Post on 30-Dec-2014
1
Adrian POP
GEOPOLITICA
Editura Sylvi
Bucureşti
2003
2
CUPRINS
Capitolul 1 Introducere
1.1 Relaţia dintre geografie şi geopolitică
1.2 Relaţia dintre geografie politică, geopolitică şi geostrategie
1.3 Etapele evoluţiei geopoliticii şi geostrategiei
1.4 Obiectul de studiu al geopoliticii
Capitolul 2 Şcoala geopolitică germană
2.1 Friedrich Ratzel – precursor al geopoliticii
2.2 Rudolf Kjellèn – creatorul termenului de geopolitică
2.3 Geografia politică germană de până la autonomizarea şi instituţionalizarea geopoliticii
2.4 Karl Haushofer – părintele geopoliticii germane
Capitolul 3 Şcoala geopolitică franceză
3.1 Principalii exponenţi ai geografiei politice franceze
3.2 Contribuţia geografiei politice franceze la dezvoltarea geopoliticii şi istoriografiei
Capitolul 4 Şcoala geopolitică anglo-saxonă
4.1 Alfred T. Mahan – teoreticianul puterii maritime
4.2 Frederick J. Turner – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a frontierei
4.3 Halford J. Mackinder – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a centrului Eurasiei
4.4 Nicholas J. Spykman – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a periferiei Eurasiei
4.5 George F. Kennan – teoreticianul strategiei îndiguirii
3
4.6 James Burnham – teoreticianul strategiei eliberării
4.7 Colin S. Gray – teoreticianul geopoliticii erei nucleare
Capitolul 5 Şcoala geopolitică românească
5.1 Clarificări conceptuale
5.2 Preocupări privitoare la poziţia geopolitică a României
5.3 Problematica graniţelor naturale în preocupările româneşti de geopolitică
5.4 Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea geopoliticii în România
Capitolul 6 O cotitură geopolitică şi geostrategică: de la cooperare la confruntare în
relaţiile interaliate
6.1 Relaţiile postbelice de putere
6.2 Începuturile războiului rece: percepţii anglo-americane şi sovietice
Capitolul 7 Geostrategia războiului rece
7.1 Aliniamentele geostrategice ale epocii bipolare
7.2 Evoluţii strategice şi strategii în primul deceniu şi jumătate postbelic
7.3 Criza rachetelor din Cuba
7.4 Evoluţii strategice şi strategii în deceniile 7-9 ale secolului XX
Capitolul 8 Geopolitica şi geostrategia în epoca globalizării
8.1 Geopolitica post-modernă
8.2 Paradigme noi
8.2.1 Sfârşitul istoriei
8.2.2 Ciocnirea civilizaţiilor
4
8.2.3 Al Treilea Val
8.2.4 Globalizarea
8.2.5 Jihad versus McWorld
8.2.6 Miezul funcţional versus Prăpastia neintegrată
Capitolul 9 Geopolitica energiei
9.1 Geopolitica Mării Caspice
9.2 Geopolitica Caucazului de Sud şi Asiei Centrale
Capitolul 10 Repere geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului trei
10.1 Mutaţii în raporturile de putere
10.2 Priorităţi ale Administraţiei George W. Bush în sfera securităţii
10.3 Războiul viitorului
5
Capitolul 1
Introducere
1.1 Relaţia dintre geografie şi geopolitică
Evenimentele politice au loc întotdeauna într-un anumit mediu geografic. Factorii de
mediu pot influenţa cursul evenimentelor politice, dar de generarea lor este răspunzător
întotdeauna omul, şi nu geografia. Geografia unui stat include variabile precum mărimea,
localizarea, climatul şi topografia acestuia. Totodată, geografia unui stat este unul din
elementele importante, deşi nu singurul, al puterii sale. Importanţa sa e relativă în raport cu
economia, tehnologia, mâna de lucru, climatul politic şi social, forţa armată, capacitatea de
iradiere şi influenţare cultural-spirituală, precum şi starea de sănătate şi moralul cetăţenilor
săi. O evaluare a tuturor acestor elemente, considerate împreună în ecuaţia puterii unui stat
naţional, are sens doar în relaţie cu ecuaţiile de putere ale altor state şi într-un anume context
specific (timp, loc, împrejurare).
6
Geografia este – conform definiţiei lui Fernand Braudel – „studiul societăţii cu
ajutorul spaţiului”. „Etimologic – nota Christian Daudel –, geografia semnifică reprezentarea
grafică a pământului, formalizarea lui grafică prin linii şi semne, imagini picturale şi desen”4.
Văzută geografic, lumea este compusă din şapte continente (Europa, Asia, Africa, America de
Nord, America de Sud, Australia, Antarctica) şi patru oceane (Atlantic, Pacific, Indian şi
Arctic). Văzută geopolitic, lumea este compusă dintr-un singur mare continent, Eurasia-
Africa, multe insule mai mici şi un ocean mare. Din acest punct de vedere se poate spune că
geopolitica înseamnă, în ultimă instanţă, perspectivă. „Perspectivele geopolitice – sublinia
Colin S. Gray – permit specialistului şi nespecialistului să înţeleagă tendinţe şi continuităţi
istorice care pot să nu fie înţelese chiar de iniţiatorii acţiunilor politice studiate”5.
Cunoaşterea geografiei este esenţială analizei geopoliticii, însă între cele două există o
distincţie esenţială, importantă studiului şi practicii relaţiilor internaţionale. Geopolitica
vizează interacţiunea statelor şi imperiilor într-un anume cadru geografic, în vreme ce
geografia unui stat – poziţia sa într-o regiune geografică şi în ansamblul lumii ca întreg –
prezintă oportunităţi şi impune limitări statului.
Geografia condiţionează perspectivele liderilor unui stat şi afectează luarea deciziilor
în chestiuni de politică externă. De-a lungul istoriei, geografia unui stat a influenţat orientarea
sa geopolitică fie în direcţia unei puteri terestre, fie în cea a unei puteri maritime. De regulă, o
situaţie insulară orientează o ţară către mare, în vreme ce una continentală o orientează către
spaţiul terestru. Nu puţine sunt însă şi cazurile în care o ţară orientată maritim a fost capabilă
să-şi proiecteze puterea în plan terestru, iar o ţară orientată terestru şi-a proiectat puterea pe
mare. Cînd acest fapt se întâmplă, precum în vremea Germaniei wilhelmiene, care a adresat o
provocare puterii maritime britanice, survine, în plan geopolitic, conflictul.
4 Christian Daudel, “Geografie, Geopolitică şi Geostrategie: termeni în schimbare”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, p. 290. 5 Colin S. Gray, The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, National Strategy Information Center, Inc., Crane, Russak & Company, Inc., New York, 1977, p. IX.
7
Mărimea unei ţări e un factor important în definirea rolului pe care aceasta îl poate
juca în politica internaţională, dar ea nu garantează semnificaţia sa geopolitică. Brazilia,
Argentina şi Australia sunt ţări mari care nu au jucat (sau, în nici un caz prin mărimea lor) un
rol semnificativ în politica mondială. Ţări mai mici însă, precum Anglia şi Japonia, au
întemeiat imperii. Un factor mult mai important decât mărimea îl constituie poziţia geografică
– unde este aşezată o ţară în raport cu altele. Ţările aşezate, în întregime sau parţial, în
emisfera nordică, au avut cel mai mare impact asupra politicii mondiale. Până în secolul XX,
politica mondială a fost dominată de ţări localizate în Eurasia, insulele sale offshore şi Africa
la nord de Sahara. Timp de mai multe secole, emisferele vestică şi sudică au fost mai mult
spaţii de acţiune ale puterilor coloniale eurasiatice. SUA sunt prima ţară a emisferei vestice
care are un impact major asupra politicii internaţionale.
Al ţi factori care influenţează capacitatea unei ţări de a juca un rol semnificativ pe
scena mondială sunt populaţia, economia, tehnologia, puterea militară şi caracterul guvernării.
Spre deosenire însă de geografie, aceşti factori sunt supuşi schimbării. Mediul geografic este,
prin definiţie, un factor constant. Nu întâmplător, Fernand Braudel, ca reprezentant de frunte
al Şcolii Analelor, îl considera definitoriu pentru ceea ce el denumea „durata lungă” a istoriei.
Cu toate acestea, impactul său asupra politicii internaţionale se poate modifica în timp.
Progresul ştiinţifico-tehnic poate modifica efectele distanţei, topografiei şi climatului,
Protecţia oferită SUA de oceanele Atlantic şi Pacific s-a diminuat odată cu dezvoltarea unor
nave şi submarine mai rapide, a avioanelor şi rachetelor balistice intercontinentale. Prin
urmare, evaluarea impactului factorilor de mediu trebuie să se facă cu multă prudenţă şi
flexibilitate şi să fie adaptată contextual.
Geopolitica furnizează un instrument util oamenilor de stat în a face distincţia
necesară între interesele tranzitorii, pe termen scurt, şi cele de durată, fundamentale, ale ţărilor
8
pe care le conduc. Acestea din urmă se pot modifica şi ele în timp6. În secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea Anglia a urmărit să prevină controlul Belgiei de către o putere ostilă. Pe măsura
extinderii Imperiului britanic, ea a căutat să-şi preserve supremaţia pe mare şi să menţină
echilibrul dintre puteri pe continentul european. După dispariţia imperiului său, a fost
interesată în consolidarea Alianţe Nord-Atlantice şi forjarea unei „relaţii speciale” cu SUA.
O evoluţie similară poate fi observată în cazul SUA. După războiul de independenţă, SUA au
încercat să elimine influenţa europeană de pe continentul american şi să se extindă către vest
(doctrina Monroe). La finele secolului al XIX-lea au căutat să se extindă în Oceanul Pacific şi
estul Asiei (politica „uşilor deschise”). În secolul al XX-lea SUA au căutat să prevină
dominarea Europei şi a estului Asiei de către o putere ostilă sau o alianţă de puteri. Iar în
secolul al XXI-lea, ele urmăresc să-şi prezerve şi să-şi consolideze preeminenţa pe plan
mondial, dobândită la sfărşitul Războiului Rece.
1.2 Relaţia dintre geografie politică, geopolitică şi geostrategie
Geografia politică, geopolitica şi geostrategia analizează, din perspectiva relaţiei
putere-teritoriu, raporturile dintre state. Cea dintâi descrie structura lumii şi a părţilor sale
componente, forţele ce acţionează în câmpul politic pe plan internaţional sau regional şi
modul cum acestea contribuie la modelarea lumii. Celelalte două studiază actorii politici,
motivaţiile şi calculele acestora şi atribuie o însemnătate sporită reprezentărilor.
Esenţa geografiei politice o reprezintă studiul statului, prin cele trei componente ale
sale de bază: teritoriul, populaţia şi forma de guvernare. Abordarea contemporană a geografiei
politice mută însă accentul de pe studiul statului, pe cel al relaţiilor interstatale şi al relaţiilor
dintre acţiunea politică şi teritoriu. Această abordare este cu atât mai legitimă cu cât ea îşi are
rădăcinile în concepţia celui care a utilizat cel dintâi termenul de geografie politică, Anne
6 Francis P. Sempa, Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century, Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2002, pp. 3-7.
9
Robert Jacques Turgot (1727-1781), care, la 1750, definea geografia politică drept „tratarea
sistematică a legăturilor create între procesele politice şi cele geografice”. Se poate conchide,
aşadar, că geografia politică este o ramură a geografiei umane ce studiază relaţia de
intercondiţionare dintre factorul uman, teritoriu şi fenomenul politic7.
Geopolitica are în vedere dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se
desfăşoară în cuprinsul lor, altfel spus ansamblul condiţionărilor care determină o anumită
evoluţie la nivelul actorilor de pe scena politicii internaţionale – instituţii şi persoane.
Geostrategia are un câmp de acţiune mai restrâns, focalizându-se pe raporturile de forţă şi
latura militară a acţiunii statelor, altfel spus analizează relaţia dintre mediul geopolitic şi
politica de securitate şi apărare promovată de un stat sau un grup de state.
Geopolitica şi geostrategia, deşi uşor pretabile teoretizării şi derapajelor doctrinar-
propagandistice, sunt strâns legate de practica exercitării puterii politice. Fiind condiţionate de
structurile de putere, geopolitica şi geostrategia se înscriu în logica acestora drept pentru care
îşi asumă de regulă problematica contemporană de relief sau/şi cu reverbaţii mondiale.
Geopolitica se interesează de politica statelor şi influenţele reciproce dintre acestea, relaţiile
diplomatice, dreptul internaţional, problematica securităţii şi apărării, raporturile de putere în
lume şi acţiunea diverselor instituţii internaţionale. Altfel spus, ea „ia în considerare tot ceea
ce organizează, într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi
culturale, statele şi alianţele lor”8. Dezvoltată, la rândul său, ca reflexie aplicată asupra
dinamicilor spaţiale şi asupra ştiinţei de a gândi spaţiul în vederea asigurării victoriei
operaţiunilor militare, geostrategia presupune în mod tradiţional ideea folosirii forţei. De
aceea ea a fost şi a rămas apanajul statelor majore9. Apetenţa deosebită pentru geografie a
ofiţerilor de rang superior, ce a stat le baza dezvoltării acestei discipline, a dat titlul unei
7 Silviu Costachie, Geografie politică: o nouă abordare, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, pp. 9-17. 8 Christian Daudel, op. cit., p. 302.
10
celebre lucrări a directorului revistei „Hérodote”, geograful francez Yves Lacoste:
„Geografia, asta serveşte mai întâi pentru a face războiul”10.
Apărute iniţial, în secolul al XVIII-lea, ca produse ale reflecţiei elitelor politice,
diplomatice şi militare, geopolitica şi geostrategia s-au dezvoltat, de la finele secolului al
XIX-lea, şi în câmpul reflecţiei universitare. Astfel, sub impactul dezvoltării impetuoase a
birocraţiei şi a necesităţii pregătirii acesteia pentru asumarea responsabilităţilor
administrative, s-a născut o geopolitică a profesorilor, caracterizată printr-o abordare mai
largă şi un efort de sistematizare a problemelor geopolitice. Mult timp, cele două geopolitici
nu s-au întâlnit, evoluând în paralel.Treptat însă, geopolitica profesorilor a început să o
concureze pe cea a decidenţilor politici, diplomaţilor şi militarilor. Momentul a coincis cu
ieşirea geopoliticii din cercul restrâns al puterii către zona dezbaterilor publice, fenomen ce a
fost potenţat de proliferarea societăţilor savante de geografie colonială sau comercială,
interesate de creşterea rolului opiniei publice, de dezvoltarea mijloacelor mass-media şi
democratizarea puterii.
1.3 Etapele evoluţiei geopoliticii şi geostrategiei
Geopolitica, ca disciplină sau ştiinţă de graniţă s-a constituit treptat, prin acumulări
succesive ale unor elemente din sferele geografiei politice, antropogeografiei, etnopoliticii,
economiei politice, istoriei şi sociologiei. Cum însă prima consemnare scriptică a conceptului
de geopolitică datează abia din anul 1900, se poate spune că geopolitica, ca disciplină sau
ştiinţă, aparţine secolului XX. Encyclopaedia Britannica defineşte geopolitica drept analiza
influenţelor geografice asupra relaţiilor de putere în politica internaţională. În evoluţia
geopoliticii pot fi distinse trei mari etape istorice: o primă etapă, cuprinsă între ultimele două
decenii ale secolului al XIX-lea şi sfărşitul celui de Al Doilea Război Mondial, când are loc
9 Gérard Chaliand, J.-P. Rageau, Atlas stratégique. Géopolitique des rapports dans le monde, Fayard, Paris, 1985, p. 5.
11
cristalizarea şi afirmarea principalelor concepţii, doctrine şi şcoli geopolitice; o a doua etapă,
cuprinsă între 1945 şi 1970, când geopolitica este discreditată prin asocierea sa cu politica
expansionistă a puterilor Axei în preajma şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în
locul său dezvoltându-se o geostrategie cu un caracter mult mai teoretic decât geopolitica
anterioară, interesată de controlul anumitor zone geografice prin intermediul balanţelor de
putere regionale şi globale; şi, în sfârşit, o a treia etapă, care acoperă aproximativ intervalul
ultimului sfert de secol, în care se produce o resuscitare a interesului faţă de geopolitică – fără
însă ca geostrategia să fie abandonată – mai întîi în contextul luptei pentru sfere de influenţă
în Lumea a Treia între cele două superputeri ale ordinii bipolare, iar mai apoi în contextul
răsturnărilor geopolitice la nivel planetar ce au urmat prăbuşirii acesteia din urmă, când are
loc o permanentizare a folosirii termenului de geopolitică, iar geopolitica ca disciplină se
instituţionalizează.
Din acest ultim punct de vedere, înfiinţarea Comitetului de lucru pentru geopolitică
(AFG) în Germania, a Fundaţiei pentru studii de apărare naţională (FEDN) şi a unei reviste de
geopolitică în Franţa, sau a revistei italiene „Limes”, se constituie ca tot atâtea momente
semnificative. Reinserţia geopoliticii în cancelariile occidentale a determinat NATO să
organizeze, în 1983, prima conferinţă postbelică asupra geopoliticii. Sub impulsul dezbaterii
privitoare la identitatea spaţiului central-european în fosta sferă de hegemonie sovietică,
lansată la mijlocul anilor ’80 de foştii dizidenţi central-europeni, conceptul de Mitteleuropa,
pentru decenii, după 1945, devenit tabu, a reintrat în limbajul politic şi academic al
germanilor. Nu mai puţin semnificativă pentru depăşirea inhibiţiilor germane legate de
utilizarea termenului şi a abordărilor geopolitice în analizele de politică externă rămâne
organizarea la Garmish-Partenkirchen, în 1995, a primei conferinţe de geopolitică pe pământ
german, după cel de Al Doilea Război Mondial11.
10 Vezi Yves Lacoste, La géographie ça sert d’abord à faire la guerre, Maspéro, Paris, 1978. 11 Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, pp. 15-16.
12
Există însă şi autori care atrag atenţia asupra pericolului revenirii geopoliticii în prim-
planul analizelor consacrate politicii internaţionale – acela de a cultiva şi, deci, ranforsa
tendinţele naţionaliste12.
1.4 Obiectul de studiu al geopoliticii
Geopolitica tradiţională, aşa cum a fost ea practicată şi dezvoltată pe baze
preponderent geografice de către Friedrich Ratzel şi discipolul său – şi, totodată, creatorul
termenului de geopolitică – Rudolf Kjellèn, îşi propunea să explice şi să prezică
comportamentul politic şi capabilităţile militare ale statelor prin intermediul mediului fizic în
care fiinţau acestea.
La rândul său, geopolitica din perioada interbelică era interesată precumpănitor de
evidenţierea factorilor spaţiali şi de mediu în viaţa internaţională. Ea studia condiţiile
dezvoltării statului, ale securităţii sale, acţiunile întreprinse de acesta pentru a se dezvolta, a se
apăra faţă de duşmani sau a se extinde în detrimentul statelor vecine. Accentul era pus pe
evidenţierea constrângerilor şi determinărilor naturale (poziţia şi frontierele statelor,
dimensiunile lor demografice şi economice, rădăcinile identităţii lor), evidenţiere considerată
susceptibilă a furniza oamenilor politici o bază obiectivă de întemeiere a deciziei politice.
Geopolitica din perioada interbelică era însă puţin preocupată de analiza reprezentărilor sau a
modurilor de acţiune ale actorilor politici, se interesa prea puţin de guvernanţi, de sistemele
administrative, de oamenii politici sau de jocul opiniei publice. Uneori – cazul şcolii
geopolitice germane conduse de Karl Haushofer – geopolitica legitima o anumită filosofie –
cea a celui de Al Treilea Reich – punea în evidenţă consecinţele spaţiale ale acestei opţiuni
filosofice şi deducea strategiile de urmat prin prisma obiectivelor teritoriale astfel definite şi a
mijloacelor avute la dispoziţie.
12 Vezi, în acest sens, Dario Lopreno, Yvan Pasteur, Géopolitique et histoire, Editions Payot, Lausanne, 1995.
13
Îmbunătăţirea comunicaţiilor şi transporturilor, pe de o parte şi evoluţia strategiei,
tehnicii şi capabilităţilor militare (în special posibilitatea folosirii rachetelor nucleare) după Al
Doilea Război Mondial, pe de altă parte, au redus drastic semnificaţia geopolitică a
determinărilor naturale şi importanţa factorilor geopolitici în politica externă a statelor. Cum
rachetele relativizau spaţiul, ignorând topografia şi climatul, treptat în gândirea geopolitică s-a
impus o nouă abordare, centrată pe analiza reprezentărilor ce intervin în actul deciziei politice.
Geopolitica contemporană construieşte tabloul forţelor existente pe o anumită scenă
dată, identifică scopurile profunde care îi animă pe aceşti actori politici, filosofiile sau
ideologiile explicite sau implicite la care aceştia subscriu, precum şi curentele şi factorii care
îi influenţează şi evidenţiază modul de utilizare al unor geostrategii concepute în acord cu
scopurile fixate şi reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti13.
Componentele standard ale unui studiu geopolitic sunt: definirea regiunii avute în
vedere; examinarea impactului pe care traiectele istorice şi reprezentările geopolitice
prevalente în zonă l-au avut asupra percepţiilor diverselor grupuri, asupra definirii intereselor
lor şi asupra contextelor politice şi „pre-politice”; analizarea situaţiei curente din punctul de
vedere al puterii şi vulnerabilităţii diverşilor actori geopolitici ce operează în zonă, al ţelurilor
urmărite de aceştia şi a capacităţii lor de a le transpune în practică.
Statutul geopoliticii în structura ştiinţelor social-politice a fost şi a rămas incert, obiect
de dezbatere între specialişti. Unii au considerat-o doar o metodă de cercetare a realităţilor
politicii internaţionale sau de abordare a politicii externe (G. Heyden). Alţii au catalogat-o
drept disciplină geografică, o aplicare a geografiei la domeniul politicii (Pierre Célèrier). În
sfârşit au fost şi aceia care au pretins pentru geopolitică statutul de ştiinţă politică de-sine-
stătătoare, capabilă să descopere şi formuleze legi şi principii (Colin S. Gray, Michel
Poriatowski). În realitate, geopolitica este mai degrabă o disciplină de graniţă şi sinteză, care
13 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 8.
14
combină abordarea geografică cu cea politică, istorică, economică şi sociologică, o ştiinţă
nedeplin constituită, precumpănitor aplicativă, cu orizonturi teoretice încă insuficient
cristalizate, fără metode şi tehnici proprii de cercetare. Altfel spus, în termeni epistemologici,
la începutul secolului XXI geopolitica se prezintă încă ca o ştiinţă pre-paradigmatică. În
geopolitică nu putem vorbi de o ordine epistemologică strictă, ci de curente de gândire
eterogene, pluraliste şi adeseori aflate în opoziţie. Acestea din urmă se structurează după ţări –
şcoala germană, franceză, anglo-saxonă, românească, etc – , în raport cu autoritatea
intelectuală şi pregnanţa viziunilor asupra lumii ale diverşilor autorilor (tributari, la rândul lor
experienţelor lor formative şi diverselor concepţii ideologice), precum şi în raport cu marile
fenomene, evenimente şi momente de cotitură în istoria umanităţii – imperialismul colonial,
Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, epoca bipolarismului şi cea post-Război
Rece.
15
Capitolul 2
Şcoala geopolitică germană
2.1 Friedrich Ratzel – precursor al geopoliticii
Geograful german Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat principalul precursor
al geopoliticii, în calitate de promotor al geografiei umane – disciplină pe care a denumit-o
antropogeografie1 – şi, îndeosebi, al geografiei politice, ca parte componentă a celei dintâi.
Născut la 30 august 1844 la Karlsruhe, Ratzel a urmat studiile universitare la
Heidelberg, absolvindu-le în 1868. Timp de un an de zile şi-a completat studiile la
Universitatea din Montpellier, prilej cu care se îndepărtează de formaţia sa de zoolog,
apropiindu-se de studiul geografiei. A participat la războiul franco-prusac (1870-1871),
efectuând apoi o serie de călătorii - mai întâi în Italia şi Marea Britanie, apoi (1874-1875) în
America de Nord şi Mexic. După reîntoarecerea în Germania, în 1875, se va dedica, până la
sfârşitul vieţii, cercetărilor geografice. A predat geografia mai întâi la Înalta Şcoală Tehnică şi
Universitatea din München, iar din 1884, până la sfârşitul vieţii, la Universitatea din Leipzig.
S-a stins din viaţă la 13 august 1904 în localitatea germană Ammerland.
Până la Ratzel, geografii se ocupau precumpănitor de descrierea suprafeţei
pământului şi a influenţei pe care clima şi relieful le exercitau asupra sa. Ratzel şi-a îndreptat
atenţia spre înţelegerea raporturilor dintre grupurile umane şi mediul înconjurător. Intenţia sa
era de a pune bazele unei geografii care să pună în evidenţă influenţele mediului asupra
1 Vezi Simion Mehedinţi, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel, Atelierele grafice I.V. Socec, Bucureşti, 1904.
16
grupurilor umane. Demersul său, care recupera omul şi îl reaşeza în centrul realităţilor sociale,
istorice şi geografice, a condus către distingerea între geografia fizică, dedicată studiului
mediului, şi geografia umană, interesată de influenţele pe care mediul le are asupra grupurilor
umane.
Cristalizarea concepţiei sale s-a făcut la confluenţa asimilării unor influenţe dintre cele
mai diverse. De la Johann Gottfried von Herder a reţinut tema poporului ca subiect primordial
al istoriei, precum şi faptul că „istoria este geografia în mişcare”, cu alte cuvinte ideea
interdependenţei dintre istorie şi geografie, faptul că „toate problemele trebuiesc tratate istoric
şi toate problemele istorice geografic”, întrucât „forţa elementelor geografice asupra istoriei
corespunde superiorităţii naturii asupra omului”2; de la istoricul civilizaţiilor Henry Buckle a
reţinut ideea că „înfăţişarea generală a naturii explică evoluţia inegală a civilizaţiilor”; de la
geografii Alexander von Humboldt (1769-1859) şi Karl Ritter, ideea că noua geografie umană
trebuia eliberată de abstracţiile şi speculaţiile filosofiei; de la Auguste Comte, conceptul de
mediu, căruia i-a conferit însă un sens mai larg decât pozitivistul francez; de la Charles
Darwin, ideea că fiinţele umane, asemeni tuturor celorlalte vieţuitoare, se află în concurenţă
pentru a beneficia de resursele planetare limitate, supravieţuind cei mai bine adaptaţi; de la
Moritz Wagner, ideea că mobilitatea îi este cosubstanţială omului, care se raportează la spaţiu
nu doar din nevoia de resurse, ci şi pentru a-şi asigura echilibrul, prin consum de energie
excedentară; de la Herbert Spencer, ideea potrivit căreia culturile sunt mijloace prin care omul
se adaptează la natură, ele fiind diferit înzestrate pentru a răspunde acestei provocări; în
sfârşit, de la lordul Salisbury, ideea că e în firea lucrurilor ca statele mari să crească, iar cele
mici să se micşoreze mereu.
Majoritatea ideilor lui Ratzel rămân ancorate în viziunea organicistă a epocii sale. Cu
toate acestea, conferind un rol important concepţiilor pe care popoarele şi le fac despre spaţiul
17
lor, manierei de a proiecta în spaţiu aceste idei şi abilităţii de a gestiona acest spaţiu, Ratzel a
operat o deschidere către o dimensiune extra-organică, cea a reprezentărilor.
Antropogeografia – disciplina pe care Ratzel o propunea lumii ştiinţifice prin
intermediul unei lucrări de pionierat în două volume (vol. I, 1882, vol. II, 1891), cu acelaşi
titlu (Anthropogeographie) – era definită de autorul său drept „învăţătura despre factorii
răspândirii geografice a oamenilor” şi „despre distribuţia, forma şi dimensiunile popoarelor şi
a statelor lor”, fiind, de fapt, echivalentul german al geografiei umane3. Sensurile pe care
Ratzel le conferea termenilor de popor (Volk) şi stat (Staat) erau cele de comunitate umană cu
o anume identitate, constituită istoric şi geografic, prin evoluţie biologică şi culturală –
poporul – şi, respectiv, guvernământ sub care poporul se organizează politic – statul. În
viziunea lui Ratzel, statul, ca organism politic, marca o etapă superioară în existenţa unei
comunităţi, mijlocul prin care acesteia i se deschidea accesul către nivelurile elementare de
cultură. După cum statul individualiza poporul şi pământul din punct de vedere politico-
geografic prin spaţiul pe care-l ocupă, tot aşa prin evoluţie biologic-culturală poporul se
individualiza antropologic. „Poporul şi statul sunt expresia unei construcţii istorice într-un
spaţiu geografic şi politic esenţial pentru supravieţuirea şi dezvoltarea lor – spaţiul vital”. Un
popor privat de „spaţiu vital” (Lebensraum) devine un „popor fără spaţiu” (Volk ohne Raum).
Era cazul Germaniei, a cărei „foame de spaţiu” era, credea Ratzel, îndreptăţită în condiţiile în
care Germania ocupa un spaţiu de 10 ori mai mic decât al Rusiei.
Pentru Ratzel, spaţiul ocupat de un stat reprezintă prima condiţie de exprimare a
puterii unui stat, iar identitatea sa politico-geografică este dată de poziţia sa geografică,
respectiv amplasamentul său în raport cu celelalte state, în primul rând faţă de vecini. Spaţiul
2 Friedrich Ratzel, Antropogeographie oder Grundzüge der Antewendung der Erdkunde auf gie Geschichte , Stuttgart, 1882, pp. 41-62. Apud Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997, p. 29. 3 Ibidem, p. 35.
18
(der Raum) şi poziţia (die Lage) ar explica particularităţile istoriei politice ale statului
respectiv.
În consens cu concepţiile darwinismului social, în lucrarea sa fundamentală Geografie
politică (1897) Ratzel a postulat necesitatea de a considera statele drept organisme care
întreţin cu solul „un raport necesar”4: produs al pământului, odată constituit, „statul trebuie să
trăiască de pe urma pământului”. Construcţiile statale se edifică şi se dezvoltă pornind de la
un nucleu sau centru (die Mittelpunkte), asemeni unei fiinţe care se dezvoltă dintr-un embrion
originar. Şi, tot asemeni unui organism, ele cresc, decad şi pier „în ciclul etern al disoluţiei şi
regenerării (care este istoria)”.
Într-o lucrare de-sine-stătătoare (Despre legile de creştere spaţială a statelor, 1901),
Ratzel a încercat chiar să stabilească un număr de legi după care s-ar produce expansiunea
statelor. Identificate în număr de şapte, ele ar fi următoarele: creşterea statelor sporeşte o dată
cu progresul cultural al acestora; creşterea spaţială a statelor însoţeşte alte manifestări ale
dezvoltării lor, cum sunt ideologia, producţia, comerţul, puterea de a influenţa, capacitatea de
prozelitism; statele se extind prin absorbţia şi asimilarea unităţilor politice de importanţă şi
mărime mai redusă; graniţa este un organ situat la periferia statului şi prin amplasarea sa
materializează forţa de expansiune şi creşterea teritorială a statului; extensia spaţială a statului
se realizează prin absorbţia regiunilor importante pentru existenţa şi proiectele sale – regiunile
de litoral, bazinele fluviale, şesurile, teritoriile cele mai bogate; primul impuls pentru
extinderea teritoriului este dat de existenţa unei civilizaţii inferioare; tendinţa generală de
asimilare sau de absorbţie a naţiunilor mai slabe se autoîntreţine prin înglobarea de noi
teritorii.
Ratzel a avansat şi ideea conform căreia importanţa mărilor şi oceanelor se modifică în
timp în funcţie de mărimea şi importanţa ţărilor care le străjuiesc. Preluarea succesivă de către
4 Friedrich Ratzel, Géographie politique, Éditions Régionales Européennes, 1988, p. 2.
19
mările şi oceanele lumii a rolului de „vioară întâi” în plan geopolitic Ratzel o denumea „ciclu
oceanic”. Astfel, de-a lungul istoriei acest rol l-au jucat, rând pe rând, Marea Mediterană,
Oceanul Atlantic şi, în vremea lui Ratzel, dar şi în viitor, Oceanul Pacific. Prin poziţie
strategică, importanţa resurselor şi dimensiunile sale uriaşe, Oceanul Pacific îi apărea lui
Ratzel drept terenul predilect al înfruntărilor viitoare dintre marile puteri ale lumii în general
şi între puterile maritime (SUA, Marea Britanie, Japonia) şi cele continentale (Rusia, China),
în special.
Una din tendinţele ineluctabile şi irepresibile ale istoriei ar fi formarea de state tot mai
mari, prin „tendinţa naturală, logică, a acestora, de a cuprinde „locuri valoroase din punct de
vedere politic”. Ca urmare, statele mari (denumite alternativ de Ratzel şi „continentale”) ar
urma să crească şi mai mult, cele mijlocii ar urma să fie zdrobite de cele mari, iar cele mici ar
urma să dispară cu totul. Peste tot macrostatismul ar urma să înfrângă microstatismul. Atunci
când un stat, precum SUA, pornind din nucleul politico-cultural al matricii de origine, îşi
extinde spaţial forţa civilizatoare la nivelul unui întreg continent, se creează un geospaţiu.
Crearea de geospaţii ar fi destinul marilor popoare ale planetei.
Expansiunea teritorială a statelor Ratzel o pune pe seama unui factor metafizic pe care
îl denumeşte „simţul spaţiului” (Raumsinn) şi pe care popoarele l-ar deţine în grade diferite.
Unele state ar fi apte pentru expansiune teritorială, în vreme ce altele ar fi lipsite de această
însuşire. Una din caracteristicile marilor puteri ar fi tocmai posesia acestui „simţ al spaţiului”.
Această calitate poate evolua sau involua ca urmare a degradării sau îmbătrânirii unor
comunităţi umane, ceea ce ar explica ascensiunea sau decăderea lor. Fiecare popor, mic sau
mare, trebuie să treacă prin „şcoala spaţiului” (die Schule des Raumses). Păstrarea spaţiului
propriu dar, mai ales, expansiunea teritorială se fac prin război, „care a rămas dintotdeauna
marea şcoală a dominării spaţiului”. Călite prin război, popoarele îşi întăresc şi îşi transformă
20
simţul spaţiului. Pregătirea războiului o face strategia. Geografia este pentru strategie ceea ce
este topografia pentru tactică.
Expansiunea statelor se operează nu doar însă prin forţa armelor, prin război, ci şi
prin comerţ (Handelmarkt) şi spirit (die geistige Austanch), altfel spus prin comunicare şi
diseminare culturală. „Comunicarea activă este simptom cultural şi creatoare de cultură” şi, în
acelaşi timp, condiţie a grandorii unui stat.
„Forţa unei civilizaţii istorice stă în forţa desfiinţării graniţelor”. Graniţa (die
Grenzen), ca organ periferic al statului, este prin excelenţă dinamică, întrucît „statul în
mişcare presupune graniţe în mişcare”. Un stat aflat în expansiune tinde să-şi stabilească
frontierele pe graniţele naturale. „Graniţa pe ţărmuri este cea mai bună dintre graniţele
politice în interiorul oicumenei, pentru că ea este naturală”5. Statele care nu au graniţe
naturale suferă de-a lungul timpului cele mai multe transformări ale frontierelor. La fel s-ar
întâmpla lucrurile cu statele care deţin o poziţie geografică sau politică intermediară (die
Mittellage), întrucât poziţia de mijloc suferă cele mai multe influenţe, supusă fiind unor
influenţe şi tendinţe diferite, de cele mai multe ori contrare. Cum majoritatea statelor mici
deţin poziţii intermediare, presiunea asupra lor este deosebit de mare, iar modificările de
frontieră dese. În plus, „cu cât statul este mai mic, cu atât mai puţin importantă este graniţa
sa”. De aceea „un stat mic suportă o graniţă rea mai uşor ca unul mare”. Când unui stat mare i
se impun „graniţe rele” (incorecte), el va fi afectat în însăşi centrul său politico-spiritual
(Mittelpunkt). Slăbirea centrului de iradiere politico-spirituală va conduce la pierderea
controlului periferiilor, care vor intra în „orbita” altui Mittelpunkt.
Ratzel nu s-a limitat să impregneze geografia sa politică de finalitate germanică, ci a
şi dedicat o lucrare specială spaţiului german (Germania, Introducere în stiinţa patriei, 1898).
Concepută ca o aplicare a sistemului său la un spaţiu geografic, etnic, politic şi cultural
5 Idem, Politische Geographie oder die Geographie der Staaten des Verkehrs und des Krieges, München şi Berlin, 1903, p. 568. Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 51.
21
concret, lucrarea se evidenţiază prin preocuparea de a sublinia locul şi rolul Germaniei în
Europa Centrală (Mitteleuropa) şi a defini sarcinile de viitor ale Germaniei. Din acest ultim
punct de vedere, Ratzel considera necesar ca Germania să se facă recunoscută pe eşichierul
politicii mondiale ca zonă intermediară între Occidentul anglo-saxon şi Orientul slav. Prin
expansiune pe direcţia cursului Dunării – aceeaşi direcţie indicată, la 1841, de Friedrich Liszt
– Germania ar fi urmat să constituie – fie sub forma unui stat german, fie a unei uniuni
politice central-europene aflate sub egida sa – o mare putere central-europeană „între marile
puteri mondiale Anglia, Rusia şi Statele Unite”.
Într-o perioadă în care Germania căuta să se reinsereze în concertul marilor puteri şi
să participe la „festinul” împărţirii coloniilor de la care fusese până atunci exclusă, ideile lui
Ratzel ofereau, o direcţie coerentă de acţiune Imperiului german, nefiind câtuşi de puţin
întâmplător faptul participării geografului german la Liga Pangermanică, încă de la
întemeierea sa (1890).
Într-un asemenea context, posteritatea lui Ratzel în spaţiul german nu a putut să fie
decât cu totul remarcabilă. Termenul pe care l-a creat – antropogeografia – a fost folosit pe
scară largă de către geografii germani de după el. Cercetările de geografie politică au
continuat linia preponderent organicistă pe care acesta a inaugurat-o. La fel s-au întâmplat
lucrurile şi cu paradigma determinismului geografic propusă de Ratzel, reluată şi dezvoltată în
perioada interbelică de către şcoala geopolitică condusă de Karl Haushofer. Nu în ultimul
rând, conceptul de Mitteleuropa a fost preluat şi elaborat în detaliu de către Friedrich
Naumann (1860-1919), într-o lucrare cu acelaşi titlu publicată în 1915, în contextul blocadei
şi, ulterior, înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial, când germanii au realizat mai
bine şi într-un mod nedorit poziţia lor mediană în Europa. Proiectul lui Naumann viza
constituirea unui vast patrulater dominat de germani, limitat la nord de Marea Baltică şi
Marea Nordului, la sud de Marea Adriatică şi Marea Neagră, la vest de Rin şi la est de Rusia,
22
altfel spus a unei Europe Centrale esenţialmente germană, în care rolul coagulator asupra
etniilor ne-germane ar fi urmat să fie îndeplinit de Berlin şi Viena. Această Mitteleuropa
deschisă către patru mări, ar fi urmat să se extindă către Africa şi Orientul Apropiat,
conducând la formarea unei noi axe geopolitice Berlin-Bagdad, suficient de puternică politic
şi economic pentru a rezista presiunii exterioare a unei alianţe franco-ruseşti6.
Nu la fel de favorabil a fost receptat în epocă sistemul lui Ratzel în alte ţări europene,
în special în spaţiul francez. Marcel Mauss a criticat determinismul geografic exclusiv pe care
Ratzel l-a conferit „factorului teluric”. Iar Camille Vallaux a văzut în Geografia politică
ratzeliană „un manual de imperialism” şi o „apoteoză a Germaniei imperiale”7.
După Al Doilea Război Mondial, lumea părea să-l fi uitat pe Ratzel, singurele referiri
la sistemul său fiind cele critice ale Răsăritului Europei, din perspectiva materialismului
dialectic şi istoric. Însă în contextul revenirii apetitului faţă de geopolitică în Occident şi a
preocupărilor de a găsi o nouă soluţie europeană „problemei germane”, începând cu jumătatea
anilor 80 concepţiile lui Ratzel revin în actualitate, aşa explicându-se reeditarea sa, în 1988, în
Franţa – ţara care-l receptase cel mai critic pe Ratzel în perioada interbelică.
2.2 Rudolf Kjellèn - creatorul termenului de geopolitică
Asimilarea creatorului termenului de geopolitică şcolii geopolitice
germane este întrucâtva forţată, întrucât Rudolf Kjellèn (1864-1922) a fost profesor
universitar suedez. Cu toate acestea, apartenenţa sa la această şcoală s-a impus deja ca o
tradiţie, avându-se în vedere ecoul şi cariera deosebite pe care ideile sale le-au avut în spaţiul
german, publicarea unei bune părţi a operei sale în limba germană, precum şi susţinerea activă
de care s-a bucurat expansionismul german din partea filo-germanului suedez.
6 Friedrich Naumann, Mitteleuropa, Georg Reimer, Berlin, 1915. Vezi şi Peter Katzenstein, “Germany and Mitteleuropa: An Introduction”, în Peter Katzenstein, ed., Mitteleuropa: Between Europe and Germany, Berghahn Books, Providence, Oxford, 1997, pp. 36-37. 7 Camille Vallaux, Geographie sociale. Le Sol et l’État, Doin, Paris, 1911, p. 166.
23
Rudolf Kjellèn s-a născut în oraşul suedez Torsö. Studiile şcolare şi universitare le-a
urmat într-un mediu cultural impregnat de pangermanism. În 1890 şi-a susţinut lucrarea de
doctorat la Universitatea din Uppsala cu o teză consacrată teoriilor statului. În anul următor a
devenit asistent la Universitatea din Göteborg şi, peste încă un an profesor de ştiinţe politice
la aceeaşi universitate. În paralel, a susţinut cursuri de istorie, drept şi ştiinţe politice la
Universitatea din Uppsala. A fost, de asemenea, membru al Parlamentului suedez.
Kjellèn a utilizat pentru prima oară oral termenul de geopolitică într-o prelegere
publică din aprilie 1899 şi l-a reluat în scris în lucrarea „Introducere la geografia Suediei”,
publicată în anul 1900. Sensurile pe care Kjellèn le conferea conceptului erau cele ratzeliene
de geografie politică şi, prin extensie, antropogeografie. Cu alte cuvinte, prin geopolitică
Kjellèn înţelegea geografia statului ca formă de viaţă, ca organism în desfăşurare spaţială.
Iniţial, conceptul de geopolitică a fot receptat cu reticenţă de lumea ştiinţifică, după
cum o dovedeşte şi recenzia pe care Robert Sieger a făcut-o în 1903 cărţii lui Kjellèn despre
geografia Suediei în periodicul „Geographische Zeitschrift”. Intrarea termenului în circuitul
literaturii ştiinţifice germane şi scandinave se va produce abia în 1916, când Kjellèn a publicat
lucrarea „Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, al cărui prim capitol se intitula chiar
„Probleme geopolitice”.
Tot în contextul primei mari conflagraţii mondiale, Kjellén a tipărit lucrarea „Statul
ca formă de viaţă” (Staten som Lifsform, 1916 ediţia suedeză, Der Staat als Lebensform,
1917, ediţia germană) în care argumenta că politica este ştiinţa acelei forme de viaţă care se
numeşte stat. În viziunea biologizantă a lui Kjellén, statele erau realităţi obiectivc,
supraindividuale, pline de viaţă, care se cereau analizate ca „organisme politice” pătrunse de
voinţă de supravieţuire şi instinct de expansiune. Ulterior, în prefaţa la lucrarea colectivă
„Marile puteri înainte şi după războiul mondial”, apărută postum (1935), la 13 ani după
moartea sa, Kjellèn va relua analogia dintre stat şi fiin ţe, afirmând că marile puteri „sunt
24
înainte de toate întruchipări ale vieţii şi chiar cele mai măreţe dintre toate întruchipările de pe
pământ ale vieţii”. Asemeni fiinţelor, statele sunt angajate într-o „luptă pentru supravieţuire”
în care statele mari înving, iar cele mici sunt învinse. „Statele care dispun de vitalitate, dar al
căror spaţiu este restrâns sunt subordonate imperativului politic categoric de a-şi lărgi spaţiul
prin colonizare, unire cu alte state sau prin diferite cuceriri”. În optica lui Kjellèn,
expansionismul german era îndreptăţit de existenţa unui popor numeros, cu o natalitate
prodigioasă şi, prin urmare, era un fenomen firesc, logic şi necesar prezervării naţiunii
germane.
Cristalizarea deplină a sistemului său integrat de politică a statului se va produce o
dată cu apariţia lucrării despre „Bazele unui sistem politic” (Grundriss zu einem System der
Politik, 1920). Propunându-şi să schiţeze „un sistem de politică pe baza concepţiei empirice
despre stat”, Kjellèn a postulat necesitatea ca în analiza naturii unui stat să fie luate în
considerare toate cele „cinci feţe ale fiinţei statului”: ţara (Reich), neamul (Volk), gospodăria
sau economia ţării (Reichhaushalt), structura socială (Gesellschaft) şi guvernarea
(Staatsregiment).
Corespunzător celor cinci faţete, politica ca ştiinţă a statului are drept părţi
componente geopolitica, ce studiază statul ca teritoriu (aşezarea, forma şi teritoriul acestuia);
ecopolitica (politica economică), ce studiază statul ca gospodărie; demopolitica (politica
populaţiei), ce studiază statul ca neam; sociopolitica (politica socială), ce studiază statul ca
societate; şi cratopolitica (politica autorităţii de stat), ce studiază statul ca formă de
guvernământ.
Fiecare dintre cele cinci părţi componente ale ştiinţei politice se subîmpart, la rândul
lor, în mai multe subdiviziuni. Astfel, geopolitica – definită drept „ştiinţa care se ocupă cu
studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu şi de studiul mediului politic al poporului” –
se subdivide în topopolitică, ce studiază aşezarea statului în mediul său politic, poziţia statului
25
în lume şi în raport cu vecinii săi; morfopolitică, interesată de configuraţia sau forma statului,
respectiv graniţele şi reţelele de circulaţie; şi fiziopolitică, preocupată de fizionomia
teritoriului statului, respectiv de bogăţiile solului şi subsolului şi de consecinţele aşezării sale
între anumite coordonate geografice (latitudine, longitudine).
Între aceste subdiviziuni, topopolitica este cea mai importantă, ea fiind „ştiinţa
specială despre poziţia Reich-ului în cadrul lărgit al politicii, interesând aici mai ales mediul
politic...Se oferă aici observaţiei şi analizei toate problemele fundamentale pentru starea în
lume a unei ţări, probleme care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din
vecinătatea cu state mai mari sau mai mici, din distanţele mai lungi sau mai scurte ce despart
un stat de centrele de putere şi de cultură ale timpului, din situaţia faţă de punctele sau
regiunile de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea politică la centru, intermediară
sau la periferie”8.
O distincţie utilă pe care o operează Kjellén este aceea dintre poziţia geografică şi cea
geopolitică a unui stat. În vreme ce poziţia geografică este una esenţialmente constantă,
circumscrisă prin coordonate fizico-geografice fixe, poziţia geopolitică este dinamică, în
continuă schimbare, în funcţie de raporturile de putere pe care statul respectiv le are cu vecinii
săi şi alte state mai îndepărtate cu care rivalizează. La începutul secolului XX, de pildă, India
era un stat asiatic din punct de vedere geografic, un dominion sau colonie engleză din punct
de vedere politic şi o ţară euro-britanică din punct de vedere geopolitic.
Interesante sunt şi consideraţiile sale privitoare la statele mici, aflate cel mai adesea în
poziţia intermediară a unor state-tampon între marile puteri. Deşi mici, aceste ţări au o
importanţă mare în câmpul geopoliticii. Preluând noţiunea asociată îndeobşte lordului Curzon
of Kedleston (autorul faimoasei „linii Curzon”, care despărţea Polonia de Uniunea Sovietică
după Primul Război Mondial), Kjellèn arăta că statul tampon este locul geometric predilect al
26
întâlnirii marilor câmpuri sau interese geopolitice, „un tip deosebit de Reich...ce joacă în
lumea politică un rol foarte important ce a devenit obişnuit şi specific în caracteristicile
timpului de azi”. Mai mult decât atât, argumenta Kjellèn, poziţia de stat tampon impune
promovarea unei politici specifice, adecvate acesteia – politica tampon.
Potrivit lui Kjellèn, „orice stat tinde să acopere o regiune geografică organică în
întregimea ei” şi „niciodată nu devine mai evidentă natura organică a Reich-ului şi mai
limpede decât în caz de război”. În viziunea sa, războiul este inevitabil, iar pregătirea şi
purtarea sa, ca obiect de studiu şi atribut al statului major, ar trebui să acceadă la statutul de
„ ştiinţă academică”. Înainte de a se încerca cucerirea sa prin forţa armelor, un stat trebuie
izolat şi „străpuns” geopolitic prin varii mijloace (diplomatice, economice, sociale, juridice şi
culturale). Drept urmare, el se poate prăbuşi din interior, nemaifiind necesară folosirea forţei
militare.
Simpatia fără echivoc a lui Kjellèn se îndreaptă către statul organic, inamic al
cosmopolitismului şi individualismului. Aflată în criză de identitate, umanitatea ar trebui să-şi
fixeze drept ideal reorganizarea în comunităţile de origine, etnice sau rasiale. Sforţarea
germană de la 1914 o consideră „o creaţie contra idealului cosmopolit” şi a „anarhiei, ce a
isvorât pe câmpul individualismului de la 1789”, o „revoluţie” mai însemnată chiar decât
marea revoluţie franceză, întrucât fixând drept ţel refacerea unităţii germane, a oferit întregii
umanităţi direcţia de urmat în viitor.
Vehicolul noii „revoluţii” trebuia să-l constituie ideea pan-germanismului. Iar
realitatea geopolitică imediată de întrupare acesteia trebuia să fie „strângerea într-un bloc
federativ, sub egidă germană, a întregii Europe Centrale” cuprinse între Dunăre, Rin şi Vistula
– soluţie asemănătoare celei preconizate de Friedrich Naumann, cu doi ani înainte (1915).
8 Rudolf Kjellèn, Grundriss zu einem System der Politik , Leipzig, 1920, pp. 64-65. Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 84-85. Pentru comparaţie, vezi şi traducerea uşor diferită a pasajului la Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 31.
27
Dincolo de primatul inventării termenului de geopolitică şi a integrării sale într-un
adevărat sistem de politică a statului, contribuţiile teoretice ale lui Kjellèn şi-au asigurat
posteritatea mai ales prin finalitatea lor pragmatică, copios exploatată de către exponenţii
şcolii geopolitice germane ai perioadei interbelice.
2.3 Geografia politică germană de până la autonomizarea şi institu ţionalizarea
geopoliticii
Deşi sistemul laborios elaborat şi integrat al lui Kjellèn i-a conferit geopoliticii drept
de cetate în ansamblul ştiinţelor politice, mult timp, în virtutea unei anumite inerţii
epistemologice, aceasta a continuat să fiinţeze în umbra geografiei politice. Înflorirea celei din
urmă a fost una dintre consecinţele în plan ştiinţific ale derulării primei conflagraţii mondiale,
ce punea în faţa statelor problema destinului lor geografic şi politic în contextul creat de
tendinţele de împărţire şi reîmpărţire a Europei, rediscutarea graniţelor, afirmarea principiului
naţionalităţii şi apariţia de noi state naţionale. Monografiile geografice şi politice proliferează,
astfel încât aproape toate statele europene, inclusiv cele create prin sistemul tratatelor de pace
de la Versailles, beneficiază de o lucrare monografică sau cel puţin de un capitol într-o lucrare
mai amplă. Apetitul de cuprindere monografică a noilor geografi se extinde şi asupra spaţiilor
pe care Kjellèn le denumise state sau teritorii tampon, ba chiar şi asupra unor state extra-
europene – cazul lui Karl Haushofer, de pildă, care debutează ca autor printr-o monografie
dedicată Japoniei (1913) – ţară în care fusese ataşat militar între 1908 şi 1910.
În pofida diversităţii sale, geografia politică a perioadei rămâne fidelă paradigmelor
fundamentale statuate de Ratzel şi Kjellèn: determinismul geografic, naturalismul biologizant
şi evoluţionismul organicist. În general ea pare a se fi coagulat în jurul celor trei mari
caracteristici politico-geografice enunţate de Ratzel: spaţiul, poziţia şi graniţele.
28
Într-o lucrare de sinteză a domeniului, elaborată la finele Primului Război Mondial (Linii
principale ale geografiei politice generale, 1918), un autor care s-a bucurat de o oarecare
notorietate în epocă, A. Supan, considera statul drept o structură compusă din formă (Gestalt),
mărime (Gröse), şi poziţie (Lage). Acelaşi geograf s-a înscris în istoria reflecţiei geopolitice
prin enunţarea existenţei şi a posibilităţii calculării „coeficientului de presiune” geopolitică
dintre state vecine. Acesta ar putea fi determinat luănd în calcul mărimea populaţiei şi
densitatea populării unui stat în raport cu cea a tuturor vecinilor săi. Ulterior (1922), W. Vogel
va introduce în calcularea indicatorului creat de Supan noi variabile, precum suprafaţa statului
şi a vecinilor, potenţialul economic şi militar, populaţiile existente, raportarea la originile
etnice, interesele, tradiţiile istorico-politice şi cultura acestora, stările de spirit reciproce, etc.
Aria de cuprindere foarte largă pe care geografii germani o confereau geografiei
politice făcea ca aceasta să se suprapună, în linii mari, peste sfera de cuprindere a geopoliticii.
O dovedeşte, între altele, definiţia pe care Otto Maull o dădea geografiei politice în 1925:
„învăţătura despre existenţa geografică a statelor şi despre formele geografice ale acestora sau
învăţătura despre stat în constrângerea sa geografică, în dependenţa sa de teritoriul natural şi
cultural. În egală măsură, ea este concepţia despre diferenţierea omenirii în comunităţi statale.
Ea ne arată totodată în statalitate şi în manifestarea vieţii statelor una dintre cele mai
importante forţe antropogeografice”9.
Aşa se face că abia după moartea lui Kjellèn (1922), treptat, geopolitica a penetrat
mediile academice germane. Primirea de care s-a bucurat din partea acestora a fost însă aşa de
bună, încât s-a ajuns să se vorbească despre ea ca despre o ştiinţă germană. Faptul a atras după
sine, în decembrie 1923, înfiinţarea primului periodic specializat de geopolitică – Zeitschrift
für Geopolitik. Apariţia sa efectivă, începând din 1924, poate fi considerată un prim pas către
autonomizarea şi instituţionalizarea geopoliticii. Nu întîmplător, în acelaşi an, geopolitica se
9 Otto Maull, Politische Geographie, Berlin, 1925, p. 44.
29
extinde în întreg sistemul învăţământului universitar german, devenind o disciplină cu examen
obligatoriu. Şi tot în 1924 se înfiinţează Şcoala Superioară pentru Politică din Berlin, a cărei
catedră de geopolitică se va transforma ulterior (1939) în Institut de Geopolitică, avându-l ca
director pe fiul lui Karl Haushofer, Albrecht Haushofer10. În pofida caracterului său militant
pronunţat, în paginile revistei Zeitschrift für Geopolitik, timp de două decenii (între 1924 şi
1944, când revista s-a autodizolvat) au apărut o serie de contribuţii valoroase privitoare la
raporturile de putere şi rolul etniilor în trasarea noilor frontiere europene.
În Germania, geopolitica geografului suedez a suferit o extindere semantică şi de sferă
de cuprindere. Dacă în sistemul lui Kjellèn geopolitica desemna doar capitolul de introducere
geografică în sistem, în Germania ea ajunge să fie identificată cu sistemul însuşi. Mai mult
decât atât, cei patru editori ai revistei Zeitschrift für Geopolitik (Karl Haushofer, Erich Obst,
Otto Maull şi Herman Lautensach) au încercat să transforme geopolitica în îndreptar politic,
conferind geografiei acelaşi rol pe care îl avusese în vremea cancelarului Bismarck, istoria.
Într-adevăr, şcoala istorică creată în jurul lui Heinrich von Treitschke se străduise să justifice
prin apelul la istorie şi principiul „forţa creează dreptul” (Kraft macht Reicht), unitatea şi forţa
Germaniei. Acum, şcoala geopolitică creată în jurul periodicului Zeitschrift für Geopolitik se
străduia să găsească temeiuri pan-germanismului prin apel la studiul mediului geografic şi
veştejirea sistemului versaillez. Subliniind nevoia Germaniei de a avea acces la materii prime,
de spaţiu pentru a face faţă surplusului de populaţie, denunţând sistemul tratatelor de pace de
la Versailles drept o monstruozitate şi revendicând vechile colonii germane, şcoala
geopolitică germană s-a transformat în instrument de mobilizare a conştiinţelor în jurul ideilor
de patrie şi neam, o şcoală de educaţie politică, civică şi naţională, precum şi în armă de luptă
nemijlocită în slujba politicii. Pe nesimţite, ştiinţa care trebuia să se constituie în „conştiinţa
10 Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 45.
30
geografică a statului” (Geopolitik), a fost absorbită de politica externă militantă, cu vocaţie
planetară, a statului german (Weltpolitik).
2.4 Karl Haushofer – părintele geopoliticii germane
General, geograf, profesor universitar şi călător în Extremul Orient, Karl Haushofer
(1869-1946) este considerat a fi părintele geopoliticii germane. Născut la 27 august 1869, la
München, Karl Haushofer a îmbrăţişat, începând din 1887, cariera armelor, primind o aleasă
educaţie militară în şcolile bavareze. Ofiţer de artilerie în armata bavareză începând din 1890,
în 1899 devine ofiţer în Statul Major al armatei germane, iar din 1904, profesor la Academia
de Război. În octombrie 1908 este trimis la Tokio pentru a organiza armata imperială
japoneză. În perioada 1908-1910 a efectuat o serie de călătorii în India, Coreea, Manciuria şi
nordul Chinei, ce-şi vor pune profund amprenta asupra gândirii sale geopolitice. În India l-a
întâlnit pe lordul Kitchener care i-a prezis că orice înfruntare dintre Marea Britanie şi
Germania va costa cele două puteri pierderea poziţiilor pe care acestea le deţineau în Pacific,
în beneficiul SUA şi al Japoniei – remarcă profetică de care Haushofer va ţine seama la
redactarea lucrării sale Geopolitica Oceanul Pacific (1925). Pe drumul de întoarcere spre
Germania a traversat Siberia, realizând pentru întâia dată „pe viu” imensitatea teritoriilor
ruseşti eurasiatice. În 1912 i-a apărut prima lucrare destinată marelui public, intitulată Marea
Japonie (Dai Nihon). Oferind bilanţul geopolitic al experienţei sale japoneze, Haushofer
schiţa în cadrul său proiectul unei alianţe între Germania, Rusia şi Japonia, menit îndiguirii
puterile anglo-saxone (Marea Britanie, SUA). A participat la Primul Război Mondial, fiind
angrenat în luptele de pe frontul occidental, şi, în 1916, în luptele din Carpaţi şi de pe Valea
Trotuşului. Sfârşitul războiului l-a găsit în Alsacia. Dezamăgit de situaţia postbelică a
Germaniei, după război a părăsit cariera armelor dedicându-se cercetărilor geopolitice şi
carierei universitare. Experienţa japoneză şi-a spus încă o dată cuvântul, în 1919 Haushofer
31
susţinându-şi teza de doctorat în geografie la Universitatea din München cu o lucrare
consacrată mărilor interioare ale Japoniei (Orientări fundamentale în dezvoltarea geografică
a imperiului japonez, 1854-1919). Profesor la Universitatea din München din 1919, a înfiinţat
o catedră de geopolitică, pe care a condus-o până în 1933. În 1930 a devenit membru (Fellow)
al Societăţii Americane de Geografie. S-a implicat activ în fondarea Academiei Germane şi a
avut o contribuţie decisivă la întemeierea Asociaţiei pentru germanii din străinătate (Verein
für das Deutschtum im Ausland) – for a cărei menire îl constituia apărarea şi promovarea
culturii minorităţilor germane trăitoare în afara Reich-ului. Ulterior va deţine timp de patru
ani, succesiv (1934-1937 şi 1938-1941), funcţia de preşedinte a ambelor instituţii cultural-
ştiinţifice.
Raporturile întreţinute de Hushofer cu nazismul sunt încă subiect de dispută. Este cert
că la München l-a cunoscut pe Rudolf Hess şi, ulterior, prin intermediul acestuia, pe Adolf
Hitler. Cercetările mai noi tind însă să acrediteze ideea inexistenţei vreunei legături directe
între geopolitica promovată de gruparea din jurul lui Haushofer şi regimul hitlerist. Deşi a
aprobat anexarea Austriei şi revenirea la Germania a teritoriilor sudeţilor şi Memelului (azi
Klaipeda, în Lituania), Karl Haushofer a criticat proiectul invadării URSS-ului şi colonizării
popoarelor slave şi a respins rasismul hitlerist (de pe urma căruia a avut de suferit, soţia sa
fiind de origine evreiască). Una din cele mai valoroase lucrări ale sale, Graniţele şi
semnificaţia lor geografică şi politică (1927), a fost interzisă de regimul naţional-socialist în
1939. Iar vederile unuia din cei doi fii ai săi, Albrecht, directorul Institutului de Geopolitică
(apărut prin transformarea în 1939, în Institut, a fostei catedre de geopolitică a Şcolii
Superioare pentru Politică din Berlin) erau cunoscute ca profund divergente în raport cu
„ortodoxia” naţional-socialistă. De altminteri, Albrecht Haushofer a participat la atentatul
eşuat la viaţa lui Hitler din 20 iulie 1944, fapt pentru care a fost arestat şi, ulterior executat de
Gestapo. Ca urmare a aceluiaşi eveniment, Karl Haushofer însuşi, împreună cu o parte din
32
membrii familiei sale, a fost internat în lagărul de concentrare de la Dachau. Imediat după
înfrângerea celui de Al Treilea Reich, aliaţii l-au arestat şi acuzat pe Karl Haushofer a fi fost
inspiratorul politicii agresive a statului naţional-socialist, retrăgându-i titlul de profesor şi
dreptul la pensie. Suferind o puternică depresie psihică, la un an după eliberarea din
închisoare (10 martie 1946), s-a sinucis împreună cu soţia sa, Marta.
Haushofer este cel ce a desăvârşit procesul de autonomizare al geopoliticii în raport cu
geografia politică, operând o distincţie clară între cele două concepte. În vreme ce geografia
politică era „învăţătura despre distribuţia puterii statale în spaţiul suprafeţei terestre şi despre
condiţionarea sa de pământ prin formă, spaţiu, climă şi înveliş”, geopolitica trebuia să se
constituie în „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă naturale, ce se
străduieşte să înţeleagă dependenţa lor geografică şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării
istorice”11 (subl. ns.).
Deşi în această definiţie Haushofer atribuie geopoliticii statutul de ştiinţă, în alte
intervenţii el se referă la ea ca la o metodă de studiu, imprecizia teoretică explicând de ce
Haushofer nu a scris vreodată un manual sau tratat de geopolitică. Ea nu poate fi imputabilă
însă doar lui Haushofer, ci întregii şcoli geopolitice germane a epocii sale, ce pendula între
aspiraţia de a constitui o nouă ştiinţă şi preocuparea de inventariere a unor fapte empirice,
menite a-i servi drept fundament. Ilustrativ pentru această oscilare este faptul că şi atunci când
au considerat-o o metodă, unii dintre exponenţii acestei şcoli au căutat în reflecţia lor
geopolitică să formuleze legi – unul dintre atributele distinctive esenţiale ale ştiinţei. Aşa au
procedat, de pildă, Adolf Grabowsky, primul şef al catedrei de geopolitică al Şcolii
Superioare pentru Politică din Berlin, care a enunţat un număr de şase legi care orientează
activitatea oricărei mari puteri sau Otto Maull, unul dintre editorii revistei Zeitschrift für
Geopolitik, care a stabilit o serie de legi ale formării şi creşterii statelor.
11 Karl Haushofer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Maul, Bausteine zur Geopolitik , Berlin, Grunwald, 1928, p. 49.
33
Direcţiile care trebuiau să orienteze cercetarea geopolitică au fost schiţate de
Haushofer şi colaboratorii săi mai întâi în paginile periodicului Zeitschrift für Geopolitik şi
mai apoi reluate într-o formă închegată în lucrarea Bausteine zur Geopolitik, publicată în
1928. În număr de nouă, ele ar putea fi sintetizate în patru mari direcţii principale. Astfel,
Haushofer considera că cercetările geopolitice trebuiau să vizeze: studiul fenomenelor legate
de spaţiile geografice prin prisma reprezentării „spaţiului vital” al popoarelor şi a influenţei
sale asupra „voinţei de viaţă” (Lebenswille) – geopolitica „lumii ca voinţă şi reprezentare”
(formulă care relua faimoasa sintagmă a lui Schopenhauer); cercetarea raporturilor dintre
diversele ideologii ca „reprezentări ale vieţii” şi spaţiul de viaţă naţional ca „spaţiu vital” –
geopolitica spaţiului vital; studiul acţiunii transformatoare a ideologiilor asupra diverselor
spaţii geografice – geopolitica pan-ideilor, precum şi al mijloacelor prin care puteau fi
prevenite şi combătute agresiunile asupra „spaţiului vital” – geopolitica apărării ; cercetarea
modului de divizare a spaţiilor pământului în uscat şi apă, spaţii locuibile şi nelocuibile,
rasiale şi etnice, naţionale şi locale, urbane şi rurale, etc. – geopolitica frontierelor.
Haushofer a reluat conceptul de „spaţiu vital” enunţat de Ratzel (în lucrarea Bazele
geografice ale politicii externe, 1927), dar i-a conferit o sferă de cuprindere mai
cuprinzătoare. Înţeles nu numai ca spaţiu etnic-rasial, ci şi cultural-spiritual german,
geopolitica corespondentă acestuia trebuia să se intereseze atât de distribuţia demografică a
populaţiilor de origine germană în Europa (deutsche Volkstum), cât şi de spaţiul expresiei şi
influenţei cultural-spirituale germane pe continent (Deutschtum).
Din punct de vedere etnic-rasial, Haushofer considera că statele ale căror distribuţii
medii ale populaţiei depăşeau 100 de locuitori pe kilometrul pătrat erau îndreptăţite a se
angaja în procese de colonizare externă. Era cazul Germaniei şi Japoniei, ale căror densităţi
medii ale populaţiei depăşeau 130 de locuitori pe kilometrul pătrat (în unele zone, atingând
chiar densităţi de peste 300 de locuitori pe kilometrul pătrat)
34
În sfera geopoliticii frontierelor, contribuţia cea mai însemnată o adus-o Haushofer
prin lucrarea Graniţele şi semnificaţia lor geografică şi politică (Grenzen in ihrer
geographischen und politischen Bedeutung, 1927). Analizând diversele tipuri de graniţe
(naturale, rezultate dintr-un echilibru diplomatic, defensive, fluviale, litorale, etc), atenţia lui
Haushofer se îndrepta, cu precădere, spre aşa-numitele graniţe dezmembrate – cele ce
permiteau penetrarea militară a teritoriului unui vecin ostil. Haushofer a criticat, totodată,
obsesia (prioritar franceză, moştenită de la Cezar) de a stabili graniţele pe fluvii. În concepţia
sa fluviile, ca şi mările, mai degrabă unesc decât separă. Preluând şi dezvoltând două din
paradigmele fundamentale ale lui Ratzel – cea a graniţelor ca organe periferice şi cea a
graniţelor în mişcare – şi inspirat de conceptul de spirit al frontierelor enunţat de Vidal de La
Blache, Haushofer a propus propriul său concept – instinctul graniţei, pe care-l considera că
trebuie să fie defensiv acasă şi ofensiv în exterior.
Una din contribuţiile esenţiale ale lui Haushofer la reflecţia în plan geopolitic o
constituie conceptul de pan-idee – o idee capabilă prin forţa sa, de esenţă spirituală, să unifice
vaste spaţii. Prin intermediul ideologiei, care este vehicolul prin care pan-ideea se manifestă
în exterior, comunităţile (state, naţiuni, etnii) care intră în raza de acţiune a pan-ideilor sunt
„pervertite” spiritual, acţiune pe care Haushofer o denumeşte subminare geopolitică sau
străpungere prietenoasă. Acţiunea acesteia din urmă este mai insidioasă, întrucât cucereşte
spaţiul mental, iar efectele sale sunt mai de durată decât cele ale străpungerii militare12. Forţei
spirituale a străpungătorului prietenos (friedliche Furchdringt) i se poate opune doar forţa
spirituală a comunităţilor locale căzute pradă acestuia. Prin urmare, o geopolitică a apărării
trebuie să aibă în vedere nu doar graniţele externe, fizice, ci şi pe cele interioare, de natură
cultural-spirituală.
12 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, volumul I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp. 58-59.
35
În lucrarea Geopolitica Pan-Ideilor (Geopolitik der Pan-Ideen, 1931), Haushofer şi-a
asumat rolul de avocat al proiectelor geopolitice ce urmăreau constituirea de mari grupări
continentale, depăşind îngustimea teritorială şi economică a statelor de tip clasic. În ordine
istorică, doar imperiile mongole au reuşit unificarea masei continentale eurasiatice, atingând,
pe această cale, performanţa realizării unei pan-idei. La 1900, continentul australian era
unificat într-un singur stat, dar fără complementul său insular, Noua Zeelandă, pan-ideea
australă nu era deplin realizată. Pan-ideea africană era dependentă de voinţa emancipării
rasiale. Ideea pan-americană, deşi dispunea de structuri juridice încă de la începutul secolului
al XIX-lea (doctrina Monroe, reuniuni regulate a statelor americane, înfiinţarea unui Birou
pan-american) era încă departe de a fi realizată. Iar ideea pan-europeană rămânea doar un
simplu vis.
Istoria a cunoscut însă – sublinia Haushofer – şi pan-idei „circum-marine”, precum
cele întrupate de imperiile roman şi islamic în Marea Mediterană sau imperiul britanic în
Oceanul Indian. Ideea pan-pacifică, veche de secole, cunoştea în vreme sa, considera
geopoliticianul german, o resurecţie semnificativă, prin îmbrăţişarea sa de către două mari
puteri, aflate în competiţie: SUA şi Japonia. Punerea bazelor unui imperiu circum-marin
pacific o considera una din ideile politice cele mai grandioase ale istoriei.
Ideile pan-pacifice şi pan-americane le considera evoluţionare, iar ideile pan-asiatice –
cele promovate de comuniştii ruşi, naţionaliştii chinezi şi indieni – revoluţionare. Ideea
eurasiatică o subdiviza în două mari curente: curentul mare eurasiatic, ce considera Europa
drept o simplă penisulă a marii mase continentale pe care o reprezenta Eurasia; şi curentul mic
eurasiatic, născut în Rusia, care căuta doar să întoarcă privirile Rusiei dinspre Occident către
Răsărit.
