C U P R I N S U L :

POLITICA EXTERNĂ: Merite istorice con­testabile — — — — — — — — —^l. LUPAŞ Apropierea intelectuală româno-germană I O N BIANU I Societatea Naţiunilor şi Paneuropa — — E R N E S T B E R N E A

PROBLEME ECONOMICE: Economia orga­nizată — _ — — _ _ _ _ _ ILIE CBISTEA Proprietatea agrară în Ardeal (Sub regii din diferite case) — — — — — — PETRU SUCIU

PROBLEME SOCIALE: Democraţia şi ideea de autoritate • D r- IOACHEM TOLCDJ

l Şomajul în România — — — — — — mg. FLAVIU ŞULUŢIU Sociologia distantei — _ _ _ _ _ _ _ TRAIANI H E R S E N I Note despre sculptura românească — — TUDOR VIANU

ACTUALITĂŢI: O sărbătoare ziaristică — t o N CLOPOŢEL Cel din urmă (\ Dimitrie Comşa): —. — HORIA TRANDAFIR Soarta şcolii de belearte din-,Cluj. — Am­bulantele poştale. — O chestie agrară. — Indiferentismul de stat. — Fenomene fi­nanciare — —••— — — — — — — ION CLOPOŢEL

FIGURI REPREZENTATIVE: L. F. Mar sili şi Românii — — •— — — • ~^- — — AUREL DECBI

BIOPOLITICA: Medicina aeronautică — — »'• OD. APOSTOL EUROPA CONTIMPORANĂ: Spectrul de tot­

deauna •• • • • — ADRIAN CORBUL SATE, ORAŞE, REGIUNI: Prin Sălaj: In co­

muna Moigrad (cu patru vederi fotogra-flce) S. POIENARU

PAGINI LITERARE: Sala Dacia — H E N R I STAHL Bejenie (poezie) — — — —. — •— — Al- IACOBESCU Măi Ioane... (poezie) — r — TEODOR MUREŞANU Heinrich Heine: Prolog la „Intermezzo li­ric" trad. de — • *• CONST.-DELABAIA BULETIN BIBLIOGRAFIC X. * MUŞLEA

CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: în­semnări muzicale — — — — — —- A N A VOlL.-NlCOABă. Teatru (Călătoria din urmă. — Jazz. — Burghezul gentilom). —• Concertul Voilea-nu-Breviman-Bobescu. — însemnările u-nui învăţător — — — — — — — CRONICAR

FAPTE ŞI OBSERVATIUN1: Iubirea de a-devăr. — Dr. Ion Mihu. — t Dimitrie j

tComşa. — t Ion Vidu. — Dl Ion Lapedatu. — Ramura de măslin. — Investiţiuni de miliarde în Cehoslovacia. — O reprezen-

\ tanţă centrală a presei în România. — Ve- ' nalitatea şi panamaua spirtului negru. — Bunii gospodari. — Camerele de agricul­tură. — Redacţionale. — Administrative. — Bibliografie — — — — — — — REDACŢIA

REPRODUCERI în. interior după operele sculptorilor: Pădurea, Jalea şi Han —

COPERTA şi desemne de — —.,— —' — DEMIAN

? • • • • •

Director: ION CLOPOŢEL

Redacţia: Piaţa Unirii 8. Administraţia: Str. Baba Novac 8.

Apare la 1 şl ÎS ale Secarei luni

Un exemplar: 30 Lei.

Anul VIU

Cluj, 15Febr. ţi 1 Martie 1931

Nrele 3 şi 4

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci: 1500 L Societăţi culturale, şcoli: 1000 L Liber-profesionişti: .. ... 600 L Funcţionari, preoţi, studenţi: 500 li

In strelnătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat

Toţi fumătorii sunt satisfăcuţi cu nouile ţigarete ale

Cassei Autonome ă Monopoluri lor

Dela „SOCIETATEA DE MÂINE" Redacţionale. Anunţăm cu plăcere publi­

cul nostru cititor, că începând cu nrul vii­tor (No. 5 dela 15 Martie) paginile l i terare ale „Societăţii de mâine" vor avea colabo­rarea unor scriitori de mare suprafaţă pu­blicistică:

D.Ion Agârbiceanu, romancierul şi no-velistul reputat care a zugrăvit sub aspecte atât de numeroase sufletul românismului din Ardeal, ne-a pus la dispoziţie 6 satiră socială care va apărea\ în mai tnulţe, numere consecutive, sub titliil: Răbojul lîii St. Petre; este un mic roman satiric caria surprinde un complex întreg de împrejurăr i specifice ale mediului românesc; d. Agârbiceanu îi sbune modest: „încercare de satira". Sf. Petre co­boară pe pământ şi descinde inopinat pre­tutindeni mirându-se de moravurile consta­tate în activităţile publice ale naţiei româ­neşti.

D. Gh. Tulbure, unul dintre cOndeele cele mai, bine înzestrate dela noi, ne-a dat un studiu detailat asupra unei nunţi din Biha-ria, o monografie adevărată a obiceiurilor din acea par te ; tot dsa vă publica în „Socie­tatea de mâine" nişte Scrisori inedite de-ale lui Joan Slavici.

D. Const. D. Ionescu va face în fiecare nuniăr critica amănunţ i tă a unei căr ţ i ; dsa este considerat ca unul dintre cei mai com­petenţi critici l i terari . în tâ iul articol va apă­rea în nrul viitor dela 15 Martie

Educaţie religioasa^

BIBLIOTECA POPORALA A. G. R. U . ! î n tipografia „Ateneul" din Beiuş a în­

ceput să se imprime o bibliotecă poporală a Asociaţiei generale a Românilor uniţi . Au apărut până acum pat ru numere: 1. Rugă­ciunea Domnului, 2 Sus pinul creştinului, 3, Căile fericirii, 4, Mântuitorul.

Autorul celor pent'U cărticele este părintele canonic Ion Agărbicear>,u care ţinuse în iarna anului trecut o serie de vreo 12 conferinţa reli­gioase intr'o biserică din Cu'. Preţul unei broşuri este de 20 lei.

De vânzare la: Lil~rările „Ardealul" şi „On;şcr" din Cluj şi la Episcopia lomână unită din Oradea Mare.

Desigur, că această bibliotecă va avea răsunet în cercuri largi de cititori sitoşi de lămurire şi îndrumare creştinească.

BIBLIOGRAFIE „Biblioteca munci i ."

Salutăm cu bucurie iniţiativa ministerului muncii de a edita o bibliotecă pentru massele de meseriaşi şi muncitori cu probleme de rezoitul său. Sub supravegherea dlui director general al învăţă­mântului muncitoresc Stavri Cunescu au apărut până acum urmă­toarele numere:

Albert Thomas: Lecturi istorice. Mih. D. Ralea: Istoria ideilor sociale. D. I. Suchianu: Introduce e în economia politică. M. Barasch: Legislaţiunea internaţională a muncii. E. Brcuţa: Povestitori români. Trancu Iaşi: Contabilitatea meseriaşilor. M. Cioc: Salariile. Florica Ceicovski: Curs de tehnologie. Fiecare vo'um a apărut în 3000 exemplare şi costa 50 lei. Le

recomandăm călduros publicului mare şi dorim a se contiaua această activitate utilă a ministerului muncii.

66

REDACŢIONALE. — Continuarea studiului asupra Aradului al dlui prof. Isaia Tolan, va apărea în nrul nostru dela 15 Martie şi în cele următoare. Tot în nrele viitoare vor apărea articolele dlor Petre Pan-drea şi Ernest Armeanca, deja culese. Nu anunţăm înainte decât materia care n'a putut intra în numă­rul de .faţă.

ADMINISTRATIVE

Pentru vechiul regat, Basarabia şi capitala

Bucureşti „Societatea de Mâine" a instituit un birou special de administraţie: repre­zentant general

D. ALEXANDRU P- BĂNICESCU Bucureşti, Str. Vişini 24, care este au­torizai de noi a trata de aci înainta orice fel de încasări şi achiziţionări de abonamente şi anunciuri.

* 6 L I l ţ i C J L

E X T E R N I

M e r i t e i s t o r i c e c o n t e s t a b i l e

E ştiut că grofii dela Budapesta nu scapă nici un prilej, spre a-şi demontsra în termini hiperbolici importanţa misiunii istorice înde­plinite afirmativ, de înaintaşii lor în cadrele fostei Ungarii milenare. Pentru propaganda, ce o fac în străinătate, ca şi pentru serbările naţionale menite să atragă cât mai mulţi participanţi; în deosebi din statele Micei înţelegeri, se găsesc totdeauna, în bugetele comprimate ale ţării lor, mijloace financiare din abundenţă.

Astfel serbările, organizate în amintirea Sf.-lui Emeric, fiul ce­lui dintâi rege ungar, luaseră în vara trecută proporţii cu totul ne­obicinuite, participând la ele, pe lângă mulţimea considerabila a ebrediştilor, şi un reprezentant al papei din Roma.

După, cum au relatat ziarele, a-cest legat papal pare a se fi sim­ţit destul de bine între magnaţii şi prelaţii ungaro-catolici. Neputând resista sugestiilor de megalomanie milenară a lunecat şi el pe povârni şui declaraţiilor grandilocvente a-tribuind naţiunii maghiare urmă­toarele merite istorice: 1) a înde­părtat pericolul turcesc dela por­ţile Europei; 2) a împiedecat răs­pândirea ortodoxiei şi 3) a salvat Europa de bolşevism.

Bine înţeles, celee a riscat a-ceste afirmaţiuni categorice, n'a putut avea, în vârtejul procesiuni­lor şi al banchetelor fastuoase, ră­gazul necesar spre a se ediiica şi asupra argumentelor, ce i-ar fi fost de neapărată trebuinţă ca să poată da cuvintelor sale măcar a-parenţa unor temeiuri de adevăr istoric.

Chiar dacă ar fi avut răgaz să culeagă şi examineze asemenea ar­gumente, cu oarecare discernă­mânt critic s'ar fi putut edifica în scurtă vreme, că ele nu-1 îndrep­tăţeau nici de cum să facă declara-

ţiunile grandilocuente, pe cari le-a făcut în mănăstirea dela Godollo.

1) înainte de toate, nu corăspun-de adevărului istoric afirmaţiu-nea că Ungurii ar fi îndepărtat pe­ricolul turcesc dela porţile Euro­pei. Din potrivă, Principatele Eo-mâne au izbutit să pună expan­siunii turceşti stavilă până către sfârşitul secolului al XV-lea. Iar când Ştefan cel Mare a pierdut, la 1484, Chilia şi Cetatea Albă — por­ţile şi cheile Moldovei —, el sin­gur şi-a dat seamă de consecinţele grave ale acestei pierderi nu nu­mai pentru ţara sa, ci mai ales pentru regatul vecin al Ungariei. Nu au trecut decât patru decenii şi prorocia lui Ştefan s'a împlinit; Regnum Marianum s'a prăbuşit în urma dezastrului înfricoşat de pe câmpia de lângă Mohâcs, la 29 Au­gust 1526, într'o zi de Miercuri (die clara et multum serena, cum scrie episcopul Brodarics).

Când s'au împlinit patru secole dela această prăbuşire, istoricii maghiari au publicat la Budapesta o scriere comemorativă (Mohâcsi Emlekkonyv), înfăţişând conducă­torii politici şi eclesiastici ai Un­gariei dela începutul secolului al XVI-lea în cele mai mohorâte co­lori: palatinul Ştefan Bâthory şi voevodul Ioan Zâpolya erau beţivi, iar primaţii din Strigoniu, Toma Bakocz, Gheorghe Szâtmâri şi La-dislau Szalkai erau desfrânaţi în aşa măsură, încât celui din urmă i s'a strigat în şedinţa dietei mus­trarea, că în calitate de ierarh nu se sfieşte să ţină harem... Italianul contemporan Massaro afirma că nu există nedreptate sau ignomi­nie, pe care ei să n'o facă, dacă li se dau bani. Dispăruse din so­cietatea ungurească cu to^ul orice interes pentru binele public şi ori­ce spirit de sacrificiu. Deaceea alt

Italian, cunoscător al împrejură­rilor ungureşti, Burgio se credea în drept să spună că, dacă Unga­ria ar putea fi salvată din vârte­jul primejdiei pentru un preţ de 3 florini, nu s'ar găsi în toată ţa­ra trei oameni gata să aducă acest sacrificiu.

Dela aceşti martori italieni ar fi putut afla legatul papal îngrozi* toarea decadenţă morală, în care se sbătea scumpa lui Ungarie în preajma dezastrului dela Mohâcs. Dacă ea n'a fost în stare a se sal­va de pericolul turcesc, cum să-1 fi putut îndepărta dela porţile Euro­pei centrale? Mai cinstit lucru este a recunoaşte adevărul istoric, că timp de un secol şi jumătate Tur­cii aşezaţi în centrul Ungariei şi în capitala ei, au stăpânit ţara a-ceasta după bun placul lor. Nu­mai izbânda armatelor austriaco şi polone, cari sub comanda lui Carol de Lotaringia şi a lui Ion Sobieski începură, după depresurarea Vie-nei, ofensiva împotriva Turcilor, a fOst menită să dea Ungariei a-jutorul necesar, spre a se emanci­pa de sub jugul păgânului.

Iată deci, că o privire cât de fu­gitivă şi sumară asupra evenimen­telor mai importante din istoria Ungariei ar fi putut să arate le­gatului papal, că lucrurile s'au petrecut tocmai învers de cum îi vor fi şoptit prelaţii şi magnaţii dela Budapesta şi dela Godollâ: Nu Ungurii au îndepărtat perico­lul turcesc dela porţile Europei, ci armate austriace şi polone au în­depărtat acest pericol din centru Ungariei, recucerindu-i capitala din mâna Turcilor (1686).

2) Să vedem, dacă afirmaţiunea a doua a legatului papal cuprinde vre-o fărâmă de adevăr ori celce a riscat a o face, a fost şi în punc­tul acesta indus în eroare de că­tre informatorii săi?

67

SOOlSÎÂfBA DU Mltm

A fost naţiunea maghiară în sta­re să împiedece răspândirea orto­doxiei? Nici decum. Documentele istorice dovedesc dimpotrivă, ca înşişi Ungurii după aşezarea lor, la sfârşitul secolului al IX-lea, în regiunea Daciei şi Panoniei de odinioară au stat sub influenţa bi­sericii răsăritene şi au primit bo­tezul creştinesc dela misionari ai acestei biserici. Adevărat că în­temeierea regatului lor s'a făcut sub scutul şi cu ajutorul bisericii apusene, care a izbutit să-i împri-me chiar caracterul de regat „apo­stolic", îndatorându-1 a face toate încercările pentru răspândirea ca­tolicismului apusean între supuşii săi.

Aceste încercări au rămas însă fără rezultatele dorite. Nu nu­mai supuşii ortodocşi ai regilor ungari din, familia lui Arpad au rămas statornici în vechia lor credinţă, dar s'au găsit între a-ceşti regi unii, cari au intrat în legături matrimoniale cu familii ortodoxe. La 1254 Bela IV se tânguia papei dela Roma, că pen­tru binele creştinătăţii s'a simţit îndemnat a-şi umili maiestatea re­gală, măritândurşi două fete cu doi voevozi ai Rutenilor.1)

Decedatul istoric Karâcsonyi Jâ-nos dela Oradea Mare, într'un ma­nual de istorie bisericească nega pur şi simplu orice influenţă a bisericii ortodoxe asupra creşti­nismului unguresc dela început. Negaţiunea sa era însă lipsită de dovezi, după cum au constatat u-nii dintre cei mai serioşi istorici maghiari din zilele noastre. Ast­fel profesorul de istorie dela Uni­versitatea din Budapesta Homan Bâlint spune lămurit că oricât s'ar sili câţiva istorici maghiari să micşoreze influenţa grecească, îjn această silinţă a lor nu pot fi urmaţi de către ceice cunosc iz­voarele contemporane sau aproape contemporane. Fără a li se atribui o importanţă exagerată legături­lor cu Grecii, trebue constatat în temeiul informaţiunilor unisone culese din izvoarele bizantine, iu­goslave şi ungare, că la sfârşitul secolului al X-lea misionari greci au umblat printre Unguri şi că aceştia au primit dela ei taina bo­tezului creştinesc.2) Aceeaş con­statare o face şi colegul său, ves­titul istoric Szekfu Gyula arătând că printre Unguri s'au ivit călu­gări greco-slavi, cari au început

J) „propter bonum christianitatis ma-iestatem regiam humiliando duas fillas nostras duobus ducibus Ruthenorum... tradidimus in uxores... Hurmuzaki, Do­cumente, voi. I. pag. 261.

s) Homan Bâlin, Szent Istvăn gorog-oklevele în revista Szâzadok 1917, pag. 109.

a r&spândi cu succes vechia cre­dinţă, întrucât în scurt timp la Constantinopol şi-au plecat capul sub apa botezului mai mulţi şefi de triburi ungare.3)

E cunoscută apoi scrisoarea pa­pei Grigorie al IX-lea, care la 1234 adresându-se regelui Bela IV, făcea constatarea, că nu numai Românii sunt potrivnici bisericii catolice, dar chiar şi numeroşi Un­guri şi Germani „făcându-se un popor cu aceşti Valahi, dimpreună cu ei dispreţuesc pe episcopul ca­tolic si primesc sf. taine dela nişte episcopi şişmatici" (ortodocşi).4)

La începutul secolului al XIV-lea umblând prin Ungaria tri­misul papal Gentilis, însărcinat eu sprijinirea candidaturii lui Carol Robert la tronul acestei ţări, a pronunţat anatema asupra voevo-dului ardelean Ladislau şi asupra curţii sale, fiindcă şi-a măritat fata după un creştin ortodox, după fiul regelui sârbesc Ştefan Mihu-ţiu (1309).

Adevărat că în timpul lui Ludo­vic de Anjou, fiul lui Carol Ro­bert, propaganda catolică, îpi inte­resul căreia făcea regatul ungar toate sacrificiile, pare a fi înre­gistrat oarecari rezultate, mai a-les prin activitatea călugărului franciscan Antonio Spoletto,, care ştia româneşte. Papa voia să-1 in-stitue pe acest Antonio episcop al Românilor convertiţi la catolicism (1374). Dar aceste rezultate au fost nesigure şi de scurtă durată, ca şi cele obţinute în acelaş timp în Moldova şi Muntenia.

După moartea lui Ludovic (1382) Românii maramureşeni cari fuse­seră convertiţi, s'au întors iarăş la ortodoxie, cum arată cazul voe-vozilor Drag şi Baliţa, cari au gră­bit să aşeze mănăstirea ior din Peri sub oblăduirea directă a pa­triarhului Antonie din Constanti­nopol (1391).

Istoricul maghiar Marczali Hen-rik5) constată că tocmai ortodoxia

3) Szekfu Gyula, A magyar ăllam elefr-rajza, p. 28: „Gorog-szlâv szerzetesek je-lentek meg, a magyarok kozott, kik az ohitet nem is siker n&kiil kezdtek hir-detni, mert Konstântinâpolyban csak-hamar tobb magyar torzsfSnok hajtâ fe~ jet keresztvizalâ".

*) I. Lupaş, Iiecturi din izvoarele isto­riei române, pag. 45—46.

6) H. Marczali, Ungarische Verfas-sungsgeschichte. Tiibingen 1910, pag.

40—41: Ungarn wolte seine Macht dur eh die gewaltsame Verbreitung der katho-lischen Kirche sichern, traf aber darii» auf den hartnâckigsten Widerstand der orthodoxen Bevolkerung... Auch hier (in der Walachei) stand die orthodoxe Re -ligion der Befestigung der ungarischen Macht im Wege".

a împiedecat consolidarea puterii ungureşti şi pătrunderea ei în ţă­rile române. „Ungaria năzuia să-şi asigure stăpânirea prin răspândi­rea violentă a catolicismului, dar s'a izbit de cea mai tenace resis-tenţă a populaţiei ortodoxe".

Această constatare obiectivă, ex­primă adevărul istoric, care nu se potriveşte cu afirmaţiuneâ dela Godollo, ci arată că naţiunea ma­ghiară n'a fost în stare să împie­dece răspândirea ortodoxiei, toc­mai dimpotrivă, cre$tmii ortodoxi, deci Românii au împiedecat, prin admirabila lor rezistenţă, neîntre­ruptele năzuinţe ale imperialismu­lui maghiar de a-şi întemeia o stă­pânire perpetuă în teritorul lor strămoşesc.

•

3. Ultima afirmaţiune, că Ungu­rii ar fi salvat Europa de bolşe­vism — cuprinde o inexactitate is­torică tot aşa de mare ca şi cele precedente.

Este încă proaspătă în memoria contemporanilor desfrânata domi-naţiune bolşevică a lui Bela Kun, care împreună cu tovarăşii săi sanguinari a terorizat Ungaria timp de 130 de zile. Meritul de a fi salvat însaş Ungaria de bolşe­vism revine în întregime armatei române şi gloriosului rege Ferdi-nand I, care în primăvara anului 1919, când România ajunsese între două focuri, împresurată de bolşe­vici şi la Nistru şi }& Tisa, spunea în cuvinte răspicate acest adevăr necontestat: „Dacă rezistenţa noa­stră nu este eficace, existenţa Eu­ropei întregi este ameninţată".

Iată deci că şi în al treilea punct afirmaţiuneâ legatului papal e lipsită de temeiu şi lunecă din ca­lea adevărului pe povârnişul bas­melor...

Nu ar fi oare cu putinţă să caute în viitor reprezentanţii sfântului Scaun dela Roma satisfacerea me­galomaniei maghiare prin alte mijloace, mai puţin jignitoare pen­tru adevărul istoric?

I. Lupaş.

68

$OOISTATtSA um ai Aia ci

,,y Apropierea intelectuală româno^ermană^ . •*''f,--V*—•

Onorate Domnule Redactor,

împiedecat de împrejurări per­sonale am întârziat peste timpul obişnuit acest răspuns la scrisoa­rea D-voastre dela 16 Septemvrie trecut. Mă rog să iertaţi această ţntârziere involuntară.

Doriţi să vă spun „ce cred eu că •este de aşteptat dela o apropiere intelectuală română-germană".

Eăspunsul rezultă uşor şi evi­dent din considerarea situaţiei geo­grafice a neamului românesc între celelalte neamuri de rase, de lim­bi şi de confesiuni religioase deo­sebite, şi din istoria desvoltării culturei noastre naţionale, mai a-les de când ne-am smuls din at­mosfera culturală a trecutului greeo-slav şi ne-am îndreptat spre cultura popoarelor occidentale în­temeiată în îjntregime pe vechea cultură română regenerată prin renaşterea din secolii XV—XVI şi prin urmările ei.

Vechea civilizaţie şi cultură gre-cească-bizantină, în cadrul căreia s'a desvoltat vechea cultură creş­tină slavă din sudostul Europei, a cuprins în valurile ei şi neamul ro­mânesc şi l'a ţinut despărţit de ce­lelalte, cari erau conduse şi lumi­nate de creştinismul apusean latin şi catolic. Astfel se înţelege cum poporul românesc, deşi popor de origine şi limbă romanică, a avut secoli îndelungaţi limba veche sla­vă ca limba cultului religios şi ca plimba oficială a statelor sale na­ţionale; iar când a început a scrie în limba lui a întrebuinţat scrie­rea greco-slavă numită cirilă, sin­gura întrebuinţată de Români înainte de secolul XIX.

împrejurările aici arătate expli-, că pentru ce şi cum neamul româ­nesc — deşi încă din secolii XII I şi XIV îşi constituise două state naţionale — a rămas totuşi în afa-

i râ- de progresele culturale reali­zate de popoarele vecine spre nord şi spre apus, a căror viaţă s'a des­voltat în strânsă legătură cu în­treaga civilizaţia şi cultura occi­dentală. Până atunci Românii au avut drept cultură naţională nu­mai cultura poporală nescrisă, des-

\ voltată şi păstrată de poporul ne-< cărturar şi răspândită prin viu ; graiu.

' *) Scrisoare dlui Adolf Chajes redac­tor şi editor al revistei „Das geistige RUmanien" in Arad. Preşedintele Aca­demiei române d. Ion Bianu a binevoit a Pune la îndemâna cititorilor „Societă­ţii de mâine" traducerea românească ft acestui important articol.

x f c ! ' ? f â * secolului £ Ul^T^l a u î n c eput să ai-

" J n „ e n ^ l t u r a l e continue şi ° r f f n ^ . c u ^ P o a r e l e occidentale, w \ % f ? " U ^ t r a r e a Români-A L ? ' "îi-11 £ C o l i l e catolice din Austria şi dm R 0 m a . D i ^ a c e a g t ă legătura culturală s'a P7odus cu­noscută şcoala d e deşteptare şi * a CT? l t u r e i ^ conştiinţei naţionale a Românilor, prin studii şi prin şcoli şi p r i n s e ^ r i istoriei şi asupra limbei, prin cari « t J f o ^ i ™?o! , e a r e a naţională a-firmaţa la 1848-49 şi s>a trecut în a doua jumătate a secolului XIX.

In aceleaşi txrnp influenţa cul­turala occidentală a venit şi în ve­chile noastre P r i n c i p a t e a | â t i n agenţi şi e m l g r a t i f r a n e e z i , p r i n medici şi alţi meseriaşi germani -™l,ale.% austriaci r - cât şi prin ca atonile unor boeri şi fruntaşi culturali, cum a fost Dinicu Go-lescu, care m an i i 1824-25-26 a călătorit mL ţările apusene şi a pu­blicat la 1826, în t r 'o vestită carte, însemnările şi impresiile lui de că­lătorie, iar la moşia lui a înfiin­ţat şcoala pentru copii sătenilor după cele văzute p e a c o lo , mai ales in Elveţia, la Geneva.

Prin aceste influenţe românimea se imparţia in t re două deosebite

• influenţe culturale: una germană venita prin Bucovina, provincie luata de Austria l a iV/6> ş i d e la ea întinsă m câtva l a boerimea Mol­dovei, şi prin provincia austriacă Transilvania cu ţinuturile româ-

7 nei!x a n e ? a t e ± Până la Tisa; cea-"

' laltă influenţa , franceză venită prin boerimea din amândouă Prin­cipatele. Aceste influenţe culturale şi-au găsit o bază comună şi o noua îndrumare î n ideea romani­tăţii neamului şi î n conştiinţa din ce in ce mai luminată a unităţii naţionale prin l l m b a ş i p r i n o r i . gme.

O urmare exterioară caracteris­tică a acestei noift îndrumări se vede in faptul Că românii din toate provinciile au luat în întâia jumătate a secolului XIX scrierea latină pentru limba lor, părăsind scrierea slavă cirilică, după ce în­că dm secolul X V I I ridicase limba lor naţionala l a funcţiunea de limba ^sericei şi oficială în locul vechei slavone.

Influenţa franceză s'a înrădaci-, nat la Romani a tâ t prin ideile li­

berale, cari se a ră tau mântuitoare de regimul asuprirei feudale sub

i a cărui apăsare gemeau toţi ro-ţ mânu, cat şi p r i n înrudirea de

limbă şi de spir i t cultural roma­nic, caţ mai ales prin calda sim­

patie cu care au fost întâmpinate de francezi în ţara lor sau aici la noi luptele de emancipare naţio­nală ale Românilor, ise mai adao­gă la aceasta şi instinctul de păs­trare a propriei vieţi naţionale faţă de ameninţătorul „Drang nach Osten", sub steagul căruia Habsburgii — Dumnezeu să-i ier­te! — au ridicat pe pragul patriei străbune româneşti Universitate germană la Cernăuţi în ţara de origine a Moldovei, unde organiza se şi apărase stat naţional româ­nesc Alexandru-cel-Bun (1400— l4&i) şi Ştefan-cel-mare (1457— 1504).

Aducerea aminte a acestor fapte şi simţiri istorice explică cum şi pentru ce Românii — uniţi acum într'un singur stat şi într'o singu­ră viaţă culturală — şi-au adus altoiul nouei lor culturi tocmai dela Franţa, trecând peste întreg teritoriul Europei de mijloc de cultură germană. Ne era mai dea-proape înrudită limba şi spiritul prin romanitatea lor, ceea ce ni s'a dovedit si prin xapte în timpul luptelor grele pentru renaşterea naţională şi culturală — la Unirea principatelor şi acum în urmă pentru întregirea Patriei şi a Nea­mului.

Dar D-voastre doriţi să vă spun ce cred eu că este de aşteptat dela o apropiere intelectuală română-germaqiă. Mult, foarte mult!

Poporul german este un popor întins, pe teritoriul său naţional, popor cu mari aptitudini, cu mare energie şi veche cultură naţională înălţată ^e vechea temelie latină şi creştină. După multe şi grele frămâjntări seculare el şi-a realizat numai în secolul trecut unitatea politică naţională pe baza ideei unităţii romane reînviată şi pro­pagată de Italieni.

Românii sunt şi ei un popor aşe­zat de cel puţin două milenii pe teritoriul său, popor rămas din-tr'unul mult mai întins şi mai ve-chiu. Valurile mişcărilor de popoa­re nu l-au lăsat să-şi închege şi păstreze un stat propriu naţional, în care să-şi înflorească o înaltă cultură proprie naţională.

Aceste două popoare — MI ro­mân şi cel german — fiecare cu relativa lui mărime, aşezare geografică şi aptitudini economi^ ce şr culturale, îşi pot mult folosi reciproc, ceea ce de altmintrelea nu este de descoperit, căci se ştie bine prin experienţa făcută de a-proape un secol. Pentru aceasta trebueşte numai eă se cunoască

sâemAtM m uitm unul pe altul cât se poate mai bi­ne şi într'un spirit de bună şi sin­ceră prietenie, fiecare având să recunoască şi să respecte dreptul de a trăi în felul său al celuilalt.

Dacă şi-ar da cineva silinţa să cerceteze şi să arate cari au fost şi cari sunt relaţiile culturale în­tre români şi germani, ar găsi lungi liste de intelectuali români cari au studiat în Universităţile, în politechnicele, în şcolile de arte, în conservatoriile germane; după cum ar găsi influenţe literare ca la marele poet român Eminescu, şi ar găsi sute de scrieri româ­neşti publicate în traduceri ger­mane. Să primim deci unii dela alţii ce este bun şi frumos, rămâ­nând fiecare ceeace suntem prin firea noastră organică, prin gus­turile moştenite dela strămoşii et­nici şi culturali.

Să ne studiem, să ne cunoaştem, • să ne pătrundem cât mai bine, cât

mai prieteneşte; să ne iubim pen­tru calităţile pe cari le avem şi să înţelegem deosebirile cari ne dife­renţiază. Astfel vom contribui la acea apropiere de armonie paşnică spre care năzuesc toate popoarele de cultură de pe pământ îngrozite de ororile ultimului războiu — de-ar fi cel din urmă!

Cetăţenii români de origine ger­mană din România au menirea de a contribui mult pentru ajungerea acestui scop. Ei sunt datori să fie buni cetăţeni români, putând ră­mânea germani de cultură şi îm­plinind astfel funcţiunea de legă­tură organică între patria lor ro­mână cu naţiunea germană. Nicio-dată Românii n'au năzuit să co­tropească, să desfiinţeze alte nea­muri ajunse în domeniul "lor de stăpânire, ba pe unii (Bulgarii) i-am ajutat prin toate mijloacele posibile, adăpostindu-i la noi, ca să-şi câştige independenţa naţio­nală perdută şi să scape din robia altora. Noi n'am proclamat „zdro­birea" naţională a altora ridicată ca principiu de stat naţional între Leitha şi Timiş, cum a tost la 1848 de Kossuth şi după el de Tis» Kâl-mân, de Aponyi şi de alţii. Noi Românii înţelegem să trăiască fie­care după felul lui, cu limba şi credinţa lui, numai să fie cetăţean credincios Statului şi ascultător legilor lui. Această învăţătură am moştenit-o noi dela strămoşii noş-trii Romani şi de aceasta ne ţi­nem.

Cu distinse salutări al Dvoastre Prof. Ion Blanu

Preşedintele Academiei Române

Economia Omul modern, cu tot pro­

gresul technicei şi întinderea ci­vilizaţiei, se găseşte în faţa forţe­lor economice tot atât de desarmat pe cât era omul primitiv în faţa secretelor naturii. Nu le domină şi nu le dirijează, ci este dominat şi covârşit de ele.

In anticitate, a. fost suficientă o schimbare de climă în etapele A-siei Centrale, pentruca triburile mongolice — vorba poetului — schimbându-şi patria deodată cu păşunea turmelor, să se îndrepte spre apus, iar scena istoriei, timp de zece veacuri, să nu fie decât b învolburată încrucişare de că­rări şi o desnădăjduită încleştare pentru stăpânirea solului fertil. Popoarele rătăceau pe atunci, în căutarea hranei, dela nord la sud şi dela est la vest, întocmai cum face renul sau păsările migratoa­re. Adaptarea lor la mediu era pasivă.

Astăzi, cu ajutorul technicei, so­lul e supus. El produce aproape pretutinedeni ceeace îi impune o-mul. Pe faţa lui, se găsesc impri­mate pretutindeni caracterele o-mului, deci istoria acestuia. To­tuşi, cu hambarele pline de grâu, omul rabdă de foame; cu magazi­nele tixite de blănuri, omul tre­mură de frig.

In anticitate, când cerul era brăzdat de fulgere şi tăria zgu­duită de trăznete, ticăloasa fiinţă omenească se ascundea prin peşteri sau cădea în genunchi în faţa u-nui bolovan, a unui copac sau în faţa nui idol. Astăzi, fulgerul e prins, munţii sunt sfredeliţi, apa şi aierul deopotrivă stăpânite. Nici strigoii şi duhurile rele, cari altă-dată populau întunerecul nop­ţii, nu mai ţin pe omul modern sub teroarea lor.

Există, cu toate astea o divinitate anonimă, capricioasă şi crudă: e bursa. Ea stabileşte zi cu zi va­lorile tuturor bunurilor materiale. Ea ne face bogaţi într'o clipă sau ne prăvăleşte, cu aceeaş iuţeală, în mizerie. Nimeni nu-i în stare să-i prevadă jocul, ci cu toţii trăim sub teroarea ei. Crachurile sunt, pentru omul modern, generatoare de panică, după cum era fulgerul pentru primitiv.

Omul a îmblânzit fiarele, dic-tându-le cadenţa mişcărilor; o-mul a supus natura, făcând-o să şi repete fenomenele — după legi proprii — atunci, când cere dân­sul. Numai faptele economice trec peste capul omului, deşi cau­za lor generatoare este însăşi so­cietatea omenească. Numai în

PROBLEME ECONOMICE

organizară domeniul fenomenelor economice, nedomestieite încă, tronează ha­zardul.

* „Savoir c'est prevoir" — sună o

maximă a filosofiei, pozitiviste. Mai târziu, ea s'a complectat: „pre­voir c'est pouvoir". Dacă cunoaş­tem, suntem în măsură să preve­dem, iar dacă prevedem, putem în­lătura răul, intervenind şi schim­bând cursul evenimentelor.

Tot ce s'a petrecut în domeniul economic, dela răsboiu încoace, do­vedeşte totala neputinţă a dirigui­torilor statelor civilizate. Şoma­jul, subconsumaţia, cascada fali­mentelor, scăderea preţurilor şi crachurile de burse, au surprins, provocând buimăceală şi disorien-tare. Când Statele Unite se cre­deau mai sigure pe prosperitate, când voiau să întreprindă cuceri­rea Europei falite, o năruire la bursă, asemenea catastrofei, a in­augurat perioada de iremediabilă prăbuşire. La fel, când Franţa, care se îneca în aur, socotea că poate organiza o Paneuropă după gustul său, rostogolirea concernu­lui Oustric a desvăluit atâtea ul­cere încât opinia publică s'a cu­tremurat. Era semnalul declinu­lui, era începutul erei defici­telor.

Bărbaţii politiei, economişti ca şi oamenii de afaceri, n'au prevă­zut nimic. Din ce cauză? Sunt fenomenele economice, prin na­tura lor, imprevizibile? Evident că nu. Ele se găsesc sub acelaş regim al legilor fixe, sub aceUş determinism sever, ca $i faptele al tor domenii. Dar atunci cum se face că ele scapă controlului nos­tru, că ceva, insesizabil, dar esen­ţial, se furişează printre degete?

