11.Destindere şi multipolaritate

Neajunsurile de comunicare manifestate pe parcursul crizei rachetelordin Cuba au determinat cele două puteri să recurgă la instituirea unei liniidirecte de comunicaţie între Kremlin şi Washington.

Exemplul Washingtonului va fi preluat de Franţa şi Marea Britanie, carela rândul lor vor crea propriile linii de comunicaţie cu Kremlinul în 1966,respectiv în 1967.

În anul 1957 un sondaj Gallup releva faptul că 63% din respondenţiiamericani se pronunţau pentru semnarea unui tratat privind interzicereaexperienţelor atomice, după ce în urmă cu trei ani doar 20% se pronunţaserăîn favoarea unui atare tratat.

Pe cale de consecinţă administraţia Eisenhower a iniţiat consultări cusovieticii care în ciuda unui succes iniţial nu s-au soldat cu semnarea unuitratat ce prevedea interzicerea experimentelor atomice.

Administraţia Kennedy a plasat acest deziderat în centrul politicilor sale,însă ca urmare a eşecului summit-ului de la Viena( 3-4 aprilie 1961) precum şia crizei Berlinului perspectiva semnării unui atare tratat părea tot maiîndepărtată.

În mod paradoxal, criza rachetelor din Cuba va duce la detensionarearelaţiilor sovieto-americane şi la reluarea negocierilor privind semnarea unuiatare tratat.

La 10 iunie 1963 în discursul său rostit la American University, Kennedyabandona pentru prima dată retorica specifică Războiului Rece, subliniind înschimb punctele comune ale viziunii sovietice şi americane, respectiv evitareacu orice preţ a unui război nuclear.

Discuţiile dintre cele două părţi au debutat la Moscova soldându-se cusemnarea, la 5 august 1963 , de către SUA, Marea Britanie şi URSS aTratatului de Interzicere a Experienţelor Nucleare.

Potrivit prevederilor acestui tratat cele trei părţi semnatare se angajau sărenunţe la experimentarea armelor nucleare în atmosferă, în cosmos şi subapă.

La două ore după asasinarea preşedintelui Kennedy, Lyndon B.Johnson depunea jurământul în calitate de preşedinte al SUA. Ulterior, în faţaCongresului acesta se angaja să continue proiectele iniţiate de predecesorulsău.

Lyndon B. Johnson va câştiga detaşat alegerile prezidenţiale, însăcapitalul său de încredere acordat de cetăţenii americani va fi unul de scurtădurată.

După incidentele din Golful Tonkin din 2-4 august, Senatul americanadopta rezoluţia privind Golful Tonkin în virtutea căreia preşedintele americanavea dreptul de a implementa orice măsuri inclusiv militare pentru asigurareastabilităţii Asiei de Sud-Est.

Însă implicarea americană în Vietnam va conduce la un val de protesteîndreptate împotriva preşedintelui Lyndon Johnson, care în final va renunţapentru candidatura la un nou mandat prezidenţial.

Totuşi, Tratatul de Interzicere a Experimentelor Atomice va fi completatla 1 iulie 1968 cu Tratatul de Neproliferare Nucleară, potrivit căruia aceste treipărţi semnatare se angajau să nu faciliteze dobândirea arsenalului nuclear decătre state.

În discursul său inaugural, Richard Nixon aducea în discuţie aşa-numitastructură a păcii fundamentată pe trei culoare distincte de acţiuni:

Instaurarea unei perioade de destindere; O diplomaţie triunghiulară; Finalizarea Războiului din Vietnam.Unul dintre conceptele fundamentale enunţate de către Nixon la 26 iunie

1969 a fost aşa-numita Doctrină Nixon, în virtutea căreia SUA îşi vor îndepliniobligaţiile asumate faţă de statele asiatice, urmând a furniza acestor stateajutor economic şi militar , precum şi protecţie în cazul unui război nuclear.

