Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

of 44 /44
CUPRINS Argument ................................................... ............................................................ .............3 1. Ce este NATO?....................................................... .........................................................3 2. Structura NATO........................................................ .......................................................6 3. Gestionarea situaţiilor de criză....................................................... ..................................8 3.1. Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia...............................................10 3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak..............................................16 4. Comunicarea în situaţii de criză....................................................... ..............................19 5. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic..............................21 1

Transcript of Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Page 1: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

CUPRINS

Argument ............................................................................................................................3

1. Ce este NATO?................................................................................................................3

2. Structura NATO...............................................................................................................6

3. Gestionarea situaţiilor de criză.........................................................................................8

3.1. Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia...............................................10

3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak..............................................16

4. Comunicarea în situaţii de criză.....................................................................................19

5. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic..............................21

Bibliografie........................................................................................................................27

Anexe.................................................................................................................................28

1

Page 2: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Argument

Transformările produse la nivel internaţional în ceea ce priveşte securitatea în

ultimul deceniu, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către

clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale,

deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit la reducerea până la

eliminare acolo unde este posibil, a crizelor ce le generează.

Omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi a

conflictelor, realizând paşi importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de

mare amploare. NATO a dezvoltat un sistem integrat de adaptare a regulilor palnificării

strategice şi cooperării în domeniile militare având cele mai bune răspunsuri în ceea ce

priveşte folosirea militarilor în condiţiile ameninţării securităţii, construirea încrederii,

precum şi experienţă în coerenţa şi transparenţa Reformei Sectorului de Securitate.

România este un jucător de valoare al NATO, cu atât mai mult, cu cât este una

dintre ţările cu ieşire la Marea Neagră, iar unul dintre obiectivele sale îl constituie

menţinerea securităţii şi stabilităţii acestei zone.

1. Ce este NATO?

Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în ziua de 4 aprilie

1949, lua fiinţă o Alianţă de ţări indepenedente, având ca interes comun menţinerea păcii

şi apărararea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare

adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de

agresiune împotriva lor. Alianţa este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de

a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.1

Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,

Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii –

s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.

Prin conectarea Americii de Nord la apărarea Europei Occidentale, Alianţa a demonstrat

1 Manualul NATO, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 19.

2

Page 3: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

că orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi

sortită eşecului. În acelaşi timp, aceasta punea bazele integrării şi interdependenţei

politicilor naţionale în domeniul apărării.

Prin intermediul Alianţei, Europa Occidentală şi America de Nord nu doar că şi-

au apărat reciproc independenţa, dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Într-

adevăr, securitatea asigurată de NATO a fost descrisă ca „oxigen de prosperitate”, care a

pus bazele cooperării şi integrării economice europene. La începutul anilor ’90, aceasta a

contribuit, de asemenea, la terminarea războiului rece şi, odată cu ea, la sfârşitul divizării

Europei.1

Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii

tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în

regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le

apere sunt democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor.

Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului

comun şi al cooperării reciproce între statele suverane, în scopul asigurării indivizibilităţii

securităţii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale

în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.

Forţele de care are nevoie NATO trebuie să fie gata în orice moment să rezolve

orice situaţie care se poate ivi în arealul Alianţei sau în proximitatea acestuia. Alianţa este

o forţă care se adaptează rapid împrejurărilor strategice, întrucât ea are mari

responsabilităţi. Ea trebuie să fie în măsură să intervină decisiv, cu mandat ONU, pentru

prevenirea războiului, menţinerea păcii şi soluţionarea crizelor şi conflictelor.

NATO trebuie să facă faţă oricărei situaţii de criză, de la războiul nuclear, la

războiul de diversiune, de la războiul clasic, dus pe suprafeţe uriaşe, la războiul geofizic

sau la cel declanşat împotriva terorismului, de la urgenţe civile şi militare, la calamităţi şi

dezastre. Alianţa formulează cerinţa categorică de a avea forţe şi capabilităţi superioare

tehnologic, agile, flexibile, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face faţă oricăror

ameninţări, de oriunde ar veni ele.

NATO acordă în procesul de transformare o atenţei cu totul deosebită strategiei

forţelor şi strategiei mijloacelor, în gestionarea crizelor şi conflictelor şi în menţinerea sau

1 http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf .

3

Page 4: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

impunerea păcii. Exigenţele NATO sunt următoarele: realizarea capacităţii de a răspunde

prompt la orice fel de ameninţări şi de a trata în mod adecvat toate situaţiile de criză,

indiferent că ţin sau nu de Articolul 5 al Tratatului; crearea de forţe şi capabilităţi

pregătite pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de

a conduce orice fel de operaţii; capacitatea de a contribui semnificativ la operaţiuni

militare asumate de alte organizaţii, în special de UE; abilitatea de a face faţă actualelor

şi viitoarelor provocări de securitate. Alianţa se transformă şi se modernizează tocmai

pentru a deveni, deopotrivă, nucleu şi structură de rezistenţă în configurarea pilonului de

apărare şi securitate în noua eră a scoietăţii de tip informaţional. Deocamdată, NATO

rămâne baza apărării colective şi forumul esenţial de consultări în ceea ce priveşte

securitatea europeană şi cea a Americii de Nord, care, împreună cu Uniunea Eeuropeană,

asigură întreaga gamă de mijloace militare necesare gestionării crizelor.1

Politica de securitate a Alianţei se bazează pe trei componente complementare,

respectiv dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial comun de apărare. Fiecare din

aceste elemente trebuie să permită sau să prevină rezolvarea paşnică a crizelor.

Din când în când, în momente hotărâtoare pentru istoria NATO, Alianţa se

întruneşte la nivel înalt, cu participarea Şefilor de Stat şi Guvern. Prezenţa primilor

miniştri şi a preşedinţilor, precum şi participarea lor directă la procesul de adoptare a

deciziilor prin consens, amplifică importanţa publică a unor astfel de întruniri şi le

conferă o mai mare semnificaţie istorică.

Unul dintre pilonii durabilităţii NATO este procesul său de luare a deciziei, bazat

pe consens. Aceasta înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate.

Astfel, este nevoie adesea de consultări şi discuţii îndelungate înainte ca o decizie

importantă să poată fi formulată. Deşi acest sistem poate apărea unui observator din

exterior ca fiind lent şi dificil de gestionat, el are două avantaje esenţiale. În primul rând,

suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru sunt respectate. În al doilea rând,

atunci când o decizie este adoptată, ea are sprijinul total al tuturor statelor membre şi

beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.