Dacă nu există o piedecă de or­din logic, care să se opună previ­ziunii şi stăpânirii noastre, există în schimb, altele, izvorite din vi­cii de organizare, cari nu îngăduie o reglementare a economicului.

* Mai întâi, lipsa unei perspective.

Faptele economice sunt interde­pendente şi solidare. De când în­treprinderea tip a devenit cea in­dustrială, impunând caracterele sale şi exploatării agricole — spe­cializare şi concentrare de capital — şi de când mijloacele de trans­port s'au perfecţionat, interdepen­denţa a mers accentuându-se. As­tăzi, întreg globul e prins într'o singură reţea. O tulburare într'un punct oarecare, se face resimţită pretutindeni, după cum întreg or­ganismul suferă când un organ e

70

•BOeiSTAWA &B UÂmk

bolnav. Omenirea însă a început prea

târziu să prindă conştiinţă de uni­tatea economică a planetei. Răs-boiul mondial ca şi tratatele de pace, fac dovada că această con­ştiinţă a lipsit. (învingătorii şi-au închipuit că se pot ridica pe rui­na celor învinşi; rezultatul a fost însă că s'au ruinat şi ei. Sără­cia clientului nu poate provoca de­cât mizeria furnizorului).

Dobândită prea târziu, conştiin­ţa unităţii n'a putut determina în­că o modificare corespunzătoare a organizaţiei economice. Nimic se­rios nu s'a întreprins în sensul a-doptării, până în momentul de fa­ţă, afară doar de planul pe cinci ani al Rusiei, despre care vom vorbi mai la vale. Dimpotrivă, pânza ce învălue globul, e sfâşia­tă în infinit de multe bucăţi. în­chis în coaja proprietăţii sale pri­vate, omul nu poate prinde, dintr'o realitate grandioasă şi veşnic curgătoare, decât partea inf initesi-mală ce trece peste dânsul. Cele mai multe date ale problemei, îi scapă.

Dar, lipsa de perspectivă mai a-re şi altă cauză. Proprietatea par-f ticulară nu cunoaşte decât busola' egoismului şi stimulentul profitu­lui. Nu vede, prin urmare, decât aspectul ce o întrece aşa direct. Aşa se face că, până în zilele noa­stre, ea s'a ocupat exclusiv de or­ganizarea: producţiei, acordând preferinţă articolelor de lux, la cari se câştigă mai mult. O pro­blemă a consumaţiei, pentru ea n'a existat niciodată. Până şi so-cial-democratul Hilferding, fostul ministru de finanţe al Germaniei, crede că producţia antrenează con­sumaţia. Aţi înţeles, prin urmare: există o singură problemă, aceea a producţiei; deodată cu ea, în mod automat, se rezolvă şi chestia consumaţiei.

Aceşti domni, cari nu admiteau un al doilea aspect al economicu­lui, o problemă separată a consu­maţiei, trebue să fie foarte mi­raţi, văzând cum munţii de măr­furi îşi aşteaptă zadarnic cumpă­rătorii. Greva consumatorilor, ia­tă un lucru surprinzător şi absurd! (de cumva, domnii aceştia, ca să-şi pună de acord teoria cu realitatea, nu neagă însăşi evidenta. Căci, se practică şi această metodă.) 1

• Şi mai gravă decât lipsa de pers­

pectivă este neputinţa de coordo­nare. Cine să armonizeze pro­ducţia şi consumaţia? Cine să co­ordoneze factorii economici? Iar energiilor constructive, cine să le «nprime ritmul? In general, cine s ă organizeze economia?

Proprietatea privată, e clar, nu Poate îndeplini această funcţiune. oarciaa îi depăşeşte nu numai mij­

loacele, ci şi natura. Ea rămâne surdă la alte aspiraţii decât ale sale. Caracterul ei exclusivist e-ste o moştenire a timpurilor, cari nu cunoşteau interdependenţa; fixându-se în vremea întreprinde­rilor omogene şi autonome — pe­rioada agrară — acest caracter se găseşte în flagrantă contradicţie cu realitatea de mai târziu, a ex­ploatărilor diferenţiate şi depen­dente, deci solidare. Pe când vre­mea noastră îi cere colaborare şi acomodare, el păstrează din tre­cut concurenţa agresivă şi toate veleităţile de independenţă. O gra­vă incompatibilitate între func­ţiune şi natura instituţiei. In ast­fel de cazuri, evident, legea pro­gresului va forţa transformarea organului.

Rolul de regulator al vieţii eco­nomice, îi revine colectivităţii. Un proces de unificare va t'rebui să urmeze înlăuntrul statelor şi apoi între state.

La dreptul vorbind, nu s'ar pu­tea spune, că, în epoca de după răsboi, intervenţionismul statului a lipsit. Pretutindeni guvernele, sub presiunea mizeriei crescânde, au simţit nevoia să coordoneze şi să fixeze obiective. In timpul din urmă, în mai multe ţări burgheze, s'a vorbit chiar de planuri econo­mice.

Dar, păstrându-se cadrul proprie­tăţii private, amestecul statului în procesul de producţie ca şi în­cercarea lui de a regula consuma­ţia, au numai un efect tulburător. De obicei, guvernanţii fiind repre­zentanţii anumitor concerne sau grupuri de interese, intervenţia se face cu favorizarea unui ram de producţie în detrimentul celorlal­te. In loc de ordine şi echilibru, se accentuiază dizordinea şi hao­sul. In locul întreprinderilor so­lide şi sănătoase, apar atunci in­dustriile parazitare, trăind la a-dăpostul tarifului vamal. Căci ex­ploatarea particulară, necunos-când alt resort decât al câştigului, tinde spre perfecţionarea metode­lor de muncă şi spre ridicarea ca­lităţii producţiei, numai în măsura în care o sileşte concurenţa; de în-dată-ce tariful vamal o protejea­ză împotriva concurenţei, orice năzuinţă spre progres încetează.

Cât priveşte ridicarea consuma­ţiei, societatea capitalistă se sba-te lamentabil în captivitatea unei contradicţii. Producătorii şi co­merţul ţipă mereu că scade con­sumaţia în proporţii catastrofale, iar drept măsuri de îndreptare, aceiaşi producători coboară sala­riile muncitorilor, reducându-le astfel puterea de cumpărare. Sta­tul răspunde numai decât, cobo­rând şi el standardul de viaţă al funcţionarilor. Lumea, fireşte, nu mai consumă: nu fiindcă n'ar vrea

sau n'ar putea — probabil nici nu are o dorinţă mai fierbinte — ci fiindcă organizaţia socială nu-i în-gădue. Poate niciodată societatea omenească n'a oferit un exemplu de mai funestă şi perseverentă autosabotare.

Singur regimul sovietic, sfărâ­mând cadrele înguste ale proprie­tăţii private şi ieşind la larg, a dobândit şi o perspectivă de unde poate urmări toate aspectele vieţii economice, şi posibilitatea de a coordona factorii economici. Spi­ritul său liber, neaservit nici unui grup de interese, a întrevăzut, du­pă cum recunoaşte Ioseph Cail-leaux, fostul ministru de finanţe al Franţei, problema fundamen­tală în economie: raportul dintre

. cantităţi, adică echilibrarea pro­ducţiei şi a consumaţiei. Cu alte cuvinte, producţia e în funcţie de consumaţie şi nu invers, cum se credea până acum. întâi, deci, creiarea putinţei de a consuma — şi într'o societate altfel organizată, această putinţă este aproape neli­mitată.

La baza planului sovietic pe cinci ani, se găsesc două principii: producţie reglementată şi consu­maţie raţionată. Ambele sunt me­nite să pună capăt anarchiei, sub­ordonând forţele economice voin­ţei omeneşti.

Fireşte că, într'o ţară cu mare întindere şi cu imense bogăţii ne­exploatate încă, noul sistem eco­nomic prezintă şi alte avantagii. Concentrarea de capital şi-a găsit aici corolarul: uzinele uriaşe, cu cel mai modern utilaj, cu laborato-rii şi institute de cercetare, au putinţa pe de o parte să ridice ne­încetat calitatea producţiei, pe de altă parte să reducă mereu pre­ţul de cost. Deparazitarea exploa­tărilor, constrângerea tuturor ce­tăţenilor la munca productivă, multiplică puterile creatoare.

Nici o mirare deci că, datorită planului qujnquinal, chestiunea rusească preocupă astăzi în cel mai înalt grad toate sferele poli­tice, şi economice. însuşi conflic­tul franco-german, adică antago­nismul dintre învingători şi în­vinşi, a pălit fată de importanţa problemei ruseşti. Chestiunea ra­porturilor dintre cele două siste­me economice, constitue de pe a-cum axa politicei mondiale.

Cum va reacţiona lumea bur­gheză faţă de pericolul rusesc? Pâ­nă în prezent, ea a întrebuinţat tactica izolării: şi-a închis grani­ţele, reducând contactul la mini­mum posibil. S'a închis, cum s'ar zice, într'o carapace.

Orice defensivă însă, dacă nu se poate transforma în atac, sfârşeş­te prin a ceda.

nie Cristea

71

B001ETATEA DE MÂINE

O sărbătoa] Sindicalul presei române ardelene

O frumoasă, emoţionantă şi sem­nificativă festivitate ziaristică s'a desfăşurat în ziua de 19 Februarie în Cluj: Epitropia Fondului dr. Ion Mihu pentru ajutorarea zia­riştilor români, epitropie care a început să funcţioneze în Sibiu în ziua de 24 Ianuarie 1912 chiverni­sind donaţia fericitului mecenate de 25.000 coroane, a predat Sindi­catului presei române din Ardeal şi Banat averea crescută în cei 18 ani de înţeleaptă gospodărie la ci­fra de 360.000 lei. Cuvântările ros­tite de către reprezentanţii Epitro-piei şi ai Sindicatului cu prilejul solemnităţii din saloanele Primei Ardelene şi în decursul animatei agape „de despărţire", cum i s'a spus pe nedreptul, au subliniat im­portanta cu adevărat istorică a zilei.

Se dădea întâiu de toate prin ac­tul predării o recunoaştere misiu­nii pe care o are organizaţia sin­dicală a ziariştilor români din Ardeal şi Banat înfiinţat înainte cu 11 ani. Sindicatul a reuşit să reziste tuturor încercărilor grele şi să se afirme tot mai viguros a-tât ca birou permanent cu arhivă în regulă, cât şi ca apărător al drepturilor morale ale gazetarilor, ba chiar şi ca factor de cultură prin publicarea celor două Alma­nahuri. Epitropia compusă ea însăşi din figuri reprezentative a-le ziaristicei îsi exprima încrede­rea în acest sindicat, căruia i-a înc-ezut o moştenire dintre cele mai preţioase nu numai de ordin material prin cedarea averii de 360.000 lei, ci şi de ordin sufletesc prin scrisul avântat, prin conduita de moralitate, de curaj civic, de sa­crificiu şi de răspundere gospodă­rească. Membrii Epitropiei sunt totatâtea pilde de îndreptar în ac­ţiunile viitoare ale Sindicatului.

Tocmai deaceea n'am înţeles cât de cuţin caracterul „de despărţi­re" al sărbătorii. Nu poate fi vor­ba de aşa ceva. Epitropii _ sunt înşişi membri ai Sindicatului, pro­clamaţi de către cele dintâi adu­nări generale. Avem nevoe, noi cărora ne-a revenit sarcina de a conduce azi sindicatul, nu numai de a păstra vechile legături, ci de a înoda fire noi de frecventă co­municaţie cu dânşii, şi a apela la concursul dlor cari se disting prin însuşiri de judecată calmă si ex­perienţă fructuoasă. E deci mai drept şi mai potrivit a vorbi des­pre o fază nouă a vieţii noastre sindicale.

Dela faza îngrijorărilor de or­din material, de agonisire a unei averi care să însemne consolidare

e ziaristică a preluat Fundaţia dr. Ion Mihu

definitivă a existenţii sindicatului, dela faza de luptă, agitaţie şi ne­linişte pentru strângerea minimu­lui necesar de fonduri — fază pe care am încheiat-o la începutul a-cestui an prin depunerile la livret de cari dispune sindicatul şi prin moştenirea fondului Mihu — tre­cem acum la o fază nouă care se caracterizeză printr'o linişte, încre­dere şi seninătate spirituală, care este propice unei desvoltări mai accelerată şi mai plină de progre­se a sindicatului nostru.

încheiem azi bătălia angajată a-cum 11 ani pentru consolidarea

-materială a sindicatului, punem temei definitiv acestui aşeză­mânt gazetăresc. Dispunem azi de minimul de fonduri cari să ne ajute a funcţiona cu mai multă vioiciune, cu mai multă intensita­te, cu mai multă libertate.

De aici încolo ne putem consa­cra, cu mai multă stăpânire de noi înşine, problemelor superioare de spiritualitate, de autoinstruire şi educaţie profesională, de crea­re a unui focar intelectual stator­nic pentru ziariştii noştri.

E locul să afirm, că intrând în faza nouă de evoluţie, nicio clipă gândul nostru nu va înceta să fie stimulat de simţul datoriei pioase fată de înaintaşi. Ne vom face un cult din cunoaşterea vieţii şi ac­tivităţii glorioşilor antecesori, cari de aproape 100 ani în neîntreruptă continuitate pe pământul frămân­tat al Transilvaniei s'au dedicat carierii zbuciumate a jurnalismu­lui.

Am fost profund emoţionat de rândurile pe cari le-am citit în fruntea dării de seamă a gestiunii Epitropiei în 1918 în care dl Ion Lapedatu arăta, că după genero­sul sânge al sutelor de mii de sol­daţi căzuţi pentru unitatea naţio­nală, nîeio altă categorie socială n'a dat atâtea jertfe, atâtea tra­gice sfârşituri omeneşti ca ziariş­tii români. Falangei luptătorilor scrisului extenuaţi şi morţi în temniţe şi în mizerie, victime tim­purii ale încordărilor fără sea­măn întru a susţine ideea românis­mului, aducem toată închinarea recunoscătoare a generaţiei de as­tăzi care beneficiază de triumfurile îndelung pregătite de strălucitul curaj spiritual al celor de eri.

Resursele materiale pe cari le a-vem acum ne dau posibilitatea de a ne instala în casa noastră pro­prie. E cel dintâi aşezământ al mânuitorilor condeiului după a-proape 100 ani de gazetărie ro­mânească pe aceste meleaguri.

In casa noastră vom căuta să

72

strângem cu pietate volume, bro­şuri, colecţii de gazete, manuscri­se, documente şi informaţii pentru o bibliotecă de specialitate, pentru aranjarea unui muzeu ziaristic şi pentru a pune bazele unei edituri cu monografiile figurilor cari au ilustrat în trecut paginile unor foi ca „Gazeta Transilvaniei", „Tele­graful Eomân", revista „Transil­vania", „Drapelul", Luceafărul", Tribuna", „Românul", ş. a.

Mijloacele înmulţite ale sindica­tului prin fondul predat azi ne încurajează să privim viitorul sub perspective largi, gândul zboară departe, sigur de sine şi pasionat de biruinti noi.

Noi gazetarii cari am făcut par­te din redacţiile ziarelor transil­vănene dinainte de răsboiu, ştim cu câtă grije meticuloasă se spe­ria fondul dela Sibiu. Şi cine era persoana mai chemată pentru a do­vedi tenacitate în executarea sta­tutară a fondului Mihu, a îndem­na cu toate ocaziile institutele fi- i nanciare şi pe cărturari să se gân- ! dească şi la soarta umililor gaze- >. tari cari se ofileau prin redacţii, şi a administra în chip model in­stituţia ziaristică dela Sibiu, de- j cât personalitatea ponderată şi i de atâta robusteţe morală care 1 este dl Ion Lapedatu? Primească i multumitele noastre cele mai cal- 1 de şi mai sincere. întreaga epi­tropie este dealtfel constituită din } intelectuali cu mare suprafaţă mo­rală, publicişti de talent sclipi- j tor, ziarişti cari. uneori şi-au con­sacrat timp de ani de zile cele mai curate energii şi cea mai avântată ardoare a sufletului şi minţii lor ; ziaristicei militante pentru apăra- ' rea fiinţei noastre etnice şi prin- I cipiilor de dreptate umană. Cine nu cunoaşte scrisul abondant al < regretatului Valeriu Branisce, fost preşedinte, al dlor Vasile Goldiş, % Octavian Goga, Ion Lupaş, Ion A- \ gârbiceanu, Ion Lapedatu şi Al. î Ciura, membri ai Epitropiei?... Ei I sunt printre cele dintâi figuri ale J galeriei ziaristicei româneşti din I Transilvania. |

In numele sindicatului exprim I onor. Epitropii simţământul de- '•] săvârşitei gratitudini pentru ve- J chea şi permanenta solicitudine la 1 creşterea şi supravegherea fondu- •] lui dela Sibiu, predat azi sindica- | tului. i î

Nu pot să nu relev fericita coin- ;j cidentă programatică dintre nă- ;| zuintele de cari suntem noi azi ; animaţi şi dintre iniţiativele înteli- ; genţei vaste a drului Mihu, pe ca- i re d. Lupaş 1-a comparat cu un al doilea Gojdu. Abia am terminat expunerea asupra muncii ce-o vom desfăşura în noua fază a sindica­tului şi iată,'că d. Lupaş desgroa-pă din comoara de documente cu- ; prinse în arhiva fondului un ve­ritabil te&tament'pentru:Hoi: prin- • \

^OClMTAtBA DE MÂINE

tr'o dispoziţie din 1917 generosul is^ceaate dăruia tantiemele dela banca Albina pentru premierea eelor mai bune cărţi de critică a-supra desvoltăru presei româneşti. B planul nostru complect acoperit de insniraţia marei figuri a dru-lui Mihu. Ne vom face o plăcută datorie din studiarea şi publica­rea materiei din acea arhivă, de inapreciabil folos pentru breasla noastră.

D. Silviu Dragomir a subliniat marele succes al sindicatului de a fi cucerit îndeosebi pe d. Lapedatu, prea cunoscut prin severa autocri­tică în toate hotărârile sale — şi aici rezidă farmecul personalităţii ponderate a dlui Ion Lapedatu care încorporează ca puţini alţii caracteristicile de răbdare, perse­

verenţă şi îndelungă cumpănire prin care se disting marii cărtu­rari ardeleni. Actele dlui Ion La­pedatu senator şi administrator al Băncii Naţionale, au valoarea definitivului.

Da, este un mare succes al sin­dicatului. Insă un succes care în­deamnă la răspunderi şi mai mari şi mai multiple. Sindicatul va nă-zui să fie la înălţimea noilor în­datoriri transmise prin festivita­tea dela 19 Februarie, se va po­trivi apelurilor ce i s'au adresat şi preciziunilor cuprinse în litere­le fundaţionale ale donaţiei Mihu şi va căuta să fie demn de încre­derea cu care a fost onorat.

Ion Clopoţel, preşedintele Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat

L. F. Marsili şi Românii Numărul acelora dintre învă

taţii iiaîîeni, cari nu se mulţumi­ră cu vânturarea formelor vii şi moarte ale vieţii numai între li­mitele patriei lor, ci, împinşi de soartă sau de setea sacră a ştiin­ţei, se revărsară dincolo de raza ei, e nejşfârjiţ. Şi nu puţini dintre ei îşi încEinară truda şi pământu­lui locuit de Români. Era în ei un fel de instinct al universalităţii imperiului roman apus care-i con­ducea pe vechile căi şi peste ele, în tărîmurile necunoscute antici­lor, însă cari constituiau oarecum posibilităţile de desvoltare stin­se; aceasta e una din marile moşteniri pe cari le-a lăsat imperiul roman rasei de că­lători şi exploratori şi descope­ritori, începând cu evul mediu; pe aceasta o înviară. Iar fiindcă noi eram sămânţă a aceluiaş ste­jar, căzută şi rodită în alt sol, sub altă climă istorică, interesul ce-1 manifestau — cel puţin în trecut — pentru noi, era mai cu­rând desinteresul fratern, corobo­rat de contingenţele strict ştiinţi­fice. Multă lumină, adecă accep­tare de către conştiinţa europea­nă, căzu asupra noastră din pro­iectoarele Uajiene^ti, odată cu în­florirea Renaşterii, cu crăparea ochilor Umanismului. Fu o îndoi­tă jubilare atunci, când începură Şi literile române să umble pe pi­cioarele lor, şi împrumutarăm ne­stimata latinităţii noastre încrus­tată în lanţul de aur latin al con­tinuităţii, în mijlocul criveţelor aziaţice: rasa, care dela Roma

uu&ifiinţă, avu zilelele albe. Si de a-tunci, noi, sub aripa acestor idei ne tăiem brazdele în istorie.1)

*> iCtr. R. Ortiz, Per la storia della cul­tura italiana in Bumania, Buc. 1926, passim, --"

Uii întârziat din ceata poliedri­cilor R e n i â ^ i i fu Luigi Ferdi-nando<^Ma£s1li> în secolul XVII, spre aPXVŢflt-lea; în acea epocă a barocului*. Avea comun cu cei dinainte aviditatea buretelui pen­tru orice era demn de ştiut. Şi nimic din ce era, nu era nedemn de ştiut. Astfel a ajuns acest sa­vant bolognez, care pentru oraşul lui constituie o glorie strălucitoa­re, să se ocupe — fiindcă drumu­rile vieţii îl aduceau aici — şi de lucrurile româneşti.

In Italia şi în Ungaria, în toam­na trecută, el se bucură de sărbă­toarea celui de-al doilea^ centenar, cu toată pompa discursurilor, a bustului şi a popularizării figu­rii lui. Nu credem nepotrivită o reînviere a lui sub unghiu româ­nesc.

Născut în Bologna, la 1658, a studiat matematicile cu Borelli* şi ştiinţele naturale cu Malpjghi, două somităţi ale timpuluif

s)YDu-pă o tinereţe studioasă, omul de acţiune începe să se manifesteze în el: merge, împreună cu bailul Veneţiei la Constantinopol, unde adună date asupra împărăţiei tur­ceşti. Pe urmă intră, ca mulţi alţi Italieni, în serviciul casei de Aus­tria contra Turcilor. Fu prins la Gyor, apoi răscumpărat. însărci­nat cu executarea lucrărilor în timpul asediului Budei, precum şi cu construirea unui pod peste Dunăre, obţine gradul de"colonel. După încheierea păcii avu să de­limiteze frontierele între Turcia, Veneţia şi Ungaria. Către sfârşi­tul vieţii steaua lui apune: pre­darea cetăţii Brisach îi aduse dis-

2) Cfr. Nouvelle Blograpbie Generale, Firmin Didot, Paris, 1860, voi. XXXIII, pag. 978—60.

graţia, deşi nu fu vinovat. Se con­solă cu studiile. Se întoarce la Bo­logna şi întemeiază Institutul pentru Ştiinţe, lăsându-şi tot a-colo colecţiile lui de minerale, hărţi, peşti, cărţi, etc. Moare la 1730, în oraşul natal.

Cu noi ajunge în contact ca slujbaş al Habsburgilor, în lupte­le contra Turcilor pentru posesiu­nea Ungariei şi a Transilvaniei. După ocuparea Budei, cu care o-cazie salvă o mulţime din cărţile Bibliotecii Corvine, intră sub co­manda Ducelui de Lorena, pentru recucerirea Transilvaniei. Acea­stă epocă a vieţii lui ne-o înfăţi­şează Măria Emilia Amaldi, în-tr 'un studiu întitulat La Transil­vania attraversi i documenti del conte Luigi Ferdinando Marsili. (Transilvania în documentele con­telui L. F. Marsili) şi publicat în revista „Europa Orientale/*) El intră în această cetate a munţilor pe la Şimleu şi Cluj. Ochii lui i se deschid în primul rând, cum era şi natural, asupra fortificaţiilor ei şi asupra posibilităţilor noi de îintărire. Alături de acestea, în­să, se interesează de toate; infor­maţiile rămase dela el şi păstrate în biblioteca Universităţii din Bo­logna, din cari multe n'au văzut încă lumina tiparului, se pot clasa precum urmează: Orografie, hi-drografie, etnografîe^roduse na­turale şi comerţrapoi descrieri de caracter general şi note politice. Pretutindeni unde simţea nevoia alătura şi harta regiunii sau a o-raşului respectiv. Multe din nu­mele transmise de el abia se mai recunosc în toponimia adevărată, însă tot ceeace a fost sesizat de scrutarea lui uimitor de exactă pentru vremea aceea, prezintă o siguranţă deplină.

Această curiozitate a lui se în­dreaptă pretutindeni unde găseşte ceva remarcabil. Ceeace spune el despre aproape toate oraşele tran­silvănene este riguros exact, şi, completându-şe eu însemnările ie­zuitului Possevino, care cam cu un secol mai TEaTnte vizitase Ardea­lul, cu scopuri religioase, prezintă o icoană fidelă a acestei provincii nesigure între cupiditatea turcă, habsburgică şi ungurească, şi ca­re totuş era locuită mai mult de Români decât de alte naţionalităţi In""" privinţa naţionalităţilor, e drept, Marsili nu are noţiuni cla­re, înşirându-i sub această denu­mire şi pe anabaptişti. Despre Români iată ce spune: „Naţiunea valahj, nu se înfăţişează altcumva decât că supusă, ba chiar sclavă, glorioasă însă, purtând numele de Română, cu un cuvânt stricat de Romegn (ansi schiava perd glorio-sa"arel nome tuttavia di Romana

f) Anul VII, (1927) şi VIII (1928).

,73

eon la parola corrota di Romegn). Are o limbă proprie valahă, nu­mită românească (Romagnesca) ne-fiind decât o latină şi italiana co­ruptă, dupăcum voiu arăta mai la vale.5) Aje religie greco-schisma-tică şi obiceiuri rustice şi tâlhă­reşti locuind mai ales munţii cari încingTŞansilvanla, unde codrii le ajuta îndeplinirea faptelor lor rele. Au haine pentru bărbaţi şi femei în felul cum le arată figu­rile ce urmează.6) Unele din a-

\, ceste consideraţii se resimt de su-;; gestiile „naţiunilor dominante". * In evenimente cari urmară, pen­

tru stăpânirea Ardealului, ajunge, ca ambasador, la curtea lui Con­stantin Brâncoveanu, pe care-1 ad­miră: „omul acesta e dibaciu, cu judecată, lucrează chibzuit, şi face lucruri cari m'au uimit".7) Petre­ce la curtea Domnului Ţării-Eo-mâneşti în toamna anului 1691, ca să-1 determine să încline spre Aus­trieci, ceeace-i reuşi într'atâta în­trucât putea să concesioneze chib­zuinţă Brâncoveanului, expresie a sinuozităţii politicei vremii.

Insă la curtea lui îl întâlni pe un boier, cu care putu să vorbeas­că şi altceva decât politică: pe în­văţatul stolnic Constantin Canta-cuzino, „una din cele mai impor­tante figuri culturale printre bo-erii noştri din secolul al XVII-lea".8) In anul 1694, când Marsili trăia o epocă a studiului, o cores­pondentă întinsă ,a fiinţă între cei doi oameni de carte. Savantul ita­lian îi cere lămuriri în domeniul istoriei neamului românesc, fiind­că intenţiona să scrie „un tratat istoric-natural-geografic al Dacii-lor". Stolnicul cărturar i le dă cu prisosinţă, îndreptându-i unele din părerile eronate, îi recomandă unele cărţi care-i pot fi de folos şi totodată îi cere altele, pentru completarea bibliotecii proprii, pe care nu le putea găsi la noi. A-eeastă corespondenţă — în care Marsili cere „ştirile cele mai cu

5) Câteva note — promiţând un stu­diu mai amănunţit — dă în această pri­vinţă Dr. Carlo Tagliavini, !n Despre „Lexicon Marsilianum" (Dicţionar latîn-rom&n-maghiar) An. Acad. Rom., Mem., Sect. Lit., S. ni . , T. IV, Mem. 7, (1929).

8) Pentru Unguri cfr. Veress Endre, A Bolognal Marslgli Iratok Magyar Vo-

' natkozăsal, Budapesta, 1906. Pentru cos-\ tumele româneşti nu s'a făcut nimic.

') Hurmuzachi, Doc VI, pg. 888 (No. CCLXV).

"•• ») N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine relative Ia istoria Românilor, An. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., Seria II, T. XXI (1898—99), pg. 67, sqq.; id.: Is­toria literatorii Romaneşti, voi. II, ed. H, Buc, 1928, pg. 193 sqq.; R. Ortlz, op. Cit, pg. 187, sqq.

greutate, cari pot dovedi continui­tatea de descendenţă din poporul roman", iar Stolnicul Cantacuzino îi răspunde astfel: „La ceeace ceri Domnia Ta, îţi răspund că trebuie timp şi osteneală mare; care lucru îl fac eu după puteri, pe româneş­te, pentru a elucida mai bine ana­lele acestei provincii; dar până a-cum nu e gata" — 1-a făcut pe d-1 Iorga să poată stabili, pe lângă ra­porturile dintre cei doi cărturari, paternitatea „Istoriei Ţării-Româ-neşti dintru început", atribuin-du-i-o descendentului imperialilor Cantacuzini. Tot înţre^ei se discu­tară şi hărţile „provinciei'' î"ării-Româflîeşli; astfel a" ajuns, la 1700, Stolnicul, să tipărească la Semina­rul din Padova, unde studiase, „cu caractere greceşti" o „Tavola Geografica" a Valahiei, care fu reprodusă, în mic, la începutul răscunoscutei cărţi a lui Del Ohiaro.

In felul acesta, din experienţa la faţa locului, precum şi din le­găturile livreşti cu un izvor cul­tural de primul rang, Marsili — spirit mereu în fierbere — concepe încă o seamă de lucrări cari ne privesc de aproape. Fără a face seria operelor lui, amintim aici numai acelea cari ating contin­genţele româneşti.

Două sunt. Una e: Danubius Pannonico-Mysicus, Observationi-bus geographicis, astronomicis, hy-drographicis, historicis, physicis perlustratus, o voinică operă în şapte yolumoaie. întâiul tratează despre geografia Ungariei, a Ser­biei şi a celorlalte ţări cari se ţăr-muresc cu cursul mijlociu al Du­nării. Al doilea despre antichită­ţile acesîor"ţări: multe, nenumă­rate sunt inscripţiile, fragmentele de statui, ruinele de aşezări ome­neşti, obiectele uzuale comune, cu un cuvânt toate resturile vieţii ro­mane în aceste părţi, pe care le reproduce, le comentează şi pe cari le stabileşte în cadrele lor ştiinţi­fice. Al treilea se ocupă cu geolo­gia, iar*ceIe"ugmătoare conţin ich-tiologia, zoologia, ornitologia şi catalogul plantelor, împreună cu un tratat despre proprietăţile ^ji-pelor Punării şi ale marelui său afluent,~Tisa. E o operă care stă, coloană neclintită, la baza tutu­ror cercetărilor asupra acestei for­midabile artere europene; a apă­rut, cu planşe frumos incise, în anul 1726," la Amsterdam. Ca o prefaţă" a acestei lucrări capitale, a tipărit, la Niirnberg, la 1700, Da-nubialis operis Prodrpmus, în ca­re trasează liniile cardinale ale ce­leilalte. — O problemă deosebit de interesantă, desbătută cu un apa­rat critic superior, este a podului lui Traian dela Turnu-Severin, ca­re se găseşte, laolaltă cu planşele necesare, şi în aceste două lucrări,

74

SOCIETATEA DE MÂINE

pe care însă o reia mai amplu în-tr'o „Scrisoare asupra podului fă­cut peste Dunăre sub împăratul Traian", publicată în „Giornale di Venezia" t. XXII, şi în NovusTke-saurus Antiguitatum Romana-rum al lui Sallengre. El e pri­mul care fixează convingător lo­cul acestui faimos pod între Cer-neţi şi Cladova, studiiindu-1 per longum et latum.9)

O altă carte, care ne priveşte di­rect şi pe noi, este Lo Stato mili­tare dell'Impero Ottomano, in-cremendo e decrementa, apă­rută postum, (1732), la Amsterdam. In această oglinda fidelă a situa­ţiei oştilor turceşti în epoca în ca­se se marchează declinul lor, se face locul cuvenit şi unei priviri asupra ţărilor româneşti, dându-se uneori date interesante asupra lor.

8) O monografie a podului lui Traian, cu deosebită consideraţie asupra cerce-:" ţărilor lui Marsili, va -publica încurând autorul acestor rânduri, •

Insă ceeace constituie un alt punct de contact, de astă-dată cu istoriografia noastră, este acea i-dee a ritmului istoric: crg&tere şi 4eşci-eştere. După constatarea co­relaţiei ideologice Cantemir-Mon-tesquieu de către d-1 Iorga, şi mai ales după interesantul studiu al dlui Padu Drasnea: „Cantemir şi filosofia Istoriei" (Scrisul Româ­nesc, a. I. (1927), No. 2). dat fiind că această operă a lui Marsili a apărut postum şi fusese concepută ,, încă pe timpul petrecut la Con- j ; stantinopol — cam în epoca în ca- \j re a stat acolo şi Cantemir, fărăf ca să avem vre-o ştire despre o eventuală prietenie între ei — şi considerând că ideia se găseşte şi ; la Stolnicul Constantin Cantacu­zino („trei stepene: urpare, state şi pogorîre, au, cum zic alţii, adăo­gire," stare şi plecare"), care, după­cum am văzut, era prieten cu Mar­sili. — ne întăreşte credinţa că ideia de ritm istoric se ivise con­comitent în creerul mai multor în­văţaţi ai vremii şi că prin urmare nu mai are sens discuţia priorită­ţii ei. La acea răspântie a istoriei turceşti, nu e de mirare, deci, dacă cei trei învăţaţi au ajuns la aceeaş convingere.

Restul operei lui Marsili, deşi foarte important pentru ştiinţă în general, nu aruncă lumini asupra noastră. Insă o mare cantitate, de bună calitate, de material zace în manuscrisele lui din Biblioteca U-niversităţii din oraşu-i natal, aş-u "N teptându-şi — cu toate studiile! J d-lor.Iorga, Ortiz, Tagliavini, Ve-f*^ ress, şi al d-şoarei Amaldi — stuu4 diosul român. ^" '

Aurel Decel.

PftOBLEHE

S O C I A L E

S o c i e t a t e a N a ţ i u n i l o r ş i P a n e u r o p a JI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR „La S. D. N. doit etre de-

mocratique ou elle ne sera pas".

Al. Tliomas.

„Le vice îondamentale de , la 8. D. N. est sa structure

abstraite". C. Kalergi.

Bitmul cosmic întreţine legile naturii; ritmul vieţii umane în­treţine legile istoriei. Istoria nu este decât evoluţie în timp, a rit­mului vieţii umane. Cunoaşterea realităţilor sociale la un moment dat şi organizarea ei pe aceste realităţi, nu este altceva decât prinderea exactă a momentului istoric şi încadrarea în ritmul is­toric, către armonia universală.

Una din legile care comandă timpurile noastre este puternica interdependenţă între naţiuni; pecetea spiritului contimporan e internaţionalismul; aceasta e rea­litatea din care în mod necesar ca semn al timpului, decurge ten­dinţa şi lupta pentru organizarea vieţii internaţionale. Individul ca să poată trăi trebuie să se supună legilor colectivităţii din care face parte, tot astfel naţiunea îşi are condiţionată existenţa de echilib­rarea raporturilor cu celelalte naţiuni, componente ale umani­tăţii.

