Post on 30-Dec-2014
Economia crizelor
Nouriel Roubini, Stephen Mihm
Recenzie
Nouriel Roubini este unul dintre economiştii mari care au reuşit să prevadă criza
actuală şi au tras şi semnalele de alarmă necesare. Din păcate, nu l-a ascultat aproape nimeni,
lumea fiind prea ocupată cu tranzacţiile imobiliare, cu speculaţiile financiare şi campaniile
electorale pentru a da credit unor veşti negative. Ulterior, a devenit un economist
ultramediatizat, considerat de unii prea pesimist, speriind lumea cu predicţiile lui, mai ales că
nici nu oferea soluţii tranşante. . Nouriel Roubini este profesor de economie la Stern School
of Business (New York University) şi preşedinte al firmei de consultanţă economică RGE
Monitor. Imediat după obţinerea doctoratului în Economie internaţională (1988, Harvard
School of Business), a început să predea la Yale şi a fost inclus în National Bureau of
Economic Research şi în echipa de consultanţi a FMI. Pe data de 7 Septembrie, Roubini a
vorbit la FMI, în faţa unui auditoriu foarte avizat, emiţind un puternic avertisment. Iată ce a
spus: “Economia naţiunii va suferi curând o cădere dramatică, la care nu asişti decât o dată
în viaţă, a pieţei locuinţelor, un şoc brutal al petrolului, o diminuare abruptă a încrederii
consumatorilor şi, inevitabil, o recesiune profundă.(…). Pe măsură ce proprietarii de locuinţe
vor înceta să-şi mai plătească împrumuturile ipotecare, întregul sistem financiar global se va
cutremura şi se va bloca. (…). Aceasta prăbuşire a pieţei locuinţelor ar putea să ducă la o
problemă sistemică pentru sistemul financiar, declanşând o criză care riscă să afecteze
grav,dacă nu chiar să prabuşească, fondurile de acoperire şi băncile de investiţii, precum şi
mamuţii financiari patronaţi de guvern“. (op. cit, p. 16). Ulterior şi-a elaborat mai bine
predicţiile sumbre, intrând în polemică cu nume mari ale economiei, care şi în 2008 susţineau
că în S.U.A nu e vorba decât de o contracţie a cererii. El a mai avertizat şi că Wall Street-ul
va dispărea în curând, declanşând răsturnări nemaiîntâlnite din 1930. Toate avertismentele
sale s-au adeverit pas cu pas, Roubini urcând pe locul 2 în topul celor mai mari intelectuali în
viaţă (Prospect Magazine) şi pe locul 4 în topul “celor mai importanţi gânditori globali”
(Foreign Policy). Roubini insistă însă că, şi după adeverirea tuturor avertismentelor sale,
sistemul refuză să reacţioneze într-un sens de autoreglare şi tinde să se scufunde în aceleaşi
greşeli care l-au îngropat, de la măsurile anti-criză la nivel macro până la deciziile economice
ale indivizilor. “Departe de-a fi un eveniment rarisim, care survine odata la un secol, recentul
dezastru financiar s-ar putea să fie o picătură din potopul care va să vie”.
„Economia crizelor” este o carte care li se adresează în egală măsură profesioniştilor
şi amatorilor în ale economiei, celor care fac regulile şi celor care le suportă consecinţele.
Cartea aceasta este un manual, având ca obiect de studiu modurile şi motivele pentru care
pieţele capotează. Dar este şi un ghid de instrucţiuni, venind cu propuneri pentru
reechilibrarea economiei şi pentru evitarea unor greşeli precum cele care au dus la criza din
2008. Odată cu acest volum, Roubini lansează un apel pentru integrarea teoriei crizelor in
studiul economiei şi acordarea rolului care i se cuvine acestei discipline în procesul de luare a
deciziilor.
Volumul cuprinde şi o istorie explicată a crizelor economice, începând cu Spania şi
Anglia secolului XII, trecând prin criza din Olanda anului 1630 provocată de balonul
speculativ al „bulbilor rari de lalea”, cazul Companiei Marii Sudului, comerţul cu sclavi din
America, Marea Depresiune şi până in 2009, punctând cele mai importante crize. Semnele
distinctive ale unei crize au rămas aceleaşi din evul mediu pană azi: “bani ieftini, un balon
speculativ al activelor şi o amploare a înşelătoriei”, conchid cei doi autori.
Cartea urmăreşte un arc în timp simplu şi clar, începând cu istoria crizelor mai vechi
şi a economiştilor care le-au analizat. Apoi se opreşte asupra profundelor rădăcini ale celei
mai recente crize, precum şi asupra modurilor în care aceasta catastrofă s-a desfăşurat după
un tipar foarte previzibil, conformâdu-se unor precedente vechi de când lumea.
