UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA
EXPERIMENTALĂ
SPECIFICUL EXPLICAŢIEI ŞTIINŢIFICE
ÎN PSIHOLOGIE
Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
INTRODUCERE
1.Coordonatorul cursului este conf.univ.dr. Mihai Aniţei, profesor asociat la Facultatea de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate. 2.Tutorii sunt : asist.Oana Mateescu.
CURSUL
1.Introducere ♦ 103 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 6 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează psihologia experimentală. 3.Conţinut ♦ În acest curs vor fi studiate principalele noţiuni şi problematici ale psihologei experimentale.
2
PRELEGEREA 1
DE LA CURIOZITATE LA CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ
Conţinuturi:
1.1. De la problemele de viaţă la cercetarea fundamentală
1.2. Curiozitate şi cunoaştere:
• metoda autorităţii,
• metoda perseverenţei,
• metoda apriori
1.3. Cunoaşterea ştiinţifică
Obiective:
1. Prezentarea procesului trecerii de la curiozitatea epistemică la cunoaşterea ştiinţifică
2. Prezentarea prin exemplificări a principalelor modalităţi de fixare a concepţiilor
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 De la problemele de viaţă la cercetarea fundamentală
Cercetarea psihologică trebuie să atingă cel puţin trei deziderate: să descrie manifestările
comportamentului, să explice cauzele acestuia şi să emită o predicţie, să anticipeze condiţiile în
care acel comportament va apărea din nou. Variatele metode utilizate de psihologie pot fi utile
în realizarea unuia sau altuia dintre aceste deziderate. Spre exemplu, observaţia într-un cadru
natural permite descrierea unui comportament şi avansarea unor posibile explicaţii, dar nu ne
permite să verificăm ipotezele asupra motivului apariţiei respectivului comportament. În
schimb, experimentul ne permite ca explicaţiile să fie testate (verificate) în condiţii de laborator
şi ne ajută la determinarea cauzelor, dar s-ar putea ca să nu ne dezvăluie complexitatea
comportamentului aşa cum apare el în lumea reală. Variatele metode de cercetare se
completează una pe alta şi împreună pot îmbogăţi înţelegerea noastră cu privire la diferitele
aspecte ale vieţii psihice.
3
Adesea psihologii preferă să folosească experimentul ori de câte ori problemele investigate
permit acest lucru. Marele avantaj al experimentului – în raport cu celelalte metode de
cunoaştere psiholo gică – este acela că el permite cercetătorilor să controleze situaţiile şi să
elimine – pe cât este posibil – celelalte influenţe care intervin asupra comportamentului
subiectului, cu excepţia factorilor ce sunt examinaţi.
Finalitatea psihologiei ştiinţifice este aceea de a înţelege, explica şi prezice
comportamentele umane.
Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, psihologii utilizează un ansamblu de tehnici foarte
dezvoltate pentru a aduna date şi a obţine explicaţii teoretice. În ultimă instanţă, a explica
înseamnă a da sens, a construi sensul unui comportament, acţiune, fenomen psihosocial.
EXPERIMENT ILUSTRATIV
„Tendinţa la afiliere“, după S.T. Schachter (1959)
Debutul oricărei investigaţii îl constituie observaţia ghidată de curiozitatea ştiinţifică.
Procedurile de bază ale unui experiment le putem explica cel mai bine cu ajutorul unor exemple
de experimente a căror sursă de inspiraţie este viaţa reală. O constatare comună, la îndemâna
oricăruia dintre noi este că oamenii – în anumite împrejurări – doresc să fie împreună cu ceilalţi
oameni mai mult decât singuri. Pentru un cercetător această constatare se transformă într-o
întrebare: „În ce împrejurări oamenii ar prefera să fie cu ceilalţi decât să fie singuri?“ Din multe
experimente desfăşurate pe această temă să-l alegem pe cel desfăşurat de St. Schachter (1959).
El a sugerat că dorinţa de afiliere nu depinde doar de atributele personalităţii individului ci şi de
situaţiile în care se găsesc aceştia. Mai mult, el a avansat ipoteza că frica poate fi unul dintre
mecanismele afilierii.
Pentru început, autorul a procedat la proiectarea unui experiment în care subiecţii să încerce
senzaţia de frică şi a descoperit o metodă ingenioasă şi eficientă. Astfel, o parte dintre subiecţi
au fost întâmpinaţi la intrarea în laborator de către o persoană (complicele experimentatorului)
îmbrăcată în halat alb care s-a prezentat cu un nume cu sonorităţi germane şi care ar fi
cercetător în neurologie şi psihiatrie la o facultate de medicină. În laborator se afla un
impresionant echipament de investigaţie şi doctorul le-a comunicat subiecţilor că vor lua parte
la un studiu foarte important asupra efectelor psihologice ale şocurilor electrice. Fiecare urma să
fie supus la o serie de şocuri electrice şi în acelaşi timp vor fi măsurate variate manifestări
4
fiziologice şi reacţii psihologice cu ajutorul aparaturii sofisticate prezente. Pe un ton
ameninţător, ce nu prevestea nimic bun, doctorul i-a avertizat că şocurile electrice vor fi extrem
de dureroase pentru că numai şocurile intense pot oferi informaţia cerută. Apoi, cu un zâmbet
sarcastic, a adăugat că nu vor suferi afecţiuni permanente de pe urma şocurilor. Subiecţii din
acest grup au alcătuit aşa-numitul „grup experimental“ asupra căruia se aplică o situaţie stimul
(variabila independentă). Dar un experiment trebuie să utilizeze şi un „grup de control“ pentru a
dispune de un termen de comparaţie. De obicei, subiecţii grupului de control trec prin toate
condiţiile pe care subiecţii grupului experimental le acceptă drept factor cheie în evaluarea
psihologică. În experimentul lui Schachter subiecţii grupului de control au fost întâmpinaţi de
un doctor care a adoptat o conduită total opusă: i-a avertizat că vor participa la un experiment
despre şocurile electrice, dar într-o manieră blândă, asigurându-i că şocurile vor produce o
senzaţie moderată, ca o furnicătură uşoară.