Trecerea dela interdependenţa individuală la cea naţională, pe care o văd crescând tot mai mult, a fost condiţionată îndeosebi de doi factori: civilizaţia prin tech-nică şi suprapopulaţia. Primul factor a biruit spaţiul dând astfel posibilităţi rapide şi continue de relaţiuni, al doilea factor prin necesitatea de expansiune a dat naştere la conflicte internaţiona­le. Şi, după cum din conflictul în­tre indivizi a luat naştere dreptul public, tot astfel din conflictul

între naţiuni a luat naştere drep­tul internaţional. „Dreptul inter­naţional real este întemeiat pe raţiune şi umanitate şi are de scop să menţină justiţia între na­ţiuni după prescripţiile eticei ce­lei mai ideale".1)

Se impunea deci o instituţie care să reglementeze raporturile internaţionale prin legislaţii şi să supravegheze aplicarea lor. Aşa s'a născut S. iN. Această institu­ţie are menirea de a supraveghea şi a asigura aplicarea tratatelor de pace; răsboiui cel mare a fost triumful principiului naţional, căci s'a rezolvat, cred definitiv, conflictul dintre stat şi naţiune. Stat naţional este ideea politică noua, postbelică.

In statul naţional suveranitatea poporului se impune cu necesita­te. Statui naţional fiind prin în­săşi origina lui un stat democra­tic, este statui care va putea rea­liza democraţia şi în cadrul vieţii internaţionale. Drepturile naţiu­nii au aceiaş fundament ca şi drepturile omului, adică: liberta­te şi egalitate. Viaţa internaţio­nală trebuie să aibă la bază ace­leaşi criterii ca şi viaţa socială din sânul unei naţiuni; în aceste două feluri de colectivităţi ra­porturile dintre unităţile lor com­ponente nu se pot stabili după principii deosebite.

S. N. pornind dela aceste prin­cipii, voeşte să realizeze o umani­tate pacifistă prin cooperare in­ternaţională, prin coordonarea forţelor internaţionale. S. N. nu este un echilibru al forţelor sta­telor, adică un echilibru căutat între forţe antagoniste; ea vrea să fi un echilibru liber, natural, de voinţe libere. S. N. nu este nici o monarhie universală, gen pax romana, nici un suprastat repu­blican care urmăreşte crearea u-

nei suveranităţi internaţionale in dauna suveranităţii naţionale, şi nici măcar o federaţiune de state aşa cum o concepe Ui A. Jiriand, pentru statele europene.

S. oN. este o asociaţiune de state naţionale întemeiata pe dreptul contractual, cu tendinţa de a or­ganiza pacea universala; S. iN. reprezintă un întreg de organiza­re şi reglementare a reiaţi unuor dintre naţiuni, care sunt libere şi egale între ele. W. 1\. vr.ea o coo­perare libera intre naţiuni libere.

Vedem dar, ca S. IN. pe lângă întreţinerea păcii pe cale junui-ca, are şi o operă sociologică ri-uicând nivelul vieţii sociaie prin solidaritate economică şi spiritua­la, voind să creeze o noua struc­tură economică şi să formeze «J nouă mentalitate, „iiia vrea sa modifice chiar bazele societăţii internaţionale".2) Aceasta este in adevăr opera de organizare a pă­cii universale, căci se suprima însăşi cauzele determinate ale rasboaielor; aceasta e singura o-perâ deocamdată eficace şi vom vedea dece.

Dacă pătrundem mai adînc pro­blema juridica a S. iM., analizând principiile democratice cari for­mează miezul ideologiei sale, vom vedea că problema are două pla­nuri, ce nu stau in deplină cores­pondenţă, in adevăr, S. .N. ca or­ganism contractual se întemeiază pe o egalitate de drept a membri­lor săi. Corespund aceste princi­pii fundamentale stărilor de fapt? Are S. N. posibilitatea aplicării principiilor sale democratice în politica internaţionalăi Nu. Decei

S. N. este rău organizată. „Son v defaut n'est pas dans son essence ) meme, mais dans son organisa- { tion".3) Ea reuneşte state mări şi mici cu forţe extrem de inegale,

*) J. H. Ralston. Le droit internaţio­nal de la democraţie. Paris 1923.

, 2) D. Guşti. Origina şi fiinţa Ş. N. (Po­litica externă.)

3) C. Kalergi. La Paneuropej: p, 78. -

75

aoomtAîBA M Mlttră ceeace în mod fatal duce la inapli-eabilitatea principiilor de egali­tate şi libertate. In adevăr, există egalitate de drept între toate sta­tele membre ale acestei institu­ţii, dar nici odată nu se va efec­tua o aplicare a acestor principii, atâta vreme cât România şi Im­periul Britanic se vor prezenta ca unităţi în viaţa internaţională, făcându-se abstracţiune de for­ţele pe cari le reprezintă. Lucrurile nu se opresc aci, căci al doilea principiu, adică principiul suve­ranităţii naţionale este adesea în­călcat şi el, prin faptul că statele mari prin prestigiul şi forţa lor impun anumite directive în ra­porturile internaţionale, cărora statele mici trebuie să li se supu­nă. Acestea sunt stări de fapt pe cari nu le putem înlătura şi peste cari nu putem trece în organiza­rea vieţii internaţionale. Este tocmai ceeace au scăpat din vede­rea făuritorii instituţiei dela Ge­neva, fapt care a făcut să-i scadă autoritatea atât morală cât şi po­litică. Principial, S. N. este o crea-ţiune minunată; pactul său însă, este un angajament prea abstract pentru ca să angajeze definitiv fie o naţiune mică, fie una mare, atunci când e vorba de un interes vital. S. N. nu are posibilităţi să se impună prin forţă niciodată, fie pentru a se respecta pactul, fie pentru respectarea deriziuni­lor ei; ea nu poate rezolva o criză ca fapt împlinit. S. N. juridiceşte, nu are posibilităţi de sancţiune; blocul economic, este insuficient, iar forţa armată internaţională e mijlocul cel mai ineficace pentru respectarea pactului şi înlătura­rea răsboaielor.

Un alt defect bine remarcat de C. Kalergi este acela că S. N. este inorganică, adică ea grupează na­ţiuni, în mod mecanic, ca pe o-biecte, fără a ţine seamă de afi­nităţile geografice, istorice, eco­nomice, culturale, afinităţi pe ba­za cărora numai, se pot stabili re­laţiuni armonice şi echilibrate, ea grupează naţiuni foarte depărta­te, cari prin situaţiunea lor geo­grafică, sunt în afara nevoii de a stabili relaţiuni. Ajungem deci la concluziunea lui Kalergi: „Le vice fondamental de la S. D. N. est sa sţructure abstraite".4) Pri­vind realitatea aşa cum este, S. N.

: nu este decât un acoperiş suspen­dat în vid, spune Ph. Millet.8)

Aceasta nu înseamnă însă că S. N. trebuie lăsată să dispară, ei trebuie susţinută şi întărită. Chiar în forma existenţei sale actuale a făcut o operă utilă. S. N. nu a pu-

*) C. Kalergi. La Paneurope. B) Ph. Millet. I/Europe nouvelle. Sept.

1923.

tut să fie un tribunal internaţio­nal, dar a fost un minunat organ de conciliere între naţiuni. Prin formarea unui corp de experţi bine pregătiţi şi prin contactul di­rect şi continuu al atâtor oameni politici, S. N. a realizat frumoase opere sociale; dacă nu e puterni­că, rămâne însă indispensabilă. Datoria noastră este să-i dăm noui posibilităţi de viaţă, reorga­nizând-o pe realităţile deja exis­tente. Şi ideologia pură şi enpiris-mul pur sunt sterpe; numai din interdependenţa între idee şi fap­tă iau naştere instituţiile cele mai viabile. Este tocmai ceeace are pretenţia că a păstrat sistemul de organizare paneuropenist, care poate lecui S. N. de defectele ex­puse mai sus.

înainte de a expune sistemul federalist al Paneuropei şi rapor­turile sale cu S. N. vom încerca o definire a Europei.

I I . E U R O P A „...ii existe une region du

globe qui se distingue pro-fondement de toutes Ies au-tres au point de vue huma-in. Dans l'ordre de la puis-sance, et dans l'ordre de la connaissance precise, l'Euro-pe pişe encore aujourd'hui beaucoup plus que le reste du globe.""

Paul Valery.: „L'Europe âtait destinee a

perdre, dans une certaine mesure, la direction mate-rielle et morale de l'evoluti-on universelle du jour ou Ies preoccupations de ses habitants ont obei exclusi-vement aux interets contra-ires des diffârentes fîtats qui la composent, et non plus aux preceptes et aux ideals d'une tradition com-mune."

Lucien Bomier. " r ; , " ; • ' 7 • ';

Ideea paneuropeană s'a născut din constatarea că acest continent reprezintă astăzi o comunitate po­litică, economică şi culturală. Prin federalizarea statelor euro­pene se speră că se va putea reali­za o unitate organică bazată pe o tradiţie intelectuală şi morală ca produs a istoriei.

Europa, acest apendice occiden­tal al Asiei, cum îi spune Pani Valery, a triumfat în primul rând prin funcţia minunată pe care a jucat'o marea Mediteranâ în ela­borarea spiritului european.

încă din epoca pre-europeană, malurile acestei binecuvântate mări a atras popoare foarte va­riate şi a fost locul cel mai favo­rabil aşezămintelor omeneşti.

Printr 'o amestecare de rase, prin schimbul variat şi perpetuu atât material cât şi spiritual ce s'a e-feetuat în decursul istoriei pe a-cest pământ, a luat naştere cul­tura şi civilizaţia europeană; a fost un efort continuu de echilib­rare între această tendinţă avidă de noutăţi a Europei şi păstrarea valorilor tradiţionale.

Trei sunt elementele istorice componente cari au format Jradi-ţia europeană: geniul grec~prfii disciplina spirituală cil tendinţa continuă către echilibru şi armo­nie a fost isvorul ştiinţei moder­ne; geniul roman pare că a in­fluenţat mai puţin la formarea tradiţiei europene, dacă privim mai mult aspectele filosofice şi literare. Spiritul roman era mai dur, mai sever decât cel grec; do­meniul în care a strălucit a fost dreptul şi politica. Imperiul ro­man a fost cea mai mare putere organizată; geniul roman ne-a dat formula puterii politice şi a echilibrului social. Al treilea ele­ment istoric în compoziţia europe­ană a fost creştinismul, a cărui rapidă pătrundere nu se explică decât tot prin organizaţia unita­ră a imperiului roman. Doctrina creştină, morală subiectivă şi uni­versalistă, ridicând ideia de iu­bire la treapta de virtute, diluia-ză spiritul combativ individualist şi dă vieţii un fundament de soli­daritate, cooperare şi înfrăţire între oameni; pe lângă idealul antic al perfecţiunii de sine, creş­tinismul adaugă iubirea de aproa­pele. Din compoziţia acestor ele­mente s'a născut sufletul euro­pean. „L'idealisme chrâtien, armă par l'esprit grec et s'appuyant sur l'ordre romain, a fait la gloire de PEurope.1)

Pentru O. Kalergi sufletul eu­ropean are trei dimensiuni: indi­vidualismul, ca produs al influen­ţii antichităţii, socialismul, ca produs al creştinismului şi erois­mul, ca produs al nordului. In timp ce pentru P . Valery" indivi­dualismul creator de origină greacă este caracteristica puter­nică a europeanului, pentru C. Kalergi eroismul (idealismul practic) este ceiace-1 caracterize-ză în deosebi de oarece europea­nul luptă contra destinului. Pen­tru ambii scriitori însă, europea­nul se defineşte printr'o voinţă puternică de a trăi şi manifesta.

Atâta timp cât s*a păstrat uni­tatea sufletească a europeanului prin echilibrul şi armonizarea a-cestor trei aspecte, Europa s'a for­tificat şi s'a afirmat în faţa în-tregei lumi.

J) Lucien Romier: Nation et Civilisa-tlon. p. 64.

76

gQgîSTAÎEA &E MAlîîfi

Odată cu răsboiul cel mare so­lidaritatea europeană, a fost pe­riclitată, echilibrul intern pier­dut, prin diversitatea tendinţe­lor antagoniste. Europa în faza post-belică pare că a intrat într'o epocă de disoluţie, pare că trăeşte o epocă de criză. Un strigăt de a-larmă a fost dat: Europa e ame­ninţată, civilizaţia şi cultura eu­ropeană îşi trăesc ultimele clipe. Profeţiile de acest gen au fost a-bundente. Pentru Henri Massis cultura europeană e invadată de spiritul asiatic, ceiace, crede el, o va duce la pieire; salvarea va ve­ni dela scutul catolicismului, aşa cum înţelegea şi Auguste Comte civilizaţia occidentală. Osvald Spengler mai pesimist, vede în cultura europeană ceva care se sfârşeşte ireparabil, de bătrâneţe. Culturile, sunt,după Spengler, or­ganisme care sunt supuse unei e-voluţii care cunoaşte o limită ce nu poate fi depăşită: culturile mor de moarte organică şi natu­rală. N. Berdiaeff, ca şi Spengler remarcă în decursul istoriei, câ societăţile şi culturile formează cicluri închise; ele au un proces organic cu perioade de: tinereţe, maturitate, decădere şi ruină. Pentru Berdiaeff epoca noastră prezintă caractere analoage cu ace­lea ale sfârşitului lumii antice; cri­za de azi a culturii este sfârşitul re­naşterii şi umanismului; doi fac­tori au contribuit la decădere cul­turii europene: lipsa de mister prin exagerarea raţionalismului individualist şi maşinismul mo­dern care a distrus forţa creatoa­re ce nu poate exista fără credin­ţa în supraterestru .transformând astfel cultura în civilizaţie. Massis, Berdiaeff, Keyserling văd problema europeană rezolvată printr'o regenerare spirituală. E o tendinţă continuă către unifi­care , către armonizare şi echi­libru.

Alţii văd în criza europeană o criză politică din care în mod fa­tal decurge criza economică şi criza morală. După Lucien Ro-mier, epoca noastră e caracteri­zată prin triumful materialismu­lui politic şi a naţionalismului brutal. Prin exagerarea indivi­dualismului naţional s'a ajuns la economii naţionale închise, ceiace pentru Romier constitue însăşi cauza decăderii europene; în vre­mea noastră problema echilibră­rii schimbului condiţionează pros­peritatea unei naţiuni; economia închisă a dat naştere la supra­producţie şi inflaţie monetară.

Războiul cel mare a adus decă­derea hegemoniei europene; acest răsboiu a tins către nivelarea lu­mii. Răsboiul a fost acela care a dus la economia închisă forţând

pe client să devie şi furnizor în aşa fel încât după încetarea răz­boiului Europa şi-a găsit clientul transformat în concurent; acea­sta în ceeace priveşte raporturile economice cu celelalte continente. Aşa s'au emancipat de sub tutela industrială a Europei: Japonia, India, America.

Pentru C. Kalergi, decăderea Europei este politică, nu biologi­că. Constituirea imperiului Bri-

Toţi sociologii cari s'au ocupat de raporturile dintre indivizii purtători de viaţă socială — un exemplu reprezentativ e von Wiese — au constatat că între oa­meni există şi trebue să existe pentru o bună funcţionare a so­cietăţii o anumită apropiere şi o anumită depărtare. O justă balan­sare a distanţelor asigură sănăta­tea şi normalul. Vom căuta să desprindem câteva din cele mai de seamă aspecte ale problemei distanţelor — vom înfăţişa noi te­meiuri şi vom schiţa noui pers­pective. Contactul direct cu reali­tatea socială datorită cercetărilor monografice ne-a servit şi aici de bună călăuză, căci nu există nici o promovare a cunoaşterii în afa­ră de observaţia ştiinţifică a lu­crurilor.

Indianul Rabindranath Tagore, gânditorul cu tainice şi adânci resorturi sufleteşti, — după ce a cunoscut deopotrivă de luminos farmecul contemplărilor orienta­le, înfrăţirea realului cu neantul, îndumnezeirea prin extazul mis­tic: cât şi sandala de aramă a oc­cidentului imperialist, rădăcinile înfipte voluntar în real, subordo­narea raţiunii la legile logicei: Apusul, — a pus în cumpână şi pe unul şi pe altul şi a rostit sentin­ţa noastră de condamnare. Eu­ropa a crescut între ziduri, civili­zaţia ei e civilizaţie de cetate, orizontul ei e brusc înstrâmtat de piatră, vânturile din larguri şi din depărtări se curmă în pra­gul porţilor — strâmtoare, egoism şi abrutizare.

Dar Tagore a fost destul de in­dulgent. Zidurile între cari s'a format spiritualitatea occidentu­lui nu sânt nici barem de lărgi­mea zidurilor de cetate, — sânt minuscule îngrădiri de casă şi poate numai pereţi simpli de o-daie. Nici aer, nici cer, nici lu­mină. Civilizaţia europeană e eu bază de civilizaţie domestică. So­ciologia culturii apusene va tre­bui să înceapă cu sociologia „ca* sei" (în sensul antic de „domus").

tanic în afară Europei, şi a impe­riului sovietic, sunt cauze cari au contribuit la slăbirea unităţii eu­ropene. Dacă aceasta e situaţia europeană, vom vedea ce posibili­tăţi avem pentru a da un nou ritm vieţii sale interne şi echili­bru în raporturile eu celelalte continente prin S. N.

ERNEST BERNEA

Şi totuşi — lăsând Ia o parte pe Tagore — procesul acesta este foarte firesc. Omul în plenitudi­nea sensului de om nu se naşte dela început aşa — cum un anu­mit umanitarism diletant ar vrea să ne convingă. Omul a fost în-

i tâiu membru al clanului, al tri­bului, al familiei, al naţiei, al sta­tului. A trebuit să treacă prin grupe crescânde de şocialjtate ca să se lege de umanitate — iar el să câştige o valoare în sine. Lewy-Bruhl (L'âme primitive — 1927) dovedeşte cu material abundent că noţiunea de individ nu există în fazele inferioare de civilizaţie.

> Valoarea omului nu se trage din i calitatea de om, ci din cea de păr­

taş al comunităţii sacre. Când e ucis îl răzbună grupul întreg pen-trucă el, grupul, a fost lezat prin

, reprezentantul său. Dar ceeace i este deosebit de important să re-i ţinem: nu naşterea materială i creiază participarea la grup, ci

iniţierea. Copilul până la ceremo-, nia iniţierii nu este om, abia în

urmă; ceremonia iniţierii înseam­nă naşterea oficială, atunci ia act

5 grupul de existenţa lui. Dreptul roman, incomparabil mai evoluat

: decât al sălbaticilor din Austra-5 lia, dădea posibilitate tatălui să

recunoască sau nu copilul nou născut — participarea fiului la grupul familial era un act de

, voinţă al tatălui. Târziu, ca o grea c »cucerire a evoluţiei sociale — o-i mul a câştigat o valoare în sine."

Numai când diviziunea travaliu-1 lui social s'a impus până la maxi­

mum posibil, când calitatea de om a rămas singura notă comună a

i membrilor societăţii — a trecut - omul pe planul întâiu al preocu­

părilor sociale şi a fost erijat în t ideal moral, în valoare socială 1 (v. Durkheim). Individualismul şi

întreaga massă de valori legate de el — n'a fost posibil în faza în

î care oamenii se asemănă între ei, în care toţi stăteau pe acelaş plan funcţional — pentrucă oricine pu­tea fi înlocuit cu oricare — penr

i. truca nu se distanţaseră unul de

Sociologia distantei

77

8d6l&$AT&A Dti MÂtm

altul, formau haosul social al ega­lităţii prin similitudine. Diviziu­nea socială a rupt planul comun, a creiat solidarităţi organice de grupe avizate una la alta — a cre­iat distanţa şi prin aceasta ordi­nea şi progresul social. La forma­rea individualismului însă a mai contribuit un factor — complet neglijat — poate tocmai unde e la îndemâna oricui să-1 vadă: faptul că oamenii au trăit în parte izo­laţi. Care ar fi fost aspectul civi­lizaţiei dacă oamenii n'ar fi trăit din cele mai primitive timpuri în eolibe, în case, în adăposturi res­trânsei Dacă cel puţin o parte din zi n'ar fi petrecut-o obişnuit în spaţiu restrâns şi banal? Răspun­sul nu e greu de dat. Dacă adă­posturile ar fi fost mari, pentru un număr urcat de indivizi — s'ar fi constituit o permanentă stare de mulţime, un spirit scoborât de massă. Efectul ar fi fost dezas­truos — se ştie efectul anihilant al massei asupra individului — sufletul e redus la notele comune, adică cele primare, instinctuale. Chiar fără aceasta — viaţa so­cială este viaţă de înaltă tensiune sufletească — nu putem sta mul­ta vreme în încordarea ce ne-o produce supravegherea semenilor. Cazul concludent al timidităţii socotită ca o nevroză, ca o scăde­re a puterii sufleteşti (anormalul dovedeşte normalul) — „neputin­ţa de a acţiona înaintea oameni­lor, abnlia socială constitue esen­ţialul timidităţii. Turburarea a-ceasta joacă un rol considerabil la aproape toţi bolnavii psihoste-nici; sânt puţini aceia cari, la un moment dat al existenţei lor şi eăte odată în tot timpul vieţii, să nu fi fost reduşi la neputinţă şi mai ales să nu fi fost amuţiţi de către timiditatea lor. Să nu poţi eânta la pian faţă de martori, să nu poţi scrie dacă te priveşte ci­neva şi mai ales să nu poţi vorbi în faţa cuiva, să ai glasul răguşit, ascuţit, sau să rămâi afon, să nu mai găseşti un singur gând de ex­primat când ştiai atât de bine înainte ce trebuia să spui, este soarta comună a tuturor acestor persoane, e povestea banală pe eare o povestesc toţi". (Pierre Ja-net: Les Nevroses 1924 pg. 81 — v. şi Blondei). Avem nevoie im­perioasă de o destindere, de un „re-lâehe" social. Altfel cădem în ani­malitate, ne abrutizăm. Se cu­noaşte ce atmosferă de vulgari­tate se creiază într'o cazarmă sau în cămine şi internate. Diviziunea socială a distanţat indivizii pe t» parte, apropiindu-i pe altă parte mai trainic, într'o solidaritate or­ganică. Mai era nevoie de o altă distanţare, — sufletească, pe care numai spaţiul o putea creia ca să

ieşim din sfera de observaţie a unuia altuia. O soluţie ar fi fost dispersiunea în grupuri mici, in­time, pe o mare întindere spaţia­lă, însă ar fi prezentat un grav inconvenient în apărare. Coliba sau casa care ne lasă cât se poate mai apropiaţi fără ca totuşi să ne mai putem urmări şi supraveghea a fost soluţia cea mai bună. Ast­fel casa este un mijloc minunat şi pe deplin eficace de protecţiune nu numai împotriva intemperii­lor, ci a individualismului în faşă şi condiţia de desvoltare a lui cea mai favorabilă. Viaţa omului s'a bifurcat puternic în viaţă publică şi viaţă privată — ultima făcând posibilă pe cea dintâiu. Viaţa pri­vată îi dă atmosferă de iubire, de înţelegere, de intimitate şi recon-fortare sufletească. Viaţa privată îi permite relaxarea. In mulţime poate să apară cu atitudini, ges­turi şi comportări selecţionate — scapă astfel de batjocură, de ega­lizare; câştigă personalitate pe care apoi şi-o întăreşte acasă, când poate să-şi îndrepte privi­rile spre sine însuşi şi poate să-şi cultive o viaţă interioară. (Ne propunem o analiză mai amănun­ţită pentru altă dată) — aici reţi­nem că distanţarea echilibrată între oameni a făcut posibile o se­rie de valori culturale de mare importanţă. O distanţare echilib­rată, pentrucă una prea mare ar duce la desmembrarea societăţii, la neîncredere şi ignorare recipro­că, iar una prea mică la vulgari­zare şi banalizare („nimeni nu e profet în ţara lui", sau cazul oa­menilor mari în faţa alor casei: „Anatole France în papuci"). O parabolă a lui Schopenhauer se a-plică perfect aiei: într 'o iarnă grea o turmă de arici s'au trezit vârindu-şi ţepele unul într'altul — a trebuit din nou să se depăr­teze... Şi tot aşa până ce au a-juns la apropierea şi depărtarea convenabilă ca nici de frig să nu sufere, dar nici ţepele să nu-i mai jeneze. — Acelaş adevăr e valabil şi pentru grupurile mai mari. Ginţile s'au închis în cetăţi pen­tru o mai bună apărare, dar ast­fel şi-au strâmtat orizontul în su­prafaţă, câştigând în adâncime. După ziduri individualitatea gru­pului şi-a putut da, adăpostit, toată măsura, creindu-şi o civili­zaţie originală. Mai târziu naţiu­nile şi-au făcut graniţe şi ele — şi a fost un alt principiu creator de cultură originală. Astfel se trece dela grupuri mici la altele din ce în ce mai mari şi pentru fiecare se cere o lungă educaţie până când se va ajunge la măsura de a cuprinde în raza de interes întreaga umanitate. Omul a tre­buit să fie întâiu redat lui însuşi,

apoi îndreptat în afară cu toată puterea lui de înţelegere simpate­tică — spre cei deopotrivă cu el. Dacă peste tot în viaţa socială gă­sim distanţe şi probleme ridicate de ele, credem necesară o cât de sumară cercetare a lor. Mai în­tâiu se simte nevoia unei clasifi­cări. Pentrucă sub aceeaşi denu­mire de distanţă pot intra în so­ciologie lucruri profund diferite. Iată cele mai de seamă: I. Dis­tanţa geometrică pe care vom nu­mi-o distanţa spaţială este întin­derea obişnuită cuprinsă între două puncte — ea pune probleme destul de grele societăţilor — da­că n'ar fi decât problema căilor de comunicaţie. 2. Distanţa între grupele sociale, între clase, caste sau diferitele categorii sociale — distanţă pur sufletească manifes­tată prin dispreţ, invidie, luptă de clasă etc. — vom numi-o distanţă socială; 3. Distanţa creiată de ca­lităţile personale, particulare ale indivizilor — tot sufletească, dând naştere autorităţii, prestigiului, fricii, supunerii etc. — pe care vom numi-o distanţă personală; 4. Relaţia de distanţa cu sens in­vers, depărtarea prin respect, a-propierea prin iubire etc. — ex. raporturile magistru-discipol, maistru-ucenic, părinte-copii, — pe care vom numi-o distanţă psi-ho-socială; 5. Insfârşit distanţa provenită din calitatea de strein pentru care n'avem o denumire proprie, dar care ridică probleme sociologice destul de interesante (ospitalitatea, asimilarea, boico­tul etc.) şi care este un fel de sin­teză a celorlalte patru. Vom cău­ta să stăruim asupra fiecăreia din aceste probleme în cele ce vor urma.

TRAIAN HERSENI

A APĂRUT 51 SE AFLĂ DE VÂNZARE LA ADMINISTRA­ŢIA REVISTEI:

DAIMONION M

»

DE LUCIAN BLAGA PREŢUL: LEI 80.

SOCIETATEA DE MÂINE

D e m o c r a ţ i a ş i i d e i a d e a u ( o r i { a f e Origini le democraţ iei române . — Democra ţ ia ca p rodus al evoluţ iei is tor ice si ca factor al progresului . — Carac te re le democraţiei . — Criza democraţ iei moderne . — Indiv idual i smul excesiv ca duşman al ideii de au to r i t a t e . — L i ­b e r t a t e a personală şi in te resu l colectivi tăţ i i . — Democra ţ ia în ordinea noas t ră de s ta t . — Democraţ ia şi ideia naţ ională . —- S is temul democrat ic par lamentar . — Criza ideii de au tor i t a te . — Solu ţ i i p e n t r u reabi l i ta rea ideii de autori» t a t e . — Exemplu l F ran ţe i . — Democra ţ ia şi par t ide le polit ice. — Ravagii le individual ismului în România . — U n i u n e a sacră. — Prog ramul de continui»

t a t e . — t l n adver t i sment .

Democraţia română este de dată recentă, origina ei coincide cu măreţul act al întregirei de neam.

înainte de război în vechiul regat exista numai un simulacru de democraţie parţială şi numai pe hârtie, iar în provinciile subjugate în lipsă de liber­tate naţională nu se putea vorbi serios de o democra­ţie naţională. Ca orice ideie epocală a trebuit să treacă prin botezul de sânge şi ideia democratică. Zămislită în tranşee în lugubra orchestraţie de tu­nuri, ideia de libertate a fost adusă de eroii cari se întorceau victorioşi depe front ca un nepreţuit trofeu. Pe steagurile ciuruite de gloanţe pe lângă unirea tuturor Romanilor era înscrisă cu litere de sânge şi biruinţa democraţiei. Ea îşi face intrarea triumfală în cele mai somptuoase palate boereşti, cum şi în cele mai umile colibe ţărăneşti: ea este radicală, integrală şi naţională. Odată cu oastea bi­ruitoare este primită cu entuziasm indescriptibil, cu bucurie sinceră şi generală atât de titularii privile­giilor din ţara mumă cât şi de fraţii desrobiti din provinciile cucerite... Unirea şi democraţia sunt deci două surori gemene.

Pelângă reforma agrară apare şi libertatea in­dividuală a celor oropsiţi ca o sfântă dreptate so­cială, ca o binemeritată răsplată pentru suprema jertfă adusă pe altarul ideii naţionale.

IndreptSţirea ideii democratice nu era contesta­tă de nimeni. Ea fu aşezată cu consimţământul u-nanim al întregei naţiuni printre temeliile aşeză­mântului nostru constituţional precum şi în toate le­giuirile de drept public, cari alcătuesc edificiul tâ­nărului nostru stat naţional. Şi democraţia nouă a început gigantica operă de refacere şi consolidare in cuprinsul hotarelor întregite.

Dar democraţia română nu ajunge să împli­nească nici prima decadă de vieţuire şi duşmanii ei vechi şi noui se ridică ameninţători şi sfidători. Cei cari înainte numai cu câţiva ani o preaslăveau, azi cer în cor moartea ei.

Democraţia îşi are făfă îndoială defectele ei, mai ales în aplicatiunea practică. Creaţie a imperfec-ţiunei omeneşti, scăderile ei sunt inevitabile şi ine­rente şubredei şi imbecilei firi umane. De aici însă nu urmează să condamnăm ideia însăşi. Ar fi o a-beraţie a cere de exemplu abandonarea sublimelor dogme creştineşti din cauza propovăduitorilor pă­cătoşi, sau a cere dărâmarea unei superbe catedrale pe motiv că preoţii cari servesc în ea nu sunt la înălţimea chemării lor.

Valoarea oricărei înfăptuiri omeneşti este rela­tivă, şi valoarea democraţiei jnumai sub acest raport se poate aprecia. Democraţia ca formă de organi­zare socială şi politică este produsul unui lung pro­ces istoric. Ea a fost idealul atâtor milioane de oa­meni, şi a fost recunoscută ca o formă de viaţă co­lectivă relativ cea mai perfectă şi cea mai adecvată exigenţelor societăţii omeneşti. Democraţia apare la toate popoarele civilizate, dela cele mai nebuloa­

se începuturi istorice şi până în zilele npastre, la e treaptă mai avajnsată a progresului, şi având o du­rată mai lungă în raport cu alte formule şi fiind txa ferment generetor de neperitoare opere de cultură. De dragul principiului democratic s'au jertfit ge­neraţii întregi şi în special democraţia modernă s'a născut dijn solul generos al Franţei scăldat cu poto­pul de sânge vărsat de marea revoluţie dela sfâr-şitul secolului al XVIII.

Dacă democraţia suferă de boală curabilă, dar în schimb i se recunoaşte rolul hotărâtor în ascen­siunea societăţilor omeneşti, datori sunt toţi since­rii ei adepţi să caute toate mijloacele de salvare. Şi în ce priveşte democraţia română, care fără îndoială trece şi ea prin clipe de grea încercare, marii noştri cugetători, protagoniştii ştiinţei româneşti, cari în bu­nă parte au fost creiaţi, protejaţi şi desmerdaţi de generozitatea curentului democratic postbelic, au o sfântă datorie de a pune toată contribuţia lor inte­lectuală şi morală în serviciul acestei mişcări de îndreptare şi primefnire. Făclia ştiinţei poate arăta celor rătăciţi calea cea adevărată, calea adevăruri­lor imutabile. Iar ceilalţi intelectuali, cari asistăm ca observatori pasivi la marile frământări depe a-rena vieţii noastre publice suntem obligaţi a le da tot concursul nostru, contribuind prin puterea cu­vântului şi a faptelor la galvanizarea tuturor vir­tuţilor neamului, la creiarea acelei formidabile for­ţe de reacţiune morală, fără de care o primenire ra­dicală nu este posibilă.

Democraţia este astăzi — incontestabil în plină criză".1) Mai precis, democraţia în genere şi demo­craţia română în special sufere de mai multe crize deodată. Dar analizând şi diagnosticând aceste boli acute, se vor putea afla leacurile tămăduitoare. Prin corecţiuni potrivite democraţia va putea reîn­via şi garanta propăşirea neamului românesc. „Deşi se obsearvă o slăbire a convingerilor democratice, religia democrată grupează încă un mare număr de adepţi" — spune Emile Giraud în „La crise de la democraţie et le reformes necessaires du pouvoir le-gislatif".2)

Pe noi ne interesează în primul rând soartea de­mocraţiei noastre.

Pelângă criza morală — care este azi pe toate buzele — noi credem că mai este o foarte gravă cri­ză a ideii de autoritate, parte ca o apariţie indepen­dentă şi parte ca consecinţă cauzală a celei dintâi.

Privind ansaanblul vieţii noastre publice prin prizma ideii de autoritate, vom putea mai_ uşor des­coperi originile multor eimptome bolnăvicioase, cre­zute drept probleme nesoluţiopabile.

») George Alexianu: Drept constituţional, pagina 344. •)„ George Alexianu: op cit p. 844.

79

SOCIETATEA DE MÂINE

Pentrrf a fixa cadrele obiective ale acestei su­mare analize „asupra democraţiei şi ideii de autori­tate", anticipăm, că sub democraţie înţelegem un sistem politic, un principiu de guvernământ, o formă de organizare în care se exercită puterea po­litică în statul cqnstituit. Democraţia după cum arată şi numirea (demos-popor, kratos-autoritate) înseamnă încă de pe vremea civilizaţiei antice gre­ceşti, autoritatea sau suverenitatea poporului, adecă exerciţiul puterii politice de către toţi membrii so­cietăţii organizate. După Hauriou democraţia în­seamnă că „puterea suverană este deţinută de către universitatea indivizilor egali între ei în fata le­gii".3) Sau precum o rezumă formula mai su­gestivă a constituţiei noastre (art. 33). „Toa­te puterile statului emană dela naţiune". Azi principiul democratic stă la temelia ce­lor mai multe state civilizate şi chiar şi acele state cari au adoptat un sistem autoritar de guvernământ cum este de pildă dictatura mussoliniană în Italia, sau aceea a lui Kemal paşa în Turcia, sau dictatura proletară a sovietelor au ţinut cont de postulatele a-cestui principiu, admiţând participarea natiunei la conducerea statului într'o măsură mai mare sau mai mică.

Ordinea democratică este total suspendată nu­mai în Jugoslavia, unde a fost înlocuită cu voinţa unilaterală a monarhului. — Ordinea democratică formează axa întregei noastre orândueli de stat, temelia aşezământului nostru constituţional. Orice formulă s'ar încerca peste acest principiu, va tre­bui mai întâi să se suprime Constitutiunea, legea noastră fundamentală.

* . •

Pelângă alte elemente caracteristice (ideia dreptăţii sociale, ideia de egalitate, şi moralitate) democraţia este arătată de către doctrina sociologică ca fiind un sistem politic prin esenţă individualist, participarea cetăţeanului la exerciţiul puterii suve­rane fiind un drept natural, care nu comportă altă conditiune, decât calitatea de om. Egalitatea cetăţe­nească este o consecinţă logică a principiului indi­vidualist.

Forţa individualismului a dus la biruinţă princi­piul democratic, şi el a rămas stâlpul de bază a or-dinei democratice. Individualismul este considerat ca generator al acelor multiple avantagii, cari se atribue democraţiei. Individul având toate posibi­lităţile legale de a-şi desvolta şi manifesta toate fa­cultăţile cu care l'a înzestrat natura, sistemul indi­vidualist asigură selecţionarea valorilor prin jocul nobilei emulaţii inter-individuale, şi astfel este un indispensabil factor al progresului omenesc. Aces­tui principiu al iniţiativei şi efortului individual i se atribuesc proporţiile formidabile pe care le-a luat în secoalele XIX. şi XX. civilizaţia în întrea­ga omenire. Liberalismul individual este un izvor nesecat de creaţii culturale, de svâcniri geniale.