NATO nu dispune de forţe armate proprii. Majoritatea forţelor disponibilizate

pentru NATO rămân sub comandă şi control naţionale depline până în momentul în care

1 Gheorghe Văduva, Mihai-Ştefan Dinu, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, pag. 41-42.

4

Page 5: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

ele primesc acordul statelor membre de a-şi asuma atribuţii pornind de la apărare

colectivă la misiuni noi de tip menţinere a păcii şi sprijin al păcii1. Structurile politice şi

militare ale NATO asigură planificarea necesară în procesul de asumare, de către forţele

naţionale, a responsabilităţii pentru astfel de misiuni, precum şi aranjamentele

organizatorice pe baza cărora funcţionează comanda, controlul, pregătirea şi exerciţiile

comune ale forţelor.

NATO şi-a dovedit până acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării

de forţe multinaţionale eficiente - precum SFOR în Bosnia-Herţegovina şi KFOR în

Kosovo - capabile să asigure implementarea acordurilor de pace şi să pună bazele

stabilităţii viitoare în zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.

2. Structura NATO

Cooperarea între cele 28 de state membre se bazează pe o structură care a fost

pusă în practică în primii ani de existenţă ai Alianţei şi ale cărei elemente fundamentale

sunt următoarele:2

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), învestit cu autoritate politică şi puteri

decizionale reale, alcătuit din reprezentanţii permamenti ai tuturor statelor membre;

este singurul organ al Alianţei a cărui autoritate derivă în mod explicit din Tratatul

Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme

subordonate.; este cel mai important organ de decizie din cadrul NATO. Când sunt

luate hotărâri, ele trebuie adoptate în unanimitate de comun acord.

Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit din reprezentanţi

permanenţi şi se reuneşte cel puţin de două ori pe an la nivelul miniştrilor Apărării; se

ocupă cu majoritatea problemelor de apărare şi a celor legate d eplanificarea apărării

colective.

Grupul pentru planificarea nucleară (NPG) este principalul cadru în care se

desfăşoară consultările asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în

cadrul politicii de securitate şi apărara a NATO.

Secretarul General este o personalitate politică de talie internaţională, numit de

1 http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf .2 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 551.

5

Page 6: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

ţările membre pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de

Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării, al Grupului pentru planificare

nucleară şi a altor comitete principale, în acelaşi timp cu cea de Secretar General al

NATO.

Statul Major Internaţional este alcătuit din cetăţeni ai statelor membre care

lucrează pentru Consiliu, pentru comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui.

Comitetul militar însărcinat să recomande autorităţilor politice ale NATO

măsurile socotite a fi necesare pentru apărarea comună a zonei NATO şi de a

orienta asupra problemelor militare pe Înalţii Comandanţi ai NATO. Comitetul

militar este cea mai înaltă instanţă militară a Alianţei, plasat sub autoritatea

politică a Consiliului Atlanticului de Nord şi a Comitetului pentru planificarea

apărării sau pentru planificarea nucleară.

Structura militară integrată serveşte drept cadru pentru organizarea apărării

teritoriului ţărilor membre împotriva ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii

sau stabilităţii lor.

3. Gestionarea situaţiilor de criză

6

Page 7: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

În viziunea NATO, criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel

naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa

valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Specialiştii Centrului

European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor,

cu care se confruntă organizaţiile de securitate, include atât crizele internaţionale, cât şi pe

cele cu o dimensiune pur naţională.1

Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaţionale

şi militare sunt, în esenţa lor, de sorginte politică. Ele provin din apariţia şi dezvoltarea

unor disfuncţionalităţi grave, în primul rând în cadrul fluxurilor în care se definesc

relaţiile dintre sisteme sau dintre componente ale sistemelor. Crizele internaţionale au, în

genere, aceeaşi configuraţie şi aceeaşi cauzalitate. Crizele politico-militare apar atunci

când sistemele sau acţiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte

surse şi se apelează la ultima forţă care ar putea scoate politicul din dificultate, forţa

militară.2

Crizele nu se declanşează chiar pe neaşteptate. Totdeauna există o fază de trecere

de la normalitate la anormalitate şi de la anormalitate la precriză, care pot fi identificate

după modificările survenite la nivelul indicatorilor de stare şi de proces.

Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri

şi măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze

o soluţie acceptabilă

Gestionarea crizelor presupune: 3

- sesizarea disfuncţionalităţilor de sistem şi de proces şi de găsirea unei modalităţi

de monitorizare a acestora;

- sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate şi de precriză, analizarea

şi cunoaşterea detaliată a acestuia;

- identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităţilor şi a punctelor forte ale acestui

fenomen şi acţiunea adecvată asupra acestora;

1 http://www.nato.int2 G. Văduva, M.S. Ştefan, op. cit., pag. 27.3 Ibidem, pag. 29.

7

Page 8: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

- unificarea şi coalizarea tuturor factorilor anticriză şi angajarea acestora în a

formula şi pune în operă, în întregul parcurs, unele răspunsuri adecvate.

Managementul crizelor trebuie să răspundă la următoarele întrebări: Cu ce fel de criză

avem de a face? Care sunt cauzele care au generat-o? Care sunt caracteristicile ei? Care

este aria ei de răspândire? Care sunt efectele şi implicaţiile cunoscute? Care sunt forţele,

mijloacele şi situaţiile care au declanşat-o şi cum sunt acestea angajate sau afectate de

procesul crizei şi conflictului? Care sunt structurile şi caracteristicile? Care sunt evoluţiile

posibile?

Se poate spune că, în managementul crizelor, sistemele informaţionale – structuri

şi acţiuni – reprezintă ochii şi urechile celor care îşi asumă responsabilitatea gestionării

şi, în consecinţă, a supravegherii şi, într-o formă sau alta, a rezolvării crizelor. De aceea,

serviciile de informaţii şi structurile de analiză, evaluare şi prognoză a mediului

internaţional de securitate, a situaţiilor generatoare de crize şi conflicte trebuie tratate cu

toată atenţia. Misiunea lor este extrem de dificilă, de rezultatul acţiunii lor depinzând în

cea mai mare măsură calitatea, oportunitatea şi eficienţa deciziilor care se iau.