Să nu uităm că în toate experimentele selecţia subiecţilor în cele două grupuri este aleatorie
şi aceasta este o modalitate de a compensa faptul că experimentatorul nu poate controla totul în
legătură cu subiecţii lor. Spre exemplu, în acest experiment unii subiecţi erau extroverţi, alţii
introverţi şi trebuia să ţină seama de acest lucru astfel încât să-i distribuie relativ egal în cele
două grupuri. Experimen tatorul trebuie să anticipeze, să verifice şi să precizeze care factori ar
putea influenţa experimentul şi, în funcţie de aceşti factori să organizeze cele două grupuri.
Desigur, când avem la dispoziţie un eşantion mare putem alege subiecţii după aceste
caracteristici cerute. Dar asupra acestor aspecte vom insista pe larg în capitolele ulterioare ale
cărţii. În cazul nostru, experimentatorul trebuia să ofere subiec ţilor posibilitatea de a se afla
împreună cu ceilalţi pentru a observa efectele fricii, dacă acestea se manifestă. La grupul
experimental doctorul (complicele experimentatorului) după ce a încheiat descrie rea
experimentului i-a anunţat că vor trebui să aştepte 10 minute pentru a pregăti echipamentul de
examinare. Fiecărui subiect i s-a oferit posibilitatea de a aştepta singur într-o cameră sau de a
aştepta într-o altă cameră mai mare împreună cu ceilalţi. Aceste alegeri au constituit realitatea
psihologică evaluată, comportamentul sau variabila dependentă. Practic, odată cu exprimarea
preferinţelor experimentul lua sfârşit. Grupul de control a făcut acelaşi lucru. Va riabila
anxietate (teamă, frică) a fost manipulată şi a produs efecte vizibile pentru că subiecţii din
grupul experimental au ales – în proporţie covârşitoare – să stea împreună, faţă de proporţia
scăzută a celor din grupul de control.
Studiul amintit, aşa după cum subliniază şi autorul, nu oferă răspunsuri la toate întrebările
importante despre ceea ce determină comportamentul de afiliere. Sunt şi alte situaţii care
5
încurajează afi lierea? De ce subiecţii din experimentul lui Schachter în condiţii de anxietate
crescută preferau să fie împreună cu ceilalţi? Doreau să le fie distrasă atenţia, sau doreau să-şi
exprime sentimentele de anxietate unor persoane care să-i înţeleagă pentru că erau în aceeaşi
situa ţie, sau poate căutau o modalitate de a compara emoţiile proprii cu ale altora aflaţi în
aceeaşi situaţie? Răspunsul la aceste întrebări poate fi aflat prin cercetări adiţionale. O
înţelegere deplină a mecanismelor comportamentului de afiliere poate fi obţinută numai
printr-un număr mare de studii ale căror rezultate pot fi coroborate.
Pentru a înţelege mai bine legătura dintre viaţa reală şi cerce tarea experimentală în
psihologie să luăm un alt exemplu.
EXPERIMENT ILUSTRATIV
„Irosirea socială“, după B. Latané (1981)
O observaţie comună şi la îndemână oricăruia dintre noi este aceea că oamenii care lucrează
în grup adesea par să lenevească. Un psiholog, mai ales expert în psihologia socială, nu va trece
indiferent pe lângă această observaţie şi se va decide să o studieze în mod experimental. Aşa de
exemplu, psihologul american Bill Latané şi-a propus acest lucru şi, pentru început, a purces la
trecerea în revistă a literaturii de specialitate pentru a vedea dacă această problemă a mai fost
tratată. A constatat, astfel, că încă la începutul secolului, doi ingineri agronomi francezi au
realizat un experiment simplu şi sugestiv. Ei şi-au solicitat subiecţii să tragă cu toată puterea de
capetele unei frânghii în următoarele variante: câte doi oameni la fiecare capăt al frânghiei; câte
trei oameni la fiecare capăt al frânghiei; câte opt oameni la fiecare capăt al frânghiei. Pentru a
măsura intensitatea efortului depus, au utilizat un dinamograf. Ipoteza era că dacă oamenii
exercită acelaşi efort în grup ca şi individual, atunci performanţa grupului ar trebui să fie suma
eforturilor individuale. Or, inginerii francezi au descoperit că grupurile de două persoane au tras
cu 95 % din capacitatea totală, grupurile de trei cu 85 %, iar gru purile de opt cu 49 % din
capacitatea totală. Se pare că în grup, efortul scade sensibil şi cercetătorul american Latané şi
colaboratorii săi (1979, 1981) au încercat să demonstreze că fenomenul irosirii sociale ar putea
fi obţinut şi în alte situaţii experimentale. În acelaşi timp, Latané a încercat să explice acest
fenomen printr-o difuzie a responsabilităţii. Astfel, atunci când lucrează pe cont propriu,
oamenii se simt responsabili în întregime pentru sarcina primită, pe când, dacă lucrează în grup,
acest sentiment de responsabilitate se diluează.