Dar dacă individualismul este elementul cel mai de valoare în ideologia democratică, el prezintă prin excesele posibile totodată şi cel mai vulnerabil punct al democraţiei. Expansivitatea egoismului, fre­nezia nestăpânită a impulsiunilor individuale, ve­leităţile de dominatiune, lăcomia hrăpăreată şi mul­te alte forte etice, cari alcătuesc inexorabilul dome­niu sufletesc al individului pot duce şi aievea duc adeseori la desorganizare, descompunere şi anar-chie socială.

Pentru a neutraliza excesele şi transgresiunile instinctelor insului doctrina democratică institue i-deia interesului obştesc simbolizată şi repre-

') G. Alexianu: op cit. p. 327.

zentatâ prin ideia de autoritate obiectivă. 'Astfel libertatea individuală este indiguită între hotarele trase de binele colectivităţii. Art. 4 din „Declara­ţia drepturilor omului" — formulată după indica­ţiile filosofilor din secolul XVIII. în frunte cu Eous-seau („Contrat Social") a dat definiţia magistrală a libertăţii personale în mijlocul societăţii organi­zate: „libertatea consistă în a face tot ceeace nu lezează pe altul" şi „exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om n'are altă limită, decât aceea care asigură celorlalţi membri ai societăţii exerciţiul a-celoraşi drepturi". Este exact libertatea creştinu­lui cuprinsă în porunca a zecea: „Ceeace tie nu-ti place, altuia nu face!'. Aceasta este de altcum şi te­melia dreptului modern. Libertatea individuală este limitată deci de libertatea şi interesul societăţii. Fă­ră aceasta limită şi fără autoritatea coercitivă în loc de organism social ar exista numai un conglo­merat anarhic fără nici o coheziune. Elementele componente s'ar destrăma şi s'ar împrăştia ca boa­bele argintului viu eliberat din tubul de sticlă.

Autoritatea obiectivă, care este depozitarul in-tereslor comune ale societăţii are caracter normativ, constrângător şi regulator şi „este de origină psihi­că şi socială".4) Adecă individul se supune voinţei acestei autorităţi pe deoparte, fiindcă există în fie­care om un sentiment de a se pune sub ocrotirea u-nei fiinţe mai puternice şi pe de altă parte interese­le individului ca fiinţă socială îi dictează recunoaş­terea unei puteri dezinteresate care să-i asigure exi­gentele îjn raport cu interesele clorlalti. Autorita­tea obiectivă prin funcţia de regulare, nivelare, şi e-chilibrare a intereselor individuale, are şi caracter de judecător suprem.

In societăţile primitive autoritatea constrângă­toare şi regulatoare este personificată în conducă­torii masselor (eroii lui Carlyle, sau supraoamenii lui Nietsche, sau exemplarele de oameni mari ai lui Spencer).

In ordinea democraţiei moderne interesul ob­ştesc este cristalizat şi idealizat în instituţia de stat şi în ideia de patrie, cari sunt obiectul unui adevă­rat cult şi formează cele mai înalte şi inalterabile patrimonii ale colectivităţii, zăgazul peste care nu poate trece iniei un interes individual. Ideia de pa­trie şi etalismul apar deci în epoca modernă ca an­titeza, ca supremul corolar al individualismului ex­pansiv.

Paza supremă a ideii de autoritate este legea, ca consensul colectivităţii după technica ..majoritară, (căci un consimţământ al întregei societăţi foarte ra­reori s'ar putea obţine), iar puterea constrângătoare este organizaţia politica concretizată în puterea exe­cutivă şi judiciară.

In regimul democratic parlamentar instrumen­tele politice prin care se manifestă voinţa majori­tăţii societăţii sunt partidele politice, iar autorita­tea supremă politică — care deţine puterea regula­toare şi armonizatoare, — este şeful politic. — Su­veranitatea masselor se exercită prin delegaţie de către parlamentari, cari sunt mandatarii, oamenii de încredere ai alegătorilor şi apărătorii interesului obştesc.

In organizaţia democratică ideia individualis­mului şi ideia de autoritate sunt în continuă luptă, fiecare nizuindu-se a dobândi supremaţia asupra ce­leilalte.

Linia grafică descrisă de aceasta luptă continuă în trecutul democraţiei, ne arată forma uinei curbe cu ascensiuni şi coborâri alternative, la fel cu de­senul grafic al undelor radiofonice.

Misiunea puterii politice regulatoare este de a

') P. Andrei: Probleme de sociologie, p. 182.

80

'SOCIETATEA DE MlIKE

realiza şi menţine echilibrul între aceste două forţe, echilibrul însemnând stabilitate, linişte şi progres. Acest echilibru este idealul oricărei organizări de­mocratice. — După putinţa de a realiza acest echi­libru se măsoară valoarea şi viabilitatea democra­ţiei din cutare stat cu regim democratic. In lipsă de armonizare individualismul extremist duce la a-narchie, la slăbirea solidarităţii sociale şi la des­compunere totală.

Democraţiile antice greacă şi romană, degene­rând prin desfrâu, destrăbălare şi corupţie au fost înlocuite mai întâi de monarchiile absolutiste şi pe urmă înghiţite de viguroasa şi virgina putere a po­poarelor barbare cutropitoare. Aceeaşi a fost şi soarta republicelor democratice italiene din evul mediu.

Temperamentul impetuos şi impulsiv al popoa­relor latine contimporane din basinul meditera­nean şi din America de sud ne arată aceeaşi nesta-bilitate, neastâmpărare. Tendinţele destructive, ex­tremiste antinaţionale ale mişcărilor postbelice din Italia şi Spania au dus la dictatură, ca singura şi inevitabila soluţie salvatoare. Aceeaşi impulsibili-tate nesăbuită a provocat revoluţiile mai recente din statele latine sudamericane. Tendinţele seperatiste din Jugoslavia au dus la autocraţia monarchică. Se menţine cu sforţări uriaşe democraţia franceză, un­de forţa individualismului — intensificată prijn aso­ciaţiile indivizilor în organizmele de partid — a dat naştere la cele mai grozave convulsiuni politice şi la cele mai numeroase schimbări de guvern din câte a văzut vreodată istoria democraţiei constitu­ţionale. Că totuşi se menţine aceasta democraţie mult încercată este o adevărată minune de care nu­mai poporul francez e capabil. Căci oare care altă naţiune de pe glob ar fi în stare, ca ajunsă pe mar­ginea prăpastiei sociale şi economice, sfâşiată şi hăr­ţuită de cel mai agresiv egoism individual şi de partid să fie totuşi capabilă de a-şi încorda la un moment dat toate forţele formidabile, şi ascultând de vocea conştiinţei naţionale, şi abdicând pe o clipă dela toate deşertăciunile personale, să se plece de bună voe în faţa voinţei dârze şi supraomeneşti a unui singur om, care apoi în scurtă vreme face din poporul sărăcit şi batjocurii de dolarul yankee-lor, cel mai bogat popor din lume!? Ce nu ar putea face acest popor ales, dacă n'ar fi anemiat de lupte şi desbinări interne?! Putem considera pe Poincarâ ca pe cel mai mare erou al democraţiei, care a ştiut să polarizeze pe un moment toate forţele formi­dabile cari rezidă în rezorvoriile nesecate ale regi­mului democratice! întocmai ca şi Napoleon, care cu prima armată naţională-democratică a bătut în­treagă lumea oligarchică depe acea vreme.

Se menţine intactă democraţia atât în Statele Unite cât şi în Anglia şi rezistă loviturilor extre­miste şi în Germania.

Nicăiri nu există acel echilibru ideal între ideia de autoritate centrală şi individualismele refrac­tare ca în Statele Unite aUglosaxone: Anglia şi Sta­tele Unite ale Americei de nord.

Ordinea democratică se menţine încă şi în sta­tul nostru, dar ea s'a abătut foarte mult dela ade­văratele principii democratice. Nicăiri poate nu este lupta dintre ideia de autoritate şi individualis­mul desfrânat mai inegală ca în România nouă. — Nicăiri egoismul feroce şi hrăpăreţ nu oferă o pri­velişte mai tristă, mai abjectă ca în ţara noastră.

Individualismul excesiv este în bună măsură ur­marea războiului mondial, care pe de o parte a ma­terializat conţinutul etic al ideii despre viaţă, pe de altă parte în urma egalităţii din faţa morţii şi în urma prestaţiunilor personale aduse pe altarul supremului patrimoniu comun, a intensificat con­

ştiinţa individului despre propria-i valoare. Nu cred să mai existe o altă ţară în care bu­

năoară un fruntaş politic oarecare să ameninţe eu demisia din partid, dacă nu va fi făcut ministru!

Măsurile şefului politic se lovesc la tot pasul de interesele pur personale ale marilor şi micilor prietini politici.

Sub acest raport măsura demisiilor în alb, — deşi poate fi criticată din punctul de vedere al princi­piului parlamentar —, pare pe deplin justificată de realitatea crudă şi implacabilă şi ea dovedeşte o înaltă înţelepciune şi intuiţie politică.

Convingerile politice sunt în funcţie de recom­pensele materiale sub cele mai diferite forme.

Puterea politică care personificând ideia de au­toritate ar trebui să vegheze la stricta respectare a bunului obştesc, este o punte miraculoasă, pe care se trece la comorile inepuisabile ale avuţiei naţio­nale, sau la consiliile de administraţie aducătoare de beneficii nemuncite din industria camuflată, sau din regiile autonomizate şi comercializate...

Pretutindeni preponderenţa aceluiaşi egoism fe­roce şi sfidător! In măsura în care individului i se oferă posibilităţi de grasare şi de răţoială, ideia de autoritate se eclipsează pe toată linia, nu numai în viaţa politică, dar şi în manifestaţiile organismului de stat, care duce la complecta dezorganizare a ser­viciilor publice. '

Tembelismul, indolenţa şi nepăsarea se lăfăesc în cela mai înalte oficii de stat. Am ajuns să fie biciuit del.a tribuna parlamentului chiar şi cinismul şi lipsa simţului de datorie a celor mai înalţi ma­gistraţi ai ţării...

Pretutindeni se mujaceşte fără spor, fără elan, fără efort.

In administraţia publică ordinele puterii cen­trale executive se sabotează, se nesocotesc. Fiecare autoritate pare un paşalâc cu autonomie aparte în organismul de stat.

Partidele noastre politice — aceste ideale instru­mente de manifestare a voinţei politice a masselor în ordinea democratică — par la noi deseori drept aso­ciaţii de exploatare şi de parvenire.

Avuţia publică este considerată drept bun parti­cular de cei chemaţi să o administreze şi să o chi­vernisească.

Sperţarismul, traficul de influenţă şi misitismu] rod zilnic la temeliile ideii de autoritate.

Ca concluzie putem afirma, că individualismul desfrânat nu prezintă nicăiri o p a i mare primejdie pentru ideia de adevărată democraţie ca în ţara românească.

Căci dacă Franţa în fondul profund etic şi cultural al masselor posedă o nesecată rezervă de rezistenţă morală, la noi acest fond cultural nu există. S'ar putea susţine, că la noi democraţia — ca aproape toate instituţiile vieţii publice împrumutate dela oc­cident — a venit înainte de a i se fi pregătit terenul prin un normal şi lent proces de evoluţie socială şi culturală. Dar afirmaţiuni de acestea sunt astăzi ns-concludente, democraţia o avem în întreg cortejul de aranjamente publice, şi o revenire la trecutul pri­mitiv este exclusă. Problema ce se pune nu este dis­trugerea ci refacerea şi regenerarea democraţiei.

Accentuăm că în situaţia noastră specifică cu o clasă de ţărani inculţi şi cu o clasă conducătoare ma-teralizată şi demoralizată nu vedem altă cale de scăpare, decât întărirea ideii de autoritate. Nu înţe : legem ca reîntronarea autorităţii în drepturile ei fireşti să se facă numai decât prin soluţii dictatoriale, anticonstituţionale.

Cei cari au adus ideia democraţiei în starea ac­tuală de agonie sunt inai întâi chemaţi şi obligaţi

81

să-şi încordeze toate energiile pentru tămăduirea ei. Part idele noastre politice, — cari deîa unire şi până azi n 'au contenit să preamărească binefacerile mira­culoase ale democraţiei, în discursuri patetice, dar pr in fapte şi-au bă tu t joc de ea, — au ocaziunea de a-şi salva pr in un act eroic de abnegatiune şi con-cjliatiune, punctul cardinal al programelor lor poli­tice, care la toate este acelaş principiu de democraţie integrală şi nefalsificată. F ă r ă autori tate, care să a-plice c e l e m a i drastice sancţiuni, nu este iniei ordine democratică, nici bunăstare economică, nici progres cul tural şi nici consolidare de graniţe, ci există un foarte sinistru sentiment de îngri jorare generală, un s imţământ adânc de teama nesiguranţei de mâine...

Partidelor politice nu le este înoăduit să formeze stat în stat. In necontenitul proces de prefacere si pr imenire socială partidele politice snnt menite să capteze şi să valorifice politiceşte toate curentele provocate si alimentate de postulatele progresului o-menesc, subordonându-le însă aceluias interes ob­ştesc, pentru apărarea căruia an fost constituite si încredinţate de voinţa colectivă. Par t idu l politic este dator să fana" ordine si la el în casă. temnerizând si canalizând toate rătoelile si extravagantele membri­lor sei. Nujnoate îngădui ca aceşti membri egoişti să se folosească de forţa politică a par t idului pentru în­destularea intereselor lor personale în detrimentul in­tereselor obşteşti ai căror depozitari sunt după doc­t r ina democratici .

Să se procedeze cu severitate la restabilirea au­torităţii şefului de partid! Se cere dela toţi şefii po­litiei indiscutabilă autori tate politică si morală pen­t ru a putea zăgăzui omnipotenţa individualismului devasta tor . ' '

Dacă nici un part id nu mai este în si tuaţia de a înfăptui s ingur şi izolat marile reforme de pri­menire sufletească, se impune ca o ul t imă soln+ie sal­vatoare, concentrarea tu turor forţelor fSrămitite si împrăşt iate azi prin diferitele organizaţii de par t id! Ne gândim la acea uniune sacră, pe care a. stiut-o să o înfăptuiască marele Poincare sub imnulsiunea ne­cesităţilor superioare ale patriei ameninţată de de­zastru. Să nu fie oare capabili oamenii noştri po­litici de aceasta supremă sforţare în interesul nepre­ţui tului patrimotniu al natiunei întregite?

Cât de sugestiv şi de promiţător ne-a păru t sub acest raport planul acordului de contiguitate lansat nu de mult de o impunătoare personalitate politică. E r a singurul miiloc de conciliere şi de creiarea po­sibilităţii de .colaborare frăţească.

Dar durere, acordul a. fost încurând infirmat de către atotputernicia cadrelor... sau numai pus în suspensie1?...

Este incontestabil, ca dacă partidele noastre nu se vor putea descKîusa din egoismul lor îngust pi miop, instinctul de conservare al natiunei va sti să-şi croiască altă cale de scanare, şi aceasta de sistus va duce peste ruinele partidelor hoastre vecbi si noi, peste ruinele minunatelor principii ale ordinei de­mocratice... Pent ruca biruinţa desăvârşită a ideii de autoritate şi prin ea biruinţa deplină a ideii naţio­nale, este o chestiune de a fi sau a nu fi a neamului românesc.

Dr. Ioachim Tolclu.

SOCIETATEA BE MllNE

Heinrich Heine — Prolog la „Intermezzo liric" —

Povestea ne spune de-un biet cavaler Cu faţa de chinuri brăzdată Ce mut rătăcea, adâncit în mister Şi 'n vise, cu fruntea plecată. Era prost, ca lemnul, şi slab, prăpădit, De flori şi de fete cu râset primit, In trecerea lui şchiopătată.

Retras dintre oameni, în casă stătea, Mocnit, într'un colţ fără soare Şi dornice braţe în gol întindea De-o vorbă 'nsâ nu era 'n stare Ci numai când miezul de noapte-a sunat S'auzia un clinchet şi-un cânt minunat Şi 'n uşi ciocănituri uşoare.

Iubita, tiptil se iveşte în prag Cu rochia, valuri de spume, O floare aprinsă e chipul ei drag Sub valuri de-un alb fără nume, Şuviţe de aur pe umeri îi cad

•Şi ochii îmbie în dulcele iad Al dorului din altă lume.

Cu drag, cavalerul o strînge la piept Şi sufletu-i rece se-aprinde Şi mutul vorbeşte: „De când te aştept!" Şi 'n braţe mai tare-o cuprinde Dar ea îl înfăşură 'n vălul ei fim, I-acopere capul c'un crep diamantin Şi 'n vraja-i vicleană îl prinde.

într'un feeric palat de cleştar Deodat' s'a trezit cavalerul Ş'atâtea splendori înaintea-i răsar

iCă nu poate prinde misterul. Dar zîna la sînu-i mereu îl strîngea, Căci el e logodnic, logodnică-i ea Ş'atât de aproape li-i cerul. >

Fecioare din ţitere cântă şi 'n joc Se prind în prelungă beţie, Mereu cavalerul, nebun de noroc, înlănţuie dulcea-i soţie. • * * • , » • « • * • • • * «

Dar iată luminile toate se sting Şi iarăşi poetul rămâne nătâng Şi singur în trista-i chilie

Trad. de:

I. ConstanOnesca-Delabala.

82

SOCIETATEA DE MÂINE

D. Paciurea: Sfinx O. Han: Elegie

•Jalea: Luptător

•a

83

SOCIETATEA DE MÂINE

NOTE DESPRE SCULPTURA ROMANEASCA Sculptura este o plantă nouă în

pământul românesc. In toate acele veacuri ale trecutului, în care meş­teri evlavioşi zugrăveau icoane sau tâmple de biserică, nieiun ar­tist român n'a simţit pornirea de a frământa lutul sau de a ciopli marmura . Meşterii ţ ă rani c a r i ' incrustau lemnul atâtor obiecte casnice şi uzuale, nu isbuteau să se înalţe peste nivelul acestei ar te decorative şi minore. Biserica ţă­rii , ziditoarea atâtor lăcaşuri sfin­te, nu stârnea în nimeni îndem­nul de a spori podoabele zidurilor cu imagina cioplită a vreunui sfânt sau arhiereu. Lucrul se dato-reş te ' desigur faptului că pietatea ortodoxă nu s'a găsit niciodată în si tuaţia de a asimila acele urme ale păgânismului plastic, care în ţările apusene au isbutit să îndu­plece chiar biserica închinătoare Dumnezeului nevăzut şi imaterial să devină ocrotitoarea chipurilor văzute şi pipăite ale sculpturii .

Despre o sculptură românească nu se poate vorbi aşa dar decâ t ' începând cu jumătatea a doua a veacului trecut, când statul laic şi democrat începe să înalţe în prin­cipalele oraşe ale ţăr i i şi pentru educarea poporului chemat să se conducă singur, chipurile exem­plare ale bărbaţilor care s'au gă­sit vreodată la cârma destinelor naţionale. Cum însă orice tradi­ţie s ta tuară indigenă lipsia, pentru început sunt chemaţi mai cu sea­mă maeştr i străini , un Fremiet, un Dubois, un Mercier, un Ferrari. Tuturor acestora li se asociază K. Storck, un german instalat în ţa­r ă încă din 1849 şi care ajunge să simtă, româneşte, invocând statu­ra lui Matei Cantacuzino, ctitorul bisericei şi spitalului Colţea, sau alba şi gingaşa apariţ ie a Domniţei Balaşa, fiica dom­nului valah Constantin Brânco-veanu. Storck este intemeietorul unei familii de sculptori. F iu l său mai mare, Carol, format în Italia, continuă unele lucrări ale tatălui , ca monumentul D-nei Ana Davila, din curtea Asilului Elena Doamna şi a Protopopului Tudor, întemeie­torul Şcoalei normale de fete, dar se distinge şi ,prin lucrări , a căror ini ţ iat ivă o are numai el, cum este alegoria Forţei şi Prudenţei din Pa la tu l de Just i ţ ie din Bucureşti, zidit în aceste prime t impuri de organizare ale statului român mo­dern.

Epoca era aşa dar a monumen­telor de bărbaţi reprezentativi şi a împodobirii nouilor instituţii . Con­tingenţele t impului reclamă ne contenit lucrările care încep să de­vină numeroase ale lui K. Storck, care execută frontonul Universi­tăţ i i din Bucureşti şi busturile de oameni de stat din galeria Came­rei Deputaţilor, ale lui Hegel, a că­

rui principală lucrare rămâne mo­numentul din Iaşi al lui Miron Costin, şi ale lui / . Georgescu, pri­mul s tatuar băştinaş şi acela ca­re deschide capitolul istoriei plas­tice indigene în România. Opera lui I. Georgescu înseamnă un în­ceput norocos, căci el dovedia că se pot face mai bine în ţară , lu­cruri pentru care mai înainte erau socotite indispensabile ener­gii chemate din s trăinătate . Lu­crări ca monumentul bucureştean al lui Gheorghe Lazăr, apoi mo­numentul din Iaşi al scriitorului Gh. Asaki, sunt pr intre exem­plarele cele mai reuşite ale primei generaţii de statui româneşti. Pr in t re aceşti maeştri ai începu­tului numai / . Valbudea, un talent serios format în şcoala lui Fal-guiere şi Fremiet, nu ajunge să se distingă cu prilejul vreunei co­mande oficiale. Posteri tatea leagă amintirea lui Valbudea de studiul monumental de nud bărbătesc, pe care îl întitulase „Mihaiu nebu­nul" şi de alte câteva lucrări , pre­cum „Copil dormind" şi „Gladia­torul".

Abia după 1900, sculptura româ­nească, ini ţ iată sub aceste auspi­cii naţionale şi oficiale, ajunge la o conştiinţă art ist ică autonomă şi izbuteşte să t răiască pr in sine. In 1900 se formează în Bucureşti o asociaţie art ist ică importantă, în­t i tulată „Tinerimea Română", care prin expoziţii anuale, prin intere­sul public pe care îl stârneşte, nr in ecoul pe care reuşeşte să-1 trezească în presă şi l i teratură, a-junge să pornească o mişcare ar­tistică fără precedent în România. In exibiţiile anuale ale „Tinerimei Române" încep sculptorii români, a lă tur i de colegii lor pictori, să expună portrete sau compoziţii simbolice şi să facă din sculptură o artă neatârnată . Din sutele de opere care iau naştere cu această ocazie, câteva reuşesc să se impu­nă si numele câtorva ar t iş t i do­bândesc autoritate.

Pr in t re expozanţiii „Tinerimei Române" se remarcă din pr imul moment talentul neliniştit şi enig­matic al lui D. Pădurea. I n lucră­rile sale, D. Paciurea realizează expresii concentrate şf insonda­bile, f rământări de mare adânci­me ale sufletului care se răsfrâng într 'o căută tură par t iculară sau în vreo cută a frunţei sau a obrazu­lui. „Sfinx", „Zeul războiului", „Beetlioven", „Giganţii" din Par­cul Carol sunt lucrările cele mai populare ale lui Paciurea. Dar ar­tistul, necontenit închis în sine, urmăr ind sau u rmăr i t de nu ştiu ce viziune, simbolică, de tragică incongruenţă a unor probleme in­solubile, ajunge să modeleze seria acelor Himere", animale fabuloa­se compuse din membrele mai

multor specii şi în care inspira­ţia lui Paciurea atinge punctul extrem al enigmei sale.

Cât de armonioasă este dimpo­tr ivă desvoltarea art ist ică a lui Fr. Storck, un alt membru înte­meietor al „Tinerimei Române", înzestrat cu o ştiinţă tehnică, pe care puţini o egalează, Fr . Storck, al treilea sculptor de seamă în fa­milia sa, s'a desvoltat t reptat dela o ar tă natural is tă către una sim­bolică şi stilizată. Nu se pot enu-măra aci toate ooerele lui Storck căci ele ar alcătui lista rezultate­lor numeroase ale unei activităţi foarte laborioase. Pr in t re ele pu­tem cita totuşi seria bogată a por tretelor lui Schiller şi Goethe, Eminescu şi Beethoven, Mace-donski, Castaldi şi D-na Cuţescu-Storck; apoi seria capetelor de ţi­gănci, t ipuri populare în România, printre care acela al ţigăncei ca­re râde reprezintă unul din mo­mentele cele mai iericite ale natu­ralismului în România. Cu timpul însă, Storck abandonează portre­tul naturalist . Desvoltarea sa mer­ge de-aci înainte fie pe căile sculp­turi i monumentale, ca în ocazia cavoului familiei Gheorghieff, pe care îl împodobeşte cu statuile ce­lor patru evanghelişti, fie către stilizările simbolice, ca în seria a-celor lucrări , ^r intre care „Po­căinţa", cu fluidul formelor sale, cu frumoasa grupare a masselor, alcătueşte o operă de mare armo-ni'V

L'n loc aparte în toată această mişcare deţine Gh. Brâncuşi. Lu­crând mai întâi in ţară , apoi la Paris , unde exemplul şi reputaţ ia sa devin mondiale, Brâncuşi este unul din mar i i iniţ iatori ai sculp­tur i i moderne. Stră inăta tea nu cu­noaşte însă capetele de copii din perioada natural is ta a lui Brân­cuşi şi care dovedesc într 'un mod instructiv că ceeace maestrul a făcut mai târziu se ridică la l imita celor făcute a l tădată excelent şi . refuzate de a mai fi făcute acum. Străinătatea cunoaşte mai bine ab-stractismul lui Brâncuş, toate a-cele lucrări în care sub geometria formelor se recunoaşte un gest ex­tatic, cum este portretul D-nei Po­gani sau acele compoziţii simboli ce, cum este „Pasărea măias t ră" în care miracolul povestei, sborul infinit al închipuirii încântate se desluşesc din simplitatea stilzată a liniei. Brâncuşi este astăzi un mare maestru european, dar el este şi adânc român. El prezintă în adevăr interesul deosebit de a fi prelungirea universală a unei ap­t i tudini străbune, a acelui abstrac-fism care caracterizează talentul decorativ al ţăranului român. în­delunga sa aplicaţie care cizelea­ză timp de ani întregi o suprafa­ţă sferică sau ovală, pentru a o

84

SOCIETATEA DE MÂINE

purifica de tot accidentalul forme­lor naturale, Brâncuşi o susţine cu o provizie de energie extrasă din depărtările obârşiei sale ţărăneşti . Trăsătura indigenă şi populara se uneşte astfel în firea lui Brâncuşi cu aceea universală şi rafinată, pentru a realiza cazul cel mai in­teresant al sculpturii româneşti.

Ultimul deceniu a adus în Ro­mânia o nouă mişcare plastică, susţinută în parte de grupul artiş­tilor desidenţi care organizează în 1919 gruparea „Artei Române". Si dacă în generaţia anterioară, natural ismul se ascuţea uneori pâ­nă la consecinţa impresionistă, noua orientare doreşte mai de grabă acum o organizare mai so­lidă a formelor şi solicită un simţ nou al massclor şi volumelor. In­fluenţa lui ilourdelle, reprezentat prin câteva din creaţiunile sale mai importante în Muzeul Simu din Bucureşti, începe să dea unele roade. Exemplul lui Brâncuşi, ca­re formează unii elevi, nu rămâne nici el fără urmăr i . Toată această mişcare este însă actualmente în devenire şi nu putem vorbi încă de ea, decât cu referire la unele din numele mai de seama, care au construit deja o operă si au cuce­ri t o reputaţie.

Din rândul art işt i lor mai noui care lucrează astăzi în Bucureşti, vom amint i deci numele lui C. Medrea, din ale cărui lucrări vom cita busturile pictorilor I. Theo-dorescu-Sion si Marius Bunescu, apoi frumosul torso care se gă­seşte în Pinacoteca Statului sau a--cel ..Păcat", modelat cu o puter­nică energie stăpânită. Trupul Evei desprinzându-se din p ia t ră şi contorsionat de încolăcitura şar­pelui, cu frumoasa lui proporţie şi mişcarea lascivă care îl animă, face par te din realizările cele mai de seamă ale nouii şcoli plastice româneşti.

Un sculptor al mişcării este şi 7. Jalea. Lupta şi munca sunt cele două teme de căpetenie ale lui Ja­lea, fie în grupul arhaizant al lui „Hercule şi Centaurul", fie în „Ar­caş în repaos" sau în „Luptător", unde energia şi-vehemenţa sunt prinse în momentul lor simbolic de măsurare a nuferilor. Lucrări ca „Săpătoarele" sau „Lăptăresele" sunt împrumutate ^.poi muncei ce­lei umile si eterne şi cu urilejul lor, în felul în care ele repetă şi încadrează acelaşi motiv dina­mic, se marchează tendinţa sculp­torului de a compune şi a depăşi simpla transcriere de impresii, cum lucrul se întâmplă de atâtea ori în generaţia anterioară.

Astfel de tendinţe ale t impului revin şi în opera lui O. Han, al că­rui temparament este însă a tâ t de deosebit de acel al lui I . Jalea. Han este un modelator de forme statice, în care mater ia visează la eterni­tatea ei. Totul se desfăşură la Han într 'un plan absolut şi transcen­

dent. Gestul unir i i oamenilor în iubire, ca în „Eden" sau acela al lui Isus apropiând de pieptul său pe Magdalena se petrec de fapt în sfera în care se rezolvă destinele noastre comune. Statism, stiliza­re, compoziţie şi simbolism indică inspiraţiei lui Han drumul realiză­rilor monumentale şi reprezenta­tive şi de fapt comenzile încredin­ţate lui în ult imii ani, monumen­tele poetului M. Săulescu, al lui M. Eminescu, N. Bălcescu şi Al. Vlahuţă, sunt în curs sj, apropie pe acest remarcabil ar t is t de ţin ţele fireşti ale talentului său.

Arn spus că sculptura este o

plantă nouă în pământul roma­nesc. Trebuie însă să adăogăm că ea este acum o plantă bine înrădă­cinată. Intr 'o evoluţie care n'a îm-i Unit uin secol, viaţa românească şi-a găsit un nou mijloc de expri­mare in ea şi talentul artişti lor români un domeniu nou de mani­festare. Valorile plastice care se succed într 'o desvoltare ascenden­ta, interesul cu care sunt urmări ta în ţară si au fost urmăr i te uneori peste hotare, dovedesc trăinicia unei chemări, care n'a aşteptat a-tât, decât să se afirme poate cu mai multă forţă.

Tudor Vianu.

Prin Sâloj: In comuna Moigrad Sufletul ţi se umple de bucurie

când ai fericirea să calci pe locu­rile unde a pulsat cu aproape două mii de ani înainte o intensă viaţă romană.

Moigradul de astăzi, sătuleţul dela poalele „Măgurii" (dealului înalt din apropiere) — presupusul punct de observaţie al armatelor Romane — şi a „Pomătului" — locul cetăţii romane — se află la bătaia puştii de centrul roman din Nord-vestul Daciei, de Porolissum.

Dintele vremii a ros cât a pu­tut mai mult. Din splendoarea pe care o bănuim că a existat în acest centru n'a rămas nimic la supra­faţă. Pajiştea verde acopere azi totul. Prin mijlocul oraşului ro­man de altădată — aşa ne pare după săpăturile făcute înainte de răsboiu — azi a tras brazde a-dânci plugul, scormonind pietri­şul şi zidul multor clădiri romane. Bănueşti aceasta după grămezile mari de piatră ce le fac ţăranii pentru ca să rodească mai bine păpuşoiul. Si, primăvara, când se sapă porumbul, ies din când în când, în urma sapei monede ro­mane, de aur (m. rar) şi mai des de argint şi aramă din diferite e-poce. Ele sânt apoi cumpărate, pe preţuri de nimic, de diferiţi nu-m,ism,aţi(!)-amatori, care intenţio­nat în acest timp, vin la Moigrad sau la Jac, comuna învecinată.

Din oraşul Zălau, aşezat la, poa­lele Meseşului, o apuci pe o şosea anevoioasă, chiar pentru trăsură şi în vremea verii. Moigradul este aşezat pe o vale mică, care se sfârşeşte la poalele cetăţii ro­mane, ale, cărei ziduri le bănueşti după configuraţia terenului. Dru­mul prin sat e aproape de neum­blat. — Ţăranii, nedându-şi sea­ma de ceeace fac — cară din greu pietriş din zidurile centrului ro­man ca să-şi pietruiască drumul prin sat, ca şi când din altă parte nu s'ar putea aduce. Câtă impie­tate! Şi cu câtă bucurie nu-ţi spun localnici că tot satul aduce piatră dela „cetate" pentru ca să-şi facă

acareturi, case sau zidul la fân­tâni. Laudă mult cărămida ro­mană! Am urcat până la unica locuinţă din apropierea urmelor romane. Când te apropii de cen­trul roman al Daciei superioare, drumul pe care mergi e construit din mari lespezi de piatră, din ca­re au mai rămas presărate abia câteva, pe care nu le-au putut scormoni ţăranii din locul unde au fost aşezate de mâni mai har­nice. Am întâlnit care pline cu piatră care coborau dela cetate! Ajuns acolo şi într'o parte şi în alta gropi, în lungul zidurilor, pentru ca să se încarce cărămida.

Chiar în curtea casei acoperite cu paie (v. fotografia alăt.), lângă peretele dela şură (în podul căreia m'am adăpostit vre-o trei nopţi) se afla partea superioară a unei in­scripţii romane, făcute în bucăţi, alături de mâni şi picioare, rupte de sigur din alte statui.

De pe culmea dealului probabil din centrul oraşului roman nu mai vezi nici Moigradul din vale, nici Jac din ceealaltă parte, ci o pri­velişte încântătoare spre culmea munţilor Meseş. Aici sus, uiţi în­făţişarea de plâns a, unui intelec­tual chinuit de darul suptului; uiţi de carele care au dus, duc şi vor duce urmele gloriei de altă­dată, înainte de ce arheologii noş­tri vor fi studiat acest centru; le uiţi acestea pentru un moment, spunându-ţi, nu fără strângere de inimă, că: altfel ar trebui să fim, să ne doară de ce-i al nostru şi să nu privim nepăsători când să scor­monesc „muzeele" noastre arheolo­gice, oglinda unor vremi ce nu le cunoaştem în de-ajuns, pentru ca să ne putem lipsi de comoara unuia din ele, acoperită de glia rece. Mi se pare că uşor s'ar putea păstra intact acest teritoriu, unde să bă-nueşte că a fost cetatea romană, prin faptul că a fost expropriat, pentru acest scop, prin reforma agrară.

Puţină bunăvoinţă trebue ,să existe! s - Poienam.

85

B3

Ci

£~

EH

3

p

Moigrad: Biserica română, văzută dinspre a l tar

Moigrad: Copii de şcoală, în frunte cu învăţătorul

x

Moigrad: Casa cea mai apropia tă de Porolissum

gOCWTATEA DE MÂINE

PROBLEME SOCIALE

Ş o m a j u i î n R o m â n i a ( 1 9 3 1 )

Ritmul spre bine şi progres al ţării, concretizat prin munca noa­stră zilnică şi prin obţinerea unor rezultate utile pentru individ şi colectivitate, e stingherit de câţi­va ani încoace, de fenomenul pa­radoxal şi dureros al şomajului.

Paradoxal, fiindcă nici cei mai iniţiaţi cunoscători a problemelor sociale ale muncii, nu şi-ar fi pu­tut imagina că un teren atât de propice pentru o activitate dura­bilă şi intensă, cum e România, să aibă la abia câţiva ani dela II-nire, o legiune tristă de braţe în­crucişate, de energii înăbuşite în mizerie şi nelucrare.

Mai e şi dureros, acest fenomen, atât pentru cei atinşi direct de el, cât şi pentru toţi acei cari îi re­simt repercusiunile în formă de sacrificii şi restrângeri. Aceste realităţi triste se restrâng în cele din urmă asupra tării, a cărui or­ganism e diapazonul nemulţumi­rilor ce clocotesc în sînul ei.

