Post on 24-Oct-2015
Metode de optimizare a structurii culturilor
În functie de ponderea ocupată în cadrul suprafetei arabile, culturile si structura lor
reprezintă componente de bază ale sistemului de cultură a plantelor de câmp la nivelul
exploatatiei agricole.
Se consideră optimă acea componentă si structură a culturilor care asigură obtinerea
produselor agricole prin folosirea deplină a resurselor funciare, materiale, umane si financiare în
conditii de eficientă economică.
La aceste aspecte se adaugă necesitatea realizării unei succesiuni rationale în timp si
spatiu a culturilor, ceea ce favorizează realizarea de productii convenabile în conditiile utilizării
stabile – cu randamente sporite – a întregii suprafete de teren cuprinsă în asolamente.
Pentru stabilirea componentei si a structurii culturilor se iau în considerare: cererea de
produse agricole vegetale manifestată la nivelul pietei; potentialul productiv al terenului;
eficienta economică a culturilor; asigurarea cu fortă de muncă; cerintele minime ale plantelor
fată de premergătoare, etc.
Favorabilitatea terenurilor se stabileste pe baza notelor de apreciere economică a
potantialului acestora (I-V). În ceea ce priveste eficienta economică a diferitelor culturi, este
necesară cunoasterea potentialului detinut de acestea – în conditiile date – fapt realizabil după
gruparea culturilor pe categorii omogene din punt de vedere al destinatiei lor. Ca indicatori se
folosesc: randamentul mediu pe unitatea productivă; profitul pe hectar; costurile pe hectar; costul
de productie sau costul unitar; productivitatea muncii.
Succesiunea culturilor care reflectă relatia între două sau mai multe culturi în decursul
unei secvente temporale de doi ani consecutivi, evidentiază rolul diverselor plante premergătoare
sub aspect agrofitotehnic si organizatoric.
În acest context se pune si problema practicării culturilor succesive a căror suprafată nu
trebuie să depăsească suprafetele eliberate de premergătoarele acceptabile. În afara acestui
criteriu de restrictie, mai actionează si restrictiile de rotatie-referitoare la revenirea unei culturi pe
aceiasi suprafată de teren după o anumită perioadă de timp, precum si la compatibilitătile de
rotatie existente între plantele de cultură.
Existenta suprafetelor irigate, determină analizarea structurii culturilor prin prisma
gradului de intensificare a productiei. Astfel cele mai mari suprafete irigate trebuie arondate
culturilor care dau cele mai mari sporuri de productie, sortimentul de plante cultivat trebuie să
asigure utilizarea ratională a apei de irigatie, trebuie avută în vedere practicarea culturilor duble –
în scopul cresterii cantitătilor de produse obtinute pe unitatea de teren irigată.
Metodele utilizate pentru stabilira structurii culturilor sunt: metoda normativ –
constructivă, metoda planning si metoda programării liniare.
Metoda normativ-constructivă presupune elaborarea mai multor variante de structură,
caracterizate prin diferite combinatii cantitative si calitative ale culturilor care se găsesc pe
teritoriul dat, în conditii specific de crestere si dezvoltare, si care se încadrează în structura
zonală si permit satisfacerea cerintelor pietei.
La stabilirea fiecărei variante se tine seama de resursele disponibile ale exploatatiei
agricole, modul de valorificare al resurselor prin practicarea diferitelor culturi, consumul propriu
al exploatatiei agricole. Armonizarea variantelor se face prin echilibrarea balantelor suprafetei
cultivate, produselor obligate, resurselor de fortă de muncă etc.
Aprecierea de ansamblu a variantelor are în vedere un sistem de indicatori (care se
consideră identici ca importantă) si se recurge la metoda punctajului, prin care fiecărui indicator i
se acordă un număr de puncte, în functie de nivelul său analizat sub raport economic. Numărul
de puncte total reprezintă criteriul de ierarhizare a variantelor.
Metoda Planing îmbină elementele metodei normativ-constructive cu elementele
programării liniare. Se urmăresc: suprafata care poate fi ocupată de o cultură – în functie de
resursa cea mai limitată si restrictia cea mai severă; acordarea prioritătii absolute culturii care
utilizează cel mai bine resursa cea mai deficitară, după care se iau în considerare si alte culturi;
dacă o resursă a fost epuizată ca urmare a practicării anumitor culturi, ea devine la rândul său
factor limitativ pentru celelalte culturi care pot fi atrase în circuitul productiv realizându-se
ierarhizarea acestora pe baza celorlalte resurse disponibile. Drept criteriu de eficientă se foloseste
profitul realizat pe unitatea productivă.
Etapele de implementare a acestei metode sunt:
- clasificarea culturilor care pot fi practicate în cadrul unui tabel de selectie – în functie de
criteriul luat în considerare;
- stabilirea prioritătii culturilor în functie de disponibilul de suprafată
– sarcinile de plan si restrictiile de rotatie.
Dacă mai rămân resurse disponibile, se trece la elaborarea unei noi variante care să
urmărească si utilizarea acestora. Dintre variantele elaborate, se urmăreste implementarea
variantei care asigură îndeplinirea la maxim a criteriului de eficientă stabilit.
Metoda programării liniare permite găsirea solutiei optime, din multitudinea solutiilor
existente. În acest scop se alege un model mathematic care să exprime corect restrictiile cele mai
semnificative: functia obiectiv; suprafata disponibilă; succesiunea culturilor; revenirea unei
culturi pe aceiasi suprafată de teren; utilizarea resurselor; obtinerea unui volum obligat al
productiei. Drept criteriu de optimizare se folosesc: maximizarea productiei si a profitului,
minimizarea costurilor etc.
Modelul economico-matematic apare astfel:
Max f(x) = Σqj xj
Restrictii:
1. suprafata arabilă disponibilă:
Σ xj =S
2. succesiunea culturilor:
Σxjps <= Σxjsp
3. revenirea unei culturi pe aceiasi suprafată de teren:
Σxjn <= S/R
4. utilizarea resurselor
Σaijxj <= bi
5. volum minim obligat al productiei:
Σqjx’j >= Qij
,în care:
xj – suprafata pe culturi;
qj – randamentul mediu al culturii j:
S – suprafata arabilă a exploatatiei agricole;
s - culturile succesive;
p – culturile premergătoare;
R – culturile care revin pe aceiasi suprafată după un anumit timp;
aij – cantitatea de resursă i utilizată la cultura j;
bi – cantitatea din resursa i disponibilă;
x’ j – pretul unitar al produsului sau resursei la cultura j;
Qij – volumul minim obligat de productie (valorică) al culturii j.