O investigaţie experimentală care ar urmări în mod sistematic efectele irosirii (leneviei)
sociale îşi găseşte justificarea şi aplicabilitatea în raport cu problemele serioase existente în
6
productivitatea forţei de muncă. S-a putut constata că muncitorii care lucrează în grupuri mari
produc mai puţin per individ decât atunci când lucrează în grupuri mici. Si dacă performanţa
individuală ar putea fi atent controlată, supravegheată în interiorul grupului, oamenii ar lucra la
fel de bine ca în cazul în care ar lucra individual.
Am invocat studiile lui Latané şi colaboratorii săi ca un bun exemplu de cercetare
psihologică pentru a ilustra modul în care o problemă de interes socio-economic poate fi adusă
într-un laborator şi studiată într-o manieră controlată. Un experiment bine realizat, atent condus,
ne va permite o mai bună înţelegere a fenomenului decât ar face-o o simplă observaţie a
evenimentelor. Psihologia expertimentală este disciplina care se ocupă, în primul rând, de
modul corect de conducere a unor asemenea studii experimentale: cum să identificăm probleme
din realitate, cum să dezvoltăm ipoteze, cum să organizăm experimentul pentru a verifica
ipotezele, cum să adunăm datele, să le analizăm, să le interpretăm. Rezultă că psihologia
experimentală vizează fundamentele cercetării ştiinţifice aplicate în psihologie.
1.2 Curiozitate şi cunoaştere
Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi în mod sistematic de descoperirea şi explicarea cauzelor
ce stau la baza modului în care se desfăşoară diferite fenomene, situaţii, procese. La baza
acestor preocupări sistematice se află curiozitatea ştiinţifică. Un observator obişnuit nu se va
simţi teribil de frustrat dacă nu-şi poate explica o serie de observaţii asupra unor lucruri şi
fenomene din mediul înconjurător. În schimb, omul de ştiinţă este animat de intoleranţă în
raport cu întrebările fără răspuns, până ce ajunge la o explicaţie pertinentă. Se ştie că oamenii de
ştiinţă sunt îndeobşte persoane mult mai curioase decât alţi oameni şi sunt dispuşi să investească
forţă, energie, timp pentru a-şi satisface curiozitatea. Această intoleranţă faţă de întrebările fără
răspuns şi problemele nerezolvate a condus ştiinţa spre dezvoltarea unor numeroase tehnici şi
metode de studiu experimental. Se impune, deci, distincţia între curiozitatea ştiinţifică şi cea
cotidiană sau a omului obişnuit.
Curiozitatea este doar „scânteia“ care porneşte „motorul“ cu noaşterii, dar acest motor are
nevoie de „combustibil“, de o serie de surse ale cunoaşterii şi trebuie să spunem că oamenii de
ştiinţă uzea ză de modalităţi valide de achiziţie a cunoştinţelor despre lumea obiectivă. Aceste
modalităţi valide sunt integrate într-o concepţie ştiinţifică, într-o metodă ştiinţifică care conduce
la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. Pentru a înţelege mai bine atributele metodei
ştiinţifice trebuie să comparăm cunoaşterea ştiinţifică cu alte metode de fixare a concepţiilor. În
filosofia ştiinţei sunt amintite metoda autorităţii, metoda perseverentei şi metoda apriori.
7
• Metoda autorităţii
Constituie cel mai simplu mod de fixare a concepţiilor şi se bazează pe încrederea
nestrămutată în cuvântul, opinia, ideile celor care exercită autoritate asupra noastră. Suntem de
mici antrenaţi în supunerea la autoritate pentru că mama şi tata au necondiţionat dreptate. Pe
măsură ce creştem, aceste surse de autoritate pierd din cre dibilitate în raport cu multiplele
aspecte ale realităţii obiective, cunoaşterii lumii. Un alt exemplu ar fi concepţiile religioase,
fixate prin metoda autorităţii. Profesorii noştri sunt şi ei părtaşi ai acestei metode. Apare un
aspect cel puţin paradoxal. Cu cât trebuie să cunoaştem mai mult şi, în felul acesta, dispunem de
mai puţin timp şi resurse de investigare, cu atât trebuie să acceptăm că multe cunoştinţe şi
concepţii sunt fixate prin metoda autorităţii. Vom avea încredere deplină în părinţii, profesorii,
cărţile, tratatele, dicţionarele şi enciclopediile investite cu autoritate. Această metodă oferă
marele avantaj al unui efort minim şi al unui sentiment ridicat de securitate, de siguranţă. Într-o
lume stresantă, zbuciumată, este mai confortabil să ai încredere deplină în concepţiile transmise
pe această cale.