Pericolul social ce-1 ascunde în sine, această stare nesănătoasă e-conomică, e mare, totuşi nu e în­că iminent.

Dar precum cele mai bune ml-suri de combatere a unei primejdii sunt însăşi măsurile de prevenire a ei. ered de util a privi fenomenul în fată, şi a l analiza sub aspec­tele-! mai caracteristice. Astfel vom vedea ce nu e bine şi ce mai este de făcut.

Vechiul regat, până la 1916, nu cunoscuse lipsa de lucru, nici în industrie, nici în agricultură. Din contra, se căutau în nenumărate eazuri braţe de lucru, chiar si de peste hotare, în cele mai variate ramuri de activitate omenească. Echipe de muncitori sezonieri: a-gricoli, muncitori industriaşi, e-rau în o afluenţă continuă spre a-ceastă ţărişoară bogată şi în pli­nă desvoltare. Mulţimea de fran­cezi, italieni, nemţi, unguri, ruşi şi polonezi, să nu mai pomenim de românii de peste graniţe, cari nu erau consideraţi streini, găsea lu­cru şi adăpost, în schimbul apor­tului de muncă şi pricepere adus.

Emigrarea românilor era anroa-pe necunoscută, câteva cazuri izo­late ei de motiv personal, nu a-veau nici o însemnătate. Despre vreun şomai deasemeni nu putea fi vorbă, cel mult se resimtia ne­voia îndrumării populaţiei rurale spre o muncă utilă în timpul in­activităţii din iarnă.

Putinele date statistice ce ne stau la dispoziţie, asupra situaţiei în Basarabia, privitor la şomaj, ne arată că preponderanţa agricolă şi starea embrională a industriei făceau condiţiile de plasare destul de favorabile. Emigrările mai in-tenze se datorau mai mult mediu­lui specific rusesc, decât unei lip­se serioase de lucru.

Mult mai desavantajoase erau stările în teritoriile Austro-Un-gare, unde denzitatea superioară a populaţiei, războaele vamale, in­dustria mai desvoltată, aduceau la suprafaţă un număr considerabil de şomeri. Supapa de siguranţă, emigraţia, era în plină activitate, în schimb şi puterea de absorbţiu-ne a Statelor Americane era mai mare decât e astăzi.

Eăzboiul mondial reclamând o suprafortare industrială, a făcut să dispară şomajul din cele mai multe ţări, mai mult, a atras dela sate o mulţime de oameni, insu­ficienţi ca pregătire, dar absolut necesari în goană după producţie mare cu orice preţ. Acest exod al satelor spre oraş odată pornit, nu s'a oprit de odată cu încetarea războiului, căci plasamentele u-şoare din primul timp şi iluzia u-nui trai mai buh, a unei vieţi mai pline de variaţiuni, îi menţineau vechea impulziune.

Deabia când la 5—6 ani după război, lucrările cele mai iminen­te ale refacerii se isprăviseră, or~ ganizarea muncii şi introducerea succesivă a maşinismului ridicase producţia, se simţiră primele e-fecte ale „normalizării". Alături de pătrunderea elementelor rura­le în industrie, îşi făcuse intrarea şi un număr foarte mare de stăini, de-o utilitate de multeori discuta­bilă, a căror prezenţă în ţară pro­ducea un echivoc dureros, în o-chii muncitorimii indigiene, re­duse în posibilitatea ei de plasa­re. Si aceste toate, în un mo­ment de supraproducţie industria­lă, criză de consumaţie şi greu­tăţi financiare.

Se desfăşură un fenomen, ne­înţeles celor neiniţiaţi, dar logic în manifestările sale, asemănă­tor unei probleme din „Mecanica Socială" a lui Spiru Haret.

Incontestabil fenomenul şoma­jului nu e specific românesc, deci greşeala apariţiei sale nu se da-toreşte exclusiv neglijenţei celor chemaţi să ne îndrume industria,

autorităţi şi particulari. Numărul şomerilor în marile sta­

te industriale, e mult superior celui dela noi, nu numai în pro­porţia populaţiei întregi, dar chiar «i comparat cu numărul muncito­rilor angajaţi în industrie.

Un mic şi desigur numai aproxi­mativ tablou statistic de finele a-nului 1930, ne dă indicaţiile su­ficiente:

Statele Unite Englitera Germania Italia Franţa Jugoslavia Ungaria Polonia Cehoslovacia Suedia Japonia România

şomeri ?»

S)

99

»» » J»

» >> » >» »

5,000.000 2,000.000 3,000.000

394.000 978

17.190 22.500

170:000 46.800 38.000

369.000 39.110

Foarte desavantajos se prezintă situaţia în Statele Unite, Anglia, şi Germania, iar mai bine în Fran­ţa, unde numărul şomerilor e dis-parent.

Bineînţeles pe noi ne preocupă în primul rând lipsa de lucru din România, deci vom zăbovi mai mult asupra datelor statistice şi însemnătatea lor. Numărul de 39,110 de oameni, e de fapt numai numărul celor cari primesc aju­toare de şomaj, în realitate numă­rul celor lipsiţi de muncă şi câş­tig e mult superior, Ajutoare s'au dat numai muncitorimii industria­le în special dela oraşe, s'a uitat însă că există o mulţime de mun­citori rurali, forestieri, agricoli, ca să nu amintim de şomerii co­merciali şi funcţionarii fără ocu­paţie. In consecinţă numărul mai real al şomerilor, credem că e a-proape de 60.000 oameni, iar îm­preună cu membrii familiilor, lip­siţi de câştig, ajungem la cifra a-proximativă de 250.000 perspane, deci 1,5% din populaţia ţării.

Nu s'a luat în considerare aici nici mulţimea de ţărani fără ocu­paţie, sau cu ocupaţie insuficien­tă, considerându-se şomajul lor numai sezonier, pe timpul iernii, deci fără consecinţe mai grave.

Oricât s'ar pare la întâia vedere de mic numărul şomerilor în Ro­mânia, felul cum şomajul se face stăpân în ţară, prezintă simpto-me îngrijorătoare. Fiindcă, tot după statisticele existente, numă­rul şomerilor la

87

SOCIETATEA DE MÂINE

1 August 1929 era de 7000 1 Ianuarie 1930 era de 16000 1 August 1930 era de 26000 1 Ianuarie 1931 era de 39110

deci o creştere procentuală de 450 procente în abia 1 an şi jumătate! Fără a jne aventura în prognosti­curi progresive, pe cari dacă le-am crede, am avea în câţiva ani un milion de şomeri, putem însă con­stata o creştere atât de vertiginoa­să a şomajului, cum puţine ţări din Europa au avut E însă si­gur că nu e vorbă de un joc de cifre, sau un capriciu al împre­jurărilor, şomajul există, e în creş­tere şi trebue să contăm cu el. Ac­ţiunea ce trebue interprinsă pen­tru înlăturarea şomajului, şi a e-fectelor sale, se face după cunos­cutele metode:

1. Prevenirea şomajului; 2. Ajutorarea şomerilor; 3. Combaterea şomajului. Prevenirea se face prin asigura­

rea normală sau intervenţionistă a continuităţii muncii. Problemă foarte dificilă, pe lângă concu­renţa străină, dumpinguri să zi­cem şi pe lângă criza tot mai su­părătoare a consumaţiei interne. Totuşi oricât de grea şi lungă să fie criza, oricât de mică să fie con­sumaţia în ţară, pe lângă o mai chibzuită încurajare a industriei naţionale, credem că actuala in­dustrie românească şi-ar putea plasa cu uşurinţă produsele.

Reducerea timpului de lucru, practicată în diferite industrii, e o măsură luată la nevoe, spre a se putea menţine cât mai mulţi muncitori, la o lucrare insuficien­tă unui timp normal. Asemeni se practică alternarea concedierii echipelor, tot cu scopul prelungirii lucrărilor în timp. Ambele proce-deuri, cu justificare socială de­altfel bine precizată, produc ne­mulţumiri între muncitori dacă sunt aplicate timp mai îndelungat şi micşorează observabil rende-mentul muncii, fiind prea scurtă vremea pentru desfăşurarea nor­mală a lucrului şi deci proporţio­nal prea mari timpurile pierdute prin începere şi terminare.

Nu mai amintim aici, de tris­ta armă a sabotajului prin care muncitorii încearcă a prelungi o lucrare ce se apropie de sfârşit, prin micşorarea subnormală a eforturilor sau prin greşeli inten­ţionate. E sigur o armă^ dintre cele mai triste, dar neputinţa de câştig a unui om sănătos şi dor­nic de muncă e poate o situaţie mai demnă?

De fapt, ce poate fi mai trist şi mai umilitor pentru un muncitor de bine, decât lipsa unei ocupaţii prin care şi-ar putea câştiga pâi­nea, pentru sine şi ai săiî Ce amă­

răciune tragică şi demoralizantă copleşeşte chiar şi pe cel mai cu­rajos om, văzându-se osândit la mizerie şi inacţiune, lâncezindu-i forţele fără de vre-un rost. Fă­ră de-a intra în o mai minuţioasă analiză a acestei demoralizări, sunt sigur că este cea mai primej­dioasă consecinţă a şomajului.

In strânsă legătură cu proble­ma prevenirii şomajului, e chestiu­nea atât de discutată a suprapro­ducţiei prin raţionalizarea indus­triei. Să accentuiază anume, din partea unor economişti şi din par­tea organizaţiilor socialiste, că excesul de raţionalizare şi maşi-nism, au mărit producţia la un aşa grad, că în imposibilitate de pla­sare a produselor industria e ne­voită a recurge la concedieri, deci la mărirea şomajului. S'a lansat chiar ideea, că numai o reîntoar­cere radicală la munca manuală, va putea să absoarbă legiunile de şomeri din lumea întreagă.

S'a ajuns la un eşec formidabil, cel puţin temporal, a prevederilor economistului englez Malthus, ca­re pe la 1820, avertiza omenirea asupra primejdiei creşterii prea ra­pide a populaţiei, faţă de creşte­rea produselor necesare (alimente, îmbrăcăminte, etc). Or astăzi da­torită raţionalizării şi maşinismu-lui, avem prea multe produse faţă de capacitatea de consumaţie a populaţiei.

Un neiniţiat ar zice, că acest fe­nomen inu prezintă nici un rău, care om se plânge dacă are mai mult decât îi trebue? Din neno­rocire legile colectivităţii nu sunt atât de simpliste şi fenomenul su­praproducţiei devine tot mai neli­niştitor.

Accentuez din nou, că industria română încă nu a ajuns la sta­

diul de supraproducţie alarman­tă, deci reflexiile anterioare se referă în primul rând la străină­tate. Pentru prevenirea ei, se fac de pe acum studii interesante in Ministerul Industriei, Comisia Ra­ţionalizări, iar proectul concor-dării producţiei cu nevoile consu­maţiei, preconizat de actualul Mi­nistru al Industriei, merită multă atenţiune.

Propagandiştii străini ai raţio­nalizării, să mă mărginesc la Tay-lor, Citroen şi Ford, justifică su­praproducţia numai prin micşora­rea preţului de revenienţă, în aşa măsură, ca produsele să devină accesibile păturilor largi ale po­pulaţiei.

Deci, ceeace ar părea atât de simplu, simultan cu organizarea producţiei, trebue organizată şi consumaţia.

Cum că nu în intenzificarea pro­ducţiei prin raţionalizare, ci mai curând în desorganizarea conzu-

maţiei rezidă răul, dovedeşte că cei mai înverşunaţi duşmani ai raţio­nalizării, comuniştii, când au tre­cut dela teorie la practică, au fost nevoiţi să recurgă la cea mai severă raţionalizare, la o supra­producţie chiar provocatoare, pen­tru executarea programului de cinci ani, urmărit prin faimosul lor dumping.

Eevenind dela această problemă, a cărei tratare singură ar nece­sita un studiu special, asupra şo­majului, să trecem la o doua ac­ţiune ce se impune, la caz că mă­surile de prevenire nu au fost su­ficiente şi anume:

Ajutorarea şomerilor. Cel mai elementar simţ umani­

tar şi siguranţa ordinei sociale, impune ajutorarea şomerilor pe timpul cât nu dispun de vre-un câştig. E o măsură asemănătoare asistenţei sociale, cu deosebire că aici e vorbă de ajutorarea unor oameni capabili de a munci şi nu de infirmi sau bătrâni, cari nu se pot susţine din propria putere.

Inscripţiile „Vrem muncă nu pomană", cari figurau pe placar-dele purtate de muncitorii şomeri din ocazia manifestaţiilor făcute, dovedesc deosebirea dintre cele do­uă ajutoare, precum şi maniera deosebită cu care sunt a se distri­bui.

Acţiunea de ajutorare, conform instrucţiunilor Ministerului Mun­cii, s'a făcut prin Comitete locale, în centrele unde şomerii sunt mai numeroşi, iar fondurile necesare se strâng prin colecte publice, co­tizaţii, impozite speciale şi sub­venţii de stat, judeţ şi comune. Aceste din urmă, adecă ajutorul oficialităţii, sunt limitate prin greutăţile bugetare şi oricâtă bu­năvoinţă s'ar arăta, ele nu pot fi suficiente pentru o ajutorare sa­tisfăcătoare a tuturor şomerilor.

Luându-se în mediu un ajutor numai de 1000 Lei lunar de fiecare şomer, ceeace la nici uin caz nu e mult la o persoană şi neîndestuli-tor pentru familii, ar fi nevoe pen­tru lunile Novembre, Decembre, Ianuarie, Februarie, când şomajul e mai accentuat, de 240 milioane lei, faţă de care, subvenţiile de stat sunt disparente.

Totuşi trebue accentuat că în faţa acestor enorme greutăţi, co­mitetele locale şi-au făcut şi îşi fac datoria cu cele mai mari sfor­ţări, reuşind a distribui multe a-jutoare, şi au contribuit foarte mult la micşorarea mizeriei şi su­ferinţelor populaţiei şomere.

Colectele publice, cotizaţiile di­feritelor întreprinderi, impozitele orăşeneşti şi ofrandele lunare ale funcţionarilor publici şi particu­lari, cotizaţiile unei părţi din mun­citorimea care avea lucru, au spo-

88

S6G1F.TATV1A m UÂÎWB

rit foarte mult fondurile nuclee date de autorităţi.

Nu pot lăsa neamintit faptul, foarte dureros dealtfel, că în une­le părţi, sindicatele muncitoreşti au făcut propagandă contra co­tizaţiilor muncitorilor pentru fon­dul şomerilor, pe motivul că aju­torarea şomerilor e datorită sta­tului. Din norocire, această pro­pagandă transparentă, dornică de a mări mizeria şi nemulţumirea populaţiei, s'a dovedit neeficace şi fără importantă. Faptul însă ră­mâne semnificativ pentru cei cari urmăresc dedesubturile lui.

Ajutoarele s'au împărţit în cea mai mare parte a tării în alimen­te, etc, eliberate din depozit, iar în câteva locuri s'a reuşit înfiinţa­rea de cantine. Ajutorul în bani s'a dovedit inoperant şi s'a re­nunţat la el, în cele mai multe lo­curi. Incontestabil că apariţiei a-tât de neaşteptate a şomajului în România,^ i se datoreşte insufici­enta primelor măsuri luate în pri­pă, totuşi înţelegerea socială a în-tregei populaţii a ameliorat în-curând situaţia.

Pentru viitor, întrucât s'ar pu­tea prevede pentru iarna 1931—32 un şomaj, a cărui proporţii încă nu le putem bănui, e nevoe de o mai bună pregătire a acţiunii de aju­torare, înţeleg strângere de fon­duri, organizări de cantine şi în primul rând rezervare de lucrări pentru iarnă, anume pentru ab­sorbirea şomerilor.

* De altfel însăşi ideea ajutorării

şomerilor, o găsim de nesănătoasă, mai mult ca o măsură luată la nevoe. Căci dublându-se numai sumele împrăştiate între dânşii în forma de ajutor, li s'ar putea oferi ocupaţie, producând colectivităţii bunuri utile, în loc de a nutri aşa pe jumătate o massă de oameni şi a o lăsa în nelucrare.'

Prin o muncă obligatorie în schimbul subvenţiei împărţite, s'ar restrânge numărul celor cari so­licită ajutoare, întrucât e de ştiut că alături de şomeri veritabili, modeşti şi cu simţul demnităţii, se îmbulzeşte o mulţime de vaga­bonzi cu existenţa dubioasă, cari fug de lucru dar ţipă după aju­toare.

In Franţa guvernele obicinuesc în astfel de cazuri să înceapă lu­crări cari dealtfel nu sunt prea urgente, iar în Rusia sovietică şo­merii sunt siliţi să sape şanţuri e-norme, pe cari tot ei sunt obligaţi a le umple a doua zi, altfel inu pri­mesc ajutoare.

Bineînţeles şomerul, muncitor fi­zic sau intelectual, e obligat a executa orice lucrare. In acest senz ni-se pare ciudată şi reacţio­nară mentalitatea minerilor en­

glezi, cari deşi şomeri au refuzat să plece în colonii spre a deveni farmeri, cu toate perspectivele u-nui trai mai bun şi mai igienic. (1927.)

O influinţă capitală asupra men­talităţii şomerului, e şi aşa zisul standard de viaţă, când acelaş a-jutor e pentru unul insuficient, iar pentru altul mai mult decât mulţumitor. "Muncitorul chinez se crede bogat când are doi pumni de orez, în loc de unul cât îi tre-bue în ziua aceea, pe când cel en-plez se simte sărac şi nefericit da­că e nevoit să-şi lase copii desculţi în timpul verii şi nu poate merge zilnic la matche sau cinemato­graf".

Standardul de viaţă al minerului român, e de sigur inferior celui englez, dar e în conţinu progres, ceeace Jiu poate fi decât îmbucură­tor.

După aceasta să intrăm în tra­tarea măsurei a treia, din acţiu­nea înlăturării şomajului, anume-combaterea lui.

Combaterea şomajului, constă în crearea normală sau forţată a u-nor lucrări de interes local sau general, cari să atrag spre sine massele şomerilor, dându-le posi­bilitate de câştig, şi producând în acelaş timp opere utile.

Fiecare ţară, dar în special Ro­mânia, are încă teren atât de vast pentru muncă, încât toţi locuitorii săi ar putea fi chiar supraocu-paţi. E nevoe bineînţeles de un plan sistematic şi pe ţară, ca a-ceste eforturi să fie bine coordo­nate între ele, spre a se obţine cel mai bun rendement. Neintrând în partea financiară a chestiunii, deşi e vorbă de lucrări de utili­tate imperioasă şi de o rentabilita­te promiţătoare, voi aminti numai câteva probleme mai cunoscute. cari ar cădea în cadrele acestui plan.

Electrificarea regiunilor prin supracentrale, popularizându-se a-cest incomparabil ram de energie, fie prin combustiune, fie prin cap­tarea forţelor idraulice. Reface­rea drumurilor, comple'cîarea şi raţionalizarea reţelei Cfr., trans­formarea la ecartament normal a liniilor înguste devenite inerenta-bile, canalizări de râuri, etc. Ca o problemă locală de importanţă arzătoare, e oropsita linie Cfr. Cluj—Satu—Mare cu încunjurul cu totul neraţional prin Jibou, cu viteza comercială deadreptul jal­nică, apoi linia proectată Baia-Mare—Sighetul-Marmatiei, a că­rei executare întârzie deatâta vre­me. Problemă, foarte însemnată, din motive economice şi accentuez, din motive de apărare naţională.

Cucerirea de debuşeuri a indus­triei româneşti în ţară, e condiţio­

nată de ealitate şi preţul de vân­zare. Totuşi sunt industrii, cari chiar cu sacrificii iniţiale, tre-buesc introduse şi desvoltate în ţară, tot din motivul invocat. Aşa e industria armamentului, utila­jului militar, protecţia populaţiei civile, etc. Nu se poate admite sub iniei un motiv ca aprovizionările cu aceste piese şi materiale, să continue a se face din afară, fără de-a risca totul în cazul unui răz­boi.

Şi multe alte probleme, cari se mai pot adăuga la cele câteva ex­puse, şi cari toate denotă că în ţa­ră este încă mult de făcut şi sub acest aspect şomajul în România nu e câtuşi de puţin justificat.

In cadrele acestui program s'ar putea rezolvi şi triarea cetăţenilor străini, deveniţi indeziderabili sau înlocuibili prin români. Şi în a-cest caz e nevoe a se proceda cu multă prudenţă, spre a nu alunga elemente valoroase şi utile, dar şi cu energia necesară, de a nu se tolera permanentizarea unor mu­şamalizări, în paguba muncitori­lor indigeni.

Epuizind prin acestea, obiectul prezentei comunicări putem trage următoarele concluzii:

1. Şomajul în România, nu poate fi decât un fenomen trecător, da­torit încă lipsei de organizare, ca­re opreşte o mai bună desfăşurare a muncii.

2. Acestei insuficienţe de orga­nizare, lipsei de încurajare a in­dustriei naţionale, din partea sta­tului, dar în special din partea pu­blicului consumator, se datoreşte faptul că avem un număr destul de mare de şomeri.

3. Acţiunea de ajutorare a şome­rilor e numai o măsură de jumă­tate, eheltueşte sume enorme fără a primi nimic în schimb, iar pau­za prea îndelungată produce de­moralizare între şomeri.

4. Teren de muncă este enorm şi să nădăjduim că deodată cu înce­tarea crizei financiare, consuma­ţia devenind normală industria re-luându-şi avântul, va atrage spre muncă şi câştig massele inerte ale şomerilor români.

Satu-Mare, 15 Februarie 193L Ing. Blaviu Şutatiii.

89

ACTUAL'TAŢI

Trei comunicări în Camera deputaţilor Soarta şcolii de belearte din Cluj

D. Şt. Cicio Pop, preşedinte: D. deputat Clopoţel are cuvântul la comunicări.

D. Ion Clopoţel: D-le preşedinte, d-lor deputaţi, am onoare a face d-lui ministru al instrucţiunii publice această comunicare:

Sunt cinci ani de când s'a cre-iat în capitala Transilvaniei o şcoală a artelor frumoase, cu re­gim particular şi ajutată de stat cu o subvenţie anuală de un mi­lion de lei. Programul ei a fost identic cu al celor două şcoli de bele-arte ale statului din Bucu­reşti şi Iaşi.

Şcoala din Cluj a realizat pro­grese importante, numărul elevi­lor a trecut de o sută, majoritatea dintre eicu bacalaureat; unii au participat chiar cu succes la expoziţii de pictură şi au obţinut premii.

Profesorii, şase pentru cursuri practice şi patru pentru cursuri teoretice — recrutaţi dintre ar­tiştii români ardeleni cei mai de seamă — au desvoltat o activitate demnă de toată lauda şi recunoş­tinţa, cu toate că angajamentele lor, făcute numai pentru câte un an de zile, erau foarte slab renu-merate în comparaţie cu situaţia corpului profesoral dela cele două şcoli de bele-arte ale statului din Bucureşti şi Iaşi, (leafa lunară de 8.000 lei, faţă de 15.700 lei!î).

In 1929 subvenţia de stat a fost mărită la 1.200.000 lei.

In 1930, şcoala a fost învestită cu dreptul de publicitate, deci au­torizată a emite diplome pentru profesorii de desen.

Fireşte că o provincie de cinci milioane de locuitori, înzestrată cu toate aşezămintele superioare de cultură cum sunt: Universita­tea, Opera, Teatrul, Conservato­rul de muzică, Academii de înalte ştiinţe, trebuia să-şi dea şi şcoala de bele-arte.

Nici o civilizaţie şi nici o cul­

tură umană n*a putut străluci vreodată fără artele frumoase, protejate de stat. Trebuia deci împlinită şi această lacună a vie­ţii culturale româneşti din Tran­silvania, prin întemeierea şcoalei de bele-arte din Cluj.

Deodată însă intervine o sinco­pă în viaţa acestei şcoli.

Eeducerea subvenţiei dela 1 mi­lion şi 200.000 lei la 500.000 lei, în bugetul votat pe 1931, a dat o lo­vitură de moarte tinerii şcoli.

Au început concedierile de pro­fesori, reducerile şi chiar supri­mările de salariu, desfiinţările de catedre. O spaimă generală a cu­prins întreaga instituţiune. Un vânt de pustietate şi groază s'a abătut peste slujitorii culturali dela sânul ei.

In loc ca acest focar de artă să fie intensificat ca o necesitate vi­tală a culturii româneşti, el e a-proape stins dela 1 Ianuarie, prin măsura pripită a reducerii buge­tare.

Un imperativ categoric al dato­riei faţă de artele plastice româ­neşti, obligă Ministerul Instruc­ţiei Publice să sară imediat în a-jutorul şcolii dela Cluj, fie prin menţinerea situaţiei dela finele a-nului trecut, fie prin statificarea completă şi neîntârziată.

Şi, pentru a pune frâu avalan­şei apetiturilor celor cari vor vâna posturi la această şcoală, în cazul când ministerul se decide pentru soluţia integrală a stati-ficării prin publicare de concurs se cuvine a asigura corpului pro­fesoral care şi-a sacrificat cinci ani de viaţă în condiţii inferioare de salarizare, dreptul de întâietate la ocuparea catedrelor.

Mai potrivit ar fi ca statul să preia toate puterile didactice, re­nunţând la concursurile cari des­chid atâtea pofte, mobilizează a-tâtea intervenţii şi pricinuesc a-tâta rău prin inevitabile nedrep­tăţi ce s'ar face persoanelor cu ve­chime în serviciul şcolii.

Eog pe d. ministru a se decide imediat la măsura curagioasă a salvării şcoalei de bele-arte din Cluj, prin deschiderea unui cre­dit extraordinar de 1,500.000 lei, căci aci este angajat însuşi pres­tigiul cultural al românismului şi al statului nostru.

Mă bucur foarte mult că se află d. ministru al instrucţiunii publi­ce pe banca ministerială. Ştiu cât de judicios este d-sa în aprecierea unor asemenea probleme, şi sunt sigur că va onora această inter­venţie a mea foarte bine docu­mentată.

(Monitorul Oficial dela 6 Februarie.)

Starea precară a ambulanţelor poştale

D. Ion Clopoţel: îmi permit a adresa d-lui ministru al comuni­caţiilor următoarea întrebare:

Ştie d. ministru în ce condiţiu-ni se face astăzi traficul,coletă-riei şi al corespondenţei poştalei

Are d-sa cunoştinţă că aproape nu mai există vagoane poştale şi s'au improvizat pentru acest ser­viciu vagoane de pasageri de cla­sa IlI-a cu totul impracticabile şi nepotrivite nevoilor de cartare a corespondenţei, de pază a scriso­rilor de valoare, a gropurilor poş­tale şi de exercitare igienică a funcţiunii personalului însoţitori

Care este cauza că vagoanele încăpătoare de poştă întârzie să se repare câte aproape un an de zile şi se neglijează necesităţile am­bulanţelor poştale într'un mod incompatibil cu pretenţiile unei ţări civilizate?

Şi de altfel ne supăra mult rari­tatea acestor vagoane cari de pil­dă îngreunează accesul provincii­lor spre Capitală. Din Cluj pleacă o singură dată în 24 de ore va­goanele de ambulanţă spre Bucu­reşti. Toate scrisorile şi efectele, în afară de coletărie, se expedia­ză exclusiv cu acceleratul de ora 19.45.

Să ne mirăm astfel de înceti-

90

tmfstÂîBĂ m mm neala legăturilor de coresponden­ţă din ţarăî Şi să mai schiţăm un semn de întrebare când primim egal de repede la Cluj scrisori din Paris ca şi din Bucureşti?

întâi de toate este jalnică situa­ţia ambulanţelor poştale şi se cer imediate şi energice măsuri de re­aducere pe linie a vagoanelor a-me destinate acestui scop.

Insist ca d. ministru al comunica­ţiilor şi direcţia generală C. F. E. să curme cu o oră mai degrabă o stare intolerabilă de lucruri, să se dea un aspect cât mai civilizat serviciului şi să se asigure un curs cât mai rapid nevoilor sem­nate aici cari interesează de alt­fel în bună parte presa, adică pe toate ziarele cari nu practică sis­temul, francaturilor.

Dacă nu voi fi satisfăcut mă voi vedea nevoit a transforma în in­terpelare prezenta întrebare şi voi supune unei critici severe şi stă­rile dela telegraf, cari şi ele au un caracter egal de patriarhal şi de primitiv.

(Monitorul Oficial din 12 Februarie.) O chestiune agrară

D. Ion Clopoţel: îmi permit a face d-lui ministru al agriculturii şi d-lui ministru al comunicaţii­lor, următoarea comunicare ur­gentă:

Intr 'un chip cu totul misterios, ministerul din Budapesta, vindea în 12 Februarie 1919, printrao simplă decizie ministerială, su­prafaţa de 74 jugăre arător din comuna Coşava, plasa Făget, ju­deţul Severin, proprietatea comu­nicaţiilor şi poştei ungare, fostu­lui şef al oficiului local poştal, d-lui Levay.

E straniu, modul cum s'a pu­tut încheia această tranzacţie complet ilegală şi arbitrară, deoa­rece cu data de 1 Dec. 1918 sta­tul ungar îşi pierduse dreptul de suveranitate asupra teritoriilor din Ardeal şi Banat. In virtutea drepturilor succesorale, numai statul român dispunea de puterea de a vinde bunurile publice moş­tenite.

Decretul-lege de reformă agrară al Consiliului dirigent, mai în-tâiu, apoi legea dela 19 Iunie 1921, precizează categoric (art. 4), că: „înstrăinările efectuate dela 1 Decemvrie 1918, sunt fără efect, în tot ce priveşte aplicarea legii".

Print^o abilitate extraordina­ră însă d. Levay, a pregătit lovi­tura, s'a strecurat peste cordoa­nele armatei aliate dela Mureş spre Budapesta şi a stors decizia ministerială ungară de vindere a terenului amintit d-sale perso­nal.

De 12 ani, sxa desvoltat proce­sul dintre ţăranii din Coşava şi

dintre d. Levay, în fata instanţe­lor agrare, cheltuindu-se sume e-norme şi ajungând casele oameni­lor să fie chiar sechestrate de către advocaţi. Comitetul agrar n 'a judecat titlul de proprietate, ci a avut în vedere exclusiv pe proprietarul aparent. Insă nici locuitorii individual, nici comuna Coşava, nu erau în drept a porni acţiune juridică, pentrucă numai statul este subiect juridic capabil să acţioneze în judecată pe cel care a subtilizat un bun al său, prin ocolirea dibace a decretului-lege.

Din două puncte de vedere, ţă­ranii din Coşava, sunt în drept să fie împroprietăriţi pe suprafaţa celor 74 jugăre:

1. întâi, pentrucă ei şi părinţii lor, totdeauna au arendat şi au lucrat în parte acel teren arabil.

2. E aşa de mare lipsă de pă­mânt arător, în acea localitate muntoasă, încât pentru ei este o chestie de viaţă şi de moarte, a a-vea sursa de trai din exploatarea pământului , care se întinde sub straşina caselor din sat.

Ministerele de Agricultură şi Comunicaţii au contencioasele lor, cari trebuie să îndeplinească imediat formalităţile de repunere a statului în dreptul său de pro­prietate şi de împroprietărire a celor îndreptăţiţi cu loturile cuve­nite.

Am consultat pe d. dr. Aurel Vlad şi pe d. dr. Victor Bontescu, foşti şefi de resort în Consiliul dirigent, şi mi-au dat declaraţii categorice în sensul de mai sus. Contencioasele sunt rugate a-i chema ca martori pentru dovedi­rea adevărului juridic.

Binevoiţi, vă rog, d-lor miniştri a proceda imediat şi energic la re-câştigarea drepturilor statului, punând capăt unei zguduitoare tiagedii a unui sat românesc care s a sbătut în toate chipurile, s'a epuizat până la ultima limită a surselor materiale, în mod zadar­nic timp de 12 ani, pentru drep­tatea sa şi pentru ca să repare o absentă a statului dela obligaţiile lui potrivit dreptului de suverani­tate şi proprietate.

Dela acţiunea promptă pe care o întreprindeţi şi dela răspunsul d-voastră atârnă dacă îmi voiu desvolta ori nu o interpelare în chestiunea aceasta, extrem de im­portantă, atât din punct de vede­re principial cât şi din punct de vedere al stării de fapt.

(Monitorul Oficial dela 5 Februarie). Efectele indiferentismului de stat.

Dacă în România criza s'a agra­vat neîntrerupt, apoi desigur că un întreg complex de cauze a contri­buit la aceasta. Să le enumerăm

pe răjad? La ee folos, doar suni prea cunoscute. Prea cunoscute şi totuş guvernele n'au tras prea multă învăţătură din ele. Cel mai greu dintre factorii cari an pro­vocat starea de azi este, fireşte, in­diferentismul de stat fată de da­toriile contractate în streinătate. Infinite probleme n'au fost tran­şate la timp. Iar împrumutul de stabilizare a fost prilejul bineve­nit pentru piaţa streină de a con­strânge statul român să pună or­dine în socotelile sale, să recu­noască şi să satisfacă îndatoririle sale. Aceste condiţii ale banche­rilor streini, sprijiniţi de ţările creditoare nouă, am fost nevoiţi să le primim. De aici însă au re­zultat două consecinţi cu urmări fatale: 1) o mare parte, cea mal mare parte a devizelor împrumu­tului de 16 miliarde, au rămas dincolo de frontieră, în contabili­tatea statului român nu s'a operat decât o formalitate de înregistra­re, alături de care avem poziţia plăţilor imediate în afară, deci majoritatea devizelor nici nu s'au mişcat din trezoreriile marilor bănci participante la împrumut; 2) nu numai, că banul strein n'a venit la noi prin împrumutul în-suş, dar nu s'a produs nici ce­lalalt fenomen, paralel cu stabili­zarea, din ţările streine: n'a gravi­tat spre România nici capitalul particular.

Ne poate scăpa oare semnifica­ţia relatărilor presei streine cu prilejul tratativelor recente pen­tru noul împrumut dela Paris ? Ni s'a aruncat în ochi din nou repro­şul amar de a nu fi lichidat ches­tiunea împrumuturilor comunale, chestiunea acţiunilor canalului Bega şi nuştiu căror linii fierate particulare. Vasăzică sunt încă litigii grele de resolvit, cari ridică obstacole noui decâteori ne luăm refugiul la concursul pieţei in­ternaţionale.

Ce fel de politică de stat este a-ceea, care a refuzat să-şi respecte obligaţiile şi să se caracterizeze prin nepăsare permanentă?

Nici un fel de politică, lipsă to­tală de simţ al răspunderii. Un veritabil indiferentism de stat, ca­re ne situiază înapoia chiar a sta­telor învinse, cum este depildă Un­garia cea favorizată de învingă­tori.

Aşa fiind, n'are oare perfectă dreptate acel cronicar de gazetă, care afirmă, că criza dela noi e mai mult de ordine morală? Când oamenii politici afişează atitu­dini de pesimism şi de lipsă de încredere în puterile noastre pro­prii, să aşteptăm dela străini să ne trateze cu încredere şi să va­dă stările dela noi în lumină tran­dafirie?

91

SOCIETATEA DE MÂINE

.Medicina aeronautică fenomene financiare.

