ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

CRISTESCU SÎNZIANA (căs. BĂLȚĂTESCU)

CONTRIBUȚII BEHAVIORISTE

LA TEORIA CRIZELOR ECONOMICE

Colecţia

Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice

ISBN 978-606-505-974-0

Editura ASE

Bucureşti

2015

2

Copyright © 2015, Cristescu Sînziana (căs. Bălțătescu)

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

Editura ASE

Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România

cod 010374

www.ase.ro

www.editura.ase.ro

editura@ase.ro

Referenţi:

Prof. univ. dr. Pavel Năstase

Prof. univ. dr. Nicolae Istudor

ISBN 978-606-505-974-0

Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi

pentru sursele bibliografice menţionate.

Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial

Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi

excelenţă în cercetarea doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.

3

Cuprins

Summary ....................................................................................................................... 6

Introducere: .................................................................................................................. 8

Capitolul 1. Evoluţia prezumţiilor psihologice privind comportamentul

economic individual în cadrul abordării teoretice neoclasice ................. 14

1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum

pentru ”homo oeconomicus rationalis” ................................................................. 15

1.2. Îndepărtarea de la inserţiile psihologice realiste privind omul economic

în devenirea abordării teoretice mainstream de sorginte neoclasică ..................... 17

Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei ............ 21

2.1. Critici ale ipotezei raţionalităţii perfecte şi eficienţei pieţei

prin lentila behavioristă ........................................................................................ 22

2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice

ca răspuns la provocările behavioriste .................................................................. 24

Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice

în cercetările economice .......................................................................... 27

3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă ................................................... 27

3.2. Rolul incertitudinii în inserarea de prezumţii psihologice

realiste în viziuni despre echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky ........... 34

Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behavioriste în teoria crizelor economice ................ 37

4.1. Herbert Simon şi „raţionalitatea limitată” ............................................................. 38

4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului

a lui Amos Tversky şi Daniel Kahneman ............................................................. 41

4.3. Implicaţiile teoriei prospectului în economia comportamentală ........................... 49

4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a crizei economice ............................. 53

4.5. Consideraţii comportamentale privind criza economică şi financiară din 2007 ... 57

Concluzii ...................................................................................................................... 61

SURSE BIBLIOGRAFICE: ....................................................................................................... 68

4

Contents

Summary ....................................................................................................................... 6

Introduction: ................................................................................................................. 8

Chapter 1.The Evolution of Pshychological Assumptions

on the Economic Individual Behavior in Neoclassical Theoretical Approach ..... 14

1.1. Neoclassical Reformers: the Beginning of the Road for the ”homo oeconomicus

rationalis” .............................................................................................................. 15

1.2. Moving away from the realistic psychological assumptions

of the economic individual within the neoclassical theoretical approach ............ 17

Chapter 2. The perfect rationality and the stable equilibrium

in theoretical confrontation ................................................................................... 21

2.1. Behavioral criticism of the perfect rationality and market effciency hypothesis .. 22

2.2. The neoclassical approach interior effort of adapting to behavioral challenges ... 24

Chapter 3. Uncertainty as a factor that allows psychological inputs

in economic research ............................................................................................. 27

3.1. Uncertainty in Keynesian theoretical approach .................................................... 27

3.2. Uncertainty's role in different visions about dynamic equilibrium;

Minsky theory of economic crisis ......................................................................... 34

Chapter 4. Behavioral contributions impact in economic crisis theory ...................... 37

4.1. Herbert Simon and the ”bounded rationality” ....................................................... 38

4.2. The first important alternative: Amos Tversky

and Daniel Kahneman's prospect theory ............................................................... 41

4.3. The prospect theory's implications in behavioral economics ................................ 49

4.4. Robert Schiller: a behavioral atheory of economic crisis ..................................... 53

4.5. Behavioral points of view concerning the 2007 economic crisis .......................... 57

Conclusions ................................................................................................................. 61

Refferences: ...................................................................................................................................... 68

5

Summary

The mainstream neoclassical approach on the economic crisis is currently challenged by the

economic realities; in this context, the theoretical debate on causes that lead to economic

crisis, mechanisms that explain the crisis and policies to defend from its effects re-emerge.

Postkeynesian, Austrian School or institutionalist approaches re-instate their arguments,

looking at the current economic situation from different angles.Behavioral economics brings

fresh ideas, not necessarily integrated theories, but specific issues that challenge the core of

the mainstream theory: the ”irationality assumption”, the process of decision making under

incertitude, the assymetric information etc. These ideas focus on the psychological factors

that the mainstream theory is using in explaining the individual economic behavior.

This paper is trying to assess the main theoretical contributions of the behavioral

economists, especially în the field of individual behavior involved în the decision making

process and în the field of crisis theories.

6

Introducere:

Criza financiară cu debut în anul 2007 a pus abordarea mainstream, de sorginte

neoclasică, în postura de a evalua eficiența politicilor economice anticriză și fundamentele

teoretice ale abordării în confruntare directă cu realitatea economică. Realitatea economică a

crizei economice și financiare recente a așezat abordările teoretice tradiționale într-un spațiu

de confruntare și dezbatere prolific, ce a permis reiterarea pozițiilor în plan teoretic și

doctrinar, atît pentru abordarea ”mainstream”, de sorginte neoclasică, a crizelor economice, cît

și pentru abordările teoretice keynesiste și postkeynesiste, cea a școlii austriece sau cea

instituționalistă. Confruntarea teoriei economice ”mainstream” cu particularitățile crizei

economice contemporane a fost dublată de apariția, în planul dezbaterilor doctrinare, a vocilor

de orientare behavioristă, precum Daniel Kahneman, Amos Tversky, George Akerloff, Dan

Ariely, ca să menționăm doar cîteva nume. Aceștia, prin punerea sub semnul întrebării a însele

prezumțiile de bază ale teoriei economice neoclasice, au determinat un efort de consolidare

teoretică și metodologică a teoriei mainstream; un efort care a venit din interior, fără a pune în

pericol eșafodajul teoretic al abordării.

Încercăm să sintetizăm, în lucrarea de față, măsura în care acest efort a crescut

capacitatea predictivă a modelelor de sorginte neoclasică sau, dimpotrivă, a pus în dificultate

eșafodajul teoretic al abordării.

De asemenea, ne propunem să analizăm măsura în care alte abordări teoretice decât

cea ”mainstream” (de exemplu cea keynesistă și postkeynesistă sau cea instituționalistă)

reușesc să răspundă mai integrator celor două tipuri de provocări: cea în plan normativ, venită

pe linia mecanismului de desfășurare a crizei economice actuale și cea în plan teoretic, pe

linia provocărilor de tip behaviorist.

Vom încerca să răspundem următoarelor întrebări: Poate abordarea economică

”mainstream” să răspundă satisfăcător realităților crizei actuale? Inserțiile behavioriste pun în

pericol eșafodajul theoretic al abordării ”mainstream”? Teoriile keynesiste, sau abordările

instituționaliste pot răspunde mai integrator provocărilor behavioriste?

Abordările teoretice majore se folosesc, în explicarea mecanismelor de desfășurare a

crizelor economice de prezumții psihologice care concordă cu ipotezele ce stau la baza

fundamentării abordărilor teoretice respective. În contextual explicării crizei economice,

pozițiile se concentrează pe modul în care agenții economici individuali își fundamentează

deciziile economice de consum, producție sau investiție.

7

Prezumţiile privind comportamentul indivizilor puşi în faţa luării de decizii care

determină acţiuni economice au o istorie tot atât de îndelungată cât cea a ştiinţei economice

însăşi. Prezente în opera lui Adam Smith şi aflate în centrul abordării teoretice neoclasice ce

reprezintă încă (mainstreamul), aceste prezumţii s-au fundamentat în fapt pe intuiţii strălucite

asupra psihologiei umane. Dezvoltarea rapidă a psihologiei ca ştiinţă şi progresul în cercetarea

sociologică au făcut loc, inevitabil, pentru noi perspective comportamentale în ştiinţele

economice. Astfel, economia comportamentală (behavioral economics), prin reprezentanţii

săi, a devenit o continuă provocare la adresa ipotezelor neoclasice, lărgind sfera cercetării

ştiinţifice şi încercând să insereze un grad mai ridicat de realism teoriei însăşi.

În centrul abordării neoclasice ”mainstream” stă ipoteza raționalității perfecte; pe

această ipoteză se fundamentează teoria optimizării deciziei în condiții de risc. Totuși, în

confruntare cu criza economică și financiară curentă, ipotezele de bază ale abordării

neoclasice par să se clatine, aruncînd umbra îndoielii, în planul dezbaterilor teoretice și

doctrinare, asupra realismului și gradului de generalitate a modelelor pe care le-a generat, dar

și asupra eficienței politicilor economice pe care le-a inspirat.

Ca parte a proiectului individual de cercetare postdoctorală cu titlul ”Factori

determinanţi ai deciziei de cumpărare în contextul crizei economice şi financiare din

România. O abordare comportamentală”, din cadrul proiectului POSDRU 159/1.5/S/134197

”Performanţă şi excelenţă în cercetarea postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din

România”, lucrarea de față încearcă să răspundă, alături de celelate contribuții și rezultate ale

cercetării în cadrul proiectului, următoarelor obiective, asumate prin planul cercetării

individuale:

1. Identificarea diferenţelor dintre comportamentul de consum în perioadele de

creştere economică şi comportamentul de consum în contextul crizei

economice şi financiare în România.

2. Identificarea factorilor determinanţi ai comportamentului de consum în

România, în contextul crizei economice şi financiare.

3. Analiza factorilor determinanţi ai deciziei de cumpărare din perspectivă

comportamentală.

4. Completarea teoriei economice tradiţionale cu noile abordări comportamentale.

8

Lucrarea de față se adresează cu precădere şi explicit 3 și 4 din cadrul proiectului de

cercetare postdoctorală, prin următoarele contribuţii:

1. Revizuirea prezumţiilor psihologice privind individul implicat în acţiuni

economice în diverse abordări teoretice tradiţionale (abordarea neoclasică,

abordarea keynesistă şi postkeynesistă, abordarea instituţionalistă).

2. Prezentarea şi sintetizarea principalelor provocări pe care economia

comportamentală le adresează modelului mainstream al comportamentului

individual, de sorginte neoclasică: contestarea ipotezei raţionalităţii perfecte, a

ipotezei stabilităţii preferinţelor, a ipotezei informării perfecte, a ipotezei eficieţei

pieţei.

3. Prezentarea critică şi sintetizarea principalelor contribuţii aduse de economia

comportamentală în domeniul studierii comportamentului individului implicat în

procese decizionale şi în domeniul teoriei crizelor economice.

4. Analizarea impactului pe care contribuţiile behavioriste le-au avut asupra abordării

teoretice mainstream de sorginte neoclasică şi asupra altor abordări tradiţionale.

5. Analiza direcţiei viitoare pe care cercetările în domeniul economiei

comportamentale o pot lua.

Întrucât majoritatea teoriilor comportamentale au apărut ca reacţie la abordarea

teoretică mainstream şi s-au raportat la aceasta, prin contestarea ipotezelor teoriilor de

sorginte neoclasică, am abordat lucrarea de faţă, pe tot parcursul său, raportându-mă, la rândul

meu, la teoria neoclasică. În acest sens, în primul capitol am sintetizat şi prezentat ipotezele

abordării teoretice mainstream ”atacate” de cercetările behavioriste. Maniera de rezentare este

una în sens istoric şi încearcă să surprindă principalele zone în care prezumţiile psihologice şi-

au făcut loc în fundamentarea abordării teoretice neoclasice.

De asemenea, direcţia expunerii în acest capitol încearcă să explice felul în care

abordarea teoretică neoclasică, deşi a început prin a face loc în analiză unor prezumţii

psihologice intuite, mai degrabă decât certificate de ştiinţa psihologiei care era încă prea

tânără la momentul respectiv, s-a îndepărtat progresiv de aceste inserţii psihologice. Intrarea

în mainstream a eforturilor de modelare matematică a echilibrului economic, prin contribuţiile

Şcolii neoclasice de la Lausanne, a deturnat atenţia de la individul consistent din perspectivă

psihologică cu realitatea spre ”homo oeconomicus rationalis”, un individ calculat, perfect

capabil să cuantifice utilităţile aşteptate şi să prioritizeze logic în direcţia maximizării

satisfacţiei sau minimizării costurilor, atâta timp cât are la dispoziţie toate informaţiile de care

are nevoie.

9

Odată cu ”omul adminsitrativ” al lui Herbert Simon (1947), acest individ raţional a

intrat în atenţia economiştilor comportamentali şi vis a vis de ipoteza raţionalităţii perfecte s-

au realizat primele cercetări consistente dinspre psihologie spre economie, generând un fond

de cercetare ştiinţifică ce s-a acumulat ulterior în ”economia comportamentală”.

Focusul capitolului al doilea îl constituie, aşadar, două dintre ipotezele cele mai

contestate ale abordării teoretice mainstream: raţionalitatea individului implicat în decizii

economice şi ipoteza eficienţei pieţelor. În însăşi miezul construcţiei teoretice neoclasice stă

individul raţional, care caută să îşi optimizeze procesul decizional urmărind maximizarea

rezultatelor prin cuantificarea exactă a probabilităţii de apariţie a unui eveniment. El

acţionează pe pieţe eficienţe, care dispun de mecanisme automate de reglare, oferă informaţii

corecte asupra nivelului preţurilor şi tind spre echilibru stabil.

Pe acest teren, al raţionalităţii perfecte, iniţial, apoi al eficienţei pieţelor, s-au

manifestat cu precădere eforturile de cercetare ale economiştilor behaviorişti şi aici a găsit loc

psihologia să îşi insereze rezultatele cercetării, deschizând noi drumuri pentru abordarea

comportamentului individual în contextul alegerilor economice. Începând cu Herbert Simon,

care propune termenul de ”raţionalitate limitată” ca premisă a comportamentului individului

în procesul decizional, cercetările empirice venite din zona psihologiei pentru a contesta

ipoteza individului perfect raţional şi a consolida premisa raţionalităţii limitate devin tot mai

consistente.

Aceste întrepătrunderi ale psihologiei cu ştiinţa economică se acumulează de-a lungul

timpului, astfel că, în contextul crizei economice şi financiare din 2007, abordarea teoretică

mainstream trebuie să treacă nu doar ”testul” realităţii economice, dar şi pe cel al rezistenţei

în faţa disputelor doctrinare ce iau un avânt nou, potenţate de contribuţiile economiştilor

behaviorişti. În acest context, celelalte abordări teoretice revin în prim plan, reconsiderându-şi

poziţiile; elementele de psihologie manifeste în osatura teoretică a acestora implicit sau

intuitiv se reafirmă, validate de cercetările economiştilor behaviorişti şi de realitatea

economică a crizei din 2007. Contribuţiile behavioriste au rolul, în această situaţie, de a aduce

în prim plan, dintr-un unghi proaspăt, capacitatea abordărilor teoretice de a oferi explicaţii

plauzibile ale fenomenelor economice şi previziuni realiste privind viitorul.

În fond, ceea ce a permis integrarea de premise psihologice realiste privind

comportamentul indivizilor economici în teoriile şi modelele keynesiste şi postkeynesiste,

instituţionaliste sau ale şcolii austriece a fost elementul comun al conceptualizării şi

considerării incertitudinii ca premisă de start a oricărui demers de cercetare. În contrapondere,

abordarea teoretică de inspiraţie neoclasică, elimină incertitudinea din ecuaţie; individul

10

raţional se confruntă cu alegeri care implică risc, dar riscul nu reprezintă o incertitudine.

Calculul matematic şi cuantificarea exactă a probabilităţilor de apariţie a evenimentelor cu

risc, elimină incertitudinea din tabloul procesului decizional individual.

Pe parcursul celui de-al treilea capitol am încercat să arăt cum a răspuns abordarea

teoretică mainstream la chestiunea incertitudinii şi felul în care alte abordări teoretice reuşesc

să răspundă la această problemă.

Abordarea mainstream, de inspiraţie neoclasică, exclude din analiză incertitudinea.

Însăşi osatura sa teoretică şi premisa raţionalităţii perfecte a individului nu permit abordării

teoretice neoclasice să formalizeze incertitudinea. În fapt, incertitudinea definită ca situaţia în

care nimic nu este şi nu poate fi cunoscut despre viitor, lasă loc posibilităţii ca individul pus în

acest context să nu poată alege altfel decât iraţional în accepţiunea neoclasică a iraţionalităţii:

adică fără informaţie completă.

Incertitudinea ”ameninţă”, din interior, eşafodajul teoretic al abordării mainstream şi,

în contextul crizei economice din 2007, adepţii altor abordări economice, în special din

direcţia keynesismului şi postkeynesismului, dar şi din cea a instituţionalismului, găsesc teren

fertil pentru a-şi reafirma poziţiile teoretice şi doctrinare prin prisma faptului că abordările pe

care le susţin consideră ipoteza incertitudinii ca dat şi nu ca o consecinţă a lipsei de informaţie

completă.

Inserţiile behavioriste vin în ajutorul abordărilor teoretice economice aflate în opoziţie

cu abordarea mainstream, în sensul reasumării şi fundamentării premiselor ce stau la baza

acestora. Pe parcursul acestui capitol, am încercat să sintetizez principalele critici aduse

abordării mainstream din perspectiva viziunii adepţilor keynesismului şi postkeynesismului şi

a adepţilor instituţionalismului, cu suport în cercetările behavioriste asupra comportamentului

individului realist psihologic.

Pe parcursul următorului capitol am reluat principalele contribuţii ale economiei

comportamentale, cu atenţie specială pentru cele care au deschis drumul, direct sau indirect,

spre noi direcţii de cercetare privind mecanismele crizelor economice.

Revizuirea literaturii în domeniul economiei comportamentale a dezvăluit

concentrarea eforturilor de cercetare în acest domeniu pe două direcţii principale:

comportamentul individului economic şi teoria crizelor economice.

În prima direcţie, ca urmare a felului în care cercetătorii din psihologie s-au inserat în

domeniile de analiză ale ştiinţei economice, pe linia raportării la individul raţional al abordării

teoretice de inspiraţie neoclasică, studiile experimentale şi empirice s-au acumulat consistent

în jurul anilor 80 ai secolului XX. Această acumulare s-a închegat, în forma sa cea mai

11

consistentă şi coerentă, în teoria prospectului a lui Amos Tversky şi Daniel Kahneman (1979),

constituindu-se în primul model alternativ de comportament pe care cercetările din zona

economiei comportamentale îl oferă ştiinţei economice.

Tversky şi Kahneman au deschis un drum prolific pentru cercetări privind euristicile

iraţionale şi comportamente individuale în pieţe financiare. Astfel, economia

comportamentală a ”bifat” la ”achiziţii” concepte precum aversiunea faţă de risc şi regret,

efectul de ancorare, efectul de ajustare, efectul de dispoziţie, efectul de turmă, euristica

reprezentativităţii etc.

Toate aceste achiziţii s-au reafirmat odată cu criza economică din 2007 şi au căpătat o

direcţie nouă, susţinută de cea de-a doua contribuţie majoră a economiei comportamentale:

teoria crizelor economice propusă de Robert Schiller.

Revirimentul cercetărilor behavioriste după criza din 2007 este evident fie şi din

prisma subiectivă a parcurgerii cuprinsului publicaţiilor de cercetare economică respectabile a

ultimilor ani. Cu toate acestea, contribuţii consistente din punct de vedere teoretic, care să

rezulte, adică, în teorii şi modele alternative sau într-o abordare teoretică fundamental nouă a

crizelor economice, nu sunt încă disponibile. Totuşi, meritul economiei comportamentale în a

revigora dezbaterea ştiinţifică pe terenul crizelor economice şi a aduce un plus de rigoare

ipotezelor abordărilor tradiţionale, nu poate fi contestat.

În capitolul dedicat concluziilor am încercat să sintetitez şi să argumetez, în baza

capitolelor anterioare, acest merit. Am luat în considerare criticile aduse economiei

comportamentale, contribuţiile ştiinţifice ale acesteia şi ritmul acumulărilor cercetărilor

ştiinţifice în acest domeniu de-a lungul timpului, pentru a argumenta că economia

comportamentală încă ”tânără” şi nu se constituie încă într-o şcoală de gândire economică.

Are, totuşi, merite incontestabile şi oferă ştiinţei economice instrumente şi cercetări

care pot contribui la apariţia de noi teorii economice şi care deschid direcţii de cercetare

fertile în domeniul teoriei crizelor economice şi a modelelor decizionale.

12

Capitolul 1. Evoluţia prezumţiilor psihologice privind comportamentul economic

individual în cadrul abordării teoretice neoclasice

Şcoala neoclasică reia doctrina liberală a secolului XIX, reaşezînd-o, însă, pe alte

fundamente. Valorile rămân cele liberale: proprietatea privată, ordinea naturală, concurenţa,

libera iniţiativă, interesul individual primează în faţa celui colectiv, însă centrul analizei

devine individul perfect raţional care acţionează într-un mediu pur, de „laborator”, în care

concurenţa este perfectă, mecanismele pieţei funcţionează fără greş, fără abateri. Analiza se

mută la nivel microeconomic, în centrul preocupărilor neoclasice aflându-se comportamentul

individului consumator sau producător, iar obiectivul propus devine realizarea echilibrului.

