Metode de optimizare a structurii culturilor

În functie de ponderea ocupată în cadrul suprafetei arabile, culturile si structura lor

reprezintă componente de bază ale sistemului de cultură a plantelor de câmp la nivelul

exploatatiei agricole.

Se consideră optimă acea componentă si structură a culturilor care asigură obtinerea

produselor agricole prin folosirea deplină a resurselor funciare, materiale, umane si financiare în

conditii de eficientă economică.

La aceste aspecte se adaugă necesitatea realizării unei succesiuni rationale în timp si

spatiu a culturilor, ceea ce favorizează realizarea de productii convenabile în conditiile utilizării

stabile – cu randamente sporite – a întregii suprafete de teren cuprinsă în asolamente.

Pentru stabilirea componentei si a structurii culturilor se iau în considerare: cererea de

produse agricole vegetale manifestată la nivelul pietei; potentialul productiv al terenului;

eficienta economică a culturilor; asigurarea cu fortă de muncă; cerintele minime ale plantelor

fată de premergătoare, etc.

Favorabilitatea terenurilor se stabileste pe baza notelor de apreciere economică a

potantialului acestora (I-V). În ceea ce priveste eficienta economică a diferitelor culturi, este

necesară cunoasterea potentialului detinut de acestea – în conditiile date – fapt realizabil după

gruparea culturilor pe categorii omogene din punt de vedere al destinatiei lor. Ca indicatori se

folosesc: randamentul mediu pe unitatea productivă; profitul pe hectar; costurile pe hectar; costul

de productie sau costul unitar; productivitatea muncii.

Succesiunea culturilor care reflectă relatia între două sau mai multe culturi în decursul

unei secvente temporale de doi ani consecutivi, evidentiază rolul diverselor plante premergătoare

sub aspect agrofitotehnic si organizatoric.

În acest context se pune si problema practicării culturilor succesive a căror suprafată nu

trebuie să depăsească suprafetele eliberate de premergătoarele acceptabile. În afara acestui

criteriu de restrictie, mai actionează si restrictiile de rotatie-referitoare la revenirea unei culturi pe

aceiasi suprafată de teren după o anumită perioadă de timp, precum si la compatibilitătile de

rotatie existente între plantele de cultură.

Existenta suprafetelor irigate, determină analizarea structurii culturilor prin prisma

gradului de intensificare a productiei. Astfel cele mai mari suprafete irigate trebuie arondate

culturilor care dau cele mai mari sporuri de productie, sortimentul de plante cultivat trebuie să

asigure utilizarea ratională a apei de irigatie, trebuie avută în vedere practicarea culturilor duble –

în scopul cresterii cantitătilor de produse obtinute pe unitatea de teren irigată.

Metodele utilizate pentru stabilira structurii culturilor sunt: metoda normativ –

constructivă, metoda planning si metoda programării liniare.

Metoda normativ-constructivă presupune elaborarea mai multor variante de structură,

caracterizate prin diferite combinatii cantitative si calitative ale culturilor care se găsesc pe

teritoriul dat, în conditii specific de crestere si dezvoltare, si care se încadrează în structura

zonală si permit satisfacerea cerintelor pietei.

La stabilirea fiecărei variante se tine seama de resursele disponibile ale exploatatiei

agricole, modul de valorificare al resurselor prin practicarea diferitelor culturi, consumul propriu

al exploatatiei agricole. Armonizarea variantelor se face prin echilibrarea balantelor suprafetei

cultivate, produselor obligate, resurselor de fortă de muncă etc.

Aprecierea de ansamblu a variantelor are în vedere un sistem de indicatori (care se

consideră identici ca importantă) si se recurge la metoda punctajului, prin care fiecărui indicator i

se acordă un număr de puncte, în functie de nivelul său analizat sub raport economic. Numărul

de puncte total reprezintă criteriul de ierarhizare a variantelor.

Metoda Planing îmbină elementele metodei normativ-constructive cu elementele

programării liniare. Se urmăresc: suprafata care poate fi ocupată de o cultură – în functie de

resursa cea mai limitată si restrictia cea mai severă; acordarea prioritătii absolute culturii care

utilizează cel mai bine resursa cea mai deficitară, după care se iau în considerare si alte culturi;

dacă o resursă a fost epuizată ca urmare a practicării anumitor culturi, ea devine la rândul său

factor limitativ pentru celelalte culturi care pot fi atrase în circuitul productiv realizându-se

ierarhizarea acestora pe baza celorlalte resurse disponibile. Drept criteriu de eficientă se foloseste

profitul realizat pe unitatea productivă.

Etapele de implementare a acestei metode sunt:

- clasificarea culturilor care pot fi practicate în cadrul unui tabel de selectie – în functie de

criteriul luat în considerare;

- stabilirea prioritătii culturilor în functie de disponibilul de suprafată

– sarcinile de plan si restrictiile de rotatie.

Dacă mai rămân resurse disponibile, se trece la elaborarea unei noi variante care să

urmărească si utilizarea acestora. Dintre variantele elaborate, se urmăreste implementarea

variantei care asigură îndeplinirea la maxim a criteriului de eficientă stabilit.

Metoda programării liniare permite găsirea solutiei optime, din multitudinea solutiilor

existente. În acest scop se alege un model mathematic care să exprime corect restrictiile cele mai

semnificative: functia obiectiv; suprafata disponibilă; succesiunea culturilor; revenirea unei

culturi pe aceiasi suprafată de teren; utilizarea resurselor; obtinerea unui volum obligat al

productiei. Drept criteriu de optimizare se folosesc: maximizarea productiei si a profitului,

minimizarea costurilor etc.

Modelul economico-matematic apare astfel:

Max f(x) = Σqj xj

Restrictii:

1. suprafata arabilă disponibilă:

Σ xj =S

2. succesiunea culturilor:

Σxjps <= Σxjsp

3. revenirea unei culturi pe aceiasi suprafată de teren:

Σxjn <= S/R

4. utilizarea resurselor

Σaijxj <= bi

5. volum minim obligat al productiei:

Σqjx’j >= Qij

,în care:

xj – suprafata pe culturi;

qj – randamentul mediu al culturii j:

S – suprafata arabilă a exploatatiei agricole;

s - culturile succesive;

p – culturile premergătoare;

R – culturile care revin pe aceiasi suprafată după un anumit timp;

aij – cantitatea de resursă i utilizată la cultura j;

bi – cantitatea din resursa i disponibilă;

x’ j – pretul unitar al produsului sau resursei la cultura j;

Qij – volumul minim obligat de productie (valorică) al culturii j.