• Metoda perseverenţei
De această dată, avem de-a face cu refuzul schimbării concepţiilor căpătate, indiferent de
evidenţa unor argumente contrarii. Această metodă le permite oamenilor să-şi păstreze o
concepţie generală constantă şi uniforma asupra lumii, eliberându-i, într-o anumită măsură, de
stresul şi disconfortul psihologic. Dar, pe de altă parte, ea este dovada unei stereotipii în gândire
şi concepţii cu manifestări, uneori, iraţionale.
• Metoda apriori
În acest context, termenul „apriori“ face trimitere la ceva care este crezut fără evaluare
anterioară. Este, de fapt, o extensie a metodei autorităţii. În realitate, ceea ce pare a fi fixat
apriori, este o anumită concepţie generală despre lume şi viaţă. Această metodă exploatează
tendinţa omului de a crede şi accepta lucruri rezonabile, „de bun simţ“ şi care se impun înainte
de orice, fiind acceptate şi în virtutea autorităţii. Nu-i putem condamna pe oamenii care credeau
înainte că pământul este plat atâta vreme cât şi astăzi putem găsi destule persoane care cred
acest lucru în virtutea experienţei imediate.
1.3 Cunoaşterea ştiinţifică
Metoda ştiinţifică ajută la fixarea concepţiilor pe baza experienţei. Din această perspectivă
am putea defini psihologia ştiinţifică drept un demers repetabil şi autocorector de înţelegere a
fenomenelor psihice pe baza unor observaţii empirice.
8
Termenul empiric este derivat din cuvântul grecesc care însemnă experienţă. Experienţa,
mai mult decât încrederea, este sursa cunoaşterii. Având concepţiile fixate în baza metodei
autorităţii nu avem nici o garanţie a faptului că autoritatea a obţinut date înainte de formarea
unei opinii. Metoda tenacităţii, în schimb, refuza să ia în consideraţie datele, la fel cum se
întâmplă şi în metoda apriori. În schimb, metoda ştiinţifică utilizează procedee pentru stabilirea
superiorităţii unei concepţii faţa de alta.
Termenul autocorectare presupune un proces repetabil de eliminare a ideilor incorecte, de
replicare a experimentelor. Obser vaţia empirică şi autocorectarea constituie căile specifice
demersului ştiinţific. În mod curent, un demers ştiinţific începe prin abordare analitică,
„spargerea“ unei probleme în elementele sale componente. Analiza psihologică a
comportamentului uman implică descrierea, predicţia şi explicaţia. Acestea corespund celor trei
categorii majore de tehnici de cercetare utilizate în psihologia ştiinţifică: observaţia, corelaţia şi
experimentul. Întrucât asupra acestor proceduri vom reveni în mod detaliat, în continuare vom
examina specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie.
9
PRELEGEREA 2
PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ EXPERIMENTALĂ
Conţinuturi:
2.1. Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie
• Inducţia şi deducţia
• Despre teorie
• Despre variabile
• Evaluarea predicţiilor şi teoriilor
2.2. Psihologia ca ştiinţă experimentală
2.3. Domeniul psihologiei experimentale
Obiective:
1. Prezentarea mecanismelor elaborării concepţiilor ştiinţifice
2. Cunoaşterea trăsăturilor fundamentale ale unei teorii
3. Prezentarea domeniului psihologiei experimentale
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
2.1. Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie
După cum arătam ceva mai sus, observaţiile empirice şi autocorectarea reprezintă
paradigmele metodei ştiinţifice. În continuare vom examina modul cum funcţionează acestea în
psihologia ştiinţifică. Să ne întoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale. Observaţiile
sistematice au sugerat aria problematică a investigaţiei, apoi experimentele de laborator au
indicat câteva caracteristici ale fenomenului şi au permis verificarea unor predicţii asupra
naturii sale. Apoi datele experimentului au sugerat unele soluţii la aspectele practice ale irosirii
10
sociale şi aceste date au fost explicate prin dilua rea responsabilităţii, adică prin trimiterea la o
teorie mai generală în psihologia socială. Aceşti paşi rezumă modul tipic de lucru în ştiinţă:
observaţiile empirice făcute pe baza unor observaţii cauzale sau a unor teorii relevă ceva despre
aceste teorii, ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). Aceasta
autocorectare ciclică, proprie metodei ştiinţifice, a fost pentru prima dată pusă în evidenţă de
către Francis Bacon, care a anticipat multe aspecte importante ale ştiinţei moderne, cum ar fi
inducţia şi deducţia.
• Inducţia şi deducţia
La baza oricărei concepţii ştiinţifice se află datele (observaţiile empirice) şi teoria
(organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de ştiinţă au împărtăşit şi
împărtăşesc idei diferite privitor la importanţa unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei
concepţii ştiinţifice. Este neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau de relaţie
univoc-determinativă în raporturile dintre date şi teorie. Dacă Bacon a crezut în prioritatea
observaţiilor empirice, oamenii de ştiinţă moderni, de asemenea, subliniază rolul datelor şi
progresul prin trecerea de la date spre teorie.