Importanţa pe care ţările membre NATO o atribuie problemelor legate de

gestionarea situaţiilor de criză este reflectată în Conceptul strategic publicat în 1999, care

desemnează această problemă drept una din misiunile fundamentale de securitate ale

Alianţei. Se stipulează că, pentru a întări securitatea şi stabilitatea în zona euro-atlantică,

NATO este gata, de la caz la caz şi prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din

Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să se

angajeze activ în soluţionarea crizelor, inclusiv prin operaţiuni de ripostă în cazul

situaţiilor de criză. Menţinerea unei capacităţi generale de rezolvare cu succes a situaţiilor

de criză constituie o parte integrantă a metodei Alianţei de menţinere a păcii şi reîntărire a

securităţii şi stabilităţii euro-atlantice. 1

La sfârşitul Războiului rece, politica Alianţei de gestionare a crizelor a fost

adaptată ţinând cont de natura complet diferită a riscurilor cu care aceasta se confruntă în

prezent. Aceasta se bazează pe trei elemente care se susţin reciproc: dialogul, cooperarea

cu alte ţări şi întreţinerea capacităţii de apărare colectivă a NATO. Fiecare din aceste

1 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 159.

8

Page 9: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

elemente este astfel conceput încât să asigure prevenirea sau soluţionarea pe cale paşnică

a crizelor care afectează securitatea zonei euro-atlantice.1

Consultările dintre ţările membre NATO joacă un rol fundamental în gestionarea

crizelor, dobândind o semnificaţie aparte în perioadele de tensiuni şi criză. În astfel de

circumstanţe, adoptarea rapidă a deciziilor, bazată pe consensul asupra măsurilor care

trebuie luate în domeniul politic, militar şi al urgenţelor civile, depinde de consultările

imediate şi permanente între guvernele statelor membre. Principalele instituţii NATO

pentru consultările intensive necesare în acest context sunt: Consiliul şi Comitetul de

planificare a apărării, asistate de către Grupul pentru coordonarea orientărilor, Comitetul

politic, Comitetul militar şi Înaltul comitet pentru planificare în situaţii de urgenţă civilă.

De asemenea, în caz de necesitate, pot interveni şi alte comitete ale NATO.

Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate stabilite în cadrul

Programului de lucru al Parteneriatului pentru pace şi figurează în programele individuale

de parteneriat. Activităţile includ expuneri şi consultări, vizite ale experţilor, cursuri de

gestionare a crizelor, participarea ţărilor partenere la exerciţiul general anual al NATO de

gestionare a crizelor şi transmiterea de documente generice pe această temă, ţărilor

partenere.

3.1 Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia

În cazul Kosovo, operaţiile NATO în Balcani au fost iniţiate ca misiuni de

impunere a păcii alături de desfăşurarea IFOR în Bosnia, în decembrie 1995, dar, încă din

primele etape, s-au transformat rapid în misiune de menţinere a păcii. Odată cu

desfăşurarea Forţei de Stabilizare (SFOR), în decembrie 1996, şi transferarea autorităţii

de la IFOR la aceasta, operaţia militară a continuat, în principal, ca misiune de menţinere

a păcii. În timp, activităţile SFOR s-au schimbat, devenind o operaţie de cooperare între

civili şi militari.2

1 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 159-160.2 Alexandra Sarcinschi, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pag. 13.

9

Page 10: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Independenţa Bosniei-Herţegovina a fost proclamată la data de 5 aprilie 1992,

recunoscută la data de 6 aprilie, iar noul stat a fost recunoscut şi admis în Organizaţia

Naţiunilor Unite în mai 1992. Republica Srpska şi-a proclamat independenţa la data de 7

aprilie 1992, dar nu a fost recunoscută. În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră

comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia.

În anul 1992 au început operaţiunile militare. În primul rând operaţiunile militare

au fost marcate de intenţia forţelor sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cât mai mare,

contiguu cu teritoriile ocupate de către sârbii din Croaţia. Iniţial forţele armate ale

sârbilor bosniaci aveau avantajul preluării armamentului armatei iugoslave deşi se aflau

în inferioritate numerică faţă de bosniaci şi croaţi. În anul 1992, forţele sârbe au

desfăşurat în regiunile ocupate acţiuni de expulzare a populaţiei civile musulmane şi

croate. Acţiunea de purificare etnică deşi nu a avut loc doar în teritoriile ocupate de către

sârbi, a fost practicată pe un teritoriu extins, pe scară largă şi mediatizată intens astfel că a

şocat opinia publică internaţională, compromiţând orice revendicări politice ale sârbilor

bosniaci.

Ca urmare a operaţiunilor militare şi a expluzărilor de populaţie la sfârşitul anului

1992, Republica Srpska a ocupat aproximativ 70% din suprafaţa Bosniei-Herţegovina, în

estul şi nordul statului. Teritoriul controlat de forţele guvernamentale fidele guvernului de

la Sarajevo se reducea la enclave asediate şi la un teritoriu controlat împreună cu forţele

militare ale croaţilor bosniaci în centrul Bosniei. Organizaţia Naţiunilor Unite desfăşoară

forţe de menţinere a păcii (UNPROFOR), însă acestea au un mandat limitat astfel că nu

au fost capabile să împiedice comiterea unor atrocităţi de către combatanţi1.

Alianţa a asigurat sprijin aerian direct Forţelor de Protecţie ale Naţiunilor Unite

(FORPRONU) din Bosnia-Herţegovina şi a autorizat declanşarea loviturilor aeriene

pentru a sparge asediul oraşului Sarajevo şi al altor zone ameninţate, desemnate în mod

oficial de către Naţiunile Unite ca zone de securitate. Acţiunile decisive desfăşurate de

Alianţă în sprijinul Naţiunilor Unite, combinate cu eforturile diplomatice ferme care au

fost întreprinse, au permis scoaterea de sub asediu a oraşului Sarajevo, au condus la

1 http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Bosniei_%C5%9Fi_Her%C5%A3egovinei.

10

Page 11: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

încetarea reală a focului şi au făcut posibilă în toamna anului 1995 soluţionarea

conflictului prin negocieri.1

Bosnia-Herţegovina a reprezentat, în vara lui 1995, un punct de cotitură pentru

Alianţă.. NATO s-a implicat iniţial în sprijinul ONU pentru aplicarea sancţiunilor

economice, respectarea zonelor de interdicţie aeriană şi asigurarea planificării militare

pentru situaţiile deosebite. Aceste măsuri au contribuit la reducerea intensităţii

conflictului şi la salvarea de vieţi, insuficiente totuşi pentru a pune capăt războiului.