Ruperea de teoriile clasice se realizează ferm, prin contestarea teoriei obiective a valorii şi

fundamentarea noii teorii, subiective, a valorii.

Mergînd pe aceeaşi linie, a separării proceselor de producţie şi repartiţie, neoclasicii

reiau întrebările la care încercase să răspundă J. S. Mill: este posibil ca, prin reforme

instituţionale, să poată fi modificat procesul de repartiţie a veniturilor în scopul realizării unui

plus de justiţie socială?

Răspunsul la această provocare va fi construit pas cu pas, sistematic şi matematic.

Ceea ce fac reprezentanţii şcolii neoclasice este să transforme economia politică dintr/o

disciplină într/o ştiinţă care operează cu instrumente specifice şi ale cărei propoziţii sunt

demonstrabile matematic. De aici, ”economia pură”, lipsită de speculaţii, rece şi, spunem noi,

oarecum rigidă. Intenţia lor a fost de a elimina din economia pură orice urmă de ideologic,

întrucît apartenenţa la un set de politici nu are nimic de a face cu rigorile ştiinţei. Cu toate

acestea, se poziţionează ferm ca antimarxişti şi, unii dintre ei, flirtează cu curentele de opinii

ale extremei drepte.

Căutarea echilibrului poate fi motivul pentru care, în cadrul unei şcoli în esenţă

liberale, apar manifestări intervenţioniste şi preocupări pentru echitate şi justiţie socială.

Echilibrul presupune, matematic vorbind şi pentru a ne circumscrie la instrumentele de

analiză ale şcolii neoclasice, o egalitate; iar dacă egalitatea nu o poate realiza în mod spontan

piaţa, este necesar un alt instrument care să opereze de aşa manieră încât să realizeze

echilibrul.

13

1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum pentru „homo oeconomicus rationalis”

„Reformatorii” şcolii neoclasice – Leon Walras, Vilfredo Pareto, Enrico Barone –

„furaţi” de idealul echilibrului în economie, ajung astfel în mod firesc la susţinerea valorilor

sociale prin intermediul unui stat cu mult mai multe prerogative decât acceptă în mod obişnuit

gânditorii de factură liberală.

În lucrarea sa „Elemente de economie politică pură”1, Walras „va pune piaţa în

ecuaţii” (Villey, Colette, 1996, p. 219); el porneşte de la o serie de ipoteze din care încearcă să

construiască echilibrul general în economie.

Acesta se obţine atunci când oferta egalează cererea pentru fiecare produs finit şi

pentru fiecare factor de producţie, pe fiecare din cele două pieţe. Cu alte cuvinte, valoarea

produselor cumpărate trebuie să fie egală cu valoarea produselor vândute.

Faptul că matematic se poate ajunge la echilibru nu e suficient. În lumea reală, acest

echilibru nu se poate realiza niciodată în mod spontan. Aşa că Walras îşi continuă demersul pe

linia simulării unui proces care să conducă sistemul spre echilibru.

Piaţa poate ajunge la o astfel de situaţie prin manevrarea preţului. Acesta reprezintă

variabila care poate fi modificată de aşa manieră încât să egalizeze întotdeauna cererea cu

oferta pe orice piaţă. Tehnica este cea a „tatonărilor” – un proces prin care este strigat la

întâmplare un preţ pentru care agenţii economici vor decide ce cantitate de produse sunt

dispuşi să cumpere şi să vândă; dacă există un exces de cerere sau de ofertă, preţul va fi

scăzut, respectiv crescut pentru a se ajunge la echilibru. Strigarea preţului este efectuată de

bine cunoscutul „commissaire priseur”, pe care, din nefericire, practica l-a identificat în stat.

„Commissaire priseur” poate opera modificările necesare pentru că toţi indivizii să

ajungă la bunăstare. Aşadar eficacitatea economică trebuie dublată de justiţie socială. Ideea

vine ca urmare firească a aşezării economiei în ecuaţii. Într-un model matematic e uşor să

presupui şi să demonstrezi că poţi opera modificări de aşa manieră încât să perfecţionezi

modelul. În plus, efortul teoretic al lui Walras este susţinut de convingerile sale practice. Din

acest punct de vedere, el afişează simpatie pentru proiectele cooperatiste.

Walras operează, la fel ca John Stuart Mill, o distincţie între procesul de producţie şi

cel de repartiţie. Producerea bogăţiei ţine de „economia politică pură” şi se realizează pe

piaţă. Repartiţia ei, însă, ţine de „economia socială” şi cade în seama factorului uman,

orientându-se după criterii de echitate şi justiţie socială.

1

“Éléments d'économie politique pure, ou théorie de la richesse sociale”, publicată în 1874.

14

Teoria lui Walras are alură de utopie. Analiza sa se situează într-un mediu de

concurenţă perfectă, deci într-un mediu care este departe de regulile economiei reale, lucru de

care Walras este conştient. El realizează că un univers economic lipsit de monopol este

nerealist şi că echilibrul general este o stare ideală, nu reală (Joyal, 2000, p. 64), drept pentru

care nu merge mai departe, pe linia trasării unor prerogative ferme ale statului în domeniul

manevrării preţurilor de aşa manieră încît să se atingă acel echilibru.

Ideea rămîne, însă, tentantă pentru discipolii săi, Enrico Barone şi Vilfredo Pareto. Şi

nu numai atît. Demonstraţia matematică a lui Walras dă legitimitate încercărilor ulterioare de

egalizare a veniturilor prin politici intervenţioniste, fiind preluată şi afişată de diverse proiecte

şi curente de idei socialiste şi neomarxiste (Abba Lerner şi Oskar Lange s-au numărat printre

cei care şi-au însuşit intsrumentele walrasiene pentru a construi apologia planificării).

Probabil că folosirea modelului său ca argument în favoarea planificării nu a fost

urmarea pe care şi-o dorea Leon Walras, însă în această direcţie şi-a manifestat influenţa, şi

mai puţin în inspirarea modelului german al economiei sociale de piaţă.

Succesorul lui Walras la catedra de economie a Universităţii din Lausanne, Vilfredo

Pareto, duce analiza şi concluziile mai departe, aplecându-se spre semnificaţia socială a

modelului lui Walras.

El consideră că nu se pot aduna bunăstările individuale (exprimate prin utilităţile

individuale) pentru a obţine expresia bunăstării generale, deoarece fiecare individ are propria

să percepţie asupra a ceea ce înseamnă utilitate pentru el. Cu alte cuvinte, el sesizează

importanţa gusturilor, a preferinţelor, în decizia economică individuală. Pornind de la această

idee, el reface echilibrul general în termeni de alegere şi constrângeri individuale.

Pareto defineşte optimul ca fiind acea poziţie de echilibru „de la care plecând este

imposibil de a ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora” (Pohoață,

1996, p. 271). De aici apare ideea că eficienţa economică trebuie dublată şi de echitatea

socială. Pentru că nu e de ajuns ca o societate să fie bogată pentru ca să se realizeze justiţia şi

echitatea socială. Pentru a îndeplini acest scop este necesar ca bogăţia să fie echitabil

împărţită. Deci, optimul social paretian se poate obţine şi menţine în condiţiile în care există

un planificator social care să opereze redistribuiri de venituri. Cu alte cuvinte, producţia

trebuie lăsată în seama pieţei, pentru că ea, prin ghidarea comportamentelor individuale este

de natură să genereze bogăţia, iar repartiţia veniturilor trebuie să cadă în seama

planificatorului, pentru ca acesta să poată opera echilibrul paretian. Ideea deschide calea

proiectelor mixte, a încercărilor de a separa „doctrinar” producţia de repartiţie, respectiv de a

concilia un proces de productie realizat pe principii liberale cu un proces de repartiţie bazat pe

principiile socialiste ale echităţii şi egalităţii.

15

Pareto nu se opreşte, ca predecesorul său Leon Walras, la studierea echilibrului într-o

economie de piaţă. El constată că, atâta timp cât echilibrul nu e decât soluţia unui sistem de

ecuaţii matematice, nu numai economia de piaţă, ci şi cea socialistă este susceptibilă a fi

încadrată într-un astfel de sistem. Este posibil atunci, cel puţin în teorie, ca economia

centralizată să gasească o soluţie la fel de bună ca economia de piaţă. Instrumentul de lucru ar

fi planificarea.

Ideea este preluată de Enrico Barone şi reprezintă factorul declanşator al ”socialist

calculation debate” („dezbaterea calculului socialist”).

În cele din urmă, Pareto constată cu surprindere că nici unul din modelele sale

matematice nu are şanse de aplicare, deoarece majoritatea deciziilor umane nu sunt

raţionale, ci iraţionale. De aceea economia politică pură nu studiază decât cazuri particulare

de comportament, respectiv acele situaţii în care indivizii se comportă perfect raţional. El nu

rămâne, de aceea, cantonat în economie, ci merge mai departe, continuându-şi observaţiile pe

tărâmul sociologiei.

Am descris deja, mai sus, felul în care optimul matematic a deshis larg o uşă

socialiştilor şi economiştilor atraşi de mirajul planificării. E tentant să gîndeşti că există o

serie de instrumente matematice care pot determina exact cantitatea de bunăstare necesară

fiecărui individ şi că poate exista un plan conştient, aflat sub controlul mai confortabil al

omului raţional şi nu al pieţei, care poate fi şi dură, prin care să poţi oferi bunăstare tuturor.

Însă, deşi acest plan de redistribuire a veniturilor se bazează pe bogăţia produsă de o piaţă

liberă, în concepţia neoclasicilor, e greu de crezut că acest plan nu va perturba mecanismele

însele ale pieţei, stimulii necesari agentilor economici pentru a continua să producă.

Argumentul a fost dezbătut îndelung de către gînditorii liberali ai Şcolii Austriece, care au

incercat să domolească entuziasmul creat de mirajul planului printre economiştii socialişti,

aducînd cu ideile lor o contrapondere necesară în gîndirea vremii.

1.2. Îndepărtarea de la inserţiile psihologice realiste privind omul economic în devenirea

abordării teoretice mainstream de sorginte neoclasică

În acord cu abordarea teoretică a școlii neoclasice, teoria neoclasică a consumatorului

presupune că individul implicat în acţiuni economice este perfect raţional şi dispune de toate

informaţiile necesare în vederea evaluării diferitelor coşuri de consum. Individul alege

stabilind o ordine de preferinţă, care e impusă de constrângerea rarităţii resurselor, ţinând cont

de preţul bunurilor şi de venitul disponibil, adică de constrângerea bugetară. Ipoteza

16

raţionalităţii perfecte e fundamentată pe ideea utilitaristă că fiecare individ va acţiona şi

decide asupra alegerii unui coş de consum asupra altuia în vederea maximizării utilităţii sale.

Echilibrul consumatorului este, astfel, definit, prin situaţia în care individual obţine nivelul

maxim posibil de utilitate în cadrul constrângerii sale bugetare.

Această abordare a comportamentului consumatorului a fost răspândită şi susţinută în

principal prin contribuţia operelor lui Carl Menger, Leon Walras şi Stanley Jevons în a doua

jumătate a secolului XIX. Cu toate că ulterior şcolile neoclasice de gândire economică au

urmat căi diferite (şcoala engleză, utilitaristă, şcoala matematică de la Lausanne şi şcoala

austriacă), fiecare dintre ele a avut o contribuţie majoră în definirea direcţiilor teoriei

neoclasice aşa cum o ştim astăzi. Astfel, principala contribuţie neoclasică se fundamentează

pe revoluţionara teorie subiectivă a valorii conform căreia bunurile nu au în mod necesar o

valoare intrinsecă; valoarea este atribuită în mod subiectiv, de către indivizi, conform gradului

în care acel bun particular satisface o nevoie specifică a unui individ economic. Astfel,

utilitatea nu mai este intrinsecă, ci depinde de legătura dintre bunuri şi capacitatea lor de a

satisface nevoi (Pohoaţă, 1996, p. 231). Indivizii acţionează sub imboldul judecăţii utiliratiste:

comportamentul lor este un act de permanentă evaluare a cantităţilor specifice de utilitate pe

care le pot obţine din consumarea diferitelor coşuri de consum, într-un efort perpetuu de

maximizare a utilităţii lor totale.

Deci, chiar la baza modelelor neoclasice stau câteva prezumţii ce ţin de psihologia

individului. Irving Fisher şi Stanley Jevons au folosit extensiv, în teoriile lor, asumpţii

psihologice. Mai devreme, economistul german Heinrich Gossen lansase o teorie privind

relaţiile umane şi impactul acestora asupra acţiunii umane ([Entwickelung der Gesetze des

menschlichen Verkehrs und der daraus fliessenden Regeln fur menschliches Handeln” –

“Legile relaţiilor umane şi regulile acţiunii umane”). El a enunţat legea conform căreia

intensitatea unei nevoi scade pe măsură ce cantitatea bunului consumat în vederea satisfacerii

acelei nevoi creşte, până la punctul în care este atinsă saţietatea (Hagendorf, 2010). Această

lege a devenit cunoscută, pe filiera neoclasică, drept legea utilităţii marginale descrescânde.

În dezvoltările ulterioare ale teoriei introducerea altor prezumţii psihologice a fost

lăsată la o parte. Eforturile s-au concentrat asupra utilizării şi perfecţionării constante a

aparatului matematic necesar fundamentării unui model viabil, din care să reiasă previziuni

realiste şi/sau sugestii pentru palierul normativ al ştiinţei economice.

17

În ciuda revelației care l-a făcut pe Vilfredo Pareto să se orienteze spre domeniile

științei mai permisive cu intuițiile în plan psihologic, fascinația pentru aparatul matematic ce

conferă claritate și sens din interior modelului neoclasic a rămas, conducând cercetările

ulterioare spre extinderea și explorarea posibilităților de previzionare pe care ipotezele de

pornire le aduc modelului matematizat al evoluției economiei.

Criza economică și financiară recentă a pus sub semnul întrebării capacitatea

explicativă a abordării teoretice necolasice, așezînd gînditorii economiști susținători ai acestei

abordări în postura de a încerca să ajusteze prezumțiile de plecare în discursul lor teoretic, în

vederea oferirii unor explicații mai pertinente mecanismelor de desfășurare ale crizei

economice, astfel încît din acest proces să rezulte și instrumente de politică economică mai

eficiente în prevenirea și gestionarea crizelor economice.

Prezumțiile de natură psihologică asupra comportamentelor individuale nu reprezintă

o noutate în științele economice: clasicii liberali și-au fundamentat teoria economică pe astfel

de idei. Astfel, Adam Smith dezvoltă, în ”Teoria sentimentelor morale”, o analiză

impresionantă a emoțiilor umane, a patternurilor motivaționale și a comportamentului social

(Smith, [1790], 2005); această analiză va constitui, mai târziu, cadrul psihologic ce va susține

a sa notorie ”Cercetare asupra cauzelor avuției națiunilor” (Smith, [1776], 2011) și reprezintă

avangarda preocupărilor de natură comportamentală. Pentru a da doar un singur exemplu,

observând că efectul negativ al implicării într-o acțiune neplăcută este mai ridicat decât

efectul emoțional pozitiv al implicării într-o acțiune plăcută (Smith, [1790], 2005, p. 109),

Smith sesizează ideea ce va deveni fundația teoriei prospectului a lui Kahneman și Tversky:

aversiunea față de risc (”loss aversion”).

Prezumțiile psihologice ale abordării teoretice neoclasice sunt centrare pe ideea că

utilitatea este strict delimitată de legătura dintre nevoi și bunuri. Nevoile sunt invariabile. În

interiorul modelului, ele sunt considerate fixe. De asemenea, o altă premisă neoclasică este că

nevoile, la fel ca și utilitățile atașate bunurilor, sunt perfect divizibile și pot și ierarhizate

riguros. Odată stabilită ordinea preferințelor, ea devine stabilă, astfel că, dacă un individ alege

un bun asupra altuia la un moment dat, el va alege mereu la fel, în aceleași condiții de preț și

de venit.

Perfecta raționalitate cu care individul este înzestrat înseamnă că el nu va alege

niciodată să consume un bun dincolo de punctul în care utilitatea marginală a ultimei unități

consumate este zero (deci nu există utilitate marginală negativă) și, de asemenea, că se va

abține de la a consuma un bun a cărui utilitate marginală este inferioară celei atașate unui alt

bun disponibil (Pohoață, 1996, p. 228).

18

Întrebările privind realismul unor asemenea ipoteze și situațiile în care acuratețea

modelului ar putea fi diminuată de existența unor comportamente diferite s-au pierdut, de-a

lungul timpului, sub preocupările de a dezvolta instrumente matematice capabile să susțină

teoria consumatorului, teoria producătorului și teoria echilibrului.

19

Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei

În acest context, provocările din partea economiștilor behavioriști, în special pe linia

teoriei prospectului a lui Daniel Kahneman și Amos Tversky (Kahneman, 1979), revin în prim

planul dezbaterilor academice; punerea sub semnul întrebării a prezumțiilor cheie ale

abordării teoretice neoclasice, cu susținere din zona cercetărilor științifice în domeniul

psihologiei provoacă însăși capacitatea modelului neoclassic de a surprinde, în modele cu

capacitate predictivă, comportamentul economic individual.

Lentila behavioristă provoacă și la nivel metodologic și lasă loc altor abordări, non

mainstream, pentru a-și reitera pozițiile doctrinare, integrand aspectele expuse prin teoria

prospectului și prin inserțiile behavioriste. Teoria keynesistă a investiției, teoriile

postkeynesiste privind crizele economice, abordarea școlii austrice și cea a instituționaliștilor

își reevaluzează prezumțiile psihologice, sugerînd un grad mai ridicat de adecvare la realitatea

economică și o capacitate predictivă mai bună.

A lua în considerare astfel de elemente subiective, care țin de psihologia individului,

reprezintă un efort de conceptualizare a termenilor care vin dinspre zona științei psihologiei,

în scopul de a crea concepte suficient de cuprinzătoare încât să capteze trendul general al

realității economice și nu comportamentul specific, excepțional. În acest caz particular, teoria

care se fundamentează pe astfel de prezumții înguste riscă să fie îngustă, la rândul său, oferind

explicații cuprinzătoare doar pentru o situație particulară. Gradul de generalitate și

adresabilitate este, în genere, norma de măsurare a validității unei teorii. Astfel, o teorie care

se adresează și explică un comportament particular, deși utilă, rămâne îngustă și restrictivă la

nivel normativ.

Din acest punct de vedere, cercetătorii și gînditorii pe linia economiei

comportamentale adresează o provocare metodologică teoriei mainstream, dar și celorlalte

abordări teoretice. Eforturile lor nu se coagulează încă într-o adevărată școală de gîndire

economică. Totuși, prin atacarea ipotezei neoclasice a raționalității perfecte, prin aducerea în

prim planul dezbaterilor a realității informației asimetrice pe piețe și a procesului de decizie

economică în condiții de risc și incertitudine, prin sublinierea importanței unor concepte

precum ”sentimentele pieței” (”market sentiment”) și ”hazard moral” (”moral hazard”) (Dow,

2012) și prin luarea în considerare a importanței încrederii între băncile comerciale, băncile

centrale și populație ca elemente explicative ale crizei economice și financiare actuale, acești

20

gînditori pun presiune asupra abordării neoclasice mainstream, dar și asupra ator abordări

teoretice și determină reconsiderarea ipotezelor psihologice pe care își bazează discursul

teoretic, în vederea îmbogățirii ipotezelor de bază și/sau a luării în considerare a altora, noi, ce

conectează mai bine modelele economice de realitatea economică.

2.1. Critici ale ipotezei raţionalităţii perfecte şi eficienţei pieţei prin lentila behavioristă

Teoria neoclasică mainstream se fundamentează pe premisa existenței intrinseci a

forțelor stabilizatoare ale pieței care permit acestora să conveargă spre echilibru și de la

premisa capacității lor de a se coordona în condițiile existenței concurenței perfecte. Așadar,

atâta timp cît piața are condițiile concurenței perfecte asigurate și, în special, condițiile

informației perfecte, alegerile agenților economic individuali vor fi mereu raționale,

conducând spre echilibru spontan la niveluri de ocupare deplină.

Atâta vreme cât individul economic acționează rațional, beneficiind de toată

informația care îi este necesară, nu există loc pentru greșeală. De aceea, în plan normativ,

politicile economice de inspirație neoclasică se concentrează asupra asigurării unui nivel de

transparență a pieței cît mai ridicat, asupra facilitării accesului la informație perfectă pentru

agenții economici și asupra asigurării, în general, a condițiilor necesare pentru manifestarea

concurenței perfecte. Un astfel de cadru garantează, în viziune neoclasică, un comportament

rațional.

Așadar, orice comportament economic ce nu are ca rezultat o decizie aflată în

parametrii teoretici luați în considerare este catalogat drept ”irațional”. La nivel teoretic,

comportamentul ”irațional” nu diminuează capacitatea explicativă a abordării teoretice

mainstream, datorită caracterului său excepțional; în plan normativ, acest tip de comportament

este examinat în vederea descoperiri și diminurării/eliminării cauzelor care au determinat un

astfel de comportament.