În abordarea de tip inductiv primează progresul de la datele particulare la o teorie
generală. Direcţia inversă, deductivă, porneşte de la teorie, ajungând la date particulare.
Din momentul în care observaţiile empirice s-au impus ca termen distinctiv al metodei
ştiinţifice de fixare a concepţiilor, multora li s-a părut firesc faptul că inducţia trebuie să fie
calea pe care avansează ştiinţa. Atunci când abordarea este pur inductivă, va exploata
observaţiile empirice legate de circumstanţele în care sunt făcute. Aceasta presupune ca legile
sau teoriile la care se va ajunge, să fie şi ele limitate la aceste circumstanţe. Dar observaţii
empirice ulterioare, într-un alt context, pot sugera o altă teorie sau modificarea celei existente.
Aşadar, teoriile induse din observaţii reprezintă ipoteze şi nu adevăruri finale, iar schimbarea
teoriilor ca rezultat al observaţiilor empirice (experimentelor) continue exemplifică cel mai bine
natura autocorectoare a ştiinţei.
Demersul de tip deductiv subliniază prioritatea teoriei, în timp ce observaţiile cauzale,
datele trec pe locul secund pentru a lărgi teoriile care descriu şi prezic un număr cât mai mare
de observaţii. Din acest punct de vedere, înţelegerea ştiinţifică înseamnă că o teorie va prezice
un şir de observaţii empirice care survin ulterior. În exemplul nostru despre irosirea socială,
teoria diluării responsabilităţii sugerează că monitorizarea performanţei individuale într-un grup
ar putea reduce procesul difuziei responsabilităţii şi, implicit, fenomenul de lenevie socială.
11
În privinţa raporturilor dintre inducţie şi deducţie, Barry H. Kantowitz, Henry L. Rooediger
III şi David G. Elmes (1991) pro pun o relaţie ciclică prin care ştiinţa progresează spre o mai
bună înţelegere a problemelor.
TEORIE
DEDUCŢIE INDUCŢIE
DATE
Conform acestei scheme, demersul deductiv porneşte de la o teorie cu ajutorul căreia se
elaborează predicţii asupra datelor. Aceste predicţii vor fi verificate prin observaţii particulare.
Pe de alta parte, prin inducţie datele sugerează organizarea teoriilor care vor permite verificarea
datelor. Această relaţie circulară ne arată că teoriile pot fi considerate drept ipoteze ale modului
în care sunt organizate datele. Aplicând acest model asupra exemplului cu irosirea socială
vedem cum, iniţial, rezultatele pozitive ale experimentelor au susţinut încrederea noastră în
noţiunea generală de irosire socială. Aceste rezultate, în schimb, au sugerat ipoteze des pre
natura irosirii sociale (este un fenomen general în orice grup de lucru?; apare acest fenomen la
locul de muncă la fel de bine ca şi în laborator?). Răspunsurile pozitive la aceste întrebări ne
permit interpretarea fenomenului pe baza teoriei difuziei responsabilităţii. În continuarea
cercetărilor lor, Latané şi colaboratorii săi au încercat să elimine alte explicaţii ale irosirii
sociale prin teorii alternative. A fost măsurat efortul subiecţilor atât individual, cât şi în grup. În
acest caz, ei au considerat că o persoană tinde să-şi diminueze efortul în grup. Cu alte cuvinte,
au sugerat existenţa unei tendinţe de conservare a efortului, care ar explica mai bine irosirea
socială decât difuzarea responsabilităţii. Pentru a testa „puterea“ acestei ipoteze sau nivelul ei
de falsificabilitate autorii au elaborat experimente în care subiecţii au fost testaţi individual sau
în grup, dar nu în ambele situaţii. Rezultatele au arătat că irosirea socială a apărut din momentul
când o persoană a fost testată împreună cu cel puţin încă o persoană. Concluzia: difuzarea
(diluarea) responsabilităţii este o explicaţie mai plauzibilă a irosirii sociale decât conservarea
efortului.
• Despre teorie
Teoria se defineşte ca un set de declaraţii care explică o varietate de situaţii.
12
Raportul dintre numărul declaraţiilor şi cel al situaţii lor este invers proporţional în cazul
unei teorii bune. Cel mai bun exemplu este legea gravitaţiei universale. Prin ea este explicată
căderea obiectelor, comportamentul valurilor, poziţia astrelor în sistemul solar. Cu un număr
restrâns de declaraţii despre atracţia reciprocă a astrelor se explică un număr mare de situaţii.
Este, deci, o teorie puternică.
În psihologie teoria îndeplineşte două funcţii majore: 1) oferă un cadru pentru etalarea
sistematică şi ordonată a datelor; şi 2) permite omului de ştiinţă să emită predicţii. Teoria
ghidează experimentatorul în organizarea rezultatelor şi îi permite elaborarea de predicţii
pentru situaţiile în care nu există date. Cu cât va fi mai mare nivelul predicţiei, cu atât va fi mai
bună teoria.