Conform acordului de la Dayton, NATO a dislocat forţe de menţinere a păcii pentru

prima dată, conducând o Forţă de Implementare (IFOR) cu un efectiv de 60.000 de

militari.2

Rolul forţelor NATO de menţinere a păcii şi rezolvare a situaţiilor de conflict a

dobândit o importanţă majoră în paralel cu dezvoltarea rolului de ansamblu al Alianţei în

acest domeniu. Într-adevăr, dintre toate schimbările prin care a trecut Alianţa, nici una nu

a necesitat mai multă hotărâre şi unitate a scopurilor decât cea de plasare a forţelor sale

militare în centrul eforturilor multinaţionale de încetare a conflictului şi de a pune bazele

unui viitor stabil şi paşnic în Balcani.

Prima misiune combatantă majoră în care NATO a folosit forţele militare ca

instrument de rezolvare a crizei, în scopul de a sprijini eforturile Naţiunilor Unite de

încetare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995. Această acţiune, cunoscută drept

”Operaţiunea Forţa Deliberată”, a constituit un factor semnificativ al procesului care a

culminat cu încheierea unui acord de pace în Bosnia. Ulterior, la sfârşitul anului 1995,

NATO a fost desemnată să implementeze aspectele militare ale acordului prin preluarea

conducerii unei Forţe de implementare multinaţională (FOR), iar în anul următor a unei

Forţe de Stabilizare (SFOR), amândouă stabilite în conformitate cu mandatele Naţiunilor

Unite.

Procedând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ limitat de sprijinire a

eforturilor de menţinere a păcii la unul de preluare a întregului control al operaţiunilor

1 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 109.2 Constantin Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pag. 679.

11

Page 12: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

complexe de menţinere a păcii, implicând participarea de forţe din partea a numeroase

ţări Partenere sau non-NATO. Această experienţă practică şi operaţională de cooperare în

domeniul militar a avut largi repercusiuni, de exemplu, în generarea cooperării politice

lărgite, nu numai între NATO şi Partenerii săi, ci şi cu alte ţări. Procesul este benefic

pentru securitatea şi stabilitatea din întreaga Europă.

Conform Acordurilor de Pace de la Dayton, SFOR are misiunea de a normaliza

spaţiul aerian al Bosniei-Herţegovina prin crearea unui mediu aerian stabil, sigur şi fără

riscuri, care să poată fi în cele din urmă repus sub control civil. În ianuarie 2000 s-a făcut

un prim pas în această direcţie, odată cu repunerea sub control civil a spaţiului aerian

superior al Bosniei-Herţegovina. Este prevăzută şi o reducere a operaţiunilor militare

aeriene ale NATO, pentru a permite normalizarea spaţiului aerian de nivel mediu, în

vederea normalizării complete a spaţiului aerian .

Acţiunea Alianţei în Kosovo şi rolul său în atenuarea crizei umanitare din ţările

vecine au contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei. NATO a contribuit

decisiv, mai ales prin conduita campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea ulterioară a

KFOR, la obiectivul comunităţii internaţionale de creare a fundamentului pentru pace şi

stabilitate de lungă durată în Kosovo.

Campania aeriană din Kosovo, care a demonstrat coeziunea şi unitatea Alianţei şi

hotărârea acesteia de a acţiona în faţa violenţei susţinute şi a încălcării drepturilor omului

în Kosovo, a reîntărit eforturile diplomatice ale comunităţii internaţionale şi a realizat

obiectivele-cheie ale Aliaţilor NATO şi ale Partenerilor acestora. Catastrofa umanitară s-a

încheiat; peste 840.000 de refugiaţi s-au întors; o forţă internaţională pentru pace condusă

de NATO (KFOR) a fost, cu succes, desfăşurată; iar comunitatea internaţională şi-a

asumat responsabilitatea pentru administraţia civilă, prin intermediul Misiunii în Kosovo

a Naţiunilor Unite (UNMIK).

La 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de Externe,

a stabilit două obiective majore referitoare la criza din Kosovo:1

1. sprijinul pentru rezolvarea paşnică a crizei prin contribuţia la răspunsul

comunităţii internaţionale;

1 A. Sarcinschi, M. Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pag. 13.

12

Page 13: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

2. promovarea stabilităţii şi securităţii în ţările vecine, în special în Albania şi

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

În ciuda eforturilor ONU şi NATO, conflictul din Kosovo a reizbucnit la

începutul anului 1999. Eforturile de mediere internaţională din februarie şi martie de la

Rambouillet au eşuat. La 20 martie, a devenit evidentă necesitatea retragerii KVM din

Kosovo, în Macedonia. După eforturi diplomatice de ultim moment, Secretarul General al

NATO a dat ordin de executare a loviturilor aeriene. După 11 săptămâni de

bombardamente aeriene în Serbia şi Kosovo, operaţia aeriană a fost suspendată, iar

NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) cu scopul restabilirii păcii. La

sfârşitul anului 2003, ONU a anunţat că acordarea statutului final al provinciei Kosovo va

fi făcută nu mai târziu de mijlocul anului 2005, după îndeplinirea condiţiilor necesare. Cu

toate acestea, violenţele între sârbi şi albanezi sunt reluate în martie 2004, iar KFOR intră

în stare de alertă, deşi calmul pare a fi restabilit în prezent. Aceste evenimente recente au

determinat guvernul de la Belgrad să afirme că este necesar ca Uniunea Statală Serbia-

Muntenegru să adere de urgenţă la Parteneriatul pentru Pace, cu scopul facilitării

reglementării eficiente a crizei din Kosovo.

Dislocarea IFOR, care cuprindea militari din ţările membre şi ne-membre NATO,

a reprezentat primul angajament operaţional militar în teren major al Alianţei şi a

contribuit într-o mare măsură la reformularea identităţii sale post război rece. Procesul de

adaptare şi cunoaştere a fost evidenţiat de modul în care a evoluat menţinerea păcii în

Bosnia-Herţegovina, iniţial sub autoritatea IFOR şi apoi sub cea a Forţei de Stabilizare

(SFOR), şi a oferit posibilitatea desprinderii unor învăţăminte de importanţă vitală atunci

când NATO a dislocat Forţa Kosovo (KFOR) în iunie 1999.

