aprecierii riscului general
(de ansamblu) pe care îl implică creditul respectiv. înţelegerea în profunzime a
tuturor componentelor identificabile şi cuantificabile ale riscului general, dă
posibilitatea comparării riscului general în raport cu recompensa viitoare şi, în
96
acest sens , a luării deciziei de acordare sau nu a creditului.
Riscul tranzacţiei
Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor
aspectelor funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. Riscul tranzacţiei
vizează:
- natura şi structura afacerii;
- implicaţiile juridice, politice, economice şi practice vis-a-vis de
împrumutat;
- orice alte circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine.
Foarte important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii
afacerii propuse de client, şi anume:
- tipul de produs creditat;
- scopul pentru care este solicitat(activităţi legale sau ilegale);
- termenul pe care se acorda (pe termen scurt, mediu sau lung)
- sursa de rambursare a creditului (identificabila sau neidentificabila);
- mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;
- calitatea sursei de rambursare;
Calitatea sursei de rambursare este o componenta de mare importanţa în
cunoaşterea şi comensurarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie
tranzacţii în care sursa de rambursare sa fie identificabila, deoarece poate fi
analizată calitatea acesteia şi urmărit mecanismul prin care debitorii clientului
efectuează plăţile.
Riscul clientului Acesta presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data scadenţei
clientul nu va putea să-şi achite obligaţiile pe care le are faţă de bancă.
Creditul constituie, din perspectiva băncii , un plasament cu un risc
cunoscut şi asumat în vederea obţinerii unui profit, iar din punct de vedere al
clientului o sursa de finanţare necesară desfăşurării, continuării, dezvoltării sau
restructurării activităţii acestuia.
Banca trebuie să fie convinsă ,în urma analizei pe care o efectuează
asupra datelor istorice şi a prognozelor financiare, că debitorul are posibilităţi
să-şi achite obligaţiile în viitor. Este necesară înţelegerea şi evaluarea tuturor
componentelor vis-a vis de client, precum şi a activităţii desfăşurate de acesta în
vederea stabilirii unei opinii prudente vizând posibilităţile de rambursare ale
acestuia.
Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată pe baza evaluării
bonităţii clientului, a posibilităţilor sale reale de rambursare a creditului la
scadenţă. Aceasta presupune organizarea analizei clientului în cadrul unei
metodologii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare
şi nefinanciare care au impact asupra clientului, a activităţii sale, a profitului
său, a capacităţii sale de rambursare.
97
Aceste principii sunt cunoscute în plan internaţional sub denumirea de cei
şase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul,
Condiţiile şi Controlul34
.
Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste
aspecte care privesc fiecare principiu în parte (tabelul nr.4).
Tabelul nr.4.-‖Cei şase C ai creditului‖
Caracterul Capacitatea Cash
Istoricul clientului
privind rambursarea
creditului
Identitatea clientului şi a
giranţilor
Evidenţa istorică a
vânzărilor, profiturilor şi
dividendelor
Experienţa altor
bănci cu acest client
Copii ale statului,
convenţiilor, contractelor de
societate şi ale altor
documente care atestă
capacitatea legală a clientului
de a lua credit
Acurateţea fluxului
prognozat de fonduri
Performanţele
clientului în
prognozarea
rezultatelor
activităţii sale
Descrierea istoricului, a
structurii legale, a
proprietarilor, a obiectului de
activitate, a produselor şi a
principalilor clienţi şi
furnizori ai activităţii
solicitantului de credit
Disponibilitatea rezervelor
de lichidităţi
Ratingul de credit Viteza de rotaţie a
stocurilor, clienţilor şi
creditorilor
Existenţa unor
garanţii, giranţi
pentru credit
Structura capitalului şi
gradul de îndatorare
Controlul cheltuielilor
Evoluţia acţiunilor
clientului (dacă sunt
negociate pe o piaţă)
Raportul de audit Calitatea
managementului
Colateral Condiţii Control
Proprietatea asupra
activelor
Poziţia clientului în cadrul
ramurii şi segmentului său de
piaţă
Reglemetările bancare
aplicabile în ceea ce
priveşte trăsăturile şi
calitatea creditelor
34
V. Dediu, A. Enciu - „Contabilitate bancară‖,
98
Caracterul Capacitatea Cash
acceptabile
Vechimea activelor Performanţa clientului prin
comparaţie cu firme similare
Documentaţie adecvată
Vulnerabilitatea la
uzura morală
Climatul competitiv pentru
produsele clientului
Documentaţie de credit
întocmită corespunzător
Valoarea de
realizare
Expunerea clientului la ciclul
de activitate şi la schimbarea
tehnologiei
Înscrierea cererii de credit
în liniile politicii băncii
privind activitatea de
creditare
Gradul de
specializare a
activelor
Condiţiile pieţei forţei de
muncă
Informaţii din surse
externe specializate (ex.:
experţi politici) privind
factorii externi care ar
putea afecta rambursarea
creditului
Gajuri, ipoteci şi
restricţii
Impactul inflaţiei asupra
situaţiilor financiare
Active în leasing
Acoperirea cu
asigurare
Garanţii şi waranturi
emise
Poziţia băncii faţă de
ceilalţi creditori
Perspectiva pe termen lung a
ramurii
Situaţia obligaţiilor
faţă de fisc şi a
proceselor intentate
clientului
Reglementările, factorii
politici şi de mediu
Necesităţi viitoare
probabile de
finanţare
Riscul garanţiei
Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţilor de
a-şi recupera creanţele din ultima sursă pe care o are la dispoziţie, după
epuizarea tuturor celorlalte căi.
Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză:
• Primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de
acordarea creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare. Modul în
care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la o terţă persoană
fizică sau juridică, care îl garantează pe acesta, implică forme diferite de
99
identificare şi cunoaştere a riscului. Pentru bancă, calitatea girantului este la fel
de importantă ca şi calitatea clientului garantat, banca asumându-şi în felul
acesta un risc egal cu acela fată de clientul care beneficiază direct de credit.
• Al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la momentul
lichidării garanţiei în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea
acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garanţiei necesită timp, iar la
sfârşitul acestui proces, dacă nu va fi posibil ca această garanţie să fie vândută la
un preţ care să acopere datori, banca va obţine foarte puţin sau chiar nimic din
executarea ei.
Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursă de rambursare a creditului
care să se utilizeze în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a
acestuia şi a plăţii dobânzii.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile
cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul
aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.
Potrivit reglementarilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi acceptate de
bancă se împart în două categorii, respectiv garanţii reale şi garanţii personale.
I. Garanţiile reale - sunt acele garanţii care constau în afectarea specială a
unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din
ipoteci şi gajuri.
a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui
ce o constituie de bunul adus în garanţie. Ipoteca practicată de bancă în relaţia
cu clienţii săi este o ipotecă convenţională, întrucât are la bază înţelegerea
intervenită între bancă şi constitutorii ipotecii, care poate fi debitorul sau un
garant persoană fizică sau juridică. Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile
imobile actuale, nu cele viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor şi în
circuitul civil.
Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
Să fie în proprietatea constitutorului şi să se afle în circuitul civil (să facă
obiectul vânzării-cumpărării);
Să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;
Bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de
potenţiali cumpărători;
Clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
Bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată
perioada contractului de credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să
fie concesionate băncii;
Bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini;
Existenţa unui înscris (contract) autentificat de notar, în care se descrie
imobilul ipotecat şi valoarea creditului negarantată;
100
Persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu,
respectiv persoanele fizice să aibă 18 ani, iar persoanele juridice să fie
legal constituite.
b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care
debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea
creditului. În temeiul prevederilor codului civil şi codului comercial gajul este
de două feluri:
Gajul cu deposedare, numit şi „amanet‖, care presupune deposedarea de
bunul mobil al constitutorului şi depunerea acestuia ia bancă. Această
formă de gaj se materializează printr-un contract care se întocmeşte în
două exemplare, dintre care unul se păstrează la bancă şi unul se
înmânează constitutorului. Obiectul gajului cu deposedare îl constituie
bunurile mobile cu volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi metalele şi
pietrele preţioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;
Gajul fără deposedare, prevăzut de art.480 alin.4 cod comercial, nu
presupune deposedarea de bunurile mobile aduse în garanţie, el fiind
posibil de aplicat asupra produselor solului prinse în rădăcini sau deja
culese, precum şi asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie
sau deja fabricate şi aflate în unităţi sau depozite. În înţelesul prevederii
legale sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al contractului de
gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele tehnice, şi
oleaginoase, leguminoase boabe, legumele, cartofii, pepenii, fructele şi
plantaţiile furajere.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să
se îndeplinească următoarele condiţii:
Să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate, în
sensul că la data constituirii garanţiei culturile din care rezultă
acestea să fie cel puţin înfiinţate sau produsele să se afle în stare de
fabricaţie sau deja fabricate aflate în unităţi sau depozite, după caz;
Să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse.
Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele
două forme de gaj trebuie să mai îndeplinească şi următoarele condiţii:
- constitutorul, persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant,
trebuie să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu,
respectiv 18 ani împliniţi pentru persoane fizice sau calitatea de persoană
juridică legal constituită, după caz;
- bunurile gajate sa fie în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării —
cumpărării;
- bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată
perioada contractului de credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie
cesionate băncii;
- în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze
creditul pentru care se constituie gajul, felul şi natura bunurilor gajate care se
101
vor descrie, menţionându-se greutatea, cantitatea, calitatea şi alte elemente de
identificare, specifice după caz şi locul unde se găsesc bunurile gajate.
Ipoteca şi gajul sunt singurele garanţii ce asigură băncii un privilegiu
(întâietate) în raport cu alţi creditori, motiv pentru care în procesul garantării
creditelor, acestora li se va da importanţa cuvenită, cu atât mai mult cu cât prin
intermediul lor anumite bunuri din patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor,
după caz, sunt destinate să acopere sumele de bani datorate băncii şi rambursate
de împrumutaţi.
Garanţii personale
Garanţia personala este angajamentul asumat de o persoana fizica sau
juridica, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului
(împrumutatului), în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia
personala mai poartă denumirea de fideiusiune sau cauţiune.
Alte garanţii
III.a. Gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai generala garanţie,
ea fiind în acelaşi timp un gaj comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu
toţii poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia s-a pornit
executarea silită. Din aceasta egalitate decurge consecinţa ca, în caz de
insuficienţă a sumelor obţinute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se
împart între bancă şi ceilalţi eventuali creditori proporţional cu valoarea
creanţelor fiecăruia.
III.b. Depozitele în lei şi valută. Disponibilităţile băneşti existente în
conturile împrumutaţilor sau altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile
bancare pot constitui garanţii la creditele solicitate, dacă acestea se constituie în
depozite distincte, create în scopul exclusiv al garantării creditelor. Constituirea
depozitelor în scopul garantării împrumuturilor se realizează pe baza unui
contract de garanţie prin constituirea unui depozit bancar, în care în mod
obligatoriu se va menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea
creditului acordat de bancă.
102
Bibliografie
1. Bran Paul - „Finanţele Întreprinderii‖, Ed. Economică,
Bucureşti, 1997
2. Basno Cezar,
Dardac Nicolae
- „Operaţiuni bancare - instrumente şi tehnici de
plată, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996
3. Basno Cezar,
Dardac Nicolae
- „Moneda, Credit, Bănci‖, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995
4. Cerna Silviu - „Sistemul monetar şi politica monetară‖, Ed.
enciclopedică, Bucureşti, 1996
5. Coman Florin - „Activitatea bancară. Profit şi performanţă, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Coman Florin - „Control şi audit bancar‖, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
7. Dedu Vasile - „Management bancar‖, Ed. Mondan, Bucureşti,
1997
8. Dragomir
Georgeta
- „Monedă – credit‖, suport curs.
9. Nechita C. Vasile - „Economie politică‖, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1991
10. Popa Ana,
Opriţescu Marin-
„Instituţiile financiare ale economiei concurenţiale‖,
Ed. Universitaria, Craiova, 2002
11. Stoica Maricica - „Management bancar‖, Ed. Economică, Bucureşti,
1999
12. Şaguna Dan
Drosu
- „Drept financiar şi fiscal‖, Ed. Eminescu, Iaşi, 2000
13. Turcu Ion - „Operaţiuni şi contracte bancare‖, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
14. Turcu Ion - „Drept bancar‖ (vol. I), Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999
15. Ungurean Pavel
V.
- „Banking. Produse şi operaţiuni bancare‖, Ed.
Dacia, Cluj Napoca, 2001
16. *** - Norma nr. 12/2002 pentru aplicarea Regulamentului
Băncii Naţionale a României nr. 5/2002 privind
clasificarea creditelor şi plasamentelor
17. *** - Norme BNR nr. 11 din 8 sept. 2005 privind
limitarea gradului de concentrare a expunerilor din
credite în valută
18. *** * Regulament nr. 3/2007 din 12/03/2007 privind
limitarea riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice
19. *** - O. U. 99/2006 – privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului modificată şi completată prin
Legea 227/2007.
103
