Prof. Mihaela GherghelescuColegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamţ

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Problemă fundamentală a istoriei naţionale; etnogeneza românească face parte din etnogeneza popoarelor romanice; răspunde la întrebările: CUM? CÂND? UNDE?

Definiţie: etnogeneza este proces istoric, etno-lingvistic, cultural de formare a unui popor;

Etnogeneza românească s-a desfăşurat pe o străveche vatră traco-geto-dacă: Tisa, Nistru, Carpaţii Nordici, Munţii Carpaţi;

Devine problemă politică din sec. XVIII, odată cu intensificarea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania ( se încerca contestarea vechimii, continuităţii, autohtoniei românilor din Transilvania, pentru a justifica stăpânirea maghiară);

Are la bază o dublă sinteză / asimilare:

I: dintre daci şi romani; aceasta stă la baza formării poporului român; geto-dacii: element etnic important al etnogenezei româneşti;

După retragerea aureliană (271-275 are loc abandonarea Daciei de către armată şi administraţie) în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată ireversibil, latinofonă; după retragerea aureliană s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populaţia daco-romană latinofonă;

Eutropius în lucrarea Breviarum susţine că Dacia a fost secătuită de bărbaţi;

Există dovezi ale continuităţii dacilor:

Logica istorică – romanii nu au exterminat niciun popor în teritoriile cucerite; dovezi materiale: unelte, morminte, vase, tezaure din bronz în aşezările civile, castrele din Dacia(sec. II-III); toponime: Drobeta, Napoca, Apulum, Ampelum (Zlatna), Potaissa; hidronime: Alutus, Maris, Samus, Donaris; unităţi militare formate din daci (“auxilia dacorum”); dacii liberi(Crişana, Maramureş, Moldova, parte a Munteniei) au avut strânse relaţii cu romanii, supuşi procesului de romanizare;

A doua sinteză: a avut loc la N şi la S de Dunăre;

Între daco-romani şi migratori (goţi, huni, gepizi, avari, slavi); între sec. IV-VI are loc “topirea” migratorilor în masa romanicilor;

Romanitatea nord-dunăreană are legături cu romanitatea sudică; are loc un proces de ruralizare a societăţii; se formează obştea sătească: forma tradiţională de organizare social-economică a românilor; uniunile de obşti săteşti (“romanii populare”-N. Iorga) vor sta la baza formaţiunilor prestatale;

Slavii : trec masiv în sudul Dunării (602); are loc astfel separarea latinităţii nord-dunărene de cea sud-dunăreană;

La N Dunării: populaţia romanizată asimilează slavii;

La S Dunării: populaţia romanică asimilată de slavi;

De la slavi avem termeni referitori la instituţii, viaţa religioasă, hidronime, toponime, viaţa economică (20% din lexic); Familie: maică, nevastă; Viaţa socială: voievod, boier, cneaz, rob,

1

Prof. Mihaela GherghelescuColegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamţ

vornic, postelnic, ispravnic; Religie: utrenie, vecernie, stareţ, rai, iad, duh; Armată: ceată, gloată, strajă, sabie, suliţă, praştie;

Rolul creştinismului în etnogeneza românească: rol de identitate etnică, de apartenenţă la spiritualitatea romană, rol în desăvârşirea etnogenezei româneşti;

Primii creştini în Dacia: odată cu armatele, colonoştii aduşi de Traian;

Creştinismul răspândit în fosta provincie Dacia a avut caracter popular : s-a răspândit fără o intervenţie, susţinere politică a structurilor Bisericii; ex. de intervenţie politică: creştinarea maghiarilor în anul 1001, sub Ştefan ce Sfânt încoronat ca rege apostolic;

Esenţă latină : originea latină a termenilor de bază ai religiei creştine în limba română: biserică (basilica), altar, a boteza, cruce, Dumnezeu (Domine Deus), înger, Paşte, Scriptură; Inscripţii: Donariul de la Biertan, sec. IV; inelul de la Micia; Rolul unor misionari creştini: Teotim I (episcop de Tomis), Sf. Ioan Cassian (organizarea vieţii monahale), Dionisie cel Mic - originar din Dobrogea (a iniţiat cronologia creştină); Basilici creştine: Slăveni(sec. IV), Sucidava, Porolissum;