Au fost nevoie de aproape trei ani şi jumătate de lupte sângeroase în Bosnia-

Herţegovina şi un an de lupte în Kosovo până când NATO a intervenit pentru încheierea

acestor conflicte. Totuşi, în primăvara lui 2001, la cererea autorităţilor din Skopje,

Alianţa s-a implicat în efortul de a dezamorsa un conflict în curs de escaladare în fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei. Astfel, NATO a desemnat pentru prima dată într-o

zonă de conflict un înalt diplomat pentru a reprezenta Alianţa în teren şi a acţiona ca

trimis personal al secretarului general.1

1 C. Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pag. 681.

13

Page 14: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

NATO a transferat ulterior responsabilitatea pentru operaţia din fosta Republică

Iugoslavă a Macedoniei Uniunii Europeae în aprilie 2003, dar Alianţa a menţinut un

comandament militar în această ţară, pentru sprijinirea autorităţilor de la Skopje în

privinţa reformei apărării şi a pregătirilor pentru aderare.

Similar, în Bosnia-Herţegovina, responsabilitatea NATO de asigurare a securităţii

cotidiene a fost preluată de Uniunea Europeană în decembrie 2004, dar Alianţa a

menţinut un comandament militar axat pe reforma apărării şi pregătirea acestei ţări în

vederea includerii în Parteneriatul pentru Pace. În acelaşi timp, NATO are în continuare

aproape 17.000 de militari în KFOR, care rămâne cea mai mare operaţie a Alianţei.

În 2005, în cadrul Naţiunilor Unite, au început discuţiile despre viitorul statut al

provinciei şi în februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un

plan de măsuri pentru “independenţa supravegheată” a provinciei Kosovo. Planul a fost

primit foarte bine de albanezii kosovari, însă a fost respins categoric de Serbia, deşi oferă

sârbilor kosovari mecanisme importante pentru a-şi dezvolta şi prezerva identitatea, şi în

acelaşi timp, creează oportunităţi reale de a avea un rol important în viaţa politică a

statului Kosovo.1

După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianţa a

reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluţiei 1244 a CS

ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din

decembrie 2007, cu excepţia cazului în care CS ONU nu ia o altă decizie. KFOR va

continua să coopereze strâns cu populaţia din Kosovo, ONU, UE şi alţi factori

internaţionali.

În prezent, Alianţa îşi continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări

stabile, democratice şi multietnice a Kosovo.

3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak

1 Idem, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. III - Există soluţii pentru conflicte?, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pag. 41.

14

Page 15: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Una dintre cele mai dificile operaţiuni ale Alianţei este cea care se desfăşoară în

prezent în Afganistan sub mandat ONU. Principalele provocări sunt reprezentate de

opoziţia grupurilor de insurgenţi extremişti şi de necesitatea de a răspunde nevoilor

Afganistanului privind creşterea nivelului de dezvoltare, îmbunătăţirea manierei de

guvernare, crearea de forţe armate bine echipate şi pregătite, stabilirea de relaţii de bună

vecinătate ale Afganistanului  cu vecinii săi.

De finalizarea cu succes a acestei operaţiuni depinde atât posibilitatea cetăţenilor

Afganistanului de a trăi în condiţii de pace şi libertate, dar şi securitatea în regiunea

respectivă şi siguranţa statelor membre ale NATO. Pentru sprijinirea operaţiunii din

Afganistan  NATO acordă o atenţie specială şi dezvoltării unei cooperări mai strânse cu

statele vecine Afganistanului, cu Pakistanul si statele partenere din Asia Centrală.

Succesul acestei operaţiuni nu poate fi obţinut numai prin mijloace militare. De

aceea, intervenţia militară este completată de sprijinul oferit de Alianţă  pregătirii şi

echipării corespunzătoare a forţelor armate ale Afganistanului. Obiectivul urmărit este

acela ca armata afgană să poată prelua în mod progresiv principalele activităţi de

stabilizare îndeplinite în prezent de către ISAF1. Începând din august 2003, NATO a

condus Forţa Internaţională de Securitate din Afganistan (ISAF), o forţă mandatată de

ONU să contribuie la asigurarea securităţii în capitala Afganistanului, Kabul, şi în jurul

acesteia, în sprijinul Autorităţii Interimare Afgane şi al Misiunii ONU de Asistenţă în

Afganistan. ISAF sprijină, de asemenea, dezvoltarea structurilor de securitate

corespunzătoare, identificarea nevoilor de reconstrucţie şi instruirea şi înfiinţarea

viitoarelor forţe de securitate afgane. Ulterior, NATO şi-a extins gradual prezenţa prin

intermediul înfiinţării aşa-numitelor Echipe Provinciale de Reconstrucţie (PRT-uri),

echipe internaţionale având în compunere atât personal civil, cât şi militar.

„Afganistanul este cea mai importantă misiune a NATO. Solidaritatea cere, ca în

această alianţă, dacă te afli în posibilitatea de a participa în această operaţiune, trebuie să

participi. Nu trebuie să spui, îmi pare rău, este foarte periculos, sau noi nu vom merge.

Acesta este un argument pe care nu îl voi accepta. Pentru ce aveţi forţe armate?” declara

Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer. În toată perioada de timp scursă de

1 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38658&idlnk=&cat=

15

Page 16: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

la preluarea comandei ISAF de către Alianţa Nord – Atlantică, atât oficialii alianţei

implicaţi în procesul de transformare a statului afgan într-o entitate autoguvernabilă, cât

şi comunitatea academică sau mass-media internaţională au analizat capacitatea Alianţei

de a gestiona situaţia din Afganistan şi implicaţiile pe care operaţiunile ISAF le au asupra

relaţiilor între aliaţi interiorul organizaţiei. Implicarea Alianţei Nord-Atlantice în

Afganistan, gestionarea misiunilor de menţinere a păcii şi de reconstrucţie, capacitatea

trupelor ISAF de a răspunde provocărilor întâlnite în lupta de eliminare a traficului de

droguri, precum şi importanţa pe care o joacă statul afgan pe tabloul luptei împotriva

terorismului, dar şi alte aspecte deosebit de senzitive privind starea de tensiune şi teamă

care îmbracă oraşul Kabul, dar şi oraşele din regiunile nordice şi vestice ale

Afganistanului sunt prezen-tate într-un raport intitulat „Câştigăm războiul împotriva

terorismului?” realizat de şase experţi şi analişti.