Aşadar, teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele şi datele într-o structură
coerentă, dar şi pentru a prezice observaţiile suplimentare. În unele tratate cele două funcţii ale
teoriei, organizarea şi predicţia, apar sub numele de descriere şi explicaţie. Această formulare
repune pe tapet disputa privitoare la superioritatea abordării deductive sau inductive în ştiinţă.
Abordarea deductivă consideră că cea inductivă se preocupă exclusiv cu descrierea. Abordarea
inductivă poate replica, afirmând că descrierea este explicaţie: dacă un psiholog ar putea prezice
corect şi controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate, atunci acel
psiholog ar putea explica comportamentul. Argumentul este superfluu deoarece ambele abordări
sunt corecte. Dacă datele necesare ar fi organizate, predicţiile ar putea fi realizate fără a recurge
la o teorie. În realitate, niciodată nu vom avea toate datele necesare şi atunci teoriile sunt
solicitate să ne ajute în traversarea prăpastiei dintre cunoaştere şi ignoranţă, adică ele trebuie să
ne permită avansarea unor predicţii asupra unor date încă inaccesibile. La rândul lor, teoriile nu
vor fi niciodată complete pentru că niciodată nu vom avea toate datele. Iată motivele pentru care
descrierea şi explicaţia riscă să fie termeni echivalenţi care descriu mai mult calea decât
eventualul rezultat teoretic. De aceea, vom prefera termenii de organizare şi predicţie mai
degrabă decât pe cei de descriere şi explicaţie.
• Despre variabile
Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de
variabilă este crucial pentru psihologia experimentală.
13
Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom
rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un
exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu
greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de
altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un
comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza.
În fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila
independentă.
În psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde
subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens
generic) este variabila independentă.
Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar
trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei in
dependente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila
dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei
independente. La prima vede re, între variabila independentă şi variabila dependentă este o
relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest
lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.
În experimentul lui Schachter variabila independentă era reprezentată de măsura în care
comportamentul doctorului reuşea, într-un anumit mod, să inducă frica, anxietatea. Variabila
dependentă este ceea ce se aşteaptă să se schimbe atunci când variabila independentă este
manipulată (variată). În cazul nostru, variabila dependentă era alegerea între a aştepta singur sau
împreună cu ceilalţi. Cei doi termeni sunt mai uşor de înţeles dacă vom ţine seama că
„independent“ şi „dependent“ se referă la legătura dintre variabile. Modificările variabilei
independente sunt controlate de experimentator şi nu de modificările variabilei dependente. Este
important de reţinut că modificările variabilei dependente depind de modificările variabilei
independente numai dacă ipoteza experimentatorului este corectă. Ipoteza poate fi formulată ca
o declaraţie de tipul „dacă – atunci. Variabila care urmează cuvântului „dacă“ este cea
independentă, iar variabila care urmează cuvântului „atunci“ este cea dependentă. În cazul
experimentului lui Schachter ipoteza suna astfel: „Dacă un subiect este expus la o situaţie de
frică accentuată, atunci nevoia sa de afiliere cu alţi subiecţi va creşte peste nivelul normal“.
14
Această formulare pune în evidenţă faptul că legătura dintre cauză şi efect are loc într-o singură
direcţie. Modificări ale variabilei independente produc modificări ale variabilei dependente şi
nu invers.
Să luăm un exemplu mai simplu de experiment pe care studenţii cursului de psihologie
experimentală îl realizează în cadrul lucrărilor de laborator şi anume studiul relaţiei dintre
intensitate, durată sau ritmul de expunere a unui stimul şi viteza, precizia reacţiilor unui subiect.
La prima vedere relaţia cauzală directă este indubitabilă. Depinde oare viteza, timpul de reacţie
doar de intensitatea, durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se află într-o
anumită stare de oboseală care poate afecta performanţa? Înseamnă că între variabila
independentă şi cea dependentă intervine şi o altă variabilă, numită intermediară, sau externă
sau de control (pentru că trebuie să fie controlată, ţinută sub control). În acest caz, ar trebui să
constatăm efectul oboselii şi să intervenim, mărind sau micşorând acest efect pentru a constata
implicarea lui în comportamentul de răspuns al subiectului. Iar dacă acest efect există, atunci el
trebuie să fie luat în consideraţie în experimentul respectiv. Se vădeşte astfel că un bun control
al variabilelor intermediare sporeşte eficienţa demersului experimental.
• Evaluarea predicţiilor şi teoriilor
Oamenii de ştiinţă nu încearcă să determine dacă o teorie particulară este adevărată sau
falsă într-un sens absolut. Ei preferă să de clare că o teorie este suportată în mod semnificativ de
datele obţinute, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca alte date să nu suporte teoria. Cu alte
cuvinte, în ce măsură predicţiile sunt verificate prin datele obţinute. Există un nivel admisibil al
erorii probabile a predicţiilor şi teoriilor. Deşi oamenii de ştiinţă nu se mulţumesc cu declaraţii
simple de adevăr / fals asupra unei teorii, ei trebuie să decidă de multe ori care dintre teorii este
cea mai potrivită într-un anumit moment. Pentru aceasta, trebuie să utilizăm o serie de criterii de
evaluare a teoriei, dintre care cele mai importante sunt: economicitatea, precizia şi
verificabilitatea.
Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relaţia invers proporţională dintre numărul
declaraţiilor unei teorii şi numărul situaţiilor explicate în aceea teorie. Astfel, la o extremă vom
avea situaţia în care o teorie uzează de declaraţii separate pentru fiecare rezultat. La cealaltă
extremă, cazul ideal ar presupune o singură declaraţie care explică totul. Dincolo de aceste
extreme, teoriile câştigă în putere şi valoare pe măsură ce pot să explice tot mai multe rezultate
prin cât mai puţine concepte explicative.
Precizia este un criteriu foarte important, mai ales în psihologie unde, adesea, din păcate,
lipseşte. Teoriile care apelează la modelare matematică sau care pot fi programabile pe
computer sunt, în general, mai precise decât cele care folosesc declaraţii verbale. Dacă o teorie
15
nu este suficient de precisă astfel încât diferiţii utilizatori, experimentatori să fie de comun
acord cu predicţiile sale, atunci această teorie este, prin toate intenţiile şi mijloacele folosite,
lipsită de precizie.
Verificabilitatea este un criteriu foarte preţuit de către oamenii de ştiinţă deoarece o teorie
care nu poate fi verificată, nici nu poate fi vreodată negată. La prima vedere, am putea crede că
aceasta ar putea fi o calitate, de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat că o astfel de teorie este
incorectă. Dar, oamenii de ştiinţă nu împărtăşesc acest punct de vedere. Să luăm, spre exemplu,
atitudinea faţă de ESP (percepţia extrasenzorială). Adepţii ESP susţin că prezenţa unei persoane
care nu crede în ESP ar inhiba performanţele subiecţilor dotaţi cu această aptitudine deoarece
cei suspicioşi ar provoca aşa-numitele „vibraţii negative“ care tulbura ESP. Rezultă că ESP nu
poate fi evaluată deoarece numai cei care cred în ea pot fi prezenţi când este studiată. Or,
credinţa într-o teorie implică teste de verificare care ar putea sa o respingă. Dacă nu este logic
posibil să verificăm o teorie, ea nu poate fi evaluată. Dacă este logic posibil, dar nu şi tehnic
(aşa cum a fost şi cazul teoriei lui Einstein), evaluarea teoriei este amânată.
2.2. Psihologia ca ştiinţă experimentală
Probabil că este dificil pentru mulţi oameni să gândească despre psihologie ca ştiinţă în
acelaşi sens în care, spre exemplu, fizica şi chimia sunt ştiinţe. Ei ar putea considera că artele,
literatura, religia sfidează analizele ştiinţifice, tot aşa cum se pot îndoi că aceste ana lize
ştiinţifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste, fiorului conducerii unei maşini cu viteză
mare, suferinţelor unei echipe de fotbal învinse. Psihologii umanişti, clinicieni sau terapeuţi, ar
răspunde pozitiv la aceste întrebări. Aceşti specialişti consideră că este imposibil din punct de
vedere obiectiv să evaluezi şi să testezi sentimentele şi experienţele umane prin metode
ştiinţifice tradiţionale. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode
ştiinţifice, la fel cum nu putem testa gravitaţia prin metode teolo gice. Ştiinţa operează acolo
unde uneltele îi sunt potrivite.
Vreme îndelungată, psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Abia la sfârşitul
secolului al XIX-lea, odată cu îmbună tă ţirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-a deplasat
spre tărâmul ştiinţelor pozitive.
Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei
consideră ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii „hard“ consideră că ştiinţele
fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii „soft“ consideră că
ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. Toate ştiinţele dispun de un set de date
şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile
din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de
16
tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de
telescop. Dacă psihologii hard uzează de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datorea ză în mare
parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.
Dincolo de această distincţie hard-soft din lumea psihologilor contemporani, cert rămâne
faptul că ştiinţele exacte au constituit pentru psihologie un model de atins încă de la începuturile
constituirii ei ca ştiinţă. Acest lucru îl vom vedea mai bine în capitolul dedi cat incursiunii
istorice în constituirea psihologiei experimentale.
În mod evident, oricare cercetător din sfera psihologiei va sus ţine cu convingere că
cercetările sale sunt în beneficiul omului, dar tot aşa de bine, multora le-ar plăcea să accentueze
faptul că aceasta nu este singura motivaţie a cercetărilor psihologice. Mulţi oameni de ştiinţă
investighează anumite probleme doar pentru că le găsesc interesante. Cercetarea ştiinţifică este
în mod clasic divizată în două mari categorii: fundamentală şi aplicată. Cercetarea aplicativă se
orientează spre rezolvarea unor probleme specifice, rezultate şi aplicate realităţii. Cercetarea
fundamentală nu pare să aibă un scop practic imediat. Ea permite constituirea unui sistem de
date, explicaţii teoretice şi concepte care pot fi exploatate în cercetarea aplicativă. Fără această
sursă cercetarea aplicativă ar înceta să existe sau, în cel mai bun caz, va deveni în mod necesar
cercetare fundamentală. Pentru că anumite concepţii dezvoltate de cercetarea fundamentală să-şi
găsească aplicaţii, este nevoie de un anumit timp. Astfel, s-a constatat că, deşi cercetarea
fundamentală se justifică pentru 70 % dintre evenimentele semnificative, aceste evenimente
s-au produs cu 20-30 de ani după finalizarea cercetării. Aceasta lungă rămânere în urmă indică
locul crucial al cercetării fundamentale, deşi este destul de dificil să spui că o cercetare
fundamentală făcută astăzi va avea un impact 30 de ani mai târziu.
