Post on 20-Jan-2016
description
Ilinca Ilian
Eugen Dorcescu în spaţiul poeziei hispanice
În toamna anului 2007 Institutul Cervantes din Bucureşti, condus pe
atunci de un om de cultură de o calitate excepţională, Joaquín Garrigós, a
iniţiat un proiect important ce avea să dureze doi ani: întîlniri periodice
între scriitori din Spania şi din România, dar care nu aveau să se desfăşoare
numai la Bucureşti, ci şi în cîteva mari oraşe din ţară. Poate pentru că
investiţia de timp şi de interes a părut prea costisitoare aiurea, proiectul nu
s-a materializat pe deplin decît la Timişoara, unde s-au ţinut cinci astfel de
întruniri pînă în 2009. Roadele acestora s-ar fi redus doar la cîteva ore
minunate petrecute în librăria „Joc Secund” (deja dispărută acum) şi la
cîteva grupaje de poezie sau proză publicate în „Orizont”, însă lucrurile au
luat o întorsătură mult mai fericită. Este meritul poetului Eugen Dorcescu
acela de a fi transformat acest proiect cultural într-un dialog poetic cu
adevărat relevant, prin transmutarea elementului inevitabil social, poate
chiar convenţional, al unor astfel de evenimente culturale în nişte prietenii
literare autentice. Or, prieteniile literare, departe de a răspunde clişeului
referitor la asocierile pe baza interesului reciproc, se întemeiază pe
rezonanţa veritabilă între spirite şi, pornind de aici, pe generozitate, critică,
atenţie şi studiu în comun. Este grăitor faptul că dintre cei nouă poeţi
spanioli care ne-au vizitat la Timişoara şi cu care Eugen Dorcescu a
dialogat în spaţiul social, doar cu doi a ajuns la acea comunicare profundă
pe care se bazează prietenia literară: e vorba de Coriolano González
Montañez şi de Rosa Lentini. Pe cel de-al treilea mare prieten spaniol,
Andrés Sánchez Robayna, l-a cunoscut ulterior, cînd deja cunoştinţele sale
de spaniolă deveniseră deja atît de vaste încît orice hispanist cu veleităţi de
traducător literar ar fi avut temeiuri serioase de invidie.
Eugen Dorcescu, ştim cu toţii, este certat cu tot ceea ce înseamnă
inautenticitate, lipsă de profunzime, joc gratuit, „poantă” anodină: ceea ce
caută el în poezie este dovada unei anevoioase purificări interioare la
capătul căreia se poate primi – sau nu – darul cuvîntului poetic revelator.
Este firesc, în acest caz, ca afinităţile sale să se îndrepte spre acei poeţi în
care regăseşte această neîncetată căutare de factură spirituală şi e
indubitabil că, dintre toţi prietenii săi literari, afinitatea cea mai profundă o
are cu Andrés Sánchez Robayna, care, într-o profundă consonanţă cu
Eugen Dorcescu, definea cuvîntul poetic ca „suprema mărturie spirituală a
unei reconcilieri a omului cu sine însuşi şi cu moartea”. Citindu-l pe acest
mare poet contemporan, un alt gigant al literaturii spaniole, Juan
Goytisolo, încerca să-l definească în aceşti termeni: „Goliciunea
universului de dinaintea creaţiei omului, perindarea repetată a ciclurilor
solare prin faţa ochiului timpului sînt evocate [de Sánchez Robayna]
pornind de la conştiinţa extincţiei privirii, fără nici un pic de melancolie.
Străin de orice retorică şi de orice sentimentalism, Andrés Sánchez
Robayna concepe şi defineşte viaţa noastră ca un dar netrainic în uşurătatea
luminii. Atracţia gravitaţională a unei frunze uscate e cea care ne atrage şi
pe noi şi ne integrează în ea” („El País”, 8. 01. 2011). Goytisolo evoca aici
un poem memorabil dintr-un volum, de altfel deloc lesnicios la lectură şi
cu atît mai puţin la traducere, pe care Eugen Dorcescu l-a publicat în
română la Editura Mirton în 2012, Umbra şi aparenţa:
Unei frunze uscate
Ca sosită din rămurişuri celeste,frunză veştedă, cazi pe pămîntul splendorii şi al durerii, pentru a ne arătasăvîrşirea, extincţia, aşteptarea?