Capitolul 1 îl poartă pe cititor intr-un tur de orizont asupra trecutului, topografiind
multele perioade de avânt, de exces speculativ şi de prăbuşire care au maturat peisajul
economic. Crizele, susţin autorii, nu sunt nici nişte anomalii, aşa cum a încercat economia
modernă să le facă să pară, nici nişte „lebede negre” rarisime, aşa cum au încercat să ne
convingă alţi comentatori. Ele sunt mai degrabă evenimente banale, relativ uşor de prevăzut
şi de înţeles.
În ţările cele mai avansate economic, a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost o
perioadă de calm relativ, chiar dacă necaracteristic, culminând cu un luminos şi prosper
interval de inflaţie redusă şi de creştere accelerată, pe care economiştii l-au botezat „Marea
Moderaţie”. Drept rezultat, teoria economică cvasiunanium acceptată fie a ignorat crizele, fie
le-a văzut ca pe un simptom al problemelor din ţări mai putin dezvoltate. Ca să putem
dobândi o persepectiva mai amplă de cunoaştere şi înţelegere a crizelor din trecut, prezent şi
viitor, trebuie să ne intoarcem la o generaţie anterioară de economişti. Capitolul 2 îi prezintă
pe gânditorii ştiinţelor economice care ne pot ajuta să facem acest lucru. Unii dintre ei, ca
John Maynard Keynes, sunt destul de bine cunoscuţi; alţii, ca Hyman Minski, mai puţin.
Capitolul 3 explică originile profund structurale ale crizei recente. De la început a
fost de „bon ton” să se dea vina pe ipotecile substandard de sorginte recentă, care au reuşit să
infecteze un sistem financiar global altfel sănătos. Materia capitolului contestă această
perspectivă absurdă, arătând cum tendinţe şi politici vechi de decenii au dus la alcătuirea unui
sistem financiar global care era, de sus şi pană jos, sub standardul normal. Dincolo de crearea
unor instrumente financiare tot mai ezoterice şi mai opace, printre aceste tendinţe de lungă
durată s-a numărat şi ascensiunea sistemului bancar „din umbră”: o adunătura tot mai
tentaculară de împrumutători ipotecari nebancari, fonduri de hedging, societăţi de investiţii
financiare, fonduri mutuale de piaţa monetară şi alte instituţii care arătau ca nişte bănci,
acţionau ca nişte bănci, dădeau şi luau bani cu împrumut ca nişte bănci şi deveneau bănci din
ori alt punct de vedere – dar care n-au fost niciodată reglementate ca nişte bănci. Acelaşi
capitol introduce şi chestiunea hazardului moral, în care participanţii la piaţă îşî asumă riscuri
exagerate, plecând de la premisa că vor fi salvaţi de cineva, că vor fi despăgubiţi şi că nu vor
fi nevoiţi să suporte în vreun fel consecinţele comportamentului lor nasăbuit. De asemenea,
se va analiza vechea problemă a nereuşitelor în materie de guvernanţă corporatistă, precum şi
rolul guvernului însuşi, ca reprezentant al statului, cu toate că nu subscriem la uzualele
explicatii contradictorii cum că recenta criză a fost provocata de prea multă guvernare sau de
prea puţină. Realitatea, susţin autorii, este mult mai complicată decat atât şi mai
contraintuitiva: guvernul a jucat un rol, ca şi absenţa lui din joc, dar nu neapărat aşa cum
doresc să ne facă să credem fie conservatorii, fie liberalii.
Câteva din capitolele următoare se concetrează pe criză ca atare. Există deja
numeroase relatări, dar aproape toate au descris-o ca pe un eveniment singular, fără
precedent, specific finanţelor de secol al XXI-lea. Capitolul 4 demontează această viziune
naivă şi simplistă, comparând-o cu crizele anterioare. Autorii sunt de părere că evenimentele
din anul 2008 le-ar fi fost familliare observatorilor financiari de acum o sută sau două sute de
ani, nu numai din punctul de vedere al modului cum s-au derulat, ci şi din cel al modului în
care băncile centrale ale lumii au incercat să le pună stavilă, acţionând ca împrumutatori de
ultima instanţă. Detaliile particulare ale crizei s-au deosebit de cele ale predecesoarelor sale,
dar în multe privinţe s-au conformat unui scenariu familiar, dând dreptate zicalei care spune
ca, deşi istoria nu se repetă decat rareori exact la fel, adeseori rimează.
Istoria confirmă că, în mare măsură, crizele sunt aidoma pandemiilor : ele incep cu
izbucnirea unei maladii care apoi se răspândeşte în cercuri tot mai largi. Nici această criză nu
a făcut excepţie, deşi originea ei, aflată mai degrabă în centrele financiare ale lumii decat in
pieţele emergente de la periferie, a făcut-o să fie deosebit de virulentă.