Spre deosebire de Doctrina Truman, statele în cauză erau obligate, să-şiasigure securitatea internă şi externă prin apelul la propriile forţe militare.

Nixon percepea sistemul internaţional fiind unul multipolar sub aspectpolitic, sistem în interiorul căruia SUA, Japonia, Europa de Vest, BloculSovietic şi China îşi exercitau propriile influenţe geopolitice şi militare.

O atare schimbare a hărţii geopolitice mondiale fusese semnalată deconflictul sovieto-chinez, retragerea Franţei din structura de conducere aNATO din 1967, slăbirea influenţei Marii Britanii în Golful Persic, emergenţaunor economii puternice în Europa şi Japonia, precum şi de continuarea unuideclin economic american.

Jussi Hanimaki s-a întrebat în ce măsură noua strategie americană areprezentat un moment de ruptură cu strategiile de securitate naţionalăenunţate de administraţiile anterioare.

În viziunea sa , optica adoptată de Nixon nu diferea fundamental de celeanterioare, politica externă americană păstrând acelaşi obiectiv, respectivîndiguirea influenţei sovietice. Mai mult decât atât, nici manevrele utilizatepentru atingerea unei atare strategii nu erau nule.

Astfel, atât o politică de deschidere spre China cât şi instituirea uneiperioade de destindere fuseseră urmărite la sfârşitul anilor 60 de administraţiaJohnson, succesele obţinute de către Nixon şi Kissinger datorându-secircumstanţelor internaţionale ale anului 1969.

La mai puţin de o lună de la instalarea administraţiei Nixon, Henry Kissingerdevenea elementul cheie al politicii externe americane.

Pe parcursul campaniei electorale , Nixon propusese „o pace cu onoare” cuprivire la conflictul din Vietnam, fără a furniza însă şi alte detalii.

Răspunsul asumat de administraţia Nixon va fi aşa-numitul „Vietnamisationprogram” în virtutea căruia autorităţile americane urmau a-şi retrage treptattrupele staţionate în Vietnam.

O atare acţiune urma a fi implementată în paralel cu o creştere abombardamentelor asupra Vietnamului de Nord.

Semnarea în ianuarie 1973 a Acordurilor de la Paris va conduce laretragerea trupelor americane din Vietnam în termen de 60 de zile , doi animai târziu Saigonul fiind ocupat de trupele nord-vietnameze.

În paralel cu aceste noi evoluţii , la 17 februarie 1969 , preşedintele Nixon,consilierul pe probleme de securitate naţională Henry Kissinger şiambasadorul sovietic la Washington Anatoli Dobrinin puneau bazele aşa-numitului canal secret ce va sta la baza discuţiilor sovieto-americane închestiuni precum Războiul din Vietnam, starea conflictuală din OrientulMijlociu, negocierile privind limitarea armamentelor sau relaţiile comercialebilaterale.

Întâlnirea în cauză comportă o dublă importanţă. Pe de parte a contribuit lainstaurarea unei perioade de destindere, iar pe de altă parte a stabilizatmodalitatea concretă prin care se vor derula negocierile sovieto-americane.

În mod cert atât URSS cât şi SUA aveau de câştigat de pe urma uneidestinderi a dinamicii relaţiilor internaţionale. Sovieticii au obţinut un momentde respiro imperios necesar în condiţiile în care conflictul sovieto-chinezatingea cotele maxime prin intermediul incidentelor militare dintre cele URSSşi China. În plus, instituirea destinderii a condus la reducerea cheltuielilormilitare şi intensificarea comerţului între Est şi Vest.

La rândul său , Nixon a utilizat această perioadă pentru revigorareaeconomiei americane serios afectată de conflictul din Vietnam , luând totodatăsuccesele obţinute în politica externă vis-à-vis de China şi URSS ca mijloacede asigurare ale unui al doilea mandat prezidenţial în 1972.