Cine a observat mişcările pietii financiare a băgat de seamă, că în ultima vreme băncile scad do­bânzile după depuneri. Se dădeau 10 ori chiar 10 procente. Scăzuse-ră apoi la 8, iar mai în urmă la 6%. Pireşte, că băncile cari se pot alimenta din depuneri cu 6% renunţă la reescontui Băncii Naţio­nale a Komaniei. Câtă vreme scontul băncii de emisiune este a-şa de ridicat, de 9%, nu mai există nici o raţiune să se recurgă la re-escont, căci şi procentul de ca­mătă ar fi foarte exagerat. Ast­fel o serie de bănci trăesc prin ele înşiie, achitând până la un ban conturile lor debitoare faţă de Banca Naţională. Ar urma deci, să scadă şi camătă după sar­cini. Cu toate acestea, noi aiir-măm fără a putea fi desminţiţi, că nici camătă, nici peste tot spe­cula nu vor putea fi inirânate şi lovite pânăce nu se va reduce scon­tul Băncii Naţionale. E aşa de înrădăcinată mentalitatea gene­rală de orientare a publicului şi întreprinderilor după nivelul scon­tului, încât numai o puternică şi generală campanie de lămurire ar putea s'o desrădăcineze. înrâu­reşte sau nu scontul reporturile de camătă? Pricinueşte el o scădere a volumului de afaceri? Dă el o parecare justilicare politicii de spoliere a uzurarilor? Inlluinţea-zâ el scumpetea însăş? Cu greu se va putea nega._S'a spus la în­ceput, că scontul ridicat ar pune stavilă evadărilor de capitaluri. Se pare însă, că niciodată n'a ple­cat peste frontieră atâta ban ro­mânesc ca în aceste vremuri, cău­tând acolo adăpost — nu fructifi­care; sunt bănci streine, cari a-proape nu mai dau dobândă, ba unele cer o anume taxă pentru păstrarea în depozit. Ce oare mar­chează mai deosebit şi mai carac­teristic criza morală din ţara noa­stră decât plasamentele şi depo­zitele peste hotare? Oficialitatea explică scontul urcat prip necesi­tatea de a constrânge institutele financiare particulare de a intra în legături cu capitalul strein, şi astfel de a aduce devize în ţară. Fără îndoială, că politica scontului este în pendenţă de nevoia apro­vizionării cu devize streine. To-tuş noi afirmăm categoric, că reducerea scontului este o necesi­tate pentru a lovi cămătăria şi specula, si pentru a provoca iefte-nirea traiului. Oprirea evadări­lor şi siguranţa financiară inter­nă este o chestiune de patriotîsm luminat, de psichologie a încrede­rii în puterile noastre de viaţă, este o chestiune de ordine morală pe care o dorim restabilită cât mai grabnic cu putinţă.

Ion Clopoţel,

Paralel cu desvoltarea aviaţiei a apă­rut un nou aspect al ştiinţei medicale, aspect pe care unii îl consideră ca o nouă ramură a medicinei, medicina ae­ronautică.

In 1912, în Franţa au apărut unele pu-blicaţiuni referitoare la metodele de exa­men a candidaţilor la aeronautică.

In 1920, în statele unite ale Americei septentnionale a apărut o carte „Avla-tion Mediclne" conţidând descripţiunile detailate ale mijloacelor şi procedeelor de examen, practicate oficial în Ameri­ca, cu ocaziunea primirei candidaţilor în aeronautica civilă sau militară.

Medicina aeronautică ar fi deci o noţiune care ar cuprinde tot ceeace e'a aplicat până acum în sensul studiului medical, în serviciul progresului aero­nauticei şi tot ceeace medicina a putut contribui pentru a introduce o selecţie cât mai raţională şi o organizaţie pur ştiinţifică a navigaţiei aeriene.

„Carlinga avionului conţine cazuri cli­nice de multeori cele mai interesante, dar şi cele mai grave pentru naviga­tori şi instituţie'.

„Zburătorii sunt oameni care merită toată solicitudinea medicinei şi pentru a-i îngriji şi pentru a-i studia, ei fiind oamenii unei lumi nouă; prin abnega-ţiunea şi hotărârea lor la sacrificii, vor face: era omului sburător" (Anastasiu).

MEDICINA AERONAUTICA se o-cupă:

1) Cu examinarea candidaţilor aero­nauticei;

2) Cu controlul medical al aviatorilor piloţi sau observatori;

3) Cu studiul şi aplicarea masurilor de siguranţă;

4) Cu studiul problemelor de natură flzio-psihologică în raport cu aeronau­tica.

Medicina aeronautică are rol de puri­ficare şi de profilaxie, selecţionează şi elimină.

In noţiunea „Medicina aeronautică" sunt înglobate următoarele ramuri ala ştiinţei medicale:

a) Fiziologia şi patologia care ser­veşte să recunoască reacţiile organismu­lui în raport cu diferitele efecte produ­se de sbor.

Aviatorul este chemat şi obligat să-şi supue organismul său la denivelări ae­riene brusce, atât în sborul zis nor­mal, cât şi în cel acrobatic (Ferry), pe un aparat (de recunoaştere, de vână­toare, de pasageri, hidroavion etc) , pe care în fiecare clipă, el trebue să-i mo­difice funcţionarea sa, într'un mod re­flex în formă, calculat în impor­tanţă.

In orice clipă pilotul trebue să reac­ţioneze quasi-reflex, inconştient deci, dar şi conştient reflectând, raţiunea do­minând instinctul.

Antrenându-se mereu, pilotul capătă un simţ special, simţul sborului. Avia­ţia nu-i un sport cum ar crede unii. A-viaţia consumă energia corpului uman Si uzează organismul aviatorului.

In aviaţie se desvoltă agerimea sim­ţurilor şi orientaţia, calităţi psihice, nu fizice (Anastasiu).

b) Medicina generală, neurologia, chi­rurgia, oftalmologia, otorinolaringologia, radiologia, hematologia, psihotehnica a-viatorilor.

Aceste ramuri îi servesc la operaţia ce o face selecţionând candidaţi prezen­taţi pentru aeronautică.

c) Igienă; d) Primul ajutor. Accidentele sunt a-

tât de frecvente: loviri de elice, arsuri, lovituri etc. Primul ajutor dat la timp şi precis salvează multe vieţi.

Pentru ca un meaic în serviciul a-viaţiei să fie de un folos cât mai mare, nu-i suficient să sboare numai ca pasa­ger, trebue să fie el însăşi aviator-pi-lot şi să sboare cât mai des.

Medicul aviator este un perfect spe­cialist. El îşi dă seama perfect de greu­tăţile pilotului, inspiră şi încredere.

Un medic la aviaţie care nu a sburat nici ca simplă curiozitate, ca pasager, credem că nu inspiră încrederea perso­nalului navigant aeronautic.

Medicii brevetaţi piloţi aviatori, vor avea sigur maximum de şanse şi posi­bilităţi de a deduce din observaţiile lor personale, raportate la cele cari le-ar putea culege alţi aviatori în condiţiuni echivalente de muncă în aer şi la sol fapte şi concluziuni foarte folositoare progresului ştiinţei medicale aeronau­tice şi salvării vieţei aviatorilor.

La noi în ţară primul medic aviator-pilot este Dl Colonel Dr. V. Anastasiu, medicul şef al Centrului medical aero­nautic. D-sa a făcut studii foarte im­portante de medicină aeronautică. Une­le le-a comunicat la toate congresele in­ternaţionale de navigaţie aeriană, la care a luat parte ca reprezentant oficial al ţării. In bibliografia specială vom da titlurile lucrărilor D-Sale.

Alt medic aviator pilot este Câp. Dr. Lucaci, stomatolog în prezent.

Lucrări în legătură cu medicina ae­ronautică a publicat şi subsemnatul, de când sunt medic şef al flotei 2 Avia­ţie şi Lt. Dr. Georgian Nicolae, care şi-a lucrat teza sa de doctorat „Cerce­tări asupra presiune! arteriale la avia­tori în timpul sborului (Buc. No. 2641— 1926).

Din observaţiile fiziologice ale medi­cilor aviatori, obsesrvaţii culese în cursul sborului, a rezultat o concepţie specială de fiziologie a aviatorului, o concepţie judicioasă a răului aviatorului (mal des aviateurs, mal de l'air, mal dell'arid, Airskness), o concepţie asupra astenici aviatorilor (Ferry, Josue), o concepţie a măsurilor de luat pentru a determi­na aptitudinea la sbor, o concepţie a aviaţiei sanitare, înfiinţări de centre me­dicale ale aeronauticei prevăzute cu a-parate speciale, şcoli speciale pentru studiul medicinei aeronautice.

In Ameirca s'a constituit „Comitee on Psichological Problem of Aviation". Sco­pul acestui comitet fiind determinarea

02

somsfAfMA sa uims condiţiilor pentru clarificarea psiholo­giei aviatorilor.

In Franţa (Saint-Cyr şi Longvic), în Italia (Neapole, Roma, Torino) s'au în­fiinţat centre medicale sub conducerea unor profesori universitari.

La noi, din 1915, General Coandâ, di­rectorul superior al şcoalei de aviaţie,

a hot&rit examenul medical al personalu­lui navigant aeronautic, numit fiind me­dic şef Dr. V. Anastasiu, pe atunci ma­ior, care în acel an a făcut şi pilotajul. D-sa a organizat un modern centru me­dical al aeronauticei, în Bucureşti.

Dăm şi o fişă-model, sanitară, alcă­tuită de D-sa.

CENTRUL MEDICAL AL

AERONAUTICEI

R O M Â N I A Anexa No. 1.

M I N I S T E R U L D E R Ă S B O I U

AERONAUTICA MILITARĂ ROMÂNĂ

FISA MEDICALA No. P I L O T

Gradul Ctg. (promoţia) Vlrsta Talia şi perimetru Arma de origină

Antecedente , Obiceiuri

APARATUL RESPIRATOR. •

Profesiunea ca civil Antecedente sportive. Max. de înălţime atinsă in sbor. Aparatul pe care sboară.......... Raidul cel mai lung In ore

APARATUL CIRCULATOR. -

NASO FARING. - . .

APARATUL DIGESTIV.

APARATUL RENAL, — SISTEMUL NERVOS. -

REACŢIUNI PSIHO-MOTOR1I.

O C H I I . -

U R E C H I L E . - . . BOALE VENERICE. —. . ALTE BOALE SI OBSERV. EXAMENUL RADIOLOGIC.

Starea generală a plămânilor şi pleurei Volumul aerului expirat

litri. .Forţa expiratorie c. m. Hg. Ţi erea respiraţiei secunde. Cauza încetărei . Capacitatea vitală a plămânilor Starea generală a inimei şi vaselor mari Circulaţia periferică Pulsul cul­cat în picioare după un exerciţiu regulat revenirea la normal secunde. Presiunea sistolică

diastolică (Pachon-Vaquez). Boale Permeabilitate Boale...... ....Anomalii Muşchii abdominali Clapo-tamente Urina Edeme Boale Reflexe Tremurături: Degete pleoape limbă Echilibru pe un picior

Scaunul rotativ _ • Carlingul încheiat Simţul mus­cular Emotivitatea _. revenirea Ia normal sec. Vedere simplă Vedere compli­cată , Auz Pipăit Boale ..... Vederea 6 . D. O. S. Proba căruciorului m.m. Culori Bl-shoî Harman _ Boa'e "Auzul U. D. U. S...„.*.'„ Boale Ex. sângelui

în Anglia, încă din 1918, s'a înfiinţat. „Medical Administrative Commitee Of Air Porce" care împreună cu „Medical Research Comitee" şi un „Air Counal" constitue „Air medical Investigation Commitee" care studiază toate proble­mele de ordin medical, în legătură cu aeronautica.

In Polonia, în 1927 s'au înfiinţat 4 centre medicoaeronautice pe lângă 4 spitale mari militare regionale (Varşo­via, Cracovia, Lwow şi Poznan). In 1928 a rămas un singur centru la Var­şovia. La acel centru se predă de că­tre medici specialişti: Fiziologia, me­dicina internă, chirurgie, radiologie, neu­rologie, oftalmogie, otorinolaringologie, chimia, hematologia, psihotehnica.

Centrul are un director şef. Centrul este bine înzestrat cu aparatele nece­sare examinării candidaţilor la aero­nautică.

Afară de aceasta, în 1928, în Polonia, s'a mai înfiinţat un comitet de propa­gandă a Medicinei aeronautice, creat de un grup de mediciT"

Aceste centre au de scop selecţia dar şi specializarea personalului medical.

In legătură cu aceasta cred că ar fi necesar ca absolvenţii din Institutul no­stru sanitar militar, precum şi actua­lii medici din aeronautica noastră, să urmeze cursuri speciale de medicină ae ­ronautică la,, centrul medical al aero­nauticei din Bucureşti, sub direcţia e-minentului specialist Dr. V. Anastasia, medic Colonel pilot.

In timp de răsboi medicii aviatori s& piloteze avioanele sanitare; în capul es­cadrilelor sanitare — puse sub protec­ţia Crucii Roşii să fie tot medici pi­loţi.

Importanţa medicinei aeronautice se vede şi din discuţiunile ce au avut loc la cinci congrese de navigaţie aeriană, (ultimul în 1930) şi din bibliografia spe­cială bogată pe care o publicăm cât se poate mai complectă, în altă parte.

Dr. Od. Apostol, medic Căpitan,

Medic şef al Flotilei 2 Aviaţie „Regele Carol al II-lea".

PĂREREA GENERALĂ. —

Medical Centrului Medical, Medicul Şe! al Aeronauticei.

93

P R O B L E M E

E C O N O M I C E

P r o p r i e f a f e a a g r a r ă î n A r d e a l S c u r t i s t o r i c a l d e s v o 1 £ ă r i i e i —

O Sub regii din case diferite.

Ioan Corvinul a fost un mare apărător al iobă-gimei. A reînoit, ca guvernator al Ungariei, dreptul de liberă migraţiune, silind pe nobili să-1 respecte. Numele lui Matia a fost păstrat în amintirea iobă-gimei, ca a celui mai mare protejuitor al său. Dar de multe ori n'a putut nici el birui cu dârzenia no­bilime! înalte. Puterea marilor proprietari era mare în întreaga tară. La stăruinţele lor în câteva rân­duri s'a sistat dreptul de liberă migraţiune.

In Ardeal dreptul de liberă migraţiune avea a-tâtea restrictiuni, încât iobagii nici nu-i mai luau folosul.

Proprietatea mare avea, prin extensiunea ei, o covârşitoare importantă.

De acea să nu ne mire că şi regi ca Matia au a-dus uneori legi protivnice intereselor iobăgimei. In toate părţile tarei proprietatea mare era în prepon-deranţă hotărîtoare în mâna magnaţilor. Aşa în ju­deţul Arad erau 120 comune în mâna alor 5—6 pro­prietari ecleziasteci, alte 300 comune în mâna alor 9—10 proprietari mireni. In Zărand domeniul dela Siria avea 160 comune, iar cel dela Ineu 138. Abea câteva comune erau în mâna nobilimei de rând.

Aşa era aceasta aproape pretutindeni. Proprie­tatea mare forma ea însăşi judeţul, de acea în judeţ se întâmpla ce voiau proprietarii mari. Proprietarii mici şi de mijloc, deşi erau mai numeroşi, nu li se puteau împotrivi. De acea în diete biruiau aproape totdeauna propriearii mari. Legislaţia acestor vre­muri are caracterul oligarhic.

Sub Matia o parte mare din aristocraţimea ve­che şi-a pierdut averea. Locul ei 1-a luat o aristoc­raţia nouă. Aristocraţii noi au fost tot aşa de mari latifundiari ca şi antecesorii lor.

Matia n'a încercat o nivelare a proprietăţii a-grare printr'o repartizare egală a pământurilor între marea, mijlocia şi mica proprietate. Această largă perspectivă n'a avut-o. Pământul cultivat de iobagi era îngrămădit numai în câteva familii. A-proape jumătate din proprietatea iobagială era în mâna alor 25 familii. Latifundiile au împiedecat formarea unei clase de proprietari de mijloc, cari prin numărul lor să fi avut o înrăurinţă hotă­râtoare asupra trebilor politice ale statului, şi să fi —precumpănit puterea prea mare a aristoeraţimei de pământ. Până ce a trăit Matia .aceasta a fost ţi­nută în frâu prin autoritatea şi prin energia lui personală. Legenda populară aminteşte mulţime de

cazuri, când acest rege „drept" a intervenit personal în favorul iobagilor. Dar slăbiciunea regilor ce au urmat şi volnicia magnaţilor au prilejuit noi şi sângeroase tulburări, iiăscoala din 1514 e cea mai neagră pagină în istoria luptelor de clase din Un­garia, lobăgimea nici când n'a fost năpăstuită de atâtea plăgi ca la sfârşitul v. XV şi începutul y. XVI. (boii de vite, foamete, ciumă).

Nobilii nu-i cruţau. Aceleaşi şicane şi asupriri. Regele Viadislav, deşi străin, a încercat să îndul­cească întrucâtva soartea iobagilor. Dar volnicia nobililor a biruit. Noi asupriri şi împilări au urmat. Ţara era lipsită de o mână tare, iobagii, năpăstuiţi de sus şi asupriţi de nobili, nu puteau să-şi caute scăparea decât în ei înşişi, în revoluţie.

Revoluţia din 1514 a fost copia tuturor revoluţii­lor ţărăneşti. Nobili omoriţi, case aprinse şi jefuite. Dar, ca totdeauna, nobilii apucaţi deasupra s'au răsbunat sălbatec de sângeros. Pentru suferinţe vremelnice şi neînsemnate, ei au încătuşat în lanţul iobăgiei grele zeci de generaţii. Biruitori ei voiau să-şi asigure pe veacuri liniştea şi situaţia lor de privilegiaţi. Geace au şi fâcut-o prin draconica co­dificare de legi a lui Werboczy.

Tăria nobilimei o forma proprietatea agrară. Dieta din 1514 a consolidat şi mai mult proprietatea agrară nobilitară. I s'a dat nobilimei dreptul de nelimitată folosinţă asupra pământului şi de arbi­trară stăpânire asupra iobagilor. Dieta din 1514 a adus o carte de legi, 62 articole din 72, cât conţine aceasta carte, se ocupă numai cu iobagii. Acestora trebuia să li se aplice pedepse aspre pentru omoru­rile săvârşite şi pentru pagubele făcute. Li s'au şi aplicat cu o rigoare draconică.

Iobagul e legat de aci încolo de glie („dominis ipsorum terrestribus mera et perpetua rusticitate sint subjecti"). Dreptul de liberă migraţiune e des­fiinţat. S'au stabilit îndatoririle urbariale ale ioba­gilor. Această regulare a obligaţiunilor iobagiale pe tară a răspuns unei necesităţi adânc simţite. Pă­cat însă că în atmosfera înferbântată a acestui an, nobilimea a ţinut seamă numai de interesele ei. O-bligaţiunile iobagiale le-a fixat dieta în modul ur­mător: 1. Fiecare iobag însurat trebuia să plătească anual domnului său 1 fr. de aur sau 100 dinari; 2) trebuia să facă săptămânal o zi de robotă; 3) să dea partea noua şi zeciuială; 4) să dea în fiecare lună câte un pui, la anul câte 2 gâşte. Tot 10 iobagi tre­buiau să dea în fiecare an câte un porc gras.

Legea n'a tnsenmat o uşurare pentru iobagi, ci

94

SOBTBTATEA. BE M1WE

dimpotrivă o împovărare. A fost o legiuire direct antiiobagială. A isvorit dintr'un spirit de acerbă duşmănie faţă de iobagi.

Acelaş spirit îl găsim manifestat şi în Triparti-tum, primit şi aprobat tot de aceeaşi dietă. Această carte se ocupă foarte puţin cu „rustici", adecă cu iobagi. Ea codifică drepturile nobilitare. Erau după Tripartit, moşii nobilitare şi moşii sesionale sau io­bagiale. Moşiile nobilitare erau: avitice, achiziţio-nale şi donaţionale.

Achiziţiunea de moşii era limitată parte prin dreptul familial, parte prin cel regal. Dreptul fami­lial avea putere numai asupra moşiilor avitice sau strămoşeşti. Moşiile achiziţionale se puteau înstrăina după plac. Dreptul familial avea, cu privire la mo­şiile avitice, mai multe dispoziţii. Tatăl nu putea vinde moşia fără consenzul copiilor. Nici fratele fără consenzul fraţilor. O astfel de vânzare era in­validă. Dacă vânzarea se făcea din necesitate, co­pii trebuia să o recunoască. Moşiile achiziţionale erau libere. Se putea dispune de ele după plac. Mo­şiile donaţionale erau inalienabile. Rămâneau în fa­milie. Dacă se stingea familia, treceau asupra „co­roanei", conform legei avitice. Mai înainte, în lipsa erezilor, se dispunea de ele după plac.

Moşiile sau sesiunile iobagiale erau de trei fe­luri: 1) sessiones populosae, cari erau locuite; 2) sessiones vacuae, desertae v. desolatae, cari erau nelocuite; 3) sessiones campestriales, moşii de câm­pie, ai căror locuitori se ocupau mai ales cu prăsi­rea vitelor.

Tot ca mici proprietari se socoteau şi proprie­tarii pământurilor date în arândă, care formeau servitorimea agricolă. Werboczy îi numeşte „fami-liares ignobiles", iar mai târziu se numeau „servi conventionales".

O parte principală a sesiunilor iobagiale o for­meau pământurile lucrate (arător, râturi şi vii). Acestea se numeau sesiuni externe, „terrae sessio-nales".

După „rustic" moşteneau pe o formă băieţii şi fetele, atât din averea mobilă, cât şi din cea imobilă. Dacă nu are moştenitori legitimi, asupra averei mobile poate dispune după plac. Averea imobilă da­că e avitică, trecea toată asupra domnului de pă­mânt. Moşia câştigată de el, de rusticul fără urmaşi, se împărţea în două părţi, dintre cari una era a domnului de pământ, iar cealaltă o putea testa cui vrea. Dacă rusticul murea fără să fi făcut testa­ment, atunci întreagă averea, atât mobilă cât şi imo­bilă, trecea la domnul de pământ. Acest drept de tes­tare al rusticului nu înseamnă o scurtare a domnului de pământ, deoarece numai acestuia îi aparţinea „jus perpetuum" asupra pământului. („Nam rusti-cus praeter laboris mercedem, et praenium, in terris Domini sui, quondam ad perpetuitatem nil Juris habet sed totius terrae proprietas ad Dominum ter-restrem spectatet pertinet". Prip. P. DX 1—30).

Iobagul îşi putea testa şi vinde câştigul muncii sale, ba chiar şi „condignam aestimationem terrae, prati, molendi et vinae... perpetuitate Domino ter-restri salva semper remanente".

Domnul putea să-şi păstreze pentru sine pămân­turile, râturile şi morile, dând preţul de estimare obicinuită. Pentru vii trebuia să dea valoarea lor reală.

Tripartitul a însemnat începutul unei epoci de te­roare şi de robie: A mărit prăpastia dintre clase. Teroarea nobilimei a adus cu sine dezastrul ţărei. A fost începutul unei epoci de mizerie generală. Culmea şi a ajuns-o în dezastrul dela Mohaciu. Ţă­ranii nu au fost în stare să suporte poverile impuse de aceste legi. Mulţi au fugit în ţările vecine. Si­tuaţia iobagilor a devenit insuportabilă. O îmbună­

tăţire se impunea. A încercat să o facă regele loan Zapolyai. Intr?o diplomă regală din 1530 a dat io­bagilor dreptul de liberă migraţiune. Dar nobilimea n'a respectat această dispoziţie. Acelaş lucru 1-a fă­cut, la stăruinţele lui, o dietă ţinută la Oradea în 1536. Dar tot fără rezultat. Cu toate acestea a rămas ca un merit pentru acest rege, că s'a străduit, vă­zând starea desperată a ţărei, să uşureze şi să înbu-nătăţească situaţia iobăgimei. Cu o ţărănime de iloţi o ţară merge spre peire. Erau şi atunci multe minţi luminate, cari vedeau lucrul acesta. Dar no­bilimea îngustă de spirit şi lacomă, nu-şi vedea de­cât interesele ei proprii.

P. Sucin

CULMI ÎNSÂNGERATE

B E J E N I E

. . .Băniţi cu braţe frânte din umăr, cu piciorul Proptit in cârjl de scânduri, urcau încet priponii Surpat de ploi la margini de ape. C'o sudalmă. De pază lângă vite, moşnegi scuipau în palmă S'adune" prin ocoale cu biciul cai răzleţi, Când alte cete 'n urmă, săteni şi târgoveţi, îşi desfăceau cărare trecând cu pas grăbit Tăcuţi pe lângă cară. Cu pieptul desgolit , Şi capul gol, o biată bătrână se trudea Să-şl ţină mai aproape nepoata lângă ea. Aci urca pe-o culme de şanţ, aci-şi da drumul Pe-un povârniş, în fugă. In depărtare, fumul Urca pe lângă creste în suluri răsucite Ga funii de corăbii. Cu coame năclăite In spumă şi noroaie, cai prăpădiţi de ţară Trăgeau în ham prin mirişti cosite de secară; Clipeau din ochi sub sfârcul ce le cânta 'n ureche Şl-şi scutura spinarea sub câte-o zeghe veche Svârlită peste coamă din fugă. La răscruce, Când nu ştiau să urce, nici încotro s'apuce, lăsau în ciudă botul în brazdă, sforăind Domol pe nări. Cai sprinteni treceau părând câ-şi prind La trecere cu vântul puterile, şf n goană Se ridicau în două picioare, dintr'o toană, Când răbufnell de tunuri păreau că surpă zarea. Din ce în ce mai trudnic înaintau prin marea De plumb, din vreme 'n vreme străpunsă de-o săgeată De soare. La fântână, cu capul în găleată, Sorbea din fugă pruncul înfierbântat de sete, Când dincolo de satul ascuns în tufe, cete De cărăuşi, târîndu-şi opincile prin tină, Urcau în şir cărarea la poale de colină.

AL Iaoobestiu.

V^aSX/.

95

SOCIETATEA OE MÂWE

S a l a D a c i a Sala în care, pînă la răsboiu, s'au ţ i ­

nut cele mai multe întruniri publice, în care oratori de toate nuanţele poli­tice şi-au făcut debutul sau şi-au afir­mat talentul de animatori ai maselor, este sala Hotelului Dacia din gura pie­ţei. Doar când la întruniri erau aduşi delegaţi din provincie şi „Dacia" ar fi fost neîncăpătoare, întrunirile se ţineau la Eforie, vasta sală a Băilor Eforiei, care, vara, servea drept piscină de înno-tat, lojile, drept cabine, pe scenă erau duşurile. Dar parcă la Eforie, glasurile nu trezesc ecouri iar apa şi duşurile împedecă pe oratori să încălzească ma­sele. O adevărată întrunire publică nu se concepe aiurea decât la Dacia, în vechea, murdara, neaerisita sală de te­atru şi baluri — cea mai elegantă pe vremuri — unde atâtea escelente trupe de teatru şi operete s'au perindat, unde a jucat bătrânul Milo, Manolescu Aris-tiţa Romanescu; unde au cântat Ştefan Iulian, Bărcănescu, Poenaru, Mara d'Asti şi atâtea alte stele apuse, unde balurile, iarna, se ţin lanţ, în sala Dacia din Piaţa Sft. Anton, inima Capitalei.

Ţi se impune atunci întrebarea: de ce, când avem atâtea săli luxoase în Bucu­reşti, când fiecare local de cinematograf e mai încăpător decât sala Dacia, de ce o adevărată întrunire publică nu se poa­te concepe decât la Dacia? De ce, când Bucureştenii sânt atât de iubitori de schimbare, de lucru nou, când cucoanele aleargă nu la cel mai vechiu magazin ci la cea mai nouă şi lucitoare firmă din Lipscani; la cel mai recent cinemato­graf, la cel mai luxos restaurant, de ce această onorabilă escepţie pentru ve­chea sală Dacia?

Poate pentru că în oratorie, artă şi politică, tinerii încep prin a imita sau maimuţări pe cei bătrâni în ale mese­riei: nu e orator debutant în care să nu regăseşti gesturi, intonaţiuni de voce ale oratorilor consacraţi — şi prea mulţi rămân o viaţă întreagă caricatura ma­eştrilor — sau poate pentru că, cei ce luptă pentru o credinţă sau o ambiţie, sânt atraşi inconştient spre locul unde, secol după secol, au clocotit mai puter­nic patimile, ambiţiile, gloria, mândria demnă; spre locul unde s'au dat mal multe lupte, s 'a vărsat mai mult sânge, s'au înnălţat mai multe rugi, şl locul acela este actuala Piaţă de Flori.

Aci, îm Piaţa de Flori şi pe locul un­de este astăzi Sala Dacia, se înnălţa odinioară, ca punct militar spre Dunăre, Cetatea Dâmboviţei pe care, un veac mai târziu, Ştefan cel Mare a cucerit-o de la Radu cel Frumos, răpindu-i fe-meea şi fata, unind sângele Muşatinilor cu al Basarabilor, făcând astfel cu pu­tinţă domnia unui moldovean în Mun­tenia şi invers, încheind prima verigă a unirei viitoare; aci a fost apoi Palatul Domnilor munteni până la 1766, aci, pe

acest petec de pământ cuprins între Dâmboviţa, ce forma şanţ de apărare spre sud şi între gârliţa Bucureştioara, dispărută azi, şi care înconjura cetatea la nord şi răsărit, aci palpita mai in­tens viaţa celui mai chinuit oraş, celui mai prădat de mercenari şi armate stră­ine, mai bântuit de foamete, holeră, ci­umă, focuri, cutremure, zavistii şi răs ­coale.

Trebuie să fi rămas în aer, în zidurile bisericei „Curtea Veche", în pământul răscolit adânc pentru săparea temelii­lor caselor noi, ceva din trecutul de lup­te frământări; ambiţii, şi de acea cred este atrasă atavic spre Dacia, lumea po­litică.

Hotelul Dacia e mult mai vechiu de­cât s'ar părea după aspectul lui modest, după firmele blajine ale prăvăliilor ce se'nşiră de jur împrejurul clădirei cu patru faţade. Hotelul nu este decât transformarea şi modernizarea vestitu­lui han pitoresc din 1808, al lui Mânu» bey. Acest aventurier armean, putred de bogat, a clădit, în bătaia târgului, folo­sind în parte vechile ziduri ale Curţei Vechi, în aproprierea locului unde se grupau Blănării. Sepcarrii, Şelarii, Căl-dărarii etc pe bresle şi străzi, aproape de „Uliţa Mare", unde se expunea marfa adusă din Gabrovo, Manuk a ridicat un han pentru depozitarea şi paza mărfu­rilor, pentru găzduirea călătorilor.

Caşi Hanul lui Serban Vodă (unde e azi Banca Naţională), caşi hanul lui Constantin Vodă (Palatul Poştelor) etc, Hanul lui Manuk se compunea dintr-un masiv corp de clădire trainică, închi­zând o curte imensă dreptunghiulară. Spre stradă se înnălţau doar ziduri goa­le, fără ferestre, ca o cetate. Dacă pă­trundea! însă în curtea hanului, trecând prin poarta mare de stejar ferecată şi legată în piroane, priveliştea mohorâtă de afară se schimba cu totul: zăreai, în­veselind clădirea şi împodobind-o ca un brâu, două rânduri de pălimare supra­puse, înconjurând clădirea de jur împre­jur. Balconul catului de sus sprijinea o straşină foarte largă, proptită pe o în­şiruire de stâlpi eleganţi de stejar, reu­niţi prin arcade de zidărie ornamentată cu stuc. In pridvoarele ce ocoleau tot hanul, dădeau, la etaj, încăperile. Jos erau prăvăliile boltite, iar dedesubt piv­niţe adânci, unde marfa era la adăpos­tul prădăciunilor şi focului. Din curte, scări exterioare de lemn duceau la etaj. Imensa curte a hanului, nepavată şi murdară, era vecinie tixită de care, briş-ti, căruţe, chervane, butci; rădvane.bra-şovence, diligente, ce poposeau, intrau ori eşiau. Printre toate aceste vehicule, noroioase sau pudrate cu strat gros de praf, adunat din tot lungul ţărei şi până departe din ţara nemţească sau din Bal­cani, furnica o lume de chirigii, surugii, căruţaşi, hamali, negustori td« toate nea­

murile, vorbind, tocmind, poruncind stri­gând, chiuind, glumind, suduind, încăr­când şi descărcând mărfuri, înhamând şi deshamând caii şi vitele, lovind câte un câine, gonind câte un porc, scoţând apă din puţul cu zale de lângă grajdu­rile şi cuhniile din fundul curţei, ori că­rând apă cu doniţele din gârla ce curgea chiar la spatele hanului. Toată această îmbinare de voci, strigăte, lătrături, ne-chiezături, ţipete, plesnituri de bice, măcăeli, scârţâituri de osii, zăngănit de lanţuri, formau o muzică wagneriană ale cărei ecouri se mai trezesc, desigur, în Sala Dacia, la zile mari. Larma se potolea doar seara târziu, când se în­chidea poarta cea mare a hanului, când focurile aprinse în curte, pentru fiertul mămăligei, lumina nenumăratele ochiuri de geamuri cu stranii fosforescente chi­nuite şi proecta umbre monstruoase săl­tăreţe în jurul focurilor ori pe albul zi­durilor hanului adormit

Prin modernizare şi conform gustului artistic al generaţiilor moderne civili­zate. Hanul lui Manuk bey a devenit „Hotelul Dacia" de astăzi: zidul-cetate a fost străpuns de sute şi sute de fe­restre şi uşi, slăbindu-i trăinicia; toate prăvăliile au fost scoase din curte la stradă şi zidul exterior a fost acoperit de jos până sus de firme multicolore: „La Curcubeu", „La Cloşca cu Pui", „La Balon" etc. La interior, frumoasele păli­mare cu stâlpii de stejar sculptat, cu ar­cadele ornamentate delicat, s'au dat jos şi în loc s'au pus ferestre cu cercevele de brad pentru a se închide hermetic balcoanele şi a feri plăpândele generaţii ale negustorilor actuali de curente de aer; straşină, atât de lată odinioară, ce stampară arşiţa verei îşi capriciile ier-nei, a fost redusă, din motive de econo­mie, la o lăţime de 1 mm. şi jumătate maximum; şindrila de pe acoperiş ar­gintie şi frumoasă ca o piele de şarpe sau un pantof modern de cuconiţă, a fost înlocuită cu tablă pentru ca vara să te coci în podul casei şi iarna să de­gere toate cepile.

Apoi, din curtea imensă, s'a luat un sfert pentru a; se construi economicos, o sală de teatru, s'a mai luat altă bu­cată pentru a se înnălţa un şopron-res-taurant de paiantă, lipit de sala de te­atru faimoasă în analele întrunirilor po­litice, Sala Dacia.

Iată cum se înfăţişează, în zi de re-paos, când e • pustie şi mută, gălăgioasa Sala Dacia a luptelor noastre politice.

La intrare, chiar la stradă, este o.mică tarabă de zaraf — evident fără nici o legătură cu cei adunaţi, electoral la în­trunirile politice. Treci apoi pe sub ve­chea poartă, modernizată şi.inteczisă as­tăzi vehiculelor, faci la stânga, urci 5 trepte şi dai vestibul scund, lung şi foar­te întunecos. In fund 4e -tot te .atrage

m

SOCIETATEA DE MÂINE

luciul unei uşi cu oglindă. Instinctiv o iei într'acolo pentru că e în linie dreaptă. Dar dacă deschizi uşa, constaţi că n'ai dat în Sala Dacia ci în gangul îngust şi negru care duce, pe din dos, spre scenă. In gang sânt cabinele actorilor, cufun­date în Intunerec beznă. Un miros pu­ternic de gaz aerian, mucegai şi alte parfumuri te face să te retragi în gra­bă, strâmbând din nas. Ajuns din nou în vestibul, prin contrast, ţi se pare mai luminos şi atunci zăreşti pe stânga, du­pă o perdea, lumină. Dai perdeaua de o parte şi vezi în sfârşit Sala Dacia, jos; 7 trepte sub vestibul.

E o sală lungueaţă, cu parchet pe jos, dar parchetul e acoperit cu rogojini când se ţin întruniri publice. In fund este o scenă cu câteva culise sdrenţuite. In faţa rampei e o masă lungă acoperi­tă cu hârtie de gazete. O sticlă de apă şi un pahar stau gata pentru oratori. O altă masă laterală e rezervată pentru presă şi una mică, pe dreapta, pentru stenograf. Trei rânduri de scaune um­plu scena. Sânt scaunele rezervate pen­tru fruntaşii politici.

Două rânduri de loji, câte 7 de fiecare parte, rânjesc, ca nişte dinţi stricaţi; în fund alte două loji mai spaţioase cască o gură mare spre scenă; între cele două loji e scara ce coboară în sală, iar dea­supra e „galeria", cât toată lăţimea sălci.