36
Haushofer considera evoluţia umanităţii către entităţi de dimensiuni continentale ca
fiind una de natură ineluctabilă, iar reconcilierea ideilor pan-europene, eurasiatice şi pan-
asiatice ca imperios necesară.
Forţa spirituală care face posibilă apariţia unei pan-idei este o pan-gândire (Pan-
Gedanken), iar spaţiul care se uneşte sub egida unei pan-idei alcătuieşte o pan-organizare
(Pan-Organisierung) sau o pan-configuraţie (Pan-Gestaltung). În viziunea lui Haushofer, în
aspectul său de organizare şi reorganizare spaţială necontenită, lumea este produsul pan-
ideilor.
Dacă prognoza lui Haushofer privitoare la pan-configuraţiile planetare la sfârşitul
secolului XX (Pan-America, Eurafrica, Pan-Rusia şi Zona de Co-prosperitate Asia-Pacific)
nu s-a adeverit, consideraţiile sale privitoare la pan-gândirile care se manifestau pe
mapamond, enunţate în 1931, s-au dovedit a fi de-a dreptul profetice. Haushofer considera că
pan-gândirile care proveneau din Uniunea Sovietică şi SUA, aflate în raporturi concurenţiale,
sunt cele care contau pentru viitor. Întrucât Uniunea Sovietică era „pionierul revoluţionar al
unei idei de economie socialistă, al ideii de putere eurasiatică şi pan-asiatică şi al unei politici
culturale colectiviste”, iar SUA era „pionierul evoluţionist al economiei individualiste şi
capitaliste, al ideii de putere oceanică, pan-americană şi pan-pacifică şi al unei politici
culturale individualiste”, între cele două mari puteri nu putea exista compatibilitate şi una
dintre ele trebuia să o învingă pe cealaltă. În acest caz – atrăgea atenţia Haushofer – întrucât
noua Europă, de după Versailles, „aşezată doar pe ficţiunile juridice de drept politic şi
internaţional, nu poate rezista presiunii economice şi ideologice dintre URSS şi SUA”, va
exista doar o Pax Sovietica sau o Pax Americana13.
În lucrarea Politica mondială actuală (Weltpolitik von heute, 1934), Haushofer a
analizat configuraţiile geopolitice reieşite din aplicarea sistemului tratatelor de pace de la
13 Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 132.
37
Versailles. Referindu-se la Europa Centrală (Mitteleuropa), pe care o înţelegea, asemeni lui
Mackinder, drept adiţionarea spaţiilor renan şi danubian, Haushofer a criticat conceptul
francez ce conferea spaţiului central-european rolul unui cordon sanitar sub egida Franţei,
interpus între Germania şi Rusia. Lucrarea oferea, totodată, o definiţie a noţiunii de „mare
putere”, enumera tipurile de dependenţă politică (vasalitate, clientelism, protectorat, etc),
explicita formele de apropriere a spaţiilor încă nedominate ale mapamondului (zonele polare),
precum şi cele de dominare a spaţiilor pe care, în opinia lui Haushofer, sistemul tratatelor de
pace de la Versailles le lăsaseră lipsite de orice apărare (Germania).
Lucrarea Mările lumii şi puterile mondiale (Weltmeere und Weltmächte, 1937),
Haushofer a consacrat-o raportului dintre dominarea oceanelor şi puterea politico-militară a
statelor. Dominaţia mărilor survine atunci când o putere reuşeşte să se doteze cu o flotă
eficace, sublinia Haushofer. Talasocraţiile, aşa cum o argumenta exemplul Veneţiei, îşi
proiectează puterea pornind de la un teritoriu redus. Cucerind agenţiile comerciale şi zonele
litorale, ele se comportă asemenea unor „ventuze aspirante”, care sunt legate de metropolă
prin tentacule dinamice şi elastice. Adesea, talasocraţiile încep prin a domina mările
interioare – Marea Egee în cazul Atenei, Marea Mediterană în cazul Romei, Marea Japoniei în
cazul Japoniei moderne. Talasocraţiile sunt fie state litorale, fie state insulare. Talasocraţiile
litorale sunt mai fragile, fiind direct ameninţate de hinterlandul lor. Ele sunt construcţii
hibride, obligate de a duce o politică bicefală – una continentală şi una maritimă – ceea ce le
epuizează resursele şi le determină să piardă competiţia cu talasocraţiile insulare – cazurile
Olandei şi Portugaliei. Talasocraţiile insulare, precum Marea Britanie, dispun de atu-uri
suplimentare pentru a trece de la dominarea unei mări interioare la cea a marilor căi de
comunicare transoceanice. Haushofer a denunţat şi ceea ce el considera a fi comportamentul
ipocrit talasocraţiei britanice, care a apărat ideea de mare liberă pentru a putea domina quasi-
exclusiv mările lumii.
38
Într-o lume închisă, explorată în întregime, în care talasocraţiile au beneficiat de un
avans considerabil în proiecţia trans-oceanică a elanului lor colonizator, statele continentale,
precum Germania, sunt dezavantajate de geografia lor.
Într-o vreme în care politica nu poate fi decât mondială, popoarele care vor să
supravieţuiască trebuie în mod necesar fie să aibă deschidere către oceane, fie să-şi organizeze
spaţiile continentale în aşa fel încât să poată evita dominarea lor de către una sau alta dintre
puterile maritime. Această organizare continentală presupune construcţia de căi rutiere şi
feroviare şi sisteme de navigare fluvială controlate exclusiv de către puterile continentale14.
În vizunea lui Haushofer, cercetările complexe ale geopoliticii trebuiau „să furnizeze
argumente pentru acţiunile politice” şi să-i confere acesteia rolul de „călăuză în viaţa
politică”. Considerând că geopolitica este capabilă să ofere răspunsuri unor probleme politice
până la „25 la sută din cazuri”, Haushofer urmărea să ofere un plus de ştiinţificitate şi
raţionalitate deciziei politice, „arbitrariul care caracterizează acţiunea politică” fiind astfel
depăşit. Necesitatea unei atari întreprinderi era resimţită de Haushofer mai pregnant în
Germania, unde „deşi există o jumătate de academii de ştiinţă, nimeni nu face o acţiune de
educaţie geopolitică”, situaţie ce contrasta cu cea din Franţa, Anglia şi SUA, care dispuneau
de instituţii specializate în educaţia politică, iar consilieratul politic era o practică curentă.
Direcţia de evoluţie geopolitică pe care Haushofer şi grupul constituit în jurul revistei
Zeitschrift für Geopolitik o propunea decidenţilor politici germani pornea de la constatarea că
în condiţiile în care puterile anglo-saxone (Marea Britanie, SUA) dominau mările, iar Franţa
urmărea realizarea unui protectorat asupra vecinilor săi, singura axă geopolitică rămasă
deschisă influenţei germane rămânea axa Berlin-Tokio-Moscova. Politica „anaconda” a
puterilor maritime anglo-saxone - care, stăpânind ţărmurile se comportau asemeni unui şarpe
anaconda, ce se încolăceşte în jurul pradei şi o sugrumă lent - putea fi contracarată de
14 Robert Steuckers, Karl Haushofer (1869-1946), la http://foster.20megsfree.com/195.htm.
39
Germania doar printr-o alianţă cu Japonia şi Uniunea Sovietică şi, crearea, pe această cale, a
unui „bloc continental” tripartit. Acesta este mesajul-cheie al lucrării Blocul continental:
Mitteleuropa, Eurasia, Japonia (Der Kontinentalblock - Mitteleuropa - Eurasien - Japan,
1941). Masa terestră eurasiatică, sublinia Haushofer, dacă este organizată cum se cuvine,
poate scăpa oricărei blocade. Completată cu Italia musoliniană, troika germano-nipono-
sovietică ar fi urmat să susţină mişcările de independenţă arabe şi hinduse.
Anterior publicării lucrării (1941), încheierea alianţei cu Japonia (noiembrie 1936),
urmată de expansiunea central-europeană a celui de Al Treilea Reich şi realizarea pactului de
neagresiune sovieto-german (23 august 1939) lăsaseră impresia că programul geopolitic
enunţat de Haushofer era urmat întocmai de către regimul hitlerist. Însă în iunie 1941 a urmat
agresiunea împotriva Uniunii Sovietice, cu care Haushofer nu a fost de acord, fapt ce i-a atras
căderea în dizgraţia regimului.
Karl Haushofer rămâne, fără îndoială, adevăratul întemeietor al geopoliticii germane.
Cum însă şcoala geopolitică germană a fost percepută ca instrument de pregătire şi legitimare
a expansionismului iniţiat de cel de Al Treilea Reich şi Japonia imperialistă, prostul său
renume s-a răsfrânt direct asupra statutului de disciplină/ştiinţă proscrisă, pe care geopolitica
l-a avut, timp de decenii, în perioada postbelică.
40
Capitolul 3
Şcoala geopolitică franceză
Şcoala geopolitică franceză s-a constituit şi dezvoltat prin critica celei germane, ca
reacţie directă la discursul acesteia. Una din caracteristicile distinctive ale şcolii franceze, ce
provine tocmai din intenţia distanţării de modul cum geopolitica a fost înţeleasă şi practicată
de către şcoala germană, o constituie evitarea termenului de geopolitică şi uzitarea, în locul
său, a celui de geografie politică, dar cu acelaşi sens. Echivalenţa geopoliticii cu geografia
politică caracterizează opera celor mai reprezentativi exponenţi ai acestei şcoli (Elisée Reclus,
Jean Brunhes, Emmanuel de Martonne, Paul Vidal de la Blache, Jacques Ancel, Albert
Demangeon, Camille Valloux, Lucien Febvre, etc). Chiar şi acei exponenţi ai şcolii (Jacques
Ancel) care nu s-au sfiit să folosească termenul de geopolitică, acceptându-i legitimitatea,
considerau că geopolitica şi geografia politică desemnau unul şi acelaşi lucru. Excepţiile de la
această regulă au fost puţine la număr (George Montandon, André Tribal). George
Montandon, de pildă, făcea o distincţie clară între geografia politică – considerată a fi o
geografie statică – şi geopolitică – considerată a fi o geografie dinamică. „Geopolitica ar putea
fi denumită, cu un alt termen, geografie dinamică – şi dinamismul ei este întemeiat pe latura
ca să spunem aşa activă, pe care pretinde a o distinge în influenţa mediului asupra acţiunii
omului, asupra formării chiar a raselor, asupra aspectului, a înlănţuirii şi a succesiunii
evenimentelor”.
3.1 Principalii exponenţi ai geografiei politice franceze
Crearea termenului de geografie politică i se datorează lui Anne Robert Jacques
Turgot care, la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi-a intitulat schiţa de câteva zeci de pagini
pentru o lucrare mai amplă în trei părţi, „Geografie politică”. Prima parte a lucrării trebuia să
41
fie consacrată istoriei universale, cea de a doua, geografiei politice, iar cea de a treia,
principiilor de guvernare a societăţii, desprinse din studiul factorilor geografici – ceea ce
Turgot denumea „teoria geografiei politice”. Deşi lucrarea nu a fost realizată niciodată,
proiectul său rămâne important tocmai prin faptul că a introdus în limbajul mediilor savante
un nou concept1. Folosit de către Turgot la jumătatea secolului al XVIII-lea cu un sens
apropiat celui actual de geografie umană, conceptul se va impune şi va face carieră începând
cu ultima treime a secolului al XIX-lea.
Dezvoltarea geografiei politice s-a produs pe fondul resuscitării interesului faţă de
geografie în urma şocului pe care înfrângerea suferită de armata franceză în războiul franco-
prusac (1870-1871) a produs-o în mediile intelectuale franceze. Între altele, deznodământul
războiului a fost pus şi pe seama caracterului precar al educaţiei geografice la care fusese
expusă elita politico-militară franceză. La acea dată, spre deosebire de omologii lor prusaci,
ofiţerii francezi nu stăpâneau ştiinţa utilizării hărţilor pe teren. Drept urmare, prin strădaniile
lui Émile Levasseur, s-a consolidat studiul geografiei în şcoli. Inspirate din demersurile
statisticii, noile programe şcolare de geografie urmăreau iniţierea francezilor în utilizarea
hărţilor şi însuşirea de către aceştia a cunoştinţelor esenţiale despre ţara lor şi locul acesteia în
lume. „Să-i învăţăm Franţa pe copiii noştri, cunoscând-o bine ei o vor iubi mai mult şi o vor
apăra mai bine” – suna prefaţa unei cărţi (Doi copii în jurul Franţei) ce se adresa tuturor
copiilor de vârstă şcolară ai Republicii.
În spaţiul universitar de după 1870, geografia politică franceză a urmat modelul
german centrat pe stat, conceput a fi o entitate de esenţă superioară. Problematica geografiei
politice includea descrierea teritoriului naţional, schiţarea etapelor genezei sale, analiza
evoluţiei frontierelor, precum şi a avantajelor sau dezavantajelor localizării capitalei într-un
anume loc din perspectiva controlului spaţiului şi a cultivării relaţiilor externe. Abordarea
1 Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 22.
42
reţinea însă doar manifestările puterii care aveau un impact asupra teritoriului, ignorând
ansamblul relaţiilor din care ia naştere puterea, precum şi rolul reţelelor şi al propagandei în
generarea şi perpetuarea sa. Între precursorii care au jucat un rol deosebit în impunerea
geografiei politice în spaţiul universitar francez se numără geografii Elysée Reclus (1830-
1905) – militant al mişcării libertare angajat în aventura Comunei din Paris (1871) şi
teoretician al anarhismului – Jean Bruhnes (1869-1930) şi Emmanuel de Martonne (1872-
1854).
Adevăratul întemeietor al şcolii geopolitice franceze este considerat a fi însă Paul
Vidal de la Blache (1845-1918). Istoric de formaţie, el a grefat pe mai vechea şi tradiţionala
orientare istorică a geografiei franceze, noile idei cu relief geopolitic ale şcolii germane.
Elementul central al concepţiei vidaliene îl constituie interacţiunea oamenilor cu spaţiul
geografic pe care îl populează. Asemeni lui Ratzel, Vidal de la Blache considera că geografia
trebuie să analizeze relaţiile între grupurile umane şi mediul înconjurător. Activitatea umană
imprimă teritoriului în care un anumit grup uman se instalează o anumită specificitate. Pe de
altă parte, natura oferă oamenilor posibilităţi diferite de a acţiona. Astfel, mediile
complementare din punct de vedere al reliefului şi potenţialului lor economic favorizează
emergenţa schimburilor şi contactelor. Cunoaşterea acestor două tipuri de circumstanţe
conduce la descifrarea raporturilor om-mediu.
Aplicarea teoriei Vidal de la Blache o va face la cazul Franţei, scriind o introducere
geografică (Tablou al geografiei Franţei, 1903) la sinteza de istorie naţională a celebrului
istoric Ernest Lavisse, în care sublinia rolul schimburilor comerciale în constituirea Franţei.
Valabilă pentru societăţile tradiţionale în care predomina economia naturală, teoria sa oferea
un cadru insuficient de înţelegere a evoluţiei societăţilor moderne, transformate radical de
revoluţia industrială şi dezvoltarea transporturilor. Conştient de acest neajuns, în lucrările sale
ulterioare, dintre care cea mai importantă rămâne Franţa de est (1917), Vidal de la Blache a
43
subliniat rolul marilor oraşe industriale în generarea unor noi forme de solidaritate economică.
Prin existenţa acestora din urmă explica, de pildă, geograful francez, buna integrare a
provinciilor Alsacia şi Lorena în ansamblul teritoriului Franţei2.
Principalele contribuţii ale lui Vidal de la Blache la geografia politică rămân
încercarea de identificare a forţelor care conduc la unificarea ansamblurilor regionale în
unităţi teritoriale mai ample, precum şi explicitarea complementarităţilor şi imperativelor
strategice ale statelor prin intermediul evidenţierii specificităţii mediilor de viaţă ale acestora.
Iar principala limită a geografiei politice a lui Vidal de la Blache o constituie aplicabilitatea sa
limitată, numai la societăţile tradiţionale, precum şi insuficienta sa teoretizare, care a făcut ca
manualele franceze să se limiteze a relua tezele lui Ratzel.
Un alt autor influent în şcoala franceză de geopolitică, în special prin critica făcută
celei germane, a fost Jacques Ancel (1879-1943). De o bună primire s-au bucurat îndeosebi
lucrările sale consacrate Europei de Sud-Est ce puneau în evidenţă corelaţia dintre
particularităţile reliefului şi configuraţiile statalităţii zonei .
O analiză de geografie politică aplicată, cu reliefuri geopolitice implicite, a promovat,
prin prolifica sa operă, André Siegfried (1875-1959), profesor la Şcoala Liberă de Ştiinţe
Politice (l’École libre des Sciences politiques) şi Colegiul Franţei (Collége de France),
membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (l’Académie des Sciences morales et
politiques) şi al Academiei Franceze (l’Académie française) şi preşedinte al Fundaţiei
Naţionale de Ştiinţe Politice (Fondation nationale des Sciences politiques). Interesat de
studiul reprezentărilor, André Siegfried pornea de la studiul poziţiei statelor care dominau
scena politică mondială, a originii populării lor şi a importanţei structurilor lor sociale3. El s-a
înscris în lunga tradiţie a eseiştilor francezi ce şi-au propus să descifreze caracteristicile
morale ale unei populaţii, precum şi specificitatea instituţiilor sale social-politice pornind de
2 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 62-64.
44
la studiul particularităţilor geografice, climaterice şi istorice ale regiunii pe care aceasta o
locuia. Pe urmele lui Alexis de Tocqueville, care consacrase o celebră lucrare democraţiei
Lumii Noi (Despre democraţia în America, 1855-1840), Siegfried a sintetizat într-un eseu
reflecţiile sale despre Democraţia în Noua Zeelandă (1904), ocazionate de călătoria în jurul
lumii pe care a întreprins-o în 1900-1901. Prin Tablou politic al Franţei de Vest pe vremea
Republicii a III-a (Tableau politique de la France de Quest sous la III-eme République,
1913), Siegfried a oferit, totodată,o remarcabilă sinteză de geografie electorală.
Unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Vidal de la Blache dar care a ştiut, totodată,
să depăşească limitele metodei acestuia, a fost Albert Demangeon (1872-1940). Deşi conferea
termenilor de geopolitică şi geografie politică practic acelaşi înţeles, Demangeon era adeptul
repudierii celui dintâi – ca fiind supus derapajelor ideologice – în favoarea celui din urmă4.
Interesat de bazele economice ale puterii, Demangeon era adeptul tezei potrivit căreia una din
condiţiile esenţiale de existenţă a statelor o constituia accesul la resursele deficitare pe
teritoriul lor şi pieţe de desfacere care să le faciliteze dobândirea fondurilor necesare plăţii
importurilor. În lucrarea Imperiul Britanic (1922) a oferit un documentat „studiu de geografie
colonială” care acorda mentalităţii un rol esenţial în explicitarea dominaţiei britanice, alături
de factori precum organizarea socială, mijloacele de comunicare tot mai avansate, cercetarea
ştiinţifică performantă. Potrivit lui Demangeon, puterea britanică s-a întemeiat deopotrivă pe
superioritate tehnică şi organizatorică şi o mentalitate specifică care i-a obligat pe englezi să
iasă din insularitatea lor. Tot el este însă cel ce a anunţat şi explicat declinul Imperiului
Britanic prin efectul secundar al expansiunii economice a fiecăreia dintre părţile sale
componente. Într-o altă lucrare a descifrat simptomele care anunţau, după prima conflagraţie
mondială, Declinul Europei (1920) – scăderea producţiei, reculul demografic, prăbuşirea
financiară, pierderea de către Anglia a supremaţiei maritime. Prezentând tabloul unei Europe
3 Ibidem, pp. 67-69
45
răvăşite de război, Demangeon concludea că Primul Război Mondial nu a creat nici învinşi,
nici învingători, situaţia din Franţa sau din Anglia nefiind mult mai bună decât cea din
Germania. Concluzia – nerostită – a operei sale era aceea potrivit căreia era imperialismului şi
a geopoliticilor de putere se terminase pentru naţiunile europene.
Pe lîngă cultivarea temei spengleriene a Declinului Occidentului, în vogă după Primul
Război Mondial şi în perioada interbelică, o altă direcţie de dezvoltare a şcolii geopolitice
franceze a constituit-o încercarea de conturare a unei geopolitici a păcii. Cei ce au contribuit
la schiţarea acesteia din urmă a fost un mic grup de istorici şi geografi francezi reuniţi, prin
hazardul sorţii, la Geneva. Jean Monnet, părintele mişcării pentru o Europă unită activa în
acel moment în cercurile Societăţii Naţiunilor, istoricul Paul Mantoux şi geograful Fernand
Maurette lucrau la Biroul Internaţional al Muncii, istoricul şi geograful Henri Hauser
conferenţia frecvent la Centrul de studii internaţionale genevez, geograful Yves-Marie Goblet
făcea deplasări la Geneva şi toţi se interesau de activitatea Institutului Universitar de Înalte
Studii Internaţionale, ce conferea o deschidere europeană şi internaţională deosebită
faimosului oraş elveţian5. Spiritul păcii de care era impregnată activitatea acestui grup de
intelectuali mergea mână în mână cu mişcarea pan-europeană care s-a dezvoltat concomitent
în Europa anilor ’20 şi la începutul anilor ’30 şi al cărui promotor era contele Richard
Coudenhove-Kalergi, cu eforturile de apropiere franco-germane, ai cărui campioni au fost
miniştrii afacerilor externe ai Franţei şi Germaniei, Aristide Briand şi Gustav Stresemann şi
cu încercarea de edificare a unui sistem de securitate colectivă care să includă şi cele două
mari puteri care nu făceau parte din Societatea Naţiunilor – URSS şi SUA – şi care avea să fie
materializată prin semnarea, la 27 august 1928, a pactului Briand-Kellog de condamnare a
recursului la război ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale. Dincolo de idealul
constituirii unor State Unite ale Europei, una din lecţiile principale cu care nucleul genevez
4 Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, pp. 44-45.
46
de intelectuali francezi s-a impus în peisajul reflecţiei geopolitice o constituie observaţia
potrivit căreia o geopolitică a păcii este posibilă numai acordând atenţia cuvenită formelor
schimbătoare ale producţiei şi comerţului.
Din generaţia afirmată după Al Doilea Război Mondial s-au remarcat îndeosebi Jean
Gottmann (1917-1994), Michel Foucher, Christian Daudel şi Yves Lacoste.
Asistent al lui Demangeon şi coleg cu Siegfried la Institutul de Sudii Politice,
Gottmann s-a impus atenţiei geopoliticienilor prin preocuparea pentru dezideologizarea
geopoliticii şi focalizarea pe studiul reprezentărilor colective. În lucrarea Politica statelor şi
geografia lor (1954), el sublinia condiţionarea exercitării puterii de către colectivităţile şi
grupurile umane şi făcea din „iconografia” puterii un element central al reflecţiei geopolitice.
Michel Foucher a adus contribuţii notabile în sfera geopoliticii frontierelor. În
principala sa lucrare, Fronturi şi frontiere, un ocol geopolitic al lumii (1954), Foucher a
reliefat însemnătatea reprezentărilor proprii pe care fiecare stat şi le face asupra frontierelor.
Prin intermediul frontierelor, statele îşi percep reciproc alteritatea, discontinuitatea valorilor
ce le sunt proprii. Pentru Foucher frontierele sunt, înainte de toate, linii de separare între
perioade socio-culturale diferite. Nefiind sincrone, frontierele îşi trăiesc propria istorie, în
timpuri diferite. Diacroniile temporale se manifestă în plan geopolitic prin discontinuităţi
frontaliere. Întrucât statul-naţiune francez este strâns legat de formarea şi existenţa
frontierelor, s-ar putea vorbi despre un model francez de formare teritorială şi organizare
politică a spaţiului. Politica externă franceză a fost dictată „nu de o voinţă conştientă de a
rotunji regatul sau de intenţia de a atinge frontierele naturale, ci de preocuparea de a
împiedica reconstituirea unui Imperiu hispano-german”. Rolul însemnat pe care frontiera îl
5 Paul Claval, op. cit., pp. 74-75.
47
are în viziunea despre lume a francezilor se reflectă şi în faptul că „aceştia au participat direct
la trasarea a mai mult de 17% din lungimea totală a frontierelor actuale ale statelor lumii”15.
Se cuvine observat că, din păcate, modernitatea viziunilor lui Gottmann şi Foucher a
fost doar în mică măsură exploatată şi continuată în analizele şi studiile geopolitice
contemporane.
La rândul său, Christian Daudel s-a impus atenţiei epistemologilor prin eforturile
concentrate spre mai buna definire a raporturilor dintre geografie, geopolitică şi geostrategie,
prin pledoaria pentru utilizarea de către geopolitică şi geostrategie a unor hărţi specifice,
diferite de cele geografice obişnuite, precum şi prin sugerarea posibilităţii cristalizării în viitor
a unor noi discipline geospaţiale – geosofia, ca ştiinţă de a gândi spaţiul, geopraxisul, ca
disciplină interesată de raportul dintre haosul şi echilibrul sistemelor dispuse în spaţiu şi
geoştiinţa, ca disciplină chemată să precizeze instrumentele de cercetare, de reprezentare şi
explicare ale cunoaşterii geospaţiale.
În 1976, Yves Lacoste a întemeiat revista Hérodote, care s-a impus, alături de revista
Géopolitique, editată din 1982 de Institutul Internaţional de Geopolitică din Paris, drept una
din cele mai prestigioase publicaţii cu profil geopolitic în Franţa şi pe plan mondial.
3.2 Contribuţia geografiei politice franceze la dezvoltarea istoriografiei
Mai mult decât asupra geopoliticii, geografia politică practicată de Vidal de la Blache
şi Jacques Ancel a avut un impact direct şi imediat asupra istoriografiei, mai exact asupra
şcolii istoriografice constituită în jurul revistei Annales (Lucien Febvre, Fernand Braudel), ce
şi-a propus să ofere o nouă perspectivă de abordare a istoriei, prin reunirea demersurilor
acesteia cu cele ale geografiei, demografiei, economiei şi statisticii. Se poate vorbi chiar de
închiderea unui anumit cerc al influenţelor reciproce dintre istorie şi geografie. Influenţată
15 Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică. State, concepte, autori, Grupul editorial Corint, Bucureşti, 2003, pp. 494-495.
48
statornic de către istoriografia franceză, la originile sale, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, geografia politică franceză şi-a pus profund amprenta, în perioada postbelică, asupra
îmbogăţirii instrumentarului metodologic al acesteia din urmă.
Din dorinţa de a surprinde forţele vii ale istoriei care acţionează de-a lungul secolelor,
Fernand Braudel, pe urmele lui Lucien Febvre, s-a interesat îndeosebi de aspectele concrete
ale cadrului de dezvoltare al unei civilizaţii – mediul geografic şi activităţile economice. Aşa
s-au născut amplele sinteze Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea
(1949) şi Civilizaţie materială, economie şi capitalism din secolul al XV-lea până în secolul
al XVIII-lea (1980). În lucrarea consacrată trecutului Mediteranei, preocupat de a prezenta
cadrul geografic, social şi individual în care s-a desfăşurat viaţa oamenilor din secolul al XVI-
lea în bazinul Mării Mediterane, Braudel a pornit, după cum o va declara el însuşi, de la
elementele „unei anumite geografii, atentă mai ales la datele umane”. Rând pe rând au fost
analizate relieful, clima, căile de comunicaţie, oraşele, economiile şi imperiile (spaniol,
otoman) dezvoltate în acest areal6. Demersul i-a îngăduit autorului să observe că anumite
aspecte istorice se schimbă foarte repede (cele politico-militare, spre exemplu), altele la
intervale lungi (activităţile economice şi căile de comunicaţie, de pildă), iar altele nu se
schimbă sau se schimbă imperceptibil de-a lungul secolelor (condiţiile de relief şi climă, de
exemplu). Corespunzător acestor realităţi, Braudel a postulat existenţa a trei ritmuri diferite de
derulare a istoriei: unul rapid, al evenimentelor, altul mai lent, al structurilor şi unul încă şi
mai lent, al permanenţelor. Spaţiul de manifestare al structurilor, ce se modifică lent în timp,
alcătuieşte ceea ce Braudel denumea „durata lungă” a istoriei – concept ce se constituie într-
una dintre cele mai fecunde contribuţii teoretice pe care istoricul francez a adus-o la
dezvoltarea istoriografiei contemporane în general şi a „noii istorii” în special. Într-adevăr,
prin maniera braudeliană de abordare, istoria înceta să fie doar ştiinţă a trecutului
6 Vezi Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, volumele I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985-1986.
49
transformându-se, în egală măsură, într-una a prezentului, căci înfăţişa nu doar ceea ce s-a
întâmplat în trecut sau ce putem învăţa de la acesta, ci şi cum trecutul se insinuează în prezent,
cenzurând-ul.
50
Capitolul 4
Şcoala geopolitică anglo-saxonă
Evoluând independent de şcolile germană şi franceză, şcoala geopolitică anglo-saxonă
s-a distins deopotrivă prin relief teoretic şi inovativ-terminologic şi o pronunţată finalitate
pragmatică, dictată de considerente şi interese strategice şi de securitate. Perioada sa de
maximă înflorire se plasează între sfârşitul secolului al XIX-lea şi jumătatea secolului XX.
4.1 Alfred T. Mahan – teoreticianul puterii maritim e
Strateg şi istoric naval de renume, Alfred Thayer Mahan (1840-1914) a fost fiul unui
profesor şi decan de la faimoasa Academie Militară a SUA de la West Point, statul New York.
Născut la 27 septembrie 1840 la West Point, după doi ani de studiu la Colegiul Columbia din
New York, s-a transferat la Academia Navală a SUA din Annapolis, statul Maryland, pe care
a absolvit-o în 1859, ca al doilea clasat în promoţia sa. A servit în marina SUA până în 1886
când, promovat căpitan, a fost numit conferenţiar de istorie navală şi strategie şi preşedinte al
Colegiului Naval de Război al SUA (U.S. Naval War College), din Newport, Rhode Island,
începându-şi astfel cariera sa de „evanghelist al puterii maritime” – cum avea să-l denumească
o avizată comentatoare (Margaret Sprout). Trăsăturile caracteristice centrale ale operei sale
sunt: analiza erudită a istoriei navale britanice, operată cu intenţia de a explica rolul Marii
Britanii ca putere globală; respectiv ideea că misiunea globală a Americii trebuie realizată
prin expansiunea dincolo de ocean.
Din nevoia de a-şi pregăti şi organiza cursurile la Colegiul Naval de Război s-au
născut, în 1890 şi, respectiv, 1892, principalele lucrări ale lui Mahan – Influenţa puterii
maritime asupra Istoriei, 1660-1783 (The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783)
şi Influenţa puterii maritime asupra Revoluţiei Franceze şi a Imperiului, 1793-1812 (The
51
Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire, 1793-1812). Totalizând
împreună peste 1 300 de pagini, cele două lucrări sunt dedicate aproape în întregime istoriei
navale a Marii Britanii, mai exact principalelor bătălii purtate de englezi cu olandezii,
spaniolii şi francezii pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ambiţia lui Mahan –
aşa după cum singur avea s-o declare în introducerea primei sale lucrări – era de a estima,
pornind de la realităţile empirice ale războaielor maritime purtate de Marea Britanie – „efectul
puterii maritime asupra cursului istoriei şi prosperităţii naţiunilor”1. Sintagma „putere
maritimă”, cu a cărui inventare Mahan se mândrea, era, din păcate, vag definită. Se poate însă
deduce din contextele folosirii sale că ea viza două aspecte interdependente: pe de o parte,
stăpânirea mărilor prin superioritate navală; iar, pe de altă parte, ecuaţia comerţ maritim-
posesiuni peste mări-acces privilegiat la pieţe externe, capabilă de a genera „bogăţie şi
mărire”. Mahan a postulat existenţa a şase „condiţii generale care afectează puterea
maritimă”: poziţia geografică; conturul fizic; mărimea teritoriului; numărul populaţiei;
caracterul naţional; şi caracterul şi politica guvernelor. Argumentarea de către Mahan a tezei
puterii maritime, valabilă în multe privinţe, păcătuieşte totuşi prin simplificare şi omisiune.
Înainte de toate, teoria ignoră apariţia unor imperii continentale puternice precum Rusia
ţaristă, Austro-Ungaria, Turcia otomană şi Germania sub Bismarck. Apoi, superioritatea
navală nu este singurul factor care explică victoriile Marii Britanii asupra Franţei în perioada
1688-1815. La fel de importante, din acest punct de vedere, au fost operaţiile militare terestre
desfăşurate de Anglia şi aliaţii săi pe continent şi abilitatea diplomatică de a manipula
principiul echilibrului de putere în direcţia formării şi susţinerii de coaliţii anti-franceze pe
continent.
Principala teză dezvoltată de Mahan în lucrările sale este aceea potrivit căreia
războaiele sunt câştigate prin strangularea economică a inamicului dinspre mare şi sunt
1 Alfred Thayer Mahan, The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783, Boston, 1890, pp. V-VI.
52
pierdute prin eşecul prevenirii unei atari operaţiuni a inamicului asupra propriului teritoriu.
Esenţa concepţiei sale o reprezintă observaţia că pentru a controla un teritoriu nu este absolut
necesar să-l cucereşti efectiv, ci doar să deţii controlul asupra căilor de acces către acesta. De
aici derivă importanţa pe care o acorda Mahan controlului canalelor. Totodată, un alt element
central al concepţiei sale îl reprezintă postulatul potrivit căruia pentru a deveni o putere
maritimă, un stat trebuie să deţină nu doar o puternică flotă militară, ci şi o importantă flotă
comercială.
Parţial, reflecţiile asupra strategiei navale au fost aduse la cunoştinţa publicului prin
intermediul unei serii de prelegeri la Colegiul Naval de Război în 1887. Ulterior, într-o formă
revizuită, ele s-au materializat sub forma unei cărţi – Strategia navală: comparată şi
contrastată cu principiile şi practica operaţiilor militare terestre (1911). Formulate de o
manieră nesistematică, ele au fost influenţate de principiile Artei războiului enunţate de
baronul elveţian Antoine-Henri Jomini – cu precădere de principiile concentrării, valorii
strategice a poziţiei centrale şi liniilor interioare şi legăturii strânse dintre logistică şi luptă.
Potrivit lui Mahan, comunicaţiile maritime se constituie în elementul crucial al strategiei. La
originea puterii unei naţiuni stă capacitatea sa de a-şi asigura propriile linii de comunicaţii pe
mare şi a le întrerupe pe cele ale adversarului. Principalul mijloc prin care se realizează
puterea navală îl constituie focul concentrat al flotei de luptă. În războiul naval marina este
factorul ofensiv, întrucât, aşa cum observase amiralul Farragut, „cea mai bună protecţie
împotriva focului inamicului este un foc bine direcţionat din propriile noastre tunuri”2. Marea
eroare a Franţei în secolul al XVIII-lea a fost folosirea în mod deliberat şi constant a flotei de
război pentru acţiuni defensive. A despărţi flota de luptă în timp de pace sau război, considera
strategul naval american, este una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate face un ofiţer
naval. De aici, celebra maximă a lui Mahan: „Nu despărţiţi niciodată flota!”. Strategia navală
2 Idem, Admiral Farragut, New York, 1892, p. 218.
53
a lui Mahan păcătuia însă prin ignorarea războiului amfibiu (utilizarea submarinelor), al
importanţei capacităţii de proiecţie a forţelor navale dinspre mare către uscat şi al
interdependenţei dintre forţele terestre şi maritime în purtarea războiului.
Considerând poziţia geografică a SUA analogă celei a Marii Britanii, Mahan a aplicat
teoria „puterii maritime” contextului geopolitic american, pledând pentru instaurarea
supremaţiei maritime americane în Caraibe şi Pacific. Mahan a fost unul din avocaţii cei mai
consecvenţi ai ideii importanţei geopolitice şi geostrategice deosebite a Mării Caraibilor
pentru securitatea SUA în general şi marina americană în special. El a atras de timpuriu
atenţia asupra consecinţelor posibile şi probabile pe care le va atrage după sine deschiderea,
prin istmul central-american, a canalului Panama3. Între acestea, mai importante le considera a
fi următoarele: Marea Caraibilor urma să devină una dintre cele mai importante rute maritim-
comerciale ale lumii, poziţia SUA faţă de noul canal urmând să se asemene cu cea a Marii
Britanii faţă de canalul Mânecii; Germania va fi tentată să-şi impună predominanţa asupra
regiunii Caraibilor; coasta vestică (la Oceanul Pacific) a SUA va fi adusă mai aproape de
marile flote ale Europei şi în consecinţă va fi expusă unei mai mari slăbiciuni din punct de
vedere militar; iar coasta estică (la Oceanul Atlantic) a SUA va deveni competitoarea egală a
Europei din punctul de vedere al distanţei pentru pieţele estului Asiei. Toate acestea
impuneau, argumenta Mahan, o prezenţă navală americană consolidată în Marea Caraibilor.
Tot Mahan a fost cel ce a atenţionat asupra expansionismului rusesc în estul Asiei
care, în viziunea sa, putea fi contracarat de o coali ţie de patru „state maritime” – Germania,
Japonia, Marea Britanie şi SUA – şi a întrevăzut pericolul pe care putea să-l reprezinte pentru
civilizaţia occidentală în viitor, China.
Încă din timpul vieţii, Mahan s-a bucurat de renumele unui reputat istoric şi strateg
naval, influenţa ideilor sale ajungând până la Casa Albă, unde preşedintele Theodore
3 Philip A. Crowl, Alfred Thayer Mahan: The Naval Historian, în Peter Paret, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age , Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1986, pp. 463-464.
54
Roosevelt – el însuşi un dedicat adept al puterii navale – le aprecia în mod deosebit. Din
păcate, la izbucnirea Primului Război Mondial, nu a putut să-şi pună pana şi cunoştinţele
distilate pe parcursul unei întregi vieţi în slujba Marii Britanii, aşa cum ar fi dorit-o, întrucât
un ordin al preşedintelui Woodrow Wilson din august 1914 interzicea în mod expres tuturor
ofiţerilor, activi sau în retragere, să se dedea unor comentarii publice asupra războiului
proaspăt declanşat. Iar peste numai câteva luni, la 1 decembrie 1914 a decedat în urma unui
atac de cord. După încheierea primei conflagraţii mondiale, Mahan a devenit obiectul unui
adevărat cult în cercurile academice ale marinei americane, chiar dacă influenţa propriu-zisă a
ideilor sale nu a fost mai mare decât a altor strategi navali din şcoala anglo-saxonă. Veneraţia
aparte de care s-a bucurat Mahan în cercurile navale a continuat să se manifeste chiar şi după
Al Doilea Război Mondial, numele său fiind frecvent citat în publicaţii de specialitate precum
U.S. Naval Institute Proceedings sau Naval War College Review.
Chiar dacă astăzi răspunsurile furnizate de Mahan strategiei navale nu mai sunt de
actualitate, problematica pe care acesta a conturat-o (necesitatea ca ţările cu interese globale
să fie capabile de a-şi proiecta forţa la mari distanţe, dependenţa americană de liniile de
comunicaţii pe mare, responsabilităţile unei puteri globale, etc.) şi întrebările (legate de
interesul naţional, logistica războiului, utilizarea navelor ca instrumente ale politicii naţionale,
etc.)4 pe care acesta le-a formulat, îşi păstrează relevanţa, fiind – azi ca şi ieri – pe deplin
actuale.
4.2 Frederick J. Turner – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a frontierei
Profesor de istorie americană la universitatea statului Wisconsin (1889-1910) şi
universitatea Harvard (1910-1924), Frederick Jackson Turner (1861-1932) s-a impus în
istoriografia americană şi şcoala geopolitică anglo-saxonă prin teoria frontierei. Acordând o
4 Alfred Thayer Mahan, Armaments and Arbitration, or the Place of Force in the International Relations of States, New York and London, 1912, pp. 66-67.
55
importanţă aparte factorilor geografici şi economici, Turner a căutat să explice
individualismul şi democraţia specifice societăţii americane prin mobilitatea frontierei SUA.
Spre deosebire de antecesorii săi, care înţelegeau istoria americană în termenii opoziţiei Nord-
Sud, interesându-se cu precădere de coasta atlantică, Turner a subliniat marea însemnătate a
Vestului Statelor Unite.
Turner şi-a expus teoria pentru întâia oară într-o comunicare intitulată Semnificaţia
frontierei în istoria americană (The Significance of the Frontier in American History),
prezentată în 1893 la Asociaţia Istorică Americană. În 1906 a dedicat o întreagă lucrare
modului cum a apărut şi s-a dezvoltat „noul Vest” (The Rise of the New West). Cu
cunoştiinţele şi perspectiva dobândite în urma efectuării acestui amplu studiu monografic,
ulterior, în 1920, Turner a reluat teoria frontierei şi a prezentat-o într-o lucrare de-sine-
stătătoare închegată, care ulterior a făcut carieră – Frontiera în istoria americană (The
Frontier in American History).
O altă direcţie – complementară – de preocupări a istoricului american a fost definirea
principalelor secţiuni geografice care au marcat evoluţia societăţii americane. Concepţia
asupra secţiunilor şi-a expus-o în lucrările Semnificaţia secţiunilor în istoria americană (The
Significance of the Sections in American History, 1932) şi Statele Unite 1830-1850: naţiunea
şi secţiunile sale (The United States, 1830-1850: The Nation and Its Sections, 1935).
Turner şi-a elaborat teoria frontierei în polemică cu două şcoli de gândire, dominante
la finele sec. al XIX-lea, ce explicau istoria americană fie în termenii controversei generate de
existenţa sclavagismului (Hermann Eduard von Holst), fie în termenii „germenilor” teutonici
transplantaţi de coloniştii englezi în Lumea Nouă (Herbert B. Adams). Turner a susţinut că
Vestul, nu Sudul pro-scalavagist sau Nordul anti-scalavagist a fost cea mai importantă dintre
secţiunile americane şi că atitudinile şi instituţiile novatoare generate de frontieră, mai ales
prin încurajarea democraţiei, au fost mai semnificative decât moştenirea europeană importată
56
în modelarea societăţii americane. „Până în zilele noastre – afirma Turner – istoria americană
a fost în mare măsură istoria colonizării marelui Vest. Existenţa unui teritoriu liber, reducerea
sa treptată şi înaintarea colonizării americane către Vest, explică dezvoltarea
Americii...Punctul de vedere autentic în istoria acestei naţiuni nu este coasta atlantică, ci
marele Vest”16. Colonizarea americană nu a fost o extindere spaţială liniară şi o simplă
proiecţie în Lumea Nouă a instituţiilor europene, ci un autentic proces de învăţare, o
reîntoarcere reînnoită, pe măsura avansului continuu al liniei frontierei, la condiţiile primitive
de existenţă, proces în urma căruia instituţiile „au fost nevoite să se adapteze la schimbările
unui popor în expansiune” creându-se instituţii noi şi, mai presus de toate, un spirit nou,
american, îndepărtat în tot mai mare măsură de tradiţiile europene. „Astfel înaintarea
frontierei a însemnat o constantă îndepărtare de influenţa Europei” ce şi-a pus din plin
amprenta asupra creării naţiunii şi evoluţiei instituţiilor politice americane. Mai mult decât
atât, „frontiera colonizării a avansat şi a dus cu sine individualismul, democraţia şi
naţionalismul şi a influenţat puternic Estul şi Lumea Veche”17.
Timp de o generaţie după enunţarea sa, în 1893, teoria frontierei a fost acceptată fără
rezerve de către istoricii americani. Începând de la sfârşitul anilor ’20 şi, mai cu seamă, după
moartea lui Turner, în 1932, ideile sale au început să fie criticate. În primul rând, i s-a reproşat
caracterul contradictoriu al noţiunilor de natură şi civilizaţie pe care şi-a întemeiat teoria. Pe
de o parte, văzând în frontieră „punctul de întâlnire între sălbăticie şi civilizaţie”, cu alte
cuvinte văzând în limita exterioară a aşezărilor agricole graniţa civilizaţiei, Turner a legat
ideea de frontieră de cea de civilizaţie. Pe de altă parte, concepând democraţia ca trăsătură a
comunităţilor agricole şi explicând emergenţa sa prin existenţa teritoriului liber, Turner a legat
inevitabil ideea de democraţie de cea de natură. Turner a eşuat însă a explica cum e posibilă
16 Frederick Jackson Turner, “The Significance of the Sections in American History”, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, Holt, Rinehart and Winston, Inc, New York, f.a., p. 247. 17 Ibidem, p. 263.
57
dezvoltarea democraţiei în condiţiile dispariţiei treptate a teritoriilor libere în urma colonizării
Vestului. În al doilea rând, i s-au reproşat consecinţele intelectuale şi politice implicite ale
teoriei sale. S-a spus că „accentul agrarian al ipotezei frontierei a tins să distragă atenţia de la
problemele create de industrializare timp de o jumătate de secol, timp în care Statele Unite au
devenit cea mai puternică naţiune industrializată a lumii”. Faptul a indus o „neîncredere faţă
de oraş şi tot ceea ce era legat de industrie”, a împiedicat colaborarea dintre fermieri şi
muncitorii industriali şi a antrenat o separare a Vestului rural de Estul urban. Mai mult decât
atât, a împiedicat auto-perceperea americanilor drept membri ai comunităţii internaţionale,
ceea ce a condus la o anumită separare a SUA de Europa şi la consolidarea izolaţionismului
american18.
Începând cu a doua jumătate a anilor ’50, în cultura americană s-a produs o reevaluare
a ideilor lui Turner. Pornind de la criticile formulate la adresa ipotezei frontierei, o serie de
cercetări, aplicate inclusiv unor zone frontaliere dincolo de frontierele SUA, au demitizat
viziunea romantică de care este impregnată teoria lui Turner şi au modificat şi nuanţat multe
din aserţiunile pe care aceasta se întemeiază. În acelaşi timp însă, ele au confirmat teza
puternicei forţe formative a frontierei şi, pe această cale, valabilitatea de principiu a teoriei
frontierei ca instrument explicativ de bază – deşi nu singurul – al istoriei americane. „Este
evident neadevărat faptul că doar experienţa frontierei explică caracteristicile unice ale
civilizaţiei americane; această civilizaţie poate fi înţeleasă doar ca produs al jocului combinat
al moştenirii Lumii vechi şi condiţiilor Lumii Noi. Dar între aceste condiţii nici una nu a
crescut mai mult în importanţă ca efectul procesului frontierei – conchidea un cercetător al
operei lui Turner”19. Aşa se face că, ulterior, teoria frontierei a fost invocată şi, nu de puţine
ori, instrumentalizată, atât în planul politicii interne, cât şi în plan geopolitic. În fapt, curente
18 Henry Nash Smith, The Frontier Hypothesis and the Myth of the West, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, pp. 270-271. 19 Ray Allen Billington, How the Frontier Shaped the American Character, în C. K. McFarland, Readings in Intelectual History: The American Tradition, pp. 281, 275-279.
58
de gândire politică dintre cele mai diferite şi-au căutat, prin apelul la ea, legitimarea. Teoria
frontierei a oferit diplomaţilor americani justificarea unor acţiuni diverse, de la expansiunea
imperialistă la restricţionarea imigrării. În timpul războiului dintre Spania şi SUA (1898), de
pildă, cercurile imperialiste americane au făcut apel la această doctrină, adăugând argumentul
că posesiunile spaniole (în primul rând Cuba) erau necesare ca debuşeu demografic pentru o
populaţie ce nu mai putea „evada” din propriile frontiere. Idealişti precum preşedintele
Woodrow Wilson au putut fi de acord cu materialişti precum J. P. Morgan că extinderea peste
hotare a puterii americane este benefică promovării democraţiei şi afacerilor. Ulterior,
preşedintele Franklin D. Roosevelt a favorizat o expansiune similară a idealului democratic
american, ca preludiu necesar pentru lumea mai bună pe care spera s-o vadă instaurându-se
după Al Doilea Război Mondial. Mai mult decât atât, considerând că în societatea americană
egalitatea de şanse a dispărut odată cu atingerea ultimei frontiere a Vestului, Roosevelt
argumenta necesitatea unei noi filosofii a guvernării care să ofere poporului american
securitatea şi şansele anulate prin dispariţia posibilităţii evadării în Vest. Iar succesorul său,
preşedintele Harry S. Truman, a lansat doctrina ce-i poartă numele ca instrument de apărare şi
extindere pe glob a frontierelor democraţiei20.
Aplicaţiile practice ale ipotezei frontierei, precum şi influenţa sa demonstrată asupra
dezvoltării naţiunii americane, sugerează încheierea potrivit căreia prin grila explicativă
novatoare oferită, Turner a înnoit deopotrivă studiul istoriei şi geopoliticii americane, şi s-a
impus ca un adevărat şef de şcoală în geopolitica frontierei21.
4.3 Halford J. Mackinder – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a centrului Eurasiei
Geograf şi om politic britanic, Halford John Mackinder (1861-1947) s-a impus în
peisajul gândirii geopolitice şi geostrategice prin teoretizarea valenţelor şi semnificaţiilor
20 Ibidem, p. 280.
59
geopolitice şi geostrategice ale spaţiului terestru eurasiatic. Născut la 15 februarie 1861 în
oraşul Gainsborough, Mackinder a urmat cursurile şcolii din oraşul natal şi apoi pe cele ale
Colegiului Epsom. După studii strălucite la Universitatea Oxford, unde a suferit influenţa
profesorilor care căutau să întemeieze geografia ca o ştiinţă de-sine-stătătoare în Anglia, a
devenit membru al Societăţii Regale de Geografie (1886) şi, ulterior, el însuşi profesor de
geografie la celebra universitate (1887). Totodată, a înfiinţat (1903) şi condus, în calitate de
director (1904-1908), faimoasa London School of Economics. A îndeplinit şi importante
funcţii politice, fiind ales deputat în Camera Comunelor (1910-1922) şi numit de către
ministrul de Externe, lordul Curzon, după Primul Război Mondial (1919), Înalt Comisar
pentru Rusia de Sud – post în care a militat pentru ideea sprijinirii de către Londra a unei
alianţe anti-bolşevice22.
Leitmotivul lucrărilor lui Makinder îl constituie relaţia de opoziţie dintre puterile
maritimă (britanică) şi terestră (rusească).
În prima sa lucrare importantă, intitulată Despre obiectul şi metodele geografiei (On
the Scope and Methods of Geography, 1887), consideră că funcţia geografiei politice este „să
urmărească interacţiunea dintre om şi mediul său”. Din cuprinsul acestui volum se desprind
patru idei mai importante, care prefigurează lucrările sale geopolitice de mai târziu: menirea
geografului era aceea de a privi în trecut pentru a interpreta prezentul; descoperirile
geografice se apropiau de sfârşit; avansul tehnologic a făcut posibilă expansiunea statelor
moderne; şi două sunt categoriile principale în care pot fi împărţiţi cuceritorii politici – lupi de
mare şi lupi de uscat.
Cea de a doua sa carte importantă, intitulată Marea Britanie şi mările britanice (Great
Britain and the British Seas, 1902) schiţează deja câteva din liniile de forţă ale teoriei sale
21 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, volumul I, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp. 34-36. 22 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie: Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 46-48.
60
privitoare la puterea maritimă. Se impune atenţiei în primul rând observaţia că Marea Britanie
este „a Europei şi totuşi nu în Europa” şi că puterea sa se bazează pe „controlul mării”.
Totodată, Mackinder considera că poziţia Marii Britanii, ca putere mondială preeminentă în
epocă, era ameninţată de emergenţa unor puteri întemeiate pe resursele a unor jumătăţi de
continente (Rusia şi SUA). Remarcabilă este şi intuiţia sa potrivit căreia un nou echilibru de
putere la nivel mondial era pe cale de a se constitui, având ca protagonişti principali Marea
Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi SUA.
Într-o formă închegată, Mackinder şi-a expus teoria în studiul Pivotul geografic al
istoriei ( The Geographical Pivot of History, 1904), şi lucrarea Idealuri democratice şi
realitate: un studiu despre politica reconstrucţiei (Democratic Ideals and Reality: A Study in
the Politics of Reconstruction, 1919).
Mackinder a identificat epicentrul evoluţiilor geopolitice pe plan mondial cu Eurasia –
dublul continent alcătuit din Europa şi Asia.
Studiul Pivotul geografic al istoriei, publicat în revista „Geographical Journal” (1904),
a fost prezentat iniţial sub forma unei comunicări la Societatea Geografică Regală. El îşi
propunea să stabilească „o corelaţie între generalizările mai largi ale geografiei şi
generalizările mai largi ale istoriei” şi să aşeze „în perspectivă câteva dintre forţele aflate în
competiţie în politica internaţională curentă”. Europa şi Asia erau descrise ca un singur mare
continent – Eurasia – care avea o parte central-nordică lipsită de căi fluviale, dar favorabilă
mobilităţii călăreţilor, şi o parte sud-estică, marginală, în forma unei vaste semiluni, accesibilă
navigatorilor. Între secolele al V-lea şi al XVI-lea popoare nomade (huni, avari, bulgari,
maghiari, kazari, pecenegi, cumani, mongoli şi calmuci) au părăsit succesiv Asia Centrală
pentru a cuceri statele şi popoarele aşezate în zonele litorale. Începând cu sfârşitul secolului al
XV-lea, navigatorii „epocii columbiene” au folosit puterea maritimă pentru a înconjura Asia
Centrală. Efectul politic al emergenţei puterii maritime a fost răsturnarea relaţiilor Europei şi
61
Asiei. Dacă în evul mediu, „întemniţată” între un deşert de netrecut la sud, un ocean
necunoscut la vest şi vaste spaţii împădurite şi îngheţate la nord şi nord-est, Europa fusese
constant ameninţată de mobilitatea călăreţilor nomazi, începând din secolul al XVI-lea,
Europa s-a „revărsat” asupra lumii, multiplicându-şi de 30 de ori suprafaţa maritimă şi zonele
de coastă la care avea acces şi „înf ăşurându-se” în jurul puterii terestre eurasiatice care până
atunci îi ameninţase existenţa.
În timp ce Europa s-a extins peste mări şi oceane, Rusia, „întemniţată” în Europa
Răsăriteană şi Asia Centrală, s-a extins către sud şi est, ajungând să dispună de considerabile
resurse naturale şi umane. Odată ce aceste vaste întinderi vor fi acoperite cu o reţea de căi
ferate, capacitatea de proiecţie strategică a puterii terestre ruseşti va creşte dramatic. Cu alte
cuvinte, Makinder a dezvoltat teza potrivit căreia dacă timp de decenii Eurasia a fost tratată ca
un simplu promontoriu, urmare a mai marii eficienţe a căilor de comunicaţii maritime în
raport cu cele terestre şi a impenetrabilităţii Oceanului Arctic, revoluţia căilor ferate de la
sfărşitul secolului al XIX-lea a prefigurat o schimbare radicală, în sensul că Eurasia a început
să fie brăzdată de căi ferate, transporturile terestre devenind mai avantajoase decât cele
maritime. Drept urmare, argumenta Mackinder, Eurasia şi Africa ar trebui considerate
împreună ca un vast unic continent – „insula mondială” (World-Island).
Geograful britanic a identificat „zona pivot” a politicii mondiale cu centrul Eurasiei,
respectiv cu vasta câmpie eurasiatică ocupată în antichitate de popoarele migratoare şi
stăpânită în vremea sa de către Rusia. Aceasta din urmă era interesată de acoperi această vastă
întindere cu o reţea de cale ferată, suceptibilă de a facilita mobilitatea în interiorul zonei şi
exploatarea imenselor resurse naturale ale acesteia. În jurul acestei „zone pivot”, se
cristalizaseră două arcuri de cerc statale, primul alcătuit din Germania, Austro-Ungaria,
Imperiul otoman, India şi China - „semiluna interioară” (Inner Crescent) - iar cel de al doilea
compus din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia - „semiluna
62
exterioară” (Outer Crescent). Presiunea pe care Rusia, ca „zonă pivot”, o exercita asupra
Finlandei, ţărilor scandinave, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei era întrutotul similară celei
exercitate odinioară, prin raiduri periodice, de către popoarele stepei şi, în primul rând, de
către imperiul mongol. Dacă Rusia, ajutată economic de Germania, ar deveni nu doar o putere
terestră, ci şi una maritimă, echilibrul geopolitic al lumii ar fi sensibil dereglat, în acest caz
impunându-se o alianţă de contracarare a Rusiei între Anglia, Franţa şi SUA. Acelaşi efect
malign l-ar avea şi transformarea Chinei, cu ajutorul Japoniei, într-o dublă mare putere,
terestră şi maritimă.
Din nefericire, timp de 35 de ani, studiul Pivotul geografic al istoriei a fost uitat şi
ignorat de către lumea anglo-saxonă, iar sugestiile geopolitice extrem de valoroase pe care
Mackinder le-a avansat în cuprinsul său au rămas nefructificate. Faptul este cu atât mai
paradoxal cu cât în perioada cuprinsă între publicarea studiului Pivotul geografic al istoriei
(1904) şi următoare sa lucrare importantă, Idealuri democratice şi realitate (1919), aşadar
între 1905 şi 1918 Mackinder a publicat nu mai puţin de 11 articole şi cărţi, în care a reluat
parte din ideile enunţate public în 190423.
În studiul Idealuri democratice şi realitate Mackinder şi-a elaborat mai clar şi mai
nuanţat teoria, redefinind „zona pivot” şi adoptând pentru ea termenul alternativ de
Heartland, preluat de la Sir James Fairgrieve. Pentru Mackinder, în 1919, lumea arăta din
punct de vedere geopolitic în felul următor: un ocean acoperind 9/12 din suprafaţa globului;
un mare continent cuprinzând Europa, Asia şi Africa; şi câteva insule mai mici – Marea
Britanie, Japonia, Americile de Nord şi de Sud şi Australia.
Marele continent denumit de el World-Island, Mackinder îl subdiviza în şase regiuni
distincte: regiunile de coastă sau teritoriile litorale europene (Europa Occidentală şi Centrală);
regiunile de coastă sau teritoriile litorale asiatice (India, China, Asia de Sud-Est, Coreea şi
23 Francis P. Sempa, Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century Transaction Publishers, New Brunswick and London, 2002, pp.9-21.
63
Estul Siberiei); Arabia (Peninsula Arabică); Sahara (Nordul Africii); Africa la Sud de Sahara;
şi Heartland-ul („inima” central-nordică a Eurasiei, pe care în 1904 o denumise „zona pivot”).
El considera că în analiza configuraţiilor de putere trebuie să se pornească de la câteva
unităţi geografice fundamentale: „insula mondială” (World-Island), reunind Europa, Asia şi
Africa; „centrul uscatului” (Heartland), desemnând zona centrală a uscatului eurasiatic,
socotită a fi inaccesibilă şi inexpugnabilă puterilor maritime; zonele litorale ale „insulei
mondiale”, denumite „semiluna interioară” (Inner Crescent); şi zonele insulare, denumite
„semiluna exterioară” (Outer Crescent). Aşa după cum „centrul uscatului” se plasa dincolo de
zona controlată de puterea maritimă britanică, tot aşa puterile insulare ale „semilunii
exterioare” erau invulnerabile exercitării directe a puterii terestre ruseşti.
În viziunea sa, o poziţie geopolitică optimă trebuie să combine insularitatea cu accesul
la importante resurse terestre – exact ceea ce oferea „insula mondială” (World-Island),
„incomparabil, cea mai mare unitate geografică de pe glob”. Semnificaţia geopolitică a
„insulei mondiale” a descris-o în termenii opoziţiei dintre puterea terestră şi cea maritimă,
apelând la analogii istorice. World-Island-ul era pentru America de Nord ceea ce Grecia sub
dorieni fusese pentru Creta şi ceea ce Imperiul Roman fusese pentru insula britanică. În aceste
cazuri, observa Mackinder, puterea terestră a învins-o pe cea maritimă fiindcă cea dintâi nu
era ameninţată de o altă putere terestră şi pentru că dispunea de suficiente resurse pentru a
construi o flotă puternică capabilă să înfrângă puterea maritimă insulară. În absenţa acestor
două condiţii însă, o putere insulară poate să-şi asigure preeminenţa asupra celei terestre –
cazul înfrângerii Franţei napoleoniene de către Marea Britanie în condiţiile existenţei unui
challenger terestru puternic – Rusia – care a făcut ca Franţa să nu-şi poată concentra resursele
pentru înfrângerea Marii Britanii.
Mackinder atribuia o semnificaţie militar-strategică deosebită Heartland –ului, socotit
a prezenta avantaje strategice deosebite pentru dezvoltarea imperiilor (ţarist, german) şi, în
64
ultimă instanţă, asigurarea dominaţiei asupra lumii. Pornind de la realitatea ascendenţei
crescânde a puterii terestre asupra celei maritime, Mackinder atrăgea atenţia oamenilor
politici că:
„Cine controlează Europa de Est controlează centrul uscatului
Cine controlează centrul uscatului controlează insula mondială
Cine controlează insula mondială controlează lumea” –
„Who rules East Europe commands the Heartland:
Who rules the Heartland commands the World-Island:
Who rules the World-Island commands the World” 24.
Makinder propunea elaborarea de politici menite a crea un echilibru între puterile
terestre şi maritime, astfel încât nici o ţară să nu poată domina „centrul uscatului”. Mai mult
decât atât, puterile insulare ale „semilunii exterioare” trebuiau să sprijine puterile maritime ale
„semilunii interioare” în eforturile de a preveni controlul „centrului uscatului” de către o
putere sau alianţă. Considerând că unificarea maselor continentale eurasiatice ar fi ameninţat
poziţiile lumii anglo-saxone în general şi cele ale Marii Britanii în special, geopoliticianul
britanic a sugerat şi soluţii concrete pentru evitarea acestei situaţii. Pentru Europa Răsăriteană,
considera că soluţia este crearea unei zone tampon între Germania şi Rusia, a unui lanţ de
state mici independente între Marea Adriatică, Marea Neagră şi Marea Baltică, care să
servească drept „cordon sanitar” împotriva tentativei uneia dintre cele două mari puteri
terestre de a controla Heartland-ul. Această zonă tampon trebuia să aibă acces la ocean şi să
fie sprijinită de naţiunile maritime „externe” – Marea Britanie şi SUA. Şi aici intuiţia lui
Mackinder se dovedeşte a fi fost remarcabilă, Estul Europei devenind terenul predilect al
înfruntării pentru asigurarea hegemoniei eurasiatice. Atunci când, la 23 august 1939,
Germania nazistă şi Rusia sovietică au încheiat între ele un pact de neagresiune, anexele
24 Halford Mackinder, Democratic Ideals and Reality, Norton, New York, 1962, p. 150.
65
secrete ale acestuia asigurau , pe seama acestei zone tampon realizarea obiectivelor
expansioniste ale celor două state totalitare.
În anii ’20-’30, ideile lui Mackinder au avut puţină căutare în Marea Britanie şi SUA,
cu toate că autorul, pe parcursul unui deceniu (1921-1931) a mai publicat 4 lucrări geografice
cu relief geopolitic. În schimb, sugestiile sale au atras atenţia şi admiraţia lui Karl Haushofer
şi a colaboratorilor săi de la Institutul de Geopolitică din München.
Revenirea în actualitate a lui Mackinder s-a produs în timpul celui de Al Doilea
Război Mondial, mai întâi printr-o serie de articole publicate în 1941-1942 în „Newsweek”,
„Reader’s Digest” şi „Life”, apoi prin republicarea în 1942 a lucrării Idealuri democratice şi
realitate şi, în cele din urmă, printr-un articol publicat în 1943 în „Foreign Affairs”. În
cuprinsul articolelor publicate în această perioadă Mackinder şi-a rafinat şi adus la zi teoria,
adăugându-i, pe de o parte, luarea în calcul a puterii aeriene, iar, pe de altă parte, puterea în
ascensiune a SUA. Din dorinţa de a nu fi contrazis în dictonul său de realitatea campaniilor
militare din anii 1941-1943, când Germania, deşi controla nu doar Estul Europei, ci şi o parte
din Heartland (armatele sale fiind pe Volga şi la porţile Asiei), a cunoscut înfrângeri pe
frontul din Est din partea sovieticilor, în articolul publicat în iulie 1943 în „Foreign Affairs”
(The Round World and the Winning of the Peace), Mackinder arăta că „centrul uscatului”
(Heartland), întins între coastele Arcticii şi deşerturile Asiei Centrale, iar la vest până la
istmurile largi ce separau Marea Baltică de Marea Neagră, corespundea în linii generale (cu
excepţia regiunii siberiene, la est de Ienisei), teritoriului Uniunii Sovietice. Acest Heartland
prezenta trei caracteristici esenţiale din punctul de vedere al geografiei fizice: era cea mai
largă câmpie joasă de pe faţa pământului; dispunea de mari râuri navigabile care nu aveau
însă deschidere la ocean; şi, ca zonă de stepă, prezenta condiţii ideale dezvoltării unei
mobilităţi înalte în transporturile terestre.
66
O semnificaţie geopolitică egală Heartland-ului atribuia Mackinder în 1943 jumătăţii
estice a Statelor Unite şi Canadei, bazinului Oceanului Atlantic cu cele 4 „subsidiare” ale sale
(Mediterana, Arctica, Marea Baltică şi Marea Caraibelor), Marii Britanii şi Franţei – zonă pe
care el a botezat-o Midland Ocean şi care, prin componenţa sa, prefigura, cu şase ani înainte
de înfiinţare (aprilie 1949), Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord.
În timpul celei de a doua conflagraţii mondiale, arăta Mackinder, armata sovietică a
apărat o frontieră deschisă spre vest, dar avea în spate marea câmpie a Heartland-ului,
flancată de frontiere naturale – Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud, ce-i confereau
o valoare strategică deosebită. Aceasta din urmă era potenţată de existenţa unor imense
bogăţii ale solului (cereale) şi subsolului (minerale, hidrocarburi), insuficient puse în valoare.
Întrucât „Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă a lumii” – atrăgea atenţia
Mackinder – „dacă Uniunea Sovietică iese din acest război cucerind Germania, ea se va clasa
drept prima putere terestră a lumii”. În cazul realizării acestui scenariu, puterile maritime
anglo-saxone trebuiau să se constituie în nucleul din care să se dezvolte o comunitate în zona
Atlanticului de Nord, capabilă să se opună expansionismului sovietic. Principalilor piloni ai
acestui efort de „îndiguire” a puterii sovietice li se atribuiau roluri specifice în zona maritimă
definită drept Midland Ocean: Statelor Unite şi Canadei le revenea rolul de rezerve de resurse
umane, agricole şi industriale, Marii Britanii i se atribuia rolul de aerodrom fortificat, iar
Franţei i se încredinţa rolul de cap de pod terestru.
Ideile lui Mackinder s-au bucurat de o posteritate remarcabilă în mediul politico-
militar academic occidental în general şi în cel din SUA în special. În timpul Războiului Rece,
strategii americani au împrumutat aspecte ale viziunii sale geopolitice pentru a argumenta şi
implementa politica îndiguirii (containment) Uniunii Sovietice. În stoparea expansiunii
sovietice alianţa atlantică urma să-şi bazeze strategia pe înconjurarea pivotului terestru
reprezentat de către blocul sovietic, de către puterile maritime – SUA şi Marea Britanie –, cu
67
sprijinul puterilor litorale – Franţa. În 1974 R.E. Walters recunoştea că teoria Heartland-ului
se constituie într-una din premisele de bază ale gândirii militare occidentale. În 1975
geopoliticianul Saul B. Cohen observa că majoritatea statelor occidentale continuă să
privească lumea în termenii descrişi de Mackinder. În 1980 Robert Nisbet aprecia ca împlinite
aprehensiunile geopolitice formulate de Mackinder cu şase decenii în urmă. În 1988 Colin S.
Gray, el însuşi un reputat geopolitician şi geostrateg, declara că ideile geopolitice ale lui
Mackinder „furnizează o arhitectură de departe superioară unor concepţii rivale, pentru
înţelegerea principalelor probleme de securitate internaţională”.
Viziunea lui Mackinder a contiunat să-i inspire pe analiştii americani şi în anii ’90. În
lucrarea sa cea mai importantă, Diplomaţia (1994), fostul secretar de stat american Henry
Kissinger avertiza asupra faptului că indiferent cine o guvernează, Rusia stă aşezată pe
teritoriul strategic denumit de Mackinder Heartland. În 1996, Universitatea Naţională de
Apărare a SUA republica lucrarea clasică a lui Mackinder Idealuri democratice şi realitate.
Într-un articol consacrat “statelor pivotale”, publicat în acelaşi an în “Foreign Affairs”, Robert
Chase, Emily Hill şi Paul Kennedy făceau apel copios la ideile sale întru susţinerea
argumentaţiei lor25. Iar în lucrarea sa fundamentală Marea tablă de şah (1997), celebrul
analist al relaţiilor internaţionale Zbigniew Brzezinski oferea viziuni ale mapamondului
inspirate aproape în întregime din conceptele lui Mackinder26. Subliniind rolul geopolitic
excepţional al Eurasiei, de pildă, Brzezinski arăta că „preeminenţa pe continentul eurasiatic
serveşte drept punct de ancorare pentru dominaţia mondială”. În demersul proiectării în
Eurasia a noii ordini internaţionale post-Război Rece, scopul geopolitic central al SUA ar
trebui să fie consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod pe care
îl reprezintă pe continentul eurasiatic Europa unită.
25 Robert S. Chase, Emily B. Hill, Paul Kennedy, “Pivotal States and U.S. Strategy”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 1, January/February 1996, p. 34. 26 Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books Inc., New York, 1997, p. 149.
68
4.4 Nicholas J. Spykman – teoreticianul semnificaţiei geopolitice a periferiei Eurasiei
Olandez naturalizat în SUA, Nicholas Spykman (1893-1945) a fost profesor de relaţii
internaţionale la universitatea California şi ulterior director al Institutului de Studii
Internaţionale la universitatea Yale. Asemeni lui Mackinder, a fost preocupat de analiza
raporturilor de forţă dintre puterile maritime şi cele terestre. Spre deosebire însă de
geopoliticianul britanic, Spykman considera zona de coastă de la periferia Eurasiei – Rimland-
ul – ca având rolul cardinal în raporturile de forţă pe plan mondial. Totodată, Spykman a
introdus între obiectivele urmărite de geopolitică pe cel al „securităţii de stat”, în componenţa
căruia distingea trei categorii de factori: geografici (situarea geografică, mărimea teritoriului,
topografia), economici (resursele agricole, industriale şi umane, producţia industrială) şi
politici (stabilitatea politică, gradul de integrare socială, starea de spirit a naţiunii). Între
factorii condiţionanţi ai politicii externe el considera geografia, prin caracterul său permanent,
ca fiind cel mai important. În conturarea teoriei sale privitoare la rolul centurii de state
maritime care înconjoară masa continentală eurasiatică în asigurarea echilibrului mondial de
putere, Spykman era preocupat ca SUA să recunoască: responsabilitatea ultimă pe care fiecare
stat o are pentru propria sa securitate; importanţa primordială pe care echilibrul mondial al
puterii o are pentru fiecare stat; şi necesitatea utilizării puterii de care dispuneau Statele Unite
ale Americii pentru a stabiliza acest echilibru27.