Noi de asemenea, smulşi, uscaţi,
cădem pe pămîntul nesfîrşit,precum o floare a negării cădemde la stele la solitudine.
Şi tu cazi mută, fără a şti.Cazi, în tăcere, asemenea nouă.Aidoma unui trup nimicit cazipe verticala aerului lipsit de vedere.
Cititorii lui Eugen Dorcescu pot simţi, fără îndoială, aerul de familie
dintre cei doi scriitori, fapt care nu se datorează doar peceţii pe care un
traducător o lasă, într-o mai mică sau mai mare măsură, asupra poemului
tradus. De altfel, tălmăcirile lui Eugen Dorcescu din spaniolă tind spre o
neutralizare a intervenţiei propriei mărci stilistice, fapt admirabil dacă ne
gîndim la dificultatea pe care o are un creator de limbaj poetic de a-l evita
intenţionat într-o traducere (e de ajuns să ne gîndim la poemele lui
Baudelaire traduse de Arghezi!). Este incontestabil că poemele Rosei
Lentini sau ale lui Coriolano González Montañez îşi păstrează, prin
traducerile lui Eugen Dorcescu, propria sonoritate. Iată un exemplu din
poezia Rosei Lentini:
Tsunami apropie peşti de tristeţeşi fixează două cuvinte: moarte şi mare.Case, oameni, animale şi trotuaresunt vid.Se renunţă la a sprijini mâna aceeaşi visele ce încă o incarneazădoresc s-o liniştească o dată cu liniştitele-i vene.Tsunami, suspin al apeial urgenţei şi dezolăriiprimul vis înaintea dezordiniicălătorie tulburată
(Rosa Lentini, Tsunami şi alte poeme, Ed. Mirton, 2011)
În cazul lui Sánchez Robayna, însă, e vorba de o mai mare afinitate
spirituală şi poate că aşa se explică senzaţia de similaritate a limbajului
poetic, dar şi preţuirea pe care şi-o poartă reciproc poetul timişorean şi
poetul insular (Sánchez Robayna trăieşte în Canarias, la fel ca González
Montañez). Iată ce spune Sánchez Robayna despre Eugen Dorcescu: „O
profundă explorare a simţului transcendenţei – adesea unită în mod
inextricabil cu lecţiile misticii occidentale – se împleteşte în poezia [lui
Dorcescu] cu o căutare metafizică („metafizică, nu filozofică”, insista Juan
Ramón Jiménez) al cărei centru sau ax este fiinţa în faţa eternităţii”. Or, şi
pentru poetul canar, aşa cum declară într-un interviu, emoţia artistică şi cea
religioasă sînt identice, iar poezia este legată consubstanţial de o trăire
religioasă, dacă se înţelege acest termen, pe de o parte, în sensul etimologic
(religare) şi, pe de altă parte, ca fiind ilustrat în contemporaneitate de
„iluminările profane” despre care vorbea Walter Benjamin, cele care
„provoacă explozia vocilor celor mai intime şi mai tainice ale realului”.
Este aşadar vorba de doi poeţi care împărtăşesc un limbaj comun, dar care
se despart la un moment dat din cauza unor viziuni incompatibile asupra
transcendenţei, pentru că, în cazul lui Eugen Dorcescu, această
transcendenţă nu este neapărat goală, cum e cazul lui Sánchez Robayna.