Afganistanul şi misiunea ISAF, în genere, reprezintă testul de o importanţă

enormă pentru verificarea capacităţii Alianţei de gestionare a unui proces deosebit de

complex de stabilizare şi securizare postconflict, de «nation-building», chiar şi în cadrul

unui concert multiinstituţional alături de alte organizaţii şi organisme internaţionale.1

După Summitul Alianţei de la Istanbul din iunie 2004, NATO a început instruirea

personalului irakian în Irak şi a sprijinit dezvoltarea instituţiilor de securitate pentru a

ajuta Afganistanul să-şi construiască forţe armate eficiente şi să contribuie la propria sa

securitate. De asemenea, Alianţa a contribuit la înfiinţarea unui Colegiu Irakian de Stat

Major întrunit lângă Bagdad, axat pe instruirea în vederea asigurării conducerii, şi

coordonează donaţiile de echipament pentru Irak.

Primele sarcini ale Misiunii NATO de Implementare a Instruirii în Irak, ulterior numită simplu

Misiunea NATO pentru Instruire, includeau stabilirea aranjamentelor pentru legătura cu guvernul irakian

interimar şi Forţa Multinaţională, precum şi identificarea celor mai bune metode de desfăşurare a instruirii

atât pe teritoriul irakian, cât şi în afara acestuia. Misiunea şi-a concentrat la început eforturile asupra

cooperării cu autorităţile irakiene în vederea dezvoltării propriilor structuri de securitate, cu un accent special

pe Ministerul Apărării şi Statele Majore Militare, precum şi pe elaborarea unui raport cu propuneri mai

detaliate privind instruirea, consilierea şi acţiunile de cooperare asigurate de NATO. În luna august,

Misiunea începuse deja să consilieze personalul irakian din Statele Majore Militare.

Strânsa coordonare între Forţa Multinaţională şi Misiunea NATO pentru Instruire din Irak are o

importanţă crucială. Aceasta deoarece Forţa Multinaţională este principalul furnizor de securitate care va

1 www.ceeol.com/aspx/getdocument.aspx?logid=5&id

16

Page 17: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

asigura protecţia personalului NATO din teren. Mai mult decât atât, Forţa Multinaţională a fost angajată în

instruirea forţelor irakiene de securitate prin intermediul propriului Comandament Multinaţional pentru

Tranziţia de Securitate din Irak. În vederea asigurării celei mai bune cooperări posibile, generalul locotenent

american David H. Petraeus a fost desemnat la comanda ambelor misiuni. Misiunea NATO pentru Instruire

din Irak rămâne, fără îndoială, a misiune distinctă, aflată sub controlul politic al Consiliului Nord Atlantic.1

Pe 26 iulie 2009, NATO semnează o înţelegere referitoare la antrenarea Forţelor de Securitate

Irakiene (LTA). Această înţelegere asigură bazele legale pentru NATO, în vederea continuării misiunii pe

termen lung.

Pe agenda Alianţei apar astăzi noi aspecte. Astfel, NATO trebuie să devină o

organizaţie mai politică şi să realizeze relaţii de lucru reale cu ţările partenere şi

organizaţiile internaţionale relevante care împărtăşesc acelaşi mod de abordare. Alianţa

trebuie, de asemenea, să-şi îmbunătăţească procesele de planificare a apărării şi de

generare a forţelor, astfel încât capabilităţile să corespundă angajamentelor pe care şi le

va asuma, precum şi să analizeze căile prin care sunt finanţate operaţiile. Iar în teatru,

NATO trebuie să abordeze atât problema restricţiilor impuse de aliaţi în privinţa folosirii

forţelor şi echipamentelor lor, cât şi pe cea a necesităţii asigurării unor informaţii de

calitate. În plus, întrucât solicitarea pentru astfel de operaţii în care se specializează

NATO este în creştere, aliaţii trebuie să decidă dacă, în ce mod şi când să se implice,

inclusiv dacă NRF urmează să fie dislocată.

Începând din momentul în care NATO a lansat prima operaţie în sprijinul păcii în

Bosnia-Herţegovina, armatele aliaţilor au acţionat împreună cu forţele armate ale ţărilor

partenere contributoare cu trupe şi Alianţa a construit parteneriate de lucru cu unele

organizaţii internaţionale cum ar fi Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

4. Comunicarea în situaţii de criză2

Campaniile de informare strategică duse în fosta Iugoslavie, în Irak şi în

Afganistan reprezintă efortul coordonat al tuturor resurselor de informare ale structurilor

1 http://www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/art2.html2 Constantin Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. I – Politicile ca generator de securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, 166-168.

17

Page 18: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

de relaţii publice şi operaţionale în teatrele de operaţii militare amintite. Campania de

informare strategică are două componente principale: operaţia massmedia şi operaţia

informaţională. Cele două operaţii sunt planificate şi coordonate de conducerea politico-

militară şi strategică, dar la nivelul operativ ele sunt distincte. De executarea operaţiei

mass-media se ocupă structurile de relaţii publice, iar executarea operaţiei informaţionale

cade în sarcina structurilor de operaţii psihologice, de înşelare militară, Pe timpul

operaţiilor, cea mai intensă şi mai vizibilă modalitate de a asigura dreptul la informare

este informarea reprezentanţilor presei. Prin informarea media se asigură informarea

tuturor categoriilor de public interesate de aceste evenimente. Asigurarea accesului la

informaţiile publice reprezintă unul dintre principiile doctrinare de ducere a operaţiilor,

fiind specificat în documentele doctrinare operative.

Pentru a asigura accesul categoriilor de public la informaţii, organizaţiile militare

înfiinţează şi asigură funcţionarea unor structuri de informare şi relaţii publice pe lângă

comandamentele aliate sau multinaţionale, pe lângă comandamentele de grupări de forţe

şi la nivelul unor eşaloane. Furnizarea de informaţii se face la cerere, prin intermediul

tehnicilor de relaţii publice, dar şi prin asigurarea prezenţei jurnaliştilor în teatrele de

operaţii militare pentru a se documenta nemijlocit de la surse şi de la locul acţiunii.

Pentru a realiza informarea internă, structurile de relaţii publice asigură funcţionarea

canalelor şi a mijloacelor mediatice proprii sau pune în practică tehnicile specifice

comunicării interne.

Strategiile media utilizate în timpul conflictelor recente (Bosnia-Herţegovina,

Kosovo, Afganistan, Irak) au devenit elemente ale planurilor şi operaţiilor militare. Încă

din primele faze ale planificării operaţiilor forţei multinaţionale în Bosnia s-a luat în

considerare rolul pe care informarea publică îl va juca. Strategia media adoptată s-a bazat

pe trei principii: o politică de informare proactivă, deschiderea în asigurarea accesului

jurnaliştilor, furnizarea de informaţii complete, exacte şi oportune. Scopul urmărit a fost

asigurarea vizibilităţii mesajelor IFOR şi modelarea relatărilor presei despre operaţiile

desfăşurate. NATO a folosit interesul renăscut al jurnaliştilor pentru ştirile din Bosnia

pentru a transmite şi facţiunilor rivale mesajul că trupele sale din teren sunt bine conduse,

bine echipate şi antrenate, gata să răspundă oricăror provocări, chiar şi prin utilizarea

forţei la nevoie.