În lucrarea Strategia Americii în politica mondială. Statele Unite şi echilibrul puterii
(America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, 1942),
publicată la scurtă vreme după atacul japonez asupra bazei militare americane de la Pearl
Harbor (decembrie 1941) ce a determinat intrarea SUA în război, Spykman a analizat factorii
a căror acţiune combinată erau susceptibili a asigura securitatea SUA. În opinia sa, aceştia
27 Jack C. Piano, Roy Olton, The International Relations Dictionary, Third Edition, ABC-Clio, Santa Barbara, California, Oxford, England, 1982, p. 96.
69
erau separarea geografică de continentul european; echilibrul de putere din Europa;
disponibilitatea aliaţilor europeni de a se opune tendinţelor hegemonice; timpul câştigat
pentru convertirea industriei de pace în industrie de război; şi o importantă bază industrială,
capabilă de a susţine o impresionantă forţă militară. Contrazicând o opinie populară încă în
acea perioadă în anumite cercuri ale establishment-ului american, pe care înainte de 1941 el
însuşi o împărtăşise, conform căreia obiectivul de securitate al SUA trebuia să fie asigurarea
echilibrului de putere, Spykman trăgea un semnal de alarmă, afirmând că: „Nu există nici o
securitate reală în a fi la fel de puternic ca inamicul tău potenţial; există securitate doar fiind
puţin mai puternic...Într-o lume a anarhiei internaţionale, politica externă trebuie să ţintească
mai presus de toate la îmbunătăţirea sau cel puţin menţinerea poziţiei relative de putere a
statului. Puterea înseamnă în ultimă instanţă capacitatea de a purta războaie încununate de
succes, iar în geografie rezidă cheile problemelor militare şi de strategie politică”28.
În lucrarea Geografia păcii (The Geography of Peace, 1944), Spykman s-a raportat
critic la teoria lui Mackinder, arătând că datele geografiei politice infirmă teza acestuia
potrivit căreia masa continentală eurasiatică stăpânită de Uniunea Sovietică prezintă un mare
potenţial economic şi de dezvoltare a transporturilor. Dimpotrivă – sublinia Spykman –
această zonă aridă are un potenţial agricol redus, bogăţiile subsolului (petrol, cărbune, fier),
deşi importante, sunt greu de exploatat la est de munţii Urali, iar reţeaua de drumuri este
deficitară. În plus, teoria Heartland –ului a fost infirmată şi de configuraţia alianţelor în
timpul Primului şi celui de Al Doilea Război Mondial. În prima conflagraţie mondială puterea
terestră ce îngloba Heartland –ul (Rusia) ) s-a aliat cu o putere maritimă (Marea Britanie), iar
în cea de a doua, aceeaşi putere, doar denumită altfel (Uniunea Sovietică), s-a aliat cu două
puteri maritime (SUA şi Marea Britanie).
28 Nicholas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, Archon, Hamden, Connecticut, 1970, pp. 21, 41.
70
Prin opoziţie cu noţiunea de Heartland, Spykman a dezvoltat conceptul de Rimland,
corespunzător celui de „semilună interioară” a lui Mackinder, pe care l-a adaptat şi rebotezat.
În viziunea lui Spykman, Rimland-ul era regiunea intermediară dintre Heartland şi mările
riverane, compusă dintr-o centură de state situate la periferia continentului eurasiatic:
Finlanda, Suedia, Norvegia, Polonia, România, Turcia, Orientul Apropiat, India, Mongolia,
China şi Japonia. Ca vastă zonă tampon între puterile maritime şi terestre ale mapamondului,
Rimland-ul era menit unui rol strategic excepţional. Statele Unite – argumenta Spykman – au
intrat în cele două conflagraţii mondiale pentru a preveni dominaţia unei singure puteri asupra
Rimland-ului eurasiatic – în Primul Război Mondial doar a părţii sale europene, în Al Doilea
Război Mondial şi a părţii sale est-asiatice. Dictonul lui Spykman, conceput ca o replică la cel
al lui Mackinder, suna în felul următor:
„Cine controlează Rimland-ul stăpâneşte Eurasia
Cine controlează Eurasia controlează destinele Lumii” –
„Who rules the Rimland rules Eurasia:
Who rules Eurasia controls the destinies of the World.”
Considerând, aşadar, că forţa Statelor Unite trebuie să se întemeieze pe controlul
Rimland –ului, Spykman adresa şi un avertisment cercurilor diriguitoare din Washington, DC:
„Vom continua să depindem în primul rând de propria noastră forţă naţională, căci ştim că
eşecul unui stat mare de a lua în considerare puterea înseamnă distrugerea şi cucerirea sa
finală. A însemnat căderea tuturor imperiilor care au fost tentate de moleşita tihnă a
nepregătirii” 29.
Spykman a emis recomandări geopolitice şi în sfera relaţiilor transatlantice. El
considera că interesul SUA era acela de a echilibra statele continentului european, de aşa
manieră încât nici unul să nu poată să-şi impună dominaţia asupra celorlalte, prevenindu-se
29 Idem, The Geography of Peace, Harcourt Brace, New York, 1944, p. 60.
71
astfel unificarea naţiunilor europene sub egida unei mari puteri, ce ar slăbi poziţiile americane
în emisfera occidentală.
Teoria lui Spykman oferă şi o cheie explicativă valoroasă pentru înţelegerea şi
interpretarea poziţiei geopolitice a statelor tampon şi a celor lipsite de ieşire la mare. În
vremea „marelui joc” geopolitic al secolului al XIX-lea, când puterea maritimă a Marii
Britanii, stăpână a Indiilor şi oceanelor lumii, s-a opus puterii terestre a Rusiei, ce căuta să se
extindă către mările calde, rolul de state tampon l-au jucat Persia şi Afganistanul. Începând
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până către finele celui de Al Doilea Război
Mondial, rolul de stat tampon între aspiraţiile hegemonice ale Germaniei şi puterea maritimă a
Marii Britanii l-a jucat Franţa. În sfârşit, în vremea Războiului Rece, rolul de zonă tampon
între cele două blocuri politico-miliare rivale i-a revenit Europei Occidentale30.
Ideile lui Spykman despre semnificaţia Rimland-ului au influenţat orientarea gândirii
strategice americane în anii ’70. Teoria sa şi-a găsit aplicaţia în teza potrivit căreia Statele
Unite nu puteau să-şi permită luxul tolerării controlului Eurasiei şi Africii de către Uniunea
Sovietică. Sprijinindu-se pe regiunile de la periferia Eurasiei, pe Rimland-urile pe care le
reprezentau Europa Occidentală, pe continentul european, şi China şi Japonia, pe continentul
asiatic, SUA trebuiau să încercuiască Heartland-ul sovietic pentru a-şi asigura preeminenţa în
raporturile de putere pe plan mondial.
4.5 George F. Kennan – teoreticianul strategiei îndiguirii
Diplomat, strateg şi istoric american, George Frost Kennan (1904-2005) este
considerat părintele strategiei îndiguirii (containment) promovate de Administraţiile Truman
şi Eisenhower în raporturile cu Uniunea Sovietică.
30 Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de geopolitică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, pp. 521-523.
72
Kennan s-a născut în oraşul Milwaukee, statul Wisconsin. A urmat cursurile
Academiei Militare St. John's Northwestern din Delafield şi cele ale Universităţii Princeton,
intrând la un an după absolvire (1925), în diplomaţie. Începând din 1926 a fost trimis în
câteva misiuni diplomatice în Elveţia, Germania şi Ţările Baltice (în capitala Letoniei, Riga,
intrând în contact cu nobilimea rusă emigrantă şi urmărind îndeaproape ascensiunea lui
Stalin). Începând din 1929 a urmat un program de istorie, politică şi limbă rusă la Berlin,
călcând astfel pe urmele unchiului său George Kennan, ce se afirmase ca un eminent
cunoscător al politicii Rusiei imperiale (autor, între altele, al lucrării Siberia şi sistemul
exilului, 1891).
După restabilirea relaţiilor sovieto-americane, în urma recunoaşterii oficiale a Uniunii
Sovietice în 1933 de către noul preşedinte american Franklin D. Roosevelt, a fost numit la
ambasada americană din Moscova, unde a activat până în 1937. Marile epurări staliniste, pe
care le-a urmărit îndeaproape şi al căror martor nemijlocit a fost, i-au marcat pentru întreg
restul vieţii viziunea asupra dinamicii interne a regimului sovietic.
În 1939, după o scurtă misiune la Praga, în lunile ce au premers declanşării celui de Al
Doilea Război Mondial, a fost numit la ambasada americană din Berlin. După intrarea SUA în
război, în urma atacului aerian declanşat de Japonia la Pearl Harbor (decembrie 1941), a fost
internat pentru 5 luni într-un lagăr german de prizonieri. La finele anului 1943 şi pe parcursul
unei bune părţi a anului 1944 a lucrat în calitate de consilier în cadrul delegaţiei americane la
Comisia Consultativă Europeană – organism ce a pregătit politica aliată în Europa. Tot în
1944, ambasadorul Averell Harriman l-a selectat pentru postul de adjunct de şef de misiune
(chargé d’affaires) la Moscova.
Din acest post Kennan s-a străduit să risipească iluzia împărtăşită de largi cercuri
conducătoare din Washington asupra posibilităţii continuării alianţei cu Stalin. În acest spirit a
fost redacatată faimoasa sa „telegramă lungă”, trimisă Departamentului de Stat la 22 februarie
73
1946. Documentul denunţa sentimentul de insecuritate al liderilor sovietici, inerent concepţiei
marxist-leniniste despre lume şi societate, precum şi politicile oficiale şi subterane, legitime şi
conspiratoriale, precum şi agenţii instituţionali utilizaţi de Kremlin pentru consolidarea puterii
sale pe plan internaţional şi diminuarea şi subminarea puterii democraţiilor occidentale.
Rezumând observaţiile sale, Kennan nota: „avem aici o forţă politică încredinţată fanatic
convingerii că nu poate exista un modus vivendi permanent cu SUA...impenetrabilă logicii
raţiunii”, dar „foarte sensibilă logicii forţei”31. Atipică prin dimensiunile, caracterul analitic şi
concluziile sale pragmatice privitoare la necesitatea înăspririi conduitei Washingtonului în
raporturile cu Kremlinul, „telegrama lungă” a catalizat schimbarea atitudinii cercurilor
politico-militare americane faţă de fostul aliat.
La reîntoarcerea la Washington, din aprilie 1947 până în decembrie 1949, Kennan a
deţinut funcţia-cheie de director al planificării politice în cadrul Departamentului de Stat.
La insistenţele secretarului marinei americane James Forrestal (interesat să împiedice
reducerile bugetare inerente trecerii flotei americane la perioada de pace), în 1947 Kennan a
reluat ideile enunţate cu un an în urmă, într-o formă mai elaborată, în articolul intitulat
„Sursele conduitei sovietice” (The Sources of Soviet Conduct) semnat „X” în prestigiosul
periodic de politică externă Foreign Affairs. Pornind de la premisa conform căreia
„personalitatea politică a puterii sovietice aşa cum o cunoaştem astăzi este produsul ideologiei
şi circumstanţelor” Kennan sublinia faptul că la baza conduitei sovietice stau două concepte:
cel al antagonismului inerent dintre lumile capitalistă şi comunistă şi cel al infailibilităţii
Kremlinului. Totodată, Kennan denunţa puterea sovietică ca putere de tip special, puternic
marcată ideologic. Din acest profil special al puterii sovietice, argumenta el, derivă deopotrivă
uşurinţa şi dificultatea combaterii sale şi necesitatea conceperii acesteia din urmă ca o
strategie de lungă durată. „Pe de o parte, ea este mult mai sensibilă la forţa opusă, mai dispusă
31 Vezi Long Telegram to Washington, George F. Kennan, February 22, 1946, la http://www.learner.org/channel/workshops/primarz sources/coldwar/docs/tele.html.
74
să cedeze pe sectoare individuale ale frontului diplomatic când acea forţă este resimţită a fi
prea puternică şi, astfel, mai raţională în logica şi retorica puterii. Pe de altă parte, ea nu poate
fi uşor înfrântă şi descurajată de o singură victorie a oponenţilor săi...În aceste circumstanţe
este clar că principalul element al oricărei politici a SUA faţă de Uniunea Sovietică trebuie să
fie acela al unei îndiguiri de lungă durată, realizată cu răbdare, dar fermitate şi vigilenţă, a
tendinţelor expansioniste ruseşti...Este clar că în viitorul previzibil Statele Unite nu se pot
aştepta să se bucure de intimitate politică cu regimul sovietic. Trebuie să continue să
privească Uniunea Sovietică ca pe un rival, nu ca pe un partener, în arena politică...Stă în
puterea Statelor Unite să crească enorm tensiunile sub care politica sovietică trebuie să
opereze, să impună Kremlinului un grad de moderaţie şi circumspecţie mult mai mare decât l-
a avut în ultimii ani şi în acest fel să promoveze tendinţe care trebuie în cele din urmă să-şi
găsească debuşeul în prăbuşirea sau atenuarea graduală a puterii sovietice”32.
Pănă la sfârşitul vieţii sale, Kennan a susţinut că ideile din articolul semnat „X” i-au
fost distorsionate. În viziunea sa, sovieticii nu trebuiau priviţi ca o ameninţare militară, iar
principalii agenţi ai îndiguirii puterii sovietice trebuiau să fie mijloacele politicile şi
economice, mai degrabă decât cele militare. Kenann spera să poată determina producerea unei
rupturi între Uniunea Sovietică şi mişcarea comunistă internaţională. În timp, aceasta ar fi
condus la dezvoltarea a două blocuri rivale în sânul lumii comuniste – unul dominat de
sovietici, celălalt reunind partidele comuniste care respingeau hegemonia sovietică. La rândul
ei, această polarizare a lumii comuniste ar fi facilitat retragerea forţelor sovietice şi americane
de pe poziţiile pe care acestea le ocupau de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Arhitect intelectual al planului Marshall de reconstrucţie economică a Europei,
Kennan a contribuit semnificativ la lansarea pilonilor economic şi politic ai îndiguirii Uniunii
Sovietice. În concepţia sa, pentru a contracara potenţialul de expansiune prin subversiune al
32 The History Guide Lecture on Twentieth Century Europe. George Kennan, “The Sources of Soviet Conduct” (1947), la http://www.historyguide.org/europe/kennan.html
75
Uniunii Sovietice, SUA trebuiau să-şi canalizeze ajutorul economic direct şi sprijinul politic
secret către Japonia şi Vestul Europei. În acelaşi spirit, în iunie 1948 Kennan a propus
sprijinirea din umbră a partidelor de stânga şi mişcărilor sindicale vest-europene care
respingeau dominaţia Moscovei. La sugestia lui Kennan, pentru consolidarea influenţei
americane în Mediterana, SUA şi-au modificat radical şi atitudinea faţă de regimul fascist al
lui Francisco Franco, ceea ce a condus, după 1950, la o strânsă cooperare militară între
Washington şi Madrid.
Cursul tot mai militarist imprimat politicii externe americane de către noul secretar de
stat Dean Acheson în 1949-1950 l-a transformat pe Kennan într-un critic acerb al acesteia.
Kennan s-a opus creării NATO, producerii bombei cu hidrogen, reînarmării Germaniei,
acordării de către SUA a unor garanţii de securitate Japoniei şi extinderii sferei occidentale de
influenţă în peninsula coreană dincolo de paralela 38. A intuit, de asemenea, corect, impactul
comunizării Chinei (1949) asupra evoluţiei relaţiilor intra-sistemice în sânul lumii comuniste:
constituirea unui centru alternativ de putere era de natură să anuleze teza infailibilităţii
Kremlinului, întemeiată pe pretenţia sa de a întruchipa „a treia Romă” în lumea comunistă33.
Deplângând evoluţia postbelică către un sistem bipolar axat pe preeminenţa a două
superputeri nucleare, la sfârşitul anilor ’40 Kennan susţinea că pentru asigurarea stabilităţii
internaţionale este necesară revenirea la sistemul multipolar centrat pe Europa, pe care îl
anihilase cea de-a doua conflagraţie mondială34.
Cu excepţia unor intervale scurte când a servit ca ambasador în Uniunea Sovietică
(1951-1952) şi Iugoslavia (1961-1963), cea mai mare parte a celei de a doua jumătăţi a
secolului XX şi-a petrecut-o, în calitate de profesor de istorie, la Universitatea Princeton
(Institute for Advanced Study).
33 Wilson D. Miscamble, George F. Kennan and the Making of American Foreign Policy, 1947-1950, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993. 34 Martin Griffiths, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 50.
76
În anii ’60, Kennan a criticat implicarea americană în Indochina. Invitat să depună
mărturie în faţa Comisiei de Relaţii Externe a Senatului american, în 1967 a avut curajul să
afirme că Vietnamul nu reprezenta un obiectiv vital pentru interesele strategice ale SUA şi că
retragerea din această ţară nu era de natură să afecteze prestigiul Washingtonului. Cu aceeaşi
consecvenţă şi virulenţă, în anii ’70 şi ’80 a criticat reînnoita angajare a SUA în cursa
înarmărilor convenţionale şi nucleare. Totodată, în numeroase ocazii, a atras atenţia asupra
pericolului mortal pe care îl reprezinta pentru democraţia americană comportamentul asumat
de SUA în timpul Războiului Rece în exterior: susţinerea unor regimuri antidemocratice,
autoritare, dublată de tentativa de a impune altor state propriile idealuri era de natură să sape
la însăşi temelia lor idealurile democratice pe care Washingtonul pretindea că le slujeşte.
Kennan este autorul a numeroase cărţi de istorie a diplomaţiei, politică externă,
strategie şi memorialistică: Diplomaţia americană, 1900-1950 (1951), Realităţi ale politicii
externe americane (1954), Rusia abandonează războiul (1956), Relaţiile sovieto-americane,
1917-1920 (1958), Rusia, atomul şi Vestul (1958), Politica externă sovietică, 1917-1941
(1960), Rusia şi Vestul sub Lenin şi Stalin (1961), Memorii, 1925-1950 (1967), De la Praga
la München. Documente diplomatice, 1938-1940 (1968), Marchizul de Custine şi a sa „Rusie
în 1839” (1971), Memorii, 1950-1963 (1972), Norul ameninţării. Realităţi curente ale
politicii externe americane (1977), Declinul ordinii europene a lui Bismarck. Relaţiile franco-
ruse, 1875-1890 (1979), Amăgirea nucleară. Relaţiile sovieto-americane în era nucleară
(1982), Alianţa predestinată. Franţa, Rusia şi venirea Primului Război Mondial (1984),
Schiţe dintr-o viaţă (1989), În jurul lui Cragged Hill. O filosofie politică şi personală (1993),
La finalul unui secol. Reflecţii, 1982-1995 (1996), O familie americană. Familia Kennan –
primele trei generaţii (2000). Totodată, prelegerile susţinute de Kenan în 1946-1947 la
Colegiul Naţional de Război, în calitate de prim adjunct pentru afaceri politice, au fost
77
reunite sub titlul generic de Măsuri cu excepţia războiului şi publicate în 1991 sub egida
Universităţii Naţionale de Apărare35.
Din punct de vedere geopolitic, o importanţă deosebită o are lucrarea Diplomaţia
americană, 1900-1950 în cuprinsul căreia, din perspectiva primei jumătăţi a sec. XX, Kennan
descifra o serie de obiective constante urmărite de politica de securitate americană. „Putem
vedea că securitatea noastră a fost dependentă de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei
noastre de poziţia Marii Britanii; Canada a fost o utilă şi indispensabilă ostatică a bunelor
relaţii dintre ţara noastră şi Imperiul Britanic; şi poziţia Marii Britanii a depins, la rândul său,
de menţinerea unui echilibru de putere pe continentul european. Astfel a fost esenţial pentru
noi, după cum a fost şi pentru Marea Britanie, ca nici o putere terestră continentală să nu
domine întreaga masă terestră eurasiatică. Interesul nostru a constat mai degrabă în
menţinerea unui anume echilibru stabil între puterile interiorului, astfel încât nici una să nu le
subjuge pe celelalte, să cucerească marginile navigabile ale masei terestre, să devină o mare
putere navală precum şi o putere terestră, să zdruncine puterea Angliei şi să intre – aşa cum cu
siguranţă ar fi făcut-o în aceste circumstanţe – într-o expansiune dincolo de mare ostilă nouă,
sprijnită de imensele resurse ale interiorului Europei şi Asiei. Privind aceste lucruri, înţelegem
că am avut un interes în prosperitatea şi independenţa puterilor periferice ale Europei şi Asiei
– acele ţări ale căror priviri sunt orientate către exterior, peste mări, mai degrabă decât către
interior pentru cucerirea puterii terestre”.
Prolifica sa operă a fost recompensată cu două premii Pulitzer (pentru lucrările Rusia
abandonează războiul şi Memorii, 1925-1950), iar cariera de diplomat, în 1981, cu premiul
35 “George F. Kennan”, în Wikipedia, the free encyclopedia, la http://en.wihipedia.org/wiki/George_F_Kennan; Kennan, George Frost on Encyclopedia.com, la http://www.encyclopedia.com/html/k/kannang1f1.asp; George F. Kennan on the Web, la http://www.geocities.com/Athens/Forum/2496/future/Kennan.html
78
Albert Einstein pentru pace, iar în 1989, cu cea mai înaltă distincţie civilă americană, Medalia
Libertăţii 36.
În perioada post-Război Rece, a continuat să se afirme ca un critic realist al ultimilor
Administraţii americane. Într-un articol intitulat sugestiv „Asupra principiilor americane”,
publicat în Foreign Affairs (1995), Kennan a criticat intervenţia americană în primul război
din Irak (1990), făcând apel la un citat din John Quincy Adams, care, în calitate de secretar de
stat, respingea în 1832 apelul de ajutorare militară adresat de către revoluţionarii latino-
americani, Washingtonului, cu următoarea argumentaţie: „America nu se duce în străinătate în
căutare de monştri pentru a-i distruge” căci astfel „ea ar putea deveni dictatoarea lumii”. Mai
degrabă ea va ajuta celelalte naţiuni „prin simpatia beningnă a exemplului său”. Ulterior, într-
un interviu acordat influentei New York Review of Books (1999), Kennan nota: „Toată această
tendinţă de a ne vedea drept centrul iluminării politice şi profesorii unei mari părţi a restului
lumii mă frapează ca nechibzuită, vanitoasă şi de nedorit”. A atras atenţia, de asemenea,
asupra consecinţelor neprevăzute ale celui de al doilea război împotriva Irakului, declarând că
acesta „nu are nici o legătură cu primul război împotriva terorismului” – cel din Afganistan –
şi că eforturile Administraţiei Bush de a stabili o legătură între al Qaeda şi Saddam Hussein
sunt lipsite de orice fundament.
4.6 James Burnham – teoreticianul strategiei eliberării
Strateg american de seamă, socotit de unii comentatori drept „primul luptător al
Războiului Rece”, James Burnham (1905-1987) s-a născut la Chicago, într-o familie de
imigranţi englezi. După ce a absolvit un program master la Colegiul Balliol al Universităţii
din Oxford, a devenit el însuşi cadru didactic universitar, predând filosofia, până în 1953, la
Universitatea din New York.
36 Charles J. Hanley, “George F. Kennan: From architect of Cold War ‘containment’ to champion of restraint”, Detroit News, March 19, 2005, la http://www.detnews.com/2005/obituaries/0503/29/obits-121920.htm.
79
Fost reprezentant de frunte al troţchismului în America anilor ’30, Burnham a devenit
ulterior, ca exponent de seamă al cercurilor stângii anticomuniste din jurul revistei „Partisan
Review” şi, apoi, editorialist timp de 23 de ani al revistei conservatoare „National Review”,
un critic consecvent şi acerb al strategiei îndiguirii (containment) teoretizate de George F.
Kennan şi implementate de Administraţia Truman. Strategia alternativă propusă de Burnham
– a „împingerii înapoi” (rollback) sau „eliberării” – ridiculizată la vremea enunţării sale şi
chiar o bună bucată de vreme după aceea, prezintă importante similitudini cu strategia urmată
în anii ’80 de către Administraţia Reagan37.
Evoluţia ideologică a lui Burnham de la troţchism la anticomunism a început să fie
vizibilă în 1941, o dată cu publicarea lucrării Revoluţia managerială (The Managerial
Revolution ), în care a teoretizat emergenţa managerilor ca nouă clasă conducătoare, ce va
prelua frâiele puterii din mâinile capitaliştilor şi comuniştilor. Cartea a fost la vremea ei un
bestseller, fiind tradusă în mai multe limbi şi recenzată favorabil în publicaţii precum „New
York Times”, „Time”, „New Leader” şi „Saturday Review”. Lucrare politică şi socio-
economică, Revoluţia managerială conţine şi elemente de geopolitică şi geostrategie, prin
faptul că postulează emergenţa unei lumi postbelice divizate în „trei centre strategice pentru
controlul lumii”: cele două treimi nordice ale emisferei vestice; Europa central-nordică, vestul
Asiei şi nordul Africii; centrul şi estul Asiei şi insulele offshore învecinate. Potrivit lui
Burnham, geografia conferea anumite avantaje fiecărui competitor strategic, în arii bine
circumscrise: Statelor Unite, în cele două treimi nordice ale celor două Americi; centrului
Europei, în Europa, jumătatea nordică a Africii şi vestul Asiei; şi centrului Asiei, în
majoritatea restului continentului asiatic şi insulele înconjurătoare.
Raportându-se la gradul de concentrare al industriei moderne ca şi criteriu-cheie în
selectarea celor trei „centre strategice”, Burnham a prezis că sistemul politic mondial se va
37 Francis P. Sempa, op. cit., p. 39.
80
concentra în trei super-state, fiecare dintre ele întemeiat pe una din cele „trei regiuni de
industrie avansată” şi că „nucleele celor trei super-state sunt...Japonia, Germania şi SUA”.
Credea, de asemenea, că Rusia sovietică se va destrăma în perioada postbelică, „partea sa
occidentală urmând a gravita către centrul european, iar cea răsăriteană către cel asiatic”. A
prognozat, totodată, dezintegrarea Imperiului britanic, ce urma a fi generată de „consolidarea
continentului european”. De pe urma acestei destrămări urmau să beneficieze SUA care, în
viziunea lui Burnham, erau chemate nu numai să „constituie în mod natural nucleul unuia din
super-statele viitorului”, dar şi să-şi extindă la maximum puterea globală, pe seama altor
super-state.
În 1943, Burnham a publicat lucrarea „Machiavelicii” (The Machiavellians), menită a
schiţa bazele unei „ştiinţe a politicii”, prin apel la scrierile fundamentale ale unor gânditori
politici şi promotori ai teoriei elitelor precum Niccolò Machiavelli, Gaetano Mosca, Georges
Sorel, Robert Michels şi Vilfredo Pareto. În tentativa de a sintetiza câteva adevăruri
fundamentale despre „omul politic”, Burnham a enunţat nouă axiome, care-şi păstrează şi azi,
în multe privinţe, valabilitatea: 1. politica în totalitatea sa vizează lupta pentru putere între
indivizi şi grupuri; 2. analiza politică autentică înseamnă a corela fapte şi a formula ipoteze
despre viitor fără a face referire la ceea ce ar trebui să se întâmple; 3. există o distincţie între
sensurile „formal” şi „real” al retoricii politice, care poate fi descoperită doar analizând
retorica în contextul timpului, spaţiului şi istoriei lumii reale; 4. „omul politic” este înainte de
toate un actor ilogic condus de „instinct, impuls şi interes”; 5. conducătorii şi elitele politice
sunt preocupate în primul rând de menţinerea şi extinderea puterii şi privilegiilor lor; 6.
conducătorii şi elitele deţin puterea prin „forţă şi fraudă”; 7. toate guvernele sunt susţinute de
„formule politice” sau mituri; 8. toate societăţile sunt împărţite într-o clasă conducătoare şi o
pătură condusă; 9. în toate societăţile structura şi compoziţia clasei conducătoare se modifică
în timp.
81
Burnham s-a impus ca strateg al Războiului Rece în primăvarea lui 1944, pregătind
pentru Oficiul de Studii Strategice (Office of Strategic Services, OSS) o analiză consacrată
ţelurilor sovietice postbelice, ce va cunoaşte o largă circulaţie în cercurile diriguitoare din
Washington, DC. Deşi nu se ştie cu exactitate data readactării sale, se pare că analiza fost
pregătită pentru delegaţia americană la Conferinţa de la Yalta. Secret la vremea redactării
sale, studiul a fost ulterior (1947) inclus în cartea Lupta pentru lume (The Struggle for the
World). În această lucrare, precum şi în cuprinsul a două eseuri publicate în „Partisan
Review” (unul apărut în primăvara anului 1944, iar celălalt la începutul anului 1945),
Burnham avertiza că URSS urmărea dominaţia uscatului eurasiatic şi considera că revolta
marinarilor greci din Alexandria (aprilie 1944), inspirată de comunişti, era începutul celui de
Al Treilea Război Mondial. Către aceeaşi concluzie – „un nou război a început înainte ca cel
vechi să se termine” – îl conducea confruntarea din China dintre forţele naţionaliste conduse
de Cian Kai Şi şi cele comuniste conduse de Mao Zedong, într-o vreme când cei doi lideri se
prezentau ca aliaţi în lupta împotriva Japoniei. Lupta pentru lume denunţa şi conciliatorismul
politicii americane faţă de expansionsimul sovietic, întemeiat pe ideea eronată că URSS era
un stat de tip tradiţional, „normal” şi că liderii săi puteau fi influenţaţi să adopte o conduită
raţională prin demonstraţii de bune intenţii.
Ceea ce merită reţinut este faptul că studiul pregătit de Burnham pentru OSS identifica
corect noua structură geopolitică ce urma să irumpă pe ruinele celui de Al Doilea Război
Mondial, cu doi ani înainte ca George F. Kennan să redacteze la Moscova celebra sa
„telegramă lungă” (Long Telegram), iar Winston Churchill să susţină la Fulton nu mai puţin
faimosul său discurs ce demasca căderea Cortinei de Fier.
În studiul A Şasea Răsucire a Tirbuşonului Comunist (The Sixth Turn of the
Communis Screw), publicat în „Partisan Review”, în vara anului 1944, Burnham a dezvoltat
teza potrivit căreia evoluţiile din Grecia şi China indicau faptul că politica sovietică intrase
82
într-o a şasea etapă a evoluţiei sale – după perioada comunismului de război (1918-1921), a
NEP-ului (1921-1928), a primelor cincinale şi colectivizării agriculturii (1928-1935), a
frontului popular (1935-1939), a pactului cu Hitler (1939-1941), şi cea a interregnum-ului ce
a urmat atacării Uniunii Sovietice de către cel de Al Treilea Reich (1941-1943). Ţelurile
politice ale acestei a şasea etape, denumită convenţional a Teheranului, datorită inaugurării
sale de către Conferinţa de la Teheran (1943) ar fi fost trei la număr: controlul sovietic al
Eurasiei şi, pe cale de consecinţă, „dominarea stalinistă de facto a continentului”; slăbirea
guvernelor necomuniste; şi punerea bazelor unui imperiu mondial controlat de sovietici.
Baza de lansare a expansionismului sovietic o considera a fi interiorul vast al Eurasiei,
ceea ce Mackinder denumise Heartland. Întrucât Heartland-ul „este cea mai favorabilă
poziţie strategică a lumii” – avertiza Burnham – Uniunea Sovietică era natural şi avantajos
poziţionată să se extindă în Europa, Orientul Mijlociu, estul şi sudul Asiei.
Poziţia geopolitică a Kremlinului în acel moment o considera ca putând fi cel mai
adecvat descrisă printr-un set de patru cercuri concentrice. Primul dintre ele era alcătuit din
teritorii deja absorbite sau care urmau a fi absorbite de către sovietici (insulele Kurile, sudul
insulei Sahalin, Mongolia, regiunile turceşti, Basarabia şi nordul Bucovinei, Moldova,
Ucraina, estul Poloniei, estul Prusiei, Ţările Baltice şi regiunile finice. Cel de al doilea era
format din teritorii aflate în raza de acţiune a dominaţiei sovietice (Coreea, Manciuria, nordul
Chinei, Orientul Mijlociu, Balcanii, Austria, Germania, Polonia şi Peninsula Scandinavă). Cel
de al treilea cuprindea arii în care influenţa sovietică sau cel puţin neutralitatea erau posibile
(centrul şi sudul Chinei, Italia, Franţa, statele vest-europene mai mici şi America Latină). În
sfârşit, cel de al patrulea, reunea teritoriile puterilor care aveau menirea de a se opune
expansionsimului sovietic (Anglia şi Commonwealth-ul britanic, SUA şi teritoriile
dependente).
83
Preluând terminologia lui Mackinder şi Spykman, Burnham arăta că, geopolitic, SUA
erau pentru Eurasia ceea ce Marea Britanie era pentru Europa – o insulă contrapusă unei vaste
mase continentale. Dacă era adevărat că puterea aeriană şi arma atomică zdruncinaseră
certitudinea dictonului lui Mackinder potrivit căruia cine controlează Heartland-ul va controla
lumea, tot atât de adevărat era şi faptul că „faptele geografiei” continuau să ofere un avantaj
incomparabil Uniunii Sovietice, întrucât „geografic, strategic, Eurasia înconjoară America, o
copleşeşte”38.
În studiul Moştenitorul lui Lenin (Lenin’s Heir), apărut tot în „Partisan Review”, la
începutul anului 1945, Burnham a contrazis teza – la acea vreme populară în cercurile stângii
occidentale – potrivit căreia stalinismul a trădat comunismul, postulând răspicat că „Stalin
este moştenitorul lui Lenin. Stalinismul este comunism”.
În lucrarea Înfrângerea care va veni a comunismului (The Coming Defeat of
Communism), apărută în 1950, Burnham a identificat patru lipsuri principale ale politicii
externe americane: nu era suficient de unificată şi consecvent aplicată; supralicita aspectele
militare în detrimentul celor economice, sociale şi ideologice; era total defensivă; şi era lipsită
de un obiectiv clar, care potrivit lui Burnham, ar fi trebuit să fie „distrugerea puterii
comuniste”.
Strategia alternativă îndiguirii (containment), propusă de Burnham, era aceea a
„împingerii înapoi” (rollback) sau „eliberării”. Ea îşi propunea „să penetreze fortăreaţa
comunistă” şi „să submineze puterea comunistă în Europa Răsăriteană, nordul Iranului,
Afganistan, Manciuria, Coreea de Nord şi China”. SUA trebuiau să exploateze slăbiciunea
economică şi culturală a Kremlinului, declanşând un război subversiv împotriva puterii
comuniste, care să folosească drept arme comerţul şi avansul tehnologic, ofensiva ideologică
şi propagandistică şi asistenţa acordată grupurilor dizidente şi nucleelor de rezistenţă.
38 Ibidem, p. 47.
84
În opinia lui Burnham, condiţiile care erau de natură a asigura victoria SUA în
Războiul Rece, fără a fi neapărat necesară înfrângerea militară a Sovietelor, erau încetarea
acţiunilor subversive şi propagandei comuniste pe plan mondial, retragerea armatei sovietice
şi agenţilor serviciilor secrete sovietice din teritoriile anexate începând cu 1939, concomitent
cu garantarea suveranităţii depline a acestor teritorii şi, nu în ultimul rând, schimbarea
sistemului sovietic de guvernare, astfel încât să fie posibile libera circulaţie, presa
independentă şi transparenţa sectorului militar.
În lucrarea Îndiguire sau eliberare? (Containment or Liberation?), publicată în 1952,
Burnham a indicat Răsăritul Europei ca ţinta principală a strategiei „eliberării” al cărei avocat
era. În viziunea sa, SUA trebuiau să-şi mute focalizarea de pe apărarea Europei Occidentale
pe eliberarea Europei Răsăritene. Fapt cu totul remarcabil, George F. Kennan însuşi a achesat
o vreme la această doctrină alternativă celei proprii a „îndiguirii”, propunând în secret, în
timpul Administraţiei Truman, un plan ambiţios de luptă împotriva Sovietelor, ce includea
sabotajul, subversiunea, propaganda şi ajutorul dat nucleelor de rezistenţă anticomunistă.
Între demnitarii americani care au subscris la strategia propusă de Burnham, cel mai
important rămâne John Foster Dulles, secretar de stat în timpul Administraţiei Eisenhower.
Preşedintele Eisenhower însuşi a contemplat o vreme perspectiva adoptării sale, preocupat de
faptul că SUA s-ar putea afla în situaţia de a nu putea susţine, pe termen lung, imensele
cheltuieli militare pe care le presupunea îndiguirea. În acest sens l-a însărcinat pe Kennan cu
prezidarea unei echipe ultra-secrete de specialişti (a cărei activitate a fost poreclită „operaţia
Solarium”) care să studieze comparativ avantajele şi dezavantajele continuării aplicării
îndiguiriii sau ale aplicării împingerii înapoi.
În pofida retoricii zgomotoase care a oficializat rollback-ul în timpul guvernării celui
de al 34-le preşedinte american, Administraţia Eisenhower şi J.F. Dulles au ezitat să aplice
doctrina „eliberării” în contextul experienţelor est-europene din 1953 (revolta muncitorilor
85
est-germani) şi 1956 („octombrie polonez” şi revoluţia maghiară). Împrejurarea a demonstrat
lumii întregi că Washingtonul nu dorea realmente să se implice în sprijinirea forţelor
reformiste care se opuneau Kremlinului în „imperiul exterior”.
Deşi nu există dovezi clare că a avut drept sursă de inspiraţie strategia propusă de
Burnham, în anii ’80 Administraţia Reagan a aplicat politici similare celor avansate de acesta,
în confruntarea cu „imperiul răului” (Evil Empire)39. Într-adevăr, în timpul mandatului celui
de al 40-lea preşedinte american, Washingtonul a declanşat o amplă ofensivă ideologică şi
propagandistică, numindu-i pe liderii de la Kremlin mincinoşi şi prezicând căderea lor, i-a
sprijinit pe liderii sindicatului independent polonez „Solidaritatea” şi pe rebelii afgani, a
instalat rachete cu rază medie de acţiune în Europa, a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică
(Strategic Defense Initiative, SDI) şi a determinat intrarea sovieticilor în defensivă
geopolitică. Preţuirea de care s-a bucurat strategul american din partea preşedintelui Ronald
Reagan este reflectată şi de decorarea acestuia, în 1983, cu Medalia Libertăţii.
În concluzie, contribuţia cea mai însemnată a lui Burnham la dezvoltarea gândirii
geopolitice şi geostrategice rămâne creionarea timpurie a elementelor de bază ale strategiei
care au determinat, în cele din urmă, câştigarea Războiului Rece de către SUA.
4.8 Colin S. Gray – teoreticianul geopoliticii erei nucleare
Lui Colin S. Gray îi revine meritul de a fi catalizat în SUA reactivarea interesului faţă
de perspectiva geopolitică asupra relaţiilor internaţionale. Într-o serie de lucrări publicate în a
doua jumătate a deceniului 7 – Cursa sovieto-americană a înarmărilor (1976), Statele Unite
şi Europa de Vest: probleme de securitate, vechi şi noi (1976), Geopolitica erei nucleare
(1977), Studii strategice şi politică publică (1978), etc. – Gray a căutat să demonstreze
continuitatea relevanţei abordării geopolitice a relaţiilor Est-Vest, într-o perioadă când
39 Ibidem, pp. 59-60.
86
proliferarea armelor nucleare şi posibilitatea lansării lor la distanţe intercontinentale îi
făcuseră pe mulţi să considere depăşite conceptele geopoliticii tradiţionale.
Gray recunoştea că unele din elementele teoriilor geopolitice ale lui Mackinder nu
au fost confirmate de realitate (predicţia din 1904 asupra dezvoltării căilor ferate în „zona
pivot”), iar altele au devenit irelevante ca urmare a dezvoltării tehnologice (distanţele
geografice în condiţiile comunicării electronice, ideea invulnerabilităţii reciproce a citadelelor
puterilor terestră şi maritimă în condiţiile dezvoltării aviaţiei şi existenţei rachetelor balistice
intercontinentale) şi, deci, unele din lucările clasice ale geopoliticii trebuiau reinterpretate şi
abordate cu prudenţă. Strategul american nega însă căderea în desuetudine a geopoliticii în
ansamblul său. „În fapt – atrăgea atenţia Gray – formele geografice terestre ale Eurasiei şi
caracterul insular ale Americilor vis-á-vis Eurasia au pus – şi continuă să pună – probleme
pentru strategia nucleară care sunt încă nerezolvate de oficialii occidentali responsabili.
Conceptele conţinute în literatura clasică a geopoliticii n-au fost niciodată atât de relevante
pentru realitatea politică internaţională ca în ziua de azi”40.
Strategul de formaţie clasică care era Gray deplângea ceea ce el considera a fi un
divorţ între modul cum erau studiate relaţiile internaţionale în universităţi şi viaţa reală.
Îngrijorătoare era mai ales folosirea extrem de redusă a perspectivelor geopolitice în analiza
relaţiilor internaţionale şi studiile strategice. Gray se considera dator să le reamintească
„practicanţilor academici ai teoriei şi analizei relaţiilor internaţionale” că subiectul lor de
studiu „este despre supravieţuire fizică şi influenţă relativă... despre putere”. Puterea are
impact asupra securităţii nu doar sub aspectul său negativ, de eliberare de frica de a fi atacat –
reamintea Colin Gray – ci şi sub cel pozitiv, de prezervare şi promovare a valorilor unei
societăţi. Realizarea aspectului pozitiv depinde însă de „capacitatea şi voinţa de a proiecta
40 Colin S. Gray, Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands, and the Technological Revolution, National Strategy Information Center, Inc, Crane, Russak & Company, Inc, New York, 1977, p. 12.
87
puterea”41. Speranţele pe care Vestul şi le punea în destindere şi crearea unei relaţii de putere
Est-Vest stabile cu Moscova erau iluzorii, arăta Gray, atâta timp cât „oficialii sovietici nu cred
în relaţii de putere stabile”, fiind dedicaţi ideii luptei permanente împotriva sistemului
capitalist.
Pornind de la definiţia pe care Saul B. Cohen o dădea geopoliticii – „relaţia dintre
puterea politică internaţională şi aşezarea geografică” 42 – , Gray descifra în ofensiva sovietică
în teritorii aflate la periferia continentului eurasiatic, în ţări care mărginesc Atlanticul de Sud
şi Oceanul Indian (Angola, Mozambic, Guinea, Somalia), mutări strategice deliberate ale
Kremlinului pe „tabla de şah” mondială, având drept ţel final hegemonia Uniunii Sovietice
asupra Rimlands-urilor şi împiedicarea accesului puterii militare americane către insula
mondială (World-Island). Or, sublinia Gray, „Statele Unite nu-şi pot permite să tolereze
controlul efectiv al Eurasiei-Africii de către Uniunea Sovietică. Trebuie să acţioneze, în
propriile interese vitale, ca un echilibrator de putere activ în şi pe Rimlands-urile Eurasiei. O
astfel de sarcină geopolitică este la fel de esenţială pe cât ar trebui –dacă există consecvenţa
ţelului şi o înţelegere populară adecvată a acestuia – să fie încununată de succes”43.
Propriul dicton pe care Gray îl propunea liderilor din Washington, ca şi completare şi,
în acelaşi timp, corectiv al dictonului lui Spykman, suna în felul următor:
„1. Controlul insulei mondiale a Eurasiei-Africii de către o singură putere, ar însemna,
pe termen lung, controlul Lumii.
2. Puterea terestră şi puterea maritimă se ciocnesc în Rimlands-urile eurasiatice-
africane şi mările marginale. Controlul acestor Rimlands-uri şi mări marginale de către o
putere insulară nu este sinonim cu controlul insulei mondiale, dar înseamnă negarea
hegemoniei globale finale a puterii Heartland-ului (adică, Uniunea Sovietică)” 44.
41 Ibidem, pp. 4-5 42 Saul B. Cohen, Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London, 1964, p. 24. 43 Colin S. Gray, op. cit., p. 29. 44 Ibidem, p. 15.
88
Deşi conceptele geopolitice de bază Gray le-a preluat integral din arsenalul teoriilor
lui Mackinder şi Spykman, strategul american s-a manifestat şi inovator, introducând noţiunea
de stil naţional în politica externă şi de apărare a statelor. În opinia sa, datele geografice creau
cadrul unor experienţe istorice specifice, acestea din urmă modelau cultura politică unui stat,
iar, la rândul său, aceasta din urmă determina în mod substanţial „stilul naţional în afacerile
externe şi militare”45. Teoria o exemplifica cu istoria rusească, văzută a fi „istoria unei
continue colonizări” şi expansiuni teritoriale. „Din baza sa originală în taigaua nordului
Europei, Rusia/URSS s-a extins teritorial unde şi când a putut”, folosindu-se de două căi căi
de acces principale înspre Europa: una largă de 700 de mile între Marea Neagră şi Marea
Baltică; şi cea de a doua cuprinsă între frontierele sudice ale Uralilor şi Marea Caspică.
Dat fiind stilul expansionist al politicii externe sovietice, argumenta Gray, decidenţii
din Washington n-ar trebui să se încreadă nici în declaraţiile de bune intenţii, nici în
manifestările de bunăvoinţă ale Kremlinului, oricât de spectaculoase ar fi ele la prima vedere
– cazul semnării celui dintâi tratat în cadrul negocirerilor purtate pentru limitarea
armamentelor strategice (SALT I, 1972).
Sintetizând din perspectivă geopolitică, situaţia relaţiilor Est-Vest, aşa cum se prezenta
ea în a doua jumătate a deceniului 7, Gray trăgea un serios semnal de alarmă. „În Europa
peninsulară, Uniunea Sovietică şi dependenţii săi din Pactul de la Varşovia au dezvoltat o
capabilitate militară pentru a trece repede peste „capul de pod” american...puterea Heartland-
ului a reuşit să edifice o contradescurajare strategică nucleară de asemenea proporţii şi calitate
încât Statele Unite n-ar fi motivate să iniţieze un proces major de escaladare
nucleară...Activitatea sovietică navală acum ocoleşte Rimlands-urile Eurasiatice-Africane şi
ameninţă să interzică reîntărirea şi reaprovizionarea transatlantică (şi transpacifică). De
45 Ibidem, pp. 33-34.
89
asemenea, cu baze în oceanele Indian şi Atlantic, Uniunea Sovietică ar fi bine poziţionată
pentru a interzice ruta aprovizionării cu petrol din Golf”46.
Avertismentul cu care se încheia Geopolitica erei nucleare era deosebit de
îngrijorător: „Dacă Statele Unite răspund cu opţiuni strategice limitate (LSOs) chemărilor de
ajutor ale aliaţilor disperaţi, Uniunea Sovietică ar putea, în anii ’80, răspunde cu o ripostă
centrală contramilitară devastatoare care ar lăsa Statele Unite fără nici o opţiune strategică
raţională” 47.
Pledoaria lui Gray a stat baza fundamentării şi legitimării strategiei americane a
războaielor prin intermediari (proxy wars), ce a cunoscut o largă aplicare la sfârşitul anilor ’70
şi în anii ’80 dincolo de Cortina de Fier, în zone strategice cheie ale periferiei eurasiatice.
Rămas fidel paradigmei realiste, în contextul geopolitic de după 11 septembrie 2001,
Colin Gray s-a transformat într-un apologet pe faţă al hegemonismului american în arena
politicii internaţionale. Într-o manieră apodictică, ex cathedra, el a formulat cinci postulate
care ar fi, în opinia sa, tot atâtea „lecţii” ale momentului 11 septembrie:
„1. Ordinea internaţională are nevoie de un şerif. (...)
2. Azi, hegemonul american este singurul şerif posibil. (...)
3. Marile puteri caută să-şi mărească influenţa. (...)
4. Cruciadele nu sunt profitabile sau practicabile. (...)
5. Conducerea în concert a afacerilor statale nu e fezabilă azi. (...) Prin cultură politică şi
preeminenţă militară actuală, Statele Unite nu pot funcţiona nici măcar ca primul între egali
într-un concert G-8...Statele Unite sunt cheia de boltă a arcului unei ordini hegemonice a
politicii mondiale”48.
46 Ibidem, p. 52. 47 Ibidem, p. 62. 48 Idem, “World Politics as Usual after September 11: Realism Vindicated”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan, New York, 2002, pp. 232-234.
90
Pe cât de fructuoase s-au dovedit a fi în practică contribuţiile geopolitice ale lui Gray
în perioada Războiului Rece, pe atât de perimate, dezamăgitor de simpliste şi îndepărtate de
proiectul democratic american originar se arată a fi postulatele sale formulate la începutul
secolului XXI.
91
Capitolul 5
Şcoala românească de geopolitică
Dezvoltată în ajunul şi în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale şcoala
românească de geopolitică s-a conturat ca o şcoală ad-hoc, prin contribuţiile disparate, răzleţe
şi adesea nesistematice, dar nu mai puţin valoroase, ale geografilor Ion Conea, Simion
Mehedinţi, N. Al. Rădulescu, Vintilă Mihăilescu, M. Popa-Vereş, Mihai David, Nicolae M.
Popp, C. Brătescu, ale istoricilor Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, ale sociologului
Anton Golopenţia şi ale demografului şi statisticianului Sabin Manuilă. Începând din 1941, ea
a cunoscut şi un început de sistematizare, prin apariţia, sub egida Societăţii Române de
Statistică, a primului periodic de profil din România, revista „Geopolitica şi Geoistoria.
Revistă română pentru sud-estul european” (1941-1944). Departe de a fi întâmplător, titlul
revistei exprima relaţia strânsă dintre prezent şi trecut, explicate geografic. În acest sens,
„Cuvântul înainte” al primului număr al revistei, preciza: „Geopolitica nu este altceva decât,
în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să înţelegem atâta istorie,
românească sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica)...geopolitica purcede, în
parte, din geoistorie şi numai la lumina acesteia, poate, geopolitica, lămuri îndeajuns
prezentul”.
5.1 Principalii exponenţi ai şcolii româneşti de geopolitică
Pornind de la premisa că geografia „este aceea care indică dinainte traseele marilor căi
de istorie şi politică pe planeta noastră”, că ea explică şi condiţionează viaţa politică a
planetei, Ion Conea considera geopolitica „expresia politică a unui ansamblu de elemente
geografice”1. În viziunea sa geopolitica trebuia să studieze relaţiile şi jocul politic dintre state,
1 Ion Conea, “Geopolitica – o ştiinţă nouă”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, vol. I, Editura “Glasul Bucovinei”, Iaşi, 1994, p. 58.
92
precum şi tensiunile dezvoltate între acestea. O atenţie precumpănitoare trebuia acordată
cunoaşterii statelor vecine – întinderea lor, numărul şi alcătuirea populaţiei, potenţialul
economic, comunitatea sau diversitatea de origini şi tradiţii istorice şi interese politice, etc –
într-un cuvânt, ceea ce Conea denumea „zarea geopolitică”.
Conea considera că între geopolitică şi istorie există o strânsă legătură, istoria fiind în
bună măsură geoistorie – istorie modelată de şi explicată prin geografie – şi, prin aceasta,
geopolitica trecutului: „ Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, aşa cum istoria oricărei
epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care
noi azi le privim ca istorie ( ...) Geopolitica, azi, verifică adevărul că în trecut istoria – care nu
e decât un flux geopolitic în vreme – istoria s-a ţesut modelată în mare măsură după realităţile
geografice” 2.
Preluând noţiunea de druckquotient, care reprezintă expresia matematică a presiunii
demografice exercitate la graniţele unui stat, şi care poate fi calculată împărţind suma
populaţiilor statelor înconjurătoare la populaţia statului considerat, Conea semnala că înaintea
Primului Război Mondial, valoarea druckquotient-ului României (30,8) era mai bine de 10 ori
mai mare decât cea a Franţei (3,3) şi Rusiei (3,1). Făcând referire la poziţia geopolitică a
României, Conea sublinia, totodată, că un stat care este supus unei presiuni geopolitice
dinspre un stat puternic se orientează, de obicei, către o alianţă cu un alt stat puternic, „astfel
că apăsarea geopolitică primejdioasă se diluează prin alianţele cu puteri din direcţii opuse”.
Subscriind la opinia lui Jacques Ancel, conform căreia frontierele naturale „sunt mai
mult teoretice decât reale”3, Conea preciza că noţiunea de graniţe naturale trebuie înţeleasă
mai mult în sens etnic, decât geografic, întrucât un stat trebuie să se întindă în spaţiu atât cât
se întinde „neamul a cărui expresie politică este”. În deplin acord cu Vintilă Mihăilescu, care
observa „suprapunerea spaţiului etnic peste spaţiul carpatic românesc” şi Sabin Manuilă,
2 Ibidem, pp. 62, 64-65. 3 Jacques Ancel, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936, p. 81.
93
care conchidea în Studiu etnografic asupra populaţiei României (1940), că „linia de frontieră
a României...a urmat, în general, limita posibilă de demarcaţiune etnică între elementul
românesc şi elementele etnice limitrofe”4, Conea considera că România era caracterizată de
„corespondenţă geo-etnică”. Din acest punct de vedere, Conea considera că un rol primordial
le-a revenit Carpaţilor, care „nu numai că n-au fost niciodată, cum am văzut, hotar etnic, dar
ei au fost ca o adevărată coloană vertebrală a poporului românesc, după cum au fost şi vor
rămâne totdeauna coloană vertebrală a pământului românesc”5.
Anton Golopenţia s-a făcut remarcat în ansamblul geopoliticii româneşti interbelice
prin preocuparea de a defini mai bine termenul de geopolitică şi pledoaria pentru concentrarea
tuturor disciplinelor cu relevanţă geopolitică, într-o şcoală superioară de geopolitică naţională.
Punctul de plecare al viziunii sale l-a reprezentat constatarea unui viciu metodologic –
împrejurarea că încercările anterioare de definire a geopoliticii „n-au pornit de la faptul
preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiţii şi ştiinţe existente cu care credeau
că trebuie să le pună de acord”. Aşa se făcea că în vremea sa geopolitica avea cel puţin trei
semnificaţii diferite: teorie şi cercetare a condiţiilor geografice ale statului; informaţie
politică externă; şi mit politic. În vreme ce primele două îşi trăgeau seva din concepţia lui
Rudolf Kjellén, cea de a treia ipostazia modul de înţelegere al geopoliticii de către şcoala de
geopolitică a lui Karl Haushofer, preocupată să justifice şi legitimeze expansionismul german.
Pentru Golopenţia, geopolitica era înainte de toate cercetare şi nu una oarecare, ci o
cercetare complexă, întrucât solicita abordarea pluridisciplinară. „Cercetarea geopolitică nu
este, deci, numai geografică, ori numai economică, ori numai politică etc., ci este concomitent
geografică, demografică, economică, socială, culturală, politică”6. Obiectul său de studiu îl
4 Sabin Manuilă, “Studiu etnografic asupra populaţiei României (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 184. 5 Ion Conea, “Destinul istoric al Carpaţilor”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 124; vezi, de asemenea, Vintilă Mihăilescu, “Unitatea pământului şi poporului românesc”, în acelaşi volum, p. 85. 6 Anton Golopenţia, „Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 69.
94
constituia potenţialul statelor, socotit a fi „rezultanta conformaţiei tuturor factorilor
constitutivi pentru un stat: a teritoriului, a neamului, a populaţiei, a economiei acestuia, a
structurii lui sociale, a culturii lui, a modului cum e guvernat, a mediului său politic”. Deşi
trebuia să evite orice teorie apriorică, geopolitica presupunea teoria, întrucât folosea „zestrea
de constatări generale cu privire la teritoriu, neam, populaţie, economie, structură socială,
guvernare, mediu politic, pe care o cuprind geografia politică, etnologia şi demologia (a se citi
demografia, n.a.), economia politică, sociologia, teoria politică”. Statele fiind într-o
permanentă dinamică, şi cercetarea geopolitică nu trebuia considerată dată pentru totdeauna,
ci trebuia să fie continuă, adaptată circumstanţelor schimbătoare ale mediului geopolitic,
asemeni buletinelor meteorologice care sunt refăcute zi de zi. Destinatarii cercetărilor de
geopolitică erau conducătorii statului, iar rezultatele sale naţionale, în sensul că alegerea
temelor de cercetare din perspectiva statului pentru care se cerceta, atrăgea după sine
orientarea naţională a concluziilor cercetării. Nu în ultimul rând, criteriul de selecţie a uneia
sau alteia din teme, era „importanţa în mediul politic a statului pentru ai cărui conducători se
cercetează”. Marile puteri se interesează în primul rând de celelalte mari puteri şi abia apoi de
restul statelor, statele „cu interese limitate”, trebuie să se intereseze în egală măsură de statele
vecine şi marile puteri.
Golopenţia considera că dezvoltarea unei şcoli naţionale de geopolitică în România se
putea face doar prin „concentrarea ştiinţelor ce privesc aspecte singuratice ale statului în
aceeaşi şcoală superioară” astfel încât cercetările de geografie politică să se regăsească
alături de cele de etnologie, demografie, economie politică, sociologie şi cele în sfera culturii7.
Importante clarificări conceptuale privitoare la obiectul şi rostul geopolitcii în general
dar şi contribuţii de geopolitică românească aplicată a adus şi M. Popa-Vereş. Intelectualul
român distingea între concepţia obiectivă şi cea subiectivă asupra geopoliticii. Cea dintâi
7 Ibidem, pp. 70-71
95
cercetează diferitele condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice) cuprinse în mediul
geografic ce influenţează politica unui stat sub aspectele vieţii publice interne şi relaţiilor
dintre state. Cea de a doua, pornind de la condiţiile unui anume mediu geografic, întotdeauna
depăşind teritoriul statului respectiv, nu le mai consideră o cauză a orientării politice, ci un
argument adus în favoarea susţinerii şi reprezentării intereselor politice ale statului respectiv.
În vreme ce prima explică fenomenul politic, cea de a doua îl justifică. Dacă prima expune,
cea de a doua militează. Întrucât „ţelurile politice ale unui stat trec totdeauna peste frontierele
sale, chiar dacă nu este vorba numaidecât de expansiune teritorială, geopolitica urmează să
cuprindă ambele aspecte” – conchidea Popa-Vereş8. Cercetările de geopolitică românească
trebuiau să se focalizeze cu precădere asupra aspectelor economice. Din acest punct de
vedere, Popa-Vereş considera că pentru România trei erau ariile geopolitice a căror studiere
era prioritară: centrul Europei, vestul şi nordul său şi, respectiv, estul şi sud-estul
continentului. Inedită şi valoroasă din perspectiva conturării, azi, a unei arii sud-est europene
extinse, ce leagă Marea Mediterană, prin intermediul Mării Negre, de Marea Caspică, rămâne
ideea potrivit căreia, din unghi de vedere economic, „spaţiul vital” românesc este acela în
centrul căruia se găseşte bazinul oriental al Mării Mediterane9.
Interesante observaţii geografice cu relief şi implicaţii geopolitice le datorăm şi lui
Vintil ă Mihăilescu. În viziunea geografului român, spaţiul dintre Nistru, Marea Neagră,
Dunăre şi Tisa alcătuieşte o singură unitate fizico-geografică, „o ţară naturală” pe care
autorul o denumeşte generic teritoriu „carpatic”, datorită genezei sale „prin polarizarea
părţilor mai joase în jurul Transilvaniei şi munţilor ei înconjurători”10. „Edificiul carpatic
românesc” îi apărea asemeni unui „amfiteatru dispus concentric în jurul cetăţii transilvane”,
socotită o adevărată axă de polarizare a neamului românesc. „Unitatea de construcţie originară
8 M. Popa-Vereş, “Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 72-74. 9 Ibidem, pp. 76-78.
96
a pământului carpatic românesc” ar fi conferit acestui teritoriu o unitate complexă: climatică,
hidrografică, biogeografică, etnică, economică şi geopolitică. Cea din urmă ar fi „determinată
de funcţiunea europeană a răspântiei carpatice, răspântie care se apără de către un singur
popor – poporul locului – şi se apără la Nistru sau dincolo de el, la Siretul de jos, în defileul
Dunării, în pasurile Carpaţilor şi, la urmă, în cetatea naturală a Transilvaniei, cel mai înaintat
bastion al Europei Centrale”11. În acelaşi timp, plasarea României la răspântia a trei spaţii
geografice şi de civilizaţie – Europa Centrală, continentală şi meridională – a făcut ca
pământul românesc să fiinţeze în orbita a trei arii geopolitice distincte. „Numai neamurile
autohtone sau derivate din autohtoni (italienii, francezii, spaniolii germanii, românii, grecii,
etc.) au unificat răspântii geografice şi s-au păstrat suprapuse peste ţări fizice complexe.
Neamurile sosite mai târziu şi sporite numericeşte prin adaosuri necomplet digerate, au rămas
însă în faza veleităţilor de acoperire politică a unor spaţii prea întinse pentru trupul lor
etnic”12.
Vintil ă Mihăilescu era şi adeptul teoriei lui Kjellèn privitoare la rolul geopolitic
important al statelor tampon, considerând că statele tampon asigură echilibrul de putere şi
stabilitatea în zonele de intersectări imperiale în care fiinţează: „lini şte, în această parte a
continentului european, a fost când între imperiile din est, vest şi sud, s-a intercalat un stat
carpatic care a comandat până dincolo de Nistru, până la Dunăre, până la mlaştinile Tisei şi
până la ţărmurile Mării Negre”.
O preocupare constantă a geopoliticii româneşti interbelice a constituit-o problematica
Dunării şi a importanţei sale strategice, abordată din perspective complementare de geografii
Al. Rădulescu, Mihai David şi Simion Mehedinţi. În articolul „Hotarul românesc dunărean”
(1941), Al. Rădulescu considera că Dunărea îndeplineşte un triplu rol: cel de arteră de
10 Vintil ă Mihăilescu, “Unitatea pământului şi poporului românesc”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 79-81. 11 Ibidem, p. 82. 12 Ibidem, p. 85.
97
navigaţie; acel de hotar între Europa balcanică şi cea centro-orientală; şi cel de „polarizare
politică a statului românesc”. La rândul său, Mihai David ştia că „lupta de căpetenie se dă
pentru stăpânirea gurilor Dunării” şi considera că România a rămas întreagă nu doar datorită
rezistenţei, ci şi a echilibrului dintre puterile care au râvnit de-a lungul timpului la părţi din
trupul său. Pierderea de către România a uneia sau alteia dintre regiunile sale s-a datorat
întotdeauna unui dezechilibru survenit temporar între marile puteri europene. Nu în ultimul
rând, Simion Mehedinţi a subliniat funcţia istorică a Dunării de catalizator al întregirii
teritoriale a statului român în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX.
O altă preocupare constantă a geopoliticii româneşti interbelice constituit-o definirea
poziţiei geopolitice a României pe continentul european. Confruntată cu tendinţele
revizioniste ale geopoliticienilor maghiari şi cu conotaţiile peiorative asociate plasării
spaţiului românesc în Peninsula Balcanică, şcoala românească de geopolitică a argumentat
pertinent apartenenţa României la spaţiul central-european.
Trecând în revistă lucări recente ale unor cercetători străini cu autoritate în epocă,
N.Al. Rădulescu concluziona că „majoritatea lucărilor geografice recente, consideră România
Mare ca un fragment al Europei centrale – părăsind astfel pentru totdeauna ideea de a plasa
ţara noastră în cadrul Peninsulei balcanice13. La rândul său, Mihai David, preciza că: „Atâta
are pământul românesc balcanic, numai porţiunea sudică a Dobrogei, dar care s-a integrat în
sfera intereselor ţinuturilor dunărene şi carpatice cu foarte mult înaintea stabilirii oricărui
popor...România este o ţară adevărat carpatică şi legată de porţiunea cea mai importantă a
Dunării, fiind plasată în bazinul ei inferior.
În cazul cel mai larg cuprinzător, al teritoriului european, România nu poate fi socotită
deci, decât ca aparţinând Europei centrale. Dar dacă ţinem seamă nu de tradiţia geografică,
care s-a dovedit a fi defectuos sprijinită, ci de realitatea care impune graniţa răsăriteană
13 N. Al. Rădulescu, “Poziţia geopolitică a României (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., p. 96.
98
adevăratei Europe la poarta dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, atunci România se află în
Sud-Estul Europei continentale, la limita dinspre cea de a treia peninsulă meridională a ei”14.
Din punct de vedere al întinderii teritoriale, sublinia Mihai David, România este „un
stat de prestigiu mijlociu, în Europa” . Iar din punct de vedere ale configuraţiei sale, statul
român se apropie de forma ideală de elipsă (subl.ns.). „În forma eliptică pe care o are
România azi, cele două focare s-ar afla, unul cam în Ţara Haţegului şi celălalt în Codrii
Centrali ai Basarabiei. Ele corespund la două zone de puternică afirmare românească, ce au
constituit adevărate bastioane de rezistenţă a neamului nostru. Dacă însă luăm în considerare
că actualele hotare ale României nu corespund întinderii blocului nostru etnic, atunci trebuie
să mai adăugăm că acest bloc naţional, în linii mari, conturează tot o formă eliptică, - dar
având focarele în afara hotarelor actuale. Unul din focare e la românii din valea Timocului şi
altul la cei transnistrieni. Frământările mari ale neamului nostru a deplasat, sub raportul etnic,
axa mare a elipsei din cauza dislocării blocului dinspre NV şi SE”15.
Una din temele recurente ale preocupărilor de circumscriere a aşezării României pe
harta continentului european a constituit-o relevarea semnificaţilor geopolitice ale fruntariilor
estice ale României. Dintre acestea, prin însemnătatea şi deschiderea lor către viitor, se
remarcă contribuţiile lui Mihai David şi Simion Mehedinţi referitoare la conotaţia geopolitică
a istmului ponto-baltic, aceea de a separa continentul european de cel asiatic. „Spre răsărit dar
de acest istm ponto-baltic –observa Mihai David – o mare uniformitate de relief – câmp de
ierburi nesfârşit, - iar spre apus i se opune o înfăţişare atâta de variată – de la câmpia sub
formă de largi basine, până la dealurile şi munţii falnici ce le încing. De aici, dar, din istmul
acesta se schimbă radical înfăţişarea pământului cu tot ce aduce după sine, şi cu drept cuvânt
ar trebui socotit, că înspre apus, începe adevărata Europă”.
14 Mihai David, “Probleme de ordin geopolitic ale locului şi ale spaţiului ocupate de statul roman (I)”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 105-106. 15 Ibidem, pp.108-109.
99
Avansând ideea rolului românilor şi polonezilor de „portari ai civilizaţiei Europei”16,
Mihai David pare a fi anticipat una din teoriile geopolitice în vogă în perioada de dinaintea
primei extinderi a NATO la summitul de la Madrid (1997), anume aceea a rolului pivotal pe
care România şi Polonia ar trebui să-l joace, la Marea Neagră şi Marea Baltică, în extinderea
Alianţei Nord-Atlantice către est. Chiar dacă, deciziile de la Madrid nu au condus la
întruparea teoriei în realitate, solul ideatic al viziunii asupra importanţei axei geopolitice
Marea Baltică –Marea Neagră pare să fi nutrit argumentele de ordin geopolitic ale lansării
următorului val de extindere al Alianţei Nord-Atlantice, la summitul de la Praga (2002). Într-
adevăr, ceea ce Simion Mehedinţi, referindu-se la frontiera ponto-baltică, numea „meridianul
istoriei”, în 1916, coincide în linii generale cu fruntariile ţărilor invitate în 2002 să înceapă
negocieri de aderare la NATO – Estonia, Letonia şi Lituania, în bazinul Mării Baltice,
România şi Bulgaria, în bazinul Mării Negre, iar Slovacia şi Slovenia, ca punţi de legătură
către Europa Centrală, arealul primei extinderi a NATO în perioada post-Război Rece.
În prelungirea preocupărilor de geopolitică a frontierei, Simion Mehedinţi, s-a aplecat
şi asupra semnificaţiei aparte a fluviului Nistru. Considerând importanţa Nistrului
comparabilă cu cea a Dunării sau a Tisei, întrucât desparte statul român de „elementul slav”,
Simion Mehedinţi sublinia că Nistrul ar trebui să fie considerat un adevărat „simbol
geopolitic”. Argumentele sale erau dintre cele mai pertinente: cetatea Carpaţilor şi
împrejurimile sale alcătuiesc bastionul cel mai înaintat al Europei de răsărit; clima, flora şi
fauna la vest de Nistru au caracteristicile Europei peninsulare; marginea răsăriteană a
pământului dacic a fost, începând din antichitate, hotarul de răsărit al Europei; istmul ponto-
baltic avut, de-a lungul istoriei, funcţia de hotar; această fruntarie a fost de la început de
interes european, în Evul Mediu graniţa de răsărit a Moldovei fiind hotarul răsăritean al
Europei, iar pe Nistru fiind amplasată cea mai înaintată linie de cetăţi în faţa stepei (Hotin,
16 Ibidem, p. 99.
100
Soroca, Tighina, Cetatea Albă); hotarul estic românesc coincide cu bastionul cel mai înaintat
al latinităţii către est şi limita de est a catolicismului; şi, nu în ultimul rând, faptul că Rusia,
fiind de patru ori mai mare decât toată Europa amplasată la vest de istmul ponto-baltic şi
ocupând „tot sâmburele Eurasiei”, nu poate fi considerată parte a Europei.
În completarea demersului geopolitic al lui Mehedinţi, în lucrarea „Românii din
Basarabia şi Transnistria” (1942), geograful Nicolae M. Popp demonstra, în baza analizei
unor hărţi sovietice şi ţariste, nu doar că „în mod aproape neîntrerupt Nistrul apare ca hotar de
răsărit al Daciei şi al Moldovei”, ci şi că „spaţiul vital şi etnic a depăşit Nistrul, şi pe vremea
tracilor, şi în epoca română”, împrejurare ce-i conferă Nistului caracterul de „râu românesc”17.
Confirmând existenţa românilor peste Nistru şi vechimea acestei prezenţe, Nicolae M. Popp
îşi nuanţa, în acelaşi timp, concluzia, afirmând că „românii peste Nistru s-au aşternut în trei
pături suprapuse”, românilor autohtoni (sec. VII-XII) suprapunându-li-se românii veniţi „pe
cale naturală, individual” (sec XII-XV) şi, ulterior, românii colonizaţi „cu sau fără voia lor”
(sec. XVI-XIX)18.