În plan normativ, încrederea în capacitatea de autoregleare a piețelor a condus la

măsuri de dereglementare a piețelor financiare (Josan, Voicu, 2013, p. 70). Aparentul succes al

acestora a susținut politicile de inspirație neoclasică, confirmând ipotezele modelelor și

infrastructura teoretică a abordării mainstream. Pe de altă parte, trendul crescător constant, în

ciuda crizelor structurale sau regionale, a alimentat așteptările optimiste ale agenților

economici, care s-au implicat în decizii economice bazate pe euristici iraționale, de tipul

încrederii în instituții, în opinia publică și extrapolării trecutului la viitor.

21

La începutul anilor ’90 ai secolului XX, piața imobiliară din SUA a început să se

situeze pe un trend crescător constant. Ratele în scădere ale dobânzii la creditele ipotecare au

susținut acest trend pînă în anul 2007. Creditarea relaxată din partea instituțiilor financiare a

generat o creștere crescătoare de astfel de credite, ceea ce a condus la presiuni asupra prețului

locuințelor. În logică neoclasică, urmând ipoteza eficienței pieței și raționalitatea

consumatorului, când prețul crește suficient de mult, depășind nivelul de echilibru al pieței,

cantiotatea oferită dintr-un bun devine mai ridicată decât cea cerută, acționând în direcția

scăderii prețului înapoi, spre zona stabilă de echilibru. O creștere continuă a prețurilor pe

piețele imobiliare timp de 14 ani s-ar explica atunci, în contextul abordării mainstream, prin

faptul că piața este încă sub nivelul de echilibru. Asta dacă nu cumva apar factori perturbatori,

care să împiedice buna informare în piață și, astfel, alegerea rațională a individului care

acționează și ia decizii pe această piață. Însă piețele imobiliare și cele financiare sunt unele

din cele mai transparente piețe; informația este vizibilă și accesibilă. Nimic nu ar trebui să

împiedice individul să facă alegerea rațională.

Cu toate acestea, două seturi de așteptări ”iraționale” în sens neoclasic au subminat

eficiența pieței, aruncând economia mondială în zona crizei economice ale cărei efecte încă se

resimt. Pe de o parte, băncile au permis supraîndatorarea debitorilor, acordând și prelungind

credite pe o bază tot mai laxă, agenților economici care nu aveau resurse suficiente pentru a

asigura rambursarea acestora. Riscul de neplată era evident; probabilitatea apariției acestui

risc era suficient de ridicată pentru a ”îndemna” băncile să ia decizii de acordare a

împrumuturilor în logica așteptărilor raționale. Totuși, în ciuda acestor evidențe, decizia de

acordare a împrumutului a reprezentat norma, nu excepția.

Pe de altă parte, indivizii accesat mai multe împrumuturi decât își puteau permite. În

ciuda așteptării raționale a unui viitor în care ratele aferente rambursării împrumuturilor vor

deveni mai ridicate decât nivelul veniturilor individului, acesta a optat pentru alegerea

irațională, bazată pe așteptarea irațională a creșterii continue a prețurilor și veniturilor.

Aceste seturi de așteptări iraționale au susținut trendul crescător al prețurilor pe piața

imobiliară într-un mod artificial, creând așa numita ”bulă imobiliară”. În anul 2007, numărul

persoanelor incapabile să își achite împrumuturile a fost suficient de mare încât să provoace,

în sfârșit, scăderea cantității cerute pe piața imobiliară și reducerea prețului. Cu toate acestea,

ajustarea prețului nu a fost una fină, tinzând ușor spre echilibru, ci a reprezentat o prăbușire

bruscă, ce a destabilizat piața imobiliară și piețele financiare, amorsând criza economică din

2007.

22

Ce anume a determinat acțiunea individuală în baza unor așteptări iraționale, contrar

ipotezelor abordării mainstream, a devenit subiectul dezbaterilor teoretice și doctrinare intense

și a permis reprezentanților economiei comportamentale să își afirme pozițiile, subminând,

inclusiv la nivel metodologic, infrastructura teoretică a abordării neoclasice.

2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice ca răspuns la

provocările behavioriste

Ceea ce explică mai acoperitor, se pare, deciziile agenților economici individuali și a

instituțiilor financiare ce au determinat lanțul de cauzalități care a culminat cu declanșarea

crizei economice din 2007, a fost iraționalitatea așteptărilor, ca premisă de pornire. Trecerea

bruscă de la euforia pieței la panică, așteptările optimiste ale agenților economici individuali

bazate pe euristici iraționale precum extrapolarea viitorului din trecutul imediat, aversiunea

față de pierdere care a condus la reticența de a tranzacționa beneficiile prezente pe costurile

viitoare, nu pot fi explicate uzând de eșafodajul teoretic al abordării mainstream.

Din acest punct de vedere, teoria mainstream abordează criza economică cu propriul

instrumentar și cu propriile mecanisme explicatoare, construite din interiorul teoriei,

încercând să potrivească realitatea economică modelului și nu invers (Dow, 2012, p. 81).

Așteptările iraționale care se manifestă în comportamente iraționale nu cadrează cu abordarea

neoclasică; acestea pot fi doar rezultatul unui tip de informare imperfectă sau de

comportament irațional al altor agenți economici. Posibilele cauze ale comportamentului

irațional sunt, de asemenea, evaluate în interiorul eșafodajului teoretic al abordării neoclasice:

ele se pot referi la existența informației asimetrice și la factori care pot disturba, într-un fel sau

altul, corecta informare a pieței (de exemplu, tipul de intervenție guvernamentală ”lender of

the last resort”) (Dow, 2012, p. 80).

Politicile economice dezvoltate înspre prevenirea crizelor viitoare și gestionarea celei

curente rămân cantonate în cadrul teoretic neoclasic, concentrîndu-se pe informația perfectă și

optimizarea deciziei în condiții de risc cuantificabil.

Și dezvoltarea ulterioară a mecanismelor procesului decizional în condiții de risc și

incertitudine urmează calea abordării teoretice neoclasice, în special în privința construirii

modelelor. Când agentul economic este confruntat cu luarea unei decizii în condiții de risc și

incertitudine, alegerea rațională înseamnă să cuantifice riscurile diferitelor opțiuni posibile și să

aleagă opțiunea purtătoare a riscului celui mai redus. Teoria alegerii raționale conduce, deci,

23

spre un proces de matematizare a deciziei economice în parametri foarte stricți, chiar rigizi.

Încorporarea elementelor behavioriste în abordarea teoretică mainstream a avut

semnificația unui efort de adaptare din interior al cadrul teoretic, fără modificarea, totuși, a

premiselor psihologice de bază. Din interior, prin folosirea metodei deductive și a aparatului

matematic și păstrând premisele principale, abordarea teoretică mainstream a realizat un efort

de conceptualizare a limitărilor cognitive și preferințelor instabile și de a le integra în analiză

ca factori disturbatori ai alegerii raționale (Dow, 2012, p. 83). Astfel, eforturile teoretice și

normative au rămas concentrate asupra diminuării impactului informației asimetrice sau

incomplete asupra capacității de a lua decizii raționale.

Prin comparație, punctele de vedere de sorginte keynesiană și post keynesiană, dar și

școala austriacă sau instituționaliștii au fundamentat abordări teoretice cu premise de plecare

mai realiste din perspectivă psihologică.

Provocările pe care economiştii behaviorişti le adresează abordării teoretice

mainstream nu vin din direcţia construirii unei noi abordări teoretice. Poziţia critică la adresa

lipsei de realism şi de generalitate a prezumţiilor psihologice care stau la baza teoriilor de

inspiraţie neoclasică pare să aibă drept scop şi rezultat relaxarea ipotezelor, fără să înlocuiască

explicaţiile mecanismelor de funcţionare ale economiei cu altele, mai acoperitoare.

Insistenţa economiştilor behaviorişti asupra considerării aspectelor psihologice care

fundamentează alegerile economice ale indivizilor lărgeşte, mai degrabă, aria de cuprindere a

ştiinţei economice în general, decât să construiască o nouă abordare teoretică a economiei.

De altfel, acesta pare a fi scopul declarat, pe alocuri, a eforturilor de cercetare

ştiinţifică şi analiză a economiştilor din zona economiei comportamentale. Herbert Simon, de

exemplu, nu îşi propune să nege valoarea modelelor de inspiraţie neoclasică în explicarea şi

prezicerea anumitor forme de comportament. În loc de aceasta şi cu cuvintele lui, ”obiectivul

este de a înlocui raţionalitatea globală a individului economic cu un tip de comportament

raţional care este compatbili cu accesul la informaţie şi cu capacităţile de calcul pe care le au

în mod real entităţile, inclusiv individul, în tipurile de mediu în care aceste entităţi există”

(Simon, 1955, p. 99).

La rîndul său, Kahneman sesizează că drumul până la înlocuirea abordării mainstream

cu una nouă, care să integreze cercetările din psihologie şi sociologie, este încă lung.

Kahneman pare să realizeze că abordarea behavioristă se raportează la abordarea teoretică

neoclasică și, în special, la prezumția de raționalitate ca bază a comportamentului economic.

Deși contribuțiile behavioriste au meritul lărgirii limitelor modelului reper, premisa

fundamentală a acestuia din urmă nu poate fi omisă din abordarea mainstream; ea este acolo

24

dintr-un motiv, spune Kahneman: ”ele permit tractable analysis” (Kahneman, 2003, p. 166)

La mijlocul secolului XX, Herbert Simon sesiza distanţa enormă care se crease între

ştiinţa economică şi psihologie în privinţa luării în considerare şi a studierii comportamentului

uman. Între matematica rece a lui ”homo oeconomicus rationalis” şi individul dominat

exclusiv de afecte studiat de psihologia postfreudiană, nu era nici o legătură. Viziunea lui

Herbert Simon şi eforturile sale explicite s-au orientat înspre abordarea interdisciplinară a

comportamentului uman, pe de o parte şi spre diluarea graniţei dintre economie şi psihologie,

de aşa manieră încât ambele ştiinţe să beneficieze de instrumentarul de analiză şi de

informaţiile necesare pentru a oferi o teorie integrată privind comportamentul individului.

La momentul în care Herbert Simon şi-a enunţat teoriile, după cum declară el în

”Administrative Behavior: A Study of Decision Making Process in Administrative

Organization”, ”ştiinţele sociale suferă de un caz acut de schizofrenie” (Angner, Lowenstein,

2012, p. 655). Reconsiderarea teoriei alegerii raţionale prin relaxarea ipotezelor, luând în

considerarea raţionalitatea limitată şi motivaţiile de ordin psihologic ale individului,

reprezintă, pentru Simon ”o bornă aşezată la mijlocul distanţei care ar putea ajuta călătorii din

ambele direcţii să îşi urmeze propriul drum mai uşor” (Simon, 1955, p. 100).

O jumătate de secol mai târziu, după cîteva premii Nobel acordate economiştilor

comportamentali, el însuşi ”nobelizat” pentru contribuţiile în teoria alegerii, Kahneman

constată, cu un aer pesimist că ”acum pare că distanța dintre viziunile celor două discipline s-

a micșorat definitiv, dar nu există perspective imediate ca știința economică și psihologia să

împartă o viziune comună a unei teorii a comportamentului uman” (Kahneman, 2003, p. 166).

Cu toate acestea, ceea ce teoriile behavioriste reuşesc să facă, este să dea noi direcţii

de analiză acelor abordări teoretice care şi-au construit teoriile plecând, intuitiv sau nu, de la

prezumţii psihologice asupra comportamentului uman: abordarea teoretică keynesistă şi

postkeynesistă, abordarea teoretică instituţionalistă şi cea proprie şcolii austriece, îşi

refundamentează teoriile şi modelele şi îşi anunţă din nou ipotezele, permiţând ştiinţei

economice să devină, în fond, mai integratoare.

25

Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice în cercetările

economice

Prin prisma abordării teoretice neoclasice, economia este un sistem în care

incertitudinea nu își are locul; ea poate fi descrisă de legile economice, tinde mereu spre

echilibru, care este o situație stabilă și are potențial de creștere continuă. Crizele economice,

în acest context, reprezintă nu erori ale pieței, ci interferențe provocate de intruziuni ale

comportamentelor iraționale în cadrul mecanismelor pieței; de regulă, aceste comportamente

iraționale sunt cauzate de intervenții guvernamentale.

3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă

Criza anilor ’29-’33 a adus cu sine pierderea parţială a încrederii în virtuţile

autoreglatoare ale pieţei; pe acest fundal apare John Maynard Keynes cu ideea

intervenţionismului în momentele în care piaţa eşuează. Deşi susţine în continuare piaţa şi

individualismul, Keynes şi intervenţioniştii care i-au preluat şi dezvoltat ideile, consideră că

nu întotdeauna piaţa deţine mecanismele necesare pentru a-şi depăşi deficienţele. În acest

sens, statul capătă un rol suplimentar, de a ajuta piaţa în momentele dificile.

Practic, aceasta este ideea prin care Keynes, fără a intenţiona expres acest lucru, se

desprinde de doctrina liberală clasică: el deschide calea spre acceptarea unui rol mai mare a

statului în economie şi pentru fundamentarea în viitor, a poziţiilor intervenţioniste de către

teoreticienii economiilor mixte.

Keynes se vede nevoit să se disocieze de teoriile clasice datorită eşecurilor evidente

ale acestora în a susţine realităţile contemporane. O face cu oarecare reţinere: “În acea

ortodoxie, în acea tradiţie continuă am fost educat. Am învăţat-o, am predat-o, am scris-o.

Probabil că viitorii istorici ai doctrinelor vor privi această carte ca urmând, în mod esenţial,

aceeaşi doctrină. Dar eu, scriind-o(...), am simţit că mă rup de această ortodoxie, că mă aflu în

puternică opoziţie faţă de ea, că evadez, că ma emancipez”(Keynes, 2010).

„Evadarea” lui Keynes înseamnă contestarea anumitor ipoteze clasice:

Renunţă la legea debuşeelor lui Say: realităţile epocii demonstrează cu prisosinţă că

oferta nu îşi creează propria cerere; de aici ideea că piaţa poate intra într-un

dezechilibru cronic din care poate ieşi prin intermediul intervenţiei statului asupra

sporirii cererii efective.

26

Contestă teoria şomajului a lui A. C. Pigou; preocupările legate de studierea pieţei

muncii îl conduc la ideea că aceasta nu poate fi considerată o piaţă ca oricare alta, că

defectele ei nu se autoreglează prin flotarea salariului real (cantitatea de muncă

ocupată este mai degrabă în legătură cu salariul nominal). Problemele legate de şomaj

nu le mai poate trece cu vederea; constată că există o categorie de şomeri care nu se

poate angaja la condiţiile pe care le impune piaţa chiar dacă ar dori să facă acest lucru.

Existenţa şomajului involuntar lasă loc unui raţionament simplu: dacă piaţa nu poate

rezolva problema lor, atunci statul trebuie să o facă; cum şomajul involuntar nu se

poate separa practic de cel voluntar, rezultă că toţi şomerii trebuie ajutaţi de stat să îşi

depăşească condiţia: soluţia keynesiană este una de intervenţie indirectă, prin

susţinerea cererii şi relansarea în felul acesta a producţiei naţionale capabile să

absoarbă suplusul de ofertă de forţă de muncă.

Susţine intervenţia statului în situaţia în care piaţa se află în criză cu scopul de a

susţine iniţiativa privată. Ideea lasă loc în continuare pentru apariţia conceptului de

economie mixtă.

Pune la dispoziţia statului instrumente de intervenţie: politici monetare (oferă monedei

un rol activ în economie) şi bugetare (politica de deficit bugetar), mergând până la a susţine

cheltuielile publice neproductive ca modalitate de suplimentare a investiţiilor private prin

investiţii publice.

Toate aceste instrumente şi politici, intervenţia masivă şi aparent nejustificată (atunci

când e vorba de cheltuieli neproductive) se subordonează unei circumstanţe anume: o piaţă

aflată în criză, incapabilă de a-şi declanşa mecanismele autoreglatoare şi unui scop anume:

ocuparea forţei de muncă. Şomajul este pentru Keynes răul absolut. Nimic nu este prea mult

dacă e vorba de a lupta împotriva acestui rău.

Impactul teoriilor keynesiene asupra practicii economice a epocii a fost imens.

Economia europeană a fost “dirijată” de politica economică keynesistă până în deceniul 7 al

secolului douăzeci.

Incertitudinea este un element cheie al abordării economice keynesiste și

postkeynesiste; ea reprezintă premisa de start pe care se construiesc fundamentele teoretice

ale abordării. Ca urmare a existenței incertitudinii, indivizii își formează așteptări în urma

cărora decid să ia decizia de a investi sau nu; în locul incertitudinii, indivizii așează așteptări

bazate pe judecăți subiective, de natură psihologică.

În viziune keynesistă, moneda nu este neutră și există o legătură strânsă între

incertitudine și bani. Banii au caracteristici speciale în comparație cu alte bunuri: prin

27

funcțiile lor de mijloc de schimb și mijloc de stocare a avuției (”store of wealth”), banii

acoperă locul lăsat liber de incertitudine. În condiții de incertitudine, banii conferă siguranță,

iar această certitudine a agenților economici individuali, bazată pe considerente de ordin

psihologic, determină comportamente specifice, care, la rândul lor, determină modificări în

dinamica pieței. Astfel, certitudinea siguranței cu care sunt investiți banii conduce la creșterea

preferinței spre lichiditate a indivizilor, într-un mediu dominat de incertitudine, în locul

deciziei de achiziționare a bunurilor intensive în muncă. Reținerea banilor sau a bunurilor care

au, precum banii, un nivel ridicat de lichiditate, precum banii, conduce la diminuarea cererii

efective, ceea ce determină șomajul. Cu alte cuvinte, apariția crizelor economice este inerentă

și cauzată de funcția banilor de stocare a avuției.

În opinia lui Keynes, incertitudinea este un concept diferit de risc. Atunci când

probabilitatea apariției unui anumit eveniment este cunoscută, actul deciziei economice este

unul aflat în zona riscului. În această situație, cunoscând diferitele distribuții de probabilități

ale opțiunilor posibile, decizia economică se poate supune unui proces matematic de

optimizare precum cel dezvoltat de teoria mainstream. Incertitudinea, însă, reprezintă situația

în care distribuția de probabilitate a unui anumit eveniment nu este cunoscută (Ferrari, Filho;

Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 582). Informația necesară pentru a lua o

decizie optimă de investiție pur și simplu nu există, așa că scenariul respectiv nu poate avea o

distribuție de probabilitate, deci decizia nu poate fi modelată, nici supusă unui proces dominat

de raționalitate (vezi Crotty, 1993, p. 4).

În procesul luării unei decizii economice, apare așadar, uneori, un gol, un spațiu vid de

raționalitate și dominat, în schimb, de incertitudine. În acest spațiu, modelarea matematică nu

mai este posibilă, pentru că lipsesc cunoștințele și faptele care să poată fi măsurate și pe baza

cărora este posibil să se realizeze predicții realiste. Acest spațiu nu este luat în considerare de

teoria neoclasică mainstream; el este inacceptabil, practic inexistent. Acest spațiu este cel în

care apar euristicile iraționale și reprezintă locul comun între psihologie și economie, zona în

jurul căreia s-au manifestat economiștii behavioriști, erodând ipotezele neoclasice și oferind

spațiu de reconsolidare a ipotezelor altor abordări teoretice care, intuitiv sau nu au observat

acest spațiu și au așezat în el considerații psihologice despre comportamentul individului, fără

să testeze empiric prezumțiile legate de psihologia indivizilor.

Keynes așează în acest spațiu lipsit de raționalitate în sens neoclasic, sentimentul de

încredere în opinia publică și instituții și instinctul, intuiția (”animal spirits”). Adoptarea deciziei

economice, în această situație, nu se mai fundamentează pe deducții rezultate din fapte și date,

ci pe convenții, care devin o soluție parțială la incertitudinea care domină procesul decizional.

28

În sens neoclasic, adoptarea deciziei de a investi în condiții de incertitudine este una

irațională. Totuși, realitatea economică dovedește că agenții economici iau această decizie, iar

teoria keynesiană a investiției conduce spre ideea că o corecție a informației pieței, astfel încât

incertitudinea să se transforme în certitudine cuantificabilă, iar decizia să se încadreze într-un

tipar rațional, cu rezultate previzibile și predictibile, nu este suficientă. Există circumstanțe în

care nu există modalități de a transforma incertitudinea în certitudine, astfel că indivizii

economici sunt puși în fața adoptării deciziei economice în condiții de incertitudine a priori.

În varianța rațională, adoptarea deciziei se face pe baza experiențelor trecute și a cunoștințelor

teoretice; ele reprezintă cunoștințe despre trecut pe baza cărora putem face predicții despre

viitor. Totuși, cunoștințele nu sunt suficiente pentru a ghida acțiunea economică a indivizilor

puși în fața unui viitor incert, iar metodele abordării teoretice mainstream nu dispun de

instrumentele necesare pentru a explica de ce un set de așteptări ale indivizilor economici

transformă sentimentele de euforie din piață în sentimente de frică, modificând

comportamentele agenților economici (Dow, 2012, p. 85).

O convenție precum extrapolarea viitorului din trecut girează cu încredere scenariile

optimiste pe care agenții economici le proiectează și pe baza cărora își formează așteptările

despre viitor; la rîndul lor, așteptările despre viitor produc acțiune economică în prezent,

modificând situația piețelor și generând, dinamic, schimbări în așteptările viitoare ale

indivizilor. Convențiile crează, astfel, sentimentul de încredere că expectanțele formate au un

grad ridicat de sens și relevanță.