18

Page 19: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

În procesul de planificare a campaniei NATO din Kosovo a existat încă de la

început o strategie media. Având în vedere că acest conflict avea să stârnească un mare

interes din partea media, oficialii NATO erau hotărâţi să genereze atât de multe ştiri încât

să devină agenda media. La cartierul general NATO au fost organizate zilnic, briefing-uri

de presă care erau transmise în direct, în toată lumea, pentru prezentarea succeselor

Alianţei. Un alt element al politicii media NATO a fost reducerea la tăcere, la propriu, a

mijloacelor de informare ale opoziţiei. Studiourile de televiziune şi emiţătoarele sârbe au

fost bombardate. În absenţa reporterilor pe teren în Kosovo, relatările de presă se

rezumau la repetarea declaraţiilor şi a mesajelor oficiale.

În ceea ce priveşte războiul din Irak din 2003, strategia media s-a bazat pe o

reprezentare numeroasă a presei în zonele de operaţii (peste 1400 de corespondenţe

recunoscute oficial). A fost modernizat sistemul „Media Pool”, jurnaliştii fiind încadraţi

în efectivele unităţilor din prima linie, care au participat la toate fazele confruntării,

prezentând evenimentele din prisma participării lor directe, atât a lor, cât şi a audienţelor

pe care le informau. Aplicarea noii strategii a generat o serie de efecte benefice cum ar fi

accesul nelimitat al corespondenţilor la trupe, prezentarea diferitelor locuri de conflict

într-un mod personalizat pentru publicul de pretutindeni sau difuzarea a numeroase

reportaje de interes umanitar, foarte eficiente în influenţarea opiniei publice.

În faza iniţială a conflictului din Afganistan, administraţia americană a dorit să

repete strategia aplicată în războiul din golf, concentrându-se pe lovituri aeriene de mare

precizie şi pe ţinerea presei la distanţă de eventualele efecte nedorite ale acestor lovituri.

Pe măsură ce raza loviturilor aeriene s-a extins, administraţia a început să cocheteze tot

mai mult cu ideea unei strategii media restrictive. Numai foarte puţini reporteri au avut

acces la forţele speciale americane din teren, conferinţele de presă le Pentagonului nu au

avut impactul celor de la NATO în conflictul de la Kosovo, limitându-se la clişee sau

poveşti de succes izolate, dar furnizând foarte puţine informaţii din teren.

5. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic

19

Page 20: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO

de la Praga din 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state –

Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea

instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului

Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie

2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.

Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, "Ziua NATO în România" se

celebrează în prima duminică a lunii aprilie.

Obiectivele României1, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale

ale ţării şi se pot defini astfel:

1. O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid: Sprijinim o

Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor ameninţări la adresa securităţii.

Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă un factor crucial în articularea

unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea

democraţiilor transatlantice.

2. Îndeplinirea responsabilităţilor de membru NATO legate de participarea la operaţiunile

şi misiunile Alianţei

România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la cele din

afara spaţiului euro-atlantic.

Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile NATO oferă o susţinere

concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei

Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat

Misiuni şi operaţiuni NATO la care România participă:

1 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4995&idlnk=1&cat=3

20

Page 21: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) 1: Ţara noastră este

unul dintre contributorii importanţi la ISAF. Participarea României la ISAF este

fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului

României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forţele, mijloacele,

finanţarea şi condiţiile în care se va asigura această participare. La misiunea

ISAF, partea română a angajat forţe încă de la începutul misiunii (februarie 2002),

constând într-o aeronavă de transport C-130 B Hercules, un pluton de poliţie

militară, personal de stat major şi ulterior un detaşament de informaţii militare, o

echipă de control trafic aerian şi militari în două echipe de reconstrucţie a

provinciilor (P.R.T./Provincial Reconstruction Team). Contingentul românesc s-a

aflat pe toată durata misiunii sub autoritatea naţională şi sub controlul operaţional

al Comandamentului ISAF, dislocat la Kabul.

Începând cu luna septembrie 2006 Batalionul de manevră care executa misiuni în

cadrul “Enduring Freedom” a trecut în subordinea Regional Command South/ISAF si a

fost redislocat de la KANDAHAR la QALAT. Începând din luna octombrie 2008 în

Teatrul de Operaţii Afganistan a fost introdus EICC cu misiunea de a conduce operaţii în

sprijinul păcii sub comandă NATO, în cooperare cu celelalte forţe aparţinând ISAF, în

aria de responsabilitate (AOR) ordonată de comandantul Comandamentului Regional Sud

(RC – SOUTH), în scopul sprijinirii guvernului afgan în procesul de menţinere a

securităţii, stabilităţii, extinderii autorităţii de guvernare şi justiţie, precum şi de susţinere

a efortului de reconstrucţie şi dezvoltare. Efectivele EICC: 12 militari (8 ofiţeri şi 4

subofiţeri). Începând din luna octombrie 2008 în Afganistan a fost introdusă

OPERATIONAL MENTOR AND LIAISON TEAM - ECHIPA OPERAŢIONALĂ DE

CONSILIERE ŞI LEGĂTURĂ -OMLT tip garnizoană - care va participa la îndrumarea,

instruirea şi consilierea militarilor din cadrul Bg.2 I. ANA, care asigură paza garnizoanei,

în cadrul operaţiei ISAF.

Efortul României în cadrul ISAF la procesul de democratizare a Afganistanului, este

recunoscut ca unul important, datorită faptului că în momentul actual în cadrul ISAF

acţionează 900 militari români.

1 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38648&idlnk=&cat=

21

Page 22: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I) 1:   Decizia de a înfiinţa NTM-I a

fost luată de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Summit-ul NATO de la Istanbul,

din 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul

misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în pregătirea de către autorităţile

irakiene a unor forţe de securitate. Prin intermediul misiunii, NATO oferă

pregătire, echipamente şi asistenţă tehnică. Alianţa oferă instruire atât în cadrul

centrelor afltate pe teritoriul Irakului, cât şi în cele din afară. Încă de la început

(14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forţelor de

securitate irakiene.