Tavanul e zugrăvit cu fel de fel de îngeraşi, cobze naiuri, panglici, flori şi animale mitologice ţinând în ghiare as­cuţite câte un portret. Dacă n'ar fi in­scripţia dedesubt, n'ai fi bănuit în ruptul capului că sânt portretele lui „Heliade", deasupra scenei, a lui „Alexandri" în partea opusă şi pe lături ale lui „Moli-ere, Schiller, Dante" şi „Dumas, Goethe, Rossini". Două sob° ancestrale, de tuci, stau de strajă, mohorâte, în unghere.

Lumina vine de sus, printr'un şir de geamuri mici ocolind sala, deasupra lo-jelor, sub tavan. Aci, cu intrarea pe aco­perişul hotelului, este adevărata „Gale­rie" de unde asistă gratis la spectacole personalul de ambe sexe al Hotelului; băeţi de prăvălie, iar în zilele de întru­niri cetăţenii cari n'au încăput în sala tixită.

La Dacia ai o adevărată expoziţie re­trospectivă a luminatului. Pe scenă, du­pă culise, sânt antice lămpi cu ulei; pe gang, lămpi cu petrol, în sală, atârnând cu lanţuri groase de tavan, două mari lămpi cu petrol cu fitilul rotund; de pe­reţi şi în loji: becuri de gaz aerian; sâr­mele luminatului electric s'au încolăcit în jurul vechilor becuri, strangulându-le de le au eşit din cap, bulbucaţi, ochii electrici.

Ghirlande de flori artificiale şi lanţuri de hârtie multicoloră — din cari făceam pe vremuri rotogoale de zmeu — atârnă de a curmezişul sălei, sub tavan, sau de a lungul lojilor văpsite în roşu prăfuit.

Atârnă atât de jalnic florile artificiale, ca frânturi de coroană de mort, e atât de pustie sala goală, fără scaune; atâta praf ancestral se lasă parcă conţinu,

apăsător, peste sala înfundată ca o piv­niţă; lojile, dar mai ales galeria de pes­te scară, au un aspect atât de obosit, de scofâlcit. încât, fără voie, te uiţi cu teamă în jurul tău, şi, deodată, singur în sala pustie, te simţi cuprins de frică şi fugi, ferindu-ţi capul, de teamă să nu se prăbuşească întreagă veche clădire.

Sala Dacia nu mal este: a fost trans­formată de ună-zi înr'un depozit de măr­furi, de stambă eftină şi panglici. Sala Dacia a dispărut odată cu marii oratori cari cinsteau nu numai tribuna parla­mentului dar şi pe aceea a unei săli de întrunire.

Sânt convins că undele sonore ale dis-

Au trecut doisprezece ani dela încheierea păcii. încercaţi a vă rechema în minte atmosfera de atunci. Nenumăratele câmpuri de răsboae erau încă roşii de sânge­le vărsat, iar rănile mutilaţilor nu se închiseră încă. Omenirea era sătulă de carnagiu. In sufletul tu­turora se întindea credinţa că multă, multă vreme răsboiul nu va mai ameninţa. Unii îşi închipuiau chiar că el nu va reîncepe nici odată. Era ca şi cum — treceţi-mi această comparaţie meschină — ci-ne-va, sătul până în gât după o cină copioasă, nu-şi poate repre­zenta în acele clipe că-i va mai fi foame când-va.

Observatorii mai pătrunzători însă ai reactiunilor omeneşti şi ai legilor biologice în general, păs­trau în duhul lor un amar scepti­cism. Şi nu era nevoe de o pătrun­dere excepţională pentru a justifi­ca această îndoială. Pacea încă se discuta la Versailles, dar răsboiul continua sub alte forme. Mai în­tâi, răsboiul civil care se urma în Rusia şi începea în Germania, a-poi, după un scurt timp, luptele din Maroc, care se terminară du­pă multă vărsare de sânge prin înfrângerea lui Abd-el-Krim de către armata franceză. Să nu ui­tăm răsboiul ruso-poloinez, şi nici convulsiunile din Siria. In ulti­mii ani, focare mai restrânse de lupte au oferit micile State Sud-a-mericane. După acceea răsboaele din China...

Vai! nu, răsboiul n'a încetat o clipă să încerce omenirea. Dar pe lângă uriaşele devastări ale nea­murilor timp de aproape cinci ani, flăcările luptelor din urmă păreau neînsemnate duhurilor superficia­le. Adevărul însă care reese din

•cursurilor cari au înflăcărat cândva mulţimile în România Mică nu s'au pier­dut în eterul infinit, că ele rătăcesc, a s ­cultând cu milă banalitatea gălăgioasă a votului universal, şi aş dori ca un aparat de Radio perfecţionat să capteze aceste unde şi căldura cuvântărilor unui De-lavrancea, Take Ionescu, Haiorescu, Fi-lipescu, Lahovary, Cogălniceanu să ră­sune iarăşi, sguduind energiile trezind la muncă optimistă generaţia deprima­tă a zilelor noastre.

Henri Stahl. (Din volumul „Schiţe parlamentare",

ce va apare la găsirea unui editor care să nu ceară o carte de polemică.)

EUROPA CONTIMPORANĂ

aceste svârcoliri succesive este în­tristător. Răsboiul contipuă. Răs­boiul nu a murit. Răsboiul nu a încetat să-şi arunce umbra de flă­cări şi de sânge deasupra omeni-rei. Spectrul lui este de totdeauna. El va dura.

Cu toate acestea, în care epocă s'a vorbit mai mult de pace, ca în zilele noastre? Oamenii d.e stat se adună la Geneva în vederea a-cordurilor între popoare; scriitorii proectează în operile lor viziunile oribile ale măcelurilor trecute, an­ticipări monstruoase ale unor în-căerări eventuale. Savanţii scot strigăte de alarmă, etalând în fata ochilor noştri misterele laborato-riilor în care se pregătesc arme inedite în vederea conflagraţiuni-lor viitoare, arme de foc, de otravă şi de miasme, cărora nimeni nu li se va putea sustrage. Ai crede o încleştare desnădăduită a oame­nilor pentru a opri un cataclism gata să se abată asupra noastră. Pretutindeni dară se vorbeşte de pace, cu patimă, cu desperare...

Şi mă gândesc la admirabila fra­ză a lui Pascal fată de sufletele drămuite de îndoială şi în cari se agită dorul credinţei în Dumne­zeu: „Crezi tu că l'ai mai căuta, dacă nu l'ai fi găsit?" De aceea mă înfior văzând în jurul meu toa­tă agitaţia omenească în vederea păcii. Căci îmi spun, ca Pascal, dar în sensul opus: „Credeţi voi că v'aţi agăţa astfel de pace, dacă n'aţi simţi că ea vă scapă?..."

La Paris, fireşte, propaganda pentru pace este intensă. Im ul­timele zile au avut loc două mani; festări eclatante în acest scop. Mai întâi discursul academic al lui Paul Valery, drept răspuns la dis­cursul de recepţiune al mareşalu-

Spectrul de fofdeauna

S7

SOCIETATEA DE MlTKS

lui Petain, care a suecedat lui Foch la Academia franceză. Cu un curaj, cu o strălucire admira­bilă, Paul Valery a blamat pe toţi aceia cari, în lăcomia lor de bu­nuri, în egoismul lor de clasă, în numele unui naţionalism criminal, îşi închipuesc că un nou răsboi ar putea fi cuiva de folos. Să re­producem în această cronică frag­mente din frumosul său discurs, nteu, vâ

„Dar cum s'ar putea — escla-mă Paul Valery — ca ori-cine ar fi să mai întreţină fără rătă­cire, vre-o iluzie asupra efecte­lor răsboiului, cerându-i ceeace însăşi pacea nu poate să obţină? Să judecăm rece. Eăsboiul pu­tea, odinioară, să se justifice prinrezultatele lui. El putea fi eojnsiderat, cu toate că cu un ochiu crud, ca o trecere, prin calea armelor, dela o situaţie de­finită, la altă situaţie definită. El putea fi obiectul unui calcul. El era, între două partide, o afacere care se regula între do­uă armate. Desbaterea era li­mitată; piesele de foc, se puteau număra; şi învingătorul, în sfârşit, îşi lua câştigul, se mă­rea, se îmbogătia, se bucura multă vreme de avantagiile lui.

„Dar universul politic s'a schimbat profund; şi judecata rece care în trecut, putea spe­cula pe beneficiile unei sânge­roase întreprinderi, trebue să recunoască azi că ea nu se mai poate rătăci în mărginite siste-muri răsboinice închise. Acela care intră în luptă mu ştie să mai prevadă împotriva cui «i cu cine, o va sfârşi. El se an-gaje_ază într'o aventură incal­culabilă, contra unor forte ne­determinate, pentru un timp ine-definit. Chiar dacă sfârşitul i-ar fi favorabil, de cum e stă­pân pe victorie, va trebui să-i dispute roadele cu restul lu-mei şi să primească, poate, le­gea acelora cari nu au combă­tut. De un lucru e sigur: de perderile imense în bunuri şi în vieţi omeneşti pentru cari iau există nici o compensaţie, căci într'o epocă în care puternicile mijloace de producţie se pre­schimbă în câte-va zile, în pu­ternice mijloace de distrucţiu-ne, într'un veac în care fiecare descoperire, fiecare invenţiune vin să ameninţe genul omenesc cu aceeaşi impasibilitate cu ca­re îl servesc, pagubele vor fi a-şa de mari, încât orice s'ar. pu­tea reclama învinsului epuizat nu va da decât o infima frac­ţiune din enormele resurse con­sumate. Aceste sunt certitu­dini. Să le mai adăugăm o pu­ternică şi redutabilă probabili­

tate: acea a desordinelor şi a sbuciumelor interioare, incal­culabile".

Nu se pot exprima nici mai clar, nici mai strălucit aceste adevă­ruri, aceste evidenţe. Mă gândesc însă că oricând, oamenii de bun simţ au găsit argumente iresisti-bile împotriva răsboiului. îmi trec prin minte paginile nemuri­toare ale lui Kabelais, înţelep-ciunile lui Voltaire, ale lui Tols-toi, Anatole France — şi câţi al­ţii?... Ce au putut ele produce în clipele tulburi când a fost să isbuc-nească răsboaele? Ce putere are înţelepciunea câtorva, împotriva desechilibrului năroadelor, a per­turbării masselor? Răsboiul, ca şi cataclismele cosmice, sunt iresis-tibile şi fatale; de aceea ne în­trebăm: vine el din sufletul nos­tru ori este el rezultatul unei legi imperioase şi secrete căreia nu pu­tem să ne opunem?

Dar această lege de distrugere, în vederea probabil al unui echi­libru care ne scapă şi pe care îl absoarbe vastul domeniu al biolo­giei, se poate modifica, cu vremea, cum s'au modificat alte plăgi, ca aceea a epidemiilor, bunăoară. As­tăzi, monstruoasele catastrofe de ciumă, de holeră, de vărsatul ne­gru, s'au stins. Poate că şi răsbo­iul se va stinge vre-odată?

Si ca să avem iluzia că el va fi învins de însăşi omenirea care îl realizează, se poate că misterioasa lege a dispensaţiei, să pună la îndemâna noastră un sentiment din cele mai puternice: simţămân­tul spaimei. Poate că spaima o-rorilor viitoare, cari vor întrece cu mii de ori ororile ultimului răsboi mondial — poate că ea va înfrâna în noi apucăturile sânge­roase? De aceea, mai eficace decât frazele minunate şi juste ale lui Paul Valery, îmi pare conferinţa pe care a făcut-o acum câteva zile la Paris, marele fizician Paul Lan-gevin. Ea s'a desvoltat în jurul „Ştiinţei răsboiului".

Ilustrul s.avamt ne-a asigurat că răsboiul viitor se va putea numi „răsboiul celor trei dimensiuni". Liniile frontului vor fi: toată în­tinderea ţărilor beligerante — iar cuDrinsul lui, întreg spaţiul înăl­ţimilor. Aşa că, cataclismul va a-meninţa ansamblul populaţiunilor. El va fi răsboiul total!

Anoi, Paul Langevin aminteşte caracterele nouei chimii a răsbo­iului: explosive, incendiare si toxice. Explosive din ce în ce mai perfecţionate! Bombe incendiare, minunate: adevărate giuvaeruri! Iar toxicele sunt uimitor şi înspăi­mântător de eficace şi de variate, dar toate cu siguranţa ucigătoare. Paul Langevin ne-a descris cu a-mănuntul proprietăţile distrugă­

toare ale fiecăreia din aceste con-binaţii asasine, cu o preciziune în­fiorătoare. Astfel, va exista de-acum înainte o tactică de răsboiu în întrebuinţarea acestor diverse elemente. Ea va consista în a se răspândi mai întâi explosivele — pentru sguduirea nervoasă pe cari ele le produc în mulţime — apoi incendiarele, însfârşit toxi­cele. Marele fizician a explicat a-poi cum un număr mic de aero­plane cu bagajul lor incendiar şi toxic ar ajunge să distrugă orice oraş mare al lumei, să-i otrăveas­că atmosfera până în cele din ur­mă molecule.

Fi-va posibil să ne apărăm, în acest caz? Fi-va posibil să ne pro­tejăm? Profesorul Langevin răs­punde răspicat: nu! Nici măscile contra gazelor, nici adăpostul nu vor fi eficace. Atunci? Atunci, să căutăm a evita răsboaele, ne sfătueşte ilustrul savant.

Dacă cineva, dintr'un punct in­accesibil duhului omenesc ar pu­tea, cu mijloace inimaginabile, să cuprindă întreaga omenire în vi­ziunea sa, aşa cum se observă un furnicar, şi ar urmări-o în mişcă­rile şi agitaţia ei, în goana-i du­pă fericire, în aspiraţiile ei spre bine şi frumos — desigur că nu i-ar scăpa spectrul livid al răsbo­iului care o însoţeşte fără înce­tare ca un nour de furtună şi ale cărui efluvii, cu puţin înainte ca norul să se spargă, i-ar otrăvi im-pulsiunele, i-ar denatura aspiraţii­le, i-ar falsifica simţirile. Numai astfel, printr'o fatalitate superi­oară, s'ar putea explica cum fiin­ţele noastre atât de sincer dorni­ce de pace si de bucurie, s'ar lăsa atrase în vârtejul măcelurilor şi ale crimei monstruoase a răsboiu­lui. Din toată puterea spiritului şi aspiraţiilor noastre, trebue să luptăm contra acestei influenţe. Poate că la urmă am învinge-o? Poate că, încet-încet, ea se va di-solva dela sine? In orice caz, să judecăm nebunia răsboiului ou severitate şi, din toată slăbiciunea cărnei noastre, dar cu toată mân­dria şi independenţa duhului nos­tru, să o blestămăm şi să i ne opunem!

Adrian Corbul

98

sacmîAîBA m unm BULETIN BIBLIOGRAFIC X.

TEOLOGIE. RELIGIE. BISERICĂ. Biserica ortodoxă şi bugetul cultelor. De Părintele Nichifor.

Sibiu, 1930. Tip. Arhidiecezană. 8» 26 p. (2020—1930.) Br&nzeu, Nicolae. Teologia pastorală. I. Păstorul şi turma

(Hodegetica). Cu o prefaţă de Valeriu Ţraian Frenţiu. .Lugoj, 1930. Edit. autorului (Tip. A. Auspitz). 8° VI., 672 p. 1 f. (128—1931.)

Bulacu, Mihail. Lucrarea creştină-socială în parohie. Confe­rinţă. Extras din revista „Apostolul". Buc. 1930. Tip. Cărţilor Bisericeşti. 8» 46 p. (3061—1930.) Lei 30.—

Burjacovscbi, Vladimir. „Biserica şi pacea". Conferinţă ţinută în ziua de 15 Decemvrie 1929 în cadrul „Astrei" Basa-rabene. Chşinău, 1929. Tip. Eparhială. 8» 27 p. (2002— 1930.)

Cluhandu, Oh. Cărţile de „afurisanie" sau de blăstem din Ardeal. Studiu. Sibiu, 1930. Tip. Arhidiecezană. 8° 38 p. (2831—1930.)

Comşa, Grigorie Oh. Cheia sectelor religioase în România. Arad, 1930. Tip. Diecezană. 16« 198 p. 1 f. (Biblioteca Creştinului Ortodox No. 72—78.) (2901—1930.) Lei 25.—

Comşa, Grigorie Gh. Zece ani de luptă împotriva baptiştilor. Arad, 1930. Tip. Diecezană. 16» 24 p. (Biblioteca Creşti­nului Ortodox Nr. 68.) (2901—1930.)

Goron, Ion. Noua lege. Cuvântări despre fericirile evangelice. Cluj, 1930. Tip. Eparh. Ort. rom. 16» 2 f. 190 p. (3081— 1930.)

Morusca, Policarp P. Misiunile religioase pentru popor. Cu material de predici, cuvântări şi alocuţu. Arad, 1929. Tip. Diecezană. 8« 144 p. (Biblioteca Preotului Ortodox Nr. 3.) (416—1981.) Lei 30.—

Popa M&nucu, Ion. Argumentarea sf. tradiţiuni ca izvor al credinţei. Călăraşi, 1930. Tip. „Cultura". 16» 71 p. 1 f. (3246—1930.)

Radu, Jacob. Istoria diecezei rom&ne-unlte a Orăzii-Mari scri­să ou prilejul aniversării de 150 de ani dela înfiinţarea aceleia 1777—1927. Oradea 1930. Tip. „Ateneul". 8» 242 p. 2 f. 17 planşe. (2014—1930.) Lei 100.—

Rugăciunile şl lămurirea lor, II. Despre slujbele bisericeşti. S'a alcătuit de Gurle Mitropolitul Basarabiei. Ediţia a IV-a. Chişinău, 1930. Tip. eparhială „Cartea Rom." 8» 80. p. (2003—1930.) Lei 15.—

Stanca Sebastian. Episcopia ortodoxă română a Vadului, Fe-leacului şi Clujului. 1919—1929. Cluj, 1930. Tip. Eparh. ort. rom. 8» 165 p. 1 f. 1 planşe. (2001—1930.)

Vemescu, Al. C. Intre credinţă şi ştiinţă. Studiu social-reli-glos. Buzău, 1930. Tip. „Luca Oprescu". 8» 106 p. 1 f. (26—1931.)

STATISTICA. ECONOMIE POLITICA. LEGISLA­ŢIE. DREPT. POLITICĂ.

Baltarlu, Ion. Tripticele din Transilivanla. Contribuţii la is­toria dreptului român. Aiud, 1930. Tip. „Corvln". 8» 2 t. 124 p. 2 tab. (369—1931).

Beuran, Nicolae A. Consideraţiuni generale asupra cauzelor şi soluţiilor crizei actuale. Iaşi, 1930. Tip. „Tataraşi". 8' 85 p. (3071—1930). Lei 20.—

Casetti, Serbau. Cercetări asupra asigurărilor muncitoreşti (cu referinţe şi la România). Iaşi, 1929. Tip. „Tataraşi". 8» 157 p. 1 t. (3073—1930). Lei 140.—

doranu. Sabin. Cehoslovacia. (1918—1930). Probleme valutare şl organizarea Băncii Naţionale Cehoslovace. Cu o pre­faţă de Vilem Posplsil. Cluj, 1930. Tip. „Cartea Rom. 8» XVI, 145 p. 2 tab. (100—1931).

Colescu, L. Recensământul populaţiei. Tratat practic întocmit după cursul ţinut în 1930 la Şcoala de statistică. Buc.

s-y**—-"^Publicat de Ion Muşlaa Bibliotecari la biblioteca Universităţii clin Cluj.

^»—W80r\,Cartea Rom.". 88 70 p. 1 tab. (Institutul Economic Românesc No. 93). (3107—1930). .

Corteanu, A. Datoriile agricole. Planuri şi reforme. [Buc], 1930. Edit. ziarului .Argus". 8» 87 p. (3i03—1930).

Cuza, A. C. Studii economice-politice. 1890—1930. Cu o intro­ducere. Buc. 1930. Impr. Independenţa. 8' XCI, 818 p. (64—1931). Lei 250.—

Erdelyl Magyar fîvkonyv. 1918—1929. I. evf. Szerkesztlk: Sulyok Istvân es Frltz Laszlâ. Kolozsvâr, 1930. „Juven-tus" kiadâs. /Lapkiad6/ 8« XVI, 272 p. 1 t. (19—1931).

Filittl, Ioan C. Cu privire la câteva chestiuni de drept vechi românesc. Buc. 1930. Tip. „Curierul Jud." 8« 20 p. 57— 1931.

Ianculescu, C. Le besoin d'une politique plus active pour l'e-lectrification du pays. Buc. 1930. Impr. „Eminescu". 8* 7 p. (224—1931).

Leonte State. O privire asupra controlului preventiv în admi-nistraţiunile publice. Extras din „Revista Intendenţei şl administraţiei armatei". No. 10—11, 1929. Buc. [1930]. Tip. „Voinţa". 8» 23 p. (3116—1930).

Mareş, Ion Gh. Economiile obligatorii. Mijlocul sigur prin care se poate anihila criza economică, financiară şi mo­rală. Camătă în România şi mijloacele de a o stârpi. Buc. [1930]. Tip. „Lupta". 8» 16 p. (3211—1930).

Netta, Gheron. Cultivarea economiei în statele apusene. Buc. 1930. „Cartea Rom". 8» 18 p. (Institutul Economic Ro­mânesc No. 94). (3105—1930).

Offeno Wunde Europas, Die Handbuch zum europăischen Minderhei'tsproblem unter Mitwirkung von C. Bakker van Bosse, Rudolf Brandsch, etc, herausgegeben von Oskar Wittstook jun. Hermannstadt, 1930. Verlag von Krafft & Drotleff. 89 192 p. (Aus der Schriftenfolge des deutschen Kulturamtes in Romănien). (2723—1930).

Stef&nesou, G. B. Organizarea penitenciarelor din Republica Cehoslovacă. Buc. 1930. [Tip. Penit. „Văcăreşti]. 8» 1 f. 7 p. (377—1981).

Vâram, M. Manual de drept constituţional român. Buc. 1930. /Tip. „Lupta"/. 8» 132 p. 3 f. (201—1931). Lei 95.—

Votnescu, Benedict. întrebuinţarea şi controlul banilor publici. Bugetul statului şi regiilor autonome. Buc. 1930. Tip. „Universul. 8« 72 p. (30—83—1930).

Zamftrescu, C. C. Datoriile agricole. Conversiune sau asanare? Buc. 1930. „Curierul Jud." 8» 32 p. 1 f. (53—1931).

FILOSOFIE. EDUCAŢIE. INVĂfĂMĂNT. Antonescu, G. O. Şcoala care ne trebue. Şcoala formativ —

organicistă. Buc. 1930. /Tip. „Modernă"/. 8* 23 p. 1 t. (Ciclul de conferinţe al Soc. Tinerimea Română). (8050 —1930).

Barabas, Andreas. Das erste Dezennium des ungarischen Un-terrichtswesens in Rumănien von 1918—1928. Sonderab-druck aus: „Die Stimme der Minderheiten" 1929. Heft 1—2. Lugos, [1930]. Buchdr. HusvSth & Hoffer 8« 131 p. (2181—1930).

Bârsanescu, S. S. Teoria categoriilor. Contributiunl cu privire la evoluţia sistemelor de categorii. Iaşi, [1930], Tip. „Tataraşi". 8« 70 p. 1 f. (3074—1930). Lei 60.—

Bologa, Lucian. Psihologia vieţii religioase. Contribuţii la stu­diul structurii şi evoluţiei vieţii religioase Individuale pe bază de cercetări statistice. Cluj, 1930. Tip. Cartea Rom. 8* X, 331 p. (Studii şi cercetări psihologice No. 6). (2489—1930). Lei 200.—

Dtma, O. A. O gravă problemă şcolară. Chestiunea manuale­lor didactice. Memoriu. Cluj, 1930. Tip. „Editura de ziare". 8» 64 p. (22—1931).

(Continuarea în nrul viitor.)

00

ligi^§\

Jz*4*fmmW

a) / J/ J jOte-^S^1

^K(*S\

L ^ M .

f^! 1 | ^^" ^^^k

m^vb'^2^ «k""

K *w

jUjf

o ] 1 * ' r Mm\ sa

CB 0 X I CI

CULTUBALE

ABTI8T1CE

ÎNSEMNĂRI MUZICALE „Hansel şi Gretel" de E. Hum-perdinck, „Nevestele vesele din Windsor" de Otto Nicolai şi „Doralice" de A. Bossa.

Opera Română din Cluj îşi continuă sistematic îmbogăţirea repertoriului prezintându-ne în ultimul timp trei pre­miere din cari una, deşi de o dată mal veche, în -schimb revelatoare pentru un anumit gen, reprezentând un stil şi o epocă distinctă. Lucrări de acest fel şi-au câştigat de mult dreptul de a fi­gura constant în repertoriile marilor teatre apusene cari cultivă istoricul mu­zical cu aceiaşi pasiune cu care lansea­ză operile noi ale zilei de mâne, adevă­rate semne de întrebare pentru ama­torii de muzică.

înainte de sărbătorile Crăciunului s 'a reprezentat basmul muzical „Hansel şi Gretel". Compozitorul (1854—1921) un adept entuziast al lui Wagner, — în in­timitatea căruia a trăit — a căutat prin abordarea acestui gen muzical aproape uitat să ridice un stăvilar estetic în contra furiei verismului italian care du­cea la vulgaritate prin exagerearea realismului cu orice preţ. Se simţea ne-voe de o reacţiune a sentimentelor ma» nobile, o revenire la simplitate, la basm. Şi cum poveştile şi cântările de copil înfloresc generos în Germania, Hum-perdinck a găsit un teren nespus de prielnic pentru a-şi realiza proectul. Aşa s'a înfăptuit opera „Hansel şi Gretel"-povestea arhicunoscută a celor doi co­pii prinşi de vrăjitoare, compozitorul întrebuinţând pentru partea vocală a-proape exclusiv melodii autentice pen­tru copii, de o simplitate emoţionanta, susţinută însă de o orchestraţie de un maximum de rafinament, sclipitoare în colorit şi de o ţesătură contrapunctică măiastră. Se întrevede influenţa „Ma­eştrilor cântăreţi", cea mai senină şi, poate, mai desăvârşită înfăptuire a uriaşului Wagner.

„Hansel şi Gretel" s'a reprezentat pen­tru întâia oară la Weimar în 1893, răs -pândindu-se apoi fulgerător în toate ţ ă ­rile. Succesul enorm ce a întâmpinat pretutindeni l'a îndemnat pe compozi­tor să abordeze şi alte lucrări tot în acelaşi gen.: „Cei 7 iezi", „Copii de re ­ge" etc, încercând chiar în unele să rea­biliteze genul hibrid al melodramei, fără a «gala însă succesul primei lucrări.

Opera română a montat această fee­rie cu cunoscutul şi bine reputatul gust artistic de totdeauna al dlui director C. Pavel. Calităţile regizoriale ale d-sale sunt arhicunoscute.

Rolurile celor doi copii, problemă a-tât de dificil de rezolvat pentru a fi cât mai aproape de verosimil, au fost foarte fericit întruchipate de d-na Ml-hai şi d-şoara Albişi. Vocea micuţă, dar limpede şi dulce a d-nei Mihai e direct creată pentru acest rol. Părinţii copiilor,—a căror partiţii au deja amploa­rea rolurilor de caracter, — au fost rea­lizaţi de d-na Capelaru şi d. Ionel Cri-şan, iar Vrăjitoarea a fost perfect in­terpretată de d-na Silvia Tiron, care a cucerit admiraţia generală pentru creaţia d-sale.

Jocul de scenă, al tuturora degajat şi viu, plin de umor şi duioşie; orchestra scânteietoare sub bagheta sigură a maestrului Bobescu. Pe scurt un suc­ces răsunător şi bine meritat.

Cu „Nevestele vesele din Windsor" ne îndreptăm mai adânc în miezul istoriei muzicei, căci prima reprezentaţie a a-cestei opere a avut loc în 1849 la Ber­lin. Compozitorul german Otto Nicolai (1810—1849) organist şi dirijor, a fost foarte fecund. Un număr impozant de opere în stil italian, muzică bisericească, simfonii, muzică de cameră, aproape toa­te acoperite de vălul uitărei, au pre­mers lucrărei sale principale, opera fan­tastice—comică. „N.evestele vesele din Windsor" pe textul lui Mosenthal după Shakespeare. Insă această lucrare, fruc­tul maturităţii sale (a murit la opt săp­tămâni idupă prima reprezentaţie) i-a deschis drumul spre nemurire, căci îm­plineşte toate condiţiile cari fac din o mostră oare-care, modelul exact a unui gen, a unui stil. Şi ca atare rămâne o peatră de hotar, un document istoric, pe care nimic nu-1 mai poate clinti din locul său.

Calitatea principală a acestei opere este umorul, cea mai dificilă realizare muzicală. Căci dacă sunetul, tonul, a fost şi va rămânea mai ales expresia bucuriei şi-a durerei, — pentruca să exprimi acest imponderabil spiritual, ca­re este umorul, este nevoe de o rafi­nată şi savantă cunoaştere şi dozare a particularităţilor caracteristice produ­cere! acestui efect-umor. \

In „Nevestele vesele" atât orchestra­ţia cât şi solii realizează minunat şi cu o uşurinţă fermecătoare această sta­re de spirit; atât instrumentele cât şi vocile râd gâlgăitor, uneori ironic, iar caracterizarea lui Palstaff e aceia spe­cifică grotescului. In total o lucrare grea care pretinde dela ansamblu o artă con­sumată, pentru a nu îngreuna cu ni­mic atmosfera generală de joc supe­rior.

Pentru rolurile celor două neveste ne­bunatice, Clujul n'are propriu zis re ­prezentantele ideale. D-nele Aca de Barbu şi Lia Pop, excelentele noastre cântăreţe sunt înainte de toate cântăreţe dramatice. Şi cascadele spumegânde de tonuri, trilurile şi râsetele, intră mai mult în domeniul cântăreţelor de colo­ratură, sau cel puţin se apropie de a-cest gen. Cu toate acestea dânsele s'au achitat eclatant de rolurile lor, mai ales că au avut de debitat şi o abundentă proză, lucru foarte nefiresc în opera mo­dernă. D. Gavrilescu a fost un Palstaff veritabil ca apariţie, mimică şi gest. Ti­nerii amorezi, d-na Dobranscaia şi d. Spătaru, precum şi restul ansamblului, dnii Demetrescu, Georgescu, Robescu şi Nicolau, întru totul bine. Regia, monta­rea, baletul şi corul, au fost la înălţimea corespunzătoare, producând un omogen, de o reală valoare artistică.

„Doralice" opera în trei acte a dlui A. Bossa face parte din repertoriul ope-rilor originale, care au văzut lumina rampei pentru întâia oară la Cluj. Com­pozitorul, oaspe stimat şi iubit al Cluju­lui, nu-şi desminte originea sa italiană, oferindu-ne această lucrare dramatică a d-sale, lucrare din tinereţe precum ştim. Este o dovadă eclatanta a muzi-calităţei înăscute acestui popor, căruia a face muzică îi e la fel de firesc ca şi a vorbi. Opera dlui Bossa debordează de melodie, e scăldată în fraze largi me­lodioase, cari se impun auzului cu o necesitate firească; însă această muzica­litate necontestată nu e egalată de o personalitate destul de puternică pen­tru a-şi imprima pecetea în materia­lul brut. In felul acesta reminiscenţe multiple s'au strecurat în ţesătura melo­dică şi armonică, ritmuri cunoscute a-par pentru, o clipă şi întreaga lucrare îţi dă impresia unui ban de aur cu efi­gia neimprimată şi ameninţat de ano­nimat.

Ana Voileanu-Nicoară.

TEATRU Călătoria din urmă 3 acte de Sheriff

Piaţa teatrală şi în general, piaţa l i­terară a fost copleşită, de vre-o câtva ani încoace, de subiectele de răsboiu. Exemplul lui Remarque a fascinat pe mulţi, atât pentru mirajul lui de glorie, cât şi pentru cel material, de-a dreptul fabulos. E deajuns să pui pe copertă câteva guri de tun, sau să adaugi pe afişul teatral că piesa se petrece „pe

100

ţQeiMAfWĂ DS UJLÎttW

Frontul de Vest", pentruea ediţiile-<a& HO înmulţească şi spectacolele să facă se­rie. După ce a aşternut pentru un mo­ment vălul uitării peste oribilul eveni­ment, lumea se complace în amintirea lui cu o noua aviditate. Criticul literar şi dramatic, cu respect pentru creaţiu-nea artistică, se frământă desarmat in faţa acestor celebrităţi proaspete. La protestele lui, lumea face ureche surdă. Ce va mai rămâne peste câtva ani din toate aceste opere cu şuere de obuze şi cadavre descompuse? Cetitorul va trece peste ele cum trece astăzi peste roma­nele haiduceşti ale lui I. D. Popescu, sau ale lui Eugen Sue.

N'aş fi dorit să încep această cronică dramatică despre piesa lui Sheriff cu aceste triste constatări. Intr 'adevăr „Călătoria din urmă" are calităţi art is­tice cari pot satisface exigenţele unei critici dramatice. Alegând acest su­biect de mare actualitate autorul a vrut însă să facă din ea mai mult decât ceeace într 'adevăr este. Deaceea acuza­ţiile cari se aduc literaturii de răsboiu i se pot aduce, în oarecare măsură, şi lui. Când lumea nu se va mai emoţiona astfel în faţa unei tranşee sau a unei uniforme, din „Călătoria din urmă" nu va mai rămâne de eât o nuvelă. Da, da! o simplă nuvelă de răsboiu. Căci piesa lui Sheriff are mai mult descriptiv în ea decât dramatic. E mai mult un ta ­blou admirabil al vieţii înăbuşite într 'o tranşee decât o dramă a ei. Acţiunea şi conflictele sunt deabia schiţate. Pe autor, se pare că nici nu-1 prea intere­sează lucrul acesta. El a văzut bine t ra ­iul de bestializare de pe front şi s 'a mulţumit cu descrierea lui, strecurâna o schemă de acţiune şi de conflict, pentru a da piesei o coloană vertebrală. Personagiile însă sunt bine văzute. Toţi oamenii aceştia sunt Englezi, din cap până în tâlpi. Calmul, umorul, poe­zia, caracterul, din care nu lipseşte nai­vitatea — sunt tot atâtea însuşiri ca­racteristice ale rasei.

Piesa lui Sheriff a câştigat mult m valoare, interpretată fiind de ansamblul atât de distins al teatrului „Regina Măria" din capitală. Toni Bulandra a pus» în joc întreg temperamentul lui tumultos. Iar Ion Manolescu calmul, fi-neta, poezia discretă a sufletului său.

Jazz 4 acte de Marcel Pagnol

O piesă cu scene de un puternic pate­tism, cu multă poezie, cu un real dra­matism, mai mult interior decât exte^ rior, dar cu multă zgură pe ea, cu părţi obscure sau de un efect prea eftin. Se vede cât de colo că e opera unui înce­pător de mare talent. Intr'adevăr, „Jazz" e cea dintâiu piesă a tânărului dramaturg francez, de o celebritate demnă de invidiat — Marcel Pagnol („Negustorii de glorie", anterioară a-cesteia, a fost scrisă în colaborare cu Nivoix). Câtă depărtare dela ea până la Marius, ultima lui comedie, care se joacă de un an şi mai bine pe to*i« scenele capitalelor! Sau până la Topaze, care de doi ani încoace e nelipsită de pe scena Teatrului „Regina Măria" din capitală! Un lucru a rămas din „Jazz" în acestea din urmă: Gustul autorului pentru satira, împinsă până la ultima ei limită. In piesele lui Pagnol viciul triumfează. Triumful acesta are de scop, ca şi'n Caragiale, scoaterea lui în

evidenţă îa t r 'o măsură mai accentuata. In aparenţă, „Jazz" este o apologie a

senzualismului modern, dezlănţuit, In mare parte de răsboi. De fapt este o biciuire a intelectualismului excesiv, îm­pins până la negarea vieţii adevărate; o ironie a „splendidei inutilităţi". Tra­gica soarte â profesorului care trăeşte cei mai frumoşi ani în vieţii cu iluzia că a descoperit un text inedit al divi­nului Plato este o poveste care a tentat pe mulţi autori dramatici dela Moliere până la Goethe. Pagnol o resolvă însă într 'un mod original, aruncându-şi eroul în valurile senzualismului. In­direct, comedia e o biciuire a acestui senzualism, simbolizat în Jazz. Frene­zia aceasta a simţurilor n 'a r fi decât o consecinţă logică a desiluziei intelec-tualiste, la naşterea căreia războiul a contribuit în bună parte.