Așteptările pozitive privind creșterea continuă a prețurilor și permanența stabilității

financiare au fost identificate ca fiind factori potențatori ai crizei economice și financiare din

2007. Din interiorul abordării teoretice mainstream, aceste așteptări sunt iraționale și cauzate

de lipsa informației perfecte sau a condițiilor care să permită manifestarea concurenței

perfecte pe piețe. Cu toate acestea, eforturile de asigurare a condițiilor concurenței perfecte nu

au scutit economia de criza economică, nici nu au creat condiții de dispariție a incertitudinii

din piețe. În acest context, teoria neoclasică nu mai poate da un răspuns satisfăcător, în opinia

multor cercetători și, în special, a celor veniți pe linia economiei comportamentale, cu privire

la mecanismele declanșatoare ale comportamentelor economice raționale, care să împiedice

crizele economice să survină, în logica neoclasică în conformitate cu care crizele sunt

previzionabile și pot fi evitate, întrucât permanența mecanismelor economice este tendința

spre echilibru, nu inerența crizelor.

Pe de altă parte, evoluția piețelor dinspre euforie spre teamă, cu modificarea

comportamentelor pe măsură, nu este suficient de bine explicată în termeni neoclasici.

29

În schimb, permanența incertitudinii, convențiile și ”animal spirits” ale lui Keynes,

inserții psihologice pe baza cărora se bazează teoria sa a investiției, par a fi capabile să explice

criza economică recentă și să ofere teren de analiză spre o mai bună înțelegere a

mecanismelor economice în general.

Reproșul adresat abordării teoretice mainstream este că este limitativă în definirea

conceptului de raționalitate și că folosește excesiv metoda deductivă și aparatul matematic

pentru a modela o realitate economică în care rolul sentimentelor este exclus în procesul

decizional. Provocările venite pe linia economiei behavioriste, care au pus sub semnul

întrebării realismul ipotezei raționalității perfecte și au sublinita că deciziile economice se iau,

în multe situații, în condiții de informație imperfectă, au condus la încercări de a reconsolida

ipotezele neoclasice, din interior, în contextul aceleiași infrastructuri teoretice, cu aceleași

instrumente de lucru. Acest efort din interior a avut drept efect un efort de conceptualizare

venit dinspre psihologie, pe linia contribuțiilor behavioriste. Sheila Dow argumentează că, în

efortul de a încorpora elementele psihologice în cadrul formal existent al teoriei alegerii

raționale, acest proces de conceptualizare a fost constrâns de cadrul teoretic formal să

încadreze comportamentele iraționale în categoriile limitărilor cognitive sau a preferințelor

neconvenționale (Dow, 2012, p. 83). În plan normativ, lucrurile nu s-au schimbat esențial,

focusul rămânând pe reducerea impactului limitărilor cognitive prin asigurarea transparenței

pieței.

O astfel de transformare implică modelarea realității pentru a se potrivi abordării

teoretice și nu invers. Deși cu premisele redefinite, abordarea mainstream rămâne cantonată în

excluderea incertitudinii. Abordarea keynesistă și postkeynesistă a crizelor economice pune la

baza raționamentelor premisa incertitudinii, adică a imposibilității predictibilității viitorului

într-un mediu dominat de incertitudine.

Abordarea teoretică neoclasică are avantajul clarității și a unui palier normativ care se

decurge, firesc, din infrastructura teoretică. Abordarea keynesistă pare să explice mai complet

mecanismele economice și procesele decizionale, însă incertitudinea ca premisă de plecare, ca

și caz general și nu particular al dinamicii economice, așează politicile economice într-o zonă

mai puțin clară.

Keynes sugerează că ”aceste chestiuni [i.e. nivelul economisirii, partea din

economisire care ar trebui să se tranforme în investiție străină, organizarea pieței investițiilor

astfel încât să distribuie economisirea spre cele mai productive canale naționale] nu ar trebui

să fie lăsate în totalitate la dispoziția judecății private și a profiturilor private, așa cum sunt în

30

prezent” (Keynes, 1926) 2. Cel care ar trebui să intervină pentru a corecta nivelul așteptărilor

este, în viziunea lui Keynes, statul. El este cel împuternicit să ghideze, coordoneze și

influențeze; statul este cel numit în viziune keynesistă să exercite acel ”act coordonat de

judecată inteligentă”(Keynes, 1926)3 necesar a corecta imperfecțiunile pieței.

Ce garantează, însă, că statul, ca agent care acționează în piață și asupra pieței are

capacitatea de discernământ în condiții de incertitudine, nu este clar. În fond, dacă

incertitudinea este premisa de plecare, decizia economică a statului ar fi la fel de bazată pe

convenții și sentimente ca și cea a individului; influențarea, prin taxare sau alte instrumente de

politică economică a investiției și economisirii, a ratei dobânzii și înclinației marginale spre

consum, ca decizii economice, ar fi fundamentate tot pe așteptări optimiste sau pesimiste ale

statului, de această dată, vis a vis de viitor. Ce anume ar mai gira, atunci, decizia statului?

Desigur, abordarea teoretică keynesistă a fost construită în prima jumătate a secolului

XX. Reconsiderarea fundamentelor teoretice în contextul crizei economice și financiare

recente, prin contribuția economiștilor behavioriști, ar putea însemna începutul fundamentării

unui palier normativ coerent care să se sprijine pe infrastructura teoretică keynesistă și

postkeynesistă. Luarea în considerare a sentimentelor pieței ar putea conduce la crearea de

mecanisme și instituții care să monitorizeze aceste sentimente; de aici ar putea rezulta politici

monetare care să pondereze sentimentele pieței, în condițiile în care ar exista credința că ele

nu mai sunt conforme cu realitatea (Dow, 2012, p. 86). Viitorul nu pare a fi cert, iar soluțiile

nu par a fi evidente. Totuși, reconsiderarea elementelor psihologice în abordările teoretice

tradiționale ale crizelor economice marchează începutul unor noi căutări, într-un moment în

care dezbaterile teoretice și politicile economice se coagulaseră în cîteva direcții cheie,

susținute de abordările teoretice majore.

Teoria alegerii raționale, bazată pe construcția teoretică neoclasică este, așadar limitată

de faptul că definește raționalitatea îngust, ca un proces ce implică doar procese cognitive,

excluzând sentimentele. Sheila Dow argumentează că alte abordări teoretice și alți gânditori,

precum Keynes, Adam Smith, David Hume nu exclud legătura dintre cogniție și emoție,

dimpotrivă, o iau în considerare ca fiind o realitate psihologică a modului în care este adoptată

2 Keynes, 1926: ”I believe that some coordinated act of intelligent judgement is required as to the scale

on which it is desirable that the community as a whole should save, the scale on which these savings

should go abroad in the form of foreign investments, and whether the present organisation of the

investment market distributes savings along the most nationally productive channels. I do not think

that these matters should be left entirely to the chances of private judgement and private profits, as

they are at present”.

3Keynes, 1926: ”... some coordinated act of intelligent judgement…”

31

decizia economică: „astfel, judecata rațională cere o fundamentare în credința convențională

și trebuie combinată cu exercițiul imaginației, împreună cu emoția, pentru a motiva

comportamentul. Departe de a fi ceva necesar a fi descurajat, anumite sentimente sunt

necesare în procesul decizional” (Dow, 2012, p. 84).

Mai mult decât atât, în abordarea teoretică neoclasică, unitatea de analiză este

individul; abordarea keynesistă pare a defini unitatea de analiză ca fiind individul în relație cu

cu societatea, abordare comună pentru mai multe abordări teoretice.

Adam Smith, de exemplu, analizează în ”Teoria sentimentelor morale”, indivizi care

acționează în relație cu normele și convențiile sociale.

Economiștii behavioriști se apleacă generos asupra acestei legături individ/societate în

încercarea de a descifra mecanismele care conduc spre adoptarea deciziei:

George Akerloff studiază deciziile individuale în piețe caracterizate de asimetria

informației. De asemenea, cercetările sale asupra factorilor psihologici care influențează

decizia relevă noi direcții în definirea preferințelor: în lucrarea scrisă împreună cu Rachel

Kranton, ”Identity Economics: How Our Identities Shape Our Work, Wages and Well Being”

factori non economici sunt identificați în spatele acțiunii economice. Autorii diferențiază între

preferințele de bază de care se ocupă teoria neoclasică și preferințele ce rezultă din normele și

regulile sociale (Akerloff, Kranton, 2011. p. 10). Acestea din urmă modifică ipoteza

stabilității preferințelor și provoacă, la baza sa, premisa neoclasică conform căreia indivizii

aleg coșul care le acoperă cel mai bine nevoia în funcție de constrângerea bugetară. Astfel,

actul economic al alegerii unui coș asupra altuia poate și motivat și/sau limitat nu doar de

constrângerea bugetară, ci și de regulile sociale cărora își adaptează comportametnul.

Preferințele ar fi, în această situație, dependente de contextul social și de regulile care au

rezultat din acesta.

Utilitatea identității este definită de autori ca reprezentând beneficiul obținut din

conformarea la normele sociale; dezutilitatea apare atunci când comportamentul unui individ

nu se încadrează în normele sociale acceptate. Maximizarea utilității identității ar însemna,

deci, alegerea coșurilor care asigură în mod specific cel mai înalt grad de conformitate cu

regulile sociale și nu neapărat cele care asigură cel mai înalt grad de satisfacere a unei nevoi

specifice (Akerloff, Kranton, 2011, pp. 27-28). Analiza autorilor are drept scop explicit

reintroducerea pasiunilor umane și a instituțiilor sociale în științele economice (Akerloff,

Kranton, 2011, p. 16).

32

3.2. Rolul incertitudinii în inserarea de prezumţii psihologice realiste în viziuni despre

echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky

În același context în care abordarea keynesiană își revigorează argumentele sub

impulsul provocărilor pe care economiștii behavioriști le adresează abordării teoretice

neoclasice în direcția reconsiderării premiselor de plecare din perspectivă psihologică, și

viziunea instituționaliștilor capătă o nouă dimensiune explicativă pentru criza economică și

financiară din 2007.

Pentru instituționaliști, ca și pentru Keynes și post-keynesiști, moneda nu este neutră.

În calitatea lor de instituție esențială a unui sistem economic capitalist, banii modifică și

determină comportamente individuale prin funcțiile care i se atribuie de către agenții

economici. Preferința spre lichiditate în condițiile unui mediu economic și social dinamic și

volatil, definit, pe de o parte, de incertitudine și pe de altă parte de ireversibilitatea deciziilor

modelează comportamentele agenților economici, generând sensul mișcărilor din piețe.

Direcțiile sunt de neprevăzut, întrucât indivizii nu acționează într-o dimensiune dominată de

logică, ci mai degrabă într-una istorică (Ferrari-Filho, Conceicao, 2005, p. 586).

Devenirea instituționalismului într-o școală de gândire aparte, fie în varianta sa

„veche”, americană, fie în varianta neoinstituționalismului, este marcată de multiple intersecții

cu tărâmul psihologiei, prin ipotezele pe care le ia în considerare în construirea eșafodajului

teoretic propriu, dar și prin preocupările și aplecarea spre linia comună de gândire a

economiștilor behavioriști. Poziționarea oarecum adversă față de abordarea teoretică

neoclasică prin statuarea unei economii dinamice, a cărei permanență este schimbarea și nu

stabilizarea în zona echilibrului, apropie viziunea instituționalistă de cea keynesistă prin

luarea în considerație a incertitudinii în observarea și studierea evoluției economiei.

Pentru instituționaliști, incertitudinea este o premisă de start; în opoziție cu abordarea

mainstream, pentru instituționaliști echilibrul nu este o stare naturală a economiei, spre care

aceasta tinde spontan, ci mai degrabă incertitudinea și instabilitatea sunt constantele din

evoluția sistemelor economice; acestea sunt eliberate și susținute de instituția banilor, ce

produce modificări în preferințele agenților economici și în acțiunile lor. (Ferrari, Filho;

Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 579).

Viziunea postkeynesistă a lui Minsky susține această viziune dinamică și ajunge la o

concluzie similară: perioadele de boom și depresiune economică sunt inerente economiei

capitaliste. Spre deosebire de viziunea neoclasică, în care instabilitatea și incertitudinea sunt

33

doar efecte care trebuie înlăturate, Minsky își bazează abordarea pe premisa instabilității

financiare (Minsky, 1992; Minsky, 1986) , așa cum analiza lui Keynes pornește de la premisa

incertitudinii în construirea teoriei investiției, de exemplu.

Premisa este cea a unei economii capitaliste care evoluează dinamic sub impulsul dat

de acţiunea în conformitate cu expectanţele agenţilor economici asupra profitului; moneda nu

este neutră, iar relaţiile financiare, alături de bunurile de capital şi caracteristicile pieţei forţei

de muncă, definesc mişcarea economiei capitaliste: ”ipoteza instabilităţii financiare, spune

Minsky, este o teorie a impactului îndatorării asupra comportamentului sistemului şi

încorporează, de asemenea, maniera în care îndatorarea este validată” (Minsky, 1992, p. 6).

Prima ipoteză a teoriei este că o economie are regimuri de finanţare în care este stabilă

şi regimuri de finanţare în care este instabilă; a doua este că, după lungi perioade de

prosperitate, economia trece de la relaţii financiare care susţin stabilitatea sistemului, la relaţii

financiare care generează instabilitatea acestuia (Minsky, 1992, p. 8).

Evoluția ciclică a economiei evidențiază această instabilitate inerentă a piețelor

financiare, în viziunea lui Minsky. Perioadele de creștere economică mențin această ipoteză la

un nivel benign, prin insuflarea sentimentului de încredere și optimism al agenților economici

privind așteptările cu privire la viitor; în acest context crește incidența comportamentelor

economice de implicare în acțiuni economice cu grad de risc tot mai ridicat, în special pe

piețele financiare, ceea ce va conduce, inerent, la perioade de depresiune economică sau criză.

După o perioadă de recesiune economică sau de criză, agenţii economici acţionează cu

prudenţă pe pieţele financiare, astfel încât tranzacţiile cu caracter speculativ, care sunt, în

opinia lui Minsky, parte integrantă a relaţiilor de natură financiară din economiile capitaliste,

se reduc, ceea ce pune sistemul în zona regimurilor de finanţare stabile. Pe măsură ce

sentimentele de încredere ale agenţilor economici şi aşteptările optimiste privind

oportunităţile de profit cresc, alimentate de perioada de stabilitate financiară, natura relaţiilor

financiare care domină sistemul se modifică, migrând tot mai mult spre zona speculativă,

până în punctul în care sistemul devine dominat de regimuri de finanţare instabile. Bucla

speculativă se sparge ca urmare a creşterii ratelor debânzii.

Având în vedere că ciclurile economice sunt inerente economiilor capitaliste, Minsky

nu caută, în palierul normativ, soluţii pentru a împiedica apariţia lor şi, în consecinţă, a evita

perioadele de depresiune economică, ci se îndreaptă spre măsuri care să diminueze

amplitudinea perioadelor de contracţie, astfel încât să fie evitate crizele economice. Desigur,

în tradiţie keynesistă şi susţinând abordarea teoretică proprie, conform căreia pieţele nu tind în

mod automat spre un echilibru stabil, ci dimpotrivă, evoluează ciclic, amorsând perioade de

34

criză economic, responsabil pentru ajustarea stabilităţii pieţelor financiare este, în viziunea lui

Minsky, statul intervenţionist. Acesta, orientat spre obiectivul atingerii nivelului de plin de

ocupare, mai degrabă decât spre cel al creşterii economice, are în sarcină stabilizarea preţului

activelor, prin intervenţia directă în piaţă a Băncii Centrale sau prin furnizarea de lichidităţi

agenţilor economici care nu îşi pot susţine nevoile de refinanţare.

Dincolo de dezbaterile din zona normativului, teoria lui Minsky integrează elemente

psihologice ale individului care acţionează ca agent economic pe care teoria mainstream nu le

ia în considerare.

Incertitudinea este cazul general, nu excepția, decizia economică individuală se ia pe

piețe cu informație asimetrică, nu pe piețe cu informație perfectă, instituțiile sunt investite cu

încredere ca să poată funcționa, încrederea este cea care determină fluctuațiile preferinței spre

lichiditate sunt doar câteva elemente care subliniază rolul inserțiilor psihologice în osatura

teoretică fundamentală a instituționalismului. Ele reprezintă elemente comune

instituționalismului și keynesismului și sunt principalele subiecte care, în lumina realităților

economice a crizei economice și financiare din 2007 au permis reargumentarea de pe noi

poziții a acestor abordări teoretice vis a vis de abordarea mainstream.

Fie că e vorba despre teoriile keynesiste și postkeynesiste, fie că e vorba despre

instituționaliști, incertitudinea există și contează, ceea ce așează aceste abordări într-o poziție

diferită la start de cea a abordării mainstream; luarea în considerare a factorilor care determină

decizia economică în condiții de incertitudine a creat o breșă în care economiștii behavioriști

au găsit teren de manifestare în plan teoretic și doctrinar, inserând elemente de psihologie, cu

metode de cercetare științifice, care să confirme sau infirme premisele fundamentale ale

modelelor economice provenite din diversele abordări teoretice.

35

Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behavioriste în teoria crizelor economice

În acest context, preocupările economiștilor grupați generic ca reprezentanți ai

„economiei comportamentale”, dau un impuls necesar reconsiderării premiselor neoclasice,

nu neapărat în ideea înlocuirii modelelor existente, ci mai degrabă în sensul lărgirii și relaxării

premiselor într-o manieră care ar putea aduce un plus de realism și acuratețe modelelor

neoclasice. Din perspectivă istorică, inserțiile psihologice fundamentate științific în economie

pot fi considerate o evoluție necesară și naturală. Camerer și Loewenstein apreciază, de

exemplu, că la momentul la care Adam Smith își scria opera, furnizând științei economice

rigoare științifică și coerență, psihologia nu exista ca disciplină de studiu sistematic (camerer,

Loewenstein, 2002, p. 3). Într-adevăr, aglomerarea ideilor și preocupărilor în domeniu au

permis psihologiei să se fundamenteze ca știință abia la sfârșitul secolului XIX și, mai ales, în

prima parte a secolului XX. Așadar, când psihologia a devenit o știință, cu metodă și

instrumente de cercetare specifice, știința economică avea mai bine de un secol de când

trimisese lumii științifice opera fundamentală a lui Adam Smith. Dintr-un anumit punct de

vedere, intuițiile psihologice ale lui Adam Smith, în a sa „Teorie a sentimentelor morale”, pot

intra la categoria ”predecesori” ai științei psihologiei.

Totuși, odată ce psihologia s-a fundamentat ca știință, era doar o problemă de timp

pînă când preocupările în direcția economiei comportamentale să apară.

Modelele economice și teoriile economice au drept scop să descrie modele de

comportament ce pot fi folosite, la rândul lor, pentru a prezice comportamente viitoare sau

evoluții ale fenomenelor economice; teoriile neoclasice se încadrează în această direcție

metodologică. Totuși, teoriile și modelele neoclasice se fundamentează pe premise ce nu sunt

întotdeauna realiste. Dacă teoriile economice ar trebui să se bazeze pe premise realiste sau nu

reprezintă, încă, o chestiune ce stă în centrul dezbaterilor științifice. Milton Friedman

argumentează, în lucrarea sa „Metodologia economiei pozitive”, că realismul premiselor nu ar

trebui să reprezinte o măsură a judecării unei teorii (Friedman [1953], 2008). Cercetările în

domeniul economiei comportamentale încearcă să crească realismul premiselor, acționând,

astfel, dintr-o perspectivă critică asupra acestei chestiuni metodologice specifice: cu cât mai

realiste sunt premisele modelului, nu atât mai pline de acuratețe sunt predicțiile sale (Camerer,

2014, p. 2; Camerer, Loewenstein, 2002, p. 2).

Din această perspectivă, contribuțiile economiștilor behavioriști se orientează în

direcția îmbunătățirii capacității modelelor neoclasice de a oferi previziuni valoroase, prin

extinderea premiselor de așa manieră încât să poată include factori psihologici care dau

36

acestor premise o dimensiune realistă. De exemplu, interpetarea ”raționalității perfecte” a

individului care acționează în calitate de consumator/producător într-o manieră diferită, prin

luarea în considerare și analizarea comportamentelor aparent iraționale ale indivizilor în

anumite circumstanțe, lărgește capacitatea teoriei neoclasice a consumatorului de a acoperi o

paletă mai largă de comportamente economice, îmbunătățind, astfel, capacitatea sa de a livra

previziuni corecte.

4.1. Herbert Simon şi „raţionalitatea limitată”

În cartea sa, ”Administrative Behavior”, publicată în 1947, Herbert Simon a fost

primul care a pus sub semnul întrebării premisa raționalității perfecte. Cu toate că este de

acord că majoritatea alegerilor individuale urmează regula raționalității, Herbert Simon

susține că anumite decizii nu au ca rezultat alegerea optimală, ci alegerea preferată în urma

evaluării alternativelor cunoscute (Simonsen, 1994, p. 4). Atunci când timpul este resursa

limitată, premisa informării perfecte nu mai este realistă; în aceste circumstanțe, pus în fața

unor porcese decizionale instantanee, indivizii acționează rațional vis a vis de scopul

maximizării utilității, dar își bazează, deseori decizia pe euristici iraționale. Procesul în sine al

luării deciziei este rațional, dar principiul care guvernează procesul de decizie în condiții de

incertitudine devine cel al „suficienței” (”satisficing”), ceea ce înseamnă că, deseori, indivizii

aleg alternativa „suficient de bună” (Simon, 1985, p. 295).