5.2 Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea geopoliticii în România
Nu mai puţin interesante sunt consideraţiile cu relief geopolitic ale istoricului Dimitrie
Onciul privitoare la triada factorială ce şi-a pus amprenta asupra statalităţii româneşti:
aşezarea geografică, mediul etnic (vecinii poporului român) şi calitatea rasei (însuşirile
poporului român)19. Primul factor îl considera predestinat a favoriza unirea Principatelor
Române în jurul fortăreţei naturale reprezentate de platoul transilvan, cel de al doilea a fi
întârziat mult acest proces, iar cel de-al treilea a fi diminuat impactul negativ al acestuia din
urmă. „Istoria Principatelor Române ne dă o stralucită mărturie că naţiunea română, mai mult
17 Nicolae M. Popp, „Românii din Basarabia şi Transnistria”, în Emil I Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., op. cit., pp. 210-213. 18 Ibidem, pp.230-231. 19 Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, vol. I, Editura Ştiinţifi ă, Bucureşti, 1968, p. 61.
101
decât popoarele vecine ce n-au ştiut să-şi menţină individualitatea lor de stat, este o naţiune
eminamente politică. Din această calitate a rasei, sprijinită de aşezarea geografică şi de
interesele divergente ale mediului etnic, a rezultat necesitatea de existenţă, raţiunea de a fi a
statului român”20.
Tot dintr-o perspectivă geopolitică a abordat chestiunea influenţei mediului geografic
asupra statalităţii româneşti, istoricul transilvănean Ioan Lupaş. În viziunea sa, situarea
geografica specifică a teritoriului de formare şi locuire a poporului român, dimpreună cu
bogăţia acestuia, au fost principalele elemente favorizante ale deselor năvăliri şi războaie care
i-au frământat existenţa. Împrejurarea explică de ce „aşezarea şi orânduirea statornică a
Principatelor Române se înfăţisează ca un fenomen aşa de întârziat în dezvoltarea neamului
nostru”21.
Demnă de reţinut este şi ipoteza avansată de Gheorghe I. Brătianu în „Chestiunea
Mării Negre” (1941-1942) conform căreia una dintre cele mai mari provincii istorice
româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza „drumul către mare”: „drumul către
mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român”. În perimetrul
aceleaşi întemeieri geografice a istoriografiei, care s-a constituit într-una din trăsăturile
distinctive cele mai importante ale şcolii franceze a Analelor, şi din care, ulterior, se va
inspira şcoala globalistă a lui Immanuel Wallerstein, se înscriu consideraţiile lui Gheorghe I.
Brătianu despre semnificaţia geopolitică a strâmtorilor în politica expansionistă a Rusiei sau
despre „spaţiul de securitate” al bazinului Mării Negre22.
Adept moderat al determinismului geografic, Nicolae Iorga vorbea de „o acţiune
organică, exercitată asupra aceluiaşi fond şi prin efectul aceloraşi influenţe, dincolo de secole
20 Idem, Studii de istorie, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 230. 21 Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vietii nationale românesti. Extras din "Anuarul Institutului de Istorie Nationala" din Cluj pe anul 1921, Cluj, Institutul de Arte Grafice "Ardealul", 1921, p.14 22 Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala Superioară de Război, ediţia a doua, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 22.
102
şi milenii” 23. Mai mult decât atât, marele istoric român considera că între direcţiile tradiţionale
de comerţ şi statalitatea românească medievală există o legătură strânsă: „Statele noastre,
două pentru ca erau două direcţiile de comerţ, n-ar fi existat fără această fericită fatalitate
geografică”24. După decantări succesive, concepţia iorghistă asupra factorilor constanţi ai
istoriei – pământul, rasa, ideea – a atins maturitatea în comunicarea pe care Iorga o făcea în
plenul Congresului internaţional de istorie de la Zürich (1938). Rezumând influenţa celui
dintâi factor, Iorga arăta: „felul de viaţă al fiecărui neam va trebui să corespundă aproape în
întregime cu hotărârile supreme ale pământului... Fiindcă pământul suveran, cu vecinătăţile şi
cu orizontul lui, îşi va impune voia”25. Pe seama pământului trebuie pusă însăşi modelarea
direcţiilor politice „care se succedă, sub nume naţionale foarte diferite", din veac în veac26. În
acest sens, Iorga punea în evidenţă „o continuă coborâre a popoarelor din Nord (...) către
apele albastre ale Mării Egee”27. În mod similar, în istoria românilor, Iorga vedea o certă
legatură de continuitate între regalitatea lui Decebal şi cea a lui Ferdinand. Dintr-o atare
perspectivă, alcătuirile statale întemeiate succesiv de huni, avari, carolingieni şi maghiari, pe
Dunărea de mijloc şi pe Tisa, ori cele ale căror baze au fost puse de Mihai Viteazul şi
Ferdinand în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu le considera decât tot atâţia avatari ai
statalităţii originale, dacice. Urmărind prin secole această „necesitate” a asocierii teritoriale
care ar domina, în opinia sa, istoria românilor, Iorga constata o succesivă permutare a
centrului statal polarizator pe o imaginară linie NV-SV, din pusta maghiară în Transilvania şi
de aici, mai departe, în câmpia valahă. „Din stepă, centrul a trecut în Ardeal şi din Ardeal s-a
fixat în câmpia munteană. Astfel, în epoca noastră, România tratatelor care cârmuiesc Europa,
23 Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, Vol. I, Partie I, Imprimerie de l’État, Bucarest, 1937, p. 16. 24 Idem, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Tipografia “Tiparul românesc”, Bucureşti, 1937, p. 5 25 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III-a, Bucureşti, 1944, p. 243. 26 Ibidem, p. 244. 27 Idem, Les permanences de l’histoire. Extrait de la „Revue Historique du Sud-Est Européen”, nos. 7-8, 1938, p. 8
103
nu e altceva decât reîntruchiparea, prin voinţa Carpaţilor şi a Dunării, a monarhiei imperiale a
dacilor”28.
Plasată în contextul european căreia îi aparţine, teoria lui Iorga despre „permanenţele
istoriei” se învederează a fi anticipat, pe una din dimensiunile sale de bază, conceptul „duratei
lungi” datorat lui Fernand Braudel. Dincolo de soluţiile formal-conceptuale diferite, în fond,
şi la istoricul român, şi la cel francez, esenţa teoretizării o constituie cadenţa procesului
istoric. Din păcate însă, valenţele explicative ale teoriei iorghiste nu au fost valorificate,
singura tentativă mai notabilă de aplicare a sa explicită - dar numai la istoria Transilvaniei -
datorându-se istoricului Ioan Moga29.
Nicolae Iorga este şi autorul unei replici teoretice directe la expansionismul promovat
de şcoala geopolitică germană. În locul noţiunii de Raum, istoricul a propus o „altă noţiune,
care este şi foarte naturală şi învederată istoric”, o noţiune „care nu supără pe nimeni şi
permite oricărui popor care este într-adevăr înzestrat, şi deci n-are nevoie de o invazie călcând
peste mine şi peste cadavre, să-şi afirme drepturile în viaţa omenirii”30 – vitalitatea. În
formularea lui Iorga, teoria vitalităţii postulează că există şi altfel de cuceriri decât cele
realizate cu forţa armelor, „cuceririle acestea care folosesc omenirii însăşi şi care nu lasă pe
urma lor nici bălţi de sânge, nici catedrale ruinate, nici populaţii nenorocite, nici ameninţări
care durează din an în an şi otrăvesc viaţa însăşi a omenirii” – cele paşnice, realizate prin
prezenţă lingvistică, spirituală şi culturală.31 Din acest punct de vedere, „noi toţi cucerim fără
să vrem şi noi toţi suntem cuceriţi fără să ne dăm seama: aceasta se petrece necontenit”32. Una
dintre cele mai pertinente ilustrări ale teoriei vitalităţii Iorga o considera a fi însăşi evoluţia
istorică a poporului român: „noi nu am căutat să ne întindem nici în locuri unde ne chema
28 Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 247. 29 Ioan Moga, Scrieri istorice 1926-1946, Editura Dacia, Cluj, 1973, pp. 26-32. 30 Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii naţionale, Aşezământul grafic “Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1938, p. 23. 31 Ibidem, p. 24. 32 Ibidem, p. 33.
104
existenţa poporului nostru, şi chiar în acelea unde viaţa poporului nostru, supus la un regim
neprielnic de prigonire, era ameninţată (...) fără a lua arma în mână, fără a face să fluture
steagurile în vânt, fără să ne impunem unor oameni care nu ne voiau pe pământul lor, am fost
în stare să întindem vitalitatea noastră ca să influenţăm viaţa popoarelor vecine cu noi...Noi
am putut să exercităm o influenţă culturală...pe trei căi: prin limba noastră, prin concepţia
noastră despre religie şi...prin sarcina de mijlocitori ai culturii apusene. Bună sau rea..cultura
aceasta apuseană a pătruns în aceste locuri de veche cultură patriarhală şi de cultură orientală,
prin noi, şi în această calitate am exercitat a treia influenţă culturală... Aşa încât – conchidea
Iorga – fără o singură ameninţare, fără o singură pătrundere pe un alt teritoriu decât teritoriul
nostru, prin limba noastră, prin legea noastră şi prin legăturile noastre cu Apusul, noi am
cucerit, generaţie de generaţie, mii şi mii de oameni, care au fost ai noştri prin spiritul nostru
care a intrat în ei”33. Prin viziunea sa originală, teoria vitalităţii ne apare ca o alternativă
benignă la conceptul de subminare geopolitică sau străpungere prietenoasă enunţat de Karl
Haushofer.
Şi istoricul Constantin C. Giurescu acorda mediului geografic un rol geopolitic bine
definit, precizând însă că însemnatatea sa scade pe măsura evoluţiei istorice. Asupra istoriei
nationale, înrâurirea pamântului s-ar fi făcut simţită prin intermediul aşezării , înfăţişării şi
bogăţiei sale34. Aşezarea la hotarul răsăritean al Europei, ar fi conferit poporului român
„menirea” de străjer al civilizaţiei europene, în punctul în care aceasta se îngemănează cu cea
asiatică. „Născuţi ca popor din necesitatea de apărare a graniţei imperiului roman, am păstrat
această caracteristică şi această obligaţie în tot cursul istoriei. A face pază la răsăritul Europei,
a sta de strajă în faţa lumii asiatice, e, fără îndoială, una din menirile noastre. Îndeplinirea
acestei meniri a corespuns cu epocile de mărire şi glorie ale neamului. Şi de câte ori am uitat
porunca destinului istoric, porunca ce se desprinde parcă din cele patru cetăţi care de la Hotin
33 Ibidem, pp. 70-71, 108, 125.
105
până la ţărmul mării păzesc simbolic vadurile Nistrului, de atâtea ori am scăzut şi am fost
nebăgaţi în seamă”.
Un argument suplimentar pentru sustinerea tezei conform căreia geografia i-a hărăzit
poporului român un rol geopolitic de prim ordin pe continentul european, Giurescu îl
identifica în aşezarea sa la Dunărea de Jos. Reluând, într-o altă formulare, o faimoasă teză
geopolitică a lui Talleyrand, Giurescu observa: ”Cine stăpâneşte Dunărea în bazinul ei
inferior şi mai ales gurile ei, acela joacă un rol şi are o mare răspundere nu numai în istoria
locală, dar şi în cea continentală”35.
Similar, înfăţisarea pământului românesc s-ar fi repercutat şi ea, ambivalent, asupra
evoluţiei poporului român. Pe de o parte, aspectul său unitar a făcut ca şi poporul care l-a
locuit să fie unitar. Pe de altă parte, forma şi directia Carpatilor ca element „polarizator al
românilor (...) au contribuit în chip esenţial la despărţirea noastră politică. Un stat s-a format
de-a lungul Carpaţilor meridionali: Muntenia; un altul de-a lungul celor orientali: Moldova; în
sfârşit, a treia organizaţie politică s-a închegat înăuntrul arcului carpatic: Ardealul.
Caracterstic e faptul că hotarul dintre Muntenia şi Moldova a fost statornicit, atunci când cele
două state şi-au atins limitele naturale, tocmai la curbura Carpaţilor, adică în punctul unde
direcţia munţilor se modifică”36.
Nu în ultimul rând, bogăţiei pământului românesc C. C. Giurescu îi atribuia rolul de
chezaş economic al continuităţii poporului român în vatra Daciei Traiane37.
La rândul său, istoricul Petre P. Panaitescu este autorul unei teorii a factorilor
determinanţi (geografici, rasiali si cultural-spirituali) ai destinului poporului român. Aceştia ar
fi, potrivit lui Panaitescu: aşezarea şi structura teritoriului, rasa, cultura ortodoxă, ideea
latină, satul românesc şi limba română. În vreme ce factorii geografici constituie elementele
34 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţia a treia revăzută şi adăugită, Fundaţia pentru literatură şi artă “Regele Carol”, Bucureşti, 1938, p. 7. 35 Ibidem, pp. 7-8. 36 Ibidem, pp.8-10.
106
statice ce dau seama de destinul istoric al unui popor, cei rasiali şi cultural-spirituali explică
dinamismul acestuia din urmă38. În creionarea teoriei sale, autorul pornea de la distincţia
dintre aşezarea şi structura teritoriului national. Dacă aşezarea vizează raportarea unei ţări la
factorii externi (vecini, drumuri comerciale, mari curente de civilizaţie), structura priveşte
configuraţia sa internă (relieful şi impactul său asupra vieţii politice şi capacităţii de apărare,
bogăţiile, căile interioare de acces). Panaitescu considera poporul român aşezat nu „ în calea”
ci „ în faţa răutăţilor ” , altfel spus, „la marginea civilizaţiei europene şi creştine, dar de partea
ceastalaltă a baricadei”. În plan geopolitic, aşezarea sa – „la cheile strategice ale Europei, la
gurile Dunării, cetăţuie înaltă între cele două stepe ale Rusiei şi ale Ungariei”, dar şi
„dincoace de Dunăre, spre Occident, pe drumul civilizaţiei” - ar fi conferit poporului român
un „destin de sentinelă”39. După cum, în plan cultural, situarea „între Apus şi Răsărit, între
Apusul raţionalist şi abstractizant şi Răsăritul iubitor de valori plastice, de culori si forme,
între Apusul neliniştit şi agitat şi Răsăritul trăind în taina datinei luminoase şi statice”, ar fi
conferit românilor destinul de „ intermediari de cultură” 40. În ceea ce priveşte structura
pământului românesc, Panaitescu relua teza caracterului său unitar, care „cere o unitate
politică” pe măsură. Din această perspectivă, existenţa Principatelor Române ca state
deosebite era pusă pe seama „formei în unghi a pământului românesc, rămas liber după
ocuparea podişului transilvan de către unguri”. Tot aici Panaitescu menţiona bogăţiile
subsolului, în special petrolul, creator de „destin de muncă industrială”.
În ideea latină, ca „idee forţă a culturii noastre”41, Panaitescu vedea „o infuzie de
încredere” şi o îndatorire de destin pentru poporul român. Iar aceasta în sensul creării unei
duble conştiinţe de tip noblesse oblige: aceea de urmaş al Romei, pe de-o parte, şi aceea de a
37 Ibidem, p. 12. 38 Petre P. Panaitescu, Destin românesc. Extras din revista “Convorbiri Literare” nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1941, “Bucovina” I.E: Torouţiu, Bucureşti, 1941, pp. 5, 22-23. 39 Ibidem, p. 6. 40 Ibidem, p. 7. 41 Ibidem, p. 19
107
fi „de altă esenţă” decât maghiarii, slavii şi ceilalţi ortodocşi înconjurători, pe de altă parte.
Aceasta e şi raţiunea pentru care – credea Panaitescu – „Poporul român nu mai putea gravita
în orbita panslavismului şi a pravoslaviei ruseşti şi balcanice”. Cu toate acestea, istoricul de
coloratură politică legionară deplângea excesele latiniste şi, mai ales, urmările acestora –
„ruperea noastra politică şi culturală de Sud-Estul Europei”.
În mereu reînnoita dezbatere privitoare la identitatea spaţiului românesc, Panaitescu
venea cu un punct de vedere care poate fi discutat sau contestat, dar căruia nu i se poate nega
originalitatea: „Nu trebuia să devenim un popor nebalcanic, ci să fim, dacă această expresie e
îngăduită, un popor suprabalcanic (subl. ns.)”42. Mai mult decât atât, în lumina conceptului
de destin national şi a factorilor meniţi a-l argumenta, Panaitescu se credea îndreptăţit să
concluzioneze că românii sunt chemaţi a domina spaţiul sud-est european (subl. ns.)!
Pe ansamblu, concepţia panaitesciană despre factorii „destinului românesc” se
revendică din arsenalul ideologiei de extremă dreaptă a vremii. De altminteri, Panaitescu
însusi nu făcea un secret din aceasta, atunci când numea conceptul de destin naţional,
simptomatic discursului acestei ideologii, „religia de forţă a vremurilor noastre”43. Cu toate
acestea, lăsând deoparte ideile extremiste presărate ici-colo, îndeosebi cele referitoare la rasă,
unele din argumentele sale, mai ales cele privitoare la ideea latină la români sau aşezarea
acestora în spaţiu îşi păstrează nealterată percutanţa.
42 Ibidem, p. 20. 43 Ibidem, p. 23.
108
Capitolul 6
De la cooperare la confruntare în relaţiile interaliate
6.1 O târguială geopolitică: „acordul de procentaj” Churchill-Stalin
Rădăcinile forjării „acordului de procentaj” se găsesc în consecinţele anulării planului
anglo-american de debarcare în Balcani, la conferinţa de la Teheran a aliaţilor sovieto-anglo-
americani. În realitate, cel puţin în cazul României, dominaţia sovietică fusese consacrată încă
mai de timpuriu, în martie 1943, când ministrul britanic de externe Anthony Eden,
recunoscuse că politica britanică faţă de România era subordonată relaţiilor cu URSS1.
La începutul lunii mai 1944, politica britanică în Balcani în general şi faţă de Grecia şi
România în special, a căpătat un contur mai precis, datorită a doi factori interdependenţi.
În primul rând, succesul operaţiei militare Uman-Botoşani (5 martie-17 aprilie 1944)
adusese deja Armata Roşie pe teritoriul României. În flancul sudic al frontului răsăritean,
Wehrmacht-ul suferea înfrângeri considerabile, iar sentimentul general era acela că prăbuşirea
frontului româno-german în nordul Moldovei era iminentă. Avansul Armatei Roşii către
Grecia deschidea perspectiva îngrijorătoare a controlului sovietic asupra unei ţări care,
împreună cu Ciprul şi insulele din Marea Egee, constituia scutul apărării Suezului. Pentru
Imperiul Britanic, Suezul constituia un punct strategic cheie pe calea maritimă care lega
metropola britanică de posesiunile sale asiatice. Mai mult decât atât, controlul Mediteranei
Occidentale era de o importanţă crucială pentru apărarea intereselor Londrei în Orientul
Mijlociu. În consecinţă, încă din septembrie 1943, apărarea promontoriilor strategice pe care
1 Paul Quinlan, Clash over Romania: British and American Policies toward Romania: 1938-1947, Los Angeles, 1977, p. 84.
109
le reprezentau Grecia şi Turcia, în faţa ameninţării pe care o reprezenta expansionismul
sovietic, devenise una din orientările de căpătâi ale politicii de securitate britanice2.
În al doilea rând, operaţiunea „Autonomous”, menită să-şi aducă contribuţia la
răsturnarea regimului antonescian şi instaurarea unui guvern de orientare pro-aliată, crease
tensiuni în relaţiile dintre Kremlin şi Londra, Molotov reproşându-i lui Churchill, într-o
telegramă adresată la 29 aprilie 1944, trimiterea în România a unei misiuni pentru a negocia o
înţelegere cu regimul Antonescu. Respingînd acuzaţiile Moscovei, în răspunsul său din 2 mai,
Churchill reitera cu claritate faptul că Londra considera Kremlinul ca având preeminenţă în
afacerile româneşti: „V-am mai spus că vă considerăm vioara întâi în materie de politică
românească...” 3.
Tensiunea generată în relaţiile sovieto-britanice de operaţia „Autonomous”, avansul
comuniştilor în Grecia şi perspectiva unei hegemonii comuniste în Balcani cereau, toate, o
înţelegere între cele două mari puteri privitoare la Europa de Sud-Est.
La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, în baza instrucţiunilor lui
Churchill, îi propunea ambasadorului sovietic la Londra, Feodor Gusev, ca sovieticii să preia
controlul României în schimbul supremaţiei britanice în Grecia. La 18 mai Gusev transmitea
acordul Moscovei faţă de acest aranjament, sub rezerva dobândirii şi a consimţământului
Statelor Unite. Washingtonul nu s-a grăbit să-şi dea însă acordul, Churchill fiind nevoit să-i
trimită lui Roosevelt două scrisori pe această temă. În tentativa – nereuşită – de a disipa
suspiciunile liderului american, cea de a doua scrisoare nega faptul că aranjamentul urmăreşte
trasarea unor “sfere de influenţă” în Balcani şi preciza că aranjamentul este doar temporar, pe
perioada desfăşurării războiului. Răspunsul Washingtonului nu era cel pe care Churchill îl
aştepta: “acest guvern nu doreşte să aprobe aranjamentul propus. Pe scurt, noi recunoaştem că
guvernul responsabil din punct de vedere militar în oricare teritoriu va lua în mod inevitabil
2 Dennis Deletant, “British Policy Towards Romania: 23 August 1944 - 6 March 1945”, în 6 Martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 107.
110
decizii cerute de evoluţiile militare, dar suntem convinşi că tendinţa naturală de extindere a
unor asemenea decizii în domenii altele decât cele militare va fi consolidată de un aranjament
de tipul celui sugerat. În opinia noastră, aceasta va avea drept rezultat, cu siguranţă,
persistenţa divergenţelor dintre dumneavoastră şi sovietici şi în divizarea regiunii balcanice în
sfere de influenţă în pofida intenţiei declarate de a limita aranjamentul la chestiuni militare”4.
Churchill nu a abandonat însă ideea de a obţine acordul Washingtonului şi, la 11 iunie
1944, i-a trimis un nou mesaj personal lui Roosevelt, în încercarea de a-l alerta asupra
perspectivelor unui război civil în Grecia şi de a legitima acordul propus. În opinia
premierului britanic, întrucât românii cauzaseră Armatei Roşii pierderi importante, sovietele
erau îndreptăţite să dobândească preeminenţa în România, la fel cum britanicii, care
pierduseră 40 000 de militari apărând Grecia de nazişti, erau îndrituiţi să aibă primul cuvânt în
afacerile greceşti. Pentru a-i convinge pe americani că aranjamentul urma să fie unul
temporar, Churchill a propus, ca perioadă de încercare a aplicării lui, răstimpul de trei luni,
după care urma să fie reanalizat de către cele trei mari puteri. Ţinând seama de faptul că
Balcanii nu erau o zonă de interes direct pentru Statele Unite5, de această dată Roosevelt şi-a
dat consimţământul asupra acordului, dar nu l-a informat nici pe secretarul de stat Cordell
Hull şi nici pe altcineva din Departamentul de Stat, asupra deciziei sale.
În momentul vizitei lui Churchill la Moscova (9-19 octombrie 1944), o mare parte din
România şi Bulgaria se afla deja în mâinile sovieticilor, iar termenul de valabilitate al
acordului anglo-sovietic pe trei luni expira. „Momentul era potrivit pentru tranzacţii – îşi
începea Churchill relatarea din memoriile sale asupra încheierii „acordului de procentaj”.
La propunerea lui Churchill ca Marea Britanie „să fie puterea mediteraneană conducătoare
şi...să aibă primul cuvânt în problema Greciei, în acelaşi fel în care mareşalul Stalin îl va avea
3 Ivor Porter, Operaţiunea “Autonomous”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 207. 4 Warren F. Kimball (ed.), Churchill & Roosevelt: The Complete Correspondence, Vol. III, Princeton University Press, Princeton, 1984, R-557.
111
în privinţa României”, Stalin nu numai că a fost de acord cu propunerea britanică, dar a şi
furnizat argumente în sprijinul ei: „Mareşalul Stalin a înţeles că Marea Britanie a suferit foarte
mult din cauză că liniile ei de comunicaţie în Marea Mediterană au fost întrerupte de către
germani...Din acest punct de vedere, Grecia este foarte importantă”. Mul ţumit de răspunsul lui
Stalin, Churchill s-a arătat interesat de salvarea aparenţelor de onorabilitate ale tranzacţiei:
„Primul ministru a spus că era mai bine ca aceste lucruri să fie exprimate în termeni
diplomatici şi să nu se folosească formula de <<sfere de influenţă>>6 deoarece americanii ar
putea fi şocaţi” 7. În acest moment al discuţiei a intervenit din nou Churchill, cu propunerea
„reglementării afacerilor” celor două puteri în Balcani, prin intermediul unei evaluări în
termeni procentuali a intereselor lor în zonă: „<<Armatele dumneavoastră sunt în România şi
Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni şi agenţi. Să nu ne ciocnim pentru lucruri mărunte.
În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce-aţi spune de o predominare de nouăzeci la sută
în România pentru dumneavoastră şi de nouăzeci la sută pentru noi în Grecia şi de cincizeci-
cincizeci în Iugoslavia?>>. În timp ce aceasta se traducea, am scris pe o jumătate de coală de
hârtie:
România
Rusia 90%
Alţii 10%
5 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României: Percepţii anglo-americane, Editura Iconica, Bucureşti, 1993, pp. 79-80. 6 Potrivit lui Thomas G. Paterson, conceptul de sferă de influenţă se referă la o grupare de state asupra cărora o mare putere deţine autoritate sau exercită hegemonie într-o asemenea măsură încât statele „influenţate” renunţă la un anumit grad din suveranitatea lor în favoarea puterii respective. Statul predominant actionează adesea în mod unilateral în sfera lui de influenţă, rezistând sancţiunilor internationale sau reuşind să le evite. Mobilurile care determină o mare putere să-şi edifice şi să-şi apere sfera de influenţă sunt: constituirea unui „brâu de securitate” (a unui glacis strategic), dobândirea unor avantaje economice (prin schimburi, investiţii şi exploatarea materiilor prime), ori satisfacerea ambiţiilor naţionale şi ideologice – în cele mai multe din cazuri, o combinaţie de asemenea motivaţii. Vezi Thomas G. Peterson, On Every Front: The Making of the Cold War, W.W. Norton & Company, New York, 1979, p. 35. 7 The Foreign Office and the Kremlin. British Documents of Anglo-Soviet Relations. Edited with an introduction by Graham Ross, Cambridge University Press, Cambridge, 1984, pp. 176, 200-201.
112
Grecia
Marea Britanie (de acord cu SUA) 90%
Rusia 10%
Iugoslavia 50-50%
Ungaria 50-50%
Bulgaria
Rusia 75%
Alţii 25%
Am împins hârtia în faţa lui Stalin, în timp ce el asculta traducerea. A urmat o scurtă
pauză. Apoi, el a luat creionul său albastru, a tras o linie groasă de bifare şi ne-a înapoiat-o.
Totul a fost reglementat în nu mai mult timp decât trebuia pentru a consemna asta în scris”8.
Conştient de faptul că aranjamentul ar putea fi considerat cinic, având în vedere
maniera expeditivă (off-hand) în care fusese decisă soarta a milioane de oameni, iar bucata de
hîrtie care l-a consemnat scriptic, un document „indecent” (naughty)9 Churchill i-a propus lui
Stalin să ardă hârtia cu procentele. „Păstraţi-o”, i-a răspuns liderul sovietic.
În zilele ce au urmat, miniştrii de externe ai Marii Britanii (Anthony Eden) şi Uniunii
Sovietice (Viacelsav M. Molotov) au purtat „o adevărată discuţie de negustori de covoare”10
pentru modificarea procentelor avansate de Churchill. Insistenţa Marii Britanii în a obţine o
mai mare participare în Bulgaria, considerată mai importantă în raport cu România datorită
proximităţii sale faţă de Grecia – obiectivul principal al Marii Britanii în Balcani – , a eşuat.
Fermitatea de care a dat dovadă Kremlinul în negocieri, a făcut ca în cele din urmă Uniunea
Sovietică să dobândească procente în plus faţă de cele propuse iniţial de Churchill: 80%, în
loc de 75%, în Bulgaria, 80%, în loc de 50%, în Ungaria şi 60%, în loc de 50%, în Iugoslavia.
8 Winston S. Churchill, The Second World War, Vol. VI, Triumph and Tragedy, Penguin, London, 1985, p. 198. Vezi, de asemenea, Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România?, Eurosong & Book, Bucuresti, 1997, pp. 88-89. 9 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 81; vezi şi, Florin Constantiniu, op. cit., p. 93.
113
Singura concesie sovietică la această serie de cedări britanice a fost cedarea integrală a
Greciei sferei de influenţă a Marii Britanii (faţă de 90%, cât fusese propus iniţial) 11.
Averell Harriman, ambasadorul american în capitala sovietică, a aflat despre aceste
procentaje abia la 12 octombrie, când Churchill a citit în prezenţa sa textul scrisorii pe care
intenţiona să i-o remită lui Stalin. Urmând sfatul lui Harriman, care intuia reacţia negativă pe
care ar fi avut-o Washingtonul, Stalin nu a mai trimis scrisoarea. Textul său rămâne însă
simpromatic pentru machiavelismul premierului britanic. Subliniind importanţa unei politici
comune în Balcani a Marii Britanii şi Uniunii Sovietice „care să fie de asemenea acceptabilă
şi Statelor Unite”, Churchill îşi mărturisea, o dată în plus, preferinţa pentru tranşarea
bilaterală, între Londra şi Kremlin, a fondului problemelor balcanice. Preocupat de a asigura
confidenţialitatea înţelegerii încheiate, premierul britanic sublinia că „ele (procentajele) vor fi
considerate crude şi dure dacă vor fi prezentate spre examinarea atentă a Foreign Office-ului
şi a diplomaţilor din lumea întreagă. Aşadar, ele nu pot fi baza nici unui document public, cu
siguranţă nu în prezent”. Iar prin invocarea principiului general conform căruia „fiecare ţară
trebuie lăsată să aibă forma de guvernământ pe care o doreşte”, în condiţiile în care premierul
britanic ştia foarte bine că nu avea cum să-l împiedice pe Stalin de a-şi impune voia în ţări în
care Armata Roşie se afla deja, Churchill încerca să se pună la adăpost de acuzaţia
contemporanilor şi a posterităţii că a aruncat milioane de oameni în braţele Kremlinului12.
Interpretarea revizionistă, datorată lui Maurice Pearton, conform căreia Churchill a
avut o conduită pragmatică la Moscova, folosind recunoaşterea preponderenţei sovietice în
Balcani ca monedă de schimb pentru a limita influenţa sovietică în alte zone pe care strategia
10 André Fontaine, Histoire de la guerre froide, vol. 1, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1965, p. 245. 11 Albert Resis, “The Churchill-Stalin Secret “Percentages” Agreement on the Balkans, Moscow, October 1944”, în The American Historical Review, Vol. 83, 1978, No. 2, pp. 368-387. 12 Comentarea pe larg a documentului la Florin Constantiniu, op. cit.,pp. 94-95.
114
stabilită la conferinţa de la Teheran le atribuise Armatei Roşii, nu rezistă examenului critic al
surselor documentare ale epocii13.
În realitate, „acordul de procentaj” rămâne ceea ce a fost dintotdeauna – un aranjament
geopolitic cinic, de tip quid pro quo, prin care două mari puteri cu interese speciale în zonă,
îşi împărţeau sferele de influenţă. Că este aşa o dovedeşte şi faptul că atât premierul britanic,
cât şi dictatorul sovietic, s-au arătat satisfăcuţi de înţelegerea încheiată – Churchill întrucât
păstrase Grecia în perimetrul strategic controlat de britanici şi pentru că Londra se putea
implica de pe poziţii de egalitate cu Moscova în rezolvarea chestiunilor iugoslave, iar Stalin,
întrucât prezervase rolul hotărâtor al Kremlinului în afacerile bulgare. De altminteri,
satisfacţia manifestată de Stalin în octombrie 1944 semăna suspect de mult cu cea exprimată
de liderul sovietic cu 4 ani înainte, în septembrie 1940, cu prilejul semnării Tratatului de
prietenie şi frontieră dintre Germania nazistă şi URSS, ce aducea celor două puteri totalitare –
pe seama Poloniei – primele roade ale protocolului adiţional secret ce însoţise semnarea
Tratatului de neagresiune germano-sovietic, la 23 august 1939.
Înţelegerea Churchill-Stalin s-a răsfrânt imediat asupra statutului de „spectatori” a
reprezentanţilor britanic şi american în Comisia Aliată de Control în România. Până la
conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), misiunile britanică şi americană nu erau
tratate ca părţi componente ale Comisiei, ci doar ca delegaţii pe lângă aceasta. Deşi acest
statut a fost corectat după Potsdam, chiar şi atunci reuniunile Comisiei puteau fi convocate
doar la iniţiativa preşedintelui său sovietic.
Necunoscând nimic despre existenţa „acordului de procentaj”, membrii misiunii
britanice au acţionat cu consecvenţă şi bună credinţă pentru restaurarea democraţiei de tip
parlamentar în ţara în care fuseseră acreditaţi. Acţiunile lor l-au determinat în repetate rânduri
pe premierul britanic să-şi exprime temerea faţă de Eden că o implicare mai activă a
13 Vezi discutarea tezei lui Maurice Pearton în Dennis Deletant, op. cit., p. 109.
115
britanicilor în România i-ar putea determina pe sovietici să adopte o poziţie mai dură în
Grecia14.
După conferinţa de la Ialta, Foreign Office-ul, constrâns de acordul Churchill-Stalin,
s-a temut că o invocare a „Declaraţiei privind Europa eliberată” – Declaraţia de la Ialta –, în
cazul României, ar putea compromite poziţia britanică în problema poloneză. Drept urmare,
ministrul britanic de externe s-a limitat la a sprijini solicitarea americană pentru o întâlnire
tripartită, instruindu-şi, totodată, reprezentanţii în România, să evite crearea unui „front politic
antirus”. În două mesaje consecutive transmise în ziua de 4 martie 1945, cu doar două zile
înainte de instaurarea în România a guvernului pro-comunist condus de Petru Groza,
Churchill ţinea să-i reamintească lui Eden că: „La urma urmei, românii şi bulgarii au fost
duşmanii noştri şi nu putem să ne asumăm aceleaşi riscuri pentru ei aşa cum am făcut-o
pentru Grecia şi Polonia. Sunt foarte preocupat ca nu cumva U.J. (Uncle Joe, adică Stalin) să
ne reproşeze încălcarea înţelegerii noastre cu el privind România în acelaşi timp când disputa
pentru Polonia devine critică...Nu avem într-adevăr nici o justificare pentru a interveni pentru
foştii noştri inamici români, compromiţând astfel poziţia noastră în Polonia şi iritându-i pe
ruşi, care acceptaseră îndelungata noastră luptă la Atena. Dacă vom continua astfel ni se va
spune, nu fără dreptate, că ne-am călcat cuvântul în România, după ce am folosit poziţia
noastră în Grecia şi aceasta va compromite poziţia pe care am luat-o la Ialta în privinţa
Poloniei”15.
Ca pentru a preveni o intervenţie britanică în favoarea României, concomitent cu a
doua intervenţie a comisarului adjunct al Afacerilor Externe al URSS, Andrei I. Vîşinski, pe
lângă regele Mihai, pentru a-l demite pe generalul Rădescu din funcţia de premier al
României, începând din 28 februarie 1945 presa sovietică a abandonat poziţia neutră de până
14 E. Barker, Problems of the Alliance: Misconceptions and Misunderstandings, British Political and Military Strategy in Central, Eastern and Southern Europe in 1944, ed. by W. Deakin, E. Barker and J. Chadwick, Macmillan, London, 1988, p. 237 15 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 122-124.
116
atunci în raport cu situaţia din Grecia, criticându-l din nou pe generalul Plastiras. Semnalul
Kremlinului a fost prompt sesizat de ambasadorul britanic la Moscova, Archibald Clark Kerr,
care, la 7 martie, a trimis o telegramă Foreign Office-ului în acest sens16. Ambasadorul Kerr
va reveni asupra acestei probleme mai pe larg, într-o analiză consacrată politicii sovietice,
redactată în aceeaşi fatidică lună martie 1945: „Când invocăm ruşilor declaraţia de la Ialta,
primim răspunsul că argumentele noastre nu sunt conforme cu Statutele convenite pentru
Comisia Aliată de Control. Cu alte cuvinte, declaraţia de la Ialta este tratată de către guvernul
sovietic drept un pic mai mult decât un sedativ ce nu i se poate îngădui să deranjeze ceea ce,
în ochii ruşilor, este dreptul lor confirmat, pe deplin admis de noi, de a acţiona aşa cum vor ei
în România. Când protestele noastre capătă un caracter de urgenţă, nici un timp nu este
pierdut în a declanşa o mică campanie de presă împotriva generalului Plastiras şi a
Administraţiei sale din Grecia, ca pentru a ne reaminti că abţinerea rusă privitoare la acea ţară
se măsoară prin a noastră în România”17.
Consecinţele înţelegerii încheiate cu Stalin pentru România şi ordinea de prioritate a
intereselor britanice în Europa de Est au fost reiterate, cu claritate, de Churchill, în scrisoarea
trimisă preşedintelui Roosevelt, la 8 martie 1945: „Ruşii au izbutit să stabilească conducerea
unei minorităţi comuniste prin forţă şi prin false declaraţii. Am fost stânjeniţi în protestele
noastre împotriva acestor desfăşurări de faptul că, în scopul de a avea liberatatea de a salva
Grecia, Eden şi cu mine am recunoscut la Moscova, în octombrie, că Rusia va avea o voce
larg preponderentă în România şi Bulgaria, în timp ce noi vom conduce în Grecia. Stalin a
aderat foarte strict la această înţelegre în cursul celor treizeci de zile ale luptelor împotriva
comuniştilor şi ELAS în oraşul Atena, în ciuda faptului că toate acestea îi erau neplăcute lui şi
celor din jurul său...Sunt de asemenea foarte conştient că avem în mâinile noastre problema
mult mai importantă a Poloniei şi, prin urmare, nu doresc să fac nimic în privinţa României
16 Ibidem, pp. 134-135. 17 The Foreign Office and the Kremlin: British Documents on Anglo-Soviet Relations, p. 194.
117
care ar putea prejudicia perspectivele noastre de a ajunge la un acord pentru Polonia”. Totuşi,
Churchill considera necesară trimiterea unui mesaj către Stalin care să exprime îngrijorarea
aliaţilor anglo-americani faţă de instaurarea unui guvern reprezentând o minoritate comunistă.
În răspunsul său către premierul britanic, trei zile mai târziu, Roosevelt observa, la rându-i,
evidenţa faptului că „ruşii au instalat un guvern minoritar pe propriul lor gust”, însă sublinia
că „România nu este un loc bun pentru un caz test18.
Cu toate că, în martie 1945, nu România a fost „cazul test” pentru relaţiile interaliate,
ci Polonia şi, deci, teza conform căreia Războiul Rece ar fi început în România nu mai poate
fi susţinută19,, rămâne cert faptul că „decizia sovietică de a nu respecta declaraţia de la Ialta a
devenit prima mare sursă de disensiune între Uniunea Sovietică şi aliaţii săi occidentali”20.
În concluzie, se poate afirma că înţelegerea prin care Grecia a fost atribuită sferei
britanice de influenţă, iar România, celei sovietice, reprezintă un studiu de caz revelator
asupra modului cum a funcţionat Realpolitik-ul marilor puteri aliate la sfârşitul celui de Al
Doilea Război Mondial. Împărţirea între Londra şi Moscova a sferelor de influenţă în Balcani
a condus la o situaţie paradoxală. În Grecia, datorită amestecului britanic, forţelor de stânga,
care aveau tradiţie şi erau puternice, li s-a barat calea accesului la putere. În România, unde
comuniştii reprezentau o minoritate neglijabilă, alcătuită în marea sa majoritate din alogeni,
Kremlinul a impus un guvern pro-comunist.
Cu toate că, din unghi de vedere anglo-american, instaurarea guvernului Petru Groza
nu a constituit un „caz test” pentru viitorul relaţiilor interaliate, Stalin s-a folosit de actul de la
6 martie 1945 pentru a testa atât acordul convenit cu Churchill în octombrie 1944, cât şi
angajamentul anglo-american, cuprins în textul Declaraţiei de la Ialta, de a sprijini formarea
18 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 139-146; vezi şi Florin Constantiniu, op. cit., pp. 148-149. 19 Florin Constantiniu, op. cit., pp. 148-153. 20 Joseph F.Harrington and Bruce J.Courtney, Tweaking the Nose of the Russians: Fifty Years of American-Romanian Relations 1940-1990, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 1991, p. 18.
118
unor guverne democratice în Europa eliberată21. Respectarea celui dintâi şi nerespectarea
celui de al doilea va face ca Grecia, timp de 3 ani, să cunoască experienţa tristă a unui război
civil sângeros (1946-1949), iar România să fie supusă, timp de 45 de ani, rigorilor regimului
comunist (1945-1989).
6.2 Relaţiile postbelice în concepţia planificatorilor politicii externe a marilor put eri
Răstimpul 1944-1947 jalonează un drum repede parcurs de cei trei mari aliaţi
victorioşi în Al Doilea Război Mondial (SUA, Marea Britanie şi URSS): cel de la cooperare
la confruntare. Proporţiile şi dramatismul acestei evoluţii nu pot fi deplin înţelese decât
comparând gândirea şi acţiunea politică aferente momentelor de început şi sfârşit ale
perioadei amintite. O privire de ansamblu asupra acestor documente învederează câteva
constante, grăitoare pentru ceea ce s-ar putea numi design-ul sovietic al relaţiilor postbelice de
putere.
Prima, cea mai elocventă şi, întrucâtva, cea mai surprinzătoare dintre aceste constante
o constituie unanima apreciere a cooperării dintre cele trei mari puteri învingătoare drept
unica bază pentru o ordine postbelică pacifică şi stabilă la nivel global. Concluziile
planificatorilor occidentalizanţi ai politicii externe sovietice considerau, la unison, nu doar
fezabilă, dar şi vital necesară, armonizarea intereselor de securitate ale celor trei actori majori
ai scenei internaţionale postbelice. Soluţia avansată de triumviratul Ivan Maiski-Andrei
Gromâko-Maxim Litvinov pentru lumea ieşită din hecatombele celui de Al Doilea Război
Mondial era un concert al marilor puteri, întemeiat pe împărţirea sferelor de influenţă. În fond,
era o nouă versiune – în acelaşi timp restrânsă (trei în loc de şapte puteri) şi lărgită (de la nivel
continental la nivel global) – a formulei ce a marcat relaţiile internaţionale o bună parte a
secolului al XIX-lea (concertul european al marilor puteri, ale cărui baze au fost puse la
21 Adrian Pop, “Putting Yalta to the Test: March 6, 1945 in Romania,” în Pompiliu Teodor (ed.), The Lessons of Yalta, Cluj University Press, European Studies Foundation Publishing House, Cluj-Napoca 1998, pp. 167-175.
119
Congresul de la Viena în 1815). Văzută dinspre Kremlin, soluţia era apreciată ca prezentând
avantajul realizării a cel puţin trei obiective esenţiale de politică externă: eliminarea
Germaniei şi Japoniei de pe arena vieţii internaţionale, menţinerea Uniunii Sovietice în
forumul diriguitor al lumii şi legitimarea graniţelor şi sferei sovietice de influenţă. Întrucât
potenţiala re-emergenţă a unei Germanii şi a unei Japonii agresoare era considerat a fi
principalul risc de securitate pentru lumea postbelică, primul obiectiv avea prioritate. În
viziunea – de natură ideologică şi sorginte bolşevică – a celor trei diplomaţi, realizarea
celorlalte două obiective ar fi trebuit să fie facilitată şi de „inevitabila” manifestare, în timp, a
contradicţiilor dintre Marea Britanie si SUA, derivate din natura „imperialistă” a sistemelor
lor socio-economice.
Este interesant de observat că, la acea dată, conducerea politică sovietică, Stalin însuşi,
erau în căutarea locului geometric în care interesele de securitate ale celor trei mari puteri să
poată fi armonizate. Identificarea sa ar fi trebuit să conducă la substituirea unităţii efemere,
forjate în timpul războiului, a celor trei aliaţi, printr-o cooperare de durată. În discursul din
data de 6 noiembrie 1944, Stalin aprecia drept fundament al alianţei celor trei puteri nu
„motive accidentale sau tranzitorii, ci interese vitale şi de durată" – între acestea din urmă
fiind menţionată, înainte de toate, „prevenirea unei noi agresiuni sau a unui război, dacă nu
pentru totdeauna, măcar pentru o perioadă îndelungată de timp”.
Cât priveşte constituirea unei sfere sovietice de influenţă de-a lungul hotarelor de vest
ale Uniunii Sovietice, aceasta era văzută ca un cordon sanitar. Filosofia subiacentă fiinţării
acestui glacis strategic admitea cel mult favorizarea instaurării unor guverne prietene Uniunii
Sovietice – ceea ce ulterior se va numi „finlandizare” – şi nicidecum impunerea unor guverne
de tip sovietic, cum aveau să se petreacă lucrurile în realitate, ulterior. În acel moment, ieşită
din război vlăguită şi cu economia de pace distrusă, Uniunea Sovietică avea tot interesul de a
nu antagoniza singura putere care îi putea furniza acest ajutor, anume SUA. Deosebirea dintre
120
viziunea planificatorilor politicii externe sovietice şi cea a lui Stalin în această privinţă constă
în tactica adoptată pentru realizarea acestei zone-tampon. Intuind corect o previzibilă opoziţie
americană faţă de un aranjament al sferelor de influenţă în general şi faţă de unul bilateral, cu
atât mai mult şi dorind să aibă mâinile libere pentru a-şi întări poziţiile atâta timp cât Armata
Roşie înainta în Europa, Stalin a optat pentru temporizarea înfăptuirii acestui obiectiv, în
vederea unui mai eficiente recurgeri ulterioare la politica faptului implinit22.
În lumina memoriilor diplomatice menţionate, problema esenţială a strategiei
Kremlinului pentru perioada postbelică se relevă a fi fost promovarea intereselor sovietice de
securitate în condiţiile evitării sau măcar ale amânării destrămării alianţei forjate cu partenerii
anglo-americani în timpul războiului.
Rămâne simptomtic faptul ca un pattern similar de gândire se manifesta, concomitent,
la nivelul planificatorilor şi diriguitorilor politicii externe americană şi britanică. Aşa cum au
demonstrat-o lucrările lui Eduard Mark şi John Lewis Gaddis, teza „limitelor acceptabile ale
hegemoniei sovietice în estul Europei” cunoştea la acea dată o raspândire relativ largă în
cercurile Departamentului de Stat. Ea vedea cheia soluţiei problemelor geopolitice,
geostrategice şi de securitate ale lumii postbelice în echilibrul de putere şi acomodarea la sfera
de influenţă sovietică, cu adăugirea ca aceasta din urmă trebuia să rămână „deschisă” şi
menţinută în anumite limite, mai ales în zona strategică a estului Europei.
6.3 Începuturile războiului rece: percepţii anglo-americane şi sovietice
La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, o mare parte a economiei europene era
distrusă, la fel ca şi multe oraşe şi sate. În estul Europei Uniunea Sovietică îşi lărgea sfera de
22 Pentru detalii asupra viziunii sovietice asupra relaţiilor cu SUA şi Marea Britanie în perioada postbelică vezi The Big Three After World War II: New Documents on Soviet Thinking about Post War Relations with the United States and Great Britain, Cold War International History Project, Working Paper No. 13, Woodrow Wilson International Center for Scholars, July 1995. Pentru o primă evaluare a noii literaturi asupra începuturilor Războiului Rece, întemeiate pe deschiderea arhivelor sovietice şi est-europene, vezi Melvyn P. Leffler, “Inside Enemy Archives: The Cold War Reopened”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 4, July-August 1996, pp. 120-135.
121
influenţă. Iar alianţa forjată în timpul războiului îşi trăia ultimele clipe, relaţiile dintre
Uniunea Sovietică, pe de o parte şi Marea Britanie şi SUA, pe de altă parte, îndepărtându-se
de la definiţia relaţiilor interaliate. Deja fiecare din cele două părţi vedea în cealaltă întruparea
statală a unui îndoit statut: nu numai cel de partener în negocierile privitoare la problemele
politice stringente ale agendei postbelice, între care viitorul Germaniei si al Austriei aveau
preeminenţa, ci şi cel de adversar potenţial al intereselor sale geopolitice, geostrategice şi de
securitate. Expresiile poate cele mai elocvente ale acestei mutaţii în percepţia reciprocă le
reprezintă destăinuirea pe care Stalin o făcea în aprilie 1945 delegaţiei comuniştilor iugoslavi
şi, respectiv, telegrama pe care premierul britanic Winston Churchill o trimitea preşedintelui
american Harry S. Truman, la 12 mai 1945, la doar câteva zile după capitularea Germaniei.
Potrivit mărturiei locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, Stalin ar fi declarat: „Acest război nu
este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social.
Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui. Nu ar putea fi
altfel”23. La rândul său, descriind cu anxietate emergenţa noii puteri sovietice în contextul
geopolitic al Europei postbelice, Churchill denunţa pentru întâia oară – deşi încă nu public –
lăsarea „cortinei de fier” asupra părţii răsăritene a continentului şi avertiza asupra posibilelor
sale urmări geostrategice. Totodată, telegrama lui Churchill din 12 mai 1945 s-a constituit
într-un prim jalon ce a marcat drumul de la cooperare la confruntare în relaţiile interaliate
postbelice.
„(...) Sunt foarte preocupat de situaţia europeană – îi mărturisea premierul britanic,
preşedintelui american. Aflu că jumătate din forţele aeriene americane din Europa şi-au
început deja transferul către teatrul din Pacific. Ziarele sunt pline de mişcări ale armatelor
americane care părăsesc Europa. Propriile noastre armate vor suferi şi ele, fără îndoială,
conform aranjamentelor anterioare, o reducere netă.
23 Milovan Djilas, Wartime, New York, Londra, 1977, p. 437.
122
Armata canadiană se va retrage cu siguranţă. Francezii sunt slabi şi dificil de mânuit.
Întreaga lume poate să vadă că de acum în foarte puţină vreme, puterea noastră militară pe
continent va dispare, cu excepţia forţelor limitate care controlează Germania.
În acest timp, ce se va întâmpla în Rusia? Am lucrat întotdeauna pentru prietenia cu
Rusia, dar tot ca şi dumneavoastră, încerc o mare teamă din pricina funestei interpretări a
acordurilor de la Yalta, a atitudinii faţă de Polonia, a zdrobitoarei lor influenţe din Balcani, cu
exceptia Greciei, a dificultăţilor pe care le fac la Viena, a combinaţiei dintre puterea rusă şi
teritoriile pe care le controlează sau ocupă, totul cuplat cu utilizarea tehnicii comuniste în
numeroase ţări şi, mai presus de toate, a capacităţii lor de a menţine desfăşurate mari forţe
armate pentru o lungă perioadă de timp. Care va fi situaţia într-un an sau doi, când armatele
britanice şi americane vor fi dizolvate, armatele franceze încă nereconstituite pe scară largă,
când noi nu vom mai fi decât un pumn de divizii, esenţial franceze, pe când Rusia ar putea
decide să menţină două sau trei sute în serviciu activ?(...)
O cortină de fier a căzut în faţa noastră. Nu ştim ce se petrece în spatele ei. Fără
îndoială că ansamblul regimurilor care se găsesc la est de o linie Lübeck-Trieste-Corfu vor fi
curând total în mâinile lor. La aceasta trebuie adăugată larga zonă ocupată, mai departe de
armatele americane între Eisenach şi Elba, care va fi cred ocupată în câteva săptămâni de
puterea sovietică, când americanii se vor retrage. Generalul Eisenhower trebuie să ia toate
măsurile pentru a preveni o altă fugă masivă a populaţiei germane către vest pe măsura
înaintării moscovite către centrul Europei. Atunci cortina va coborî şi mai mult, dacă nu total.
O fâşie de mai multe sute de kilometri de teritorii ne va desparte din acel moment de Polonia.
În acest timp atenţia popooarelor noastre va fi reţinută de rigorile aplicate unei
Germanii ruinate şi în stare de prostraţie şi peste foarte puţin timp, ruşii ar putea să vadă
deschizându-se prilejul favorabil de a înainta până la Marea Nordului şi Atlantic (...).24"
24 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, Éditions Publisud, Paris, 1992, pp. 45-46.
123
În plan simbolic, noua eră a relaţiilor tripartite a fost marcată de explozia primei
bombe nucleare (iulie 1945). Valentin Berezhov, consilier şi interpret al lui Molotov în
perioada 1940-1944, explică impactul pe care detonarea bombei a avut-o asupra gândirii
politice si strategice a Kremlinului: „Până în 1949 noi n-am avut bomba (atomică). Iar
americanii aveau bomba. Ideea lui Stalin era de a avea conducători pe care să se poată bizui în
estul Europei; acesta a fost răspunsul său faţă de ameninţarea bombei”25.
O opinie încă larg răspândită vede începuturile războiului rece în oficializarea de către
Churchill a sintagmei „cortina de fier”, prin discursul rostit la Fulton (5 martie 1946) – un
mic orăşel din statul Missouri, de circa zece mii de locuitori în care preşedintele Truman îşi
făcuse studiile – şi care îşi trage numele după cel al celui mai celebru „fiu” al său, inginerul
inventator Robert Fulton (1765-1815).
„De la Stettin, în Marea Baltică, la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a
căzut asupra continentului (subl.ns.). În spatele acestei linii se găsesc capitalele tuturor ţărilor
Europei orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia.
Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică, şi toate sunt
supuse, sub o formă sau alta, nu doar influenţei sovietice, ci şi controlului foarte extins şi în
continuă creştere al Moscovei. Doar Atena, cu gloria sa nemuritoare, este liberă de a-şi decide
viitorul prin alegeri la care vor asista observatori britanici, americani si francezi. (...)
Comuniştii, care sunt cei mai slabi în toate ţările estului european, au fost investiţi cu puteri ce
nu corespund deloc importanţei lor numerice şi caută peste tot să dobândească un control
totalitar al societăţii. Cu excepţia Cehoslovaciei, nu există, în această parte a Europei, o
adevărată democraţie. (...)
În acelaşi timp, într-un mare număr de ţări îndepărtate de frontierele ruseşti şi în lumea
întreagă, coloanele a cincea comuniste se instalează şi lucrează într-o unitate desăvârşită, cu o
25 Gabriel Partos, The World That Came In From The Cold: Perspectives from East and West on the Cold War, Royal Institute of International Affairs, BBC World Service, London, 1993, p. 8.
124
supunere totală faţă de directivele centrului comunist. În Imperiul britanic şi în Statele Unite,
unde comunismul este încă puţin dezvoltat, partidele comuniste reprezintă o provocare şi o
amenintare la adresa civilizaţiei creştine. (...)
Nu cred că Rusia doreşte războiul. Ceea ce doreşte ea sunt fructele războiului şi o
expansiune nelimitată a puterii şi doctrinei sale. Ceea ce trebuie să examinăm aici astăzi, cât
mai este încă timp, este mijlocul de a împiedica războiul în mod permanent şi de a institui în
toate ţările, cât mai repede posibil, premisele libertăţii şi ale democraţiei. (...)
Trebuie să găsim o soluţie.
Am învăţat, în timpul războiului, să-i cunosc pe prietenii şi aliaţii noştri ruşi şi sunt
convins că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei ca forţa şi că nimic nu
respectă mai puţin decât slăbiciunea militară (...).26”
O altă opinie consideră că începuturile războului rece sunt legate de discursul
preşedintelui american Harry S. Truman în faţa Congresului SUA (12 martie 1947), ce
argumenta necesitatea acordării de către Statele Unite a unui substanţial ajutor material
Greciei şi Turciei. Ideile-forţă care susţin această argumentaţie, prin evidenţierea unei
dialectici a factorilor economic şi politic, şi care vor constitui coloana vertebrală a acţiunii
americane în anii ce vor urma, sunt trei la număr. Prima dintre ele se referea la necesitatea ca
Statele Unite să practice o politică de ajutorare a popoarelor libere ce se împotrivesc
opresiunii politice (interne sau externe), de sorginte totalitară. Cea de a doua făcea trimitere la
consecinţele geopolitice şi geostrategice ale unei eventuale extinderi a sferei de hegemonie
sovietice asupra Greciei şi Turciei, ce reclamau sprijinirea cu prioritate a acestor ţări de către
SUA. În sfârşit, cea de a treia viza faptul că regimurile totalitare sunt nutrite (şi) de mizerie
economică, pentru stârpirea sămânţei lor trebuind să fie eradicată, în primul rând, sărăcia.
26 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, p. 47.
125
„(...) În momentul actual al istoriei lumii, aproape toate naţiunile se găsesc plasate în
faţa opţiunii între două moduri de viaţă. Şi prea adesea această opţiune nu este una liberă.
Unul din aceste moduri de viaţă este bazat pe voinţa majorităţii. Caracterele sale
principale sunt instituţiile libere, guverne reprezentative, alegeri libere, garanţii date libertăţii
individuale, libertăţii cuvântului şi celei religioase şi absenţa oricărei opresiuni politice.
Cel de-al doilea mod de viaţă este bazat pe voinţa unei minorităţi impusă majorităţii.
El se sprijină pe teroare şi opresiune, pe radioul şi presa controlate, pe alegeri manipulate şi pe
suprimarea libertăţii personale.
Cred că Statele Unite trebuie sa practice o politica de ajutorare a popoarelor care
rezistă în prezent manevrelor anumitor minorităţi înarmate sau presiunii externe.
Cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi împlinească propriile destine
conform propriului mod de viaţă.
Cred că ajutorul nostru trebuie să se manifeste în primul rând sub forma unei asistenţe
economice şi financiare indispensabile stabilităţii economice şi functionării normale a
instituţiilor politice.
Lumea nu este statică, şi statu quo-ul nu este un lucru sacru. Dar noi nu ne putem
permite sa modificăm statu quo-ul contrar Cartei Naţiunilor Unite, folosind metode precum
coerciţia sau metode ocolite precum infiltrarea politică. Ajutând naţiunile libere şi
independente să-şi menţină libertatea, Statele Unite pun în operă principiile Cartei Naţiunilor
Unite.
Este suficient să aruncăm o privire asupra hărţii pentru a realiza faptul că
supravieţuirea naţiunii greceşti este de o mare importanţă în situaţia de ansamblu. Dacă
Grecia ar cădea sub controlul unei minorităţi înarmate, aceasta ar avea asupra vecinei sale,
Turcia, o influenţă imediată şi serioasă. Tulburarea şi dezordinea ar putea foarte bine să se
întindă în întreg Orientul Mijlociu. (...)
126
Daca noi nu ajutăm Grecia şi Turcia în aceste ore decisive, efectul se va face resimţit
profund în Vest ca şi în Est.
Trebuie să acţionăm imediat şi hotărât. (...)
Germeniii regimurilor totalitare sunt hrăniti de mizerie şi lipsă. Ei se răspândesc şi se
dezvoltă în pământul dăunător al sărăciei şi al războiului civil. Ei ajung la maturitate atunci
când un popor vede murind speranţa pe care şi-a pus-o într-o viaţă mai bună.
Trebuie să facem în aşa fel încât această speranţă să rămână vie.
Popoarele libere ale lumii aşteaptă de la noi să le ajutăm să-şi păstreze libertăţile.
Daca ratăm rolul nostru director, vom putea prin aceasta să punem în pericol pacea
lumii şi vom aduce cu siguranţă atingere intereselor propriei noastre ţări.
Evoluţia rapidă a evenimentelor a pus pe umerii noştri responsabilităţi grele.
Cred că Congresul va şti să le facă faţă”27.
Deteriorarea vădită a relaţiilor tripartite în anii 1946-1947 se va traduce nu numai în
percepţii şi atitudini considerabil modificate la nivelul deciziei politice, ci şi în schimbări
semnificative de personal la nivelul planificatorilor de politică externă. În Departamentul de
Stat, director al planificării politice va fi numit, nu întâmplător, George F. Kennan, autorul
faimoasei „telegrame lungi” (Long Telegram) trimise Washingtonului din sediul ambasadei
americane la Moscova la 22 februarie 1946 şi a nu mai puţin faimosului articol semnat „X” în
„Foreign Affairs” anul următor (iulie 1947), sub titlul de “Sursele comportamentului sovietic”
– documente ce relevau rădăcinile adânci ale politicii externe a Kremlinului şi puneau bazele
politicii de îndiguire (containment) a expansiunii sovietice, adoptată de Administraţia
americană în faza iniţială a Războiului Rece.
Interpretate prin prisma Londrei şi Washingtonului, începuturile propriu-zise ale
Războiului Rece (facând abstracţie de „antecedente” care, în sinteza lui André Fontaine
27 Ibidem, pp. 49-52.
127
„coboară” in timp până la Marea Revoluţie din Octombrie) ar avea, aşadar, ca borne
cronologice principale, discursul lui Churchill la Fulton28 şi, respectiv, cel al lui Truman în
faţa Congresului american. Văzute însă dinspre Moscova, cele două momente nu justifică însă
câtuşi de puţin o atare concluzie. Iar aceasta pentru că abandonarea totală de către Kremlin a
speranţei găsirii unei formule de cooperare cu partenerii anglo-saxoni pentru instaurarea noii
ordini postbelice nu s-a produs înainte de vara lui 1947.
Numai odată cu respingerea de către sovietici a planului Marshall, evoluţia spre
confruntare a înregistrat cotitura decisivă. Că este aşa o demonstrează conţinutul declaraţiilor
şi manifestărilor sovietice din timpul desfăşurării şi după încheierea Conferinţei miniştrilor de
Externe ai puterilor învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial de la Moscova (10
martie-24 aprilie 1947). Dacă lansarea doctrinei Truman, ce a premers desfăşurării
Conferintei ar fi avut un impact major asupra reconsiderării relaţiilor Kremlinului cu
partenerii occidentali, conţinutul acestor declaraţii şi manifestări ar fi trebuit să reflecte
această nouă realitate. Or, ele nu fac decât să reitereze convingerea diriguitorilor sovietici, a
lui Stalin în particular, în posibilitatea cooperării cu Vestul. Într-o conversaţie avută pe
parcursul desfăşurării Conferinţei cu Harold Stassen, unul din liderii marcanţi ai Partidului
Republican şi un posibil candidat la alegerile prezidenţiale din 1948, Stalin afirma: „Desigur
ele (Statele Unite şi Uniunea Sovietică) pot coopera una cu cealaltă. Diferenţele dintre ele nu
au avut vreo semnificaţie majoră, dacă vorbim de cooperare. Sistemele economice ale
Germaniei şi Statelor Unite sunt identice şi totuşi războiul a izbucnit între ele. SUA şi URSS
au sisteme economice diferite şi totusi ele nu au luptat una împotriva celeilalte, ci au cooperat
în timpul războiului. Dacă două sisteme diferite au putut coopera în timpul războiului, atunci
de ce n-ar putea ele coopera pe timp de pace? Desigur, este de la sine înţeles că dacă există o
dorinţă de cooperare, atunci cooperarea între sisteme diferite este perfect posibilă. Dar dacă
28 Pentru detalii privitoare la considerarea anului 1946 drept început al Războiului Rece vezi Fraser Harbut, “American Challenge, Soviet Response: The Beginning of the Cold War, February-May 1946”, în Political
128
dorinţa de cooperare este absentă, atunci chiar state şi popoare cu sisteme economice identice
pot intra în conflict”.
Într-o altă formă, ideea va fi reluată în editorialul oficiosului sovietic „Timpuri
Noi” din 16 mai 1947: „Valoarea Conferinţei de la Moscova rezidă în aceea că poziţia
puterilor asupra chestiunilor în discuţie a fost mult mai clar definită. Aceasta pregăteşte
terenul – cu condiţia bunăvoinţei tuturor părţilor – pentru opera necesară, care solicită un
mare efort şi grijă, de reconciliere a diferitelor puncte de vedere şi de luare a unor decizii
comune”29. Aceste rânduri au fost scrise cu mai puţin de trei săptămâni înainte ca secretarul
de stat american George C. Marshall să-şi rostească, la 5 iunie 1947, la universitatea Harvard,
celebrul discurs ce lansa programul de refacere economică a Europei (European Recovery
Program), care ulterior îi va purta numele. Reliefând dificultăţile economice cu care se
confruntau naţiunile europene, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente,
secretarul de stat american arăta că acestea puteau degenera în tulburări sociale, care i-ar fi
favorizat pe sovietici. Pe de altă parte, facilitarea creării unei pieţe europene era menită să
ofere şi un expedient produselor prosperei economii americane. Ţărilor europene li se oferea,
pentru o perioadă de patru ani, un ajutor nerambursabil, constând din donaţii (90%) şi credite
(10%), ajutor pe care ele trebuiau să şi le repartizeze singure.
Lansând planul Marshall, ca prelungire a doctrinei Truman, SUA adăugau o
dimensiune economică politicii de „îndiguire”, implicându-se activ în reconstrucţia
economică şi financiară a bătrânului continent. Oferta de ajutor americană s-a adresat iniţial
tuturor ţărilor situate „la vest de Asia” – după cum declara secretarul de stat american într-o
conferinţă de presă la 12 iunie 1947 – aşadar inclusiv ţărilor din Europa de Est. Ea a fost
acceptată însă doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.
Science Qarterly, Vol. 96, Winter 1981-1982, pp. 632-639. 29 Scott D. Parish, “The Turn to Confrontation: The Soviet Reaction to the Marshall Plan, 1947”, în Scott D. Parish, Mikhail M. Narinsky, New Evidence on the Soviet Rejection of the Marshall Plan, 1947: Two Reports,
129
Prin urmare, analiza comparativă a celor mai reprezentative produse ale planning-ului
sovietic de politică externă elaborate în perioada ianuarie 1944-ianuarie 1945, cu cele
elaborate înainte şi după lansarea planului Marshall demonstrează că respingerea de către
sovietici a planului Marshall, perceput ca o încercare de subminare pe cale economică a
sistemului comunist pe cale de a se instaura în întreg răsăritul Europei, a constituit adevăratul
punct de cotitură în evoluţia spre confruntare a relaţiilor sovieto-anglo-americane.
Rămâne simptomatic faptul că la scurtă vreme după lansarea planului Marshall s-a
creat Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominform, 22-27
septembrie 1947), care a marcat modificarea politicii Kremlinului fata de statele din glacisul
sau strategic. Cu acel prilej a fost formulată şi noua strategie care trebuia urmată de blocul
sovietic în relatiile cu Occidentul. Cunoscută sub numele de doctrina Jdanov, ea rezuma
viziunea sovietică asupra lumii postbelice, considerată a fi irevocabil împărţită în două
„lagăre” care puteau coexista doar în condiţiile unei lupte ireconciliabile30.
Cold War International History Project, Working Paper No. 9, Woodrow Wilson International Center for Scholars, March 1994
130
Capitolul 7
Geopolitica şi geostrategia în era bipolară
7.1 Aliniamente strategice ale ordinii bipolare
În relaţiile internaţionale emergenţa unei noi ordini tinde să se producă în momentele
de turnură ale istoriei, de regulă după consumarea unor războaie majore majore. Aceste
mutaţii în evoluţia relaţiilor internaţionale, denumite de Robert Gilpin „schimbare sistemică”,
reprezintă momentele când regulile şi instituţiile guvernării sunt refăcute pentru a servi
interesele noilor state preeminente sau hegemone49.
Tradiţia realistă explică schimbarea ordinii prin schimbările în distribuţia puterii. O
ordine bazată pe echilibrul de putere este organizată pe principiul anarhiei, ce postulează
inexistenţa unei unice autorităţi politice supraordonate, dominante. Potrivit lui Kenneth Waltz,
aceasta este însăşi esenţa sistemului internaţional. Sistemul este alcătuit din state suverane,
nediferenţiate prin funcţia lor, ce caută să-şi asigure securitatea în condiţiile unui sistem
anarhic. Teoria echilibrului de putere explică ordinea - precum şi regulile şi instituţiile
acesteia - ca produs al unui permanent proces de echilibrare şi ajustare a concentrărilor de
putere în condiţiile anarhiei. Echilibrarea se poate efectua atât prin mobilizare internă, cât şi
prin formarea de coaliţii sau alianţe temporare. Cel mai adesea, pentru a contrabalansa
concentrarea puterii în condiţii de anarhie, statele dezvoltă coaliţii sau alianţe temporare, acest
comportament echilibrant fiind de natură să conducă la stabilitatea sistemului. Ordinea care ia
30 Vezi textul raportului Jdanov la reuniunea constitutivă a Cominformului în Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, pp. 54-68. Vezi, de asemenea, Loth Wilfried, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece 1941-1955, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 1997, pp. 133-136. 49 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, New York, 1981, pp. 41-44.
131
naştere este fie consecinţa neintenţionată a presiunilor de echilibrare, fie expresia unor reguli
învăţate şi formalizate de echilibru şi contrabalansare50.
Dintre toate ordinile internaţionale care au statuat echilibre de putere, cea a Războiului
Rece a fost cea mai durabilă şi stabilă. Într-adevăr, de la tratatul de la Westphalia (1648) şi
naşterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de putere nu a durat atât de mult. Cel
statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani (1713-1733), cel al cărui baze
au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiinţat 38 de ani (1815-1853), cel statuat de
cancelarul Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-bismarckian, doar 7 ani (1907-1914).
Prin contrast, echilibrul de putere al Războiului Rece a durat 44 de ani (1947-1991).
Sintagma de Război Rece o datorăm lui Don Juan Manuel de Castilia şi Leon, care, în
secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintâi expresia pentru a descrie conflictul dintre creştini şi
musulmani în Spania – un conflict în care ostilităţile au început fără o declaraţie de război şi
s-au sfârşit un fără tratat de pace51. Războiul care a opus superputerile sovietică şi americană
şi statele aflate în sfera lor de influenţă a întrunit aceleaşi caracteristici: a fost un război
nedeclarat şi nefinalizat printr-un tratat de pace. Presiunile exercitate de părţile beligerante,
unele asupra celorlalte, au fost de natură complexă, iar intensitatea lor s-a modificat de la o
etapă la alta. Acesta este şi motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul
impropriu să vorbim de mai multe războaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenţa unor
momente de tensiune maximă, urmate de existenţa unor perioade de relativă acalmie, când
partea sovietică a argumentat necesitatea coexistenţei paşnice între cele două sisteme cu
orânduiri social-economice şi politice antagonice.