Capitolul 5 arată cum şi de ce s-a transformat criza într-un fenomen global, lovind
nişte economii atat de diferite între ele ca Islanda, Dubai, Japonia, Letonia, Irlanda,
Germania, China şi Singapore. Noi ne rupem de optică tradiţională cum că restul lumii n-a
făcut altceva decat să se molipsească de o boală care a plecat din Statele Unite. Nici pe
departe – punctele vulnerabile de care suferea sistemul financiar al Statelor Unite erau foarte
prezente şi în multe alte părţi ale lumii, iar în unele cazuri cu grad sporit de periculozitate.
Pandemia, aşadar, n-a avut aceleaşi efecte peste tot; i-au căzut victime numai ţările ale căror
sisteme finaciare aveau neajunsuri similare. Trasând dimensiunile internaţionale oarecum
surprinzatoare ale crizei, capitolul 5 aduce la iveală nişte adevăruri despre finanţa globală,
despre macroeconomia internaţională şi despre implicaţiile transnaţionale ale politicii
suverane din domeniul monetar si din cel fiscal.
Toate crizele iau sfarşit şi nici aceasta n-a facut excepţie. Din nefericire, efectele
intarziate ale şocurilor işi vor spune cuvântul ani de zile de-acum incolo, dacă nu chiar zeci
de ani. Capitolul 6 ne arată de ce se intâmplă aşa şi de ce deflaţia şi depresiunea economică se
profileaza ameninţător in siajul oricărei crize. In trecut, băncile centrale apelau la politici
monetare cu care să contracareze crizele, dar in prezent ele şi-au revizuit câteva din aceste
metode. In acelaşi timp, multe crize financare ii forţează pe bancherii centrali să inoveze din
mers, iar criza recentă n-a facut excepţie de la această regulă.
La fel şi în cazul politicilor fiscale, în capitolul 7 vom vedea cum au folosit factorii de
decizie autoritatea statului de a impune taxe şi de a face cheltuieli ca să stopeze propagarea
crizei. Câteva dintre aceste tactici au fost formulate prima oară de Keynes; multe altele au
reprezentat o intevenţie masivă şi fără precedent in economie. Acest capitol evaluează
implicaţiile viitoare ale celor mai radicale măsuri şi mai ales riscurile pe care ele le-ar putea
crea în continuare.
Gradul necesar de intervenţie pentru stabilizarea sistemului pune in discuţie
viabilitatea capitalismului tradiţional însuşi; autorităţile statului ar putea ajunge să joace un
rol mult mai important, direct şi indirect, in economia globala postcriză, prin intermediul unui
plus de reglementare şi de supraveghere. Capitolele 8 şi 9 schiţează liniile generale ale unei
noi arhitecturi financiare, care va aduce o nouă transparenţă şi stabilitate instituţiilor
financiare. Reformele pe termen lung care se impun pentru stabilizarea sistemului financiar
internaţional cuprind: mai multă coordonare între băncile centrale; reglementarea şi
supravegherea cu titlu obligatoriu nu doar a băncilor comerciale, ci şi a băncilor de investiţii,
a societăţilor de asigurări şi a fondurilor de acoperire; politici de control al comportamentului
riscant asumat de firmele financiare „prea mari ca să cadă”; cerinţa mai mare de capital şi de
lichiditate printre instituţiile financiare; şi politicile având ca scop reducerea hazardului moral
şi a costurilor fiscale de cauţionare a firmelor financiare ajunse în dificultate.
Capitolul 10 atacă problema gravelor dezechilibre din economia globală şi a
reformării mai radicale a ordinii monetare şi financiare în plan internaţional, care s-ar putea
să fie necesară pentru prevenirea unor crize viitoare.
Sectiunea finală a cărţii, „Perspective”, topografiază drumul pe care-l avem în faţă,
scrutând cu o privire concentrată multele pericole care pândesc economia mondială. Criza
care ne-a dat Marea Recesiune se prea poate să fi luat sfarşit de-acum, dar se prefigurează la
orizont destule capcane şi riscuri de amploare. Într-un plan mai general, capitolele finale ale
cărţii se luptă cu câteva întrebări care permit multiple variante de răspuns: Ce efect va avea
globalizarea asupra probabilităţii unor crize viitoare? Cum vom rezolva dezechilibrele
globale care au contribuit la apariţia crizei recente?
Cartea vine cu unele idei despre cum să reformăm un capitalism care ne-a adus crize
în serie, în loc să ne aducă bunătăţi în mod stabil şi consecvent. Într-adevăr, cu toate că
reformele axate pe piaţa au scos multe economii emergente dintr-o stare endemică de sărăcie
şi subdezvoltare, frecvenţa şi virulenţa crizelor economice şi financiare au crescut atat pe
pieţele în formare, cat şi în economiile industrializate. În acest scop, autorii cărţii oferă o
harta de traseu pe viitor, care să arate nu doar cum de-am intrat într-un asemenea bucluc, ci şi
cum să ieşim din el – şi să rămanem afară.