Așadar, raționalitatea, deși guvernează comportamentul individual, în opinia lui

Herbert Simon, nu este perfectă, ci limitată: ”bounded rationality”, punând într-o nouă lumină

teoria alegerii raţionale fundamentată pe ipotezele neoclasice privind comportamentul uman.

Raționalitatea limitată deschide ușa către alte întrebări despre procesul decizional în

condiții de risc: premisa de sorginte neoclasică privind procesul decizional în condiții de risc

este că agenții economici pot desemna probabilități tuturor rezultatelor economice viitoare

posibile. Aceasta presupune că acest proces poate fi modelat de așa manieră încât să poată fi

calculată exact probabilitatea rezultatelor viitoare ale oricărei opțiuni (Crotty, 1993, p. 3). Cu

alte cuvinte, incertitudinea nu este o opțiune pentru abordarea neoclasică. Ea reprezintă doar

un efect al limitării informației.

Euristicile iraționale sunt în acord cu ideea presupunerilor convenționale care stau la

baza formării așteptărilor asupra viitorului în teoria investiției a lui Keynes, dar și cu ideea

convențiilor care sprijină crearea instituțiilor investite cu încredere în viziunea economică

instituționalistă. Aceste convenții și euristici reprezintă un punct de vedere diferit de cel

neoclasic prin sugestia implicită sau explicită a faptului că incertitudinea și raționalitatea

limitată reprezintă constante ale comportamentului economic și ar trebui luate în considerare

37

ca ipoteze ale fundamentării unei abordări teoretice a comportamentului economic, nu ca

abateri de la normă.

Abordarea neoclasică se bazează, în construirea fundamentului teoretic al procesului

decizional în condiții de risc și al așteptărilor raționale, pe cunoaștințele despre viitor;

desemnarea de probabilități, modelarea matematică și experiența trecutului, reprezintă

cunoștințe despre viitor care permit modelarea matematică a alegerii raționale, prin scoaterea

incertitudinii din ecuație (Crotty, 1993, p. 4; Dow, 2012, p. 84). Dimpotrivă, în abordarea

keynesiană incertitudinea este un fapt, o cunoștință, iar procesul decizional începe din acest

punct, prin formarea de așteptări bazate pe încrederea în judecăți convenționale precum

extrapolarea viitorului din trecut sau investirea cu încrederea a opiniei publice și a instituțiilor

(Crotty, 1993, p. 4).

Raţionalitatea alegerii, în viziune neoclasică, constă în capacitatea individului de a

alege opţiunea care îi va aduce cele mai bune rezultate în raport cu obiectivul său. Alegerea

raţională presupune stabilitatea preferinţelor ca normă de comportament individual şi

disponibilitatea individuală de a căuta şi accesa toate informaţiile disponibile pentru a-şi

fundamenta alegerea. În sens economic, raţionalitatea perfectă a individului va conduce mereu

către alegerea opţiunii care îi aduce acestuia maximul de utilitate. Teoria alegerii raţionale are

în centrul său un individ care este capabil să cuantifice riscuri şi posibilităţi de câştig, care

poate prioritiza cantitativist utilităţi aşteptate ale unor opţiuni disponibile, care poate aloca

distribuţii de probabilităţi riscurilor diferitelor opţiuni disponibile.

Economiştii comportamentali, însă, aduc ştiinţa psihologiei de partea lor, în încercarea

de a demonstra că, în realitate, lucrurile nu stau aşa: indivizii nu sunt capabili să îşi

optimizeze deciziile, pentru că informaţiile pe care le au la dispoziţie în intervalul de timp

necesar luării deciziei sunt incomplete, astfel că ceea ce se întâmplă, de fapt, este analizarea

unui număr mic de opţiuni posibile. Acolo unde lipsesc informaţiile, deci opţiunile sunt

dominate de incertitudine, indivizii înlocuiesc informaţia cu euristici ”iraţionale” bazate pe

sentimente şi emoţii. Seturile de preferinţe nu sunt stabile, ci pot fi vagi şi contradictorii, din

perspectiva teoriei alegerii raţionale.

În acest context, comportamentele care deviază de la modelul tradiţional al alegerii

raţionale devin norma, nu excepţia, ceea ce contestă fundamental generalitatea teoriei alegerii

raţionale şi capacitatea sa de a genera previziuni realiste. În locul premisei raţionalităţii

perfecte a individului ca unitate de analiză, economiştii behaviorişti propun ipoteza

raţionalităţii limitate, concept vehiculat şi popularizat de către Herbert Simon, a individului în

relaţie şi corelaţie cu mediul, cu societatea. De aici rezultă, ca reacţie la modelul alegerii

raţionale, cel al raţionalităţii limitate.

Pe linia dezvoltată de Herbert Simon, raţionalitatea limitată nu împiedică, nici

38

contrazice pe deplin modelul de inspiraţie neoclasică: individul este limitat în alegerea sa de

constrângerea timpului şi de cea a informaţiei insuficiente sau dificil de interpretat, aşa că

reduce numărul opţiunilor posibile la un număr mult mai mic, folosindu-se de sentimente şi

intuiţie şi aplică logica raţionalităţii doar acestora. Ceea ce rezultă este o alegere satisfăcătoare

în sensul maximizării utilităţii, nu una optimă.

Funcţia de utilitate se simplifică şi alegerea este luată de individ oriunde peste ”nivelul

aspiraţiei”, adică peste acel nivel pe care individul îl consideră ”satisfăcător” (Simon, 1955, p.

104). Nivelul aspiraţiei, preluat din psihologie, Simon îl traduce explicit în ştiinţa economică,

în termeni de cost de oportunitate: este nivelul de preţ, într-un scenariu ce implică o alegere

economică precum vânzarea unui bun, la care individului îi este indiferent dacă vinde sau nu

vinde. Peste acest nivel, este, în teoria neoclasică, o singură alternativă posibilă: alegerea care

aduce nivelul maxim de utilitate, după cuantificarea şi evaluarea celorlalte opţiuni, în funcţie

de constrângerile legate de preţuri şi venituri sau costuri.

Cu toate acestea, dacă ţinem cont de limitările cognitive ale individului în cauză de a

calcula, cuantifica şi considera în mod realist, pe de o parte probabilitatea de apariţie a unei

opţiuni, pe de altă parte, totalul de utilitate adus de fiecare opţiune şi, în sfîrşit numărul exact

de opţiuni ce ar putea să apară, realitatea curentă ne arată că alegerea se situează, de cele mai

multe ori, undeva deasupra nivelului de aspiraţie şi rareori la nivelul optim. Mai mult decât

atât, există multe situaţii în care informaţia I se relevă individului secvenţial. În această

situaţie el are de făcut o alegere simplă, care prezintă două opţiuni, de tip ”da” sau ”nu”, iar

constrângerea esenţială rămâne nivelul de aspiraţie şi nu maximul dintr-un total de opţiuni

posibile la îndemână.

Premisa alegerii individuale în condiţii de raţionalitate limitată a generat analize ample

şi cercetări în zona alegerii în condiţii de incertitudine, punând sub semnul dezbaterilor

modelele de alegere optimală în condiţii de risc bazate pe raţionalitatea perfectă. Noi direcţii

de cercetare au fost explorate în direcţia modelelor de alegere pe pieţe financiare, dominate de

informaţii asimterice.

Modelul alegerii raţionale rămâne revelator pentru alegerea în condiţii de risc, însă

într-un mediu dominat de certitudine. Capacitatea de a atribui distribuţii de probabilitate şi de

a calcula riscul opţiunilor disponibile este integrată de către economiştii care au ridicat

problema alegerii în condiţii de incertitudine, la capitolul ”cunoştinţe” (”knowledge”).

Cunoştinţele despre viitor implică faptul că alegerea, chiar dacă implică risc, se face în

condiţii de certitudine.

Problema incertitudinii, adică a situaţiei când nimic nu se cunoaşte despre viitor, deci

nici un risc nu se poate calcula, a preocupat mulţi gînditori; ea ocupă un loc important în

teoriile keynesiste ale investiţiei, în teoria crizei a lui Minsky şi în abordările teoretice ale

39

instituţionaliştilor. Preocupările economiştilor behaviorişti pentru înţelegerea modului în care

individul face alegeri şi contestarea raţionalităţii perfecte realizată de Herbert Simon au

condus, în mod natural, spre încercări de a identifica tipare de fundamentare a deciziei atunci

când mediul este dominat de incertitudine, deci când informaţia necesară alegerii raţionale nu

este disponibilă sau este limitată.

4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului a lui Amos Tversky şi Daniel

Kahneman

Problema raţionalităţii limitate îi preocupă consistent pe Daniel Kahneman şi Amos

Tversky şi îi conduce spre celebra teorie a prospectării ca propunere de model alternativ la cel

al alegerii raţionale de sorginte neoclasică. Cercetările celor doi psihologi se inserează pe

tărâmul economiei în trei direcţii majore, fiecare cu implicaţii profunde asupra modului în

care teoria alegerii în condiţii de risc şi incertitudine este abordată de către comunitatea

ştiinţifică economică în cercetări ulterioare:

euristicile pe baza cărora îşi fundamentează indivizii deciziile în condiţii de risc şi

/sau incertitudine şi biasurile care denaturează rezultatul deciziei acestora

(Tversky, Kahneman, 1974);

teoria prospectării ca model alternativ la teoria alegerii raţionale propusă de

abordarea teoretică mainstream (Kahneman, Tversky, 1979);

„efectele de „încadrare” (”framing effects”) sub acţiunea cărora comportamentul

individului în faţa alegerii se modifică în funcţie de modul în care este expusă

problema alegerii (în termeni de câştig sau pierdere), cu implicaţiile lor asupra

modelului alegerii raţionale (Tversky, Kahneman, 1981).

În lucrarea ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases” (”Judecata în

condiţii de incertitudine: euristici şi biasuri”), publicată în 1974, Amos Tversky şi Daniel

Kahneman enunţă propoziţiile în baza cărora individul judecă valoarea unei opţiuni în

favoarea alteia, transformând procesul complex de calcul şi alocare a probabilităţilor în

operaţii mentale simplificate şi caracterizate de prejudecată (Angner, Lowenstein, 2012, p.

662). Aceste propoziţii, cu valoare de adevăr pentru individ, dar fără suport în realitate, ci

ancorate doar în percepţiile şi intuiţiile individuale sunt euristicile care explică alegerea în

condiţii de incertitudine. Ele sunt valoroase şi, în general, conduc la alegerile ”corecte”,

inclusiv în sens neoclasic, însă există scenarii, pe care autorii încearcă să le determine, în care

aceste euristici produc biasuri în procesul luării deciziei şi conduc la decizii greşite; în

propriile lor cuvinte: „În general, aceste euristici sunt foarte folositoare, dar uneori ele conduc

la erori grave şi sistematice” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124).

40

Tversky şi Kahneman identifică trei astfel de euristici utilizate pentru a desemna

probabilităţi şi a previziona valori viitoare şi biasurile la care acestea conduc; este vorba

despre reprezentativitate, disponibilitate şi ancorare/ajustare (Tversky, Kahneman, 1974).

Reprezentativitatea este euristica în conformitate cu care indivizii alocă probabilitatea

ca o opţiune să fie fie cauzată sau să aparţină de un anumit eveniment după gradul în care

opţiunea respectivă pare să „semene” cu evenimentul respectiv. Caracteristicile luate în calcul

pentru acel eveniment şi comparate cu cele ale opţiunii sunt, adesea, rezultat al stereotipurilor.

În exemplul lui Tversky şi Kahneman, probabilitatea ca unui individ A, timid, studios, dornic

să ajute, dar introvertit, cu o aplecare evidentă pentru ordine şi structură îi va fi desemnată o

probabilitate ridicată de a ocupa meseria de librar, atunci cînd opţiunile sunt: fermier, agent de

vânzări, pilot de avion sau fizician (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124). Atribuirea se va face

în baza stereotipurilor legate de meseria de librar.

Euristica reprezentativităţii, în opinia autorilor, nu este sensibilă la un număr de factori

care ar trebui să conteze în alocarea probabilităţii unei opţiuni, ceea ce poate conduce la erori

grave în procesul decizional. Aceşti factori, asupra cărora autorii au demonstrat prin

experimente că euristica reprezentativităţii primează în mod iraţional, conducând la

rezultate/decizii greşite, adică neconforme cu realitatea, sunt (Tversky, Kahneman, 2012, pp.

1124-1127):

probabilităţile anterioare de apariţie a anumitor rezultate: indivizii ignoră

probabilităţile anterioare atunci când pot folosi euristica reprezentativităţii;

mărimea eşantionului: indivizii tind să extindă probabilitatea de apariţie a unui

eveniment într-un eşantion foarte mic şi nereprezentativ asupra unui eşantion

oricât de mare;

şansa de apariţie a unui eveniment: indivizii nu iau în considerare faptul că

probabilitatea de apariţie a unui eveniment nu depinde de numărul de extrageri

anterioare;

relevanţa informaţiei asupra acurateţei previziunii: indivizii fac previziuni

optimiste sau pesimiste în funcţie de informaţii irelevante pentru natura

previziunii;

validitatea: încrederea în propriile previziuni depinde în mod direct de gradul de

reprezentativitate al rezultatului faţă de input, chiar şi atunci când există informaţii

disponibile pentru a aloca o probabilitate;

Prejudecăţi legate de regresii.

Disponibilitatea este euristica de care se folosesc indivizii pentru a evalua frecvenţa

de apariţie a unui eveniment în funcţie de uşurinţa cu care observă diferite instanţe (Tversky,

41

Kahneman, 1972, p. 1127). Această euristică este, la rândul său, susceptibilă a produce biasuri

cauzate de:

Uşurinţa sintetizării de instanţe (”retrivability of instances”) care nu au legătură cu

cele necesar a fi sesizate pentru a acorda frecvenţa clasei respective în mod corect.

Eficienţa unui anumit set de căutări.

Capacitatea limitată de a imagina instanţe posibile.

Iluzia corelaţiei între instanţe ce se produc în acelaşi timp.

Ancorarea şi ajustarea sunt euristicile prin care indivizii fac estimări în funcţie de o

valoare iniţială (ancoră) ce este ajustată pentru a susţine rezultatul final (Tversky, Kahneman,

1972, p. 1128). Procesul de ancorare presupune că acţiunea de estimare a rezultatului unei

instanţe specifice va depinde de un punct iniţial, de o valoare de start, care poate fi sugerat

prin formularea problemei, dar poate fi şi rezultatul unui calcul parţial. Ajustările ulterioare

sunt, în general, insuficiente, spun autorii, iar acesta este unul din biasurile esenţiale ale

euristicii prezentate. Alte biasuri care invalidează rezultatul estimării prin ancorare şi ajustare

sunt legate de evaluarea evenimentelor conjunctive şi disjunctive sau desemnarea de

distribuţii de probabilitate subiective.

Cercetările lui Tversky şi Kahneman au ajuns la concluzia că judecăţile bazate pe

acest tip de euristici nu depind de nivelul de pregătire profesională, de calificarea sau nivelul

cunoştinţelor statistice şi matematice ale unei persoane. Ele sunt comune pentru modul de

gândire intuitiv şi pot constitui premisele de start ale fundamentării deciziei indivudale în

condiţii de incertitudine. Alegerea raţională rămâne apanajul unui alt sistem de gândire, care

coexistă cu cel intuitiv, sistemul de gândire logică, raţională. Din păcate, acest sistem de

gândire este mai lent, în timp ce sistemul intuitiv produce soluţia aproape instantaneu.

Explicaţia sistemelor de gândire duale vine pe filiera cercetării pur psihologice, fără

intersecţii cu domeniul ştiinţelor economice. Totuşi, rezultatul cercetării psihologice în această

situaţie validează ipotezele cercetării interdisciplinare a lui Daniel Kahneman. El revine cu

argumentaţia ştiinţifică din psihologie în 2003, în articolul ”Maps of Bounded Rationality:

Psychology for Behavioral Economics” (”Hărţi ale alegerii raţionale: psihologie pentru

economia comportamentală”) pentru a sublinia şi integra ipoteza sistemelor de gândire

intuitiv şi logic în modelul propus anterior al teoriei prospectării.

Cele două sisteme de gândire pe care le enunţă Kahneman în lucrarea sa sunt sistemul

de gândire intuitive (sistemul 1) şi sistemul de gândire raţional, ”reasoning” (sistemul 2)

(Kahneman, 2003, p. 1450).

Sistemul de gândire raţional presupune un proces de judecată deliberat, ce necesită

effort şi concentrare şi în care informaţiile învăţate şi disponibile sunt procesate cu intenţie şi

direcţie pentru îndeplinirea scopului propus. În schimb, sistemul de gândire intuitiv foloseşte

42

procese de gândire spontane, inconştiente. Sistemul de gândire raţional monitorizează

sistemul gândirii intuitive, în linii mari, permiţând acestuia din urmă să influenţeze

comportamente şi decizii în suficiente ocazii.

Exerciţiul şi perseverenţa învăţării pot conduce la decizii corecte, luate prin prisma

sistemului intuitiv de gândire, atunci când nu există certitudini care să permită mecanismele

sistemului de gândire raţional să se declanşeze; sistemul intuitiv se dovedeşte astfel a fi

valoros şi util. Cu toate acestea, există multe situaţii în care sistemul de gândire intuitiv

produce biasuri şi rezultă în decizii eronate. Diferenţele dintre cele două sisteme de gândire

sunt sintetizate de Kahneman în figura 2:

Figura 2. Sisteme de gândire în viziunea lui Daniel Kahneman

Sursa: Kahneman, 2003, p. 1451

Diferenţa în efortul solicitat de cele două sisteme de gândire este considerată de autor

ca un indicator al predictibilităţii individului în desemnarea unei sarcini cognitive unuia sau

altuia dintre cele două sisteme. Ipotezele pe care analiza sa le confirmă experimental sunt că

majoritatea judecăţilor şi alegerilor sunt făcute intuitiv şi că regulile care conduc sistemul de

gândire intuitiv sunt strict corelate cu percepţia (Kahneman, 2003, p. 1450).

43

Implicaţiile pentru teoria alegerii sunt evidente. Alegerile aparent iraţionale pe care

indivizii şi instituţiile le iau în condiţii de incertitudine, în special pe pieţele financiare, unde

există constrângerea timpului limitat, apar într-o nouă lumină.

Pornind de la aceste ipoteze, a apărut întrebarea predictibilităţii comportamentului

uman în condiţii de incertitudine; modele de comportament în aceste condiţii ar putea să

sugereze direcţii de acţiune în plan normativ, pentru a contracara volatilitatea pieţelor şi

apariţia crizelor economice.

Dan Ariely, de exemplu, în lucrarea ”Predictabily Irrational”, susţine iraţionalitatea

individului ca normă de comportament în actul de decizie economică, ceea ce ar putea

conduce la predictibilitatea comportamentului său ca abatere de la norma raţională în sens

neoclasic. El continuă să cerceteze şi să verifice pe cale experimentală euristicile enunţate de

Tversky şi Kahneman, în special cea legată de ancorare şi ajustare; preocupările sale îl conduc

spre evidenţierea efectului de ancorare în atribuirea valorii şi preţului.

În experimentul său, valoare de referinţă o reprezintă numărul format din ultimele

două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eşantion. Concluzia experimentului

confirmă cercetările predecesorilor săi şi deschide direcţii noi de cercetare: indivizii tind să

ancoreze valoarea pe care o atribuie unui bun tradusă în expresia monetară a preţului, de

valoarea de start la care sunt expuşi.

Cu „raționalitatea limitată” ca premisă, Daniel Kahneman, împreună cu Amos Tversky

construiește și dezvoltă teoria prospectării, în 1979. Teoria se sprijină pe ipoteze ale

psihologiei cognitive, integrând, într-o manieră complexă, cercetări psihologice cu cele

economice. Nu doar ipoteza raționalității perfecte este pusă în discuție, de această dată, ci și

ipoteza neoclasică a stabilității preferințelor. Ipoteza ”aversiunii față de pierdere”, intuită de

Adam Smith în secolul al XVIII lea, a fost cercetată și testată empiric de către Kahneman și

Tversky: oamenii au tendița să simtă o neplăcere atunci când pierd bunuri din coșul de

consum mai mare decât plăcerea pe care o resimt când adaugă bunuri în coșul lor de consum

(Camerer, 2002, p. 16). Ipoteza aversiunii față de pierdere contrazice ipoteza stabilității

preferințelor prin sugestia că preferințele depind de un anumit punct de referință.

Obiectivul cercetării autorilor este enunţat clar, din primele rânduri ale lucrării: critica

teoriei utilităţii aşteptate şi propunerea modelului alternativ al teoriei prospectării (”prospect

theory”) (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263).