50 Pentru problema ordinii în relaţiile internaţionale vezi G. John Ikenberry, After Victory: Institutions, Strategic Restraint and the Rebuilding of Order After Major Wars, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2001, pp. 1-20. Pentru detalii asupra echilibrului de putere vezi Michael Sheehan, The Balance of Power: History and Theory, Routledge, London, 1996, passim. Pentru principiul anarhiei în relaţiile internaţionale vezi Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison-Wesley, Reading, Massachussets, 1979, pp. 95, 127. 51 Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 33
132
Mai stabilă şi mai previzibilă decât cele care au precedat-o, ordinea bipolară s-a
caracterizat prin omniprezenţa, directă sau prin intermediari, a două superputeri pe eşichierul
vieţii internaţionale – SUA şi URSS. O superputere se defineşte prin întinderea globală şi
diversitatea tipologică a intereselor sale, prin pretenţia de a promova valori universale şi prin
capacitatea de a-şi promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare,
economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire însă de puterea hegemonică,
superputerea, deşi conferă statului care o posedă mai multe mijloace de a stabili „regulile
jocului”, nu elimină competiţia şi nici caracterul incert al rezultatelor sale.
Din punct vedere geopolitic, Războiul Rece se înfăţişează ca un conflict între o
superputere maritimă (SUA) şi o superputere continentală (URSS). Pe parcursul derulării
Războiului Rece, ambele superputeri şi-au „îmbunătăţit” statutul geopolitic: Statele Unite ale
Americii au devenit şi o putere continentală prin importantul cap de pod pe care şi l-au creat
în Europa de Vest, iar Uniunea Sovietică a dobândit “valenţe maritime” pentru a menţine
contactul cu sfere de influenţă extra-europene şi a ocoli zona de îngrădire statuată de SUA.
Aflată din 1917 până către finele anilor ’30 în afara jocului diplomatic, în perioada
postbelică URSS a devenit o superputere de tip special, omniprezenţa sa pe mapamond,
directă sau indirectă, fiind puternic marcată ideologic. Prin translaţia principiului luptei de
clasă în sfera relaţiilor internaţionale, ideea în jurul căreia s-a coagulat viziunea sovietică
asupra lumii a reprezentat-o confruntarea ireconciliabilă dintre cele două sisteme social-
politice antagonice. Viziunea nu a fost părăsită nici în perioada aşa-zisă a destinderii
(détente), înţeleasă tot ca „o formă a luptei de clasă, menită să întărească socialismul mondial,
mişcarea comunistă muncitorească, mişcările de eliberare naţională şi ansamblul frontului
antiimperialist”52.
52 Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 262.
133
La rândul lor, Statele Unite ale Americii, ieşite de la finele anului 1941 din
insularitatea lor strategică, s-au plasat în perioada postbelică în chiar inima spaţiilor
hotărâtoare din punct de vedere strategic ale planetei – Europa, zona Asia-Pacific şi cea a
Orientului Mijlociu – asumându-şi misiunea apărării „popoarelor libere” ameninţate de
expansionismul sovietic în ascensiune.
Rivalitatea dintre cele două superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-
şi proiecta puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internaţionale şi a
determinat poziţia tuturor celorlalţi actori, indiferent că erau naţionali, internaţionali sau
transnaţionali. În jurul lor s-au constituit, „în oglindă”, pe parcursul primului deceniu
postbelic (1945-1955), alianţe politico-militare şi blocuri economice opuse, ce au consfinţit,
instituţional, separaţia Est-Vest: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) şi
Tratatul de la Varşovia (1955), pe de o parte, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO, 1949) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE, 1957), pe de altă parte.
Noua ordine postbelică a impus înţelegerea aproape exclusivă a conceptului de
securitate pe dimensiunea sa militară şi o nouă abordare a conceptului de securitate naţională
– în condiţiile în care ambele superputeri şi-au definit interesele de securitate în termeni
globali, securitatea naţională ca atare, a fost împinsă pe un plan secundar, fiind subordonată
securităţii celor două blocuri politico-militare rivale.
În perioada postbelică statutul Europei pe scena politică mondială se modifică radical,
bătrânul continent transformându-se din subiect, în obiect de strategii concepute în bună
măsură în afara sa53. Devenind simbolul şi realitatea primă a conflictului Est-Vest, singurul
punct terestru de contact între cele două cele mai puternice alianţe politico-militare ale
perioadei războiului rece (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi arsenalele militare deţinute de
acestea şi, totodată, perimetrul privilegiat al cursei înarmărilor, Europa s-a transformat într-un
53 Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică extrenă? Către diplomaţia secolului XXI, Ed. Incitatus, 2002, p. 35.
134
spaţiu al jocului cu sumă nulă – spaţiul unde, timp de decenii, s-a considerat că avansul unui
bloc politico-militar nu poate însemna decât reculul celuilalt.
Cu toate că au existat scenarii de invadare a Occidentului de către sovietici şi aliaţii
săi, confruntarea militară era practic exclusă pe continentul european, atât datorită
recunoaşterii reciproce a sferelor de hegemonie, cât şi, mai ales, datorită concentrării unor
puternice arsenale nucleare, a căror uzitare ar fi condus la neantizarea vieţii pe Terra.
Neputând fi asumată la „centru”, violenţa trebuia „exportată” înspre zone periferice
ale sistemului bipolar. Mijlocul cel mai utilizat de „export” l-a constituit violenţa simbolică,
drapată sub haină ideologică. S-a produs astfel o recuperare şi integrare a conflictelor locale,
prin diseminarea cadrelor de referinţă şi legitimare ideologică ale confruntării Est-Vest: lupta
pentru triumful democraţiei versus lupta pentru triumful socialismului real, capitalism versus
versus comunism, economie de piaţă versus economie dirijată. Susţinerea unuia sau altuia
dintre actorii politico-militari locali a devenit astfel un act de strategie indirectă îndreptat
împotriva adversarului principal: cealaltă putere nucleară. Nerespectarea regulii evitării
confruntării directe dintre superputeri a indus tensiuni extreme în sfera relaţiilor internaţionale
– cazul crizei rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de războaie purtate prin
intermediari (proxy wars) au fost cele din Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) şi
Afganistan (1979-1989). Chiar şi atunci când nu a generat conflicte armate – cazul crizei
iraniene de la începutul deceniului 5, de pildă, soluţionată de CIA (1953) printr-o operaţiune
sub acoperire – confruntarea prin interpuşi a creat zone planetare de maximă volatilitate –
Orientul Mijlociu, continentul african, etc.
Treptat s-a constituit o geostrategie globală în care, cel puţin teoretic, fiecare zonă
îndeplinea un anumit rol în confruntarea dintre superputeri.
Era nucleară a permis valorificarea plenară a modelului strategic al descurajării sau
disuasiunii. Din momentul în care URSS a fabricat primele arme de distrugere în masă
135
(bomba atomică – 1949, bomba cu hidrogen – 1953), cursa înarmărilor a generat un echilibru
ad-hoc de putere. Nici una din părţi nu putea avea certitudinea securităţii sale, iar puterea de
distrugere reciprocă era atât de mare încât cei care o deţineau nu o puteau utiliza – situaţie pe
care Raymond Aron a denumit-o „neputinţa puterii”. Pe acest fundal, ambele superputeri au
jucat din plin cartea escaladării cursei înarmărilor. Cartea era cu atât mai uşor de jucat cu cât
ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei autentice parităţi – capabilităţile
dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumită întârziere, nu puteau fi niciodată
echivalente celor dezvoltate de cealaltă superputere, anterior, întrucât integrarea ultimilor
cuceriri tehnologice de către superputerea rămasă în urmă o incita pe cealaltă la o nouă
modernizare – şi tot aşa mai departe. Valoarea disuasiunii era dată nu numai de capacitatea de
a impresiona adversarul pentru a-l determina să nu declanşeze un atac, ci şi de capacitatea de
a „supravieţui” primului atac inamic, prin declanşarea unor represalii în cazul în care totuşi
acesta ar fi fost declanşat.
Dacă în discursul strategic american ideea descurajării nucleare a pătruns de timpuriu,
intrarea sa în “arsenalul” discursului strategic sovietic s-a produs relativ târziu, ea
acomodându-se greu viziunii politico-militare dinamice a Kremlinului, specifică
mesianismului revoluţionar. Odată însă acceptată atât de către strategii americani, cât şi de cei
sovietici, descurajarea nucleară a transformat echilibrul de putere într-un „echilibru al terorii”.
Aşa după cum a observat Raymond Aron acest echilibru făcea războiul improbabil, iar pacea
imposibilă. Războiul era improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedica superputerile
să transforme războiul rece în conflict real. Iar era pacea imposibilă pentru că ţelurile celor
doi actori erau fundamental antagonice54.
O perspectivă adecvată asupra cursei înarmărilor nucleare şi a lipsei de cooperare
dintre dintre cele două superputeri ne-o oferă „dilema securităţii”. În esenţă, modelul
54 Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 180.
136
postulează faptul că statele îşi asigură adesea propria securitate prin mijloace ce se constituie
în provocări la adresa securităţii altor state. Potrivit acestui model, fiecare jucător al politicii
internaţionale, animat de interesul propriu, are tendinţa să ia decizii adecvate pentru
maximizarea propriului profitului. Raţional în sine, comportamentul non-cooperant este
iraţional în raport cu faptul că rezultatul cel mai bun pentru toţi jucători se obţine atunci când
cei aceştia cooperează.
Situaţia când promovarea de către fiecare jucător a interesului propriu conduce la un
rezultat mai prost pentru fiecare dintre ei în parte este reprezentată adecvat de faimosul joc al
„dilemei prizonierului”. La acest joc participă doi jucători, ce au fiecare două opţiuni – a
coopera sau a defecta. Fiecare trebuie să opteze fără să ştie ce va face celălalt. Indiferent de
opţiunea celuilalt, defecţiunea aduce un profit mai mare decât cooperarea. Dilema constă în
aceea că dacă amândoi defectează, amândoi obţin un rezultat mai prost decât dacă ar fi
cooperat. Modelul oferă un instrument analitic ce permite înţelegerea iraţionalităţii deciziilor
politice care au alimentat escaladarea cursei înarmărilor nucleare în perioada Războiului
Rece.
Cursa înarmărilor în era nucleară este în acelaşi timp produs al binomului americano-
sovietic şi generator al acestuia din urmă. Ea este cea care defineşte, în interiorul clubului
închis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere. Recunoaşterea reciprocă a acestui
statut implică nu doar asumarea tacită a creării un condominium nuclear cu risc limitat, ci şi
libertatea fiecărei dintre cele două părţi de a produce şi exporta armament convenţional în
profitul clienţilor proprii din Lumea a Treia.
În timp, constatarea irealismului proiectului dezarmării complete a condus
Washingtonul şi Kremlinul la două reevaluări esenţiale: nu există proces de dezarmare fără
voinţă politică şi nici dialog productiv în negocieri fără încredere; în locul unei dezarmări
totale, ce obligă stăpânirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o dezarmare pe spaţii
137
geografice limitate – cele mai „explozive” – şi pe categorii de armament bine definite – cele
mai periculoase. Prima dintre ele a condus la adoptarea de măsuri concrete de creştere a
încrederii (confidence building measures, CBMs) în cadrul procesului Helsinki. Iar cea de a
doua a condus la diminuarea cantitativă a arsenalelor nucleare prin acordurile SALT
(strategic arms limitation talks) I (1972) şi II (1979).
O provocare serioasă la adresa bipolarismului a constituit-o însă proliferarea armelor
nucleare. Statele care le-au produs au făcut-o pentru a proba un anumit nivel de independenţă
şi a descuraja orice încercare de agresiune sau diplomaţie coercitivă.
După SUA şi URSS, prima putere care a testat bomba nucleară a fost Marea Britanie.
La doar câteva zile după ce primele bombe atomice cădeau asupra Japoniei (august 1945),
primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea colegilor de cabinet un memorandum
secret prin care le făcea cunoscută opinia sa potrivit căreia pentru a rămâne o mare putere şi a
descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie trebuie să posede arma nucleară.
Conceperea şi realizarea sa s-a făcut în cel mai strict secret şi cu costuri considerabile, întrucât
începând din 1946 (până în 1958, când colaborarea a fost restabilită), SUA nu au mai
împărtăşit Marii Britanii informaţiile şi, implicit, know how-ul său în sfera armamentului
nuclear. Premierul Winston Churchill îşi începuse (1951) de puţin timp noul mandat când, în
1952, prima bombă atomică – Blue Danube – a fost testată şi încredinţată spre administrare
forţelor aeriene britanice (Royal Air Force, RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a
trebuit să decidă dacă Marea Britanie dispunea de capacitatea şi trebuia să treacă la o nouă
fază în cursa înarmărilor nucleare, concepând şi producând bomba cu hidrogen, ce putea
aduce un randament de peste 1000 de ori mai mare decât bomba atomică. În 1955 membrii
cabinetului britanic au primit o copie a unui raport ultra secret – raportul Strath – ce detalia
consecinţele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii Britanii a 10 bombe
sovietice cu hidrogen. Raportul a rămas secret până în 2002, când a fost depus spre păstrare şi
138
consultare la Arhivele Naţionale britanice. Potrivit raportului, puterea explozivă a celor 10
bombe cu hidrogen ar fi echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate aruncate asupra Germaniei,
Italiei şi Franţei ocupate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. În primele secunde de
după detonare, 12 milioane de oameni şi-ar fi găsit moartea prin incinerare instantanee, iar
alte 4 milioane ar fi fost rănite, înainte chiar ca norii radioactivi să acopere cerul. Marea
Britanie ar fi urmat să fie divizată în 12 mini-regate semi independente, conduse de o parte
din politicienii rămaşi în viaţă, de armată şi forţele de poliţie, în conformitate cu o justiţie
extrem dură. În ultimile ore de pace, o lege de urgenţă, rapid trecută prin Parlament, ar fi
conferit autorităţilor regionale drept de viaţă şi moarte asupra fiecărui cetăţean britanic
supravieţuitor, precum şi dreptul de a dispune de averea acestora în interes naţional. Primul
ministru şi o parte din membrii cabinetului, ce şi-ar fi găsit refugiul în buncărul ultra secret
(cu nume de cod Turnstile) pregătit pentru această eventualitate, urmau să ia decizia de
declanşare a represaliilor.
Angajarea Marii Britanii în cursa înarmărilor nucleare a generat o reacţie în lanţ.
Exemplul său a fost urmat de Franţa (1960), China (1964), Israel, India şi Pakistan, dar şi de
încercările nereuşite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului, de pildă).
Începând cu anii ’60, bipolarismul a fost influenţat de intrarea Chinei şi a Lumii a
Treia – în marea sa majoritate „nealiniată” (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia,
Indonezia, o serie de ţări latino-americane, etc) – în arena mondială şi, mai ales, de noua
putere economică a RFG şi Japoniei.
Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic în domeniul
nuclear, treptat au luat fiinţă mecanisme de consultare şi negociere care ambiţionau reunirea
la nivel pan-european a marilor actori şi protagonişti ai erei nucleare – procesul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).
139
7.2 Repere ale evoluţiei strategiei în primul deceniu şi jumătate postbelic
O serie de evoluţii şi evenimente politico-militare dramatice derulate între 1947 şi
1949 – ameninţările directe la adresa suveranităţii Greciei, Norvegiei, Turciei şi a altor ţări
din Europa Occidentală, posibilitatea ca partide comuniste puternice din o serie de ţări din
Vestul Europei (Franţa, Italia) să acceadă la putere prin mijloace democratice, absorbţia
Cehoslovaciei în sfera sovietică de hegemonie, în iunie 1948, şi blocada Berlinului din vara
aceluiaşi an – au provocat un acut sentiment de insecuritate în statele europene aflate în afara
zonei de ocupaţie sovietică şi au sporit tensiunea pe plan internaţional. Temându-se de
expansionismul sovietic, Europa Occidentală era în căutarea mijloacelor adecvate combaterii
sale. În acest context, în martie 1948, 5 ţări ale Europei Occidentale (Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit al Marii Britanii) au semnat Tratatul de la Bruxelles, ce
marca hotărârea Europei de Vest de a dezvolta un sistem de apărare comună şi de a consolida
legăturile dintre statele sale membre de aşa manieră încât să le permită să facă faţă
ameninţărilor la adresa securităţii lor.
La rândul lor, Statele Unite erau preocupate de elaborarea unei strategii proprii care să
se opună expansionismului comunist, strategie care a fost clar conturată în documentul NSC-7
adoptat la 30 martie 1948. Pornind de la ideea că obiectivul fundamental al sovieticilor era
dominaţia lumii, documentul statua faptul că pentru a opri expansiunea sovietică SUA nu se
puteau bizui pe o simplă „politică de apărare”. NSC-7 recomanda Statelor Unite să-şi
stabilească regiunile cele mai importante pentru securitatea lor şi să acţioneze activ pentru a
preîntâmpina răspândirea comunismului în cuprinsul lor şi chiar pentru a submina puterea
comunistă în sfera sovietică de hegemonie.
Proiecţia intereselor de securitate la nivel global şi necesitatea stăvilirii
expansionismului sovietic au determinat SUA să pună bazele unei adevărate reţele de alianţe
pe întreg mapamondul. Au fost promovate trei tipuri de alianţe: cu statele latino-americane –
140
Tratatul de la Rio de Janeiro (1947), ce reprezenta o continuare a doctrinei Monroe; cu ţările
occidentale dezvoltate – NATO, ANZUS, tratatul cu Japonia; şi cu ţările subdezvoltate ale
lumii a treia – alianţe promovate de John Foster Dulles cu scopul de a le ţine în afara orbitei
comuniste – Pactul de la Bagdad/CENTO. Piatra unghiulară a acestei strategii a alianţelor a
reprezentat-o „rezoluţia Vadenberg”, aprobată la 11 iunie 1948, care autoriza executivul
american să pună bazele unor alianţe în afara continentului american.
Teama faţă de o agresiune din partea URSS a determinat statele Europei Occidentale
să iniţieze negocieri cu SUA şi Canada în vederea creării unei alianţe întemeiate pe garanţii de
securitate şi angajamente reciproce între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda,
Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la
Bruxelles să se alăture procesului. Pe de altă parte, teama faţă de expansionismul Armatei
Roşii, în condiţiile în care Europa Occidentală era incapabilă să-şi asigure singură securitatea,
au determinat SUA să se angajeze ferm în apărarea Europei. Referindu-se la circumstanţele
care au condus la crearea Alianţei Nord-Atlantice, Lawrence S. Kaplan, arăta că naşterea
Alianţei este produsul a două revoluţii concomitente, reieşite din cenuşa celui de Al Doilea
Război Mondial: desprinderea completă a naţiunilor europene, de un trecut nefericit, marcat
de conflicte sângeroase şi orientarea lor fermă către asociere şi cooperare; şi abandonarea de
către SUA a îndelungatei sale tradiţii izolaţioniste55.
Prin crearea, la 4 aprilie 1949, a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
ca alianţă politico-militară de apărare colectivă, politica de “îndiguire” primea dimensiunea sa
militară. Garanţiile de securitate oferite de Tratatul Atlanticului de Nord erau prevăzute de
articolul V, care impunea fiecărui stat semnatar obligaţia ca în cazul unei agresiuni în Europa
sau America de Nord împotriva uneia dintre părţi, să ia “individual sau în acord cu alte părţi
55 Lawrence S. Kaplan, The United States and NATO: The Formative Years, The University Press of Kentucky, Kentucky, 1984, p. 44.
141
hotărârea pe care o considera necesară, înţelegându-se şi folosirea forţei armate, pentru a
restabili şi a asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.
Iniţial, conceptul strategic al NATO, s-a fundamentat pe “raţionalizarea” războiului
(termo)nuclear, element corelat cu eficientizarea „umbrelei nucleare” americane pentru
prezervarea unui spaţiu de securitate comun, european şi transatlantic. Pe coordonatele acestei
abordări politico-militare, la reuniunea NATO de la Haga (10 aprilie 1950) s-a aprobat planul
privitor la apărarea militară integrată a Alianţei. După adoptarea planului privind crearea unor
forţe armate comune în cadrul NATO (Londra, 8 mai 1950), Alianţa Nord-Atlantică a
dezvoltat o strategie a „aşteptării”, caracterizată prin preocuparea preîntâmpinării unor
posibile atacuri din partea blocului politico-militar aflat sub egida Kremlinului.
În condiţiile izbucnirii crizei coreene, Consiliul Nord-Atlantic, reunit la New York (15
septembrie 1950), a hotărât adoptarea strategiei „apărării înaintate”. Conform noii strategii
transatlantice, Europa urma să fie apărată pe teritoriu german, ceea ce implica concursul
autorităţilor din Republica Federală Germania (RFG).
Victoria comuniştilor în China şi posibilitatea extinderii influenţei comuniste în
Extremul Orient, precum şi explozia primei bombe atomice sovietice au determinat şi o primă
reevaluare a strategiei americane în perioada postbelică. Invazia nord-coreeană a sudului
Coreii contrazisese teza conform căreia deţinerea bombei nucleare conferea imunitate în faţa
atacurilor terestre şi făcea perimat războiul purtat pe uscat. Pe fondul acestor evoluţii, dând
curs unei directive prezidenţiale din 31 ianuarie 1950, care-i însărcina pe secretarul de stat şi
secretarul apărării să reevalueze planurile strategice americane din perspectiva probabilei şi
posibilei deţineri de către sovietici a capabilităţilor nucleare, în aprilie 1950 a fost elaborat
documentul NSC-68. Pornind de le evidenţierea opoziţiei ireconciliabile dintre ideile de
libertate şi sclavie şi promotorii lor, SUA şi URSS, raportul NSC-68 făcea o analiză
comparativă detaliată a intenţiilor şi capabilităţilor sovietice şi americane în plan politic,
142
psihologic, economic şi militar, o atenţie aparte fiind acordată noilor riscuri pe care le generau
armamentele atomice. Concluzia raportului era că probabila şi posibila deţinere de către
sovietici a capabilităţilor nucleare sporea mult ameninţarea pe care Uniunea Sovietică o
reprezenta pentru securitatea SUA, în 4-5 ani sovieticii urmând a dispune de capacitatea de a
declanşa un atac nuclear prin surprindere. Raportul recomanda ca SUA să-şi consolideze
puterea aeriană, terestră şi maritimă, apărarea aeriană şi civil ă, capabilităţile nucleare, precum
şi cele în domeniile informaţiilor, cercetării şi dezvoltării astfel încât să poată supravieţui şi da
o ripostă fermă unui atac nuclear sovietic56.
Întrucât prevedea edificarea unei capacităţi de ripostă suficient de impresionante
pentru a-i determina pe sovietici să renunţe la orice plan de atac prin surprindere a SUA,
documentul a avut un impact hotărâtor asupra modului în care America s-a angajat în purtarea
Războiului Rece, jucând, între altele, un rol însemnat în decizia Washingtonului de a majora
cheltuielile militare şi de a se angaja într-o serie de programe de înarmare, precum cel privitor
la bomba cu hidrogen57.
În planul orientării strategice, moştenirea pe care Administraţia Truman o lăsa noului
preşedinte american Dwight D. Eisenhower (ianuarie 1953), era amestecată. Pe de o parte,
rolul acordat bombei cu hidrogen deschidea posibilitatea unei exterminări a populaţiei civile
pe o scară mult mai mare decât bomba nucleară. Pe de altă parte, conştientizarea efectului de
bumerang asupra Vestului pe care utilizarea armelor nucleare l-ar putea avea, generase deja
procuparea pentru o apărare a Occidentului mai puţin dependentă de armele nucleare.
Rezultatele cele mai importante ale acestei noi orientări strategice a factorilor de decizie
politico-militari din cadrul NATO şi ai Administraţiei SUA au fost desfăşurarea trupelor
56 Vezi NSC-68: United States Objectives and Programs for National Security (April 14, 1950). A Report to the President Pursuant to the President’s Directive of January 31, 1950, la http://www.fas.org/irp/offdocs/nsc-hst/nsc-68.htm. 57 Cf. Leffler Melvin, A Preponderance of Power: National Security, the Truman Administration and the Cold War, Stanford University Press, 1992, passim.
143
terestre americane în Europa şi obiectivele ambiţioase pe care NATO şi le-a stabilit pentru
desfăşurarea forţelor sale la reuniunea de la Lisabona, din februarie 19524.
Noua Administraţie Eisenhower şi-a axat strategia pe „doctrina descurajării”
(deterrence doctrine) al cărui element central îl constituia promovarea unei politici externe
mai agresive, de descurajare a adversarului, folosind drept instrument principal deţinerea
armei nucleare. Un prim document important în sfera securităţii adoptat, în octombrie 1953,
de către Administraţia Eisenhower este cel cunoscut sub indicativul NSC-162/2. El stipula o
reducere a forţei prin schimbarea regulilor de angajare în războiul general, astfel încât armele
nucleare tactice cu rază mică de acţiune să fie folosite exclusiv pe câmpul de bătălie, iar cele
strategice să fie utilizate împotriva teritoriului inamic. Totodată, el recunoştea necesitatea
prezenţei unor garnizoane americane pe teritoriul aliaţilor, care să materializeze de o manieră
credibilă angajamentul SUA faţă de securitatea lor5.
În ianuarie 1954, secretarul de stat John Foster Dulles anunţa că Statele Unite
intenţionează în viitor să descurajeze agresiunea sovietică bazându-se pe o mare capacitate de
represalii. Denumită ulterior a “represaliilor masive”, noua politică prevedea o ripostă fermă
faţă de orice acţiune agresivă a sovieticilor, indiferent de locul unde s-ar fi produs aceasta –
“în Arctica şi sub tropice; în Asia, în Orientul Apropiat şi în Europa; pe mare, pe uscat sau în
aer”6. Ea a fost în general interpretată – nu cu deplină îndreptăţire – în sensul că principalele
obiective economice şi politice sovietice şi chineze vor fi devastate ca răspuns la oricare
agresiune, indiferent cât de limitată ar fi fost ea. Noua orientare strategică lăsa loc unei
anumite ambiguităţi în ceea ce priveşte autorizarea folosirii armelor nucleare. Neavând
această certitudinea recurgerii la ele, factorii militari de decizie au menţinut un număr mai
important de forţe convenţionale decât ar fi fost necesar dacă această certitudine exista.
4 Lawrence Freedman, “The First Two Generations of Nuclear Strategists”, în Peter Paret, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1986, p. 738. 5 Ibidem, pp. 741-743.
144
Necesitatea extinderii sistemului de securitate occidental şi în bazinul mediteraneean a
stat la baza primei extinderi a NATO. Includerea Greciei şi Turciei în Alianţa Nord-Atlantică
(1952) a urmărit consolidarea flancului sudic al alianţei. Turcia stăpânea strâmtorile, avea o
poziţie strategică cheie în Orientul Apropiat, în timp ce Grecia controla comunicaţiile din
Mediterana Orientală. Împreună, ele asigurau securitatea Italiei, iar, prin aceasta, flancul sudic
era întărit. Ulterior, integrarea în mai 1955 a RFG în NATO, derulată pe fondul eşecului
proiectului Comunităţii Europene de Apărare (1954) şi a iminentei constituiri a Pactului de la
Varşovia, a condus şi la consolidarea semnificativă a dispozitivului de apărare occidental în
centrul Europei. Cum Germania de Vest a insistat ca teritoriul său să nu devină câmp de
bătălie, apărarea frontierelor sale a devenit, implicit, strategia „apărării înaintate” a
Occidentului în ansamblul său.
Reevaluări importante ale strategiilor sovietică şi americană de securitate s-au produs
în a doua jumătate a anilor ’50, pe fondul „dezgheţului” ce a marcat relaţiile internaţionale
după moartea lui Stalin, a Conferinţei de la Geneva (18-23 iulie 1955) şi crizelor est-europene
ce au urmat. Proclamarea de către Kremlin a principiilor “coexistenţei paşnice” în relaţiile cu
Occidentul şi a posibilităţii evitării războaielor între state cu sisteme social-politice diferite
crea premisele limitării confruntării cu „lagărul” capitalist la domeniile economic şi ideologic.
La rândul său, Washingtonul a început să se bazeze tot mai mult pe efectul descurajator al
deţinerii armelor nucleare, fără a încerca să menţină superioritatea nucleară sau să redreseze
dezechilibrul convenţional. Mai mult decât atât, i-a determinat şi pe aliaţi să se asocieze
strategiei nucleare americane.
În pofida progreselor reale, detensionarea relaţiilor Est-Vest rămânea cu totul parţială,
dacă ţinem seama de faptul că, în plină epocă a „spiritului Genevei”, Kremlinul a decis
înfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Decizia a fost luată pe fundalul unei întregi serii de
6 Dominique David (ed.), Est/Ouest 1945/1990, Éditions Publisud, Paris, 1992, p. 116.
145
evoluţii politico-militare şi împrejurări geopolitice şi geostrategice - admiterea Greciei şi
Turciei în NATO, respingerea de către guvernele S.U.A., Marii Britanii şi Franţei, a
propunerii Uniunii Sovietice de aderare la NATO (31 martie 1954), admiterea RFG în
Uniunea Europei Occidentale (octombrie 1954) şi NATO (9 mai 1955) şi semnarea Tratatului
de stat cu Austria (15 mai 1955), prin care URSS pierdea dreptul de a mai menţine forţe
militare în România şi Ungaria. Semnarea Tratatului de la Varşovia la doar o zi după
încheirea tratatului ce restabilea independenţa şi suveranitatea Austriei, dădea măsura
îmbinării în politica externă sovietică hruşciovistă a gesturilor de bunăvoinţă către Occident,
cu consolidarea sferei hegemonice în Europa de Est7.
Din acest ultim punct de vedere rămâne semnificativ faptul că în pofida ţelurilor sale
oficial declarate, în practică Tratatul de la Varşovia a fost utilizat doar în conflicte intra-
sistemice, împotriva „deviaţioniştilor” din blocul răsăritean. Decizia Ungariei de a se retrage
din Pactul de la Varsovia şi a promova o politică de neutralitate (1 noiembrie 1956), a cărei
transpunere în practică ar fi atras după sine prima modificare majoră a statu quo-ul geopolitic
european postbelic, a convins Moscova de necesitatea de a interveni în forţă pentru a reprima
revoluţia maghiară (4 noiembrie 1956). Intervenţia militară sovietică a fost favorizată şi de
contextul internaţional: Marea Britanie şi Franta erau angajate în criza Suezului, iar SUA , în
ciuda retoricii zgomotoase oficiale a rollback-ului au dat de înţeles Kremlinului că nu
intenţionau să se folosească de dificultăţile URSS din zona sa de influenţă pentru a-i leza
interesele geopolitice. Mai mult decât atât, în condiţiile în care deplasarea în Ungaria a
corpului expediţionar de voluntari pus pe picioare de dictatorul spaniol Francisco Franco
pentru a veni în ajutorul luptătorilor pentru libertate maghiari depindea de închirierea unor
avioane americane sau de acordarea permisiunii ca avioanele spaniole să aterizeze pentru
realimentare în Germania, Washingtonul nu numai că a refuzat ambele opţiuni, dar a şi
7 Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 45-49.
146
ordonat ambasadorului său în capitala spaniolă să întreprindă tot ceea ce era necesar pentru a
stopa iniţiativa spaniolă8.
În acel moment, altele erau priorităţile geostrategice americane. Criza Suezului şi
conştientizarea riscurilor unor schimbări politice şi strategice majore în perimetrul asiatic au
determinat Congresul SUA să declare Orientul Mijlociu regiune de importanţă vitală pentru
interesul naţional al SUA. Criza a fost folosită de către SUA pentru a prelua din mâinile Marii
Britanii şi Franţei, rolul de „gestionar” al securităţii în această parte a lumii.
Pe de altă parte, pierderea monopolului atomic, accelerarea înarmării nucleare şi
lansarea de către sovietici a primului satelit artificial al Pământului – Sputnik – la 4 octombrie
1957 au determinat şi o reconsiderare a strategiei nucleare americane, din unghiul de vedere al
luării mai atente în calcul a problemei vulnerabilităţii. Pentru prima oară de la începutul
Războiului Rece Uniunea Sovietică demonstra că deţine capacitatea tehnologică pentru a
distruge într-un timp relativ scurt, cu ajutorul rachetelor balistice, ţinte strategice din Europa
Occidentală şi SUA. Într-adevăr, în toamna lui 1957, majoritatea analiştilor politico-militari
americani nutreau sentimentul că Statele Unite rămăseseră în urmă în cursa înarmărilor şi că
teritoriul lor îşi pierduse invulnerabilitatea. Împrejurarea a catalizat emergenţa unui nou trend
în gândirea strategică americană, care-şi baza analizele luarea în calcul a noilor evoluţii
tehnologice. Între promotorii importanţi ai acestei noi orientări s-a numărat Albert
Wohlstetter. El este şi autorul disjuncţiei conceptuale între noţiunile de „prima” şi „a doua”
lovitură, ce se va afla în centrul dezbaterilor legate de arma nucleară în perioada ce va urma.
Prima lovitură desemna atacul direcţionat către mijloacele de represalii ale inamicului. O
primă lovitură încununată de succes ori va distruge forţele nucleare le inamicului la nivel
terestru, ori le va intercepta în aer înainte ca acestea să-şi atingă ţinta. A doua lovitură viza
capacitatea de absorbţie a primei lovituri şi de declanşare a unor represalii devastatoare asupra
8 Ibidem, pp. 94-95.
147
inamicului. Forţele destinate primei lovituri trebuiau să aibă capacitatea de a ataca
infrastructura militară a inamicului, dar nu era esenţial ca ele să-şi asigure şi supravieţuirea.
Prin contrast, cerinţa sine qua non pentru o a doua lovitură era supravieţuirea forţelor
destinate a o realiza9.
Noua orientare s-a concretizat în lansarea doctrinei „limit ării daunelor” (damage
limitation), care postula necesitatea de a dispune de mijloace tehnice diversificate şi
sofisticate până la nivelul imediat inferior celui de natură a declanşa apocalipsa nucleară.
Între timp, programele de experienţe nucleare subterane din anii ’60 au condus la
creşterea eficienţei explozivilor nucleari, fapt ce a permis reducerea dimensiunilor
încărcăturilor explozive nucleare şi utilizarea lor în rachetele de tip MIRV, ce permiteau,
datorită încărcăturilor nucleare multiple, atacarea mai multor ţinte simultan.
Atât SUA cât şi Uniunea Sovietică au conferit prioritate maximă dezvoltării şi
construirii acestui tip de rachetă balistică care reducea considerabil eficienţa sistemului anti-
rachetă (Anti-Ballistic Missile, ABM) şi a sateliţilor de spionaj.
Între timp, replicile americane la performanţa sovietică a lansării Sputnik-ului nu s-au
lăsat aşteptate. La 31 ianuarie 1958 Statele Unite lansau primul lor satelit artificial – Explorer
1, iar la 28 iulie 1958 submarinul nuclear USS Nautilus atingea Polul Nord. Percepţia
vulnerabilităţii strategice în spaţiul extra-atmosferic, pe care o generase lansarea Sputnik-ului
în cercurile politico-militare americane, era acum întrucâtva contrabalansată de redobândirea
iniţiativei strategice într-un mediu – cel subacvatic – în bună măsură ignorat de strategii erei
nucleare, în primul deceniu postbelic.
Către finele deceniului 6, tema dominantă în cercurile strategice americane devenise
riscul implicării accidentale într-un război nuclear şi căutarea „stabilităţii”. Prin stabilitate,
strategii americani înţelegeau situaţia în care nici una din părţi nu ar fi fost constrânsă să preia
iniţiativa militară într-o criză, pentru a recurge la „prima lovitură” sau a împiedica cealaltă
9 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 752-753.
148
parte de a recuge la ea. Treptat, cercurile strategice civile au dezvoltat ideea conform căreia
pentru a asigura un echilibru strategic nuclear era necesar nu doar ca forţele americane să nu
fie vulnerabile faţă de un atac sovietic surpriză, ci şi de a linişti Uniunea Sovietică că forţele
sale nu vor fi vulnerabile faţă de un atac surpriză al SUA. Din motive lesne de înţeles, ideea
n-a fost uşor asimilată de către cercurile militare americane, însă frica de un război nuclear,
persistenţa crizelor legate de statutul Berlinului de Vest, avansul tehnologic sovietic
demonstrat prin lansarea Sputnik-ului şi sentimentul că angajarea în cursa înarmărilor ar putea
fi scăpată de sub control, au făcut ca în cele din urmă ea să fie acceptată şi să devină
orientarea strategică oficială a Administraţiei Kennedy.
În timpul lui Kennedy, Washingtonul a promovat negocierea directă cu Moscova, fără
vreun amestec din partea aliaţilor vest-europeni. Criza Berlinului (1958-1961), moştenită de la
administraţia Eisenhower, a fost percepută de Kennedy ca un test cheie pentru o viitoare
aşezare a relaţiilor bilaterale pe baze non-confrontaţionale. Diplomaţia flexibilă practicată de
Washington în problema germană, ce a fost pe punctul de a-l îndepărta pe cancelarul vest-
german Konrad Adenauer de SUA, era menită să-i readucă pe sovietici la masa tratativelor,
angajaţi, în vremea lui Hruşciov, în susţinerea activă a statelor clientelare (Cuba) şi a
mişcărilor marxiste şi de eliberare naţională din Lumea Treia.
7.3 Criza rachetelor din Cuba
Răsturnarea de la putere a generalului Fulgencio Batista y Zaldívar, ce instituise un
regim dictatorial în Cuba, şi intrarea triumfală în Havana, la 1 ianuarie 1959, a
revoluţionarilor conduşi de Fidel Castro-Ruz şi Ernesto „Che” Guevara, a creat panică în
rândurile Administraţiei americane. Casa Albă, preşedintele american Dwight Eisenhower
personal, se temeau că „microbul” comunist avea să se răspândească în întreaga Americă
Latină. Încă cu mult timp înainte ca să fie adoptată legea privind reforma agrară (17 mai
149
1959), ca Fidel Castro să se declare marxist, să stabilească legături diplomatice cu Moscova
(7 mai 1960) şi să treacă la naţionalizarea întreprinderilor aparţinând SUA (iulie-octombrie
1960), Consiliul de Securitate Naţională al SUA a decis, la 10 martie 1959, schimbarea
regimului politic din Cuba. Având acordul preşedintelui Eisenhower, Agenţia Centrală de
Investigaţii (CIA) a început să organizeze, finaţeze, înarmeze şi antreneze exilaţii cubanezi în
vederea unei răsturnări prin forţă a regimului Castro. Pe lângă sabotaje, se avea în vedere
chiar asasinarea preşedintelui cubanez – după cum a relevat-o în 1975 o anchetă a Senatului
american.
Seria atacurilor şi sabotajelor gherilelor teroriste cubaneze a început la 21 octombrie
1959, când două avioane americane au deschis focul asupra Havanei, provocând 2 morţi şi 50
de răniţi. Incidentul a fost prezentat în detaliu Consiliului de Securitate al ONU la 18 iulie
1960, de către ministrul cubanez al Afacerilor Externe, Raul Roa. Cum însă ambasadorul
SUA la ONU a negat existenţa vreunei intenţii agresive a Statelor Unite faţă de Cuba,
Consiliul de Securitate s-a abţinut să acţioneze. În septembrie 1960, Castro însuşi s-a deplasat
la New York, pentru a prezenta detaliile afacerii în faţa Adunării Generale a ONU. Ceea ce nu
ştia preşedintele Cubei era faptul că prin intermediul unui memorandum ultrasecret, omologul
său american decisese finanţarea de către SUA a creării pe teritoriul Guatemalei a unei tabere
de antrenament pentru exilaţii cubanezi anticastrişti ce urmau a invada Cuba.
Pregătită, la 15 aprilie 1961, prin raiduri aeriene ale avioanelor americane B-26
(camuflate în avioane cubaneze) asupra aeroporturilor Santiago de Cuba şi San Antonio de los
Baños, încercarea de debarcare şi invazie a mercenarilor anticastrişti în Golful Porcilor (Bahia
de Cocinos), derulată în perioada 17-20 aprilie, s-a încheiat printr-un dezastru militar pentru
americani.
Noua agresiune a fost adusă la cunoştinţa ONU de către ministrul cubanez de Externe,
dar şi de această dată acuzaţiile au fost respinse de către ambasadorul american, susţinut de
150
către cel britanic. Însă faptele nu mai puteau fi negate mult timp. Într-o declaraţie făcută la
Casa Albă la 24 aprilie, noul preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy, a trebuit să
recunoască evidenţa acestora şi a preluat asupra preşedinţiei întreaga lor responsabilitate.
Îndată după această declaraţie, Washingtonul a impus un embargou total asupra produselor
americane ce se exportau în Cuba. Între timp Kremlinul, care urmărise cu atenţie evoluţia
evenimentelor, s-a decis că era momentul să facă ceva mai mult pentru Cuba decât să lanseze,
în van, proteste în plenul ONU.
Alternativa cea mai ieftină şi mai rapidă la instalarea giganticelor rachete balistice
intercontinentale era instalarea unor rachete cu rază medie de acţiune în apropierea Statelor
Unite. Aflată la doar aproximativ 150 de kilometri de coasta Floridei, Cuba era opţiunea
firească pentru o atare desfăşurare după intrarea insulei caraibiene în lagărul socialist.
Rachetele SS-4, cu o rază de aproximativ 1.900 kilometri puteau atinge capitala americană,
iar rachetele SS-5 puteau acoperi cea mai mare parte a teritoriului SUA.
Asupra genezei acţiunii sovietice este importantă mărturia lui Fyodor Burlatsky, unul
din apropiaţii lui Hruşciov din acea perioadă care după criza rachetelor a redactat scrisoarea
liderului sovietic către Fidel Castro, prin care îi explica acestuia raţiunea amplasării rachetelor
în Cuba. „Eram împreună cu ministrul Apărării, mareşalul Malinovsky la Varna, în Bulgaria.
Ne plimbam pe plaja Mării Negre şi mareşalul Malinovsky mi-a spus”, îi explica Hruşciov lui
Castro, „uite, pe partea cealaltă a Mării Negre, în Turcia, se află rachete nucleare americane
care pot distruge în şase minute toate oraşele din sudul Uniunii Sovietice. Este îngrozitor. Şi
atunci”, continua Hruşciov, „l-am întrebat pe Malinovsky, de ce nu putem face la fel ca
Statele Unite? De ce nu am putea plasa arme, de exemplu, în Cuba? Malinovsky a răspuns că
probabil aceasta era o idee bună”10. Aşa s-a născut operaţiunea „Anadir” (al cărei nume,
10 Gabriel Partos, The World That Came In From The Cold: Perspectives from East and West on the Cold War, Royal Institute of International Affairs, BBC World Service, London, 1993, pp. 65-66.
151
evocând o mică localitate siberiană, a fost ales în mod deliberat pentru a escamota ţinta sa
caraibiană).
Declanşată oficial în mai 1962, operaţiunea „Anadir” a însemnat transportul
transatlantic, în perioada iulie-octombrie 1962, la bordul a 85 de nave maritime sovietice, a 42
de rachete nucleare cu rază medie de acţiune SS-4 (cele de tip SS-5 n-au ajuns niciodată), a
personalului de deservire a acestora, de circa 43.000 de militari, şi a unui impresionant arsenal
(tancuri, rahete antiaeriene, etc) şi echipament militar auxiliar. Prin proiecţia acestei forţe
impresionante în mica insulă aflată în „coasta” Statelor Unite, liderul sovietic Nikita Hruşciov
dorea să sublinieze hotărârea sprijinirii efective a aliatului său caraibian, să corecteze poziţia
de inferioritate strategică în care se găsea Uniunea Sovietică în raport cu SUA în sfera armelor
nucleare prin amplasarea în Turcia (1961), în apropierea graniţei sovietice, a rachetelor
americane Jupiter, să obţină o poziţie strategică cheie în raport cu principalul său adversar şi
un avanpost înaintat în emisfera vestică, şi să facă o demonstraţie de forţă ale cărei ţinte erau
deopotrivă Washingtonul şi Beijingul.
Întreaga operaţiune s-a desfăşurat în cel mai strict secret. Comandanţilor sovietici li
s-a comunicat destinaţia finală – Cuba – numai după trecerea navelor aflate sub comanda lor
prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Iar militarii sovietici care au participat la descărcarea
impresionantului arsenal nuclear, au fost iniţial îmbrăcaţi în civil, pentru ca mai apoi, pe
teritoriul Cubei, să primească uniforme ale armatei cubaneze şi să nu li se permită să
vorbească ruseşte, pentru a nu trezi suspiciunea populaţiei indigene.
Preparativele instalării rachetelor nucleare sovietice pe teritoriul cubanez erau în toi
când, la 14 octombrie 1962, un avion american de recunoaştere la înaltă altitudine U-2 le-a
fotografiat. Fotografiile au fost trimise centrului de interpretare fotografică al CIA (CIA Photo
Interpretation Center), care a confirmat că este vorba de instalarea unor rachete nucleare.
152
Ştirea a provocat un şoc la Casa Albă. Drept urmare, la 15 octombrie, a fost convocată
de urgenţă o reuniune secretă a Comitetului Executiv (ExComm) al Consiliului Naţional de
Securitate. Reuniunea a evidenţiat hotărârea preşedintelui american de a face ca rachetele
nucleare sovietice, amplasate mult prea aproape de ţărmurile Floridei, să fie evacuate de pe
teritoriul Cubei. Secretarul apărării Robert McNamara i-a recomandat preşedintelui să nu
aducă afacerea în atenţia ONU. „O dată angajat în această abordare politică – argumenta
McNamara –, nu cred că veţi avea nici cea mai mică şansă de a întreprinde o acţiune
militară”. Soluţia Pentagonului era trecerea neîntârziată la bombardarea şi invadarea Cubei.
Ea se baza pe faptul că la apogeul crizei cubaneze SUA deţinea o putere nucleară de nouă ori
mai mare decât a arsenalului sovietic. În pofida unei sănătăţi serios şubrezite, care ar fi putut
să-i altereze limpezimea judecăţii (în timpul crizei Kennedy lua zilnic 8 medicamente
diferite!), preşedintele american a luat hotărârea înţeleaptă de a nu ceda presiunilor
Departamentului Apărării. Alegerea a fost cu atât mai fericită cu cât – s-a aflat ulterior –
forţele terestre sovietice staţionate în Cuba dispuneau de rachete nucleare tactice, ce urmau a
fi folosite pentru respingerea unei invazii americane. Iar o atare ripostă ar fi declanşat, fără
doar şi poate, primul (şi ultimul!) război atomic între superputerile americană şi sovietică. În
locul unei atari soluţii militare extreme, preşedintele Kennedy a optat pentru instituirea unei
blocade maritime în jurul insulei, menite a împiedica introducerea de noi rachete pe teritoriul
său (denumirea oficială a acestei măsuri preventive era aceea de „carantină”, dorindu-se
evitarea conotaţiilor asociate episodului nefericit al blocadei Berlinului). Ceea ce nu ştia însă
preşedintele Kennedy la acea dată era că în acel moment patru submarine sovietice, dintre
care unul dotat cu torpile nucleare, se îndreptau deja către Caraibe, iar două dintre ele aveau
să se întâlnească faţă în faţă cu trei nave americane din compunerea blocadei maritime.
Retroactiv, preşedintele american a catalogat acest episod drept unul dintre cele mai
periculoase din istoria derulării crizei rachetelor.
153
La 22 octombrie 1962, o nouă misiune a avioanelor de recunoaştere U-2, condusă de
William Ecker, confirma în mod indubitabil, prin fotografii detailate, existenţa rachetelor
nucleare sovietice pe teritoriul micii insule caraibiene. În aceeaşi zi, la orele 19,00, o lume
întreagă afla stupefiată din discursul televizat al preşedintelui american că „în dispreţul
flagrant şi deliberat” al Cartei Naţiunilor Unite, Uniunea Sovietică instalase rachete nucleare
pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare pericol ar fi fost să nu facem nimic”, sublinia el, explicând
că ordonase instituirea unui embargo strict pentru întreg echipamentul militar ofensiv a cărui
destinaţie era Cuba. În acelaşi timp, o rezoluţie americană solicita „dezmembrarea promptă şi
retragerea tuturor armelor ofensive staţionate în Cuba...sub controlul observatorilor Naţiunilor
Unite”, în caz contrar, Washingtonul rezervându-şi dreptul de a recurge la o lovitură de
răspuns (full retaliatory strike).
În memoriile sale, secretarul general de atunci al ONU, Sinth U Thant, originar din
Birmania, avea să noteze în legătură cu acest episod: „Puteam cu greu să-mi cred ochilor şi
urechilor. Tehnic, aceasta însemna începutul războiului împotriva Cubei şi Uniunii Sovietice.
Atât cât îmi amintesc, era discursul cel mai funest şi mai grav pronunţat vreodată de un şef de
stat”. Pentru a împiedica escaladarea în continuare a crizei, U Thant a rugat statele membre al
ONU de a se abţine de la orice acţiune militară şi a iniţiat discuţii cu Kennedy, Hruşciov şi
Castro.
La 25 octombrie, ambasadorul american la ONU, Adlai Stevenson, a prezentat
fotografiile rachetelor nucleare sovietice din Cuba în faţa unui public perplex şi a omologului
său sovietic, Valerian Zorin, care, deşi vădit jenat, continua să nege evidenţa, susţinând că
fotografiile sunt trucate.
Între timp, pregătirile de război continuau, gradul de alertă al forţelor militare
americane fiind ridicat de la Defcon 3 la Defcon 2. Bombardiere americane cu încărcătură
nucleară ce vizau ţinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice au fost ridicate de la sol, în sudul
154
Statelor Unite au fost operate concentrări de trupe, iar forţele NATO din Europa Occidentală
au fost puse în stare de alertă. Pe de altă parte, în zona Caraibelor vapoare şi submarine
sovietice executau manevre militare, iar în Cuba militarii sovietici, dimpreună cu cei
cubanezi, lucrau zi şi noapte pentru a face operaţionale rachetele nucleare, poziţionate de aşa
manieră încât să dea o ripostă fermă unei eventuale invazii americane.
În cele din urmă, negocierile diplomatice purtate în culise au îndepărtat pericolul
declanşării dezastrului nuclear. Un rol important în aceste negocieri l-a avut întâlnirea
conspirativă (petrecută într-un restaurant din Washington, DC) dintre spionul rus Aleksandr
Fomin (pe numele său adevărat Alexandr Feklisov) şi un oficial al Departamentului de Stat,
Scali, care în numele preşedintelui american, a oferit Kremlinului anularea blocadei maritime
şi abţinerea de la atacarea Cubei, în schimbul retragerii rachetelor nucleare sovietice de pe
teritoriul acesteia.
În seara zilei de 26 octombrie, traducerea scrisorii personale pe care liderul sovietic o
adresase omologului său american parvenea pe masa preşedintelui Kennedy. În esenţă,
scrisoarea confirma acceptul Kremlinului de a pune în aplicare propunerea Washingtonului.
Nu mică însă le-a fost mirarea oficialilor de la Casa Albă când au constatat, a doua zi
dimineaţă, că menţionând înţelegerea sovieto-americană, agenţiile internaţionale de ştiri
pomeneau între termenii încheierii sale şi retragerea din Turcia a rachetelor americane Jupiter
– condiţie ce nu făcuse parte iniţial din deal.
Pe acest fundal, când o parte a oficialităţilor americane se întrebau, cu îngrijorare, cine
conducea, de fapt, Uniunea Sovietică, a „explodat” o altă bombă mediatică: vestea că la 27
octombrie 1962, un avion de recunoaştere U-2 fusese doborât de către sovietici deasupra
Cubei, iar pilotul său, maiorul Rudolf Anderson, ucis (înregistrându-se astfel prima victimă a
crizei rachetelor).
155
Faptul că Washingtonul presupunea (după cum se va dovedi ulterior, neîntemeiat) că
ordinul fusese dat de Moscova, a făcut ca ziua de 26 octombrie să fie supranumită „sâmbăta
neagră” (Black Saturday).
A urmat o nouă rundă a contactelor diplomatice, Bobby Kennedy întâlnindu-l pe
ambasadorul sovietic la Washington, Anatoly Dobrânin, căruia i-a comunicat acceptul
preşedintelui american de a retrage rachetele Jupiter din Turcia, cu condiţia ca sovieticii să
păstreze secretul asupra acestei operaţiuni. Iar la 28 octombrie SUA au promis să se abţină de
la orice nouă agresiune împotriva Cubei. La începutul lui noiembrie1962, lumea răsufla
uşurată, ameninţarea celei mai periculoase crize a războiului rece de a se transforma în
„război cald” fiind îndepărtată. În următoarele câteva luni, 60 de rachete şi 134 de focoase
nucleare vor fi dezasamblate şi transportate de pe teritoriul Cubei, înapoi, pe teritoriul
sovietic.
Prin modul derulării sale, criza rachetelor a devenit un studiu de caz pentru ceea ce în
„teoria jocului” se numeşte „jocul laşului” (chicken game sau coward game). În forma clasică
a jocului, doi jucători, fiecare la volanul automobilului săi, se îndreaptă unul către altul, iar cel
dintâi care schimbă direcţia maşinii sale, pierde întrecerea, fiind declarat „chicken”. În mod
similar, pe parcursul crizei rachetelor, SUA şi Uniunea Sovietică au jucat un soi de „ruletă
rusească” la nivel global. Administraţia Kennedy a mizat pe retragerea de către sovietici a
rachetelor din regiunea caraibiană, în vreme ce Moscova a mizat pe faptul că Washingtonul va
renunţa la solicitarea sa. Miza jocului implica, pe lângă prestigiu şi avantaje strategice în
competiţia nucleară, un imens risc pentru întreaga planetă. Cu toate acestea, ambii competitori
au optat pentru calea riscantă a confruntării directe. În cele din urmă, jucătorul cu
determinarea cea mai mare a câştigat11.
11 Detalii asupra aplicării modelului “alegerii raţionale” la criza rachetelor din Cuba la Graham T. Allison, Essence of Decision: Explaining the Cuban Missile Crisis, Little, Brown and Co., Boston, 1971. Pentru detalierea fazelor crizei şi caracterizarea sa drept o “criză perfectă, construită în maniera unei tragedii clasice”,
156
Din punct de vedere geopolitic, trei sunt urmările mai importante ale crizei rachetelor:
renunţarea de către cele două superputeri la capetele de pod pe care le reprezentau
amplasamentele strategice din Turcia – spre Caucaz şi Asia Centrală (pentru SUA) – şi,
respectiv, Cuba – spre America de Nord şi America Latină (pentru URSS); canalizarea
tensiunilor intra-sistemice dintre superputeri către alte regiuni de la periferia sistemului
bipolar – Vietnam, Etiopia, Somalia, Yemen, Angola Mozambic, Afganistan, etc; şi
ascendentul de care se va bucura regimul lui Fidel Castro asupra marii majorităţi a mişcărilor
de orientare marxistă din America Latină şi de Sud, ca urmare a sprijinului primit din partea
sovieticilor după criza din 1962 (instruirea armatei cubaneze, instalarea unei baze de spionaj
pentru interceptarea şi descifrarea comunicaţiilor, etc) 12.
7.4 Strategii şi evoluţii strategice în deceniile 7-9 ale secolului XX
După criza cubaneză cele două superputeri se vor strădui să reducă riscurile unui
derapaj nuclear. În iunie 1963 între Washington şi Moscova a fost instituit „telefonul roşu” –
un sistem rapid şi operativ de comunicare telefonică între liderii de la Casa Albă şi Kremlin în
cazuri de criză. La 5 august 1963 s-a semnat la Moscova tratatul care interzicea experienţele
nucleare altele decât cele subterane. Iar la 1 iulie 1968 Uniunea Sovietică şi SUA au semnat
tratatul de neproliferare a armelor nucleare, prin care cele două părţi se angajau să nu ajute un
stat terţ să fabrice bomba nucleară.
Între timp, în 1962 Kremlinul a elaborat strategia atacului nuclear masiv. Enunţată de
Sokolovski, noua strategie militară sovietică pornea de la ideea că, în condiţiile escaladării
cursei înarmărilor, confruntarea nu putea fi decât nucleară. Forţele armate sovietice trebuiau
vezi Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, pp. 20-35. 12 José Luis Picciuolo, “La crisis de los misiles en Cuba. Consecuencias politicas y militares (Octubre-Noviembre de 1962)”, în Luc de Voos, Military Alliances since 1945, XXVth International Congress of Military History, Bruxelles, 2000, pp. 69-81.
157
să dispună de capabilităţi tactice, operaţionale şi strategice şi să fie capabile să asigure
protecţia teritoriului URSS împotriva atacurilor nucleare adverse13.
În secretarul american al apărării din vremea Administraţiei Kennedy, Robert
McNamara, Kremlinul a găsit partenerul de care avea nevoie pentru a prezerva stabilitatea în
plan strategic-nuclear. Procupat de consolidarea stabilităţii şi limitarea pierderilor din
rândurile civililor în cazul unui război nuclear, McNamara a dezvoltat conceptul de
„distrugere reciprocă garantată” (mutual assured destruction). Intrat în jargonul strategic în
1964, conceptul – al cărui nefericit acronim era MAD („nebun”, în limba engleză) – desemna
„capacitatea de a descuraja un atac nuclear deliberat asupra Statelor Unite sau a aliaţilor săi
prin menţinerea unei posibilităţi clare şi neîndoielnice de a pricinui unui agresor sau unei
combinaţii de agresori daune la un nivel inacceptabil chiar şi după absorbţia unui prim atac
surpriză”. Limita de la care daunele deveneau „inacceptabile”, erau foarte riguros cuantificate
de conceptul MAD: între 20 şi 25% din populaţie şi 50% din capacitatea industrială14.
Un alt moment însemnat în evoluţia gândirii strategice în prima jumătate a deceniului
7 l-a reprezentat adoptarea de către Administraţia Kennedy, la 16 iunie 1962, a strategiei
„răspunsului flexibil”. Cunoscută şi ca strategia McNamara, ea se întemeia pe două postulate
principale. Primul dintre ele statua inacceptabilitatea unui răspuns nuclear automat în cazul
unei agresiuni convenţionale. Astfel, unui atac convenţional trebuia să i se răspundă tot cu
mijloace convenţionale, dacă acestea eşuau, se putea recurge la arme nucleare tactice şi doar
în ultimă instanţă, dacă şi această modalitate de ripostă eşua, se putea face apel la arsenalul
nuclear strategic. Cel de al doilea postulat afirma că păstrarea de către Statele Unite a
controlului decizional şi a monopolului folosirii armelor nucleare în cadrul NATO erau vitale
pentru interesul naţional al SUA. Acest al doilea postulat a stat la baza altor două propuneri pe
care Administraţia Kennedy le-a înaintat Bruxelles-ului: aceea de creare a unui parteneriat
13 Est/Ouest 1945/1990, pp. 130-135. 14 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 757-758.
158
atlantic (4 iulie 1962), care prevedea posibilitatea asocierii puterilor europene la elaborarea
strategiei atomice atlantice, fără a se pune însă în discuţie apanajul exclusiv al SUA asupra
folosirii armelor nucleare, şi, respectiv, aceea de creare a unei Forţe Multilaterale Atlantice
(decembrie 1962). Propunerile Administraţiei Kennedy au provocat vii dispute în
contradictoriu în sânul Alianţei, ceea ce a amânat, până în 1967, adoptarea de către NATO a
strategiei „răspunsului flexibil”.
În acest context, la 7 martie 1966, Franţa a luat decizia retragerii din structurile
militare NATO, provocând prima fisură în cadrul blocului atlantic. În viziunea generalului De
Gaulle, Alianţa Nord-Atlantică trebuia reformată pe principiul a trei piloni de putere – SUA,
Marea Britanie şi Franţa. Legitimarea prezenţei Franţei în acest triumvirat era conferită de
deţinerea de către Franţa a armei nucleare, precum şi de influenţa deosebită exercitată de către
aceasta într-un spaţiu – cel al Africii de nord – disputat în egală măsură de Uniunea
Sovietică15. Franţa trebuia să fie capabilă de a regla conflictele minore, care prin consecinţele
lor imprevizibile ar fi putut fi afecta securitatea sa – acţiune care nu se putea realiza însă decât
prin cooperare cu aliaţii. În acelasi timp, ea trebuia să fie capabilă să descurajeze orice posibil
agresor prin deţinerea unei forţe nucleare (force de frappe) autonome. Franţa a dezvoltat astfel
strategia „dublei apărări”, care consta în participarea la acţiunile aliate în cazul conflictelor
minore şi, în cazul amplificării conflictului, în luarea în considerare a posibilităţii unei
manevre disuasive autonome. Poziţia sa geografică constrângea însă Franţa la o disuasiune
limitată, non-nucleară, care putea fi realizată doar cu acordul şi sprijinul SUA.
Implicarea SUA în războiul din Vietnam, prezentată ca o chestiune de interes naţional
pentru strategia de stăvilire a comunismului la nivel global, a constituit elementul central al
politicii pragmatice urmate de noul preşedinte american Richard Nixon în relaţiile cu Uniunea
Sovietică şi aliaţii săi. „Noi nu ne implicăm pe plan mondial pentru că avem angajamente, noi
15 Frédéric Bozo, Deux strategies pour l’Europe. De Gaulle, les États Unis et l’Aliance Atlantique 1958-1969, Paris, 1996.
159
avem angajamente pentru că suntem implicaţi. Interesele noastre sunt cele care trebuie să dea
formă angajamentelor noastre, mai curând decât invers” – afirma preşedintele Nixon. La 11
mai 1967, Consiliul Naţional de Securitate emitea o directivă care ridica împiedicarea
dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud la rangul de obiectiv strategic de interes
naţional al Statelor Unite. În condiţiile în care comuniştii vietnamezi controlau aproape trei
sferturi din ţară, după accederea la putere a generalului Thien, americanii şi-au amplificat
prezenţa militară în zonă. În urma incidentului din august 1967, când o navă de război
americană a fost atacată în golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, va
solicita şi obţine din partea Congresului aprobarea pentru bombardarea Vietnamului de Nord
de către avioane B-52.
În perioada următoare, pe fundalul statornicirii unui anume echilibru militar şi
strategic între superputeri şi a noilor viziuni strategice ale liderilor acestora, s-a produs o nouă
destindere a climatului internaţional. Sub conducerea lui Leonid I. Brejnev, Kremlinul a dus o
politică prudentă, menită consolidării poziţiilor sovietice în sfera sa de influenţă şi a statutului
Uniunii Sovietice de superputere. De cealaltă parte, preşedintele american Richard Nixon şi
principalul său consilier de politică externă, Henry Kissinger, conştienţi de afectarea imaginii
externe a SUA ca urmare a războiului din Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile
cu Moscova, promovând tactica multiplicării legăturilor cu Uniunea Sovietică (linkage
doctrine). Promiţându-li-se sovieticilor că li se va da satisfacţie în domenii la care aceştia
ţineau în mod deosebit, în schimbul unor compensări de valori similare în alte domenii, s-a
ajuns la un joc care practic elimina confruntarea directă în atingerea ţelurilor propuse. Aşa se
explică, de pildă, cum urmărind rezolvarea cât mai rapidă a conflictului din Vietnam, Nixon a
promovat ideea atragerii URSS în procesul de instaurare a păcii în această ţară.
Pe fundalul îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane, în decembrie 1967, Consiliul
ministerial NATO a adoptat aşa-numitul raport Harmel (denumit după numele ministrului
160
belgian de Externe Pierre Harmel, iniţiatorul său). Raportul prevedea că realizarea
principalului obiectiv al NATO – acela al asigurării păcii şi securităţii – se putea face nu doar
prin „putere militară” şi „solidaritate politică” între membrii săi, ci şi prin dialog politic cu
Europa de Est şi preciza că una din funcţiunile esenţiale ale Alianţei Nord-Atlantice era
„statornicirea unor relaţii Est-Vest mai stabile”. Totodată, era reluată ideea potrivit căreia o
criză sau un conflict izbucnit în afara zonei Atlanticului de Nord putea compromite securitatea
întregului spaţiu euroatlantic, fie direct, fie indirect, prin afectarea echilibrului global.
În evoluţia Tratatului de la Varsovia, momentul august 1968 a reprezentat o
premieră, prin faptul că a marcat prima intervenţie colectivă a trupelor Pactului (cu excepţia
celor ale României) împotriva unuia din statele membre. Întrucât susţinea dreptul inalienabil
al fiecărei ţări socialiste de a-şi alege propria cale spre socialism şi propunea o „umanizare” a
acestuia din urmă, „primăvara de la Praga” a generat temerea Moscovei că blocul răsăritean ar
putea fi destabilizat.
În condiţiile escaladării crizei cehoslovace, la 3 iulie 1968, liderul sovietic Leonid I.
Brejnev va da o primă formulare la ceea ce ulterior se va numi doctrina “suveranităţii
limitate”. În esenţă, doctrina Brejnev legitima dreptul URSS şi al aliaţilor săi din Tratatul de
la Varşovia de a interveni pe toate căile, inclusiv prin mijloace militare, într-o ţară „fr ăţească”
în care socialismul era ameninţat.
În decizia de a se interveni militar pe teritoriul Cehoslovaciei (în noaptea de 20 spre 21
august 1968), o pondere însemnată au avut-o mobilurile de ordin militar-strategic. Între
acestea mai importante au fost dorinţa Moscovei de a beneficia de o prezenţă militară
permanentă pe teritoriul Cehoslovaciei, precum şi faptul că „primăvara de la Praga” ameninţa
să pună sub semnul întrebării aranjamentele sovietico-cehoslovace încheiate în secret în prima
jumătate a anilor '60 privitoare la desfăşurarea de arme nucleare sovietice pe teritoriul
Cehoslovaciei. Dacă înainte de 1968, conducerea militară sovietică nu avea motive să se
161
îndoiască de loialitatea „armatei populare cehoslovace”, odată cu „primăvara de la Praga”,
mare parte din elementele pro-sovietice din cadrul acesteia fuseseră înlocuite. Numai o
prezenţă militară sovietică masivă ar fi putut asigura securitatea fizică a armamentului nuclear
aflat pe teritoriul ceh.
Aproape concomitent cu derularea intervenţiei trupelor Uniunii Sovietice, Poloniei,
Ungariei, RDG-ului şi Bulgariei în Cehoslovacia, semnale diverse indicau o intensificare a
mişcărilor de trupe ale „aliaţilor” la graniţele României. În aceste condiţii, dacă în ziua
declanşării invaziei Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu condamnase vehement acţiunea în
forţă a Pactului de la Varşovia, în zilele ce au urmat, liderul român a adoptat o atitudine mult
mai prudentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în întâlnirea pe care o avusese la Vîrşeţ cu Iosip
Broz Tito, liderul comuniştilor iugoslavi declarase că în eventualitatea ocupării României de
către forţe armate străine va permite retragerea guvernului şi armatei române pe teritoriul ţării
sale doar cu condiţia dezarmării unităţilor româneşti16.
Intervenţia în forţă a trupelor Tratatului de la Varşovia pentru reprimarea
„primăverii de la Praga” nu numai că a determinat retragerea Albaniei din Tratatul de la
Varsovia (13 septembrie 1968), dar a şi modificat radical atitudinea Alianţei Nord-Atlantice
faţă de blocul răsăritean. Aspectele militare şi-au redobândit importanţa tradiţională luându-se
decizia constituirii unei flote navale a NATO în Mediterană. Totodată, fostul secretar de stat
american Dean Rusk a propus o revizuire a doctrinei NATO privind riposta, în sensul că
„NATO trebuie să reacţioneze şi în cazul unor provocări sau atacuri sovietice în zona din
apropierea NATO” („zona gri”). În „zona gri” erau menţionate între altele Austria, Iugoslavia
şi România. La rândul său, preşedintele Nixon a propus crearea în cadrul NATO a unui
organism însărcinat cu „studierea problemelor strategice ale alianţei şi hotărârea măsurilor ce
s-ar impune în caz de criză”. Similar Consiliului de Securitate al ONU, el urma a fi compus
16 Adrian Pop, op. cit., pp. 130-131, 143-146.
162
din cinci membri permanenţi (SUA, Anglia, R.F. a Germaniei, Franţa şi Italia) şi doi
nepermanenţi. Iar ministrul britanic al Apărării, Denis Healey, a readus în discuţie strategia
represaliilor masive cu armament nuclear (menită a compensa inferioritatea numerică a
forţelor convenţionale), la care comandamentul NATO renunţase în mod oficial şi a propus,
susţinut de ministrul britanic de Externe, „constituirea unui „nucleu european” („entitate
europeană”) în cadrul NATO, considerând că Europa Occidentală poate să-şi asigure la un
cost acceptabil apărarea17.
Altminteri, în spiritul doctrinei Sonnenfeldt, Statele Unite au considerat afacerea
cehoslovacă una a Pactului de la Varşovia, iar invazia din august „o pană de automobil pe
drumul cooperării Est-Vest”.
Dacă Administraţia Nixon nu era dispusă să rişte cursul ascendent al relaţiilor sale cu
Kremlinul pentru Cehoslovacia, o va face, parţial, pentru China, reluând relaţiile diplomatice
cu marea putere asiatică. Pe fondul rupturii dintre Moscova şi Beijing, survenite în 1960, şi a
seriei de incidente de la frontiera sino-sovietică, în 1969 sovieticii se pregăteau să invadeze
China. Negocierile şi tatonările declanşate de Nixon cu Mao Zedong, au condus, în februarie
1973, la redactarea unui comunicat comun. Pentru prima oară, China şi Statele Unite
exprimau hotărârea comună de a se opune tentativelor oricărei puteri de a domina lumea –
formulă eufemistică care viza Uniunea Sovietică, nevoită acum să “lupte”, în plan ideologic,
pe două fronturi.
Pee de altă parte însă, Nixon şi-a dat acordul faţă de politica de răsăriteană (Ostpolitik)
urmată de noul cancelar vest-german Willy Brandt începând din 1969. Consecinţele
geopolitice ale acestei politici au fost dintre cele mai însemnate, conducând la încheierea unor
tratate diplomatice care recunoşteau inviolabilitatea frontierelor europene postbelice – tratatul
dintre RFG şi URSS (august 1970), cel dintre RFG şi Polonia (decembrie 1970), acordul
17 Ibidem, pp. 151-152.
163
cvadripartit asupra Berlinului (3 septembrie 1971) şi tratatul dintre cele două Germanii (21
decembrie 1972)18. Prin implicaţiile lor, cele mai importante s-au dovedit a fi ultimele două:
acordul asupra Berlinului îngăduia tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între fosta capitală a
Reichului şi RDG, iar tratatul dintre RFG şi RDG normaliza relaţiile dintre cele două
Germanii, ceea ce a permis ulterior (septembrie 1973) admiterea lor în ONU.
Totodată, în mai 1972, s-a semnat la Moscova prima înţelegere sovieto-americană din
cadrul negocierilor de limitare a armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks,
SALT)19.