Retragerea definitivă a militarilor români din Irak a început încă din februarie

2009, când au fost repatriaţi 150 de soldaţi. Retragerea trupelor româneşti din Irak a

fost stabilită încă de la începutul anului, iar festivitatea din 4 iunie a marcat simbolic

aceasta retragere. România a semnat în ianuarie 2009 un Memorandum de înţelegere

cu Irakul, care reglementează activităţile şi statutul militarilor români prezenţi în Irak.

Memorandumul, ratificat de Guvernul României prin Ordonanţa de Urgenţă, prevede

ca 350 de militari români să continue activitatea pe teritoriul Irakului până pe 31 iulie.

Potrivit memorandumului până la 31 iulie militarii români din Irak vor fi repatriaţi

odată cu tehnica militară dizlocată în zonă.

Operaţiunea KFOR 2: După declaraţia de independenţă a Kosovo din 17

februarie 2008, Alianţa a reafirmat că forţa militară KFOR va rămâne în Kosovo

pe baza Rezoluţiei 1244 a CS ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea

miniştrilor de externe ai ţărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepţia cazului în

care CS ONU nu ia o altă decizie. După declaraţia unilaterală de independenţă a

Kosovo, România îşi menţine angajamentul faţă de KFOR. Militarii români îşi

continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredinţat, acela de a asigura

securitatea populaţiei civile.

Prezenţa militară românească în KFOR a început din martie 2000, atunci când

primii ofiţeri şi maiştri militari români specialişti în operaţiuni psihologice din structurile

1 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38668&idlnk=1&cat=32 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38666&idlnk=1&cat=3

22

Page 23: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

S.M.G. au început să încadreze funcţii din cadrul PSYOPS Branch – Elementul de Sprijin

Operaţii Psihologice din comandamentul principal KFOR, aflat în campul Film City,

situat la marginea Priştinei, capitala provinciei Kosovo.

Ofiţerii şi subofiţerii români au făcut parte, în diferite perioade, din

comandamentul principal-HQ KFOR Main din Priştina şi comandamentul de sprijin –

KFOR Rear din Skopje. Prezenţa lor a fost condiţionată de negocierile din cadrul

conferinţelor de încadrare la nivelul SHAPE (Supreme Headquarter Powers in

Europe/Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa). Ei au fost repartizaţi

pentru a ocupa funcţii în secţiile de logistică, personal, CIMIC (Civili Military

Cooperation/Cooperare Civilă Militară), poliţie militară, geniu, controlul traficului şi JVB

(Joint Visitors Bureau).

Operaţiunea Active Endeavour (OAE)

3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor şi

cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii şi regiunea Mării

Negre)

4. Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE şi ONU 

5. Susţinerea procesului de transformare a NATO: Transformarea NATO este un proces

continuu şi necesită o atenţie constantă şi susţinută. În acest sens, la Summitul de la

Bucureşti, aliaţii au decis susţinerea eforturilor miniştrilor apărării de supervizare a

gestionării aspectelor de apărare ale transformării Alianţei, pentru a asigura că NATO

rămâne eficient şi eficace, în special prin continuarea eforturilor în următoarele domenii:

asigurarea forţelor şi capabilităţilor necesare pentru operaţiunile Alianţei; dezvoltarea de

noi capabilităţi care să răspundă noilor ameninţări; adaptarea structurii de comandă a

NATO, pentru o mai mare flexibilitate şi eficienţă a acesteia.

Evoluţiile din Afganistan şi Irak au oferit României prilejul de a-şi dovedi

potenţialul şi capacitatea de a contribui activ şi eficient la promovarea valorilor şi

obiectivelor comunităţii occidentale în cadrul NATO. Adoptarea unei conduite proactive

în politica externă şi de securitate, materializată prin participarea la operaţiuni şi misiuni,

23

Page 24: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

dar şi în sfera iniţiativelor şi evoluţiilor conceptuale, a consacrat România ca un

contributor real de securitate şi nu generator de probleme pentru aliaţi

România îşi demonstrează valenţele de factor de stabilitate în Europa de Sud- Est

prin participarea activă la toate proiectele şi organismele regionale şi de securitate, cu

accent pe implicarea semnificativă în iniţiativele NATO, UE, ONU şi OSCE care vizează

acest areal.

Acţiunea cu cel mai puternic impact a preşedinţiei române a CS/ONU (iulie 2004)

a constituit-o Reuniunea privind cooperarea ONU-organizaţii regionale (20 iulie 2004,

New York), prezidată de primul-ministru român. Declaraţia preşedinţiei adoptată cu acest

prilej stipulează consensul membrilor Consiliului privind importanţa consolidării acestei

cooperări pentru pacea şi securitatea internaţională.1

În dosarul Kosovo, România joacă rolul de honest broker în definitivarea

procesului de stabilizare a Balcanilor Occidentali, respectiv de principal "companion

politic" al articulării europene şi euroatlantice a statelor regiunii. La 30 aprilie 2004,

Consiliul de Securitate a adoptat o declaraţie prezidenţială privind lansarea Planului de

Implementare a Standardelor pentru Kosovo. România a iniţiat această declaraţie şi a

contribuit substanţial la definitivarea proiectului, alături de celelalte state din formatul de

lucru al Grupului de Contact (SUA, Marea Britanie, Franţa, Spania, Germania, Italia şi

Rusia), care s-a reunit, în septembrie, la New York, cu ocazia celei de-a a 59 sesiuni a

Adunării Generale a ONU.

1 C. Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. III - Există soluţii pentru conflicte?, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pag. 294.

24

Page 25: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

BIBLIOGRAFIE

Studii cu caracter general

1. Manualul NATO, Ediţie revăzută şi adugită, Editura Nemira, Bucureşti,

1997;

2. Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001;

3. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,

vol. I – Politicile ca generator de securitate, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008;

4. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,

vol. III – Există soluţii pentru conflicte?, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008;

5. Moştoflei, Constantin, Stabilitate şi securitate în Europa, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2009;

25

Page 26: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

6. Sarcinschi, Alexandra, Dinu, Mihai, Crize şi instabilitate în Europa,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004;

7. Văduva, Gheorghe, Dinu, Mihai-Ştefan, Crizele politico-militare ale

începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,

Bucureşti, 2005;

Surse internet

1. http://www.ceeol.ro

2. http://www.mae.ro

3. http://www.nato.int

4. http://wikipedia.org

26

Page 27: Rolul Nato in Gestionarea Crizelor Politico-militare

ANEXE

27