Teoriei utilităţii aşteptate, care stă la baza teoriei alegerii raţionale, se bazează pe ipoteze

care înglobează prezumţii despre psihologia individului în actul de a evalua şi compara seturi de

utilităţi ale rezultatelor viitoare alegerii sale (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263):

Utilitatea totală a unei opţiuni este suma utilităţilor aşteptate a rezultatelor acesteia

O alegere/combinaţie este acceptabilă dacă utilitatea globală aşteptată a acelei

44

alegeri depăşeşte utilitatea individuală existentă a elementelor care fac obiectul

combinaţiei.

O persoană prezintă aversiune la risc dacă preferă o combinaţie certă în locul

oricărei alte combinaţii cu grad de risc care produce acelaşi rezultat.

Preferinţele care ghidează individul raţional în alegerea sa se supun unui set de 4

axiome:

relaţia de ordine completă: pentru orice set de combinaţii X şi Y, individul poate

prefera fie pe X, fie pe Y sau îi poate fi indiferentă alegerea între X şi Y

relaţia de tranzitivitate: dacă un individ preferă combinaţia X combinaţiei Y şi

combinaţia Y combinaţiei Z, în mod necesar el preferă combinaţia X combinaţiei Z

relaţia de independenţă: seturile de preferinţe sunt stabile, relaţia de preferinţă

dintre ele fiind independentă de apariţia altor combinaţii

relaţia de continuitate: când un individ preferă o combinaţie X altor două seturi de

combinaţii Y şi Z, există probabilitatea ca acelui individ să îi fie indiferentă

alegerea între combinaţia (X, Y) şi (X, Z).

Pe baza acestor axiome consistente cu teoria neoclasică a valorii, s-a construit teorema

utilităţii von Neumann-Morgenstern, fundamentul teoriei alegerii raţionale, conform căreia

indivizii ale căror preferinţe stafisfac relaţiile de preferinţă enunţate au o funcţie de utilitate şi

că ei sunt capabili să cuantifice rezultatele posibile în termeni de utilitate aşteptată, alegând, în

mod raţional, combinaţia care le maximizează utilitatea aşteptată.

Stabilitatea preferinţelor ca ipoteză a teoreiilor de inspiraţie neoclasică este atacată de

studiul lui Kahneman şi Tversky, care susţin şi demonstrează că există situaţii în care

ipotezele sunt contrazise sistematic şi identifică trei efecte care determină abaterile consistente

de la ipotezele teoriei utilităţii aşteptate: efectul de certitudine, efectul de reflexie şi efectul de

izolare (Kahneman, Tversky, 1979).

Efectul de certitudine apare când oamenii tind să ”prefere rezultatele certe în locul

celor care sunt doar probabile” (Kahneman, Tversky, 1979, p. 265). Confruntaţi cu opţiunea

de a alege între posibilitatea certă a unui câştig şi posibilitatea incertă a acestuia, indivizii

aleg, în acord cu axiomele teoriei utilităţii aşteptate, varianta certă; în situaţia confruntării cu

un risc de pierdere, ordinea preferinţelor se inversează, însă, indivizii preferând varianta

incertă a unui câştig în locul variantei certe a unei pierderi mult mai mici.

Efectul de reflexie îi conduce pe indivizi la atitudini diferite faţă de risc, în funcţie de

expunerea la câştig sau pierdere; astfel, expuşi la seturi de alegeri din zona câştigului, indivizii

se manifestă evitant faţă de risc, preferând mereu câştigul cert. În schimb, expuşi la posibilităţi

de pierdere, ei se manifestă ca şi căutători ai riscului, preferând opţiunile cu nivel scăzut de

probabilitate, dar care pot aduce un câştig, unei pierderi certe de un nivel mult mai redus.

45

Efectul de izolare îi conduce pe indivizi să izoleze trăsăturile care diferenţiază opţiunile,

ignorând trăsăturile comune, în efortul de a simplifica procesul alegerii între alternative

(Kahneman, Tversky, 1979, p. 271). În viziunea autorilor, acest efect produce inconsistenţe în

stabilitatea preferinţelor, întrucât seturile de alegeri pot fi descompuse în părţi componente în

mai multe moduri, iar aceasta conduce la preferinţe diferite de cele iniţiale. Experimentele

autorilor demonstrează că, în alegeri expuse secvenţial, inversarea preferinţelor contrazice

ipoteza conform căreia indivizii aleg doar în funcţie de probabilitatea rezultatelor finale.

Modul de acţiune al acestor efecte îi conduce pe autori la concuzia că indivizii

fundamentează valoarea pe baza modificărilor în bogăţie şi bunăstare, nu pe baza rezultatelor

finale. Pornind de la aceste ipoteze de lucru, Kahneman şi Tversky construiesc o funcţie a

valorii în termeni de cîştig şi pierdere, care are drept caracteristici faptul că se defineşte prin

variaţii faţă de punctul de referinţă, este concavă în zona câştigului şi convexă în zona pierderii

şi cu o pantă mai mare în zona pierderii decât în zona câştigului, aşa cum se poate observa în

Figura 1.

Figura 1. Funcţia valorii în teoria prospectării la Kahneman şi Tversky

Sursa: prelucrare după Kahneman, Tversky, 1979, p. 279

46

Mai tîrziu, Kahneman şi Tversky vor conceptualiza efectele care determină indivizii să

facă alegeri în alt sens decât cel raţional neoclasic, în efecte de încadrare (”framing effects”)

(Tversky, Kahneman, 1981); practic, autorii descoperă că modul de expunere a problemei

alegerii determină alegerea; atitudinea individului se modifică în funcţie, de exemplu, de

expunerea la o problemă în termeni pozitivi, de câştig sau expunerea la aceeaşi problemă, dar

în termeni negativi, de pierdere.

4.3. Implicaţiile teoriei prospectului în economia comportamentală

Implicaţiile teoriei sunt evidente pentru teoria alegerii; deşi indirecte privind teoria

crizelor economice, cercetările lui Kahneman şi Tversky s-au încadrat într-un trend de

fundamentare psihologică a teoriilor economice, permiţând analize şi cercetări în zona

alegerilor pe pieţele financiare sau în contexte de criză economică. Astfel, după cum

subliniază Angner şi Loewenstein (Angner, Lowenstein, 2012, pp 664-667) ei înşişi

economişti comportamentali, teoria prospectării a lăsat drumul deschis spre cercetări privind:

dependenţa de punctul de referinţă: astfel de cercetări conduc la

reconsiderarea teoriei alegerii consumatorului, cu implicaţii pentru înţelegerea

alegerilor consumatorului în condiţii de criză economică şi crearea aşa

numitelor „bule” care rezultă în criza economică.

Funcţii non lineare de evaluare a probabilităţilor de apariţie a unor evenimente

ca urmare a alegerii între diferite opţiuni: în teoria mainstream, valoarea unei

opţiuni sau combinaţii care prezintă risc este evaluată de individ prin raportare

la utilitatea rezultatelor finale; cercetările în aceasă direcţie conduc la evidenţa

faptului că există situaţii când comportamentul indivizilor se abate sistematic

de la acest model, iar abaterile pot fi mai integrator explicate prin intermediul

funcţiilor nonlineare de evaluare.

Funcţii alternative de ”time discounting” în teoria dinamică a alegerii

raţionale: în modelul mainsteram, funcţia de ”time discounting” este

exponenţială, pornind de la premisa că indivizii, atunci când au de evaluat

utilităţi viitoare, pornesc de la valoarea prezentă a combinaţiei respective şi

evaluează influenţaţi exclusiv de consumurile din perioada de timp luată în

calcul. „Corecţiile” utilităţii în funcţie de timp par a avea însă o formă

hiperbolică, în acord cu experimentele behavioriste care au demonstrat că

47

indivizii preferă câştigurile prezente celor viitoare, ceea ce îi conduce la

supraevaluarea utilităţilor cînd fac estimări privind un viitor îndepărtat şi

subevaluarea lor când fac estimări pe termen scurt.

John List (List, 2003) continuă cercetările experimentale în direcţia susţinerii teoriei

prospectului; el pune faţă în faţă modelul neoclasic al alegerii raţionale, cu teoria prospectului,

evaluând, într-o serie de trei experimente pe pieţe reale, dacă tiparele de comportament ale

indivizilor verifică fie un model, fie pe celălalt. Rezultatele experimentelor susţin modelul lui

Daniel Kahneman şi contestă, prin concluziile implicite şi explicite ipoteza stabilităţii

preferinţelor din modelul neoclasic.

Investigaţiile în zona dependenţei faţă de punctul de referinţă îl inspiră pe Dan Ariely

care, prin experimentele sale, ajunge la concluzia că indivizii ataşează valoare bunurilor,

traductibilă în preţuri pe care sunt dispuşi să le plătească, în funcţie de o un punct de referinţă

care poate fi aleatoriu, aşa cum demonstrează în experimentul ce ia ca punct de referinţă

ultimele două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eşantionul studiat (Ariely,

Lowenstein, Prelec, 2003).

De asemenea, această direcţie de cercetare este continuată de Richard Thaler, care

continuă cercetările în zona teoriei alegerii consumatorului, demonstrând abateri de la teoria

mainsteram şi propunând un model de comportament al consumatorului care include

cercetările psihologiei cognitive (Thaler, 1980). Mai departe, Thaler şi Kahneman vin cu o

nouă ipoteză pe care o demonstrează experimental: cea a efectului de ”endowment” sub

acţiunea căruia indivizii manifestă o atracţie puternică faţă de bunurile pe care le deţin, fiind

extrem de reticenţi în a renunţa la ele (Angner, Lowenstein, 2012, p. 665).

Acest efect a fost luat în considerare în studierea tendinţei investitorilor de a reţine pe

o perioadă mai lungă stocurile de acţiuni în scădere decât pe cele în creştere (Odean, 1998),

decalajul ridicat dintre câştigurile acţiunilor şi cele ale obligaţiunilor (Benartzi şi Thaler,

1995) sau tendinţa de scădere a volumului în timpul contracţiei economiei pe pieţele

imobiliare (Genovese şi Mayer, 2001).

Teoria prospectului a lui Kahneman şi Tversky îi inspiră pe Hersh Shefrin şi Meir

Statman (Shefrin, Statman, 1985) să extindă contextul ipotezei aversiunii faţă de pierdere la

deciziile pe pieţele financiare. Ei construiesc un cadru teoretic care se sprijină pe teoria

prospectului, contabilitate mentală, aversiunea faţă de regret şi autocontrol (Shefrin, Statman,

1985, p. 778) pentru a explica fundamentarea deciziei individuale de a lichida stocurile de

acţiuni pe pieţele financiare. În baza premiselor luate în considerare este formalizat „efectul

de dispoziţie”, definit ca tendinţă a investitorilor de a „vinde câştigătorii prea devreme şi a

48

păstra perdanţii prea mult” (”sell winners too early and ride losers too long”) (Shefrin,

Statman, 1985, p. 778).

Mai tîrziu, în cercetarea pe care o întreprinde, Terrance Odean testează efectul de

dispoziţie, formalizat anterior de către Shefrin şi Statman (Odean, 1998). Concluziile analizei

experimentale verifică efectul de dispoziţie formalizat anterior şi intră ca achiziţie în

economia comportamentală.

Richard Thaler continuă cercetările privind aversiunea la risc „oarbă” (”Myopic loss

aversion”); împreună cu alţi cercetători din zona economiei comportamentale, explică şi

testează discrepanţa mare înregistrată între câştigurile acţiunilor şi cele ale obligaţiunilor (”the

equity premium puzzle”) prin prisma aversiunii faţă de pierdere şi a tendinţei de a evalua

frecvent rezultatele portofoliilor. Această combinaţie de efecte este denumită ”aversiune oarbă

la risc” (Benartzi, Thaler, 1995, p. 75). În urma cercetărilor empirice şi experimentale, rezultă că

investitorii caracterizaţi de aversiunea oarbă faţă de risc vor fi mai dispuşi să accepte riscuri mai

mare dacă îşi evaluează investiţiile mai rar (Thaler, Tversky, Kahneman, Schwartz, 1997).

Pe tărâmul finanţelor comportamentale îşi găseşte loc şi teoria disonanţei cognitive,

propusă ştiinţei psihologiei de către Leon Festinger, în 1957. Potrivit acestei teorii, există

situaţii când se manifestă inconsistenţe între acţiunile şi convingerile oamenilor. În această

situaţie, individul va resimţi un disconfort care nu îi va permite continuarea acţiunii

respective. În încercarea de a resimţi din nou armonie vis a vis de sine insuşi, individul are la

dispoziţie trei posibilităţi: fie să îşi modifice convingerile, fie să îşi modifice acţiunile, fie să

îşi modifice percepţiile faţă de acţiunile pe care le întreprinde.

Modificarea convingerilor este un proces psihologic complex; modificarea acţiunilor

este, uneori dificil de întreprins pe termen scurt, aşa că cea mai la îndemână modalitate de a

reduce disonanţa cognitivă rămâne modificarea percepţiilor asupra acţiunilor.

Pentru un investitor care deţine un portofoliu de acţiuni cu preţ în scădere, disonanţa

cognitivă s-ar traduce prin reticenţa sa de a vinde, deşi această acţiune ar determina

minimizarea perderilor, reprezentând opţiunea raţională de acţiune. Totuşi, a vinde reprezintă

o modificare de acţiune care are ca rezultat un sentiment de eşec asociat. Sentimentul de eşec

vine în contradicţie cu convingerile individului, care sunt rezistente la schimbare pe termen

scurt. Aşa că, ceea ce îi rămâne de făcut este să îşi modifice percepţiile asupra acţiunii sale de

a păstra un portofoliu de acţiuni perdante: el va spera în creşterea în viitorul apropiat a

preţului. Argumentele pe care el le găseşte pentru a-şi justifica acest optimism reprezintă

elementele asupra cărora s-au aplecat economiştii behaviorişti cu precădere, euristicile şi

efectele care biasează rezultatul alegerilor individuale.

49

În 1982, George Akerlof şi William Dickens ”traduc” teoria disonanţei cognitive în

termeni aplicabili economiei, în trei propoziţii (Akerlof, Dickens, 1982, p. 307):

indivizii nu manifestă doar preferinţe, ci şi credinţe;

indivizii au un anumit grad de control asupra credinţelor lor; în cuvintele autorilor,

”ei nu sunt doar capabili să facă o alegere în legătură cu credinţa, dat fiind nivelul

informaţiei disponibile, ci îşi pot şi manipula credinţele prin selectarea surselor de

informaţie susceptibile să le confirme credinţele ”dorite””(Akerlof, Dickens, 1982,

p. 307);

credinţele, odată alese, persistă de-a lungul timpului.

În modelul construit, cei doi autori încearcă să extindă aplicaţiile disonanţei cognitive

în domeniul economic, în special în domeniul securităţii sociale. Ulterior, cercetările în

domeniul finanţelor comportamentale găsesc teren fertil pentru inserarea acestei teorii în

explicarea comportamentelor investitorilor pe pieţele financiare.

Folosindu-se de teoria disonanţei cognitive, Nicholas Barberis oferă o explicaţie

pentru comportamentul indivizilor implicaţi în acordarea de credite dezavantajoase către

populaţie, în contextul crizei economice din 2007. În opinia sa (Barberis, 2013), disonanţa

cognitivă ar putea să explice satisfăcător faptul că indivizii care lucrau la birourile de creditare

ale instituţiilor financiare americane au continuat să acorde credite cu uşurinţă, în ciuda

faptului că dispuneau de informaţiile necesare pentru a evalua gradul corect de risc implicat,

atât pentru instituţia din care făceau parte, cât şi pentru individul care solicita creditul. Pus în

faţa a două stimulente contradictorii: a se îmbogăţi şi a considera despre sine că este o

persoană care nu riscă în acest proces bunăstarea altora, acest individ poate fi susceptibil a-şi

modifica percepţia despre realitate pentru a reduce disconfortul psihologic. Astfel, de

exemplu, el alege să ignore realităţile care îi contestă credinţa despre sine, convingându-se că

linia de comportament economic în care este implicat NU prezintă riscuri.

Un mecanism psihologic similar poate explica, în opinia lui Barberis, acţiunile

agenţiilor de rating al creditelor. Analistul de la agenţia de rating a fost în mod constant supus

stimulului financiar obţinut în situaţia în care acorda un rating favorabil produselor de tip

subprim; pentru a atenua disconfortul disonanţei cognitive, analistul alege să se convingă pe

el însuşi că acel produs merită ratingul favorabil. În sprijinul modificării percepţiei sale asupra

gradului de risc implicat de produsul pus sub atenţia sa, analistul aduce euristica

reprezentativităţii şi extrapolează viitorul din trecut, considerând, de exemplu, că piaţa este

stabilă şi lipsită de riscuri şi că trendul prosper va continua la nesfârşit (Barberis, 2013).

50

În sinteză, teoria disonanţei cognitive, ca achiziţie certificată empiric în psihologie,

constituie premisa pe care se fundamentează euristicile ce conduc la modele de comportament

iraţional în economie.

4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a crizei economice

Probabil cea mai consistentă implicaţie a acumulărilor cercetărilor psihologice asupra

modului în care se fundamentează decizia individualulă este dezvoltarea unei subdiscipline a

economiei comportamentale: ”behavioral finance”, mai ales în contextul declanşării crizei

economice şi financiare din 2007. Nobelul pentru economie acordat economistului, de această

dată, Robert Schiller pentru cercetările sale empirice privind formarea preţurilor activelor

validează, dinspre economie, intrarea behaviorismului în mainstreamul cercetării economice.

Cercetările în zona finanţelor comportamentale extind cercetările lui Tversky şi

Kahneman spre analizarea comportamentului agenţilor economici implicaţi în pieţele

financiare şi de capital. Temele prevalente ale cercetărilor din zona finanţelor

comportamentale sunt: euristicile care determină alegerile individuale, efectele de framing,

ineficienţa pieţelor în stabilirea nivelului corect de preţ.

Robert Schiller integrează cercetările anterioare ale economiştilor comportamentali

într-o teorie a bulelor care degenerează în crize economice cu un grad mai ridicat de

generalitate. În încercarea de a descrie şi explica mecanismele declanşatoare ale bulelor care

conduc la crize economice, autorul se desprinde de argumentaţia şi teoriile mainstream din

zona comportamentelor raţionale; acestora le recunoaşte meritul, însă insistă asupra faptului

că astfel de fenomene nu pot fi explicate suficient prin prisma teoriile de sorginte neoclasică,

ce pornesc de la premisa raţionalităţii şi îşi propune să se concentreze asupra factorul care au

condus la aşa numita „exuberanţă iraţională” a pieţei.

Schiller descrie etapele formării unei bule speculative în următoarea secvenţă (Detzer,

Herr, 2014, p. 23):

existenţa iniţială a factorilor de precipitare (creşteri iniţiale ale nivelului preţurilor);

apar bucle de feedback care susţin şi vaidează aceste creşteri, impulsionându-le din

nou; se manifestă mecanismele de amplificare

creşterile de preţ devin sesizabile pentru media şi publicul general, în atenţia cărora

intră o serie de ”poveşti” care explică trendul ascendent; se creează aşteptări optimiste

pe baza acestor „legende despre viitorul luminos”;

51

„poveştile” devin o explicaţie acceptată a creşterii preţurilor, justificând şi susţinând

trendul;

din ce în ce mai mulţi indivizi intră pe piaţă ca şi cumpărători, ceea ce impulsionează

din nou creşterea preţurilor.

Autorul identifică 12 factori care pot explica apariţia şi manifestarea bulelor şi

comportamentul iraţional al indivizilor implicaţi în decizii economice în astfel de contexte

(Shiller, 2000, p. 18); aceştia sunt factorii de precipare, cei care fac posibilă apariţia bulelor şi

care ţin de contextul cultural, social şi istoric al dezvoltării economice.

Crearea bulei speculative nu poate fi pusă doar pe seama factorilor de precipitare,

întrucât, în opinia lui Schiller, aceştia sunt exogeni şi nu explică replicarea ulterioară a

preţurilor. Factorii de precipitare sunt potenţaţi de mecanisme de amplificare care includ

încrederea investitorilor, aşteptările investittorilor privind performanţele viitoare ale pieţei şi

influenţele acestora asupra cererii investitorilor de acţiuni (Shiller, 2000, p. 44). Mecanismele

de amplificare sunt, la rândul lor, potenţate de buclele de feedback.

Autorul pune pe seama entuziasmului investitorilor, cauzată de creşterea iniţială a

preţurilor, apariţia aşteptărilor optimiste privind constanţa trendului crescător şi a stabilităţii

pieţei, ceea ce conduce la creşteri ulterioare de preţuri; această buclă este denumită ”feed

backul direct preţ-preţ”( Detzer, Herr, 2014, p. 24). De asemenea, a pus pe seama efectului de

înavuţire comportamentul societăţilor care, obţinînd profituri mai ridicate în urma creşterii

preţurilor activelor, contribuie la creşterea cererii de active şi, prin aceasta, la o nouă creştere

a nivelului preţurilor.

Schiller nu rămâne doar în zona economiei comportamentale când evaluează

impactului efectelor ce biasează procesul decizional conducând la apariţia bulelor. El se

foloseşte şi de cercetări din domeniul psihologiei sociale atunci când ia în considerare efectul

pe care massmedia şi opinia publică îl au în răspândirea ”poveştilor” de succes care intră în

procesul decizional individual la categoria ”cunoştinţe” acumulate pe baza cărora se pot

evalua riscuri ale alegerilor; sau, în aceeaşi direcţie, efectul pe care aceiaşi actori îl au în

deturnarea atenţiei individului către fapte şi informaţii pe care aceştia le iau în considerare

primordial, în detrimentul altor informaţii care ar putea să le fundamenteze deciziile de a

investi.