La rândul său, începutul anului 1973 a marcat încheierea acordului provizoriu privitor
la Vietnam, care chiar dacă nu a reuşit să pună capăt ostilităţilor (ele au continuat atât în
Vietnam, cât şi în Cambogia şi Laos până în 1975), are meritul de a fi declanşat procesul
normalizării situaţiei în Asia de Sud-Est.
Chiar şi în micile momentele de criză – ca, de exemplu, către sfârşitul războiului
arabo-israelit din octombrie 1973, când forţele strategice americane au fost puse în stare de
alertă pentru a avertiza Uniunea Sovietică de a nu înterveni în favoarea Egiptului – nu s-a mai
recurs la diplomaţia nucleară, armele nucleare devenind în bună măsură irelevante în
confruntarea Est-Vest. Preocuparea centrală a negocierilor de dezarmare din anii 70 a
constituit-o asigurarea parităţii dintre superputeri20. Ea a încurajat dezbateri pe tema
disparităţilor dintre structurilor de forţe ale celor două părţi şi împărţirea armelor nucleare pe
categorii – „strategice”, „cu rază medie” şi „scurtă” de acţiune – care, la rândul său, a
consolidat conceptul unei scări gradate a escaladării nucleare.
Tot în 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE), care aveau să fie încununate doi ani mai târziu (1 august 1975) prin semnarea a
acordurilor de la Helsinki. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki la 1 august 1975, URSS
18 Est/Ouest 1945/1990, pp. 418-422. 19 Vezi John Newhouse, Cold Dawn: The Story of SALT, New York, 1973.
164
si-a atins un obiectiv important, respectiv recunoasterea statu quo-ului în Europa şi
inviolabilitatea frontierelor statuate în 1945. Cum însă aceste acorduri vizau, între altele, şi
obligativitatea respectării drepturilor omului, semnarea acestora de către Uniunea Sovietică a
oferit Occidentului o armă redutabilă şi un puternic element de legitimare a intervenţiilor sale
în favoarea celor aflaţi dincolo de „cortina de fier”.
Perioada ce va urma a fost marcată de o nouă agravare a tensiunilor sovieto-
americane, ca urmare a intervenţiei sovietice în Afganistan (1979). Washingtonul a perceput
acţiunea sovietică ca pe o tentativă a Moscovei de a pune stăpânire pe rezervele de petrol din
Golful Persic. Pentru a preîntâmpina înaintarea sovietică către această zonă, la 23 ianuarie
1980 preşedintele Carter a lansat doctrina care-i poartă numele, ce stipula că orice încercare
de a impune controlul asupra Golfului Persic era considerată o ameninţare directă la adresa
intereselor de securitate ale SUA. Drept urmare, Administraţia Carter nu numai că a sprijinit
rezistenţa afgană, dar a şi pus bazele unei coaliţii compuse din Pakistan, China, Arabia
Saudită, Egipt şi Marea Britanie, care s-a situat ferm de partea mujahedinilor. Drept urmare,
în perioada ce va urma, Kremlinul va cunoaşte tot mai apăsat efectele sindromului de
„supraîntindere teritorială”, de care suferă marile puteri. Prin drenarea unor însemnate resurse
umane şi materiale, aventura afgană se va repercuta asemeni unui bumerang asupra sa.
Un alt succes major al Washingtonului în jocul geostrategic purtat cu Kremlinul l-a
constituit stabilirea de relaţii externe directe, nemediate, cu China. Pentru rolul său în
normalizarearea realaţiilor sino-americane, consilierul pentru securitate naţională al
preşedintelui Carter între anii 1977 şi 1981, analistul politic Zbigniew Brzezinski, a fost
decorat în 1981 cu „medalia prezidenţială pentru libertate” (Presidential Medal for Freedom).
Totodată, preşedintele Carter a sancţionat printr-o directivă prezidenţială (PD59)
propunerea secretarului apărării Harold Brown de investigare a posibilităţilor purtării unui
20 Lawrence Freedman, op. cit., pp. 772-773.
165
război nuclear de durată cu sovieticii care să aibă drept ţinte obiective politice şi economice
cheie ale Uniunii Sovietice şi să permită Statelor Unite să acţioneze cu promptitudine şi
eficienţă pe fiecare treaptă a scării escaladării nucleare21. Anunţând intenţia restabilirii
„principiilor morale ale diplomaţiei americane” şi folosind chestiunea drepturilor omului ca
armă antisovietică, preşedintele Carter a instituit o nouă legitimitate politică acţiunii SUA,
restituind Occidentului iniţiativa ideologică în confruntarea cu Estul.
Între timp, adâncirea crizei poloneze (1980-1981) şi perspectiva venirii la putere a
unui guvern anticomunist care ar fi putut realinia drastic politica externă a Poloniei şi atrage
după sine efecte destabilizatoare în întreg blocul răsăritean, au generat îngrijorarea
Kremlinului. Îngrijorarea era legitimă în condiţiile în care, prin situarea sa în inima Europei,
legăturile de comunicaţii şi logistice cu Grupul de Forţe Sovietice din Germania Răsăriteană
şi existenţa a numeroase depozite cu ogive de rachete nucleare pe teritoriul său, Poloniei îi
fusese hărăzit un rol strategic de primă însemnătate în cadrul blocului răsăritean.
Preparativele pentru o eventuală intervenţie armată au fost folosite ca factor de
presiune psihologică, pe de o parte asupra liderilor comunişti polonezi pentru a-i determina să
instaureze legea marţială, pe de altă parte asupra liderilor sindicatului liber „Solidaritatea”,
pentru a-i descuraja să preia puterea în Polonia.
Strategia sovietică a fost încununată de succes, ea conducând, în cele din urmă, atât la
introducerea legii marţiale în Polonia (13 decembrie 1981), cât şi la prevenirea producerii
altor tulburări majore în alte ţări ale blocului răsăritean, în perioada de instabilitate politică şi
incertitudine ce a urmat morţii lui Brejnev (1982-1985)22.
În 1982, pe fondul proliferării armelor nucleare strategice şi, se pare, şi al accederii
Spaniei în NATO, Kremlinul a acceptat oficial în documentele sale noţiunea de descurajare în
materie nucleară. Prezentată de Nikolai Ogarkov, în textul intitulat „Întotdeauna gata de a
21 Walter Slocombe, “The Countervailing Strategy”, în International Security, Vol. 5, No. 4, Spring 1981, pp. 21-22.
166
apăra patria”, noua strategie sovietică se întemeia pe ideea factorului disuasiv reprezentat de
forţele nucleare strategice şi necesitatea menţinerii tuturor categoriilor de forţe armate într-un
stadiu de pregătire de luptă ridicat, care să garanteze în orice moment riposta în cazul unui
atac surpriză din partea unui agresor occidental23.
Intensificarea cursei înarmărilor, materializată în amplasarea de către URSS în partea
sa europeană a rachetelor cu rază medie de acţiune SS-20 şi contramăsurile luate de SUA şi
aliaţii săi în Europa Occidentală, au determinat o intensificare a preocupărilor pentru
elaborarea unor strategii capabile să garanteze securitatea SUA la scară globală. La începutul
anilor ’80, preşedintele Ronald Reagan a adoptat „strategia ripostei directe”, menită a stopa
presiunea geopolitică sovietică şi a relansa programul de înarmare prin care să se anihileze
aspiraţiile sovietice la superioritate strategică.
Materializarea sa s-a produs în martie 1983, când SUA au lansat Iniţiativa de Apărare
Strategică (Strategic Defense Initiative), cunoscută şi sub denumirea convenţională de
„războiul stelelor”, care va marca începutul redobândirii de către SUA a iniţiativei strategice
în plan tehnologic în competiţia cu URSS.
Împrejurarea îl va determina pe noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, să reformuleze
strategia de securitate sovietică după venirea sa la putere (martie 1985). “Noua gândire” în
planul securităţii s-a bazat pe trei piloni ideatici: puterea militară nu garantează securitatea,
aceasta putând fi obţinută doar prin mijloace politice; securitatea unui stat nu sporeşte dacă
dobândirea sa se face în detrimentul intereselor de securitate ale altui stat; şi, respectiv, toate
statele sunt interdependente, prin urmare securitatea unui stat depinde de relaţiile pe care
acesta le întreţine cu celelalte state, în interacţiune reciprocă.
Confruntat, pe plan intern, cu un complex militaro-industrial puternic, ce exercita o
influenţă însemnată asupra politicului, lega legitimarea consumului imens de resurse de
22 Vezi, pe larg, evoluţia crizei poloneze la Adrian Pop, op. cit., pp. 157-196. 23 Vez textul documentului în Est/Ouest 1945/1990, pp. 139-144. Est/Ouest 1945/1990, pp. 139-144.
167
confruntarea cu Occidentul şi nu dorea schimbarea, Gorbaciov şi-a focalizat eforturile
reformatoare pe iniţierea unui amplu curs spre destindere şi dezangare militară în relaţiile cu
Occidentul care să oblige în cele din urmă forţele conservatoare interne să accepte ca legitimă
reducerea semnificativă a cheltuielilor militare şi alocarea resurselor astfel eliberate sectorului
civil al economiei sovietice. În acest context, au fost derulate negocieri de dezarmare atât în
ceea ce priveşte rachetele nucleare – cu rază medie (eliminate prin tratatul de la Washington,
din decembrie 1987), scurtă şi lungă de acţiune – cît şi în ceea ce priveşte reducerea
efectivelor şi a armamentului convenţional (seria negocierilor din cadrul Conferinţei de la
Viena asupra tratatului CFE, tratatul de la Paris, din noiembrie 1990, etc). Negocierile au fost
complemenate de gesturi unilaterale de bunăvoinţă din partea Kremlinului: în 1988, de pildă,
Gorbaciov anunţa reducerea unilaterală a efectivelor militare cu o jumătate de milion de
oameni pe parcursul următoarelor 24 de luni, precum şi decizia de retragere a trupelor
amplasate în RDG, Cehoslovacia şi Ungaria.
Pe fondul repudierii “doctrinei Brejnev” şi înlocuirii sale prin „doctrina Sinatra”24, ce
lăsa est-europenilor deschise opţiunile pentru viitor, în perioada gorbaciovistă s-au produs şi
reevaluări importante ale raporturilor Kremlinului cu aliaţii săi din „imperiul exterior”.
Începutul a fost făcut de Gorbaciov însuşi, care declara la Helsinki, la 26 octombrie 1989, că
Uniunea Sovietică se angajează să nu mai intervină armat pentru menţinerea la putere a
regimurilor comuniste din Europa de Est. A doua zi, Consfătuirea miniştrilor de externe ai
ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia întărea printr-un comunicat declaraţia liderului
sovietic. A urmat imediat condamnarea oficială a intervenţiilor în forţă în Cehoslovacia
(1968) şi Afganistan (1979). Astfel, la finele lui octombrie 1989, ministrul sovietic de Externe
Eduard Şevardnadze s-a referit la invazia trupelor sovietice în Afganistan ca la o acţiune “nu
numai contrară intereselor umanităţii, ci o încălcare a propriei legislaţii sovietice”. Iar la 4
24 Doctrina îşi trage denumirea de la versurile unuia din celebrele şlagăre ale lui Frank Sinatra: “I did it my way” – în traducere liberă, “Am făcut-o în felul meu, am procedat după cum am crezut de cuviinţă”.
168
decembrie 1989, liderii Bulgariei, Ungariei, R.D. Germane, Poloniei şi URSS, reuniţi la
Moscova, au recunscut, printr-o declaraţie comună, că „intrarea trupelor lor în 1968 în
Cehoslovacia a fost o ingerinţă în afacerile interne ale Cehoslovaciei suverane” şi că, prin
urmare, trebuia considerată „un act ilegal”.
În aceste condiţii, jocul geopolitic „la schimb” pe care l-a încercat Administraţia
americană în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de a încuraja o intervenţie a forţelor
militare sovietice în România care să estompeze criticile faţă de intervenţia americană
similară în Panama, a eşuat, Moscova rămânând fidelă principiului neintervenţiei, enunţat de
Gorbaciov25.
O surpriză încă şi mai mare pentru occidentali a reprezentat-o prezentarea de către
liderul sovietic, la Strasbourg, în iulie 1990, a viziunii sale asupra noii arhitecturi de securitate
europeană, axată pe ideea „casei comune europene”. Cu acest prilej, Gorbaciov anunţa
retragerea forţelor sovietice din Cehoslovacia (80 000 de oameni) şi Ungaria (65 000 de
oameni), reducerea numărului lor în Germania Răsăriteană, de la 380 000 la 195 000 de
oameni şi disponibilitatea Kremlinului de a accepta reunificarea Germaniei, urmând ca după
acest moment să se producă, într-un interval de 4 ani, retragerea totală a trupelor sovietice de
pe teritoriul său.
În cele din urmă, prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est (1989) vor face
caducă existenţa Tratatului de la Varşovia. La 25 februarie 1991 s-a semnat la Budapesta,
primul din cele două protocoale care vor consemna autodesfiinţarea organizaţiei. Potrivit
acestuia, începând cu 31 martie 1991, toate organismele şi structurile sale militare îşi încetau
oficial activitatea. Ultimul act din existenţa organizaţiei s-a consumat la Praga, la 1 iulie 1991,
în cadrul ultimei reuniuni a Comitetului Politic Consultativ, prin semnarea unui „Protocol
privitor la încetarea existenţei Organizaţiei Tratatului de la Varşovia”.
25 Detalii la Adrian Pop, op. cit., pp. 326-330.
169
Odată cu autodizolvarea organizaţiei şi, ulterior (decembrie 1991), implozia URSS, se
încheia astfel o întreagă epocă – cea a Războiului Rece – şi se punea capăt unui întreg sistem
de organizare al relaţiilor internaţionale – ordinea bipolară.
170
Capitolul 8
Geopolitica în epoca globalizării
Ultimii 150 de ani au fost martorii unui conflict surd între statele constituite şi
dezvoltate pe principii geopolitice, ce doreau să „închidă” şi să controleze spaţiul terestru,
resursele şi populaţia şi cele cu tendinţe şi aspiraţii globalizante, ce doreau să deschidă lumea
liberei circulaţii a ideilor, bunurilor şi serviciilor. Unii dintre cei ce au analizat evoluţia acestei
lupte desfăşurate în surdină au concluzionat că sfârşitul Războiului Rece ar fi însemnat şi
sfârşitul geopoliticii1. La rîndul lor, Paul Virilio şi James Der Derian au avansat ideea potrivit
căreia, în condiţiile diminuării semnificaţiei spaţiului şi a creşterii însemnătăţii timpului, în
lumea de azi cronopolitica ar fi mult mai importantă decât geopolitica în afacerile
internaţionale. Alţii, precum analistul militar Edward Luttwak, pornind de la realitatea
reducerii semnificaţiei puterii militare în afacerile internaţionale, au anunţat tranziţia de la
geopolitică la geoeconomie, statele urmând a dobândi un „substitut geoeconomic pentru rolul
geopolitic în decădere”, iar „logica conflictului” urmând a fi exprimată prin „gramatica
comerţului”. Pentru ecologişti, adevărata tranziţie este cea de la geopolitică la ecopolitică2.
Potrivit fostului vicepreşedinte din vremea Administraţiei Clinton, Al Gore, umanitatea are
nevoie nu de o Iniţiativă de Apărare Strategică, ci de o Iniţiativă de Mediu Strategică.
Combinând elemente preluate de la promotorii tuturor acestor tendinţe, Richard Falk, profesor
de drept internaţional la Universitatea Princeton şi ceilalţi colaboratori asociaţi proiectului
„modele ale ordinii mondiale” (World Order Model Project) au subliniat că lumea se
îndepărtează rapid de geopolitică „către o realitate economică, culturală şi politică mai
integrată”, denumită geoguvernare. În condiţiile diminuării capacităţii de guvernare a
1 Brian W. Blouet, Geopolitics and Globalization in the Twentieth Century, Reaktion Books, London, 2003, p. 2. 2 Phylliss Mofson, “Global Ecopolitics”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., Reordening the World: Geopolitical Perspectives on the Twenty-First Century, second edition, Westview Press, Boulder, CO, 1999, p. 246.
171
statutului-naţiune, nu geopolitica este cea în măsură a oferi soluţii problemelor politicii
mondiale, ci geoguvernarea, eforturile menite a institui structuri de guvernare eficiente şi
durabile la nivel global.
Fără nici o îndoială, globalizarea, interdependenţele crescânde şi revoluţia informatică
au afectat şi continuă să afecteze modul cum statele-naţiuni şi comunităţile umane
interacţionează. Dar aceasta nu aruncă geopolitica în irelevanţă. În realitate, departe de a-şi fi
pierdut relevanţa, geopolitica a dobândit caracteristici noi în etapa actuală, astfel încât se
poate spune că începe să prindă contur geopolitica secolului XXI3.
8.1 Geopolitica post-modernă
Dincolo de faţetele şi formele diverse pe care le-a asumat, geopolitica tradiţională a
avut drept numitor comun trei caracteristici de bază. Prima dintre ele se referă la faptul că
geopolitica, ca abordare aparţinând esenţialmente secolului XX a avut de la început imprimată
în ea o anumită notă imperială. Născută în capitale imperiale şi condensând o viziune
occidentală asupra lumii, ea se focaliza pe impactul reţelelor moderne de transport (căi ferate,
vase cu aburi, etc.) asupra teritorialităţii. Sfârşitul geografiei ca explorare şi descoperire,
oferea pentru întâia dată oportunitatea unei priviri geopolitice de ansamblu asupra
mapamondului. Ea a generat înţelegerea politicii internaţionale ca mega-spectacol, ca dramă
teatrală desfăşurată pe vaste întinderi spaţiale. Cea de a doua caracteristică de bază a
geopoliticii moderne o reprezintă conceperea entităţilor geografice esenţiale ca identităţi
aflate într-un perpetuu conflict. În sfârşit, cea de a treia vizează tratarea statului ca monadă
ireductibilă pe scena vieţii internaţionale.
Prin contrast, condiţia noastră contemporană, definită de Jean-François Lyotard ca
postmodernă, pare a fi una de vertij în plan geopolitic. Sub impactul globalizării,
3 Saul B. Cohen, „Geopolitics in the New World Era: A New Perspective on an Old Discipline”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., op. cit., p. 40.
172
deteritorializării şi informaţionalizării, spaţiul mapamondic pare hibridizat, descentralizat şi
ieşit în proporţii variabile de sub controlul statelor naţionale. La rândul lor, comunicarea în
mediul electronic şi mijloacele accelerate de transport au generat un nou val, accelerat, de
compresie a timpului şi spaţiului. Aşa după cum observa reputatul analist politic Zbigniew
Brzezinski, spre deosebire de trecut, când epocile istorice apăreau clar reliefate conferindu-ne
percepţia clară a evoluţiei istorice, „istoria azi prezintă discontinuităţi marcate care intră în
coliziune unele cu altele”, modificând percepţiile noastre istorice.
Pe fondul acestor mutaţii esenţiale, tot trei par a fi şi caracteristicile esenţiale ale
geopoliticii postmoderne. Prima dintre vizează deteritorializarea. Emergenţa condiţiei
postmoderne a coincis cu deteritorializarea accentuată a lumii geopolitice. Cea de a doua se
referă la producerea de imagini geopolitice globale, fie că avem în vedere aspectul tehnologic
– imaginile prin satelit, sistemul GPS, etc – sau cel ideologic – împărţirea şi fixarea spaţiului
mapamondic în categorii precum „pieţe în formare” (emerging markets) şi „democraţii în curs
de dezvoltare” (emerging democracies), „state eşuate” (failed states) şi „state ticăloase”
(rogue states), state aparţinând miezului funcţional (functional core states) şi state aparţinând
prăpastiei neintegrate (non-integrating gap states). În sfârşit, cea de a treia caracteristică o
reprezintă tentativele de redefinire a peisajului strategic global post-Război Rece din
perspectiva noilor provocări cu caracter transnaţional la adresa securităţii – traficul ilicit de
droguri, arme şi fiin ţe umane, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă,
conflictele etnice, dezastrele ecologice naturale sau artificiale, etc. – ce au transformat lumea
de azi într-o „societate a riscurilor globale” (David Held).
8.2 Paradigme noi
Prăbuşirea ordinii bipolare a catalizat o efervescenţă fără egal a reflecţiilor care
încercau să explice lumea post-Război Rece. Ca pentru a se revanşa pentru eşecul de a fi
173
prezis prăbuşirea comunismului în Europa de Est, politologii şi teoreticienii relaţiilor
internaţionale au propus, rând pe rând, paradigme noi.
8.2.1 Sfârşitul istoriei
Între cei care s-au aplecat între primii asupra schimbărilor din Europa de Est încercând
să le descifreze semnificaţia profundă a fost Francis Fukuyama. Într-un faimos articol publicat
în vara lui 1989 în revista „The National Interest”4, Fukuyama postula emergenţa unui
remarcabil consens, care ar fi fost extins la scara întregului mapamond, privitor la
legitimitatea democraţiei liberale ca sistem de guvernare. Viziunea liberalismului triumfător,
extinzându-se la scara întregii planete, putea fi interpretată ca „punct final al evoluţiei
ideologice a umanităţii” şi „formă finală de guvernare” şi, deci, să însemne – în sens hegelian
– „sfârşitul istoriei”. Cât de rău a fost înţeleasă iniţial teza sa de către unii din comentatorii săi
– în sensul stupid al încetării producerii unor evenimente istorice – o va arăta Fukuyama
însuşi, într-o „Critică criticilor mei”5. De abia după apariţia lucrării Sfârşitul istoriei şi ultimul
om (1992), în care teza a fost reluată, dezvoltată şi argumentată pe larg, a început ea să fie
înţeleasă de comentatori în toată complexitatea articulaţiilor sale. În prelungirea lui Kojéve,
interpretul lui Hegel, care ridicase dorinţa de recunoaştere la rangul de adevărat „motor al
istoriei”, Fukuyama considera că ţinerea sub control a acesteia este problema esenţială a
politicii. Provocarea esenţială căreia va trebui să-i facă faţă liberalismul în viitor ar constitui-o
faptul că democraţia liberală a generat oameni care au renunţat la credinţa în propria lor
valoare, în favoarea confortabilei auto-prezervări. Privat de respectul de sine, de thymos,
„ultimul om” al societăţii liberale contemporane ar fi renunţat la una din componentele
esenţiale care alcătuiesc, împreună cu raţiunea şi dorinţa – potrivit lui Socrate, citat de Platon
4 Francisc Fukuyama, “The End of History?, în The National Interest, Vol. 16, Summer 1989, pp. 3-18. 5 Idem, “Reply to My Critics”, în The National Interest, Vol. 18, Winter 1989-1990, pp. 21-28.
174
în Republica – sufletul omenesc6. Lipsit de thymos, „ultimul om” n-ar fi decât un sclav al
propriilor sale dorinţi. Ajuns în acest punct al raţionamentului său, Fukuyama se întreabă: ar
trebui să ne temem că „vom fi în acelaşit timp fericiţi şi satisfăcuţi cu situaţia noastră”, că nu
vom mai fi „fiiinţe umane ci animale ale genului homo sapiens? Sau există pericolul de a fi
fericiţi pe un plan, dar totuşi ne-mulţumiţi cu noi înşine pe un altul şi de aceea gata de a trage
înapoi lumea în istorie, cu toate războaiele, injustiţia şi revoluţiile sale?”7.
Istoria a confirmat, cel puţin parţial, cel de al doilea scenariu, demonstrând că
liberalismul are încă duşmani redutabili – hipernaţionalismul şi etnonaţionalismul din Balcani,
mentalitatea înclinată spre genocid din Rwanda, credinţele religioase fanatice ale talibanilor,
fundamentalismul unei părţi a lumii islamice sau a dreptei religioase din SUA. Atacurile
teroriste de la 11 septembrie 2001 au demonstrat, o dată în plus, dacă mai era nevoie,
falsitatea viziunii lui Fukuyama. În ultimă instanţă, 11 septembrie 2001 a fost o încercare de
contestare a supremaţiei ideologice a modelului american de societate şi, prin aceasta, o
tentativă de alterare a balanţei ideologice de putere. Violenţa efectivă a fost însoţită atunci de
cea simbolică, vizate fiind înseşi simbolurile puterii americane: World Trade Center –
simbolul puterii economice şi al liberalismului economic, în general; Pentagonul – simbolul
puterii militare; şi Casa Albă – simbolul puterii politice. Departe de a se fi „sfârşit,” în 1991,
istoria cunoaşte, aşadar, un nou început, plin de imprevizibilităţi.
Şi după evenimentele de la 11 septembrie 2001, Fukuyama a continuat să considere
corectă teza sa conform căreia „Istoria înţeleasă ca evoluţie a societăţilor umane prin diverse
forme de guvernare culminase în democraţia liberală modernă şi capitalismul orientat către
piaţă”. În opinia sa, „modernitatea, reprezentată de către SUA şi alte democraţii dezvoltate, va
rămâne forţa dominantă în politica mondială şi instituţiile încorporând principiile occidentale
fundamentale ale liberăţii şi egalităţii vor continua să se răspândească în lume. Atacurile de la
6 Idem, The End of History and the Last Man, The Free Press, New York, 1992, pp. 163-165. 7 Ibidem, p. 312.
175
11 septembrie reprezintă o disperată reacţie adversă faţă de lumea modernă ce pare să fie un
tren de marfă rapid pentru cei ce nu vor să se urce în el”8. Pe de altă parte însă, Fukuyama se
contrazice subliniind că „dacă recunoaştem că lupta fundamentală nu este numai cu teroriştii
propriu-zişi ci cu islamiştii radicali care văd lumea ca pe o luptă maniheistă între credincioşi
şi necredincioşi, atunci nu vorbim de un grup mic şi izolat de fanatici” ci de o întreagă ramură
a Islamului – „islamo-fascism”9.
8.2.2 Ciocnirea civilizaţiilor
O tentativă de descriere a fizionomiei lumii de după Războiul Rece, în termenii unor
blocuri civilizaţionale al căror comportament ar fi similar celui al unor plăci tectonice, a făcut-
o politologul Samuel Huntington, director al Institutului de Studii Strategice John M. Olin de
la Universitatea Harvard. Concepând civilizaţia ca „entitate culturală” şi „nivelul cel mai larg
de identificare” al unei comunităţi umane, Huntington distinge „şapte sau opt civilizaţii” ale
căror elemente de diferenţiere le-ar constitui istoria, limba, cultura, tradiţiile şi religia –
occidentală, confucianistă, japoneză, islamică, hindusă, slav-ortodoxă, latino-americană şi,
posibil, africană10. Teza sa postulează existenţa unor linii de fractură între aceste civilizaţii, ca
sursă dominantă a viitoarelor conflicte ale umanităţii. „Statele naţiuni vor rămâne actorii cei
mai puternici în afacerile mondiale, dar principalele conflicte ale politicii globale se vor
produce între naţiuni şi grupuri ale unor civilizaţii diferite. Ciocnirea civilizaţiilor va domina
politica globală. Liniile de fractură dintre civilizaţii vor fi liniile de luptă ale viitorului”11. În
Europa, „cea mai semnificativă linie despărţitoare” i se părea că „ar putea fi graniţa estică a
creştinătăţii occidentale în anul 1500”, ce separă Finlanda şi Statele Baltice de Rusia, trece
8 Idem, “History and September 11”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), World in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, N.Y., 2002, pp. 27-28 9 Ibidem, p. 32. 10 Samuel P. Huntington, “The Clash of Civilizations?”, în Foreign Affairs, Summer 1993, pp.23-25. 11 Ibidem, p. 22.
176
prin teritoriile Belarusului şi Ucrainei, separând partea de de vest, de obedienţă catolică a
Ucrainei, de cea de de est, de obedienţă ortodoxă, face o buclă către vest, separând
Transilvania de restul României şi, în cele din urmă, ajunge pe teritoriul fostei federaţii
iugoslave, separând Croaţia şi Slovenia de restul teritoriului iugoslav. „Cortina de catifea a
culturii a înlocuit cortina de fier a ideologiei ca cea mai semnificativă linie despărţitoare în
Europa” – conchidea Huntington12.
Pe linia preocupărilor de geopolitică a frontierei, Huntington a încercat să identifice
asemenea linii de fractură între civilizaţii pe toate continentele. Numitorul comun al tuturor
acestora ar fi, în viziunea lui Huntington, opoziţia dintre civilizaţia occidentală şi celelalte
civilizaţii sau, reluând titlul articolului unui autor indian, „Vestul şi Restul” - slogan ce
reamintea semnalul de alarmă tras de Robert B. Kaplan privitor la iminenta „venire a
anarhiei”13.
Într-o lucrare ulterioară, Huntington şi-a reluat şi dezvoltat teza, încercând să
acrediteze ideea că liniile despărţitoare dintre civilizaţii sunt de o importanţă capitală nu doar
pentru definirea identităţii fundamentale a comunităţilor umane, ci şi pentru recompunerea
ordinii mondiale14.
Teoria lui Huntington a generat un şir întreg de replici, ce au demonstrat argumentat,
din varii perspective (confuzia dintre politică şi cultură, neluarea în calcul a ramurilor şiită şi
sunită ale Islamului, inexistenţa unei „conexiuni confuciano-islamice”, etc.), falsitatea
viziunii sale15.
12 Ibidem, pp. 30-31 13 Ibidem,p. 48; vezi şi Kishore Mahbubani, „The West and the Rest”, în The National Interest, Summer 1992, pp. 3-13. Vezi şi Robert Kaplan, The Coming Anarchy: Shattering the Dreams of the Post Cold War, Random House, New York, 2000. 14 Samuel P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, New York, 1996. Vezi, de asemenea, articolul lui Huntington extras din această lucrare, „The West: Unique not Universal”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 6, November-December 1996, pp. 28-46. 15 Pentru reacţii la eseul lui Huntington “The Clash of Civilizations?”, vezi numărul special dedicat de revista Commentaire, No. 66, Été 1994; de asemenea, Marc Bonnefous, „Le choc des civilisations”, în Défense Nationale, No. 4, Avril 1994, pp. 87-95; Bruce Nussbaum, „Capital, not Culture”, în Foreign Affairs, No. 96, Fall 1994, p. 165; Theodore A. Couloumbis, Thanos Veremis, „In Search of New Barbarians: Samuel P.
177
Nici scenariul lui Kaplan, la care subscrie implicit viziunea huntingtoniană, al unei
„lumi bifurcate”, în care insulele de comfort ale lumii occidentale vor fi asaltate de mase de
oameni de rase şi culturi diferite care vor semăna anarhia în Occident, nu s-a împlinit decât cu
totul parţial. Chiar dacă imigraţia către ţările dezvoltate a atins proporţii considerabile în
ultimii ani, fenomenul nu a indus în societate o stare naturală de tip hobbesian, caracterizată
prin violenţă generalizată, aşa cum anticipa scenariul „Vestul şi Restul”.
8.2.3 Al Treilea Val
Una din caracteristicile esenţiale care definesc lumea contemporană este omniprezenţa
tehnologiei informaţionale în toate sferele vieţii umane. La temelia noi revoluţii în modul cum
este procesată şi manipulată informaţia stă microprocesorul, aşa după cum, la începuturile erei
industriale, acelaşi rol l-a jucat tiparul. Caracterul sistemic şi interdependent al vieţii umane în
lumea contemporană face ca atunci când una din părţile sistemului să nu funcţioneze bine,
efectul său negativ să se repercuteze asupra tuturor celorlalte părţi ale acestuia. Funcţionarea
optimă a sistemului presupune comunicarea efectivă, respectiv schimbul de informaţii, astfel
încât fiecare parte să se poată adapta la schimbările mediului în care operează. Cu alte
cuvinte, ea presupune accesul la informaţii precise şi în timp real. Reţelele de comunicare
globală au capacitatea de a distribui aproape instantaneu informaţia pe întreg mapamondul.
Parţial întrucât integritatea sistemelor o cere, parţial pentru că tehnologia o permite,
informaţia tinde să devină marfa de bază viitorului, tot aşa după cum, în erele industrială şi
agrară, aceleaşi roluri le-au îndeplinit banii şi forţa fizică58.
Huntington, ‘The Clash of Civilizations’ ”, în Mediterranean Quarterly, Vol. 5, No. 1, Winter 1994, pp. 36-44; Stephen M. Walt, „Building Up New Bogeymen”, în Foreign Affairs, No. 106, Spring 1997, pp. 166-169; Pierre Hassner, „Morally Objectionable, Politically Dangerous”, în The National Interest, No. 46, Winter 1996-1997, pp. 63-68;. Pentru răspunsul lui Huntington la critica lui Pierre Hassner, vezi „Hassner’s Bad Bad Review”, în The National Interest, No. 47, Spring 1997, pp. 97-102. 58 John L. Petersen, “Info War: The Next Generation”, în Proceedings, January 1997, pp. 60-61.
178
Viziunea pe care Alvin şi Heidi Toffler au propus-o în lucrarea Al Treilea Val (în
prelungirea unei alte lucrări celebre mai vechi, Şocul viitorului) pentru a descrie sistemul
mondial al secolului XXI este aceea a unei lumi în care coexistă trei tipuri diferite de societăţi,
care evoluează în paralel pe bande de viteză diferite, au nevoi economice diferite şi sunt
marcate de grade diferite de conectivitate. Societăţile Primului Val – simbolizate de săpăligă
– sunt cele agrare, cu un ritm al schimbării foarte lent, preocupate de dobândirea de resurse
naturale în vederea asigurării nevoilor primare de supravieţuire, foarte puţin conectate la
lumea exterioară, răvăşite de conflicte caracteristice stadiului tribal pre-naţional de evoluţie a
umanităţii, ai cărui actori principali sunt căpeteniile locale. Societăţile celui de Al Doilea Val
– simbolizate de linia de asamblare – sunt cele industriale, cu un ritm al schimbării mai alert,
a căror funcţionalitate se întemeiază pe nevoia de resurse energetice, materii prime şi pieţe de
desfacere, care întreţin o gamă variată de conexiuni cu lumea exterioară şi care au drept actori
principali statele-naţiuni. În sfârşit, societăţile celui de Al Treilea Val – simbolizate de
computer – sunt societăţile informaţionale în care schimbarea este accelerată la maximum, în
care preocuparea centrală este aceea de a converti cunoaşterea în bogăţie (şi nu aceea de a
dobândi noi teritorii, care practic dispare, sau aceea de a avea resurse naturale proprii, care
este diminuată), marcate de hiperconectivitate şi ai cărui actori principali sunt cei
transnaţionali (companii multinaţionale, religii mondiale, organizaţii non-guvernamentale
internaţionale, etc)59.
Coexistenţa acestor trei societăţi paralele crează tabloul unui lumi contemporane
ciudate şi paradoxale, în care „insule” interdependente, dominate de înalta tehnologie a
secolului XXI, alcătuiesc împreună un „arhipelag” ad-hoc, în mijlocul unui vast „ocean” al
subdezvoltării şi pauperităţii. Este o lume marcată de fluctuaţie continuă şi supusă mai mult ca
oricând impactului întâmplării, în care:
59 Alvin and Heidi Toffler, War and Anti-War: Survival at the Dawn of the 21st Century Little, Brown, and Company, New York, 1993, pp. 241-252.
179
- în vreme ce imensa majoritate a populaţiei are dificultăţi serioase în a-şi asigura
nevoile minime supravieţuirii, cele câteva societăţi cu adevărat post-industriale şi
post-naţionale sunt preocupate de cercetare hi-tech şi software, de accesul la şi
controlul asupra băncilor de date şi reţelelor de telecomunicaţii, de asigurarea unor
pieţe pentru produse şi servicii care încorporează un înalt nivel de inteligenţă, de
consulting managerial, de integrarea şi managementul reţelelor informaţionale, de
multiplicarea, diversificarea şi integrarea canalelor mass-media, de simulări virtuale şi
„învăţare continuă”;
- grupuri etnice tot mai numeroase îşi reclamă identitatea şi „suveranitatea”, în vreme
ce suveranitatea statelor avansate economic este în continuă erodare;
- chiar în statele cele mai puternic industrializate, există anumite regiuni privilegiate
tehnologic - ceea ce Tofflerii denumesc prin noţiunea de „tehnopoli” regionali
(Orange County şi Sylicon Valley în SUA, Osaka în Japonia, regiunea Lyon în Franţa
sau zona Ruhrului în Germania) – al căror statut socio-economic îl surclasează pe cel
al statelor-naţiuni în cadrul cărora acestea fiinţează;
- legăturile care se crează între marile firme transnaţionale sunt mai puternice şi mai
semnificative decât cele dintre statele-naţiuni în cadrul cărora au fost plasate sediile
lor centrale;
- non-linearitatea şi asimetria sunt la ele acasă, o stare conflictuală de mică amploare
putând degenera într-un mare război, iar derularea acestuia din urmă putând produce
schimbări insignifiante în distribuţia puterii.
Contrazicând teza populară la începuturile anilor 90 potrivit căreia prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi a blocului răsăritean creat de aceasta în Răsăritul Europei reprezintă
principala explicaţie a schimbărilor dramatice pe care le cunoaşte lumea contemporană,
Alvin şi Heidi Toffler au susţinut că acestea s-ar fi produs oricum, fiind generate de
180
emergenţa unei noi civilizaţii a cărei prosperitate se bazează pe informaţie, şi care,
adăugându-se altor două modele, preexistente, a făcut ca sistemul mondial actual să fie
unul tridimensional (structurat pe trei paliere diferite) şi lipsit de echilibru (întrucât acestor
paliere le lipseşte numitorul comun).
Schimbarea produsă de societăţile celui de Al Treilea Val este una paradigmatică şi ea
afectează toate aspectele vieţii umane, inclusiv concepţia asupra securităţii şi maniera de
purtare a războiului. Citându-l pe Troţki, care spunea că „poţi să nu fii interesat de război, însă
războiul este interesat de tine”, Tofflerii au avansat propriul lor dicton, conform căruia
„naţiunile poartă războiul aşa cum produc bogăţia”. Corepunzător societăţilor celui de Al
Treilea Val, ar exista un „al treilea val” în modul de purtare a războiului: „forţa” devine mai
puţin tangibilă şi mult mai dependentă de factori calitativi; spaţiul de înfruntare capătă
dimensiuni planetare; creşte exponenţial rata mişcărilor (de forţe, logistică, idei) produse în
cadrul său şi timpul se comprimă; iar războiul însuşi devine un conflict între procese de
decizie, succesul său fiind asigurat de „diferenţialul informaţional” între comandanţi şi forţele
aflate în subordinea acestora.
8.2.4 Globalizare şi glocalizare
Globalizarea poate fi descrisă ca un proces (sau set de procese) care înmănunchează o
transformare a organizării spaţiale a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale şi care generează fluxuri
şi reţele transcontinentale şi regionale de activitate, interacţiune şi putere. Globalizarea
lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul mapamondului şi operează o
redistribuţie teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Ea se caracterizează prin patru tipuri de
schimbare: extinderea activităţilor economice, sociale şi politice dincolo de frontierele
naţionale, regionale şi continentale; intensificarea interconexiunilor şi interdependenţei în
planurile comercial, investiţional-financiar, cultural, comunicaţional, al emigrării, etc;
181
accelerarea circulaţiei informaţiei, ideilor, bunurilor, capitalului şi oamenilor în condiţiile
evoluţiei rapide a sistemelor moderne de transport şi comunicare; şi estomparea marcată a
distincţiei tradiţionale dintre afacerile interne şi cele internaţionale, în condiţiile caracterului
tot mai intrusiv al dreptului internaţional şi al împrejurării că evenimente locale pot influenţa
evenimente dintr-o cu totul altă parte a planetei decât cea în care s-au petrecut, sau pot avea
chiar consecinţe globale. Pe scurt, globalizarea poate fi concepută ca o lărgire, intensificare,
accelerare şi creştere a impactului interconectivităţii la nivel planetar. Ea tinde să conducă la
situaţia în care fiecare subsistem teritorial va semăna tot mai mult cu întregul, iar întregul se
va manifesta tot mai mult la nivelul părţilor sale componente60.
Interpenetrarea dintre global şi local, ca trăsătură a viitoarei societăţi globale a apărut
iniţial în mediile de afaceri japoneze, în anii ’80, sub forma ideii de “globalizare locală” sau
“glocalizare”. Noţiunea desemna procesul prin care corporaţiile multinaţionale îşi adaptau
produsele şi marketingul circumstanţelor locale, dictate de preferinţele consumatorilor locali,
proces ce implica un element de acţiune “de sus în jos”.
Ulterior, ideea legăturii de interdependenţă dintre global şi local a fost preluată de
organizaţiile nonguvernamentale internaţionale (dedicate protecţiei mediului, acţiunii civice,
social-politice, etc) sub forma sloganului “gândeşte local, acţionează local”, ce implica un
element de acţiune “de jos în sus”. Sloganul desemna procesul prin care actorii locali erau
chemaţi să reflecteze asupra consecinţelor globale ale acţiunilor lor, înainte de a le pune în
aplicare pe plan local61.
Globalizarea este înainte de toate un proces geoeconomic şi de abia apoi unul
geopolitic şi geocultural. Procesul de configurare a noului spaţiu planetar ca spaţiu
geoeconomic are în corporaţiile şi parteneriatele transnaţionale de tip reţea principalii săi
60 David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Cambridge, Polity Press, 1999. Vezi şi Realism vs. Cosmopolitanism. A debate beween Barry Buzan and David Held, conducted byAnthony McGrew, la www.polity.co.uk/global/realism.htm 61 Robert J. Holton, Globalization and the Nation-State, Macmillan, 1999, pp. 16-18.
182
agenţi. Pe această bază, diviziunea internaţională a muncii, dezvoltată în ultimii 300 de ani
odată cu afirmarea statelor-naţiuni, are tendinţa de a se transforma în diviziune transnaţională
a muncii. Unul dintre întemeietorii ştiinţei managementului, savantul Peter F. Drucker, susţine
chiar că în actuala etapă de existenţă a economiei mondiale, pentru ca o economie naţională să
poată supravieţui ca entitate, ea trebuie să se integreze logicii capitalismului corporativ.
Aceasta presupune adaptarea la principiile ce guvernează relaţiile dintre companiile parentale
şi cele subsidiare în cadrul corporaţiilor transnaţionale. Pe această bază, economiile naţionale
pot şi trebuie să se transforme în agenţi geoeconomici. O atare evoluţie atrage însă după sine o
erodare a legitimtăţii statelor şi apariţia şi consolidarea unor noi loialităţi – corporatiste,
regionale, social-mondiale, etc. – , situaţie ce i-a făcut pe eseistul francez Alain Minc şi
politologul german Ulrich Beck să susţină că în prezent asistăm la o necesară revenire la evul
mediu. Asemeni situaţiei din evul mediu, când autoritatea monarhilor şi prinţilor era partajată
şi, uneori, subminată, de feudalii locali, în lumea globalizată a identităţilor multiple, şi
loialităţile sunt multiple62.
Unii autori consideră necesară operarea unei distincţii între noţiunile de globalizare şi
internaţionalizare. Ulrich Beck, de pildă, consideră că din punct de vedere economic putem
vorbi de internaţionalizare, altfel spus de „o întărire a relaţiilor comerciale şi de producţie
transnaţionale în cadrul şi între anumite regiuni ale lumii – America, Asia şi Europa – dar,
cel puţin deocamdată, nu şi de globalizare63. Prin contrast, profesorul american Herman Daly
de la Universitatea Maryland susţine ideea conform căreia în vreme ce globalizarea, înţeleasă
ca integrare economică globală prin dezintegrarea economiilor naţionale ar desemna faţeta
negativă a globalizării, internaţionalizarea, înţeleasă ca liberă circulaţie a bunurilor, oamenilor
şi ideilor ar descrie aspectul său pozitiv.
62 Alain Minc Le Nouveau Moyen Age, Paris, Gallimard, 1998. Ulrich Beck, Ce este globalizarea? Erori ale globalismului-răspunsuri la globalizare, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 148. 63 Ulrich Beck, op. cit., p. 154.
183
Dezbaterea în jurul momentului care a marcat începutul globalizării nu s-a încheiat
nici astăzi. Pentru unii autori acesta este dat de secolul al XVI-lea, în cursul căruia a avut loc
emergenţa sistemului capitalist mondial şi a fost descoperită Lumea Nouă (Immanuel
Wallerstein). Pentru alţi autori acest moment coincide cu începuturile modernizării, plasate în
secolul al XVIII-lea (Anthony Giddens). Pentru alţi autori, fenomenul globalizării a debutat la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, perioadă în cursul căreia s-au
dezvoltat primele companii cu adevărat internaţionale. În sfârşit, sunt şi unii autori care
consideră că doar sfârşitul conflictului Est-Vest (1989-1991), ce a permis trecerea la
edificarea unei civilizaţii cu adevărat globale, poate fi considerat adevăratul început al
globalizării (Thomas L. Friedmann, Perlmutter).
Dincolo de aceste dispute şi schematizând oarecum, se poate afirma că în abordarea
fenomenului globalizării pot fi distinse trei şcoli principale de gândire: hiperglobalistă;
sceptică; şi transformaţionalistă.
Şcoala hiperglobalistă susţine că statele sunt subiectele unor masive şi profunde
procese de schimbare economică şi politică, care le erodează şi fragmentează puterea. Soarta
comunităţilor naţionale este tot mai mult dominată de forţe regionale şi globale. Ceea ce
distinge prezentul de trecut este existenţa unei economii globale unice, care transcede şi
integrează regiunile economice mari ale planetei şi impune necircumscrierea activităţilor
economice cu caracter strategic unui cadru naţional. Instituţiile financiare şi comerciale
internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, G-8, Organizaţia Mondială a
Comerţului, etc) şi capitalul corporatist, mai degrabă decât statele, sunt cele care exercită azi
influenţa decisivă asupra organizării, localizării şi distribuţiei bogăţiei şi puterii economice pe
mapamond. Această transformare este însoţită de costuri semnificative şi impune regândirea
unor valori fundamentale precum egalitatea, libertatatea şi democraţia şi chiar a unor modele
184
democratice, precum cele ale “statului bunăstării sociale” (welfare state) şi social-
democraţiei, menite, în opinia hiperglobaliştilor, dispariţiei.
Şcoala sceptică susţine că puterea guvernelor naţionale şi naţionalismul rămân
trăsăturile determinante ale epocii contemporane. În opinia adepţilor săi, deşi în ultima
perioadă a avut loc o intensificare a activităţii internaţionale şi sociale, ea a întărit şi
consolidat puterile statului în multe domenii. Scepticii contestă şi caracterul novator al
globalizării. Astfel, în comparaţie cu perioada de dinaintea izbucnirii Primului Război
Mondial (la belle époque, 1890-1914), intensitatea interdependenţei globale contemporane ar
fi fost exagerată. Mai mult decât atât, argumentează scepticii, globalizarea este un fenomen în
bună măsură circumscris statelor OECD. Respingând ideea unei economii globale, poziţia
sceptică conchide că lumea se împarte în mai multe blocuri economice şi politice în cadrul
cărora se dezvoltă forme diverse de capitalism. Departe de a experimenta o nouă ordine,
lumea contemporană a rămas captiva geopoliticii şi luptei neo-imperialiste pentru putere.
Ca sinteză a celor două poziţii extreme, şcoala transformaţionalistă susţine că
globalizarea este un proces multidimensional, care crează circumstanţe economice, politice şi
sociale noi, ce servesc reorganizării şi rearticulării puterilor politică, militară şi culturală ale
statului şi a contextului în care acesta operează. Globalizarea, afirmă transformaţionaliştii,
este în primul rând o chestiune care vizează modalităţile, instrumentele, organizarea şi
distribuţia puterii. Ea poate fi concepută ca o mutaţie pe scara organizării umanităţii, ce
extinde relaţiile de putere la nivelul întregului mapamond şi face ca evoluţiile dintr-o regiune
a planetei să potă modela viaţa comunităţilor dintr-o cu totul altă parte a ei. Inegală în
circumscrierea şi impactul său asupra diverselor regiuni şi state ale lumii, globalizarea divide
tot pe atât cât integrează64.
64 David Held, Anthony McGrew, Globalization/Anti-Globalization, Cambridge, Polity Press, 2002. Vezi, de asemenea, David Held, Anthony McGrew (eds.), The Global Transformations Reader, Cambridge, Polity Press, 2000.
185
Una dintre cele mai influente lucrări dedicate globalizării rămâne lucrarea lui Thomas
L. Friedmann, Lexus şi măslinul. Ea prezintă globalizarea ca un fenomen în două etape
succesive, separate între ele printr-o cezură temporală. Prima etapă, derulată între jumătatea
secolului al XIX-lea şi Primul Război Mondial , a stat sub semnul puterii Marii Britanii,
atunci puterea dominantă pe plan mondial. Caracteristicile sale principale au fost emergenţa
pieţelor comerciale şi de capital la nivel global şi amploarea fără precedent a circulaţiei forţei
de muncă şi a fenomenului imigraţiei. Cea de a doua etapă, derulată în prezent, stă sub semnul
puterii SUA şi are drept caracteristci esenţiale integrarea pieţelor, finanţelor şi tehnologiei –
aceasta din urmă prin computerizare, miniaturizare, digitalizare, comunicaţii prin satelit, fibre
optice şi Internet. Cea de a doua etapă se deosebeşte la modul esenţial de prima prin ritmul şi
intensitatea cu care lumea este integrată într-o unică piaţă globală şi prin numărul ţărilor şi
indivizilor capabili să participe la acest proces şi să fie afectaţi de el.
Teza centrală a cărţii lui Friedmann este accea conform căreia globalizarea reprezintă
noul sistem internaţional care l-a înlocuit pe cel al Războiului Rece. Ea are propriile sale
reguli, propria sa logică şi propriile sale mobiluri care vor afecta fiecare firmă, ţară şi
comunitate, direct sau indirect. Dacă Războiul Rece avea drept caracteristică esenţială
divizarea, iar ca simbol Zidul Berlinului, globalizarea are drept caracteristică fundamentală
integrarea, iar ca simbol, reţeaua de Internet. Dacă “pe perioada Războiului Rece unitatea de
măsură a puterii era greutatea, în era globalizării aceasta este viteza. Dacă ieri întrebarea care
conta era: cât de mare e racheta ta?, mâine ea va fi: cât de rapid e modemul tău?”. Dacă în
timpul Războiului Rece, linia telefonică directă care unea Casa Albă de Kremlin, controlată
de doar doi oameni, reprezenta simbolul divizării noastre, în globalizare Internetul este
simbolul conectivităţii noastre, ce ar urma în curând să atingă permanenţa – stadiul Evernet-
ului. În opinia lui Friedmann, ceea ce este realmente înspăimântător în legătură cu
globalizarea este faptul că logica sa internă o copiază pe cea a Internetului: suntem tot mai
186
conectaţi unii cu alţii, dar nimeni nu preia controlul65. Friedmann susţine că în epoca
globalizării, calitatea şi transparenţa guvernelor contează mai mult decât niciodată, iar
investitorii pot forţa guvernele să devină mai transparente şi democratice.
Potrivit lui Friedmann, elementele care explică de ce economia americană a performat
atât de bine ca factor globalizant ţin de geografie, populaţia multiculturală şi marele procent
de imigranţi, pieţele de capital eficiente, transparenţa cadrului juridic şi circulaţia liberă a
informaţiilor. Prin contrast, punctele slabe ale SUA ar fi criminalitatea ridicată, carenţele
regimului de control al armelor, disparităţile mari între veniturile populaţiei, sub-finanţarea
şcolilor de stat, procesomania, standardul de viaţă al consumatorilor peste nivelul mijloacelor
financiare pe care aceştia le deţin şi aroganţa globală a Washingtonului.
Pentru Friedmann, partea bună a globalizării constă aceea că oferă comunităţilor
locale şi oamenilor simpli numeroase oportunităţi şi resurse, iar partea rea, în aceea că puterea
se plasează la nivele tot mai abstracte şi se cere ţărilor în curs de dezvoltare să facă în
douăzeci de ani ceea ce Statelor Unite ale Americii le-a trebuit două secole să realizeze.
În timp ce autori hiperglobalişti precum Thomas L. Friedmann sau promotori ai
determinismului economic şi a teoriei sistemului global precum Immanuel Wallerstein66, au
avansat ideea globalizării ca sistem, alţi autori, precum Roland Robertson au propus
reconceptualizarea globalizării ca şi câmp. Câmpul global, în viziunea lui Robertson, ar fi
rezultatul interpenetrării complexe dintre global, naţional şi local. Abordarea dialectică a lui
Robertson vede în globalizare interacţiunea celor trei elemente, mai degrabă decât dominaţia
forţelor transnaţionale asupra celor naţionale sau triumful modernităţii asupra tradiţiei. Spre
deosebire de sistemul global, câmpul global nu este dominat de logica singulară a
65 Thomas L. Friedmann, The Impact of Globalization on World Peace, Burkle Center for International Relations, University of California, Los Angeles, Working Paper No. 27, 2001. Idem, Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei PRO. 66 Immanuel Wallerstein, The Modern World System: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, Academic Press, New York, 1974. Idem, The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press, Cambridge, 1979. Idem, The Politics of the World-Economy, Cambridge
187
capitalismului, nici animat doar de puterea instituţiilor economice sau legitimat de o unică
idee sistemică capabilă de a coopta mişcările anti-sistemice. Câmpul global prezintă
deopotrivă elemente constrângătoare şi oportunităţi de acţiune capabile să afecteze toţi actorii
implicaţi67. În concepţia lui Robertson localul este un aspect al globalului iar globalizarea un
proces prin intermediul căruia culturile locale sunt deopotrivă concentrate şi intersectate.
Datorită acestei interdependenţe reciproce dintre local şi global, de natură a genera un tip
aparte de „ciocnire a localităţilor”, mai degrabă decât de a vorbi de globalizare şi localizare ca
două procese distincte, ar trebui să vorbim de glocalizare ca unul şi acelaşi proces complex,
ce le reuneşte pe ambele. Pe această cale, conceptul de glocalizare se contrapune
funciarmente celui de globalizare culturală sau McDonaldizare a societăţii.
Pornind de la concepţia lui Roland Robertson, Zygmunt Baumann arată că
glocalizarea este un proces al re-stratificărilor sociale la scară globală. Cu alte cuvinte,
globalizarea şi localizarea reprezintă nu doar momentele sau faţetele unuia şi aceluiaşi
fenomen, ci ele se constituie simultan în modalitate de exprimare a unui nou tip de polarizare
şi stratificare a populaţiei lumii în bogaţi globalizaţi şi săraci localizaţi. În vreme ce pentru cei
avuţi spaţiul şi-a pierdut semnificaţia, putând fi uşor străbătut pe căi „reale” sau „virtuale”,
pentru cei săraci distanţele pot fi cu greu depăşite. În vreme ce locuitorii primei lumi trăiesc
esenţialmente în timp, tocmai pentru că nu dispun de el suficient, locuitorii celei de a doua
lumi trăiesc esenţialmente în spaţiu, tocmai pentru că pot ieşi cu greu din captivitatea sa, iar
timpul, de care dispun din plin, este gol şi lipsit de structură (doar timpul virtual al televiziunii
beneficiind de un anumit „orar”) şi trece monoton, inutil. Potrivit lui Baumann, noutatea erei
globalizării rezidă în faptul că globalizarea schimbă relaţia dintre bogăţie şi pauperitate. Dacă
vechii bogaţi aveau nevoie de săraci pentru a se înavuţi şi a rămâne avuţi, noii bogaţi nu mai
au nevoie de noii săraci. Între noii bogaţi globalizaţi, ce transgresează timpul şi sunt în
University Press, Cambridge, 1984. Idem Geopolitics and Geoculture, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.
188
permanentă criză de timp, şi noii săraci localizaţi, fixaţi de un anumit spaţiu şi condamnaţi la
„omorârea” unui timp de care oricum nu au nevoie, se cască o prăpastie ce se adânceşte tot
mai mult şi care face imposibilă atât legătura de dependenţă, cât şi cea de solidaritate şi
compasiune ce a caracterizat până în momentul erei globalizării relaţia dintre bogaţi şi săraci.
Dacă Zygmunt Baumann a dezvoltat filonul social al teoriei lui Roland Robertson,
Arjun Appadurai a dezvoltat componenta culturală a acesteia, propunând teoria autonomiei
relative a culturilor glocale. Potrivit lui Appadurai realităţile pe baza cărora se construiesc
culturile glocale sunt: „peisajele etnice” (ethnoscapes) – persoane sau grupuri aflate în
permanentă mişcare (turişti, imigranţi, refugiaţi, solicitanţi de azil, muncitori oaspeţi, alte
categorii de persoane sau grupuri aflate în mişcare); „peisajele tehnologice” (technoscapes) –
mişcările transfrontaliere ale tehnologiilor; „peisajele financiare” (financescapes) – mişcările
rapide ale banilor; „peisaje media” (mediascapes) – distribuţia capacităţilor de producţie şi
emisie a imaginilor electronice; şi „peisajele ideatice” (ideoscapes) – mişcarea ideilor în
favoarea sau împotriva statului, rădăcini în iluminism. Culturile glocale întemeiate pe aceste
realităţi numai sunt legate de un anume spaţiu şi timp şi fac irelevantă distincţia tradiţională
dintre centru şi periferie. La originea acestei mutaţii fundamentale stau mijloacele de
informare în masă. În loc de a crea o unificată „cultură globală”, cum s-a pretins, în fapt
industriile media „umplu” formele de viaţă locale cu „pre-imagini” ale unor variate „lumi
posibile” generate în altă parte. Existenţa reală şi cea posibilă se întrepătrund astfel în circuitul
imaginilor şi modelelor produse la scară globală.
Pentru Ulrich Beck, globalizarea înseamnă o societate mondială fără stat mondial şi
guvern mondial. Reunind faţete multiple (economice, de comunicare, ecologice, culturale,
sociale, de securitate, etc.), globalizarea înseamnă în acelaşi timp re-regionalizare la nivelele
supranaţional şi sub-naţional. Altfel spus, globalizarea favorizează macro-regionalizarea care,
67 Robert J. Holton, op. cit., pp. 187-191.
189
la rândul său, favorizează micro-regionalizarea. În ceea ce priveşte relaţia geopolitică-
globalizare, Behr consideră că posibilitatea însăşi de a produce bunuri şi servicii în varii
locaţii de pe glob, justifică relevanţa geopoliticii în epoca globalizării. Behr operează o
distincţie între Primul Modernism, în cadrul căruia exista o anumită unitate între stat, societate
şi individ, şi cel de-al Doilea Modernism, reprezentat de globalizare, în cadrul căreia această
uniate nu mai există. În vreme ce în Primul Modernism – cel al statelor naţionale – a trebuit să
alegem între echilibru şi hegemonie, în cel de-al Doilea Modernism – al globalizării – trebuie
să alegem între pierderea suveranităţii naţionale şi cooperarea transnaţională.
Societatea mondială actuală este “o societate nestatală, adică o stare de agregat a
societăţii pentru care garanţiile de ordine teritorial-statală dar şi regulile politicii legitimate
public îşi pierd caracterul obligatoriu”68. Tocmai pentru că unitatea dintre popor, spaţiu şi stat
e pusă sub semnul întrebării, o nouă unitate, forjată de această dată între umanitate, planetă şi
state e imperios necesară. Această nouă unitate este materializată, potrivit lui Behr, de statul
transnaţional. Statul transnaţional e conceput ca o posibilă alternativă la statul naţional şi
statul hegemonic global, cu alte cuvinte, ca un posibil răspuns dat provocărilor globalizării. În
cadrul statelor transnaţionale, sistemul de coordonare politică este organizat de-a lungul axei
globalizare-localizare. Prin urmare, statele transnaţionale nu sunt nici state naţionale, nici
internaţionale şi nici supranaţionale, ci state glocale, provincii ale societăţii globale ce se
străduiesc să-şi dobândească propria poziţie pe piaţa mondială şi în sistemul politicii
policentrice globale. Behr este de părere că modelul statului transnaţional este capabil de a
revitaliza câmpul politic şi a oferi răspunsul corect pentru teoria politică şi politica erei
globale. Dacă acest New Deal nu se materializează însă, avertizează Behr, fatalismul evoluţiei
neoliberale, pe care îl clamează postmodernismul şi globalismul neoliberal va deveni
previziune împlinită.
68 Ulrich Beck, op. cit., pp. 27-31, 78-84, 136, 142-145, 205.
190
Concluzionând, putem afirma că fenomenul globalizării nu are o definire precisă şi
tinde, prin imprecizie terminologică şi proteismul manifestării sale (deopotrivă în planurile
economic, ecologic, social, politic, cultural, al comunicării, al securităţii), să devină un clişeu
al timpurilor noastre. Modurile de raportare şi atitudinile faţă de globalizare sunt şi ele dintre
cele mai diferite. Unii văd în ea un proces benefic, inevitabil şi ireversibil, subliniind noile
oportunităţi pe care aceasta le oferă, în vreme ce alţii o privesc cu ostilitate şi frică, subliniind
aspectele de dominaţie, dependenţă, uniformizare şi standardizare pe care aceasta le implică.
Unii autori cred că eroziunea culturii democratice în societăţile democratice dezvoltate poate
fi rectificată prin mai multă globalizare (Anthony Giddens), în vreme ce alţii consideră că
răspunsurile la globalizare sunt fie edificarea statelor transnaţionale (Ulrich Beck), fie
promovarea unui nou realism moral (William H. Thornton)69.
8.2.5 Jihad versus McWorld
Politologul Benjamin R. Barber este autorul unei descrieri în termeni antinomici a
forţelor care „remodelează” lumea contemporană: Jihad versus McWorld.
Primul dintre ei, deşi împrumutat din arsenalul terminologic al islamismului, unde are
accepţiunea de luptă religioasă în numele credinţei şi război sfânt, vizează o formă generică
de „opoziţie fundamentalistă la modernitate”, un „multiculturalism cancerizat”, altfel spus,
„particularismul dogmatic şi violent”, indiferent de comunitatea în care se manifestă el. În
democraţiile consolidate, el „dobândeşte două forme intersectate: provincialismul, care opune
periferia centrului, şi parohialismul, care dispreţuieşte cosmopolitismul”. În „democraţiile în
curs de dezvoltare”, Jihadul îşi găseşte „o vatră naturală” 70.
69 Robert J. Holton, op.cit., pp. 2-3. Anthony Giddens, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives, Routledge, New York, 2000, pp. 89-93. William H. Thornton, “Balance of Terror: The Geopolitics of “Empire” vs. “Jihad”, în Perspectives on Evil and Human Wickedness, Vol. 1, No. 2, 2003, p. 115. 70 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, pp. 10, 13, 162, 188-189, 198.
191
Cel de al doilea termen, inspirat de numele unuia dintre cele mai răspândite fast food-
uri de pe mapamond – McDonald’s – reprezintă o noţiune generică pentru diversele forme de
manifestare ale globalizării: pieţele globale, mutarea puterii economice în sectorul serviciilor
(informaţii şi comunicaţii), integrarea pe verticală a mijloacelor de comunicare în masă,
standardizarea gusturilor la nivel planetar prin acest tip nou de piaţă publică, biserică laică,
sau „parc tematic” care este mall-ul, înlocuirea puterii dure, întemeiată pe coerciţie (puterea
„hard”) prin puterea subtilă, întemeiată pe consens (puterea „soft”) şi a ideologiei prin „un soi
de videologie care acţionează prin fragmente audio şi clipuri video” şi al cărui „mesaj politic”
îl reprezintă distracţia71.
„Dacă McWorld-ul în forma sa negativă cea mai stihinică este un fel de rapacitate
animalică, atinsă printr-o energie agresivă şi irezistibilă, Jihadul în forma sa negativă
primordială e un soi de frică animalică, propulsată de anxietatea în faţa incertitudinii şi
uşurată de fanatismul jertfelor de sine – o evadare din istorie”72.
Deşi antagonice, lumile Jihad-ului şi McWorld-ului sunt interdependente şi întreţin o
relaţie dialectică între ele. „McWorld-ul nu poate exista fără Jihad: are nevoie de un
parohialism cultural care să-i hrănească apetiturile nesăţioase. În acelaşi timp, nici Jihadul nu
poate trăi fără McWorld: căci unde ar ajunge cultura fără producătorii şi negustorii care o
aduc la cunoştinţa tuturor? …Jihadul nu stă atât într-o opoziţie netă, cât într-un contrapunct
subtil cu McWorld-ul...Jihad via McWorld, mai degrabă decât Jihad versus
McWorld…Jihadul nu este numai adversarul McWorld-ului, ci şi copilul lui. În consecinţă,
cele două sunt încleştate într-un soi de moment freudian al luptei culturale continue, nici unul
nedorind să existe împreună cu celălalt, nici să fie complet de unul singur”73. Mai mult decât
atât, Jihadul şi McWorld-ul au un numitor comun, care le face să pară că acţionează „într-o
armonie ascunsă”: fiecare în felul său subminează statul naţional, instituţiile democratice,
71 Ibidem, pp.19., 113, 125-148. 72 Ibidem, p. 207.
192
libertăţile cetăţeneşti şi activismul civic. „Jihadul făureşte comunităţi de sânge înrădăcinate în
excludere şi ură, comunităţi care dispreţuiesc democraţia în favoarea paternalismului tiranic
sau a tribalismului consensual. McWorld-ul întemeiază pieţe globale înrădăcinate în consum
şi profit, lăsând în seama unei mâini invizibile nedemne de încredere, chiar dacă nu în
întregime fictive, problemele de interes şi bine comun”74. Alternativa pe care Barber o
propune în raport cu cele două extreme şi, în primul rând, cu ceea ce autorul numeşte
„totalitarismul economic al economiei de piaţă” era o „societate civilă cu multiple sectoare în
care autonomia fiecărui domeniu distinctiv – inclusiv a pieţei economice – este garantată de
suveranitatea statului democratic”75.
Într-un eseu ulterior (2002), în replică la paradigma huntingtoniană, Benjamin Barber
nota că ceea ce se petrece sub ochii noştri nu este o ciocnire a civilizaţiilor, ci un „război în
interiorul civilizaţiei, o luptă care exprimă ambivalenţa din cadrul fiecărei
culturi...ambivalenţa fiecărui individ jonglând beneficiile evidente ale modernităţii cu la fel de
evidentele sale costuri”76. În această lucrare, Barber a încercat să explice cauza profundă care
generează fenomenul terorismului, considerat a fi „o versiune depravată a globalizării”:
„beneficiarii occidentali ai McWorld-ului celebrează ideologia de piaţă cu angajamentul său
faţă de privatizarea lucrurilor publice şi comercializarea tuturor lucrurilor private şi, prin
urmare, insistă asupra libertăţii totale faţă de interferenţa guvernului în sectorul economic
global (laissez faire). Însă libertatea faţă de interferenţă – domnia puterii private asupra
bunurilor publice – este un alt nume pentru anarhie. Iar teroarea este doar una din multele boli
contagioase pe care anarhia le generează. Ceea ce a devenit evident după 11 septembrie este
73 Ibidem, pp. 149, 151. 74 Ibidem, pp. 7-8. 75 Ibidem, p. 279 76 Idem, „Democracy and Terror in the Era of Jihad vs. McWorld”, în Ken Booth and Tim Dunne (eds.), op. cit., p. 249.
193
că aceeaşi dezordine deregulată de pe urma căreia beneficiază instituţiile financiare şi
comerciale este chiar dezordinea pe care se bazează terorismul”77.
Întrucât „războiul dintre Jihad şi McWorld nu poate fi câştigat”, singura alternativă
viabilă la ambele este lupta democraţiei împotriva amândorura. „Dacă nu putem oferi o
alternativă luptei dintre Jihad şi McWorld, epoca în pragul căreia stăm – postcomunistă,
postindustrială, postnaţională, şi totuşi sectară, anxioasă şi bigotă – are şanse să fie şi
iremediabil de postdemocatică” 78. Din acest punct de vedere, umanitatea s-ar afla la o
răscruce. „Putem avea interactivitatea noastră dictată nouă de violenţă şi anarhie sau putem să
o construim pe modelul propriilor noastre aspiraţii democratice. Putem avea o
interdependenţă democratică şi folositoare pe oricare bază comună putem să-i convingem pe
alţii ca să şi-o însuşească, sau putem sta pe marginea anarhiei şi să încercăm să împiedicăm
criminali şi terorişti de a ne împinge în abis”79.
Incitantă prin viziunea maniheistă asupra lumii post-Război Rece, „paradigma Barber”
este, în acelaşi timp, o invitaţie la reflecţie asupra noilor inamici ai democraţiei.
8.2.6 Miezul funcţional versus Prăpastia neintegrată
O viziune strategică adaptată contextului globalizării în general, şi securităţii mondiale
după 11 septembrie 2001 în special, propune Thomas Barnett, cercetător şi profesor la
Departamentul de Cercetare şi Analiză a Războiului din cadrul Centrului de Studii pentru
Războiul Naval din cadrul Colegiului Naval de Război al SUA (U.S. Naval War College).
Viziunea sa a rezultat din studierea intervenţiilor americane în perioada post-Război Rece şi
s-a decantat în perioada noiembrie 2001-iunie 2003, când a deţinut o funcţie-cheie (Assistant
for Strategic Futures) în cadrul biroului Pentagonului însărcinat cu transformarea strategică a
armatei americane (Office of Force Transformation), după atacurile teroriste de la 11
77 Ibidem, pp. 250, 253. 78 Idem, Jihad versus McWorld, p. 21.
194
septembrie 2001. Urmând deja o reţetă a popularităţii testată anterior de Francis Fukuyama şi
Samuel Huntington, Barnett şi-a lansat teoria iniţial printr-un eseu - Noua hartă a
Pentagonului (2003) –, dezvoltând-o ulterior la proporţiile unei lucrări de-sine-stătătoare ce a
preluat titlul eseului iniţial – Noua hartă a Pentagonului. Război şi Pace în secolul XXI
(2004).
Potrivit lui Barnett, raportarea diferită a diverselor regiuni ale lumii la globalizare a
generat o nouă configuraţie geostrategică a planetei. Utilizând o proiecţie Mercator a
mapamondului, statele care au îmbrăţişat globalizarea apar plasate la colţurile unui contur
imaginar de forma unei mingi de rugby culcate, în vreme ce statele care o resping apar plasate
la mijlocul acestuia. Regiunile care au implementat cu succes globalizarea, denumite generic
Miezul Funcţional (the Functional Core), includ America de Nord, o mare parte din America
de Sud, Uniunea Europeană, Rusia (sub Putin), Japonia şi „economiile emergente” ale Asiei
(îndeosebi China şi India), Australia şi Noua Zeelandă – regiuni care totalizează circa 4 din
cele 6 miliarde de oameni, cât însumează populaţia totală a planetei. Regiunile care au respins
globalizarea, denumite generic Prăpastia Neintegrată (the Non-Integrated Gap), reunesc zona
Caraibilor, aproape întreaga Africă, Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu,
Asia de Sud-Vest şi o mare parte din Asia de Sud-Est. Între Miez şi Prăpastie se găsesc aşa-
numitele „state de la Cusătură” (Seam states), folosite adesea pentru a exporta terorism şi
instabilitate dinspre Prăpastie către Miez: Mexic, Brazilia, Africa de Sud, Maroc, Algeria,
Grecia, Turcia, Pakistan, Tailanda, Malaezia, Filipine şi Indonezia80.