Rezultatul celor două sinteze (daci-romani; daco-romani şi migratori): formarea poporului, limbii române până la sf. sec. VIII;

Poporul român este romanic, neolatin; Limba română este o limbă romanică; s-a format concomitent cu poporul român; componentele ei sunt:

Substratul daco-moesic: 10% din lexicul limbii române;

Stratul latin: 60% din lexic; structura gramaticală latină;

Ad-stratul slav: 20% din lexicul limbii române;

10% alte influenţe;

Dialectele limbii române: aromân/macedoromân (N Greciei, Macedoniei), meglenoromân ( valea râului Vardar), istroromân ( Pen. Istria), dacoromân ( limba română literară);

TEORII ISTORIOGRAFICE CU PRIVIRE LA ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ:

1. Teoria autohtoniei / continuităţii: susţine că vatra de formare a poporului român / limbii române corespunde spaţiului carpato-danubiano-pontic;

Reprezentanţi:

B.P. Haşdeu - studiul “Pierit-au dacii?”, 1860;

A.D. Xenopol - “Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”-1884;

N.Iorga- “Istoria Românilor”;

V. Pârvan-”Getica”;

Gh. Brătianu, C-tin C. Giurescu, David Prodan, C. Daicoviciu etc.

B.P. Haşdeu : studiul „Pierit-au dacii?” din 1860; substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat; „ vechimea doinei româneşti răstoarnă pe Roesler”;

2

Prof. Mihaela GherghelescuColegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamţ

A.D.Xenopol : a sistematizat dovezile continuităţii românilor la N Dunării folosind argumente istorice, lingvistice, logice; susţine că elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român; peste această bază se suprapune elementul roman;

Poporul român: continuatorul romanităţii orientale, a creat o civilizaţie de factură romană, parte a civilizaţiei europene,

2. Teoria imigraţionistă / roesleriană – poporul roman s-a format în Pen. Balcanică, de unde a migrat la nord de Dunăre, în secolele XII-XIII;

Precursorii lui R. Roesler: I. Szamoskosy,I. Ch. Engel, F. I. Sulzer ;

R. Roesler, Studii româneşti.Cercetări cu privire la istoria veche a Romaniei, 1871;

Idei susţinute de R. Roesler : exterminarea dacilor, dispariţia toponimiei dacice, Dacia nu putea fi romanizată în 165 ani, locuitorii au părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene, poporul roman şi lb. romană s-au format la sud de Dunăre; românii sunt un popor de păstori nomazi, nu există dovezi care atestă prezenţa românilor la N de Dunăre anterior sec. XIII, deci românii au venit după maghiari în Transilvania.

Caracterul tendenţios al teoriei imigraţioniste;

Istoriografia comunistă despre etnogeneza românească: Teoriile staliniste susţin caracterul “imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei; istoricul Mihail Roller a orientat cercetarea spre evidenţierea rolului statului kievean în formarea statelor medievale româneşti.

În timpul regimului N. Ceauşescu : are loc reînvierea sentimentului naţional al românilor, s-a reevaluat contribuţia civilizaţiei romane la dezvoltarea civilizaţiei româneşti, dar s-a ajuns la teorii care minimalizau aportul factorului roman şi exagerau rolul civilizaţiei geto-dacilor;

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea reprezintă spaţiul etno-lingvistic ce cuprinde popoarele romanice; are două componente: romanitatea occidentală şi cea orientală; românii aparţin romanităţii orientale;

Romanitatea românilor constă în :

Descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani în Dacia Traiană;

Continuitatea daco-romanilor, a românilor pe teritoriul fostei Dacii;

Latinitatea limbii române, a românilor;

Ideea unităţii de neam a românilor;