De asemenea, Schiller foloseşte efectele de ancorare sesizate de Kahneman şi Tversky

şi ideea dependenţei de punctul de referinţă pentru a explica mecanismul prin care individzii

evaluează dacă nivelul preţurilor pe o piaţă corespunde valorii intrinseci a bunurilor, este

supraevaluat sau subevaluat. Astfel, el susţine că, atunci când informaţiile sunt ambigue,

52

indivizii utilizează cel mai adesea ca punct de referinţă nivelul de preţ cel mai recent cu care

s-au confruntat (Schiller, 2000, p. 137). Într-un moment în care cel mai recent nivel de preţ

era surpestimat oricum, un asemenea efect de ancorare este susceptibil a susţine creşterea, în

continuare a preţurilor.

O altă euristică ce explică aşteptările optimiste irealiste în pieţele financiare este

extrapolarea viitorului pornind de la evenimente trecute; în consonanţă cu efectul de ancorare

descris anterior şi susţinând gândirea intuitivă a lui Kahneman, în cazul unei bule speculative

biasul rezultă din extrapolarea trecutului recent asupra viitorului.

Ancorele psihologice ale indivizilor sunt întărite de supraestimarea capacităţii lor de a

previziona corect viitorul; ancorele cantitative sunt, la rândul lor, susţinute de euristica

reprezentării descrisă de Kahneman şi Tversky.

Fragilitatea acestor ancore face ca bulele să se spargă la fel de brusc cum au apărut şi,

mai mult decât atât, crede Schiller, îngreunează posibilitatea previzionării apariţiei acestora.

Indivizii nu pot lua anumite decizii în avans; doar postfactum pot înregistra emoţional

consecinţele acţiunilor în care s-au implicat în procesul decizional; aşadar, ruperea unei ancore

este dificil de previzionat, întrucât indivizii descoperă informaţia necesară ruperii ei după ce

evenimentul sau mişcarea în preţul activelor s-a produs deja (Detzer, Herr, 2014, p. 25).

Dincolo de meritul integrării cercetărilor anterioare din cadrul economiei

comportamentale în studierea apariţiei şi manifestării bulelor, cea mai consistentă contribuţie

a lui Shiller este sublinierea rolului pe care ”poveştile” îl au în procesul decizional individual.

Practic, în înţelegerea comportamentului indivizilor în perioadele de criză economică, Schiller

accentuează rolul pe care încrederea în opinia publică şi instituţii îl are ca motor de acţiune

economică. În acest context, convenţiile care stau la baza încrederii, fundamentând aşteptări

optimiste despre viitor şi amorsând deciziile de investiţie în teoriile keynesiste şi

postkeynesiste capătă o nouă conotaţie şi revin în atenţia dezbaterilor doctrinare.

În sinteză, inserţiile psihologiei pe tărâmul economiei au vizat în principal teoria

alegerii raţionale. Acolo, la nivelul motivaţiilor individuale în actul de decizie, psihologia a

intervenit, prin intermediul economiştilor behaviorişti, cu instrumentarul propriu, cu

infrastructura teoretică şi conceptuală proprie, pentru a clarifica şi fundamenta prezumţiile

teoretice ale economiştilor.

Pentru că încă nu şi-a propus să construiască o alternativă în termeni de abordare

teoretică a economiei, economia comportamentală nu propune noi teorii legate de criza

economică. Aceste teorii ar presupune o osatură teoretică proprie unei şcoli de gândire

economică, din care să rezulte consistent cu abordarea în sine, teoria privind crizele

economice sau ciclicitatea în economie.

53

Cu toate acestea, economiştii behaviorişti propun explicaţii pertinente ale

comportamentelor umane individuale, în diferite contexte economice, implicit şi în contextul

crizei. Eforturile lor, orientate cu precădere în direcţia contestării ipotezelor neoclasice privind

comportamentul individului implicat în decizii economice, au implicaţii profunde în teoria

valorii, teoria alegerii în condiţii de risc şi incertitudine, teoria utilităţii şi provoacă abordarea

teoretică mainstream cu curaj, chiar în miezul său doctrinar, punând sub semnul întrebării

ipoteza eficienţei pieţelor şi a tendinţelor stabilizatoare ale pieţelor către echilibru.

Economiei behavioriste I se reproşează, nu fără un fundament real, că este prea

preocupată să descopere biasuri şi abateri de la modelele tradiţionale şi prea puţin orientată

spre a crea modele de comportament alternative celor propuse de teoria mainstream.

Kahneman însuşi, în ciuda efortului său de a crea un astfel de model alternativ al alegerii,

resimte această critică din interiorul mişcării behavioriste. Nobelizat în anul 2002 pentru

economie, cercetătorul în psihologie Kahneman apără contribuţiile behavioriste pe terenul

ştiinţei economice :

„Economiştii critică, adesea, cercetarea psihologică pentru aplecarea ei de

a genera liste de erori şi biasuri şi pentru eşecul său de a oferi o alternativă

coerentă la modelul individului raţional. Această nemulţumire e doar parţial

justificată: teoriile psihologice ale gândirii intuitive nu pot să atingă nivelul de

eleganţă şi precizie al modelelor formale normative ale alegerii, dar acesta e doar

un alt mod de a spune că modelele raţionale sunt nerealiste din punct de vedere

psihologic. Mai mult decât atât, alternativa la modelele simple şi precise nu este

haosul. Psihologia oferă concepte integratoare şi generalizări de mijloc, care

câştigă credibilitate din abilitatea lor de a explica fenomene diferite în domenii

diverse” (Kahneman, 2003, p. 1449).

Economiştii behaviorişti par să nu vadă în crearea de modele matematice elegante un

scop în sine al ştiinţei economice; lipsite de pertinenţa prezumţiilor, aceste modele li se par

cantonate în lumea abstractă a ideilor, construcţii frumoase, dar fără utilitate practică dacă

previziunile ce le urmează se dovedesc neacoperitoare pentru eralitatea economică. Eforturile

lor îmbogăţesc lumea ideilor economice prin încercările de a-i pune la dispoziţie ipoteze

realiste privind comportamentul individului, astfel încât modelele, teoriile şi abordările

teoretice să poată să se fundamenteze pe premise realiste, îmbunătăţind capacitatea predictivă

a modelelor rezultate.

54

Literatura de specialitate abundentă după declanşarea crizei de 2007, care reia

abordările tradiţionale mari ale lui Keynes, Minsky, a instituţionaliştilor sau a şcolii austriece

integrând argumentele behavioriste pentru a-şi consolida poziţiile teoretice şi atitudinea critică

la adresa teoriei mainstream, demonstrează că vocea economiştilor comportamentali este

auzită, contribuind la renaşterea efervescenţei disputelor teoretice şi doctrinare pe tărâmul

economiei.

4.5. Consideraţii comportamentale privind criza economică şi financiară din 2007

Declanşarea crizei economice în Statele Unite ale Americii în 2007 a urmat unui

context economic cu caracteristici speciale, ce ar putea reprezenta punctul de plecare în

încercările de a înţelege care au fost factorii care au amorsat criza. Evenimentele economice

ale anului 2007 au venit pe fondul unei creşteri continue a nivelului preţurilor, timp de 14 ani,

pe piaţa imobiliară din SUA, trend însoţit de unul concomitent şi în sens opus, de reducere a

ratelor dobânzii pentru creditele ipotecare.

Aceste tendinţe s-au manifestat pe fondul unui ritm de creştere rapid al economiei

americane în perioada 1991-2005, înregistrând, în medie, rate de creştere mai ridicate decât

cele ale ţărilor membre ale EU 15 (Szyszka, 2010, p. 122). Contextul general, după bula

”dotcom” a anilor 2000, a fost cel al politicii fiscale expansioniste, însoţită de politici

monetare expansioniste, caracterizate prin relaxarea nivelului ratei dobânzii de către Federal

Reserve, în scopul de a permite relansarea componentei consumului din cadrul cererii

agregate. Această combinaţie de politici economice, dublată de înclinaţia scăzută a populaţiei

americane către economisire, a condus la un boom al economiei SUA, bazat în principal pe

creşterea consumului şi susţinut prin îndatorare excesivă.

În acest context, scăderea nivelului preţurilor pe pieţele imobiliare, în jurul anului

2007, a condus la scăderea bruscă a valorii obligaţiunilor ipotecare şi la deprecieri majore ale

tilturilor garantate cu ipoteci. Falimentul American Home Mortgage, în august 2007, a

transformat ”euforia” pieţei în panică, generând prăbuşirea pieţei imobiliare şi bancare din

SUA şi amorsând criza economică la nivel global.

Postfactum, explicaţiile economice privind euforia nejustificată a pieţei înainte de

criza economică au fost puse pe seama inovaţiilor fără precedent în zona instrumentelor

financiare, a ratelor scăzute ale dobânzii şi a permisivităţii acordării de credite de către bănci

şi instituţii financiare către populaţie şi a stabilităţii pieţelor financiare; toate acestea au

55

permis amorsarea factorilor psihologici ce au orientat indivizii şi instituţiile spre

comportamente care sfidează logica raţionalităţii perfecte a modelelor neoclasice şi au permis

inserarea cercetărilor behavioriste în mainstreamul cercetării ştiinţifice în domeniul ştiinţelor

economice.

Din perspectivă behavioristă, elementele comportamentale ale crizei economice şi

financiare din 2007 vizează, în sinteză: factori de natură psihologică ce au condus instituţiile

financiare şi bancare spre acordarea de credite riscante şi factori de natură psihologică ce au

determinat indivizii să se îndatoreze, prin credite, dincolo de capacităţile lor de rambursare.

Rezultatele cercetărilor economiştilor comportamentali care explică cele două tipuri de

comportamente iraţionale şi se pot insera în categoria factorilor ce au amorsat aceste

comportamente sunt:

1. ”Overconfidence” - supraestimarea capacităţii personale de a face previziuni realiste,

cu categoriile sale: efectul ”above average” (”peste medie”); efectul de calibrare,

iluzia controlului şi optimismul nerealist (Szyszka, 2000, p. 125)

2. Euristica reprezentativităţii – Tversky şi Kahneman (1974): indivizii tind să evalueze

probabilităţi după ”gradul în care A este reprezentativ pentru B, adică după gradul în

care A îi seamănă lui B” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124)

3. Efectul de ancorare şi ajustare - Tversky şi Kahneman (1974): indivizii tind să

estimeze valoarea pornind de la o valoare iniţială numită punct de referinţă. În cazul

estimărilor privind evoluţia preţurilor activelor, cel mai la îndemână punct de referinţă

este cel mai recent preţ amintit (Shiller, 2000).

4. Efectul de turmă - Banerjee (1992): constă în tendinţa oamenilor de a crede că o

decizie este corectă în funcţie de numărul de oameni care iau acea decizie

5. Aversiunea faţă de pierdere şi regret - Kahneman, Tversky(1979): indivizii tind să

aibă un disconfort mai mare când pierd decât confortul pe care îl resimt când câştigă

în aceeaşi proporţie.

6. Efectul de dispoziţie - Shefrin şi Statman (1985): derivat din ideea mai generală a

aversiunii faţă de pierdere, efectul de dispoziţie este cel responsabil pentru tendinţa

investitorilor de a vinde cu mai multă uşurinţă stocurile câştigătoare decât pe cele

perdante (vinderea stocurilor perdante creează disconfortul pierderii şi este întârziată,

în speranţa revenirii trendului crescător al preţului, chiar în ciuda evidenţelor pieţei)

7. Disonanţa cognitivă - Akerlof, Dickens (1982): atunci când simt emoţii contradictorii,

indivizii tind să compenseze disconfortul prin raţionalizare în exces, în scopul de a

menţine comportamentul care le-a provocat disconfortul.

56

8. Contabilitatea mentală - Kahneman, Tversky (1984): evaluarea unei opţiuni are de

cele mai multe ori loc în sistemul de gândire intuitiv, unde au loc calcule iniţiale,

urmate de aproximări bazate pe euristici care pot biasa rezultatul alegerii.

9. Poveştile de succes - Shiller (2000): mass media şi opinia publică au un rol important

în deturnarea atenţiei indivizilor de la informaţiile relevante spre poveştile de succes

care amplifică aşteptările optimiste nejustificate asupra stabilităţii pieţelor şi nivelului

preţurilor.

10. Mecanismele de amplificare şi buclele de feed back - Shiller (2000): încrederea în

perspectivele pieţei conduce la creşterea cererii de active care, la rîndul ei, pune

presiune asupra preţurilor, împingându-le în sus; creşterea preţurilor oferă

confirmarea încrederii iniţiale şi ciclul se reia.

Dezbaterea doctrinară despre natura crizelor economice rămâne deschisă. Ceea ce

propune economia comportamentală deocamdată, prin vocea lui Robert Schiller, este o

abordare a bulelor economice, un fenomen care însoţeşte criza economică, dar nu este

certificat, deocamdată, a fi inerent acestora.

Bulele pot apărea independent de ciclicitatea economiei, iar spargerea lor nu e

obligatoriu să degenereze în criză economică, în funcţie de implicaţiile sectorului economic în

care apar pentru mecanismele economiei în general. Bula ”dotcom” este exemplul care susţine

această idee: desfăşurarea de evenimente a acelui moment nu a amorsat o criză economică, iar

consecinţele financiare, deşi violente, au stat sub umbrela termenului scurt. Pe de altă parte,

bulele au potenţialul de a transforma o depresiune economică într-o criză.

Măsura în care criza economică şi financiară din 2007 a fost efectul spargerii unei bule

pe piaţa imobiliară este încă subiect al dezbaterilor (Barberis, 2013). Un argument pentru

existenţa bulei imobiliare care s-a transformat în criză economică este implicarea sectorului

bancar. În apariţia şi desfăşurarea bulelor precedente, sectorul bancar a rămas relativ neatins,

pe când bula imobiliară a compromis grav sistemul bancar în 2007.

Deocamdată, inserţiile teoretice behavioriste consistente rămân în zona explicării mai

mult a bulelor decât a crizelor economice. Totuşi, teren nou pentru cercetare economică în

această direcţie a fost pus, prin prisma economiei comportamentale, ştiinţei economice.

Acumularea cercetărilor în zona ”behavioral finance” după 2007 sugerează direcţia

cercetărilor economice viitoare, însă apariţia de noi teorii explicatoare pentru crizele

economice rămâne încă în spectrul incertitudinii.

57

Concluzii

Ceea ce economia comportamentală încearcă și reușește să realizeze este să crească

puterea explicativă a modelelor neoclasice, mai degrabă decât să le înlocuiască cu modele noi,

capabile să explice cu mai multă acuratețe fenomenele economice. Prin reconsiderarea

premiselor neoclasice, cercetătorii din zona economiei comportamentale dau un plus de

valoare abordării economiei bazate pe maximizarea utilității și pe echilibru, prin participarea

la construirea unei fundații teoretice și empirice mai riguroase.

În acest proces, noi întrebări apar și noi direcții de cercetare se relevă. În timp ce

abordarea behavioristă a economiei poate lărgi premisele neoclasice, contribuind la creșterea

gradului de acuratețe a modelelor și teoriilor, se naște întrebarea dacă cercetarea prea

minuțioasă a situațiilor și circumstanțelor care țin de extraordinar nu are un efect restrictiv

asupra gradului de generalitate al teoriei. Totuși, provocarea permanentă a abordării

economice mainstream dă semnale despre vivacitatea dezbaterii științifice economice.

La centrul preocupărilor teoreticienilor comportamentali stă convingerea că realismul

psihologic al trăsăturilor presupuse, de-a lungul timpului, în cadrul adordărilor teoretice

tradiţionale ale individului economic ca unitate de analiză şi motor ca al acţiunii economice

dă consistenţă ştiinţei economice, îmbunătăţind capacitatea explicatoare a teoriei şi pe cea

predictivă a modelelor rezultate. În această direcţie, economia comportamentală, în devenirea

ei, recurge adeseori la intrumentul experimentului, folosit în psihologie în mod tradiţional,

alături de alte instrumente de cercetare, dar nu se limitează la acesta. Pe măsură ce ipotezele

testate devin achiziţii, reprezentaţii economiei comportamentale se orientează spre

instrumentele economiei, utilizînd analize calitative şi cantitative în încercarea de a

fundamenta modele de comportament individual care să le înlocuiască pe cele existente.

Pasul propunerii de alternative la modelele tradiţionale este, totuşi, încă la început.

Ceea ce a atras atenţia cercetătorilor veniţi dispre psihologie a fost, în primul rând prezumţia

raţionalităţii individului economic din teoria mainstream, de sorginte neoclasică. În mod

firesc, cercetările comportamentale au început în această direcţie şi s-au acumulat, de-a lungul

timpului tot mai consistent, aducând în atenţia ştiinţei economice un individ care se comportă

sistematic iraţional, dominat de afecte şi prejudecăţi atunci când are de făcut o alegere

economică, un individ a cărui proces raţional de gândire este scurtcircuitat de un sistem de

gândire intuitivă ce îl pune de multe ori în situaţia de a lua decizii care îi fac rău.

58

Cu toate acestea, individul economic propus de abordarea comportamentală nu este o

fiinţă totalmente iraţională; raţionalitatea sa în sens economic şi neoclasic rămâne prezentă în

multe acte ale vieţii sale economice; însă abaterile de la modelul standard sunt suficient de

consistente, în viziunea comportamentaliştilor, pentru a justifica o relaxare a ipotezei

raţionalităţii de aşa manieră încât să permită luarea în calcul şi a comportamentelor sale

iraţionale.

De la Herbert Simon care propune, în 1947, conceptul de „raţionalitate limitată” şi

marchează startul cercetărilor comportamentale, saltul spre fundamentarea unui model

alternativ de comportament îl fac Amos Tversky şi Daniel Kahneman, în 1979, cu teoria

prospectului: un model de proces decizional în condiţii de risc care formalizează raţionalitatea

limitată şi introduce parametrii euristicilor care deturnează alegerea de la reperul raţionalităţii.

Până în prezent teoria prospectului rămâne una dintre puţinele alternative pe care economia

comportamentală le oferă ştiinţei economice la modelele tradiţionale, alături de teoria bulelor

economice propusă de Robert Schiller.

Pentru că startul a fost reconsiderarea ipotezelor privind comportamentul individului

în cadrul abordării teoretice neoclasice, eforturile economiştilor behaviorişti s-au orientat cu

precădere, de-a lungul timpului, în direcţia contestării ipotezelor neoclasice, creând o poziţie

de opoziţie a întregii orientări faţă de abordarea mainstream.

Din această poziţie, reproşul adus economiei comportamentale este că nu propune

teorii şi modele alternative, care să îi dea credibilitate în efortul de a intra în galeria şcolilor de

gândire economică. În apărarea poziţiei comportamentale se poate aduce argumentul că

reprezintă o preocupare recentă: acumularea de preocupări şi cercetări ştiinţifice consistente în

direcţia creionării unui individ realist psihologic care acţionează economic a avut loc în jurul

anilor 80 ai secolului XX. Relativa prosperitate economică ce a urmat a deturnat atenţia de la

eforturile economiştilor comportamentali; abordarea teoretică mainstream de inspiraţie

neoclasică nu s-a simţit pusă în pericol şi reprezentanţii săi nu au făcut eforturi de a integra

aceste cercetări în ideea revizuirii ipotezelor lor teoretice.

Bula ”dotcom” a anilor 2000 şi criza economică şi financiară din 2007 a readus, însă,

în atenţie, cu un nou avânt, abordarea comportamentală a individului economic. Abordarea

mainstream se vede nu doar în ipostaza de a-şi revizui ipotezele sub contrângerea cercetărilor

behavioriste, dar este şi în poziţia de a-şi apăra poziţiile în faţa realităţii economice şi în faţa

altor abordări teoretice tradiţionale care găsesc argumente noi în favoarea propriilor poziţii,

prin prisma cercetărilor behavioriste.

59

Acţiunile individului care a acţionat economic în anii precedenţi crizei economice par

a fi mai uşor explicate prin prisma aversiunii faţă de risc şi regret, a efectului de turmă, a

efectelor de ancorare şi ajustare, a efectului de dispoziţie, a influenţei mass media, a

disonanţei cognitive, decât prin prisma raţionalităţii perfecte.

După ce acest individ a prins contur graţie cercetărilor behavioriste, drumul a rămas

deschis pentru construirea unui eşafodaj teoretic pentru o teorie economică nouă. Şi nu de

către psihologi, ci de către economişti care să folosească achiziţiile psihologiei în ştiinţa

economică. Rămâne de văzut dacă acest lucru se va întâmpla, oferind credibilitate în plan

teoretic şi doctrinar economiei comportamentale. O bornă a fost, totuşi, aşezată: Nobelul

pentru economie acordat în anul 2000 lui Robert Schiller atrage atenţia asupra direcţiei

cercetărilor economiei comportamentale. Teoria propusă de către Schiller, economist de

această dată, pentru explicarea bulelor economice integrează achiziţiile behavioriste şi vine cu

modele economice ale comportamentului indivizilor pe pieţele financiare, pornind de la

premise comportamentale.