Deconectarea faţă de globalizare defineşte şi ameninţările prezente şi viitoare la adresa
securităţii mondiale. Ossama Bin Laden este un produs al Prăpastiei, iar reţeau teroristă Al-
Qaeda s-a instalat în unele dintre cele mai „deconectate” ţări – Arabia Saudită, Sudan,
79 Idem, Democracy and Terror in the Era of Jihad vs. McWorld”, ed. cit., p. 253. 80 Thomas P. M. Barnett, The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century, G. P. Putnam's Sons, New York, 2004, passim. Articolele lui Thomas Barnett, precum şi alte materiale pot fi consultate pe site-ul său www.thomaspmbarnett.com
195
Pakistan, Somalia, Yemen. Prin urmare, noua paradigmă de securitate ar putea fi rezumată în
formula „lipsa de conectare defineşte pericolul” (disconnectedness defines danger). Cum între
democraţiile liberale aparţinătoare Miezului războiul a devenit de neconceput, viitoarele
acţiuni militare vor fi purtate în statele Prăpastiei sau de-a lungul „statelor de la Cusătură”,
pentru a proteja Miezul de exporturile nocive ale Prăpastiei (terorism, arme, droguri,
epidemii, etc).
În concepţia lui Barnett, pentru a câştiga războiul împotriva terorismului, strategia
SUA trebuie să vizeze următoarele obiective: creşterea capacităţii sistemului imunitar al
Miezului de a răspunde perturbărilor de sistem de genul celor produse de atentatele de la 11
septembrie 2001; colaborarea cu „statele de la Cusătură” menite a alcătui o zonă-tampon care
să stăvilească pătrunderea în Miez a reţelelor teroriste şi a altor elemente destabilizatoare;
exportul de securitate în Prăpastie şi, pe această cale, restrângerea Prăpastiei. „Până când nu
vom începe un export de securitate sistematic, pe termen lung, către Prăpastie, aceasta va
exporta într-o măsură crescândă suferinţele sale către Miez sub forma terorismului şi a altor
instabilităţi” – atenţionează Barnett. Acest export de securitate poate fi făcut fie sub forma
unor intervenţii militare masive, de tip Leviathan, fie prin intervenţii umanitare şi de edificare
naţional-statală, de tip Administrare de Sistem. Pentru a face faţă provocărilor Prăpastiei,
Pentagonul trebuie să-şi dezvolte capacităţile militare de tip Administrare de Sistem. Lipsa
acestora, în Irak, a făcut ca SUA să nu poată restabili ordinea şi reclădi această ţară81.
Barnett consideră că SUA au datoria morală de a proceda la acest export de securitate,
întrucât restrângerea Prăpastiei nu este doar o strategie de răspuns la principala ameninţare a
momentului la adresa securităţii – terorismul –, ci „o strategie care şi atrage un viitor mai bun
pentru aproape o treime de umanitate care continuă să trăiască şi să moară în Prăpastie”. În
concepţia lui Barnett acest viitor ar trebui să includă: transformarea Irakului într-o societate
196
funcţională; transformarea Chinei într-o putere de rang apropiat Statelor Unite ale Americii;
îndepărtarea lui Kim Jong al II-lea de la conducerea Coreii de Nord; crearea unui NATO
asiatic; îndepărtarea actualei conduceri iraniene; dezvoltarea unei NAFTA asiatice;
îmbrăţişarea principiului liberului schimb de către întreg continentul american; admiterea de
noi state în cadrul SUA; încorporarea Africii de către Miez la orizontul anului 2050; şi, în
plan energetic, trecerea de la utilizarea petrolului la cea a gazului natural82. Din acest punct de
vedere, războiul din Irak ar trebui privit ca un moment de cotitură în plan geopolitic şi
geostrategic, primul pas al unui program pe termen lung prin care SUA îşi asumă
„proprietatea asupra securităţii strategice în era globalizării”.
Într-un studiu ulterior (redactat împreună cu profesorul Bradd C. Hayes), Barnett a
dezvoltat conceptul de perturbare a sistemului, ridicând-ul la rangul unei teorii de-sine-
stătătoare. În viziunea lui Barnett perturbarea sistemului poate fi asemuită cu „o piatră uriaşă
aruncată într-un lac mic şi lini ştit. Şocul vertical iniţial este spectaculos, dar încreţiturile pe
suprafaţa apei rezultate au o răspândire mai largă şi efecte mai de durată”. Spre deosebire de
trecut, când războiul dintre marile puteri a condus la schimbări ale ordinii internaţionale, în
condiţiile globalizării, ce crează un mediu mai dens pentru propagarea undei de şoc, războiul
dintre marile puteri devine mai puţin probabil cauza, cât unul din efectele posibile ale
perturbării sistemului. În prezent agenţii declanşatori ai perturbării sistemului sunt „indivizi
super-puternici” (cum i-a denumit Thomas Friedmann), precum Ossama bin Laden, şi reţele
teroriste transnaţionale, precum reţeau Al-Qaeda. În aceste condiţii stategia focalizată pe
state-naţionale nu mai este şi nici nu mai poate fi eficientă. O strategie adaptată condiţiilor
globalizării are nevoie de un principiu organizator nou, iar acesta, în opinia lui Barnett, este
81Vezi The Fourth Rail: History, Politics and the War on Terrror. Falling just short of a Unified Strategy to Combat Terror, June 8, 2004, la http://thefourthrail.blogspot.com/2004/06/falling-just-short-of-unified-strategy.html 82 The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century by Thomas P. M. Barnett, la http://www.theinsightworks.com/blog/barnett_review.html
197
exportul de securitate sistematic de către statele care au îmbrăţişat globalizarea în general, şi
de către SUA în special către statele care au respins globalizarea.
În funcţie de capacitatea statelor de a statua noi reguli care să direcţioneze globalizarea
şi a coopera între ele întru îngrădirea celor care i se opun, Barnett oferă şi patru scenarii
posibile ale evoluţiei globalizării. Primul dintre ele, denumit „Globalizarea Traumatizată”,
desemnează cazul în care aceste noi reguli nu sunt statuate, iar lumea dezvoltată nu se uneşte
împotriva celor ce se opun globalizării. Cel de al doilea, denumit „Globalizarea
Compromisă”, vizează posibilitatea ca lumea să coopereze întru avansul globalizării, dar să
eşueze în a statua noi reguli, dezvoltarea economică să-şi încetinească ritmul, iar guvernele să
fie mai degrabă reactive decât pro-active. Cel de al treilea, botezat „Globalizarea Stabilizată”,
se referă la situaţia în care naţiunile dezvoltate ar cădea de acord asupra unui set general de
reguli care să direcţioneze globalizarea, dar eşuând în a face front comun în faţa celor care se
opun globalizării, vor fi permanent confruntate cu proteste de masă. În sfârşit, cel de al
patrulea şi, în opinia lui Barnett, cel mai favorabil, denumit „Globalizarea Normalizată”,
desemnează cazul în care ţările dezvoltate vor cădea de acord asupra unui set de reguli care să
protejeze drepturile muncitorilor, culturile locale şi mediul şi vor coopera atât pentru
dezvoltarea lină şi echitabilă a globalizării, cât şi pentru îngrădirea oponenţilor săi83.
Prin ambiţia de a se erija în strateg al epocii globalizării, Barnett a fost asemuit uneori
cu Alfred Mahan şi George Kennan84. Dacă comparaţia cu teoreticianul puterii maritime se
susţine doar din punct de vedere formal întrucât atât Mahan, cât şi Barnett, şi-au dezvoltat
teoriile în calitate de profesori ai Colegiului Naval de Război al SUA, comparaţia cu Kennan
este încă mai puţin justificată. Deşi atât Kennan, cât şi Barnett au propus soluţii unor contexte
83 Thomas P. M. Barnett and Bradd C. Hayes, “System Perturbation: Conflict in the Age of Globalization”, în Raymond W. Westphal Jr, ed, War and Virtual War: The Challenges to Communities, Inter-Disciplinary Press, Oxford 2003, capitol care poate fi consultat şi online la http://www.inter-disciplinary.net/publishing/idp/War%20&%20Virtual%20War.pdf.
198
strategice de esenţă maniheistă – comunism versus capitalism, globalizare şi anti-terorism
versus anti-globalizare şi terorism – conţinutul acestora este foarte diferit. În vreme ce
Kennan a teoretizat necesitatea îngrădirii sau îndiguirii Uniunii Sovietice pentru stăvilirea
expansiunii comunismului, Barnett consideră îngrădirea Prăpastiei Neintegrate necesară, dar
nu suficientă, propunând adoptarea unei atitudini pro-active care să conducă la restrângerea
acesteia. Iată de ce, se poate afirma că strategia lui Barnett se aseamănă mai degrabă cu cea
propusă de James Burnham în epoca Războiului Rece, ce preconiza „împingerea înapoi” a
adversarului de atunci al lumii libere, puterea comunistă.
Al ţi analişti l-au comparat pe Barnett cu Robert Kaplan şi Samuel Huntington85. Dacă
perspectiva înstăpânirii anarhiei asupra căreia atenţionează Kaplan este conţinută implicit şi în
teoria lui Barnett, în cazul nedorit în care statele Miezului nu ar reuşi restrângerea Prăpastiei,
comparaţia cu teoria lui Huntington nu poate fi susţinută decât dintr-un punct de vedere
formal, în sensul că ambele viziuni se originează într-o viziune de tip tectonic asupra lumii.
Altminteri, în vreme ce Huntington rămâne prizonierul acesteia prin conceptul de ciocnire a
civilizaţiilor, Barnett încearcă să o depăşească. Prin faptul că vizează integrarea treptată a
zonelor problematice ale planetei în Miezul funcţional al acesteia, strategia lui Barnett
propune, în fapt convergenţa civilizaţiilor.
Oferind Pentagonului un substitut similar prin simplitate, eficient şi pragmatism
strategiilor ce au dominat gândirea strategică americană în perioada Războiului Rece
(„îndiguirea” şi „descurajarea”), strategia pro-globalizare şi anti-teroristă a lui Thomas
Barnett îngăduie Washingtonului să depăşească abordarea de tip joc cu sumă nulă a celei
dintâi şi să se prezinte totodată în faţa aliaţilor săi drept lider natural în epoca globalizării,
herald şi promotor al unui „viitor care merită edificat”.
84 Vezi MiloClark, Functioning Core and Non-integrating Gap, la http://www.swans.com/library/art10/mgc143.html şi Mark Safranski, Why Some Are Calling Thomas P.M.
Barnett Our Age's George F. Kennan, la http://hnn.us/articles/9212.html. 85 Analysis of "The Pentagon's New Map", la http://www.thereforelight.com/pentagon.htm
199
Capitolul 9
Geopolitica energiei
Deşi nu în mod automat, bogăţia energetică este generatoare de creştere economică.
Oriunde este produsă sau consumată, energia prezintă două caracteristici fundamentale: 1. se
află în relaţie de interdependenţă cu dezvoltările de pe piaţa mondială – iar, din acest punct de
vedere, piaţa petrolului poate fi socotită drept una cele mai integrate pieţe din lume; 2. este un
sector economic extrem de politizat. Ambele caracteristici dar, mai cu seamă, cea din urmă,
sunt evidente în Golful Persic, Marea Caspică şi zona Caucazului. Competiţia dintre marile şi
micile puteri pentru asigurarea accesului la resursele energetice ale mapamondului se
defineşte tot mai pregnant ca o geopolitică a energiei.
În fapt, “marele joc” geopolitic al începutului de secol XXI se plasează în sfera
accesului la resursele de petrol şi gaze naturale, ca una din mizele fundamentale a ceea ce se
numeşte “războaiele resurselor”1. Purtate pentru controlul resurselor energetice (din zone
precum Golful Persic, Marea Caspică, Marea Chinei de Sud, Algeria, Angola, Ciad,
Columbia, Indonezia, Nigeria, Sudan şi Venezuela), alocarea rezervelor limitate de apă ale
unor râuri (Nil, Iordan, Tigru, Eufrat, Indus) sau pentru monopolul exportului unor materii
prime (cherestea) şi minerale (diamante) valoroase (în Africa şi sud-estul Asiei), ele alcătuiesc
deja o nouă “geografie a conflictelor”.
Geopolitica energiei, ca sub-ramură a geopoliticii, se poate spune că s-a conturat mai
pregnant în mediile politic şi academic în urma şocului declanşat de criza petrolieră din 1973.
În ultimile două decenii şi jumătate ale sec. XX a devenit tot mai evident faptul că în
1 Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, New York, 2001. Idem, “The Geography of Conflict”, în Foreign Affairs, Vol. 80, No. 3, May-June 2001, pp. 49-61. Vezi şi Susan L. Cutter, “Exploiting, Conserving, and Preserving Natural Resources”, în George J. Demko, William B. Wood, eds., Reordering the World: Geopolitical Perspectives on the Twenty-First Century, second edition, Westview Press, Boulder, CO, 1999, p. 171. Guy F. Caruso, “The Geopolitics of Energy Into the 21st Century”,
200
condiţiile ratelor de consum energetic în continuă creştere, oferta nu va face faţă cererii.
Ilustrativă, din acest punct de vedere, este creşterea dependenţei de petrol a SUA. Dacă în
1970, 88% din consumul american de petrol era asigurat din surse interne, după războiul din
Orientul Mijlociu (1973) şi embargoul petrolier ce i-a urmat, în 1974 importurile de petrol ale
Americii ajunseseră deja să se cifreze la 28%. Concomitent, preţul petrolului sărise de la 1,73
$ barilul, în 1970, la 10,89 $ în 1974. În 1980 importurile ajunseseră să reprezinte circa 38%
din consumul intern, în 1990 se cifra la aproximativ 42%, iar în 1995 depăşise pentru întâia
oară pragul psihologic de 50%2.
Între timp, între 1973 şi anul 2000, reevaluările rezervelor de petrol şi gaze naturale
(datorate creşterii ratelor de refacere iniţial prognozate şi subestimării volumelor acumulate în
fazele timpurii ale evaluării), precum şi dezvoltarea surselor neconvenţionale de energie, au
diminuat întrucâtva angoasa produsă de realizarea limitelor energetice ale planetei. Pe de altă
parte însă este tot atât de adevărat că sursele neconvenţionale de energie sunt departe de a
constitui, cel puţie deocamdată, o alternativă reală. Iar guvernele au devenit tot mai conştiente
despre necesitatea de a închide centralele nucleare bazate pe tehnologii învechite şi riscante de
tip Cernobâl sau Kozlodui, ceea ce va adânci şi mai mult prăpastia dintre cererea şi oferta
energetică – la nivelul continentului european, cel puţin.
Resursele de hidrocarbon lichid fiind limitate, ele trebuie folosite eficient. Densitatea
lor energetică înaltă şi bogăţia chimică le recomandă în continuare ca şi combustibili pentru
transporturi (terestre, maritime, aeriene) şi ca materii prime industriale (pentru industriile
chimică şi petrochimică, îndeosebi). Generarea de căldură este însă un mod mai puţin eficient
de utilizare al hidrocarburilor lichide. Pe termen mediu şi lung, cel puţin până în anul 2050,
când se apreciază că resursele de gaz vor constitui o problemă, hidrocarburile gazoase sunt o
Testimony Before the Senate Energy and Natural Resources Committee, 21 March 2001, la http://www.csis.org/hill/ts010321caruso.htm. 2 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 41.
201
opţiune mai eficientă. În ţări în care există înalte standarde de securitate, energia nucleară este
soluţia cea mai bună. Pe măsura generalizării acestor standarde, se apreciază că în perioada
2020-2050 energia nucleară va deveni foarte răspândită. Hidrogenul este şi va rămâne
costisitor de produs, transportat şi depozitat. Utilizarea sa pe scară largă ca sursă generatoare
de căldură sau combustibil pentru transport continuă să fie obstrucţionată de costurile
excesive pe care le implică aceasta. Maniera cea mai eficientă de utilizare a hidrogenului ca şi
combustibil pentru transport ar fi „carbonizarea” sa, adică producerea de hidrocarburi
sintetice.
Factorul cel mai important care va modela viitorul energetic al omenirii rămâne însă o
necunoscută – dacă umanitatea va adopta o conduită energetică raţională sau dacă tendinţele
iraţionale actuale vor continua să prevaleze. Altfel spus, tendinţele energetice ale viitorului
vor fi modelate de acceptarea sau non-acceptarea riscurilor asociate cu încălzirea planetei,
utilizarea energiei nucleare, a mijloacelor de transport care funcţionează pe bază de
combustibili fosili şi dezvoltarea ingineriei genetice.
În tot acest context, preocuparea faţă de viitorul energetic al planetei a rămas una
perfect legitimă şi de mare actualitate. Din nefericire, tot mai mult, SUA şi UE văd viitorul
energetic al planetei într-un mod divergent. În vreme ce UE a început să-şi pregătească
sectorul industrial şi opinia publică pentru tranziţia către sursele energetice reînnoibile, SUA a
rămas dependentă de petrol, continuând, în pofida riscurilor asociate instabilităţii politice, să
fie preocupată de accesul la noi resurse externe de „aur negru”. La summitul ONU dedicat
dezvoltării sustenabile ce s-a desfăşurat la Johannesburg în august 2002, Uniunea Europeană a
încercat să pledeze pentru necesitatea ca 15% din resursele energetice ale planetei ce vor fi
folosite în 2010 să provină din surse reînnoibile. Deţi ţinta propusă era mai mică decât cea pe
care UE şi-o asumase unilateral pentru 2010 (22%), SUA s-au opus acestei propuneri.
202
9.1 Schiţă a hăr ţii energetice a mapamondului
La ora actuală există 3 (plus 1) mari blocuri consumatoare de energie (petrol şi gaz):
America de Nord (ţările Acordului Nord-American de Liber Schimb, NAFTA), Europa (ţările
europene membre ale Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică, OECD),
Japonia şi China.
În Europa, 55% din cererea de petrol este asigurată prin importuri din Orientul
Mijlociu, fostul spaţiu sovietic şi Africa. Dependenţa relativ mică de importuri se datorează
Mării Nordului, a cărei producţie de ţiţei se consideră a fi stabilizată la 6 milioane de barili pe
zi până în anul 2010. În perspectiva anului 2020, se apreciază însă că dependenţa Europei faţă
de importurile de petrol va creşte până la 70%.
În America de Nord, în condiţiile în care producţia internă de petrol s-a aflat în declin
de la mijlocul anilor 80, importurile acoperă în prezent aproximativ 52% din consum. Dacă
preţurile rămân joase, producţia internă ar putea să scadă în jurul cifrei de 6 milioane de barili
zilnic în jurul anului 2010, pe când consumul ar putea creşte până la aproape 24 de milioane
de barili zilnic, deficitul putând să conducă la creşterea importurilor până aproape de 75% în
anul 2010.
Japonia înfăţişează tabloul unei triple dependenţe de petrol: petrolul asigură 55% din
sursele energetic primare ale Japoniei, cantităţile de petrol provin exclusi din importatori, iar
75% dintre acestea din urmă provin din Orientul Mijlociu.
Acestor trei mari regiuni consumatoare de ţiţei, relativ recent li s-au adăugat China,
care în anii 90 a devenit un importator net de petrol. În anul 2010 se apreciază că importurile
chineze se vor tripla, iar peste încă în deceniu, în 2020, ele vor reprezenta de 5 ori nivelul
actual.
Între SUA/Canada şi Europa, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte, şi între
SUA/Canada, Europa şi Rusia, pe de o parte, şi ţările OPEC şi ale Orientului Mijlociu există
203
disproporţii uriaşe în ceea ce priveşte rezervele actuale, producţia şi consumul actual de
petrol. La nivelul rezervelor, producţiei şi consumului anului 2000, cantităţile de petrol ar
putea îndestula nevoile SUA/Canadei timp de 9,5 ani, cele ale Europei timp de 7,5 ani, cele
ale ţărilor OPEC timp de 72 ani, iar cele ale Orientului Mijlociu timp de 89 de ani – media pe
mapamond fiind, aşadar, de 38 de ani.
Studiile au evidenţiat tendinţa clară de creştere constantă a ponderii ţărilor Orientului
Mijlociu şi OPEC, în raport cu cea a restului lumii, în generarea producţiei mondiale de ţiţei.
Astfel, dacă în 1996 producţia ţărilor Orientului Mijlociu şi OPEC în producţia mondială de
petrol reprezenta puţin mai mult de o pătrime (26%), aproape trei pătrimi din producţie fiind
asigurată de restul lumii, se apreciază că în anul 2010, producţia acestor ţări (47%) se va
apropia sensibil de cea a restului lumii (53%), pentru ca în 2020 ea să o depăşească pe aceasta
cu 10 procente – 55% faţă de numai 45%, cât ar urma să reprezinte producţia de petrol a
restului lumii.
Harta petrolieră a mapamondului cuprinde în prezent 9 mari regiuni, dintre care 5 sunt
net importatoare (ceea ce înseamnă că în aceste regiuni oferta internă este mai mică decât
cererea), iar 4, net exportatoare (ceea ce înseamnă că în aceste regiuni oferta internă este mai
mare decât cererea). Regiunile net exportatoare de ţiţei sunt Orientul Mijlociu (Iran, Irak,
Kuweit, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite), Federaţia Rusă împreună cu regiunea
caspică, Africa şi America. Din cele 4 regiuni, doar primele 2 – cea dintâi mai mult, cea de a
doua la o scară mai redusă – au capacitatea de a face să crească exporturile lor nete, pentru a
satisface foamea de energie în creştere a lumii. Însă zona Orientului Mijlociu a fost şi va
continua să fie profund afectată ca şi cale de aprovizionare cu petrol datorită războaielor
dintre Iran şi Irak (1980-1988), a războiului din Golf (1991) şi, mai ales, a proiectatei
campanii militare americane împotriva Irakului, care poate reconfigura întreaga dinamică
geopolitică în Golful Persic. Pe de altă parte, cum Rusia nu va fi capabilă să crească
204
semnificativ exporturile sale, partea cea mai însemnată a acestei creşteri va trebui să fie
asigurată de regiunea caspică.
Harta distribuţiei gazului natural pe glob cuprinde 10 regiuni, dintre care jumătate net
importatoare, iar jumătate net exportatoare, ponderea cea mai mare între acestea din urmă
având-o Rusia şi regiunea caspică. În Europa, 63% din necesarul de gaz natural este asigurat
din producţia continentului, 22% este importat din Rusia, iar restul importat din Algeria.
Dependenţa europenilor faţă de importurile de gaz natural este prognozată a creşte de la
nivelul actual de 37% la 50% în 2010 şi 60-70% în 2020.
Prin contrast, America de Nord este autarhică în asigurarea necesarului de gaz natural.
Importurile sporadice au la bază preţuri avantajoase, sau sunt determinate de insuficienţe
temporare ale producţiei. Drept urmare, analiştii prognozează că în 2020 doar 5% din
necesarul de gaz natural pe continentul nord-american va fi importat. În sfîrşit, Japonia este
total dependentă de importurile de gaz, în vreme ce China face apel la importuri de gaz
natural din Rusia.
Situaţia rezervelor, consumului şi producţiei gazului natural învederează avantajul
comparativ net pe care zona Orientului Mijlociu şi cea sud-caspică o au comparativ cu
SUA/Canada, Europa, Rusia şi nordul Africii. Se apreciază că la nivelul rezervelor,
consumului şi producţiei anului 2000, necesităţile SUA/Canadei ar putea fi asigurate timp de
9 ani, cele ale Europei timp de 18 ani, cele ale Rusiei timp de 88 ani, iar cele ale regiunii
Orientului Mijlociu şi sud-caspice, timp de 215 ani.
Majoritatea analiştilor prognozează că cererea de energie primară a lumii aproape că
se va dubla în 2030 şi aproape tripla în anul 2050. Conform acestor proiecţii, în anul 2050
combustibilii fosili (petrol, gaz, cărbune) vor reprezenta doar două treimi din energia
consumată, faţă de 85% cât reprezintă ei în prezent.
205
Asigurarea securităţii transporturilor petroliere a reprezentat pentru guvernele
occidentale o preocupare constantă. Ea vizează din ce în ce mai mult nu doar rutele terestre, ci
şi cele maritime.
Primul semnal de alarmă pentru securitatea transporturilor pe mare l-a reprezentat
intensificarea în anii 90 a pirateriei maritime, fenomen care până nu de mult se credea a
aparţine istoriei, el trimiţând cu gândul mai mult la corsarii secolului al XVII-lea decât la
infracţionalitatea secolului XXI. Numai între 1991 şi 1999 în lume au fost înregistrate 1382 de
acte şi tentative de piraterie maritimă. Zonele cele mai expuse pirateriei maritime sunt
considerate a fi Asia de Sud-Est (totalizând circa 60% din totalul mondial al cazurilor de
agresiune pe mare în anii 90), America de Sud (cu precădere largul ţărmurilor Braziliei),
America Centrală (îndeosebi Marea Caraibilor şi Golful Mexic) şi Cornul Africii (în largul
apelor Somaliei şi Djibouti)3. În ultima vreme s-au înmulţit temerile că fenomenul pirateriei
maritime a făcut sau e pe cale să facă joncţiunea cu ciuma secolului XXI – terorismul.
Explozia declanşată la bordul petrolierului francez Limburg în apele Yemenului, în octombrie
2002, nu a făcut decât să reanime această temere. A devenit tot mai evidentă vulnerabilitatea
statelor occidentale faţă de posibile atentate – inclusiv prin operaţiuni de tip kamikaze –
contra tancurilor petroliere. Astfel de atentate nu numai că sunt capabile să întrerupă fluxurile
maritime ale transportului petrolului, ce asigură două treimi din petrolul mondial, dar sunt de
natură să şi genereze adevărate dezastre ecologice. Mai mult decât atât, avertizează
specialiştii, se conturează tot mai pregnant pericolul unor acte teroriste de o gravitate şi mai
mare vizând infrastructurile petroliere, terminalele sau rafinăriile şi care ar putea perturba şi
chiar întrerupe aprovizionarea cu petrol.
Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) declară că au fost luate măsuri pentru
securizarea transportului maritim, dar recunoaşte că nici o măsură specială nu a fost
3 Peter Chalk, “Intensificarea pirateriei maritime”, în Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 129-30.
206
concepută în perspectiva aplicării scenariului unui atac terorist. Or, asupra rutelor maritime
ale flotei petroliere mondiale planează în prezent ameninţarea reţelei teroriste Al-Qaeda.
Arestarea unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Osama bin Laden, yemenitul
Ramzi Binalshibah, coordonator al atacului terorist de la 11 septembrie 2001 care ulterior a
fost promovat responsabil militar al sectorului „jihadul maritim” al reţelei Al-Qaeda, a relevat
existenţa unui plan de atac al navelor de război aflate în perimetrul Oman-Gibraltar, pus la
cale în mai 2002 de teroristul yemenit. Planul prevedea înmulţirea atentatelor teroriste în
Golful Persic şi Marea Oman în scopul blocării circulaţiei petrolierelor în regiune şi al
creşterii artificiale, pe această cale, a preţului petrolului care, la rândul său, trebuia să
afecteze grav economia mondială. Planul a fost dejucat de Agenţia Centrală de Investigaţii
(CIA) a SUA şi serviciile secrete marocane. Semnificativ rămâne însă faptul că traseul
cuprins între strâmtorile Ormuz din Golful Persic şi Bab-el-Mandeb din Marea Oman, indicat
de marina americană după arestarea lui Binalshiban ca supus riscului unor atacuri teroriste,
este exact traseul parcurs de petrolierul francez Limburg4.
Tot mai mulţi specialişti recomandă escortarea petrolierelor, în general a navelor de
comerţ considerate strategice. În zonele de risc din largul Somaliei, Djibouti şi coastele
Yemenului patrulează deja o flotilă internaţională cub comandament german (Task Force
150), care grupează cinci nave germane, una spaniolă, una franceză şi una americană. Această
forţă securizează însă limitat doar largul mării, nu şi porturile considerate sensibile.
Prin dinamica lor, evoluţiile ultimilor ani şi în perspectiva viitorului previzibil obligă
guvernele la o înţelegere geopolitică a problematicii energiei în general şi a traseelor
oleoductelor şi gazoductelor în special, şi o viziune comprehensivă a relaţiei energie-
4 The New Jersey Naval Militia Foundation, French Tanker Limburg explodes in Yemen as 2nd Anniversary of the USS Cole Attack Approaches, la http://www.njnavy.com/yemen.htm. Vezi, de asemenea, Stratfor.com, Yemen: Tanker Explosion May Hurt Al Qaeda’s Strategy, 8 October 2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206708
207
securitate, din perspectiva problemelor puse de securitatea exploatării, depozitării,
transportului şi prelucrării resurselor de petrol şi gaze naturale.
9. 2 Geopolitica Mării Caspice
Geopolitica zonei caspice este una regională cu reverberaţii mondiale. Ea vizează
statele riverane Mării Caspice - Rusia, Azerbaijanul, Kazahstanul, Iranul şi Turkmenistanul –
şi marile puteri cu interese în zonă – între care, pe primele locuri se plasează Statele Unite,
Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.
Ar fi o greşeală să se creadă că regiunea caspică este un al doilea Golf Persic.
Rezervele cunoscute de petrol ale Mării Caspice (excluzând Iranul şi Federaţia Rusă) sunt
sensibil mai mici decât cele ale Orientului Mijlociu, iar producţia şi transportul său costă de 2-
3 ori mai mult. De aceea, potenţialul Caspicii ca exportator major de energie nu trebuie
exagerat. În plus, nu există un consens privitor la cuantumul rezervelor de „aur negru” în
regiune, diversele estimări diferind mult între ele – între 13 şi 38 de miliarde de tone
estimarea americană, între 7 şi 14 miliarde de tone, cea europeană şi între 7 şi 10 miliarde de
tone, cea rusească. Indiferent însă de cifrele avansate, aceste estimări plasează regiunea Mării
Caspice înapoia Orientului Mijlociu, dar în faţa regiunii Mării Nordului în privinţa resurselor
de petrol, cu alte cuvinte pe locul al treilea. Dacă adăugăm la aceasta faptul că prognozele
apreciază că în jurul anului 2015 zăcămintele de petrol din Alaska şi Marea Nordului s-ar
putea epuiza, iar regiunea beneficiază şi de importante cantităţi de gaz natural, resursele
caspice, localizate precumpănitor în Azerbaijan, Kazahstan şi Turkmenistan, ar urma să se
constituie într-o sursă alternativă vitală de energie pentru continentul european în sec. XXI5.
Astfel, deşi rezervele de petrol ale Azerbaijanului şi Kazahstanului reprezintă la un loc doar
1,5% din comerţul mondial cu „aur negru”, individual, fiecare din aceste două ţări depăşesc
208
producţia unor exportatori semnificativi de petrol din zona Orientului Mijlociu, precum Oman
şi Qatar. Pe ansamblu, exporturile de petrol caspic s-ar putea cifra la 2,4-4 milioane de barili
pe zi în 2010 şi la 5-6 milioane de barili pe zi după această dată.
Exploatarea resurselor caspice a fost însă serios afectată de disputa în jurul statutului
Caspicii – lac sau mare – ce nu a fost rezolvată pe deplin nici până în prezent6. Rusia,
Azerbaijanul şi Kazahstanul, ce au zone relativ întinse de litoral caspic vor ca Marea Caspică
să fie împârţită în secţiuni proporţionale cu mărimea acestor zone de coastă. La rândul lor,
Iranul şi Turkmenistanul consideră că fiecare din cele 5 state ar trebui să deţină o cotă egală
de 20% din platforma maritimă. Propunerea iraniano-turkmenă ar plasa zonele petroliere
reclamate de Azerbaijan sub controlul Iranului, care altminteri ar deţine doar 13% din
platforma maritimă. Un summit al celor 5 state, desfăşurat în aprilie 2002, nu a reuşit să
edifice consensul în această chestiune. În aceste condiţii Rusia şi-a rezolvat problema
delimitării frontierelor caspice pe baze bilaterale, încheind mai întâi un acord în acest sens cu
Kazahstanul, în mai 2002, iar ulterior, la 24 septembrie 2002, cu Azerbaijanul. Chiar dacă
Iranul a declarat că nu recunoaşte valabilitatea acestor acorduri, în special al celui ruso-azer,
nici un acord bilateral neputându-se substitui unuia pentagonal, Rusia poate să-şi dezvolte
nestingherită de acum înainte proiectele sale caspice, neavând frontieră maritimă cu Iranul sau
Turkmenistanul.
Ignorând impedimentele legate de statutul Caspicii sau conflictele din regiune,
competiţia globală pentru accesul la o parte cât mai semnificativă din volumul resurselor
energetice ale regiunii a căpătat amploare. Miza acestei competiţii o constituie beneficiile
asociate exploatării, transportului, tranzitului şi comercializării petrolului şi gazului natural
caspic. Nucleul său dur îl reprezintă traseele conductelor menite a transporta petrolul şi gazele
5 Constantine Avanitopoulos, “The Geopolitics of Oil in Central Asia”, în Thesis, Vol. 1, No. 4, Winter 1997-1998, p. 19. Adrian Pop, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements: Romania’s Pivotal Role in East Central Europe, NATO Defense College, Rome, 1999, p. 85.
209
naturale către Europa occidentală. Pornind de la această realitate, mulţi analişti denumesc
geopolitica caspică drept o geopolitică a conductelor (pipeline politics).
Competiţia actuală dintre marile puteri în zona Caspicii a fost asemuită „marelui joc”
geopolitic regional dintre Marea Britanică şi Rusia în secolul al XIX-lea. Deşi surprinde un
aspect esenţial al acesteia – ciocnirea într-o zonă-tampon a intereselor Rusiei cu cele ale
celorlalte mari puteri din afara regiunii – paralela păcătuieşte prin simplificare şi trecerea sub
tăcere a diferenţelor dintre cele două „jocuri” geopolitice. Înainte de toate, abordarea ignoră
raporturile dintre dinamica internă a regiunii şi influenţa actorilor externi, punând schimbarea
exclusiv pe seama acestora din urmă. În al doilea rând, paralela nu ţine seama de faptul că în
vreme ce în vechiul joc geopolitic marile puteri erau cele care decideau delimitarea graniţelor
în zonă, în folosul propriu, teritoriul vizat de actualul joc geopolitic preexistă derulării jocului,
plasându-se în interiorul graniţelor statelor regiunii. În al treilea rând, comparaţia trece sub
tăcere faptul că în acest joc există o multitudine de actori non-statali ce acţionează
independent de cei statali. În sfârşit, abordarea este calată pe modelul jocului cu sumă nulă, ce
subliniază exclusiv rivalitatea, excluzând posibilitatea cooperării, în beneficiul comun al
tuturor actorilor implicaţi (situaţia de tip win-win)7. Or, evoluţiile recente demonstrează nu
doar posibilitatea teoretică, ci şi viabilitatea practică a acestui din urmă scenariu.
În noul “joc” geopolitic s-au angrenat, imediat după colapsul URSS, mari puteri
precum SUA, ţări care aveau încă un cuvânt greu de spus pe arena internaţională precum
Federaţia Rusă, puteri regionale tradiţionale precum China şi Turcia, foste state-tampon din
epoca bipolară precum Iranul, Afganistanul şi Pakistanul şi fostele republici sovietice pe
teritoriul cărora se găsesc majoritatea resurselor petroliere şi de gaz natural, ca state
producătoare – Azerbaijanul, Kazahstanul, Turkmenistanul şi Uzbekistanul.
6 Alain Giroux, “La Caspienne: un ‘gâteau pétrolier‘ à partager”, în Le Courier des pays d l’Est, No. 423, Octobre 1997, p. 7. 7 Lena Jonson, “The new geopolitical situation in the Caspian region”, în Gennady Chufrin, ed., The Security of the Caspian Sea Region, SIPRI, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 26.
210
În acest nou „joc” geopolitic s-au implicat, de asemenea, mari companii – naţionale şi
multinaţionale –, care au făcut deja investiţii enorme în explorarea, exploatarea şi transportul
resurselor energetice din zona Mării Caspice. În unele cazuri, demersurile companiilor private
au premers celor desfăşurate de statele pe teritoriul cărora erau înregistrate şi îşi aveau sediul
central. Marile firme petroliere americane, de pildă, s-au arătat interesate de bazinul Mării
Caspice cu mult timp înainte ca Departamentul de Stat să articuleze o politică coerentă faţă de
această regiune.
În liniile sale esenţiale însă, „jocul” caspic se înfăţişează ca unul care se joacă între
SUA, Rusia şi Europa, fiecare din aceste puteri avându-şi propriile state-client în regiune şi în
vecinătatea sa.
Încă din timpul Administraţiei Clinton, Washingtonul a declarat regiunea Mării
Caspice drept zonă de interes strategic american. Politica americană în zona caspică a urmărit
tradiţional trei obiective fundamentale: complementarea demersurilor menite a asigura
securitatea energetică a statului american; consolidarea independenţei economice a noilor
state exportatoare din regiune; şi diminuarea influenţei Rusiei şi Iranului în regiune.
La rândul său, Europa a considerat acceptabilă politica americană în zonă atâta timp
cât ea conducea la diversificarea traseelor de transport ale petrolului şi gazului caspic către
continent. Totodată, ea a privit constant drept contraproductivă adoptarea unei atitudini
confrontaţionale faţă de Rusia, în condiţiile dependenţei sale faţă de gazul rusesc şi profitabilă
normalizarea relaţiilor cu Iranul. În 1995, Uniunea Europeană a lansat la Bruxelles
programului INOGATE, menit tocmai punerii bazelor unei reţele de transport a
hidrocarburilor din bazinul Mării Caspice către Europa Occidentală. Interesul UE faţă de
regiunea caspică probabil că va creşte în viitor, odată cu integrarea în Uniune a unei ţări
precum Turcia şi al transformării potenţiale a Europei de Sud şi a bazinului Mării Negre în
piaţă de desfacere a resurselor energetice caspice.
211
Federaţia Rusă şi-a manifestat dintr-un început interesul de a participa la noile
oportunităţi energetice în zonă, însă opoziţia iniţială a SUA şi disputele dintre diversele
grupuri de interese ruseşti au frânat o vreme exploatarea lor maximală. Tranşarea acestor
dispute în favoarea grupurilor care îl reprezintă pe preşedintele Putin şi noua relaţie
cooperativă dintre SUA şi Rusia crează premisele unei consolidări a activismului rusesc în
zonă.
Turcia, ca ţară de tranzit, se auto-defineşte ca actor regional important al „jocului”
geopolitic caspic. Politica sa în zonă se bazează atât pe perspectiva beneficiilor economice
directe, cât şi pe dorinţa de îmbunătăţire a poziţiei sale geopolitice. Ambiţiile sale geopolitice
mizează pe sprijinul activ al SUA şi vizează refacerea în perioada post-Război Rece a
legăturii speciale cu spaţiul central-asiatic, moştenită de la fostul Imperiu otoman, eliberarea
ţărilor caspice de legăturile speciale postimperiale cu Rusia, şi oferirea unei alternative la
tranzitul, interzis de SUA, prin Iran.
Pentru Japonia şi China zona caspică a prezentat o importanţă marginală, atenţia lor
fiind focalizată cu precădere asupra zonei Orientului Mijlociu şi Rusiei (Siberia). China
rămâne însă, pentru exportul de petrol şi gaze, cea mai mare piaţă adiacentă Asiei Centrale.
Ea pare tot mai interesată atât de satisfacerea cu importuri caspice a cererii sale crescânde de
petrol (propriul petrol fiind foarte scump), cât şi de complementarea ofertei de gaze naturale
din estul Siberiei, cu cea din zona caspică. Japonia, la rândul său, urmăreşte cu atenţie
evoluţiile în zonă, determinate în special de perspectivele finalizării conductei de gaz trans-
chineze şi/sau posibila deschidere a unui nou coridor de export în sudul regiunii caspice.
După 11 septembrie 2001, în contextul forjării coaliţiei internaţionale împotriva
terorismului şi al căutărilor legate de diversificarea resurselor energetice şi stabilizarea
preţurilor la energie pe plan mondial, autorităţile din SUA, Uniunea Europeană şi Federaţia
Rusă se confruntă cu o provocare comună: cea a echilibrării orientărilor lor strategice
212
privitoare la Marea Caspică prin lărgirea şi adâncirea cooperării transatlantice în zonă. Nu
este exclus ca în viitor cei trei actori de bază ai „jocului caspic” să pună bazele unui
aranjament trilateral în cadrul G-8, menit a reconcilia politicile lor energetice în zonă. Statele
Unite, Uniunea Europeană şi Rusia au tot interesul să crească rezervele strategice de petrol.
Un prim pas pe care cei trei mari actori l-ar putea face pentru stabilizarea preţului petrolului ar
fi sporirea stocurilor strategice de petrol pe seama proiectatelor creşteri ale exporturilor din
Rusia şi zona caspică. În loc de a-şi utiliza energia în competiţia cu ţările OPEC pentru
deţinerea unei cât mai mari cote pe piaţă, grupul G-8 ar putea să folosească această
oportunitate pentru a creşte semnificativ rezervele strategice de petrol în cazul unor
întreruperi fortuite ale aprovizionării cu „aur negru” datorate războiului, terorismului sau
boicotului. Combinând resursele financiare ale SUA şi Uniunii Europene, cu rezervele ruseşti
şi caspice de petrol, lumea în ansamblul său ar putea fi mult mai bine aprovizionată cu această
resursă energetică vitală, în cazuri de forţă majoră.
În calea acestui aranjament trilateral însă, un obstacol serios rămâne viziunea diferită
pe care SUA şi UE o au în raport cu Iranul, ţară ce continuă să obstrucţioneze reglementarea
problemelor legale privitoare la Marea Caspică. Se cunoaşte faptul că marile puteri europene
s-au opus campaniei militare americane împotriva Irakului, notabilă fiind, îndeosebi, opoziţia
Germaniei şi Franţei. Există, desigur, mai multe motive ale rezistenţei europene, însă unul
dintre cele mai puţin aduse în discuţie vizează ruptura pe cale de a se produce între interesele
americane şi europene în Golful Persic. Statele Unite s-au bazat într-o bună măsură pe Arabia
Saudită în aprovizionarea cu petrol şi doreşte acum să-şi extindă controlul asupra sectorului
energetic al Irakului. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein şi înlocuirea sa cu unul mult
apropiat Washingtonului au conferit Statelor Unite o mai mare influenţă asupra politicii
energetice în Golful Persic şi un control sporit asupra rezervelor de „aur negru” ale acestuia,
ce reprezintă circa două treimi din cele cunoscute în prezent la nivelul întregului mapamond.
213
Însă o atare evoluţie atrage după sine instabilitate în Iranul vecin, fapt ce preocupă Europa.
Iranul este sălaşul a mai mult de 90 de miliarde de barili de petrol, adică aproximativ 9% din
totalul rezervelor pe plan mondial, ceea ce face din Iran un rival energetic al Arabiei Saudite8.
Deşi legile referitoare la investiţiile străine sunt stricte în această ţară – spre exemplu,
constituţia nu permite guvernului să acorde dreptul de a exploata zăcămintele de petrol pe
bază concesionară – companiile străine investesc cu mai mare uşurinţă în sectorul energetic al
Iranului decât în cel al Arabiei Saudite. Aşa se explică prezenţa în Iran a unor mari companii
petroliere europene precum TotalFinaElf din Franţa, Eni/Agip din Italia, Statoil din Norvegia
şi Cepsa din Spania.
Oricum, pentru moment este evidentă tendinţa cooperării bilaterale ruso-americane în
sfera energetică. Acordul ruso-american de cooperare în domeniul energetic semnat la
Moscova la 24 mai 2002, precum şi summitul pe probleme energetice de la Houston din 1
octombrie acelaşi an, în cadrul căruia compania rusească LUKOIL, susţinută de alte companii
petroliere ruseşti, a prezentat planul său de sporire a exporturilor de petrol către SUA prin
construirea unui terminal în portul Murmansk, confirmă dezvoltarea unei atari tendinţe.
Principalele conducte de export al petrolului din zona caspică ce funcţionează în
prezent, sunt următoarele: Atyrau (Kazahstan)-Samara (Rusia), ce leagă terminalul petrolier
kazah de la Atyrau de rafinăria rusească de la Samara, cu o capacitate de 280 000 de barili pe
zi; Baku (Azerbaijan)-Novorossiysk (Rusia), ce leagă terminalele petroliere de la periferia
portului azer Baku de localitatea Novorossiysk, în Rusia, cu o capacitate nominală de 180 000
de barili pe zi; Baku (Azerbaijan)-Supsa (Georgia), ce leagă capitala Azerbaijanului de portul
georgian Supsa, cu o capacitate de 115 000 barili pe zi, ce urmează a fi dublată; şi Tengiz
8 Stratfor.com, European Pushback on Iraq Attack: The Iran Factor, 3 October 2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206586.
214
(Kazahstan)-Novorossysk (Rusia), ce leagă imensele câmpuri petroliere de la Tengiz, în
Kazakstan, de Novorossysk, cu o capacitate de transport de 560 000 de barili pe zi9.
În stadii avansate de implementare sunt alte două proiecte: Neka-Teheran, un proiect
iranian ce va lega portul caspic iranian Neka de o rafinărie din împrejurimile capitalei
iraniene, cu o capacitate prognozată de 390 000 de barili pe zi; şi Dyubendi (Azerbaijan)-
Batumi (Georgia), ce va lega terminalul petrolier azer de la Dyubendi de portul georgian
Batumi, cu o capacitate iniţială de 70 000 de barili pe zi, ce va putea fi dublată ulterior.
După 8 ani de dezbateri, la 18 septembrie 2002 a fost lansată oficial, în prezenţa
preşedinţilor Georgiei, Turciei şi Azerbaijanului şi a secretarului pentru energie al SUA,
construcţia conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) – prima mare conductă petrolieră
caspică care ocoleşte teritoriul Rusiei. Conducta urmează să pornească de la câţiva km sud de
Baku, capitala Azerbaijanului, să traverseze teritoriul Georgiei şi să ajungă în portul turc
Ceyhan, de la Marea Mediterană. În lungime totală de 1760 km şi o capacitate de transport de
1 milion de barili pe zi, la un cost de transport de 3,2 $ pe baril, conducta urmează să fie dată
în folosinţă la începutul anului 2005. Construcţia conductei, al cărui cost este prognozat a se
cifra la 2,9 miliarde de dolari, va fi efectuată de un consorţiu de 9 companii petroliere, al cărui
lider este compania britanică British Petroleum (BP), cu o cotă de participaţie de 32,6%
(celelalte companii implicate provenind din Norvegia, SUA, Turcia, Japonia, Franţa, Italia,
Azerbaijan şi Arabia Saudită).
Planul BTC a generat deja nenumărate argumente şi calcule politice – recompensarea
Georgiei pentru linia sa politică pro-occidentală, justificarea interesului de durată al SUA şi
Turciei pentru consolidarea independenţei Georgiei şi Azerbaijanului, promovarea legăturilor
etnice ale Turciei cu Azerbaijanul, etc. Dar beneficiile pentru cele trei ţări pe care această
conductă urmează să le traverseze au rămas neschimbate. Azerbaijanul a văzut în BTC un
9 John Roberts, “Energy reserves, pipeline routes and the legal regime in the Caspian Sea”, în Gennady Chufrin, ed., The Security of the Caspian Sea Reion, SIPRI, Oxford, Oxford University Press, 2001, pp. 44-46.
215
vehicul pentru accesul la export şi promovarea dezvoltării economice. Georgia a îmbrăţişat
proiectul, având clară miza dividendelor sale economice, precum şi perspectiva situării ţării la
întretăierea pieţelor occidentale şi, deci, a transformării sale într-o zonă strategică de
importanţă deosebită. Iar Turcia a dorit să se constituie într-o poartă către zona caspică, ca
coridor de tranzit şi centru de rafinare a petrolului, evitând, în acelaşi timp, creşterea traficului
de petrol prin strâmtoarea Bosfor şi potenţiala poluare a Mării Negre.
Dacă beneficiile pentru ţările participante la proiect au rămas neschimbate, multe din
circumstanţele legate de acesta s-au schimbat. Ani în şir, BTC a fost văzut ca un proiect
politic menit a servi intenţiei Washingtonului de a ocoli Iranul şi a se asigura că petrolul
caspic va fi canalizat pe o rută alternativă rutelor patronate de Rusia, între care mai importante
erau considerate a fi Baku (Azerbaijan)- Novorossysk (Rusia) şi Tengiz (Kazahstan)-
Novorossysk (Rusia). Se dorea astfel evitarea supremaţiei ruseşti asupra reţelei regionale de
oleoducte şi marginalizarea Iranului. Treptat însă, considerentele politice au cedat treptat locul
celor pur economice, legate de fezabilitate. Momentul de cotitură l-a reprezentat anul 1999,
când compania britanică BP a decis să sprijine proiectul BTC. După 11 septembrie 2001, în
contextul îmbunătăţirii dramatice a raporturilor ruso-americane şi a progreselor înregistrate în
relaţiile Rusiei cu Azerbaijanul şi Turcia şi contextul politic al proiectului BTC s-a modificat
considerabil, tendinţa evaluării proiectului din unghi pur economic accentuându-se. Drept
urmare, mulţi analişti care iniţial erau sceptici faţă de proiectul BTC, au devenit între timp
adepţii fezabilităţii şi valorii sale comerciale10.
Există o serie de constrângeri fizice legate de capacitatea de tranzit a reţelei actuale de
conducte dinspre Federaţia Rusă către Europa Centrală, precum şi limite de siguranţă
ecologică pentru traficul maritim prin strâmtori. Din acest ultim punct de vedere se au în
10 Ibidem, pp. 49-55. Vezi şi Mirescu, Raluca, “Conducta Baku-Ceyhan nu mai are mult până să transporte petrolul caspic”, în Ziarul Financiar, 19 septembrie 2002.
216
vedere mai multe opţiuni de conducte pentru ocolirea strâmtorilor în Europa: Odesa-Brodi-
Gdansk, Burgas-Vlore, Burgas-Alexandropolis, Constanţa-Omisalj-Trieste, Samsun-Ceyhan.
Până nu de mult, proiectul oleuductului Constanţa (România)- Omisalj (Croaţia) via
Serbia (R.F. Iugoslavia) a fost considerat un proiect concurent conductei Baku-Ceyhan.
Studiile au evidenţiat însă că este vorba mai degrabă de un proiect complementar acestuia.
Construcţia conductei care va lega terminalele petroliere din porturile Constanţa şi Omisalj
este evaluată la 400-600 milioane $, iar capacitatea sa de transport ar urma să fie de 10
milioane tone ţiţei, din care 6 milioane vor fi preluate de România, Iugoslavia şi Croaţia –
cele trei state traversate de conductă.
România este bine poziţionată, prin localizare geografică (singura ţară europeană
străbătută de trei coridoare de transport pan-europene), experienţă şi tradiţie (industria
petrolieră interbelică), capacităţi de rafinare (36 de milioane de tone pe an), importanţa şi
facilităţile portului Constanţa, privatizarea societăţii PETROM, punerea în funcţiune a
unităţilor de producţie a energiei electrice nucleare de la Cernavodă, iniţierea unor forme
concrete de cooperare internaţională în zonă, precum Grupul Marea Neagră-Marea Caspică
(The Black Sea-Caspian Sea Group), de a participa activ la piaţa de energie din zona Mării
Negre, Caucazului şi Mării Caspice, inclusiv de a gestiona, în cooperare cu cei trei mari actori
geopolitici în zonă (SUA, UE, Rusia), o bursă regională a energiei.
Mai mult decât atât, preşedintele american George W. Bush a încurajat România, ca
ţară aflată la graniţa „noului NATO” de după summitul de la Praga, să-şi consolideze relaţia
sa cu Rusia şi să-şi asume rolul de „vârf de lance” al transferului intereselor şi valorilor
occidentale, precum şi al experienţei dobândite pe parcursul tranziţiei, către Răsărit. În acest
context, Statele Unite ar saluta o participare a României la tentativa de armonizare a
intereselor celor trei mari actori ai geopoliticii caspice (SUA, UE, Rusia) în zonă.
217
Bulgaria, la rândul său, depune eforturi mari pentru a juca un rol de pivot în proiectele
privitoare la tranzitarea Europei de Sud-Est de către rutele caspice, beneficiind de susţinerea
interesată a Greciei, intensificată pe perioada preşedinţiei greceşti a Uniunii Europene.
În acest context, chestiunea unor rute de export alternative dinspre zona caspică către
Europa prezintă potenţialul de a juca un rol conciliator în relaţiile dintre Grecia şi Turcia.
Factorii de decizie din Europa şi America ar trebui să promoveze ideea viabilităţii unui
gazoduct greco-turc dinspre Marea Caspică către Europa, care să traverseze Bulgaria şi
România. O astfel de cooperare ar putea servi drept bază pentru o relaţie bilaterală mai
constructivă între cele două ţări, consolidând totodată, prin introducerea unei noi dimensiuni –
cea a securităţii energetice – patrulaterul Grecia-Turcia-Bulgaria-România, menit întăririi
flancului sudic al NATO şi conferirii unei identităţi sud-est europene acestuia din urmă11. De
aceea, o ofertă românească pentru NATO poate cuprinde, pe lângă aspecte militare şi logistice
şi o participare la oportunităţile oferite de relaţia energie-securitate pe noua axă geopolitică,
geostrategică and geoeconomică Marea Mediterană-Marea Neagră-Marea Caspică.
Trebuie observat că oleoductele nu sunt singurele mijloace prin care petrolul caspic
ajunge pe pieţele internaţionale. Exporturi se fac uzitând şi căile ferate (Baku-Batumi, ş.a), în
volume de până la 240 000 de barili pe zi, precum şi cu barjele din sistemul de canale Volga-
Don. Există, de asemenea, un sistem mixt – „la schimb” – care foloseşte ca intermediar
Iranul: petrolul din Kazahstan, Turkmenistan şi Azerbaijan ajunge în porturile iraniene prin
intermediul tancurilor petroliere sau a barjelor, iar Iranul pune la dispoziţie volumul sau
valoarea echivalentă a acestuia folosind canalele de export ale petrolului din zona Golfului.
Pentru a face faţă volumului de hidrocarburi tranzitat, investiţii speciale vor necesita
porturile de pe coasta estică a Mării Negre, iar infrastructura de drumuri şi căi ferate din întreg
arealul caspic va trebui îmbunătăţită substanţial. Din acest punct de vedere se consideră că un
11 Adrian Pop, “Romania’s Challenge”, în NATO Review, Spring 2003, la http://www.nato.int/docu/review/2003/issue1/english/analysis.html
218
nou „drum al mătăsii” de autostrăzi şi căi ferate ar putea avea un impact strategic comparabil
cu efectele deschiderii canalelor Suez şi Panama. Un pas notabil înainte pe calea revigorării
vechiului „drum al mătăsii” a fost făcut în 1993, ca urmare a deciziei de înfiinţare a
Coridorului de Transport Europa-Caucaz-Asia Centrală (Transport Corridor Europe-
Caucasus-Central Asia, TRACECA). Proiectul TRACECA urmăreşte să stabilească legături
maritime şi feroviare între ţărmurile georgiene ale Mării Negre şi Asia Centrală. Coridorul
porneşte din portul georgian Poti, de la Marea Neagră şi ajunge în capitala Azerbaijanului,
Baku, de unde se face joncţiunea cu bacul, peste Marea Caspică, cu oraşul Turkmenbashi în
Turkmenistan şi, de aici mai departe, cu Uzbekistanul şi Kazahstanul, până la graniţele
Chinei. Din acelaşi punct de vedere, al îmbunătăţirii conectivităţii pe anticul „drum al
mătăsii”, se cuvin amintite şi noua cale ferată care leagă oraşele Tedjen-Serah (Turkmenistan)
şi Meshed-Bender Abbas (Iran) şi care are drept puncte terminus Istanbulul (Turcia) şi
Beijingul (China), precum şi convenţia trilaterală încheiată în februarie 1998 de către
guvernele uzbek, kirghiz şi chinez, privitoare la realizarea unei autostrade şi căi ferate care să
lege oraşele Taşkent şi Andijan în Uzbekistan, de oraşele Osh în Kirghistan şi Kaşgar în
China.
La ora actuală există, de asemenea, o extinsă reţea de conducte de export a gazului
natural din zona Caspicii. Ea cuprinde: sistemul Gazprom, ce conectează Turkmenistanul,
Uzbekistanul şi Kazahstanul cu Rusia şi, dincolo de aceasta, cu pieţele din noile state
caucaziene, Ucraina, Europa Centrală şi de Vest; linia trans-balcanică, ce se constituie în
principala rută a exporturilor ruseşti de gaz către Turcia, prin teritoriile României şi Bulgariei;
gazoductul Korpedze (Turkmenistan)-Kurt-Kui (Iran), în lungime de 200 de km, ce leagă
exploatările turkmene de gaz natural de lângă Korpedze, pe ţărmul estic al Mării Caspice, de
sistemul iranian de distribuţie a gazului natural de la Kurt-Kui; gazoductul Tabriz (Iran)-
219
Erzurum (Turcia), ce transportă gazul iranian din localitatea Tabriz, din nord-estul Iranului în
oraşul Erzurum, din estul Turciei.
În diverse stadii de implementare se află alte două proiecte: gazoductul „calea
albastră”, ce va lega sudul Rusiei de Ankara, folosind o conductă submarină care va traversa
Marea Neagră; şi sistemul Erzurum-Ankara-Konya (Turcia), menit transportului gazului azer
pe teritoriul Turciei12.
Sunt luate în considerare, de asemenea, ca posibile proiecte în viitor: linia Baku
(Azerbaijan)-Erzurum (Turcia), care ar urma să folosească gazoductele existente în
Azerbaijan şi estul Georgiei, împreună cu alte câteva noi elemente de infrastructură în
Georgia şi Turcia, pentru a transporta gazul azer către Turcia; gazoductul trans-caspic
(TCG1), menit a transporta gazul turkmen către Turcia, sudul şi centrul Europei şi care ar
urma să uziteze un pasaj submarin al Caspicii şi tranzitul prin Azerbaijan şi Georgia către
Erzurum, în estul Turciei; gazoductul trans-iranian, menit a transporta gazul din Turkmenistan
către Turcia şi Europa, traversând Iranul; şi un gazoduct care să transporte gazul turkmen
către China şi Japonia, traversând Kazahstanul şi China.
9.3 Geopolitica Caucazului de Sud şi Asiei Centrale
Din punct de vedere geopolitic, statele Caucazului de Sud sau transcaucaziene –
Armenia, Azerbaijan şi Georgia – se încadrează în paradigma statelor mici aflate într-o zonă a
competiţiei pe de o parte între vecini mai mari şi mai puternici – Rusia, Turcia şi Iranul – pe
de altă parte, marile puteri. Împrejurarea a constituit pentru statele transcaucaziene deopotrivă
un dezavantaj şi un atu: în unele situaţii ea a îngustat opţiunile de politică ale acestora, alteori,
ea a condus la echilibrarea marilor puteri şi puterilor regionale externe una faţă de alta, ceea
ce le-a conferit statelor în cauză un spaţiu lărgit de manevră. Astfel, spre exemplu, atitudinea
12 John Roberts, op. cit., ed. cit., pp. 61-64.
220
de până în 1993 a Occidentului de a lăsa Rusiei mână liberă în spaţiul post-sovietic, a limitat
opţiunile de politică externă ale acestor state. Interesul cresând pe care Occidentul l-a
manifestat faţă de zona Caucazului de Sud începând din 1994 le-a oferit acestor state
oportunitatea de a rezista mult mai bine presiunilor ruseşti. Mai mult decât atât, noua antantă
ruso-americană de după 11 septembrie 2001 şi, îndeosebi prezenţa militarilor americani pe
teriroriul său, a facilitat Georgiei orientarea hotărâtă către Occident, în primăvara lui 2002
Georgia anunţându-şi intenţia de a adera la NATO.
Acelaşi efect ambivalent asupra politicii externe a statelor Caucazului de Sud l-a avut
rivalitatea dintre principalele puteri regionale. Pe de o parte, opoziţia SUA faţă de un rol
sporit al Iranului în zona transcaucaziană a condus la retragerea ofertei pe care Azerbaijanul o
făcuse iniţial Iranului, de a participa (în proporţie de 10%) la exploatarea câmpurilor sale
petroliere. Pe de altă parte, emergenta axă geopolitică Turcia-Israel-Azerbaijan, susţinută de
Occident, a generat în contrapondere un grad sporit de consultare şi cooperare între Armenia,
Iran şi Grecia, chiar dacă aceste consultări nu au vizat probleme de securitate.
Dincolo de presiunile exercitate de actorii regionali sau internaţionali, un rol deosebit
în cristalizarea politicilor externe ale statelor Caucazului de Sud l-au jucat factorii interni. În
cazul Armeniei, impactul cel mai notabil l-a avut experienţa istorică, cu deosebire genocidul
turcesc asupra populaţiei armene din 1915. În cel al Azerbaijanului, asupra fizionomiei
politicii externe şi-au pus amprenta în mod deosebit problemele identitare şi culturale. În
sfârşit, în cazul Georgiei, diviziunile şi conflictele interne au fost cele care au determinat în
bună măsură opţiunile de politică externă.
Principalele probleme de securitate ale statelor caucaziene provin din slăbiciunile
interne ale acestor ţări şi, în primul rând, din statalitatea lor fragilă13. În două dintre ele,
Azerbaijan şi Georgia, guvernul nu are controlul asupra întregului teritoriu al statului, pentru
13 Shireen T. Hunter, The Trascaucasus in Transition: Nation-Building and Conflict, CSIS, Washington,DC, 1994.
221
ele un prim ţel strategic fiind reunificarea naţională. În plus, aceste state au viziuni diferite în
sfera securităţii. Azerbaijanul şi Georgia percep rolurile lor în regiune în termeni
geoeconomici şi văd viitorul securităţii lor întemeiat pe cooperarea economică regională.
Armenia, datorită conflictului cu Azerbaijanul asupra Karabakhului şi percepţiei potrivit
căreia atitudinea Occidentului în conflictul din Nagorno-Karabakh a fost părtinitoare, pro-
azeră, şi-a centrat politica de securitate pe relaţia specială cu Rusia14.
Există numeroase focare – active sau latente – de conflicte etnice şi războaie civile în
care sunt implicate ţările Caucazului de Sud (Armenia Azerbaijan, Georgia) şi Asiei Centrale
(Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan). Opiniile privitoare la
cauzele generatoare ale instabilităţii în regiune diferă. Dacă guvernele ţărilor implicate
consideră că prin caracterul lor transnaţional şi transfrontalier, factorii cei mai destabilizanţi
rămân fragmentarea etnică şi mişcările islamice, majoritatea analiştilor occidentali
împărtăşesc azi opinia potrivit căreia la originea instabilităţii regiunii caspice se află deficitele
şi deficienţele de edificare statal-naţională15. Cu toate acestea, multe din analizele consacrate
conflictelor din Caucaz continuă să avanseze teza potrivit căreia la rădăcina acestora se află
diferenţele religioase. Radicalismul islamic a fost perceput – până la un anumit punct, în mod
legitim – drept una din ameninţările cele mai serioase la adresa securităţii regionale. Această
percepţie s-a accentuat în a doua jumătate a anilor ’90 ca urmare a celor două războaie din
Cecenia, a accederii talibanilor la putere în Afganistan (1996), a dezvoltării unui partid politic
islamist în Tadjikistan la începutul anilor ’90, care s-a transformat în factor politic combatant
în timpul războiului civil din această ţară (1992-1997) şi al apariţiei, prin intermediul unor
acte ilegale, uneori chiar teroriste,a unor forţe islamiste pe scena politică a Uzbekistanului şi
14 Idem, “The Evolution of the Foreign Policy of the Transcaucasus States”, în Gary K. Bertsch, Craft B. Cassady, Jones A. Scott, Michael Beck, eds., Crossroads and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New York and London, 2000, pp. 25-47. 15 Michael Mandelbaum, Central Asia and the World, Council on Foreign Relations Press, New York, 1994.
222
Tajikistanului16. Însă în descrierea motivaţiilor şi comportamentului islamicilor implicaţi în
aceste conflicte s-a pornit de la premisa falsă că lupta lor se întemeiază exclusiv pe
convingerile religioase musulmane. Cu alte cuvinte, comportamentul lor violent faţă de non-
musulmani s-ar explica prin aderenţa la preceptele Coranului. Urmând această logică ar trebui
să conchidem că statele Asiei Centrale şi Caucazului ar fi exceptate de la regula potrivit căreia
în politica internaţională statele îşi urmăresc propriile interese. Ilustrativ pentru acest mod de
raţionament este, de pildă, faptul că adesea cecenii au fost denominaţi prin afilierea lor
religioasă drept “insurgenţi islamici”, în vreme ce forţele militare moscovite cu afilierea lor
etnică, statală şi de statut social drept “soldaţi ruşi”. În chip similar, conflictul din Nagorno-
Karabagh a fost descris adesea ca unul dintre Armenia creştină şi Azerbaijanul islamic şiit.
Viziunea “ciocnirii civilizaţiilor” avansată de Samuel Huntington n-a făcut decât să
consolideze această perspectivă eronată. Concluzia logică imediată a acceptării tezei potrivit
căreia conflictele din regiune se explică prin existenţa diferenţelor religioase şi a unei lungi şi
intractabile istorii a interacţiunii conflictuale dintre popoarele Caucazului, nu poate fi decât
aceea că se poate face foarte puţin pentru rectificarea situaţiei existente.
Evidenţa arată însă că nu în toate regiunile în care există o lungă istorie a
animozităţilor etnice şi religioase, irump conflicte, după cum tensiuni conflictuale pot apărea
şi în regiuni în care între etniile ce o populează există interacţiune pozitivă, toleranţă reciporcă
şi afinităţi religioase.
Departe de a avea o bază cultural-religioasă, „coaliţiile” din regiune au la bază
interesul de stat. Politica Iranului faţă de conflictul din Caucaz, de pildă, e determinată de
interese geopolitice şi nu de considerente islamice. Un rol deosebit de important în politica
caucaziană a Iranului îl joacă compoziţia etnică a statului. Iranul este un stat multi-etnic în
care circa 50% din populaţie este alcătuită din minorităţi etnice, concentrate mai ales în
16 Shireen T. Hunter, “Ce va deveni Islamul politic?”, în Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Beaumarchais Center for International Research, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 116-117.
223
regiunile de graniţă. Co-etnici ai acestor minoritari se află peste graniţă în fiecare din ţările
învecinate Iranului. Reacţiile oficiale ale Iranului faţă de intervenţiile Rusiei în Cecenia au
fost mai puţin vocale decât ale SUA. Această împrejurare şi, mai ales, cooperarea dintre
Teheran şi Moscova, au atras asupra guvernului iranian criticile fundamentaliştilor din Iran.
Rusia utilizează Iranul în efortul de a controla mişcările islamice (precum cea din Tadjikistan)
şi a bara calea unei riposte musulmane provocate de atacurile asupra Ceceniei. Nu mai puţin
relevant este şi faptul că majoritatea actorilor externi implicaţi în radicalismul islamic al
regiunii provin din ţări pro-occidentale precum Arabia Saudită, Pakistanul şi Turcia.
Prin urmare, conflictele din regiunea caucaziană nu sunt pre-determinate, ci modelate de
comportamentul şi politicile actuale ale elitelor locale şi ale puterilor externe active în plan
regional17. Iar virulenţa poate fi sensibil atenuată prin promovarea unor proiecte economice şi
de infrastructură, reciproc avantajoase statelor din zonă.
La începutul anului 1999, preşedintele Turciei a lansat ideea unui pact de stabilitate
pentru ţările Caucazului de Sud şi vecinii acestora. Calat pe modelul Pactului de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est, proiectul urma să fie susţinut de către Uniunea Europeană. Rusia a
considerat însă iniţiativa drept o tentativă de afectare a intereselor sale în zonă.
O serie analişti sunt de părere că în condiţiile în care Rusia nu mai poate juca rolul de
hegemon benevolent în regiunea Caucazului de Sud, o zonă în care prezenţa rusească este
considerată încă vitală pentru securitatea naţională a Moscovei, celor trei state
transcaucaziene ar trebui să li se încredinţeze rolul de state-tampon, în care dreptul de
supervizare (le droit de regard) să revină tuturor părţilor interesate (Rusia, Iran, Turcia şi
Occidentul). În pofida problemelor specifice de securitate ale statelor-tampon, argumentează
aceştia, o atare soluţie ar menaja sensibilităţile Rusiei oferind, totodată, statelor în cauză,
flexibilitatea necesară promovării propriilor lor interese.
224
În Asia Centrală, principalii actori ai „jocului” geopolitic în regiune – Rusia, China şi
SUA –au reuşit în anii 90 să ajungă la un soi de echilibru18. Rusia şi-a menţinut dominaţia
tradiţională în zonă, justificând-o prin necesitatea unei politici de alianţă cu statele regiunii
menită a contrabalansa ameninţarea pe care o reprezenta fundamentalismul islamic. Interesele
Rusiei sunt legate de considerente strategice, istorice şi economice, precum şi de prezenţa
unei largi diaspore ruseşti, în special în Kazahstan, o ţară cu 16,8 milioane de locuitori.
Tadjikistanul şi Kirghistanul sunt parteneri comerciali importanţi ai Rusiei, iar o prezenţă
militară rusească semnificativă se menţine încă în Tadjikistan. China, pe măsura dezvoltării
relaţiilor economice şi-a sporit influenţa asupra ţărilor central-asiatice, evitând, totodată, să
adopte o atitudine confrontaţională faţă de Rusia. Iar SUA, în pofida interesului faţă de zona
caspică, a plasat regiunea la periferia politicii sale externe, adoptând o atitudine de
expectativă.
În acest context a putut apărea, în 1996, grupul de la Shangai – China, Rusia,
Kazahstanul, Kirghistanul şi Tadjikistanul – care ulterior, la 15 iunie 2001, odată cu
adiţionarea Uzbekistanului la grupul celor 5 state, s-a transformat în Organizaţia de Cooperare
de la Shangai. Interesat de rezolvarea disputelor de graniţă şi reducerea forţelor militare la
frontierele statelor semnatare, grupul a inclus treptat pe agenda sa combaterea radicalismului
islamic, a traficului ilicit de droguri şi terorismului. Interesul Rusiei faţă de Organizaţia de
Cooperare de la Shangai era dat în primul rând de preocuparea acesteia faţă de ameninţarea pe
care o reprezintă extremismul islamic şi, în al doilea rând, de cadrul pe care îl oferea pentru
oficializarea influenţei sale în regiune. La rândul lor, statele central-asiatice erau interesate să
aibă drept aliaţi în combaterea militantismului islamist doi membri permanenţi ai Consiliului
de Securitate. Iar China era interesată în reducerea numărului trupelor sale la graniţa sa
17 Alexander Rondeli, “Regional Security Prospects in the Caucasus”, în Gary K. Bertsch, Craft B. Cassady, Jones A. Scott, Michael Beck, eds., Crossroads and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New York and London, 2000, pp. 48-54. 18 Boris Rumer, “The Powers in Central Asia”, în Survival, Vol. 44, No. 3, Autumn 2002, p. 57.