Cam aceasta ar fi structura ideolo­gică a piesei lui Pagnol. Mărturisesc că e cam greu de demonstrat deoarece au­torul s 'a lăsat răpit în unele scene de un misticism destul de confuz.

Pentru a-şi demonstra tema autorul a recurs, în mod destul de interesant, la mijloacele teatrului modern. Cău­tând să ne zugrăvească durerea tinereţii perdute, eroul e pus să se lupte cu imaginea vie a acestei tinereţi. Proce­deul e sugestiv, greşala e că autorul prea abuzează de el. Ai impresia că a recurs la acest mijloc pentru a fi sal­vat dintr'o situaţie neplăcută — atât de des îl întrebuinţează.

Rolul principal a fost interpretat de dl St. Braborescu, cu multă grijă şi mai ales cu multă trudă. Am impresia că d-sa a păşit dincolo de el. Prea şi-a fă­cut eroul nervos. E adevărat că auto­rul însuşi nu şi-a văzut eroul destul de concret dar un artist trebue să dea plasticitatea vieţii până şi haosului... Mult mai bine şi-a văzut personajul d-1 Mateescu. D-sa ne-a dat un tip perfect • al savantului intrigant Ansamblul a fost bine pus la punct.

Burghezul gentilom de Moliere; muzica de Lully

Cu mult mai reuşită a fost reprezen­taţia arhicunoscutei comedii a lui Mo­liere. Spectacolul acesta a fost demn de scena oricărui teatru. Atâta grijă a fost pusă în ansamblul ca şi 'n amănuntele lui.

„Burghezul gentilom" se joacă pe sce­nele româneşti de peste o sută de ani. Face parte dintre piesele cari au făcut deliciul strămoşilor noştri, pentru cari teatrul avea un farmec inedit. Ceace nu vrea să însemne deloc că admirabila comedie a lui Moliere şi-ar fi pierdut din actualitate. Ba, pentru mediul ro­mânesc pare a fi ruptă din însăşi inima actualităţii. Câţi „bădărani boeriţi" — cum spuneau strămoşii noştri — nu nu­mără societatea noastră de astăzi în­t r 'o prefacere atât de verteginoasă! Vă mărturisesc, că, întrucât mă priveşte, îi simpatizez foarte mult. Sunt reprezen­tanţii unei lumi noi cu mult mai bună decât cea veche, oricât ar ofta după ea nearomanticii noştri. Dar chiar lăsând la o parte această lăture de satiră so­cială „Burghezul gentilom" va trăi prin realitatea umană care a fost prinsă de genialul Moliere, în tipurile comediei. M-r Jourdain şi-a câştigat o stare ci­vilă tot atât de consolidată ca şi Othelo sau Nae Ipingescu al nostru.

Privind aceasta admirabili repMMft» tatie cred că prin contrast, mi-a venit în minte „Hamlef*. Câtă deosebire între un fel de a vedea oamenii si celalalt! Shakespeare e tumultuos, vulcanic — Moliere e calm raţionalist, lipsit chiar de poezie. Unul şi celalalt sunt repre­zentanţii cei mai autentici ai rasei lor.

Rolul lui Jourdain a fost interpretat de D-1 Mişu Stefănescu cu o libertate, naturaleţe şi o grijă pentru nuanţe de mare artist. A fost cel mai bine jucat rol al D-sale de pe scena clujană. Toa­te elogiile se cuvin ansamblului', care şi-a făcut datoria până la unul. începu să bată vânt nou pe scena clujană!...

Concertul Voileanu-Bobescu-Breviman

In seara de 18 Februarie a avut loc în sala festivă a Conservatorului o au­diţie muzicală, oferită melomanilor clu­jeni de trioul Voileanu-Bobescu-Brevi-man. Menţinută într'o atmosferă de înaltă bucurie spirituală, această exhi­biţie începe să umple un gol foarte sim­ţit în viaţa muzicală locală: al concer­telor instrumentale; singurul deziderat este să fie continuată seria frumos in­augurată. Primadată programul a fost ales bine: Mozart, Beethoven şi Ceai-covski. Câteştrele bucăţile au avut par­te de o interpretare bună; mai aplau­daţi au fost Beethoven, Ceaicovski. In special ultimul, a cărui sentimentalitate slavă fu just divinată, a fost descifrat convingător. Repetam aici aceleaşi o-magii marei noastre pianiste, dnei Ana Voileanu-Nicoară, precum şi arcuşului de cello al dlui Fior. Breviman, şi celui de vioară, al dlui Jean Bobescu... Şi mai ales, repetăm rugămintea ca să nu se la­se lipsit Clujul de acest fel de sărbători spirituale şl pentru viitor, ci de a i le o-feri, frumosul trio, cât de des.

„însemnările unul învăţător" Dl. C. Iencica, autorul scrierii al că­

rei titlu e scris în fruntea acestor şire este una dintre figurile cele mai simpa­tice şi mai respectate ale învăţătorimii ardelene. Nobila lui pasiune pentru şcoa­lă 1-a ridicat într'un post de conducere, în care pune o râvnă neistovită. Şcoala noastră primară, atât de văduvită de suflete devotate, are în Inspectorul şco­lar Iencica un apărător cald şi priceput.

Din căldura şi priceperea acestui das­căl e plămădit volumaşul, care a eşit proaspăt de subt tipar. Se găsesc în aceste simple „însemnări" portrete de dascăli români şi străini, de oameni de­votaţi sufletului copilului, ca Elena Key, Jean Lithgart, Pestalozzi, Vlăhuţă, Si-mionescu, Nisipeanu, G. Bogdan-Duică, O. Ghibu, Dr. Gh. Vilt, etc, scrise toate cu iubire de adevăr şi căldură. Nici o umbră politică nu întunecă luminile a-cestor portrete. D. Iencica ne oferă, ra­rul exemplu — mai ales pentru vremea noastră — al unui om drept, chiar atunci când vorbeşte de contimporanii lui.

Alăturea de aceste potrete „însemnă­rile" dlui Iencica mai aduc câteva stu­dii de real interes, izvorâte dintr'a adân­că cunoaştere a învăţământului nostru primar. Din acest punct de vedere se poate ceti cu un real interes cel înts-tulat „Politica culturală la graniţa de Vest". Cartea trebuie cetită de toţi iu­bitorii de şcoală şi de sufletul copilu­lui.

CRONICA»

101

-m f kt T 18

I D E I

OBSERVAŢII

Cel din urmă . . • Dimitrie Comşa, cel din urmă din ge­

neraţia mare a Memorandului, a coborit şl el sub vălul a toate vindecător al mor­mântului...

Noi, generaţia profitoare de astăzi, ne-am purtat atât de nevrednic cu el — si cu toată amintirea scumpă a ge­neraţiei lui glorioase — încât moartea lui ne-a venit tuturor ca o mustrare. Copleşiţi de îmbuibare 1-a.m uitat; a trebuit să vină moartea pentru a ni-l arăta în orbitoarea lui lumină de carac­ter neînfricat, dăruit naţiei până la cea din urmă fibră a sufletului său.

Durutu-1'a oare pe Dumitru Comsa ui­tarea noastră? De bună seamă că indi­ferent n'a rămas, în faţa acestei purtări. Era un suflet sensibil, venerabilul moş­neag... Durerea nu 1-a putut însă, nici­odată, înăbuşi bucuria de a vedea cu proprii ochi cum prinde trup visul cel cel mai drag al vieţii lui: consolidarea unirii româneşti. D. Contşa făcea doar parte din generaţia care ştia ce e re-» semnarea. A învăţat această virtute în închisoarea ungurească, din oare a avut parte în anii de luptă ai tinereţii.

Dimitrie Comsa a fost, fără îndoială, o figură reprezentativă, din toate punc­tele de vedere, a Ardealului românesc dinainte de răsboiu. Generaţia arde­leană dela 1848 a luptat, cu un curaj neînfricat, pe terenul politic şi al ar­melor. Cea care a urmat după ea, ge­neraţia Memorandului, şi-a îmulţit ar­mele de apărare, învăţând să lupte şi pe terenul social, economic şi cultural. Luptă grea, stăruitoare, îndărătnică. Dumitru Comşa s'a înrolat dela început în întâiele ei rânduri, devenind în scurt timp un fruntaş. In ordinea politică nu­mele lui s'a înscris definitiv în istoria neamului românesc din Ardeal, prin par­ticiparea, atât de curajoasă, la proce­sul Memorandului. In ordinea economică şi socială, putini au luptat cu atâta pri­cepere la organizarea şi educarea ţără­nimii noastre. Era un specialist reputat într*ale agriculturii.

Specialistul acesta nu gusta însă de­liciile ştiinţei lui numai pentru formu­lele ei goale. Spre specialitate a fost împins de dragostea lui nemărginită pen­tru ţăranul român. Iubea sufletul ţără­nimii sub toate înfăţişările lui. Iubea limba Iul vânjoasă şi plastică; iubea da­tinile şi credinţele lui. Oralul lui D. Comşa era înflorit cu expresii ţărăneşti de cea mai autentică marcă. Dar adora mai presus de toate arta noastră ţără­nească. In privinţa aceasta a fost ne­întrecut; Dragostea pentru produsele ar­tistice ale poporului nostru a fost cea mai de preţ floare a sufletului său.

Prin nepreţuita lui colecţie de artă

ţărănească D. Comşa este un premergă­tor al cultului pentru produsele artistice ale poporului, atât de desvoltat astăzi la noi. Lucrul acesta n'ar trebui să se uite când atâţia chemaţii şi nechemaţi se erijează în specialişti ai artei noastre populare. Opera Iui Comşa e cu atât mal de preţ cu cât prin ea s'a salvat dela pieire comori imense, cari ar fi dispărut sub valul cutropitor de orăşenizare. Da­că nu pentru altceva pentru acest dar nepreţuit, numele lui Dumitru Comşa ar trebui rostit cu pietate de toate buzele romaneşti.

HOBÎA TRANDAFIR

Iubirea de adevăr Cu prilejul festivităţii de predare a

Fondului Mihu în grija Sindicatului pre­sei române din Ardeal, şi Banat în ziua de 10 Februarie d. Ion Lupaş a pus In două rânduri chestiunea datoriei ziariş­tilor de a părăsi metoda detestabilă a invectivei personale şi a diformării reali­tăţilor. Abia se mai găseşte în vre-o ţară o presă mai nepăsătoare faţă de obligaţia de a sluji adevărul ca în patria noastră. Ziarul să nu fie instrument de disociere socială, de înăsprire a persona­lităţilor şi de intrigă, ci să aibe simţul răspunderii şi simţul obiectivitătii. Noi toţi cari dorim să înflorească în patrie o ziaristică de înalt nivel moral, avem îndatorirea de a ne pune problema a-ceasta ca o problemă de conştiinţă pro­fesională. Ştim cine este vinovatul care contribue la coborârea nivelului gazetă­resc: însăş societatea. Publicul dornic de sensaţie şi de arenă a sfâşierilor tri­viale dintre partide ca şi dintre condu­cători, îşi are partea sa de contribuţie, alături de politicianul care dă târcoale In jurul ziarului şi caută să-şi asigure o influenţă. Este aceasta o tristă stare de lu­cruri. Ziariştii şi sindicatele de presă trebue să dea atenţia cuvenită proble­mei şi să se pregătească, prin efort con­tinuu, a cultiva informaţia exactă şi a da dovadă de dragostea faţă de ade­văr. Printr'o independenţă morală şi ma­terială tot mai deplină a gazetarului de bună seamă, că vom înregistra progrese în direcţia regenerării presei atât de mult dorită de spiritele culte dela noi.

Dr. Ion Mihu

Cât de puţine relaţii deţinem asupra unor mari figuri din trecutul nostru! Ce sărace sunt sursele noastre de infor­maţii asupra rolului jucat ca şi asupra ideilor cari au frământat creerul lor! Iată figura lui dr. Ion Mihu, a acestui mecenate al presei şi bisericii româneşti: unde este monografia scrisă Cu simţ cri­tic şi cercetată cu aparat de detalii des­

pre el? O zi întreagă în Cluj, cu prile­jul sărbătoare! dela 19 Februarie, s'a vorbit despre el cu veneraţie şi s'au îm­prospătat în memoria noastră atâtea fapte măreţe, atâtea gânduri grandioase! Individualitatea sa se contura tot mai precis şi creştea tot mai mult în ima­gina minţii noastre. Ce chip calm, ce inteligenţă de largi orizonturi ,câtă noble­ţe de suflet! Sindicatul presei române va trebui să strângă neîncetat date privi­toare la această personalitate de elită, pentru a i nemuri numele şi a-i face dreptate. Când materialul, va fi adunat, un istoric va fi însărcinat să-i scrie mo­nografia fixându-i locul ce i se cuvine în fresca celor mai aleşi ai neamului. Marele gospodar dela Vinerea de lângă Orâştie, jertfitorul pentru cultura şi prosperitatea materială a naţiei, va tre­bui să fie văzut cu toată obiectivitatea de către ştiinţa cuprinzătoare a unui istoric.

D. Ion Lapedatu Timp de 18 ani d. Ion Lapedatu a

administrat Fundaţia dr. Ion Mihu cu o pricepere, cu o tenacitate şi cu un simţ de răspundere şi de chivernisire, cari se ridică până la valoarea unor înal­te virtuţi. Distinsul om de finanţe al Ardealului a deţinut şi deţine situaţiuni superioare în ordinea financiară a sta­tului român, este una din competinţele respectate de toată lumea iniţiată. Toc­mai de aceea hotărârea d-sale de-a tre­ce Fundaţia Mihu în admlnistraţiunea sindicatului din Cluj al ziariştilor, tre­bue comentată ca un semn de aprecieri» a activităţii sindicatului şi de încredere fermă In viitorul ziaristicei româneşti de pe meleagurile transilvănene. Solicitu­dinea susţinută atâţia ani faţă de fon­dul ce i s'a încredinţat este o pildă a manierei de a atinge mari rezultate, a manierei celei mai preferabile. Regula desăvârşită şi scrupuloasă, ordinea ar­hivei, grija zeloasă şi stăruitoare de a adaoge Încontinuu un ban pentru mă­rirea donaţiei şi în cele din urmă ma­nifestaţia de simpatie faţă de organiza­ţia ziariştilor, sunt de natură să înrâu-riască fecund lucrările viitoare ale sin­dicatului, sunt un stimulent de conti­nuare cu forţe noul a programului ce se impune a fi realizat. Toată viaţa dlui . Ion Lapedatu stă în faţa noastră ca un instructiv model de muncă metodică şi desvoltată în anume direcţie. Prin cu­noştinţa sa specializată care 1-a ridicat până la rangul de sfetnic al tronului, ca şi prin modestia atitudinilor sale, d. Ion Lapedatu îşi cucerise un nume în cercuri largi. De aci înainte dsa va avea în faţa ziariştilor un titlu mai mult de a se face iubit şi respectat în rându­rile lor.

108

MĂ IOANE . . . î Mă Ioane, Mă Ioane,

In biserica de bârne Cât ne mai miram de Sfinţii Zugrăviţi în trupuri carne, Cu tiare şi feloane . . .

Mă Ioane, Mă I o a n e . . . !

Sărutam în fugă haina Chipurilor din icoane Şi periam din nou in taina De lumină şi hârjoane,

Mă Ioane, Mă Ioane . . . !

In Duminecile calde Fără ropot Fără tropot De 'ndrăcita noastră joacă N'avea pace bietul clopot, N'avea tichnă biata toacă.

Soarele, măreţul, caldul, Câmpul fraged cu smaraldul, Pentru toane Şi răsgoane Ne părea prea 'ngust, i o a n e . . . !

Şi 'ntr 'o zi cu prea mult bine S'au stârnit strigări de goarne, Şi-au căzut pe lume zoarne De vârtejuri şi bulboane,

Mă Ioane, Mă Ioane . . . !

Dar în procleta vâltoare Ai avut de razim cerul Şi n ' a prins de tine fierul Nici otrava din bulboane,

Mă Ioane, Mă I o a n e . . . !

Te-ai întors pieptos şi teafăr Cu ochi mari, cu pumni de stâncă, Cu răsfrângeri de luceafăr. . .

Fără vrajă din boscoane, Azi ai casa ta de piatră Şi ştrengarii 'n şir pe vatră Iţi răscoală furnicarul De neastâmpăr şi hârjoane,

Mă Ioane, Mă Ioane . . . !

Tu-i priveşti cu gându-aiurea.. .

Vâri în spaime cămătarii, Te mai hârâi cu crâşmarii Şi te minunezi arare, Peste lume, peste locuri, Peste freamătul de jocuri, Ce năpraznică schimbare. . . !

. . . Doar pe dâmbul ros de Mureş, In biserica de bârne, Au rămas aceeaşi Sfinţii Zugrăviţi în trupuri carne, Cu chivere şi feloar- . . . Şi- a rămas aceeaş taina Chipurilor din icoane,

Mă Ioane, Mă I o a n e . . . !

TEODOB MTJRAŞANU

Ramura de măslin Cititorii noştri au putut savura dese­

nul copertei nrului 2 al „Societăţii de mâine" dela 1 Febr.: talentatul nostru colaborator A. Demian a împodobit lo­cul destinat „actualităţilor" simbolice cu o frunză şi trei boabe de măslin. Tre-bue prinsă aici o idee, materializată o preocupare stăruitoare. Ori cine urmă­reşte evenimentele ştie, că lumea spiri­tuală de înaltă intelectualitate a ceasu­lui de faţă din toate ţările este foarte stăruitor chinuită de găsirea mijloacelor de fondare a păcii. E atât de adâncă criza, încât a râsbit până la os pe cele mai bătrâne şi rezistente organisme de stat din lume. Nu e mântuire decât în acorduri de lungă durată de natură eco­nomică. Structura socială trebue adap­tată noilor raporturi de producţie şi valorizare. Chiar în nrul nostru trecut am vorbit despre o întreagă ofensivă a Parisului, prin Geneva, prin Quai d'Or-say, prin ziare şi reviste, in favoarea pân-europenismului. Revizuiri de tarifuri va­male, valută unică, creare de infinite înlesniri ale interdependenţei, înfiinţa­rea chiar a unui supra-stat european, sunt preocupări lansate din înălţimea ce­lor mai înalte tribune. Cum revista noastră înţelege să trateze curajos orice actualitate şi să surprindă marele ritm al gândirii contimporane în afirmările şale evidente, am prins ideia în decora­tivul desen al copertei. Cu toateeă ne propuseserâm la început să nu dăm tâl­curile imaginilor plasticizate, totuş când vedem necesitatea lor, ne supunem. In numărul de faţă dăm un articol mai cu­prinzător despre sforţările areopagului dela Geneva în direcţia Paneuropei.

.Investitiiini de miliarde în Cehoslovacia

Parlamentul cehoslovac este hotărît să voteze 3 miliarde coroane pentru in-vestiţiuni. Ce altă metodă mai bună există pentru combaterea şomajului? In însemnările trecute am vorbit despre pla­nurile Statelor Unite în aceeaş direcţie: era vorba acolo de suma fantastică de 1 miliard de dolari pentru a ocupa mâna de lucru neîntrebuinţată azi. Practica şi civilizata Cehoslovacie recurge la a-ceeaş manjeră de a combate şomajul, care la o vreme ca aceasta de generală criză mondială, trebuia în mod fatal să sporiască în industriile sale atât de nu­meroase şi de puternice. „Prager Pres-se" ne aduce informaţia despre proiec­tele unor gigantice lucrări de şosele şi apaducte îndeosebi, pentru a da o pâine celor rămaşi fără lucru. In aceeaş vre­me oficiul afacerilor streine prin glasul dlui Beneş anunţă ferma politică de tratate economice cu ţările vecine ori apropiate. Dupăce s'au încheiat în chip norocos atari tratate cu Austria şi Ju-goslavia, d. Beneş vorbeşte despre pre­gătiri întru a soluţiona chestiunea şi în ce priveşte Ungaria. La Praga se simte o febrilă activitate de ordin economie sprijinită concomitent şi pe cale di­plomatică. Cehoslovacia dă dovadă de geniu, care ştie să se potriviască nevoi­lor vremii şi să se consacre realizărilor cari se aşteaptă în clipa grea de faţă.

O reprezentanţă centrală a pre­sei din România

Au trecut atâţia ani dela Unire, fără ca ziariştii României, români şi mino­ritari, din toate regiunile să se cunoas­că mai deajiroape, să desbatâ probleme­le profesionale şi să-şi aper interesele în mod energic şi prompt decateori se iveşte nevoia. De n'am vorbi despre alt­ceva, decât despre necesitatea înţele­

gerii sufleteşti, şi chestiunea se pune cu acuitate. Cât priveşte oficialitatea de stat, România a făcut în domeniul pre­sei progrese îmbucurătoare: direcţia pie­sei dela externe mai întâiu, iar în ur­ma dela Preşedinţia Consiliului, şi-a amplificat serviciile până la crearea func­ţiunilor de ataşaţi de presa pelângâ le­gaţiile principale, şi a fost fericit în­drumată la început de N. Dianu, iar a-poi de d. E. Filotti. Societăţile de presă din cuprinsul ţării n'au avut alt punct de întâlnire decât prin direcţia presei dela Preşedinţie. In afară însă de ofi­cialitate asociaţiile gazetarilor se gă­sesc într'o totală izolare, fără putinţă de a lega fire de comunicaţie între ele. Sunt,«9* mai ales vor fi nevoi, cari vor pretinde studii mai aprofundate şi deci colaborarea intensivă a tuturora. Se pregăteşte o lege de presă: ce vor face ziariştii? E greu să improvizezi de fie­care dată comis iuni cari sa cerceteze amplu o atare chestiune. Deci din punct de vedere practic e bine să se înteme­ieze o reprezentanţă centrală unică a tu­turor societăţilor de presă. Bine înţeles, fără sacrificarea organizaţiunilor, fără prejudiciarea autonomiei lor desăvârşite. Deja instituţia Casei de pensiuni şi re­trageri este un ; început serios de a se găsi toţi ziariştii la un loc. Dar iarăş Casa de pensiuni este semi-etatizată, ca formă de funcţionare, caracter care este dealtfel necesar pentru aplicarea rigu­roasă a legii. Ne gândim însă la mai multă mobilitate în posibilităţile de con­lucrare, de „convenire" — cum se spu­ne în Transilvania, de consfătuire ca­maraderească. Sunt atâtea prilejuri de ordin extern, încât ni se pare, că a so­sit momentul să se creeze instrumentul de expresiune vie şi permanentă al tu­turor asociaţiilor de presă. Când mili­tăm în favoarea acestei reprezentanţe u-nice, suntem călăuziţi înainte de toate de ideea centripetală a apropierii sufle­teşti, a încetării suspiciunilor cari se ivesc de atâtea ori cu efecte deprimante în rândurile camarazilor, de ideia afir­mării armonice şi pline de autoritate a presei din România cu orice ocazie.

Venalitatea şi panamaua spir­tului negru.

In anii 1927—28—29—30 prevederile în­casărilor de taxe după spirtoase au scă­zut într'un mod uluitor. Au fost în fie­care an pagube de minimul 2 miliarde lei. Contrabanda a înflorit. Fabricarea şi desfacerea clandestină deasemeni. Toa­tă sârguinţa de veghe a organelor fis­cale a fost dejucată în mod extrem de abil. Atât de rafinate au fost metodele de sustragere vigilenţii ministerului de finanţe, încât nu mai poate fi pentru ni­meni nicio îndoială de presupunere a existenţii unei maffi cu rădăcini rami­ficate, cu legături puternice, cu mij­loace banditeşti de apărare. Spirtul o— prit, spirtul clandestin, spirtul negru şi verde, autohton şi străin, este una din în­spăimântătoarele panamale ale României, una din ruşinile cari ar trebui să facă să plesnească obrazul ţârii noastre. Căci monstruoasa afacere mărturiseşte des­pre gradul de corupţie şi înşelăciune ca­re este la noi cu putinţă. Nu ar fi fost posibilă panamaua, fără complicita­tea unora din organele fiscului cari s'au lăsat mituite sau interesate la venitu­rile industriei ilicite. E un caz grav de venalitate şi de păgubire a statului. E o dureroasa dovadă de starea înapoiată, anarhică şi necinstită a unor organe din administraţiunea finanţelor noastre publice. E o absenţă, care stârneşte mari valuri de indignare în sufletul bu-

103

nului nostru popor. Organismul de stat e dator să reacţioneze cu toată puterea împotriva răului, să se decidă pentru represalii crunte şi să ardă cu fierul roşu racila venalităţii care umileşte un stat şi un popor de oameni vrednici şi muncitori cum sunt românii.

Bunii gospodari E ceasul, când se încheie bilanţurile

intreprinderilor pe anul trecut şi se con­voacă adunările generale pentru cerce­tarea gestiunilor. Se discută cu febrili­tate poziţiile arătate de bănci, industrii şi case de comerţ în conturile de pro­fit şi pierdere. Şi acum, ca şi altă­dată, se poate constata, că acele insti­tuţii economice, cari şi-au făcut un cult din cruţare, din socotită întrebuin­ţare a banului dat lor în administrare şi din punerea în frunte a unor elemente complect devotate încredinţării lor, se disting printr'o forţă de rezistenţă şi prin rezultate de câştig, cari le fac o-noare. Conducerile, cari nu s'au abă­tut cu nimic din programul strict al activităţii şi n'au cedat unor influenţe de politicianism şi de interese particula­re, au înregistrat succese remarcabile, cu toată criza care s'a abătut peste ţa ­ră. Acţionarii şi funcţionarii de carieră sunt îndreptăţiţi a se feri ca de lepră de politicianii cari vor să aserviască în­treprinderea lor unor instincte hrăpă­reţe şi egoismului de a face pe placul clientelei electorale. Nu e nevoie să de­ţină direcţia unei bănci o personalitate de suprafaţă, dar pusă în imposibilitate să stea permanent şi în mod destoinic la dispoziţia publicului. Nu. Un funcţio­nar de bancă ne vorbia despre utilita­tea specialiştilor cu simţ comercial, chiar dacă aceşti specialişti nu au un nume deosebit. Niciodată ţara românească n'a avut mai multă nevoe de buni gospodari, de dibaci şi ontxti organizatori ca în faza actuală, care ne indică aşa de pre­cis apropierea unor vremi de luptă a-prigă pentru existenţă.

Camerele de agricultură Simţul nostru de datorie de a ne în­

cadra în ritmul actualităţilor şi a des-bate chestiunile cari formează îngrijo­rarea tuturor celor cari au o răspundere în îndrumarea lucrurilor, ca şi a acelo­ra cari se văd îndemnaţi a lua cuvân­tul şi a arăta opinia lor la situaţie, ne-a făcut să punem neîntrerupt marile pro­bleme agrare ale lumii. Debunăseamă, că întinderile imense ale suprafeţelor arabile din Rusia şi Canada se pretează la o imediată colectivizarea a mijloacelor de utilaj: autotractoarele fac minuni. Ce se întâmplă însă la noi unde sunt pro­prietăţi de 3—8 jughere? Cum scazi chel­tuielile de cost? Noi suntem de părerea, că aceste probleme specifice solului ro­mânesc şi atât de diverse ca varietate a configuraţiilor geografice trebuesc ime­diat şi pe larg desbătute de către came­rele de agricultură. Prin noua lege s'a introdus o reformă bună: accesul de amestec al comunelor în gospodăria ju­deţeană. Este însă numai un început. Şi cam teoretic. Credem, că e necesar să se lărgiască mult cadrele de activi­tate ale camerelor de agricultură. Să se formeze dacă nu chiar ferme coope­rative model, neapărat nucleee solide de acţiune pe mici unităţi, pe văi, pe 2—3—1 sate, cari să fie concentrate în jurul mişcării de mecanicizare a agriculturii. Sunt infinit de multe probleme acolo la ţară vrednice de discutat: foarte impor­tantă este nevoia de a cooperatiza desfa­cerea, valorificarea, a industrializa tot ce are ţăranul la vatră pentru a ajunge la ban -şi la forţă economică; unde sunt lăptăriile noastre model, unde e comer­ţul de ouă, lână, fructe? Dece să vedem

fâpi şi terenuri sterpe, degradate, ne­plantate, netransformate în pomet îm­belşugat? Cine poate avea ochi mai buni pentru toate aceste interese decât ma­rele personal al camerelor de agricultu­ră? Consilierii agricoli, agronomii şi toa­tă armata birocratismului să fie scoşi pe teren, să se ocupe în mod practic de nevoile ţărănimii, să cerceteze dacă este sau nu îngrăşat pământul! Să lovim de moarte stupida mentalitate înţepenită în dosare şi acte a acelora cari devorează miliardele de lei cu leafa lor fără nici o urmă utilă pe teren!

Redacţia f D u m i t r u Comşa

Academia Română a fost convocată Vineri 20 Februarie c , în sesiunea ge­nerală extraordinară.

D. I. Bianu, preşedinte, -nainte de a intra în ordinea de zi a omagiat astfel pe marele român Dimitrie Comşa:

„Din nou a fâlfâit drapelul negru asu­pra localului Academiei, la începutul a-cestei săptămâni. Dimitrie Comşa, mem­brul nostru onorar, s'a stins Duminecă la amiază, la 15 Februarie c. în etate de 85 de ani la Sibiu, oraşul frumos un­de a trăit şi a lucrat întreaga lui viaţă.

Viaţa lui Comşa a fost după măsu­rile obişnuite, lungă, luminoasă şi feri­cită.

A fost luminoasă, pentrucă întreaga, lui viaţă a desvoltat o activitate ne­adormită ca profesor de agricultură la seminarul din Sibiu, ca scriitor pentru luminarea cărturarilor şi sătenilor, ca propovăduitor al principiilor sănătoase şi practice pentru viaţa economică şi agricolă a sătenilor de peste Carpaţi.

Intre românii de peste Carpaţi, dân­sul a lucrat fără încetare şi fără cru­ţare întreaga lui viaţă.

Intre luptătorii pentru înălţarea nea­mului prin cultură şi bună stare spre in­dependenţă, Comşa a fost totdeauna în rândul celor dintâi.

Viaţa lui a fost fericită pentrucă a muncit cu iubire şi cu devotament cu­rat, fără nici un fel de pretenţii, fără ambiţii, fără pofte şi cu trebuinţele per­sonale cele mai modeste. De aceea dânsul era totdeauna vesel, resignat şi cu voe bună la orice muncă, orice oste­neală, la orice sacrificiu pentru neamul lui.

Eşit dintre săteni, viaţa lui întreagă a fost luminată de iubirea sătenilor, pentru cari a trăit şi a muncit. Tot­deauna îl găseai sau cu o carte în mâ­nă pentru a învăţa din ea pe alţii, sau cu un condeiu pentru a scrie ori cu un cosor sau i foarfecă de grădină în po-mătul lui atât de iubit.

Era totdeauna senin, sincer, modest, de aceea orice cuvânt bun de apreciere a muncii lui îl atingea la inimă şi era adânc recunoscător. Două momente au fost cele mai luminoase în viaţa lui: când a fost primit de regele Carol şi regina Elisabeta la Peleş pentru a pre­zenta minunatele lui albumuri de artă ţărănească, cari au fost atât de admi­rate şi pentru cari i s'au adus laude a-tât de meritate; al doilea moment a fost când Academia 1-a ales membru onorar. Mi-a spus-o aceasta de mai multe ori, totdeauna cu o lacrimă în gene.

A fost nedespărţit de grupul tineri­lor care organizase şi conducea peste Carpaţi noua politică activă faţă <îe asupririle guvernelor ungureşti. Becîi-, nitz, fraţii Eugen şi Aurel Brote, Dan Barcianu, Slavici, în frunte cu Diaman-di Manole dela Braşov, conduceau a-ceastâ acţiune prin ziarul „Tribuna", fundat la 1884. Dintre dânşii nici odată n'a lipsit Dimitrie Comşa, fără să se întrebe de urmările acestei acţiuni. Mun­

ca lor de apărare a neamului faţă de politica de sdrobire a lui Tisza i-a dus — având în frunte pe Ioan Raţiu şi o mare pleiadă în jurul lui, i-a dus la procesul celebru dela Cluj, la temniţele din Seghedin şi din Vaţ. In toate a-cestea, Comşa, fără vorbă, fără descu­rajare, era în rândul întâi. De nenu­mărate ori apăream între dânşii cu sfa­turi, cu informaţii şi cu ajutoare mai solide şi totdeauna neclintit în mijlocul lor, ţinându-se modest lângă ei, am gă­sit pe Dimitrie Comşa.

A fost o personalitate de desăvârşit devotament, un iubitor al poporului din neamul lui, fără ură, fără invidie faţă de nimenea, nici dintre români, nici din­tre celelalte neamuri.

El a atins perfecţiunea omului cin­stit şi a bunului român. Numele lui va fi pentru veşnicie înscris în rândul sfin­ţilor naţionali români.

Fie-i ţărâna uşoară!"

V I D C Moartea lui Vidu aruncă umbra doli­

ului peste întreg Bănatul. El este cea mai expresivă figură bănăţeană din ultimii treizeci de ani. Spiritul româ­nesc în Banat s'a exteriorizat prin cân­tec, prin creaţia muzicală. Precum Verdl a exteriorizat sentimentele italiene. Chop'in patriotismul polonez, Vidu a ex­primat esenţa sufletului natal. In crea-ţiunea muzicală alui Vidu se cuprind, ca in forme de cristal, toate strălucirile ritmice ale sufletului bănăţean. Aceasta e mult şi totuşi nu e totul. In operile lui se aude glasul pământului strămo­şesc şi tot ce s'a petrecut pe el în de­cursul vremilor. Şi încă mai mult, în el se cuprind şi melodiile fizice ale naturii bănăţene, zefirul matinal, adierea de se­ară, freamătul codrului, gingaşul limbaj al iubirilor, răsfrângerile seculare ale suferinţelor. Căci Bănatul a protestat prin cântec, mai mult decât prin verbul patetic al poetului sau tirada vijelioasă a politicianului. Vidu a difuzat simţirea bănăţeană pe tot largul pământului ro­mânesc Au fost zadarnice obstacolele graniţelor. Ia, expoziţia din 1906 din Bu­cureşti nimic nu s'a expus mai bine de­cât doina bănăţeană alui Vidu devenită repede proprietate comună a fiecăruia între Tisa şi Nistru. Atunci s'a făcut prima puternică osmoză a sentimentslor pregătitoare a Unirii.

In ce constă mărimea lui Vidu? El nu este produsul artificial al unei

culturi, al unei şcoli. El a ieşit din ano­nimatul miasselor bănăţene, din predis­poziţie artistcă, din dragoste, din cântec. El este însuşi un întemeietor. Pe opera lui se va ridica musica românească. Brediceanu, Drăgoi, ii continuă pe Vidu; într"o evoluţie, în linii mai largi, mai universale' poate a muzicei româneşti.

Supă Vidu rămâne un cor, care-i va purta numele totdeauna. Şi mai durabil îl va perpetua însă doina, naiva, mira­culoasa lui doină bănăţeană. El va îm­bătrâni numai deodată cu temperamen­tul românesc. Cât timp ANA LUGOJE-ANA, AUZI VALEA, PI-PIC-PIC, PUI DE LEI, şi altele, vor continua să fer-mece, şă zguduie, auzul şi emoţia noas­tră, Vidu va trăi printre noi, nesfârşit, transmis dela o generaţie la alta.

Directoratul Bănatului îşi pleacă stea­gul la groapa marelui Vidu! („Vestul") SEVER BOCU.