Esenţa romană a datinilor, a obiceiurilor românilor;

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice, culturale a poporului român;

Românii în primul mileniu al erei creştine apar în izvoare istorice sub numele de: vlahi, volohi, valahi, blachi, olah, walach – desemnează un popor neslav, de origine romanică; la originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello

3

Prof. Mihaela GherghelescuColegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamţ

Gallico”; termenul vlah a cunoscut variante: vlah la bizantini, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea catolică, blach la unguri unde s-a transformat în olah;

Vlahii îşi spuneau români după numele “cetăţii mamă” Roma , adică romani (locuitori ai ţinuturilor carpato-dunărene, vorbitori ai aceleiaşi limbi / sau pentru a se referi la anumite categorii sociale: rumâni – ţărani dependenţi);

Izvoare istorice care oferă informaţii despre români:

Sec. VII – Tratatul militar bizantin “Strategikon”, împăratul Mauricius( populaţia de la N Dunării desemnată cu termenul “romani”);

Sec. IX – geografia armeană a lui Moise Chorenati (“ţara necunoscută Balak” – Valahia); cronica turcă Oguzname(“ţara vlahilor – Ulak-ili”);

Sec. X – C-tin VII Porfirogenetul (912-959), “Despre administrarea imperiului” ( populaţia neslavă, romanică din Balcani denumită “romani”, spre deosebire de bizantini numiţi “romei”);

Sec. XI - Cronicarul bizantin Kekaumenos (“poporul blachilor / românilor locuieşte în apropierea Dunării, a râului Sava);

Sec. XII – Istoricul bizantin Ioan Kynnamos (vlahii sunt “colonii de demult ai celor din Italia”);

Sec. XIII – cronicarii maghiari Anonymus- “Gesta Hungarorum”, Simon de Keza-“Gesta Hunnorum et Hungarorum” admit prezenţa “vlahilor”, “păstorilor şi colonilor romanilor” înainte de aşezarea maghiarilor în Pannonia (sec. IX);

Reprezentanţii umanismului (sec. XV-XVI) –susţin ideea descendenţei românilor din “coloniile romanilor”, ideea autohtoniei românilor, latinităţii limbii române;

Poggio Bracciolini (1380-1459): primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român, susţine continuitatea elementului roman; Antonio Bonfini: umanist italian care susţine că românii sunt urmaşii coloniştilor şi ai legiunilor romane din Dacia; el aduce ca argumente ruinele, inscripţiile romane, toponimele, numele poporului român;

Sec. XVI-XVIII:

N. Olahus - sec. XVI, lucrarea ”Hungaria” (unitatea de neam, origine, limbă a tuturor românilor); J. Honterus – numeşte “Dacia” teritoriul locuit de români - 1524;

G. Ureche ( ”Letopiseţul Ţării Moldovei”), M. Costin („De neamul moldovenilor” – primul tratat savant consacrat analizei originii neamului), I. Neculce, C. Cantacuzino (Istoria Ţării Româneşti) - sec. XVII-XVIII; D. Cantemir (”Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” – susţine descendenţa pur romană din Traian, unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean) – susţin ideea latinităţii poporului, limbii române, a autohtoniei, vechimii şi continuităţii acestuia;

Sec. XVIII: rolul “Şcolii Ardelene” în respingerea teoriei imigraţioniste; afirmă originea romană pură a românilor (o exagerare menită să arate originea nobilă a românilor), continuitatea neîntreruptă a elementului romanic în Dacia;

4

Prof. Mihaela GherghelescuColegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra-Neamţ

Definiţie : Şcoala Ardeleană este o mişcare ideologică şi culturală iluministă a intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX; militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, reprezentanţii Şcolii Ardelene foloseau ideea romanităţii ca pe o armă în lupta de emancipare naţională.

Reprezentanţi: Samuel Micu, Petru Maior, Gh. Şincai, I. Budai-Deleanu;

Şcoala latinistă s-a extins şi în principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici.

5