225
vestică şi menţinerea stabilităţii în provincia Xinjiang, ameninţată de mişcarea separatistă
uigură, în condiţiile în care provincia – bogată în petrol şi alte resurse minerale şi oferind linii
de legătură către Pakistan, Afganistan şi Asia Centrală – era menită a juca un rol-cheie în
strategia de dezvoltare economică pe termen mediu a periferiei nord-vestice a ţării.
Acest echilibru geopolitic ad-hoc forjat în Asia Centrală a fost răsturnat de evoluţiile
ce au urmat atacului terorist împotriva Statelor Unite. Recalibrarea intereselor de securitate
naţională în jurul războiului global împotriva terorismului a atras după sine o revalorizare a
zonelor de interes strategic la nivel mondial, ce au transformat zona Asiei Centrale dintr-una
situată la periferia priorităţilor de politică externă şi securitate americane într-una plasată chiar
în miezul acestora. Drept urmare, SUA s-au impus treptat drept principala prezenţă
economică şi militară în regiune19. După 11 septembrie 2001, Rusia a acceptat să deschidă
prezenţei militare americane fostele baze sovietice din Uzbekistan, Kirghistan şi Tajikistan.
Toate cele 5 foste republici sovietice din Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan,
Tajikistan şi Turkmenistan – s-au aliniat războiului împotriva terorismului declanşat de
preşedintele Bush, declarându-şi solidaritatea cu Washingtonul şi deschizându-şi, în proporţii
variate, spaţiul terestru şi aerian, campaniei împotriva regimului taliban din Afganistan. Mai
mult decât,atât, Uzbekistanul a devenit clientul de facto al SUA în regiune, ceea ce a condus
la slăbirea sistemului geopolitic construit de Rusia şi China în jurul alianţei de la Shanghai şi
a consolidat prin sprijinul economic, politic şi militar american, regimul autoritar al
preşedintelui uzbek Islam Karimov. Vecinii Uzbekistanului au primit cu temere aceste noi
evoluţii. Kirghistanul, Kazahstanul şi Tajikistanul se tem că aspiraţiile Taşkentului la
supremaţie regională ar putea fi încurajate şi că Uzbekistanul ar putea recurge la violenţă în
disputele teritoriale pe care le are cu vecinii săi. La rândul lor, Rusia şi China au interpretat
afirmaţia secretarului de stat american Colin Powell, făcută cu prilejul vizitei la Taşkent din
19 Ibidem, pp. 61-67.
226
decembrie 2001, potrivit căreia interesele americane în Asia Centrală se extind cu mult
dincolo de conflictul din Afgainstan, drept o recunoaştere a planurilor strategice americane pe
termen lung în spaţiul eurasiatic, incluzând controlul vastelor resurse energetice ale dublului
continent20.
Analiştii politici – inclusiv o parte a celor americani – atrag atenţia asupra caracterului
contraproductiv al dislocării echilibrului geopolitic statornicit în zonă. Argumentele lor sunt:
Rusia lui Putin nu este Rusia profundă, iar adepţii „eurasianismului”, ca substitut post-
imperial al aspiraţiei reintegrării cu Asia Centrală, sunt încă numeroşi în varii medii ale elitei
ruseşti; China nu va tolera o prezenţă militară americană permanentă în chiar spatele „curţii
sale”; şi exceptând Uzbekistanul, toate celelalte 4 state central-asiatice vor rămâne în
continuare partenerii de rang secund (junior partners) ai Rusiei şi aliaţii de rang secund
(junior allies) ai Chinei. Recomandarea acestor analişti este forjarea unui nou parteneriat
ruso-american în Asia Centrală, care să ţină cont, în acelaşi timp, de sensibilităţile Chinei.
Alternativa teoretică la acest parteneriat – edificarea unui sistem de securitate
colectivă în zonă – nu există fezabilă în condiţiile tendinţei unora dintre liderii regionali de
a-şi impune preeminenţa, a adâncirii divergenţelor intra-regionale şi, mai ales, a persistenţei
unor tensiuni inter-etnice şi inter-statale.
Uzbekistanul, cu o populaţie de 23 de milioane, cu toate că a învestit cel mai mult
între statele zonei în sfera apărării şi controlului frontierelor, are probleme în a-şi asigura
stabilitatea statală. Chiar dacă o parte din graniţele sale sunt „geografic naturale”, ele sunt
greu de apărat (doar frontiera cu Afganistanul fiind întărită încă din vremea Uniunii
Sovietice). În plus, Uzbekistanul este vulnerabil efectelor instabilităţii ce domneşte în
rândurile vecinilor săi, în special în Tadjikistan şi Kirghistan. Cu toate că a făcut eforturi de a
se izola de războiul civil care a devastat Tadjikistanul, Nu în ultimul rând, regimul de la
20 Ibidem, p. 58.
227
Taşkent se confruntă şi cu o prelungită instabilitate internă. În condiţiile în care partidele de
opoziţie au fost anihilate la începutul anilor ’90, principalii lideri ai acesteia fiind nevoiţi să se
exileze, opoziţia la adresa preşedintelui Karimov este tot mai mult dirijată de către curentele
islamiste, în special de către Mişcarea Islamică din Uzbekistan, al cărei deziderat îl constituie
transformarea prin forţă a Uzbekistanului într-un stat islamic. Cea mai mare parte a membrilor
mişcării o formează uzbecii care au fugit în anii 1992-1993 în Tadjikistan, pentru a evita
arestarea lor în Uzbekistan.
Reunite, circumstanţele amintite au făcut ca ieşirea, în 1999, a Uzbekistanului din
Tratatul de securitate colectivă al CSI şi alăturarea sa grupului GUUAM (Georgia, Ucraina,
Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova), conceput iniţial ca o contrapondere la dominaţia Rusiei
în cadrul CSI, să nu fi adus Taşkentului dividendele de securitate pe care scontase.
Până la incursiunea din 1999 a militanţilor islamişti uzbeci în sudul ţării, Kirghistanul
s-a preocupat foarte puţin de securitatea sa. După acest moment, securitatea a devenit o
preocupare centrală a guvernului de la Bishkek. O ameninţare directă la adresa securităţii
Kirghistanului vine din interior. O bună parte din locuitorii părţii de sud a Kirghistanului sunt
uzbeci, procentul lor crescând exponenţial după ce Kyrgyz Batken s-a separat de provincia
Osh, în 1999. Amintirea conflictului din 1990 dintre etnicii uzbeci şi locuitorii kirghizi din
oraşele Osh, Uzgen şi Jalalabad generează la Bishkek teama că violenţele inter-etnice în
Valea Ferghana, ce alcătuieşte 40% din teritoriu şi în care trăieşte aproximativ 51% din totalul
de 4,5 milioane de locuitori ai ţării, pot oricând reizbucni. Incursiunile militanţilor islamişti
uzbeci în Valea Ferghana, în august 2000, n-au făcut decât să sporească aceste temeri. Un alt
motiv de îngrijorare pentru preşedintele Askar Akayev îl constituie corupţia şi criminalitatea
transfrontalieră, îndeosebi proliferarea traficului de droguri şi arme, de care răspunzătoaree
este înainte de toate Mişcarea Islamică din Uzbekistan. Relaţiile cu China, percepută încă de
către unii kirghizi ca o potenţială ameninţare, s-au ameliorat însă simţitor în ultima perioadă.
228
China a devenit un partener comercial de prim ordin al Kirghistanului, s-au dezvoltat
legăturile de transport între porvincia Tien Shan şi Pamirul muntos al Kirghistanului, iar
guvernul de la Bishkek a cooperat în câteva rânduri cu Beijingul pentru reprimarea mişcării
separatiste uigure. Relaţiile Bishkekului cu Moscova s-au consolidat semnificativ după
semnarea, la 7 octombrie 2002, la summitul Comunităţii Statelor Independente (CSI) de la
Chişinău, a documentelor fondatoare ale unei organizaţii colective de securitate a CSI şi
luarea deciziei politice, la acelaşi summit, a înfiinţării unei sucursale a Centrului Antiterorist
al CSI în capitala kirghiză21. În aprilie 2003, preocupată de creşterea influenţei islamiştilor
kirghizi extremişti – îndeosebi a grupului separatist islamic Hizb-ut-Tahrir din sudul
Kirghistanului – Moscova şi-a trimis trupele într-o bază aeriană situată la doar 15 mile de
baza aeriană de la Manas, unde se află staţionate, din decembrie 2001 (când de aici au decolat
bombardiere folosite de Pentagon în războiul din Afganistan) trupele americane.
Deşi numără doar 6 milioane de locuitori, Tadjikistanul are un impact geopolitic
asupra regiunii mult superior ponderii sale demografice. Problemele cu care se confruntă
guvernul de la Duşanbe sunt reminiscenţe ale evoluţiei ţării după colapsul URSS. La fel ca în
toată regiunea, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în Tadjikistan a venit la putere un guvern
comunist, care, în primăvara anului 1992, s-a confruntat cu o opoziţie alcătuită din grupuri
regionale şi etnice rivale, cuprinzând deopotrivă laici şi islamişti. Sprijinită cu arme de
Afganistan, opoziţia a izgonit, în septembrie 1992, guvernul pro-rus din Duşanbe. Treptat,
grupurile naţionalist-democratice laice au cedat influenţa grupurilor islamiste, care au avut un
mai mare succes în mobilizarea politică a păturilor sărace de la sate şi a tineretului tadjic din
mediul urban. Reacţia Rusiei nu va întârzia să se manifeste, în noiembrie 1992 Moscova
obţinând acordul Uzbekistanului, Kazahstanului şi Kirghistanului pentru o intervenţie militară
rusească în Tadjikistan care, sub paravanul menţinerii păcii, urma să participe la acţiuni
21 Vladimir Socor, Oil in Geostrategic Perspective, IAPS Policy Briefings, Washington, DC, No. 1, October 23, 2002, No. 2, November 3, 2002.
229
militare. Cu sprijinul militar, material şi logistic al Rusiei, forţele loiale fostului regim au fost
capabile sărecucerească Duşanbe, restabilind controlul asupra unei mari părţi din ţară. A
urmat un proces de purificare etnică, în urma căruia elementele fidele opoziţiei şi-au găsit
refugiul în Afganistan. Cu ajutorul mujahedinilor afgani, insurgenţii tadjici au lansat, în
primăvara şi vara anului 1993, o serie de atacuri răzleţe de-a lungul frontierei cu Afganistanul.
Rusia a replicat din nou, desfăşurând ample forţe militare, care, încă din 1995, totalizau circa
25 000 de militari.
În pofida eforturilor regimului condus de preşedintele Emamali Rahmanov de
consolidare a pacificării ţării, materializate în mai 2000, între altele, prin expulzarea
militanţilor IMU din districtul Tavildara, precum şi a desfăşurării calme a alegerilor din anul
2000, pacea încheiată în 1997 rămâne precară. Forţa militară a Tadjikistanului cuprinde încă
elemente ce au aparţinut fostei miliţii a Opoziţiei Tadjice Unite. Iar tot mai mulţi tadjici sunt
nemulţumiţi de perpetuarea prezenţei forţelor ruseşti de menţinere a păcii, mai ales că există
percepţia că Rusia a profitat şi continuă să profite de pe urma aurului şi pietrelor preţioase ale
ţării, iar soldaţi ruşi s-au implicat în traficul de droguri din Afganistan.
În ultimul deceniu a devenit tot mai clar că stabilitatea şi dezvoltarea durabilă în
regiunea Asiei Centrale sunt procese ale căror realizare va necesita mai mult timp decât se
crezuse iniţial. Economiile ţărilor Asiei Centrale sunt tarate de câteva trăsături caracteristice
negative: “primitivizarea”; bazarea excesivă pe resurse naturale ca sursă principală de creştere
economică; structura industrială necorespunzătoare; caracterul incomplet al reformei
sectorului agricol; utilizarea agriculturii ca sector “donator” pentru celelalte sectoare
economice; utilizarea excesivă a importurilor de substituţie; lipsa investitorilor locali;
capacitatea limitată de a atrage investiţii străine; deficitul balanţei de plăţi; şi creşterea datoriei
externe. Toate aceste caracteristici negative ameninţă să condamne zona la stagnare
230
economică. Numai în prima jumătate a anilor 90, PIB-ul a scăzut cu 62% în Tajikistan, cu
49% în Kirghistan, cu 39% în Kazahstan, cu 30% în Turkmenistan şi cu 18% în Uzbekistan.
Criza economică în regiune a fost acompaniată de a continuă creştere demografică. În
anii 90 rata anuală a creşterii populaţiei a fost de 1,5% în Kirghistan, de aproximativ 2% în
Turkmenistan şi mai mult de 2,5% în Uzbekistan şi Tajikistan. Cu excepţia Kazahstanului, se
apreciază că în următorii 20 de ani creşterea demografică va continua şi chiar se va accentua.
Efectul combinat al declinului economic şi creşterii demografice l-a constituit concentrarea
forţei de muncă în agricultură şi sfera serviciilor, sectoare deja suprasolicitate de forţă de
muncă.
În ultima decadă, Moscova nu a mai putut oferi sprijinul economic pe care-l oferea în
perioada sovietică ţărilor central-asiatice, cu toate că, prin preţuri parţial subvenţionate la
exporturile sale în „vecinătatea apropiată” (near abroad), a încercat să-şi păstreze un anume
control şi influenţă asupra zonei.
Chiar dacă nu sunt un panaceu pentru toate problemele socio-economice şi politice în
regiune, resursele energetice se pot constitui într-o trambulină şi un catalizator al unei
dezvoltări durabile în regiune. În consecinţă, pentru economiile acestor ţări, participarea
alături de SUA, Uniunea Europeană şi Rusia la proiectele de exploatare, transport şi
prelucrare a aurului negru şi gazului natural are un caracter vital.
231
Capitolul 10
Perspective geopolitice şi geostrategice la începutul mileniului trei
10. 1 Priorităţi strategice ale Administraţiei americane
După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Statele Unite s-au angrenat în aşa
măsură în iniţierea, susţinerea şi conducerea campaniei globale împotriva terorismului, încât
aceasta părea să fi devenit singurul obiectiv al politicii externe a Administraţiei Bush. În fapt,
lupta împotriva terorismului era departe de a fi singura preocupare a Washingtonului. Încă de
la începutul investiturii sale, Administraţia Bush şi-a asumat alte două priorităţi strategice:
modernizarea şi consolidarea capabilităţilor militare americane şi accesul la noi rezerve
petroliere. Deşi de sorginte diferită, aceste două obiective au fuzionat cu cel al războiului
împotriva terorismului – care a conferit cadrul semnificator pe care globalizarea în sine nu-l
putea oferi – într-o strategie coerentă, ce ghidează în prezent conduita Washingtonului pe plan
internaţional. Toate cele trei obiective au fost urmărite de Casa Albă şi Petagon pe fundalul
promovării - atât înainte, cît şi după 11 septembrie 2001 – a unilateralismului în relaţiile
internaţionale1. Acesta din urmă s-a tradus în retragerea din protocoalele de la Kyoto ce
vizează schimbările climaterice, stoparea reglementărilor OECD privitoare la paradisurile
fiscale, atitudinea critică faţă de negocierile menite a consolida convenţia privitoare la
prohibirea armelor biologice şi toxice, denunţarea unilaterală (la începutul lunii decembrie
2001), a tratatului anti-rachetă (tratatul ABM), respingerea protocolului de la Roma al
Tribunalului Penal Internaţional şi încheierea de protocoale bilaterale cu anumite state vizând
scoaterea militarilor americani de sub jurisdicţia acestui tribunal, etc.
1 Paul Rogers, “Political Violence and Global Order”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., în Worlds in Collision: Terror and the Future of the Global Order, Palgrave Macmillan, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York, N.Y., 2002, p. 221. Vezi, de asemenea, Fred Halliday, “A New Global Configuration”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 236.
232
Primul obiectiv strategic al Washingtonului – punerea de acord a fizionomiei forţelor
militare americane cu realităţile geopolitice şi geostrategice de după Războiul Rece – viza
asigurarea invulnerabilităţii teritoriului SUA prin construirea unui scut anti-rachetă,
prezervarea superiorităţii americane în domeniul armelor de înaltă tehnologie şi precizie şi
dezvoltarea capabilităţii Statelor Unite de a înlătura ameninţarea potenţială pe care o
reprezentau puterile regionale ostile Americii precum Iranul, Irakul şi Coreea de Nord.
Componenta din urmă reclama capacitatea de „proiecţie a forţei” la mare distanţă şi, deci,
achiziţionarea unor echipamente militare noi (precum avioane nedirijate de piloţi) şi reducerea
dimensiunii unităţilor militare.
După 11 septembrie 2001, în gândirea strategică americană s-a impus ideea conform
căreia Statele Unite au dreptul şi datoria de a utiliza preventiv forţa armată de care dispun
împotriva ameninţării reprezentate de puterile ostile intereselor americane. Marcând o mutaţie
semnificativă în evoluţia gândirii strategice americane, conceptul atacului preventiv nu făcea
decât să contribuie la asigurarea invulnerabilităţii Statelor Unite şi dezvoltarea capacităţii lor
de a supune puterile ostile, Washingtonului. Într-o formă pe deplin elaborată, conceptul a fost
codificat în noua Strategie de Securitate Naţională a SUA, dată publicităţii la 20 septembrie
2002. Documentul propunea, de departe, abordarea cea mai „cu muşchi” şi mai agresivă a
securităţii naţionale a Statelor Unite de la preşedintele Ronald Reagan încoace, cu care, de
altminteri, Administraţia Bush se aseamănă, atât prin revenirea la Casa Albă a unor personaje-
cheie ale fostei Administraţii Reagan, cât ci şi prin elemente fundamentale de comportament
politic2. Se impune atenţiei, cu deosebire, declaraţia potrivit căreia Statele Unite nu vor mai
permite niciodată să li se conteste supremaţia, aşa precum s-au petrecut lucrurile în timpul
Războiului Rece. Ele nu vor permite nici unei puteri străine să nege rolul de lider mondial pe
care acestea şi l-au asumat după prăbuşirea URSS şi vor descuraja adversarii potenţiali care
2 Pentru detalii privitoare la asemănările şi deosebirile dintre Administraţiile Reagan şi Bush, vezi Michael Byers, Terror and the Future of International Law, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., pp. 118-121.
233
ar putea să încerce să depăşească sau egaleze puterea SUA. Subliniind că „America e acum
mai puţin ameninţată de state care cuceresc decât de state care eşuează”, noua Strategie de
Securitate Naţională americană declară defuncte strategiile îngrădirii şi descurajării. Mai mult
decât atât, arătând că „nu vom ezita să acţionăm singuri, dacă va fi necesar, pentru a ne
exercita dreptul la auto-apărare prin acţiuni preventive”, documentul face din atacul preventiv
unul din elementele-cheie ale comportamentului geopolitic şi geostrategic al Americii la
începuturile mileniului trei. Acest comportament include, ca una din piesele sale centrale,
„convingerea sau forţarea statelor de a accepta responsabilităţile lor suverane” de a nu ajuta
terorişti. Sunt descrise totodată pe larg instrumentele de politică externă menite a asigura
victoria în ceea ce documentul defineşte drept bătălia valorilor şi ideilor, şi care include, ca
una dintre dimensiunile sale, şi o „bătălie pentru viitorul lumii musulmane”. O altă
caracteristică distinctivă a noii Strategii Naţionale de Securitate a SUA o reprezintă
respingerea marii majorităţi a tratatelor de non-proliferare în favoarea enunţării aşa-numitei
doctrine a „contra-proliferării”- formul ă ce vizează apărarea balistică, demontarea cu forţa a
unor arme sau componente ale acestora, ş.a. Pe ansamblu, documentul învedereză
îndepărtarea sensibilă a Administraţiei Bush de viziunea Administraţiei Clinton asupra
securităţii naţionale. Dacă Strategia de Securitate Naţională adoptată de Administraţia
Clinton, în 1999, punea accentul pe prevenirea crizelor financiare care duseseră economiile
Rusiei şi ale unor ţări asiatice în pragul colapsului şi aplicarea sau, cel mult, amendarea
tratatelor internaţionale (tratatul ABM din 1972, cel privitor la interzicerea experienţelor
nucleare, protocoalele de la Kyoto, etc), cea adoptată de Administraţia Bush în 2002
consolidează unilateralismul Washingtonului în raporturile internaţionale.
Mai mult decât atât, noua strategie americană marchează o cotitură chiar şi în raport cu
premisele strategice iniţiale ale Administraţiei Bush. Dacă în anul 2000, planificatorii
Pentagonului considerau China ca fiind cea mai mare ameninţare pentru SUA, în prezent,
234
preocupaţi de ameninţarea pe care o reprezintă terorismul şi perspectiva intrării armelor de
distrugere în masă pe mâini nedorite, oficialii Pentagonului consideră că pericolul cel mai
mare pentru securitatea naţională a SUA îl reprezintă “arcul de instabilitate” care trece prin
Caraibe, Africa, Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Sudul Asiei şi Coreea de Nord.
Noua strategie presupune trimiterea trupelor americane în ţări neconectate la economia
globală, fie datorită respingerii conceptului de globalizare, fie datorită lipsei resurselor.
Trupele americane ar urma să lovească rapid, ori de câte ori este nevoie, în aceste “puncte
fiebinţi”, îndepărtate şi periculoase. Secretarul apărării Donald Rumsfeld consideră că în locul
marilor baze americane din SUA, Germania şi Coreea de Sud – ţări în care sunt desfăşurate
mai mult de 80% din cele 1,4 milioane de trupe americane – SUA vor trebui să dispună de un
număr mare de baze mai mici în puncte strategice de pe glob – Kirghistan, Filipine,
Singapore, Cornul Africii, Estul Europei – în care să se deruleze, prin rotaţie, antrenamentul
trupelor americane şi care să fie folosite, în caz de răboi, ca rampe de lansare a unor forţe de
reacţie rapidă – “brigăzi de lovire” (stike brigades). În această ategorie ar putea să intre bazele
americane din Filipine, Kirghistan, România şi Bulgaria (în cazul acestora din urmă, foarte
probabil, prin dislocarea unor trupe americane staţionate în prezent în Germania). În alte baze,
trupele americane ar urma să fie rotite doar la un interval de 1-2 ani pentru antrenament sau
atacarea teroriştilor. În această a doua categorie ar putea intra bazele din Azerbaijan, Mali,
Kenya sau Cornul Africii3.
Nevoia de a avea forţe armate care să poată fi desfăşurate rapid, pe teatre de bătălie
îndepărtate, care să fie integrate şi să dispună de capacitatea de a lovi adversarul cu rapiditate
şi precizie a fost, de altminteri, argumentaţia ce a stat le baza legitimării deciziei de a aloca
bugetului apărării cu 50 de miliarde de dolari mai mult în 2002 faţă de 2001 şi cu 45 de
3 Greg Jaffe, “’Arc of Instability’: Pentagon Prepares to Scatter Soldiers in Remote Corners – Radical Shift in Strategy Puts Less Emphasis on China, More on Fighting Terror”, în Wall Street Journal, 27 May 2003. Vezi şi “U.S. Pans To Train, Deploy Rapid Strike Force in Balkans”, Associated Press, 3 June 2003.
235
miliarde de dolari mai mult în 2003 decât în 2002 (în total, bugetul apărării pentru anul fiscal
2003 fiind de 379 de miliarde de dolari).
Deşi importante, resursele financiare nu vor putea rezolva toate problemele cu care
urmează să se confrunte forţele militare americane. Iar aceasta întrucât noua strategie a
Pentagonului implică numeroase riscuri: dispersate pe glob, forţele americane vor fi mai puţin
capabile să lupte într-un război cu o mare putere, armata americană s-ar putea găsi în situaţia
nedorită de a se implica simultan în mai multe conflicte sau într-o succesiune de operaţii
militare de durată incertă, care vor deveni din ce în ce mai complexe şi mai periculoase şi care
vor necesita angajarea unor mijloace şi trupe sporite, iar Washingtonul, în postura neplăcută
de a avea drept aliaţi state care au puţin respect faţă de drepturile omului şi orientări
axiologice diferite .
Cea de a doua prioritate a Administraţiei Bush – accesul la noi resurse de petrol – a
fost detailată pentru prima oară într-un raport al Grupului Naţional de Dezvoltare a Politicii
Energetice (National Energy Policy Development Group), redactat de vicepreşedintele
Richard Cheney şi dat publicităţii la 17 mai 2001. Raportul stabilea strategia pe care Statele
Unite ar trebui să o urmeze în următorii 25 de ani pentru a face faţă necesităţilor sale
crescânde de petrol. Deşi includ şi măsuri de raţionalizare şi economisire a energiei,
majoritatea recomandărilor sale vizează augumentarea rezervelor energetice americane. Încă
de la început, raportul Cheney a declanşat o dublă polemică: în primul rând, pentru că
recomanda instalarea de staţii de foraj petrolier în parcul naţional Alaska; în al doilea rând,
pentru că autorii săi au avut contacte prealabile cu compania Enron, azi în stare de faliment.
Proeminenţa mediatică a polemicii a făcut ca aspecte mai importante ale raportului – cele
privitoare la implicaţiile internaţionale ale acestei politici energetice – să fie trecute sub
tăcere. Potrivit raportului, augumentarea importurilor petroliere trebuie să se constituie într-o
prioritate a politicii comerciale şi externe a Statelor Unite, singurul mod de a face faţă
236
dependenţei crescânde a Americii de resursele externe de petrol fiind aceea de a persuada
furnizorii externi de a-şi spori producţia şi de a o vinde preferenţial Statelor Unite. Raportul
recomanda sporirea importurilor provenind din ţările Golfului, dar şi diversificarea
geografică a surselor de aprovizionare, în vederea minimalizării consecinţelor declanşării unor
crize într-una sau alta din regiunile exportatoare. Din acest ultim punct de vedere erau vizate,
cu precădere, bazinul Mării Caspice (mai ales Azerbaijanul şi Kazahstanul, Africa
subsahariană (Angola şi Nigeria) şi America Latină (Columbia, Mexicul şi Venezuela). Toate
aceste regiuni sunt însă ori instabile, ori întreţin puternice sentimente anti-americane. În
condiţiile în care tentativele americane de a cumpăra petrol din aceste regiuni erau
susceptibile ori de a fi obstrucţionate de instabilităţi politice şi sociale –şi, deci, economice –
cronice în ţările producătoare de petrol (3/5 din actuala producţie mondială de petrol şi 93%
din rezervele potenţiale de producţie ale lumii provin din astfel de zone)4, ori de a fi
întâmpinate cu rezistenţă, ostilitate, sau chiar violenţă – ce poate merge până la terorism –
Statele Unite trebuiau să aibă capacitatea de a-şi proiecta forţa militară la distanţe mari.
În sfârşit, cea de a treia prioritate a Administraţiei Bush – războiul împotriva
terorismului – a fost explicitată de preşedintele american la numai nouă zile după atentatele de
la New York şi Washington. Concepută ca o campanie de durată, desfăşurată concomitent pe
mai multe nivele şi teatre de operare, ea ar urma să fie dusă până la extirparea tuturor
“locurilor sigure” (safe havens) de care dispun teroriştii în aproximativ 60 de ţări,
concomitent cu pedepsirea acelor state care continuă să-i adăpostească pe terorişti. Ceea ce se
pare însă că se uită este faptul că, în condiţiile sprijinului de care se bucură din partea
populaţiei locale, teroriştii nu pot fi eliminaţi complet. A demonstrat-o elocvent lupta dusă
împotriva IRA în Marea Britanie, ETA în Spania, Hamas sau Hezbollah în Israel, FARC în
Columbia, Abu Sayyaf în Filipine sau a cecenilor în Rusia. Şi o confirmă faptul că războiul
4 Benjamin R. Barber, Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 48.
237
global împotriva terorismului şi a armelor de distrugere în masă nu a dat pînă în prezent
rezultatele scontate iniţial de Casa Albă: Osama bin Laden şi Saddam Hussein nu au fost
prinşi, reţeau al-Qaeda nu a fost destrămată, în Irak încă mai mor militari americani, armele
irakiene de distrugere în masă n-au fost găsite, iar informaţia conform căreia Irakul ar fi
cumpărat uraniu african s-a dovedit a fi falsă, Iranul îşi continuă politica anti-americană, iar
Coreea de Nord, programul de înarmare nucleară5.
O componentă esenţială a războiului împotriva terorismului o constituie latura sa
preventivă, care să asigure inviolabilitatea teritoriului american. În acest scop a fost înfiinţat
Departamentul pentru Securitatea Internă (Department for Homeland Security) care, cu cei
170 000 de angajaţi ai săi şi un buget anual de 37 de miliarde de dolari (ce urmează să crească
la 100 de miliarde) alcătuieşte un super-minister. Cum vital în războiul antiterorist este
accesul la informaţii menite localizării reţelelor teroriste şi blocării surselor lor de susţinere
financiară, există temerea – exprimată de presa americană – că această structură
guvernamentală mamut ar putea fi tentată să acţioneze prin deparaje de la practicile
democratice (secretizare excesivă, supravegherea prin mijloace specifice a cetăţenilor, etc),
aşa precum s-au petrecut lucrurile în anii ‘50, în perioada macchartystă, pretextul fiind atunci
nu lupta împotriva terorismului, ci a comunismului.
Oricum, ceea ce rămâne cert este faptul că operaţiile militare destinate neutralizării
celulelor teroriste vor servi atingerii celorlalte două mari obiective ale Administraţiei de la
Washington. De altminteri, modul cum a fost purtat războiul în Afganistan ilustrează elocvent
convergenţa celor trei mari obiective ale politicii americane, demonstrând, totodată,
capacitatea de proiecţie a forţei de care dispune armata americană în prezent. Înainte de
declanşarea sa, Statele Unite au transportat pe calea aerului mari cantităţi de arme şi
echipamente militare în ţări aliate şi au desfăşurat o flotă navală impozantă. Bătăliile de la sol
5 Immanuel Wallerstein, “Mr Bush’s War on Terrorism: How Certain is the Outcome?”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., pp. 95-96, 99-100.
238
au fost purtate de forţe de infanterie uşoară sprijinite de bombardiere cu rază lungă de acţiune
echipate cu arme teleghidate de înaltă precizie. Accentul a fost pus pe manevrabilitatea
trupelor la sol şi utilizarea unor aparate perfecţionate de observaţie, ce permit localizarea
inamicului atât ziua cât şi noaptea. În această campanie, forţele aeriene americane au
colaborat cu cele locale ale Alianţei Nordului, fiind sprijinite de forţe speciale, americane şi
britanice. Războiul din Afganistan poate fi considerat modelul unui nou tip de război, care
combină forţele locale ale aliaţilor, informaţiile serviciilor secrete, forţele speciale şi
bombardamentele aeriene de mare precizie6.
În alt plan, cel politic, campania din Afganistan trebuie văzută însă şi ca o prelungire a
războiului secret dus în Arabia Saudită între opozanţii monarhiei aflate la putere şi familia
regală, sprijinită de americani. După invadarea Kuweitului de către Irak în 1990, regele Fahd
al Arabiei Saudite a decis să permită Washingtonului utilizarea ţării sale ca bază de atac
împotriva Irakului. Începând din acel moment, extremiştii saudiţi conduşi de Osama bin
Laden, s-au angajat într-o luptă clandestină pentru răsturnarea monarhiei şi izgonirea
americanilor din ţară. În aceste circumstanţe, voinţa Washingtonului de a distruge reţeaua Al-
Qaida în Afganistan apare motivată nu doar de necesitatea de a lichida una din principalele
baze de operare ale reţelei teroriste răspunzătoare de atacurile din 11 septembrie 2001, ci şi de
necesitatea de a proteja familia regală saudită care, la rândul său, reprezintă o garanţie a
accesului american la petrolul acestei ţări.
O raţiune similară a determinat prelungirea prezenţei militare americane în Asia
Centrală şi Caucaz şi după atingerea obiectivului declarat al răsturnării regimului taliban în
Afganistan. Pentru a avea certitudinea siguranţei rutelor de transport ale petrolului şi gazului
natural caspic destinate pieţelor occidentale, Washingtonul şi-a trimis instructorii militari în
Georgia – ţară-cheie în tranzitul energiei de-a lungul axei geopolitice şi geoeconomice Marea
6 Lawrence Freedman, “A New Type of War”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 44.
239
Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană – şi au repus în funcţiune baze aeriane în
Kazakhstan şi Kirghistan. În plus, SUA vor să ajute Azerbaijanul să-şi constituie o flotă
militară în Marea Caspică, unde în ultima perioadă s-au derulat mai multe incidente între
navele azere de explorare a rezervelor petroliere caspice şi cele militare iraniene.
Mobilizate de acelaşi interes al asigurării securităţii energetice au acţionat Statele
Unite şi în Columbia. Dacă până nu demult scopul anunţat oficial al angajării militare
americane în această ţară era lupta contra traficului de stupefiante, în prezent Casa Albă a
adăugat obiective suplimentare programului american de asistenţă militară – combaterea
violenţei politice şi a narco-terorismului practicat de gherilele columbiene şi protecţia
oleoductelor care transportă „aurul negru” de la exploatările situate în interiorul ţării către
rafinăriile de pe ţărm. Pentru a finanţa aceste noi priorităţi strategice, Administraţia Bush a
solicitat Congresului să voteze o sporire semnificativă a ajutorului militar acordat Bogotei, din
care 100 de milioane de dolari au fost destinaţi în mod expres securităţii oleoductelor.
La rândul său, campania împotriva Irakului, pe lângă obiectivul declarat al
demantelării capacităţii Irakului de a produce arme de distrugere în masă (nucleare, chimice şi
bacteriologice), l-a avut şi pe acela nedeclarat de a elimina orice ameninţare care plana asupra
producţiei şi transportului petrolului din această ţară-cheie a zonei Golfului. Pentru a avea
siguranţa că vastele rezerve de petrol irakiene vor rămâne disponibile şi nu vor intra sub
controlul exclusiv al companiilor petroliere ruseşti, chineze şi europene, Administraţia Bush a
fost direct interesată în răsturnarea regimului lui Saddam Hussein şi instaurarea unui guvern
irakian favorabil intereselor Washingtonului.
Toate aceste evoluţii şi altele asemenea lor nu fac decât să confirme faptul că cele trei
priorităţi ale guvernului american în sfera securităţii internaţionale – ameliorarea capacităţilor
militare, asigurarea accesului la noi rezerve de petrol şi războiul împotriva terorismului – au
240
fuzionat deja într-un unic obiectiv strategic, pe care profesorul Michael Klare de la
Universitatea Hampshire, Massachusetts, l-a denumit „războiul pentru dominaţia americană”.
10.2 Războiul informaţional
Conceptul de război informaţional a fost lansat oficial în SUA în 1992, o definire
cuprinzătoare a sa fiind publicată de către Departamentul Apărării în septembrie 1995.
Conceptul îşi trage rădăcinile din realitatea de netăgăduit potrivit căreia informaţia şi
tehnologiile informatice devin tot mai importante pentru asigurarea securităţii în general şi
purtarea războiului în special. Conceptul postulează faptul că bătălia pentru controlul şi
dominarea sistemelor informaţionale va caracteriza tot mai mult conflictele desfăşurate pe
mapamond. Deşi, ca orice război, continuare a politicii cu alte mijloace, războiul
informaţional nu cere nici existenţa unor linii fizice de bătaie, nici folosirea forţei brute.
Reţelele informaţionale compun ele însele un nou câmp de luptă, iar informaţia în sine devine
o ţintă. Elementul central al războiului informaţional îl reprezintă, aşadar, informaţia şi modul
cum aceasta este folosită. Întrucât informaţia poate fi furată, captată, prelucrată, protejată,
refuzată, distorsionată sau manipulată, puterea unui singur individ poate să fie la fel de mare
ca cea a mii sau zeci de mii de combatanţi tradiţionali. Mai mult decât atât, adversarii pot să
nici nu ştie că sunt ţinta unui atac. La rigoare, s-ar putea spune chiar că cele mai mari şi mai
sofisticate bătălii informaţionale pot fi purtate împotriva unor adversari care nu vor realiza că
sunt „învinşi”.
Războiul informaţional se particularizează în primul rând prin caracteristici precum
continuitatea, simultaneitatea, acceleraţia şi non-liniaritatea7. Conceptul esenţial care stă la
baza sa este dobândirea unei eficienţe militare maxime, cu forţe şi costuri minime.
Materializarea sa a devenit perfect posibilă odată cu producerea revoluţiei informatice.
7 Eliot A. Cohen, “A Revolution in Warfare”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2, March-April 1996, pp. 37-54
241
Supravegherea în timp real a forţelor militare ale unui adversar şi a câmpului de bătălie
potenţial permite dobândirea unei „conştienţe situaţionale” asupra tuturor circumstanţelor
acesteia. Înainte de toate, ea îngăduie poziţionarea simultană a propriilor forţe în funcţie de
forţele inamicului şi obţinerea, pe această cale, a unui avantaj strategic. Comunicând acest
avantaj dimpreună cu alte informaţii menite a-l induce în eroare, adversarului, acesta din urmă
poate fi descurajat să folosească forţa militară. Dar chiar şi dacă acest lucru nu se întâmplă,
cunoaşterea dispunerii forţelor inamicului, combinată cu poziţionarea propriilor forţe în
funcţie de acestea, fără ştirea adversarului, poate maximiza eficienţa unei campanii militare.
Pe lângă elementul de surpriză, întrucât putem cunoaşte imediat efectul aplicării forţei
împotriva adversarului, putem accelera răspunsul în funcţie de dinamica activităţii acestuia şi
modela reaplicarea forţei doar în zonele şi punctele unde este cu adevărat imperativ s-o facem.
Dominarea sistemelor informaţionale ale inamicului şi folosirea armelor „inteligente” pot
asigura atingerea obiectivelor politico-militare propuse, fără costurile asociate ocupării
teritoriului. În loc să avansăm pe câmpul de luptă în manieră liniară tradiţională, putem să o
facem într-o manieră non-liniară, ce implică selectarea şi neutralizarea continuă şi în timp real
doar a unor ţinte considerat critice – manieră care este în acelaşi timp şi mult mai economică.
O altă caracteristică esenţială a războiului informaţional o reprezintă dobândirea
instantanee a feedback-ului. Dintotdeauna, factorii de decizie politico-militară şi-au dorit să
cunoască cât mai repede efectele şi rezultatele deciziilor luate, astfel încât posibilele corecţii
ale acestora să poată fi operate în timp util. Înainte de comunicarea electronică, un observator
putea nota cu conştiinciozitate efectele unei anumite decizii, însă liniile de comunicaţie nu-i
îngăduiau să transmită această informaţie decidenţilor mai devreme de câteva zile, săptămâni,
sau chiar luni. Comunicarea prin satelit sau fibre optice de mare capacitate permite acum
factorilor de decizie nu doar să cunoască imediat efectele opţiunilor lor, ci şi să transmită noi
decizii, bazate pe aceste informaţii. Întrucât acest feedback operează în acelaşi timp la nivel
242
tactic, operaţional şi strategic, distincţia dintre cele trei aspecte tinde să devină irelevantă în
războiul informaţional.
Teoretic, au fost distinse şapte forme de război informaţional: războiul pentru
anihilarea sistemelor de comandă şi control al forţelor inamicului (command-and-control
warfare, C2W), care loveşte „capul” (sistemele de comandă) şi „gâtul” (sistemele de control)
ale adversarului; războiul bazat pe informaţii ( intelligence-based warfare, IBW), ce constă în
elaborarea, protejarea şi interzicerea accesului la sistemele informaţionale ce urmăresc să
domine teatrul de război; războiul electronic (electronic warfare, EW), care implică tehnicile
radio-electronică şi criptografică de purtare a acestuia; războiul psihologic (psychological
warfare), în care informaţia este folosită pentru a influenţa atitudinile şi opţiunile
combatanţilor şi care, la rândul său, poate include operaţii care vizează propria naţiune,
comandanţii adversarilor şi trupele pe care aceştia le au în subordine, precum şi cultura
adversarului; războiul hackerilor (hacker warfare), în care, prin atacuri asupra sistemelor
informatice, informaţia este blocată sau canalizată în vederea dobândirii dominaţiei
economice; şi războiul cibernetic (cyberwarfare) – o categorie largă, ce cuprinde terorismul
informaţional (information terrorism), atacurile „semantice” (semantic attacks), războaiele
simulate (simula-warfare)şi războaiele purtate în spaţiul virtual (botezate, după autorul
lucrării Neuromancer, William Gibson, Gybson-warfare)8.
Dintre toate formele şi sub-formele de război care implică elaborarea, protecţia,
canalizarea, manipularea, distorsionarea şi blocarea informaţiei, caracter autentic au doar
C2W, IBW, EW şi operaţiile cu caracter psihologic ce-i vizează pe comandanţi şi unităţile din
subordinea acestora. Celelalte forme de război informaţional fie se îndepărtează de definiţia
clasică a războiului, fie sunt forme potenţiale, fie atât de futuristice încât posibilitatea
8 Martin Libicki, What Is Information Warfare?, National Defense University, Institute for National Strategic Studies, ACIS Paper 3, August 1995, Washington, DC, la http://www.ndu.edu/ndu/inss/actpubs/act003/a003.html
243
manifestării lor în viitorul apropiat este deocamdată exclusă (războaiele simulate şi cele
purtate în spaţiul virtual).
Sistemele C2W sunt vulnerabile pentru că tind să fie centralizate, iar sistemele IBW,
pentru că se bazează pe comunicaţii pentru a unifica o arhitectură descentralizată de sensori.
Legătura dintre C2W şi IBW constă în faptul că tehnicile EW pot avea drept ţinte deopotrivă
sistemele de comandă şi control şi cele de informaţii.
O condiţie subiacentă asigurării victoriei într-un război informaţional, indiferent de
forma sa, o constituie cunoaşterea detaliilor arhitecturii sistemului supus atacului. Această
arhitectură vorbeşte despre modul cum biţii sunt transformaţi în informaţie şi despre legătura
dintre informaţie şi decizie. La nivelul fizic de bază, ea vizează calităţile sensorilor şi
emiţătorilor. La nivelul reţelei, ea se referă la interconexiunea dintre aceste elemente – dacă
acestea sunt conectate direct la procesorul de bază sau sunt filtrate prin anumite sisteme sau
noduri intermediare. La nivelul superior al integrităţii sistemelor interesează aspecte precum
codificarea şi încriptarea, prioritizarea mesagelor, accesul la informaţie (cine ce vede),
semnăturile electronice şi redundanţa (la nivelele biţilor şi semanticii).
Noile oportunităţi combinate oferite de mijloacele electronice de purtare a războiului
şi „revoluţia în afacerile militare” (Revolution in Military Affairs, RMA), îşi vor pune, fără
îndoială, o amprentă apăsată asupra fizionomiei războaielor viitorului. În primul rând, odată
cu dobândirea abilităţii de a distruge sau dezafecta structurile de comandă şi control ale
inamicului şi aceea de a influenţa percepţiile elitelor şi maselor, se crează posibilitatea de a-ţi
impune propria voinţă asupra adversarului fără a afecta însă infrastructura sau populaţia
civilă. În al doilea rând, în viitor ar putea deveni tot mai dificilă detectarea atacatorului, a
locului de unde acesta şi-a declanşat atacul şi a scopului (scopurilor) acestuia. În al treilea
rând, prin intermediul noilor tehnologii informaţionale, actori non-statali vor avea acces la
mijloace non-letale de producere a violenţei, punându-se astfel capăt uneia dintre
244
caracteristicile esenţiale ale statului-naţiune – monopolul asupra mijloacelor de producere a
violenţei.
În viitor, se apreciază că războiul informaţional va căpăta tot mai mult aspectul
ambivalent de „activitate de producţie” – a supremaţiei informaţionale – şi „teatru
improvizat”, la scară globală, în care reacţiile diverşilor actori şi impactul lor asupra cursului
războiului vor putea fi cunoscute, prin intermediul mass-media, aproape instantaneu.
Scenariul substituţiei conflictelor armate prin bătălii purtate în spaţiul virtual, proiectat în
viitor de către unii analişti militari, rămâne însă, cel puţin deocamdată, cu totul improbabil.
În schimb, o noţiune cât se poate de reală a devenit deja „războiul în reţea” (netwar
sau network-centric warfare) 9. Termenul desemnează noile forme de conflict de mică
intensitate, purtate de actori non-statali, prin intermediul reţelelor informatice, cu autorităţi
guvernamentale. Episodul cel mai mediatizat de „război în reţea”, care s-a constituit ulterior
într-un adevărat caz-şcoală pentru armata americană, l-a reprezentat acţiunea mişcării neo-
zapatiste din decembrie 1994. Atunci, o reţea de ONG-uri din Mexic, SUA şi Canada, au
reuşit, prin intermediul Internetului, să focalizeze atenţia opiniei publice internaţionale asupra
intenţiei armatei de a lichida gherila din Chiapas. Raportul elaborat la cererea Pentagonului cu
acel prilej – The Zapatista Social Netwar in Mexico – a condus la o evaluare a vulnerabilităţii
reţelelor informatice în faţa atacurilor grupărilor teroriste sau a „piraţilor” informatici. Teama
de un „Pearl Harbor electronic” a determinat principalele instituţii cu atribuţii în sfera
securităţii şi apărării din SUA să lanseze o serie de iniţiative menite a diminua această
vulnerabilitate. FBI, de pildă, a înfiinţat un centru de protecţie a infrastructurii naţionale,
precum şi o nouă divizie de combatere a criminalităţii bazate pe tehnologia informaţională
(cybercrime)10. Treptat, problematica războiului informaţional a focalizat tot mai mult atenţia
marilor think tank-uri americane, instituţiile de învăţământ şi cercetare ale armatei au creat
9 James Der Derian, “In Terorem: Before and After 9/11”, în Ken Booth and Tim Dunne, eds., op. cit., p. 113.
245
structuri specializate de cercetare (School of Information Warfare din cadrul National Defense
University, în SUA), iar o serie de mari universităţi au introdus specializări universitare în
domeniu (Computer Security Research Centre din cadrul London School of Economics and
Political Science, precum şi Management College of Information Resources, în Marea
Britanie).
În pofida acestor eforturi instituţionalizate de aprofundare a problematicii războiului
informaţional, o faţetă a acestuia – impactul asupra dreptului internaţional – rămâne încă
neexplorată. Războiul informaţional anulează distincţia tradiţională dintre starea de război şi
starea de pace şi pune probleme de definire a agresiunii şi agresorului. Capitolul al VII-lea al
Cartei ONU conferă Consiliului de Securitate autoritatea şi responsabilitatea de a determina
existenţa unei ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune şi, pe această bază, de a
autoriza utilizarea forţei de către statele ameninţate. Formele războiului informaţional sunt
însă dificil de încadrat în accepţiunea curentă a dreptului internaţional privitoare la existenţa
unei ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune. Mai mult decât atât, conform
tratatelor internaţionale, teritoriul statelor neutre este inviolabil de către forţe beligerante în
cazul unui conflict. Din acest punct de vedere se pune întrebarea legitimă dacă un atac
desfăşurat prin intermediul unei reţele informatice care traversează un teritoriu neutru sau
utilizează sateliţi, computere sau reţele aparţinând unor state neutre poate avea aceeaşi valoare
juridică ca cea a unei violări a frontierelor naţionale de către trupe înarmate.
Tentativele de adaptare a cadrului legal internaţional la realitatea războiului
informaţional sunt încă timide. Federaţia Rusă a încercat să iniţieze un curent de opinie
favorabil punerii la punct a unei legislaţii internaţionale consacrată războiului informaţional,
prezentând, în cadrul celei de a 53-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, un proiect de
rezoluţie privitor la „Realizările spaţiului informatizat şi al telecomunicaţiilor, în contextul
10 „US FBI Reorganization Includes New Emphasis on Cyber Crime”, în The Washington Post, 4 December 2001.
246
securităţii internaţionale”. Proiectul invita statele membre ONU să-şi exprime un punct de
vedere asupra utilizării tehnologiilor informatice în scopuri militare, asupra definirii noţiunilor
de „război informaţional” şi „arme informaţionale”, precum şi asupra oportunităţii elaborării
unor norme juridice internaţionale privitoare la utilizarea armelor informaţionale şi a creării
unui sistem de monitorizare a ameninţărilor legate de securitatea sistemelor informatice şi de
telecomunicaţii.
În calea realizării unui cadru legal unificat de abordare a problematicii războiului
informaţional pe plan internaţional există, desigur, piedici obiective. Ele provin din stadiul de
tranziţie diferit al fiecărei ţări către societatea informaţională, precum şi din percepţiile
diferite pe care diversele state le au asupra acestui fenomen. Cum însă fenomenul nu cunoaşte
graniţe, elaborarea unei legislaţii internaţionale adecvate în domeniu reprezintă o necesitate
imperioasă a contemporaneităţii de care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se ţină
seama.
247
BIBLIOGRAFIE
I. Căr ţi şi studii
Ahrari, M., The New Game in Muslim Central Asia, Institute for National Security
Studies, National Defense University, Washington, D.C., 1997.
Analytis, M., “Le projet d’oléoduc Bourgas-Alexandroupolis: un enjeu stratégique”, în
Le Courier de pays de l’Est, no. 406, aout 1996.
Ancel, Jacques, Peuples et nations des Balkans, Armand Colin, Paris.
Ancel, Jacques, Géopolitique, Librairie Delagrave, Paris, 1936.
Ancel, Jacques, Manuel géographique de politique européenne, Librairie Delagrave,
Paris, 1937.
Ancel, Jacques, Géographie des frontiers, Gallimard, Paris, 1938.
Ancel, Jacques, Slaves et Germains, Armand Colin, Paris, 1945.
Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1962.
Bakis, Henry, Géopolitique de l’information, P.U.F., Paris, 1987.
Barnett, Thomas P. M., The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first
Century, G. P. Putnam's Sons, New York, 2004.
Barber, Benjamin R., Jihad versus McWorld. Modul în care globalizarea şi
tribalismul remodelează lumea, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, coord., Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. I-II,
Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena, coord., Geopolitica integrării
europene, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003.
Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005.
248
Beaumarchais Center for International Research, Puteri şi influenţe, Editura Corint,
Bucureşti, 2001.
Bertsch, Gary K., Craft, Cassady, Scott, A. Jones, Beck, Michael, eds., Crossroads
and Conflict: Security and Foreign Policy in the Caucasus and Central Asia, Routledge, New
York and London, 2000.
Bloomfield Jr., Lincoln P., ed., Global Markets and National Interests: The New
Geopolitics of Energy, Capital, and Information, CSIS Significant Issues, Washington, D.C.,
2002.
Brătianu, Gheorghe I., Chestiunea Mării Negre, curs, 1941-1942, Facultatea de
Filosofie şi Litere, Universitatea Bucureşti, 1942.
Brătianu, Gheorghe I., Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la
Şcoala Superioară de Război, Bucureşti, 1942.
Brzezinski, Zbigniew, Game Plan: A Geostrategic Framework for the Conduct of the
US / Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.
Brzezinski, Zbigniew, Europa centrală şi de est în ciclonul tranziţiei, Editura
Diogene, Bucureşti, 1995.
Brzezinski, Zbigniew, The Grand Chessboard: American Primacy and Its
Geostrategic Imperatives, Basic Books Inc., New York, 1997; ediţia română: Marea tablă de
şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2000.
Buchan, David, „The Threat Within: Deregulation and Energy Security”, în Survival,
Vol.44, No.3, Autumn 2002.
Bonnefous, Marc, „Le choc des civilisations”, în Défense Nationale, no.4, april 1994.
Braudel, Fernand, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, vol.
I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
249
Brătescu, C., Mihăilescu, V., Rădulescu, N. Al., Tufescu, V., Unitatea şi funcţiunile
pământului şi poporului românesc, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti, 1943.
Buckhotz, Paul, Political Geography, The Ronald Press, New York, 1966.
Bukovski, Vladimir, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate
internaţională în epoca de după războiul rece, ediţia a doua, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1998.
Cantori, Louis, Spiegel, Steven L., The International Politics of Regions: A
Comparative Approach, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1970.
Célerier, Pierre, Géopolitique et géostratégie, P.U.F., Paris, 1969.
Chaliand G., Rageau, J.-P., Atlas stratégique. Géopolitique des rapports de force dans
le monde, Fayard, Paris, 1983.
Chiper, Ioan, Costantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea României. Percepţii
anglo-americane (1944-1947), Iconica, Bucureşti, 1993.
Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Claval, Paul, Régions, nations, grands espaces. Géographie générale des ensembles
territoriaux, Marie-Thérèse Genin, Paris, 1968.
Claval, Paul, La Géographie culturelle. Nathan, Paris, 1995.
Cohen, Eliot A., “A Revolution in Warfare”, în Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2,
March-April 1996.
Cohen, Saul B., Geography and Politics in a Divided World, Methuen, London, 1964.
Colecţia „Biblioteca Ziua”, Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega,
Bucureşti, 2001.
250
Conea, Ion, Golopenţia, Anton, Popa-Vereş, M., Geopolitica, Editura Ramuri,
Craiova, 1940.
Conea, Ion, O poziţie geopolitică, Imprimeria Institutului Statistic, Bucureşti, 1944.
Cornell, Svante E., “The Unruly Caucasus”, în Current History, October 1997.
Costachie, Silviu, Geografie politică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2004.
Coutau-Bégarie, Hervé, La puissance maritime. Castex et la stratégie navale, Fayard,
Paris, 1985.
Craig A., Gordon, George L., Alexander, Force and Statecraft: Diplomatic Problems
of Our Time, Oxford University Press, 1983.
Croissant, Michael & Cynthia, “The Caspian Sea Status Dispute: Context and
Implications,” in Eurasian Studies, Winter 1996-1997.
David, Dominique, Est/Ouest 1945-1990, Editions Publisud, Paris, 1992.
David, Mihai D., Consideraţii geopolitice asupra statului român, Tipografia Al.
Ţerek, Iaşi., 1939.
Davutoglu, Ahmet, “The Clash of Interests: An Explanation of the World (Dis)Order”,
în Perceptions, December 1997-February 1998.
Defarges, Philippe, La Mondialisation. Vers la fin de frontieres, Dunod, Paris, 1993.
Demangeon, Albert, Le Déclin de l’Europe, Payot, Paris, 1920.
Demangeon, Albert, L’Empire britannique. Étude de géographie coloniale, Armand
Colin, Paris, 1922.
Demangeon, Albert, Les Îles Britanniques, Armand Colin, Paris, 1927.
Demangeon, Albert, Febvre, Lucien, Le Rhin. Problème d’histoire et d’économie,
Armand Colin, Paris, 1935.
251
Demko, George J., Wood, William B., eds., Reordering the World: Geopolitical
Perspectives on the Twenty-First Century Westview Press, Boulder, Colorado, 1999.
Dobrescu, Paul, Geopolitică şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 1999.
Drent, Margriet, Greenwood, David, Volten, Peter, eds., Towards Shared Security: 7-
Nation Perspectives, Harmonie Papers 14, Centre for European Security Studies (CESS),
Groningen., 2001.
DePorte, A.W., Europe Between the Superpowers: The Enduring Balance, Yale
University Press, New Haven, 1979.
Eliot, Cohen A., A Revolution in Warfare, în „Foreign Affairs”, Vol.75, No.2,
March/April 1996.
Earle, Edward Mead, ed., Makers of Modern Strategy, Princeton University Press,
Princeton, NJ, 1941.
Emandi, E.I., Buzatu, Gh., Cucu, V.S., eds., Geopolitica, vol. I, Editura „Glasul
Bucovinei”, Iaşi, 1994.
Ferguson, Niall, The Cash Nexus, Penguin Press, 2001.
Foucher, Michel, Fronts et frontiéres. Un tour du monde géopolitique, Fayard, Paris,
1991.
Fontaine, André, Istoria Războiului Rece, vol. I-III, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
Friedman, Thomas L., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura
Fundaţiei PRO.
Ganser, Daniele, Reckless Gamble: The Sabotage of the United Nations in the Cuban
Conflict and the Missile Crisis of 1962, University Press of the South, New Orleans, 2000.
Gallois, Pierre M., Géopolitique. Les voies de la puissance, Plon, Paris, 1990.
Gautam, Sen, The Military Origins of Industrialization and International Trade
Rivalry, Pinter, London, 1984.
252
Geoffrey, Parker, The Geopolitics of Domination, Macmillan, London, 1988.
Giddens, Anthony, A treia cale, Polirom, Iaşi, 2001.
Giddens, Anthony, Runaway World: How Globalization is Reshaping Our Lives,
Routledge, New York, 2000.
Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, I, ediţia a treia revăzută şi adăugită,
Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938.
Glassner, M.I., Blij, H.I., Systematic Political Geography, John Wiley and Sons New
York, 1988.
Gottmann, Jean, La politique des états et leur geographie, Armand Colin, Paris, 1951.
Gray, Colin, The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimlands and the
Technological Revolution, National Strategy Information Center, Crane, Russak & Company,
Inc., New York, 1977.
Gray, Colin, The Geopolitics of Superpower, Lexington University Press, Lexington,
1988.
Gray, Colin, War, Peace and Victory, Simon and Schuster, New York, 1990.
Guetta, Bernard, Geopolitica. Raţiune de stat, Editura Aion, Bucureşti, 2000.
Halbach, Uwe, “The Caucasus as a Region of Conflict”, în Aussenpolitik, IV, 1997.
Handel, Michael, Weak States in the International System, Cass, London, 1981.
Hassner, Pierre, „Morally Objectionable, Politically Dangerous”, în The National
Interest, No.46, Winter 1996/1997.
Haushofer, Karl, De la géopolitique, Fayard, Paris, 1986.
Huntington, Samuel P., „The Clash of Civilizations”, în Foreign Affairs, Vol.72, No.3,
Summer 1993.
Huntington, Samuel P., The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order,
Simon and Schuster, New York, 1996.
253
Iorga, Nicolae, Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, Volume I, Partie I,
Imprimerie de l’Etat, Bucarest, 1937.
Iorga, Nicolae, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Tipografia „Tiparul
românesc”, Bucureşti, 1937.
Iorga, Nicolae, Hotare şi spaţii naţionale, Aşezământul tipografic „Datina
Românească”, Vălenii de Munte, 1938.
Iorga, Nicolae, Les permanences de l’histoire, în “Revue Historique du Sud-Est
Européen”, nos. 7-9, 1938.
Iorga, Nicolae, Poporul românesc şi marea, în „Revista Istorică”, anul XXIV-lea, nr.
4-6, 1938.
Iorga, Nicolae, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III-a, Bucureşti,
1944.
Jablonsky, David, „National Power”, în Parameters, Vol.27, No.1, Spring 1997.
Jones, E. L., The European Miracle: Environments, Economies and Geopolitics in the
History of Europe and Asia, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.
Katzenstein, Peter (ed.), Mitteleuropa: Between Europe and Germany, Berghahn
Books, Providence, Oxford, 1997.
Kennedy, Paul, Preparing for the Twenty-first Century, Random House, New York,
1993.
Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Random House, New York,
1987.
Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002.
Klare, Michael T., „Redefining Security: The New Global Schisms”, în Current
History, Vol.95, No.604, November 1996.
254
Klare, Michael T., Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict,
Metropolitan Books, New York, 2001.
Klare, Michael T., “The Geography of Conflict”, în Foreign Affairs, Vol. 80, No. 3,
May-June 2001.
Korinman, Michel, Quand l’Allemagne pensait le monde. Grandeur et décadence
d’une géopolitique, Fayard, Paris, 1990.
Korinman, Michel, Continents perdus. Les précurseurs de la géopolitique allemande,
Économica, Paris, 1991.
Lacoste Yves, La géographie ça sert d’abord à faire la guerre, Maspéro, Paris, 1978.
Lacoste Yves, ed., Géopolitique des régions françaises, vol. I-III, Fayard, Paris, 1986.
Lacoste Yves, ed., Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris, 1993.
Lorot, Pascal, Histoire de la géopolitique, Economica, Paris, 1995.
Lupaş, Ioan, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti. Extras din „Anuarul
Institutului de Istorie Naţională” din Cluj pe anul 1921, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”,
Cluj, 1921.
Luttwak, Edward N., Strategy: The Logic of War and Peace, Harvard University
Press, Cambridge, 1987.
Mackinder, Halford J., Democratic Ideals and Reality: A Study of the Politics of
Reconstruction, Constable, London, 1919.
Mahan, Alfred T., The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783, Little Brown,
Boston, 1890.
Matveev, A., “Le statut de la Caspienne: le point de vue russe”, în Le Courier de pays
de l’Est, no.411, aout 1996.
McCauley, Martin, Rusia, America şi Războiul Rece, Polirom, Iaşi, 1999.
255
Mehedinţi, Simion, Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel, Atelierele
grafice I.V. Socecu, Bucureşti, 1904.
Minc, Alain, Le nouveau Moyen Âge, Gallimard, Paris, 1993.
Mitrany, David, A Working Peace System, Quadrangle Books, Chicago, 1966.
Monnet, Jean, Mémoires, Fayard, Paris, 1976.
Moreau Defarges, Philippe, Introduction à la géopolitique, Seuil, Paris, 1994.
Morgenthau, Hans, Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace, fifth
edition, Alfred Knopf, New York, 1973.
Munro, Ross H. “China, India, and Central Asia,” in J. Snyder (ed.), After Empire:
The Emerging Geopolitics of Central Asia, National Defense University Press, Washington,
D.C., 1995..
Nussbaum, Bruce, „Capital, not Culture”, în Foreign Affairs, No.96, Fall 1994.
Nye, Jr., Joseph S., Bound to Lead: The Changing Nature of American Power, Basic
Books, New York, 1990.
Nye, Jr., Joseph S., Owens, William A., „America’s Information Edge”, în Foreign
Affairs, Vol.75, No.2, March/April 1996.
Odell, Peter R., Oil and World Power, Penguin Books, London, 1986.
O’Sullivan, Patrick, Geopolitics, St. Martin’s Press, New York, Croom Helm, London,
1986.
Ó Tuathail, Gearóid, Dalby, Simon, Rethinking Geopolitics, Routledge, London and
New York, 1998.
Panaitescu, Petre P., Destin românesc, în „Convorbiri Literare” nr. 11-12, noiembrie-
decembrie 1941.
Pannier, Bruce, “Same Game, Second Round,” in Transitions, June 1997.
256
Paret, Peter, ed., Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age,
Princeton University Press, Princeton, NJ, 1986.
Peters, Ralph, „The Culture of Future Conflict”, în Parameters, Vol.25, No.4, Winter
1995/1996.
Petersen, John L., “Info War: The Next Generation”, în Proceedings, January 1997.
Piano, Jack C, Olton, Roy, The International Relations Dictionary, third edition,
ABC-Clio, Santa Barbara, California, Oxford, England, 1982.
Pirages, Dennis, Global Ecopolitics: The New Context for International Relations,
Duxbury Press, North Scituate, Mass., 1978.
Poirier, Lucien, Les voix de la stratégie, Fayard, Paris, 1985.
Pop, Adrian, „Romania and the Central European Project”, în Central European
Issues, Vol.3, No.1, 1997.
Pop, Adrian, At the Crossroads of Interlocking Subregional Arrangements: Romania’s
Pivotal Role in East Central Europe, NATO Defense College, Rome, 1999.
Pop, Adrian, O fenomenologie a gândirii istorice româneşti. Teoria şi filosofia istoriei
de la Haşdeu şi Xenopol la Iorga şi Blaga, Editura All, Bucureşti, 1999.
Pop, Adrian, “Participarea României la structurile de cooperare subregională”, în
Anuar 1999: Studii de securitate, apărare naţională şi istorie militară, Institutul pentru Studii
Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, 2000.
Pop, Adrian, „Sub-regional Groupings As Security Providers in Central and
Southeastern Europe. Romania’s Contribution”, în Romanian Journal of International Affairs,
VI, No. 3-4, 2000.
Pop, Adrian, Tentaţía tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est,
Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Prélot, Marcel, Histoire des idèes politiques, Dalbos, Paris, 1975.
257
Raffestin, Claude, Pour une géographie du pouvoir, Librairies techniques (LITEC),
Paris, 1980.
Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998.
Sava, Ionel Nicu, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, Bucureşti, 1997.
Schelling, Thomas C., Stratégie du conflit, P.U.F., Paris, 1986.
Schulzinger, Robert D., American Diplomacy in the Twentieth Century, Oxford
University Press, New York, 1994.
Serebrian Oleg, Va exploda Estul? Geopolitica spaţiului pontic, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1998.
Short, J.R., An Introduction to Political Geography, Routledge, London, 1982.
Sloan, G.R., Geopolitics in the United States Strategic Policy 1890-1894,
Wheasthsheaf, Brighton, 1988.
Socor, Vladimir, Oil in Geostrategic Perspective, IAPS Policy Briefings, Washington,
DC, No. 1, October 23, 2002, No. 2, November 3, 2002.
Spero, Joan E., Hart, Jeffrey A., The Politics of International Economic Relations, St.
Martin’s Press, New York, 1997.
Spykman, N., America’s Strategy in World Politics, Harcourt Brace, New York, 1942.
Spykman, N., The Geography of Peace, Harcourt Brace, New York, 1944.
Starr, Frederick, S., “ Power Failure: American Policy in the Caspian“, în The
National Interest, Spring 1997.
Sterling, Richard W., Macropolitics: International Relations in a Global Society,
Alfred Knopf, New York.
Strausz-Hupé, Robert, Geopolitics: The Struggle for Space and Power, Putnam, New
York, 1942.
258
Taylor, Peter, ed., Political Geography of the Twentieth Century: A Global Analysis,
Bellhaven, London, 1993.
Taylor, Peter, ed., The Way the Modern World Works. World Hegemony to World
Impasse, John Wiley, London, 1996.
Tămaş, Sergiu, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.
Thornton, William H., “Balance of Terror: The Geopolitics of “Empire” vs. “Jihad”, în
Perspectives on Evil and Human Wickedness, Vol. 1, No. 2, 2003.
Thual, François, Géopolitique au quotidien, Dunod, Paris, 1993.
Thual, François, Méthodes de la géopolitique. Apprendere à déchiffrer l’actualité,
Ellipses, Paris, 1996.
Toffler, Alvin and Heidi, War and Anti-War: Survival at the Dawn of the 21st
Century, Little Brown and Company, New York, 1993.
Vallaux, Camille, Géographie Sociale. Le Sol et l’Etat, Paris, 1911.
Vallaux, Camille, La Géographie de l’histoire, Paris, 1921.
Vidal de la Blache, Paul, Principes de geographie humaine, Armand Colin, Paris,
1921.
Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1990.
Wallerstein, Immanuel, The Modern World System: Capitalist Agriculture and the
Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, Academic Press, New
York, 1974.
Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World-Economy, Cambridge University Press,
Cambridge, 1979.
Wallerstein, Immanuel, The Politics of the World-Economy, Cambridge, Cambridge
University Press, 1984.
259
Wallerstein, Immanuel, Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-
System, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.
Walt, Stephen M., „Building Up New Bogeymen”, în Foreign Affairs, No.106, Spring
1997.
Weigert H.W., Generals and Geographers: The Twilight of Geopolitics, Oxford
University Press, New York, 1942.
Weigley, F. Russell, The American Way of War: A United States Military Strategy and
Policy, Indiana University Press, Bloomington, 1977.
Zoppo, C.E., Zorgbibe, Ch., eds., On Geopolitics Classical and Nuclear, Marinus
Nijhof, Dordrecht, 1985.
II. Articole
Jaffe, Greg , “’Arc of Instability’: Pentagon Prepares to Scatter Soldiers in Remote
Corners – Radical Shift in Strategy Puts Less Emphasis on China, More on Fighting Terror”,
în Wall Street Journal, 27 May 2003.
Mirescu, Raluca, “Conducta Baku-Ceyhan nu mai are mult până să transporte petrolul
caspic”, în Ziarul Financiar, 19 septembrie 2002.
“U.S. Plans To Train, Deploy Rapid Strike Force in Balkans”, Associated Press, 3
June 2003.
„US FBI Reorganization Includes New Emphasis on Cyber Crime”, în The
Washington Post, 4 December 2001.
III. Site-uri Internet
Analysis of "The Pentagon's New Map",
http://www.thereforelight.com/pentagon.htm
260
Barnett Thomas P. M. and. Hayes, Bradd C., “ System Perturbation: Conflict in the
Age of Globalization”, în Westphal Jr, Raymond W., ed, War and Virtual War: The
Challenges to Communities, Inter-Disciplinary Press, Oxford 2003, capitol care poate fi
consultat şi online la http://www.inter-
disciplinary.net/publishing/idp/War%20&%20Virtual%20War.pdf.
Clark, Milo, Functioning Core and Non-integrating Gap,
http://www.swans.com/library/art10/mgc143.html
Libicki, Martin, What Is Information Warfare?, National Defense University, Institute
for National Strategic Studies, ACIS Paper 3, August 1995, Washington, DC,
http://www.ndu.edu/ndu/inss/actpubs/act003/a003.html.
Pop, Adrian, “Romania’s Challenge”, în NATO Review, Spring 2003,
http://www.nato.int/docu/review/2003/issue1/english/analysis.html.
The Globalization Website, http://www.emory.edu/SOC/globalization.
International Monetary Fund, http://www.imf.org/external/index.htm.
Realism vs. Cosmopolitanism. A debate beween Barry Buzan and David Held,
conducted by Anthony McGrew, http://www.polity.co.uk/global/realism.htm.
Safranski, Mark, Why Some Are Calling Thomas P.M. Barnett Our Age's George F.
Kennan, http://hnn.us/articles/9212.html.
Stratfor.com, European Pushback on Iraq Attack: The Iran Factor, 3 October 2002, la
http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206586
Stratfor.com, Yemen: Tanker Explosion May Hurt Al Qaeda’s Strategy, 8 October
2002, la http://www.stratfor.com/fib/fib_print.php?ID=206708
The New Jersey Naval Militia Foundation , French Tanker Limburg explodes in
Yemen as 2nd Anniversary of the USS Cole Attack Approaches, la
http://www.njnavy.com/yemen.htm
261
The Fourth Rail: History, Politics and the War on Terrror. Falling just short of a
Unified Strategy to Combat Terror, June 8, 2004,
http://thefourthrail.blogspot.com/2004/06/falling-just-short-of-unified-strategy.html
The Pentagon's New Map: War and Peace in the Twenty-first Century by Thomas P.
M. Barnett, http://www.theinsightworks.com/blog/barnett_review.html