Nu doar ipoteza raţionalităţii perfecte este adusă în dezbatere de către economiştii

comportamentali. Rând pe rând, ipotezele teoriei neoclasice sunt puse în discuţie prin prisma

viziunii comportamentale asupra individului: stabilitatea preferinţelor, teoria utilităţii, ipoteza

informării perfecte şi, în cele din urmă, ipoteza eficienţei pieţelor.

Pe măsură ce individul realist din punct de vedere psihologic începe să prindă contur,

focusul începe să se mute dinspre comportamentul individului implicat în decizii economice

în general spre comportamentul individului implicat în decizii economice pe pieţele

financiare, convergând spre încercarea de a înţelege comportamentul individului în perioadele

de criză economică şi culminând cu teoria crizei propusă de Robert Schiller.

În condiţiile în care raţionalitatea perfectă nu mai era o premisă suficient de

acoperitoare pentru acţiunile economice ale individului pe aceste pieţe, problema

incertitudinii a revenit în atenţia cercetătorilor din domeniul ştiinţelor economice.

Abordarea teoretică mainstream, de inspiraţie neoclasică, ignoră, practic, premisa

incertitudinii. Sub restricţia raţionalităţii perfecte şi a informării complete, chestiunea

incertitudinii se reduce, de fapt, la previzionarea cantităţii exacte de risc pe care o implică

fiecare opţiune posibilă în parte. Aceasta presupune că indivizii, pe baza informaţiilor pe care

le deţin, pot în primul rând să deducă toate opţiunile posibile pe care o linie de acţiune

individuală le va produce şi, în al doilea rând, pot să cuantifice exact riscul alocat fiecărei

asemea opţiuni. Sub umbrela premiselor neoclasice, deci, incertitudinea nu există; ea se

transformă în certitudine prin informaţiile deţinute despre faptele trecute şi previziunile

matematice despre viitor.

60

Viziunea economiştilor comportamentali, însă, este diferită. Pentru ei:

1. Indivizii deţin rareori toate informaţiile necesare luării unei decizii în sensul

raţionalităţii neoclasice;

2. Dacă, totuşi, deţin aceste informaţii, indivizii nu reuşesc să discearnă mereu corect

între informaţiile relevante şi cele irelevante pentru luarea unei decizii raţionale;

3. Indivizii rareori reuşesc să sesizeze toate opţiunile posibile rezultate în urma unei

direcţii de acţiune, astfel că, în realitate ei evaluează şi prioritizează între mult mai

puţine opţiuni decât cele posibile;

4. Indivizii rareori deţin cunoştinţele matematice necesare pentru a calcula corect

probabilităţi de apariţie a unui eveniment sau implicaţii ale deciziilor lor;

5. Chiar şi atunci când deţin aceste informaţii, indivizii găsesc dificil acest proces de

cuantificare, aşa că recurg la aproximări intuitive, bazate pe euristici care denaturează

rezultatele „calculului mental”, conducând la decizii iraţionale;

Pornind de la ACESTE premise, individul nu mai pare a avea de ales în zona

certitudinii, ci, de fapt, este nevoit să facă alegeri rapide, sub constrângerea timpului, într-un

mediu incert, în care nu cunoaşte nimic despre viitor. Adică, în condiţii de incertitudine. În

aceste condiţii, individul realist psihologic acoperă locul gol lăsat de incertitudine în procesul

decizional cu convingeri proprii şi raţionamente intuitive, bazate pe: încrederea în instituţii şi

în opinia publică, aşteptări optimiste despre evoluţia pieţelor bazate pe selectarea informaţiilor

care să îi certifice aceste aşteptări, încrederea în capacitatea sa de a face previziuni corecte,

aversiunea sa faţă de pierdere şi regret, dorinţa de pune în acord acţiunile cu credinţele lor.

Cercetările economiei comportamentale în zona deciziilor economice individuale în

condiţii de incertitudine provoacă metodologic abordarea teoretică mainstream. Cu

instrumentarul teoretic propriu, teoria neoclasică se vede pusă în ipostaza de a face un effort

de revizuire a ipotezelor sale. Totuşi, din interiorul abordării teoretice, considerarea

incertitudinii ca premisă de pornire a efortului teoretic, nu îşi găseşte locul, pentru că este

susceptibilă să clatine întreg eşafodajul teoretic al abordării: incertitudinea presupune decizii

individuale iraţionale, iar acumularea acestora atinge însăşi miezul tare al abordării teoretice

neoclasice: ipoteza pieţelor eficiente.

În ciuda acestui fapt, economiştii comportamentali acţionează, prin cercetările lor, în

ideea relaxării, nu abandonării premiselor neoclasice. Există însă voci, în special din direcţiile

abordării teoretice keynesiste şi postkeynesiste şi a abordării teoretice instituţionaliste, care

susţin că premisa incertitudinii invalidează teoria neoclasică. Indiferent de intenţia

economiştilor comportamentali, meritul lor este, printre altele, şi de a fi amorsat de pe poziţii

noi dezbaterea teoretică şi doctrinară pe tărâmul ştiinţelor economice.

61

Încorporarea incertitudinii ca premisă a deciziilor agenţilor economici în teoria

keynesistă şi în viziunile postkeynesiste asupra crizelor economice (în special în varianta lui

Minsky) a presupus propoziţii psihologice intuitive despre comportamentul iraţional al

indivizilor, bazate pe observaţii directe. Aşteptările optimiste sau pesimiste ale agenţilor

economici despre un viitor despre care nu există nici o certitudine şi care le influenţează

decizia de a investi sau nu, bazate pe convenţii şi încredere în viziune keynesistă, au fost

printre factorii care au conturat viziunea lui Minsky privind crizele economice. Viziunea sa

asupra ciclicităţii economice ca inerenţă a sistemului capitalist s-a bazat şi pe considerente

psihologice legate de comportamentul indivizilor în piaţă, pe aşteptări susţinute sau

confirmate de evoluţia pieţei.

Analiza şi efortul teoretic al economiştilor keynesişti şi postkeynesişti sunt, în mod

fundamental, economice, dar pornesc de premise ale unui individ mai realist psihologic. În

contextul crizei economice din 2007 şi pe fondul acumulărilor teoretice ale economiei

comportamentale, teoriile lor capătă o nouă conotaţie şi noi argumente care să le susţină.

Pe de altă parte, viziunea instituţionaliştilor s-a intersectat, pe alocuri, cu economia

comportamentală prin considerarea factorilor psihologici şi sociali care dau consistenţă şi

credibilitate instituţiilor pe baza cărora funcţionează economia. Dezbaterile privind instituţia

banilor cu implicaţiile sale economice profunde, reîncep să apară, din direcţia elementelor

psihologice care susţin mecanismele de funcţionare ale acesteia. Funcţia banilor de acumulare

a bogăţiei şi proprietatea lichidităţii determină comportamente economice în corelaţie

profundă cu mecanismele psihologice ale individului.

Amorsate de contextul crizei economice şi financiare din 2007, dar şi de inserţiile

teoretice behavioriste, dezbaterile pe tenerul ştiinţei economice, între adepţi ai unor abordări

teoretice diferite, se redeschid şi în plan normativ. Cu fundamntul teoretic reconsolidat prin

raportare la cercetările economiei comportamentale, fiecare abordare îşi susţine paleta de

politici economice care decurge din eşafodajul teoretic propriu. Pe acest teren, terapeutica

crizei economice nu este influenţată de economia comportamentală decât pe departe, prin

reluări de poziţie în interiorul abordărilor teoretice tradiţionale.

De altfel, un al doilea reproş adus economiei comportamentale este că nu vine cu

soluţii în plan normativ. Propunerile în această direcţie din partea economiei comportamentale

sunt, practic, inexistente. În apărarea abordării behavioriste, totuşi, se pot aduce două

argumente:

1. Deocamdată, economia comportamentală nu s-a constituit încă într-o şcoală de gândire

economică. Rămâne de văzut dacă poziţiile behavioriste se vor acumula în direcţia

62

fundamentării unei abordări teoretice proprii şi diferite de abordările tradiţionale. Până

în prezent, economia comportamentală vine cu doar două produse consistente: teoria

prospectului şi teoria bulelor a lui Robert Schiller. Până când o abordare teoretică de

sine stătătoare, coerentă intern nu se formează şi consolidează, nu este realistă

existenţa unei palete de măsuri în plan normativ. Palierul normativ, în ştiinţa

economică, decurge firesc din logica internă a construcţiilor teoretice pozitive ale

abordărilor economice. Ori, economia comportamentală este, încă, într-un proces de

acumulare a fundamentelor teoretice.

2. Economia comportamentală nu îşi propune, decocamdată, să devină o şcoală de

gândire economică; dezvoltarea sa până în prezent sugerează, mai degrabă,

dezvoltarea unei subdiscipline a ştiinţei economice. În mod explicit şi implicit,

economiştii comportamentali, prin cercetările lor, pun la dispoziţia teoreticienilor

economişti instrumente şi ipoteze din psihologie, care pot fi folosite de aceştia din

urmă pentru a-şi fundamenta de pe poziţii mai cuprinzătoare teoriile economice.

Majoritatea cercetătorilor din zona economiei comportamentale vin dinspre

psihologie, sunt formaţi în ştiinţa psihologiei, lucrează cu instrumentarul şi metodele

specifice psihologiei; drumul lor I-a condus spre comportamentul individului, aflat, ca

subiect al cercetărilor, la graniţa dintre cele două ştiinţe. Abia recent teoreticienii

economişti se apleacă cu atenţie asupra inserţiilor behavioriştilor şi le iau în

considerare în cercetările lor în sens invers, dinspre economie, folosindu-se de

formarea, metodele şi instrumentarul de analiză specifice ştiinţei economice.

Până în momentul în care economia comportamentală va căpăta o direcţie clară şi va

deveni capabilă să ofere modele teoretice şi sugestii de politici economice coerente intern, fie

din direcţia fundamentării unei noi abordări teoretice, fie din direcţia furnizării ştiinţei

economice de instrumente, metode şi ipoteze de lucru, meritele esenţiale ale cercetărilor

economiştilor comportamentali se orientează, în opinia noastră, în două direcţii:

1. Inserţiile behavioriste aduc un plus de rigoare abordărilor teoretice tradiţionale, prin

conturarea unui model de comportament individual mai realist din punct de vedere

psihologic şi prin eforturile la care le obligă pe acestea de a-şi reconsidera ipotezele

de lucru;

2. Cercetările comportamentale deschid noi căi de înţelegere şi explicare a

mecanismelor crizelor economice, oferind teoreticienilor economişti direcţii noi de

cercetare.

63

Indiferent de turnura viitoare a economiei comportamentale, considerăm că abordarea

individului realist din punct de vedere psihologic rămâne o achiziţie în ştiinţa economică,

intrând în categoria „cunoştinţe deja acumulate” şi oferind o schimbare de direcţie şi focus

teoriei economice. Cum vor găsi cu cale economiştii să integreze această achiziţie generând

modele, teorii şi abordări teoretice noi, rămâne în seama timpului să valideze.

64

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Akerlof, George A., Dickens, William T. (1982), ”The Economic Consequences of Cognitive

Disonance”, The American Economic Review, vol 72, no 3, pp. 307-319

Akerlof, George A., Kranton, Rachel E. (2011), „Economia identității. Cum identitatea ne

influențează munca, salariile și bunăstarea”, Publica Publishing House, Bucureşti

Angner, Erik; Loewenstein, George (2012), ”Behavioral Economics”, publicată în volumul

”Philosophy of Economics”, seria ”A Handbook of the Philosophy of Science”,

Elsevier, pp. 641-689.

Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2003), ””Coherent Arbitrariness”: Stable

Demand Curves Without Stable Preferences”, The Quarterly Journal of Economics,

pp. 73-105

Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2006); ”Tom Sawyer and the Construction

of Value”, Journal of Economic Behavior and Organization, vol 60, pp. 1-10

Barberis, Nicholas, Thaler Richard (2003), ”A Survey of Behavioral Finance”, în ”Handbook

of the Economics and Finance” (edit. Constantinides, G. M., Harris, M, Stulz, R),

Elsevier Science BV, pp. 1052-1121

Barberis, Nicholas (2013), ”Psychology and the Financial Crisis of 2007-2008”, in ”Financial

Innovation: Too Much or Too Little?”, ed. Michael Haliassos, MIT Press, 2013,

disponibil la http://faculty.som.yale.edu/nicholasbarberis/cp10.pdf

Benartzi, Shiomo, Thaler, Richard H. (1995), ”Myopic Loss Aversion and the Equity

Premium Puzzle”, The Quarterly Journal of Economics, 110 (1), pp. 73-92

Camerer, C. F. (2005). “Behavioral Economics”, World Congress of the Econometric Society,

London, pp. 18-24 (Unpublished), accessed on April 2015 at

http://authors.library.caltech.edu/ 21990/2/worldcongress05v18.pdf

Camerer, C.F., Loewenstein, G. (2004). ”Behavioral Economics: Past, Present and Future”, in

Camerer, C.F., Loewenstein, G., Rabin, M. (editors) ”Advances in Behavioral

Economics”, pp. 3-53, New Jersey: Princeton University Press

Colander, David C. et al (2009), ”The Financial Crisis and the Systemic Failure of Academic

Economics”, Kiel working papers, no 1489

Crotty, James R., ”Neoclassical and Keynesian approaches to the theory of investment”,

University of Massachusetts, Amherst, 1993; http://people.umass.edu/crotty/

JPKE1993.pdf

65

Detzer, Daniel; Herr, Hansjorg (2014); ”Theories of Financial Crisis: An Overview”, Working

Paper no 32, Institute foe International Political Economy, Berlin, accesat la

http://www.ipe-berlin.org/fileadmin/downloads/working_paper/ipe_working_

paper_32.pdf

Dow, Sheila, ”Different Approaches to the Financial Crisis”, Economic Thought 1:80-93,

2012, http://et.worldeconomicsassociation.org/files/ETDow_1_1.pdf

Dow, Sheila C. (2013), ”Formalism, Rationality, and Evidence: the Case of Behavioral

Economics”, Erasmus Journal for Philosophy and Economics, vol 6, no 3, pp. 26-43

Etzioni, A. (2010). “Behavioral economics: A methodological note”, Journal of Economic

Psychology, Volume 31, Issue 1, pp. 51-54, accessed on April 2015 at

http://www.gwu.edu/~ccps/etzioni/documents/A407%20behavioral%20economics.pdf

Filho, Fernando Ferrari; Conceicao, Octavio Augusto Camargo, ”The Concept of Uncertainty

in Post Keynesian Theory and in Institutional Economics: a Possible Reconciliation”,

Journal of Economic Issues, vol XXXIX, no 3, September 2005, pp 579-594, accesat

în iunie 2015 la http://www.ie.ufrj.br/moeda/pdfs/concept-uncertainty.pdf

Friedman, Milton. ‘The Methodology of Positive Economics” in Hausman, Daniel (ed.,

2008). “The Philosophy of Economics. An Anthology”, Cambridge University Press,

pp. 145-179

Genesove, David; Mayer, Cristopher (2001), ”Loss Aversion and Seller Behavior: Evidence

from the Housing Market”, The Quarterly Journal of Economics, 116 (4), pp. 1233-

1260

Hagendorf, Klaus (2010). “A Critique of Gossen’s Fundamental Theorem of the Theory of

Pleasure”, Universite Paris Ouest, Nanterre, accessed on October 2014 at

file:///D:/downloads/SSRN-id1615522.pdf

Josan, Andrei; Voicu (Covaci), Cristina (2013), ”Neoclassical Economic Orthodoxy and the

Need for a New Post Crisis Economic Paradigm”, Theoretical and Applied

Economics, Volume XX, No 8 (585), pp. 69-84, accesat în mai 2015 la

http://www.ectap.ro/neoclassical-economic-orthodoxyand-the-need-for-a-new-post-

crisis-economic-paradigm-andrei-josan_cristina-covaci-voicu/a891/

Joyal, Andre; ”Le neoliberalisme a travers la pensee economique. Apologie et critique”, Le

Presses de l Universite Laval, 2000

Kahneman, Daniel; ”A Psychological perspective on Economics”, The American Economic

Review, May 2003; 93, ABI/INFORM Global, pp. 162-168, accesses on May 2015 at

http://ase.tufts.edu/gdae/CS/Psychological%20Perspective.pdf

66

Kahneman, Daniel (2003); ”Maps of Bounded rationality: Psychology for Behavioral

Economics”, The American Economic Review, vol 93, no 5, pp. 1449-1475

Kahneman, Daniel; Tversky, Amos; ”Prospect Theory: An Analyses of Decision Under Risk”,

Econometrica, vol 47, no 2 (Mar, 1979), 263-292, accessed on May 2015 at

http://pages.uoregon.edu/harbaugh/Readings/GBE/Risk/Kahneman%201979%20E,

%20Prospect%20Theory.pdf

Keynes, John Maynard, ”The End of Laissez-Faire”, 1926, accesat în iulie 2015 la

http://www.panarchy.org/keynes/laissezfaire.1926.html

Keynes, John Maynard; “The General Theory of Employment, Interest, and Money”, The

University of Adelaide Library, 2010, http://etext.library.adelaide.edu.au

/k/keynes/john_maynard/k44g/index.html

List, John A. (2003). “Neoclassical Theory versus Prospect Theory: Evidence From the

Marketplace”, Econometrica, 2004, v72(2,Mar), 615-625, accessed on March 2015 at

http://darkwing.uoregon.edu/~harbaugh/Readings/Rational%20choice/List%20Econo

metrica%202004,%20neoclassical%20prospect.pdf

Minsky, Hyman; ”The Financial Instability Hypothesis”, Levy Economics Institute Working

Paper no 74, 1992, Levy Economics Institute, pp. 1-10

Minsky, Hyman; ”Stabilizing an Unstable Economy”, Yale University Press, 1986

Odean, Terrance (1998), ”Are Investors Reluctant to realize Their Losses?”, The Journal of

Finance, vol LIII, no 5, pp. 1775-1798

Pohoata, Ion (1996). “Doctrine economice universale. Predecesori si fondatori”, Editura

Fundatiei Academice “Ghe. Zane” Publishing House, Iasi

Schiller, Robert (1990); ”Speculative Prices and Popular Models”, The Journal of Economic

Perspectives, vol 4, no 2, pp. 55-65

Schiller, Robert (2000),; ”Irrational Exuberance”, Princeton University Press, New Jersey

Schiller, Robert J. (2003), ”From Efficient Market theory to Behavioral Finance”, Journal of

Economic Perspectives, vol 17, no 1, pp. 83-104

Shefrin, Hersh, Statman, Meir (1985), ”The Disposition to Sell Winners too Early and Drive

Losers Too Long: Theory and Evidence”, The Journal of Finance, vol XL, no 3, pp.

777-790

Shefrin, Hersh, Statman, Meir (2011), ”Behavioral Finance in the Financial Crisis: Market

Efficiency, Minsky and Keynes”, Working paper, Santa Clara University

Simon, Herbert A.; ”A Behavioral Model of Rational Choice”, Quarterly Journal of

Economics, vol. 69, no 1, 1955, pp. 99-118

67

Simon, Herbert A. (1985). “Human Nature in Politics: The Dialogue of Psychology With

Political Science”, The American Political Science Review, Vol. 79, N. 2, (Jun., 1985),

pp. 293-304, accessed on March 2015 at http://www.unc.edu/~fbaum/teaching/

Sciences_Po_2007/Simon_APSR_1985.pdf

Simon, Herbert A. (1956), ”Rational Choice and the Structure of the Environment”,

Psychological Review, vol 63, no 2, pp. 129-138

Simonsen, Jesper (1994). “Herbert A. Simon: Administrative Behavior. How Organizations

Can Be Understood in Terms of Decision Processes”, Roskilde University, accessed

on October 2014 at http://jespersimonsen.dk/Downloads/Simon-introduction.pdf

Smith, A. ([1776]2011). “An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”,

Indiana: Liberty Fund, Inc., Online Library of Liberty, accessed on October 2014 at

http://files.libertyfund.org/files/237/Smith_0206-01_EBk_v6.0.pdf

Smith, Adam ([1790]2006). “The Theory of Moral Sentiments”, Sao Paolo: Metalibri

Szyszka, Adam (2010), ”Behavioral Anatomy of the Financial Crisis”, Journal of Centrum

Cathedra, vol 3, no 2, pp. 121-135

Thaler, Richard H., Tversky, Amos; Kahneman, Daniel; Schwartz, Alan (1997), ”The Effect

of Myopia and Loss Aversion on Risk Taking: An Experimental Test”, The Quarterly

Journal of Economics, 112 (2), pp. 647-661

Tversky, Amos; Kahneman, Daniel ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases”,

Science, New Sries, vol. 185, no 4157 (september 27, 1974), pp. 1124 – 1131;

accessed on May 2015 on http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/

Tversky_Kahneman_1974.pdf

Tversky, Amos ; Kahneman, Daniel (1981), ”The Framing of Decisions and the Psychology

of Choice”, Science, New Series, vol 211, no. 4481, pp. 453-458

Villey, Daniel; Colette, Neme, "Petite histoire des grandes doctrines economiques",

Editions Genin, Paris, 1996

This work was supported by the European Social Fund through Sectoral

Operational Programme Human Resources Development 2007 – 2013, project

number POSDRU/159/1.5/S/142115, project title “Performance and Excellence

in Doctoral and Postdoctoral Research in Economic Sciences Domain in

Romania”.