Nu vom găsi la poetul insular conversaţii cu Dumnezeu ca acelea din
antologia tematică Abyssus abyssum invocat ce evidenţiază acel filon al
poeziei de factură mistico-religioasă prezent mai cu seamă în Omul de
cenuşă, Biblice, Elegii. În schimb, vom găsi o aceeaşi pasiune pentru
scrutarea aparenţelor, a umbrelor, a golului pe care sînt proiectate
fenomenele mundane, deşi la poetul timişorean o asemenea investigare e
realizată în registrul elegiac, în timp ce poetul insular tinde mai degrabă
spre o poezie neutră, cvasi constatativă. Am insistat puţin asupra legăturii
dintre cei doi poeţi pentru că mi se pare că în acest fel devin şi mai
evidente pe de o parte trăsăturile definitorii ale fiecăruia dintre ei, dar şi
similitudinile. Două dintre ele mai merită subliniate în final: ambii sînt
atraşi deopotrivă de teoria literară, ca autori de eseuri de hermeneutică, şi
amîndoi evită cu orice preţ ceea ce poetul canar numea postura „autistă”a
poetului închis în propriul limbaj poetic şi incapabil să intre în contact cu
alte universuri stilistice. Andrés Sánchez Robayna conduce, de altfel,
Atelierul de traducere literară la Universitatea din La Laguna unde este
profesor şi afirmă adesea că traducerea de poezie reprezintă pentru el una
dintre metodele cele mai eficiente de a combate alunecarea spre „autismul
poetic”. Eugen Dorcescu, la rîndul său, desfăşoară în ultima vreme o
intensă activitate de traducător, iar cele trei volume transpuse în română
din spaniolă, ca şi grupajele publicate în reviste, confirmă capacitatea de a-
şi modula verbul, astfel încît să devină transmiţătorul cît mai fidel al unor
universuri poetice mult diferite de al său.
Rămîne, fireşte, să ne întrebăm în ce măsură aceste eforturi pentru a
face cunoscute vocile poetice hispanice în România şi pe cele româneşti în
lumea hispanică îşi vor găsi un public capabil să le guste. Cred că nu e
cazul nici să ne facem iluzii, nici să cedăm neîncrederii totale. O anchetă
din 2007 arăta că în Spania publicul cititor preferă ficţiunea (roman şi
povestiri) într-o proporţie de 94,2 iar restul se împarte între cititorii de eseu
(3,6), teatru (0,9) şi poezie (1,5). Lucrurile nu s-au schimbat în mod radical
în ultimii şapte ani. În orice caz, însă, cantitatea e foarte puţin importantă,
pe de o parte pentru că, aşa cum bine observa poetul Francisco Brines
„poezia nu are un public, ci are cititori” sau, cum şi mai plin de speranţă
nota Tomás Segovia „valoarea numerică [a poeziei] nu se compară cu
prestigiul ei, care este imens. Nu e citită? Dar va fi citită peste două sute de
ani, fiindcă influenţa poeziei se propagă prin contagiere, de la corp la corp”
(„El País”, 22. 11. 2008). E important aşadar faptul că Eugen Dorcescu se
află deja în circuitul poetic hispanic prin cîteva traduceri extrem de bune
(şi aş remarca mai ales traducerea excelentă a Poemelor bătrînului,
realizată de Rosa Lentini alături de autor, traducere care mi se pare chiar
mai izbutită decît cea a volumelor el camino hacia tenerife şi Las elegías
de Bad Hofgastein făcută împreună cu Coriolano González Montañez). E
importantă de asemenea includerea sa într-o mare antologie editată de
Andrés Sánchez Robayna, Ars poetica – Versiones de poesía moderna,
publicată la prestigioasa editură Pre-textos şi unde figurează treizeci şi
cinci de poeţi din trei secole ale modernităţii, de la Wordsworth la Rilke,
Pierre Reverdy, Saint-John Perse ş.a.m.d., dintre poeţii români fiind
tălmăciţi Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu. E citit de puţini în Spania, e
citit de puţini chiar în România? Dar va putea fi citit peste două sute de
ani. Pînă atunci, rămîne bucuria consolidării unor rodnice prietenii literare,
plăcerea explorării în comun a limitelor limbajului poetic şi, cu siguranţă,
multele publicaţii viitoare. Rămîne, fără îndoială, sentimentul încercat de
aceşti poeţi de a fi atins, aşa cum nota Coriolano González Montañez în
prefaţa la Elegiile din Bad Hofgastein, „limba nescrisă a poeziei de la
începuturi, limba spirituală care sălăşluieşte în om şi al cărui privilegiat
transmiţător este Eugen Dorcescu”.
15 februarie 2014
Prof. univ. dr. Ilinca Ilian
Universitatea de Vest, Timişoara