Deşi distincţia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian
al ştiinţelor, noi credem că cea mai importantă distincţie trebuie să fie făcută între o cercetare
bună şi alta proastă. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură
cercetării fundamentale şi celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările
psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm fie ca studenţi, fie ca psihologi profesionişti sau
ca cercetători în domeniul psihologiei.
Unul dintre reproşurile cel mai frecvent invocate la adresa experimentului de laborator este
că acesta ar fi rupt de viaţa reală. Adevărul este că nivelul aşteptărilor celor care studiază
psihologia sau se apropie de ea ca ştiinţă este foarte ridicat. Dacă studentul de la o facultate
tehnică nu este deloc îngrijorat de faptul că frecventarea cursului de introducere în fizica nu-i
permite să-şi repare automobilul, în schimb s-ar putea să fie preocupat de faptul că frecventarea
unui curs de introducere în psihologie nu-i oferă o mai bună cunoaştere a motivaţilor interioare,
17
nu-l vindecă de nevroze sau nu-i arăta cum să obţină succes în dragoste. Datele pe care
psihologii le utilizează par, la prima vedere, neimportante deoarece este dificil de stabilit o
relaţie directă între cercetarea psihologică fundamentală şi nevoile sociale sau problemele
personale. Psihologul încearcă să înţeleagă procesele fundamentale, mai degrabă, decât situaţiile
fizice care produc aceste procese. Situaţiile fizice în lumea reală şi în laborator nu sunt deloc
similare raportate la aceleaşi procese.
Să presupunem că am fi preocupaţi să ştim care sunt cauzele pro ducerii unor accidente de
avion, adică mai concret, ce relaţie exis tă între accidentele de avion şi lipsa de atenţie (a
pilotului sau a controlorului de trafic). Un psiholog cercetător poate aborda această problemă
într-un laborator de psihologie experimentală, apelând la studenţi pe care îi pune să lucreze la
nişte aparate cu lumini care se sting şi se aprind succesiv. Studentul trebuie să apese pe diverse
butoane corespunzătoare diverşilor stimuli şi acest tip de sarcină pare, la prima vedere, să nu
aibă nici o legătură cu ceea ce face pilotul sau controlorul de trafic. Totuşi, deşi situaţiile fizice
sunt diferite, procesele implicate sunt similare pentru că apăsarea pe un buton este un indicator
al atenţiei şi, mai mult decât atât, cercetătorul poate suprasolicita operatorul uman prin creşterea
vitezei de prezentare a stimulilor, prin complicarea modului de prezentare, ceea ce va tinde să
semene din ce în ce mai mult cu o situaţie la care este supus pilotul sau controlorul de trafic în
condiţiile concrete ale zborului. Tulburările de atenţie sunt responsabile pentru multe tipuri de
accidente industriale şi studierea atenţiei în acest fel în laborator poate duce la beneficii în afara
laboratorului. Multiple restricţii şi dificultăţi ne împiedică să realizăm cercetări experimentale la
locul de muncă al oamenilor. În plus, experimentele de laborator desfăşurate în condiţii strict
controlate au o forţă mult mai mare decât observaţiile obţinute în situaţiile reale.
2.3. Domeniul psihologiei experimentale
Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a oferi
definiţiile operaţionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală şi psihologie
experimentală.
Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al diverselor
ştiinţe. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul este demersul
prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre a-l supune verificării
(testării) în vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile
definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de
determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, în fapt şi în
esenţă, o dimensiune intrinsecă a lui „homo sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi
cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea „de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor
18
evolua lucrurile în viitor. Oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest
demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor naturii.
Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din rea litate pe care dorim
să-l studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi
cu ce efecte.
Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la ju mătatea secolului al XIX-lea
şi putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner „Elemente de psihofizică“ (1860) stă la
baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei
experimentale, considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai convingătoare a
demersului ştiinţific (M. Richelle, X. Seron, 1994).
Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a
experimentului. Aceasta implică prezenţa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri
periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduită, dispozitive tehnice şi proceduri,
strategii, planuri de experimente, modalităţi de culegere şi prelucrare a datelor.
Aşa cum susţin, pe bună dreptate, autorii mai sus citaţi, de obicei psihologii insistă mai mult
asupra modalităţilor de culegere şi prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl
joacă instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei
experimentale s-a conturat, s-a impus, s-a dezvoltat şi va progresa în măsura în care cercetătorii
imaginează şi propun noi mijloace de investigare ce deschid noi orizonturi de investigare a
realităţii psihice. Este sugestiv să ne imaginăm ce ar fi însemnat psihologia cognitivă modernă
fără calculator. Sau problema timpului de reacţie care – tot din perspectiva psihologiei cognitive
– a devenit o sură vitală de informaţii în vederea analizei şi înţelegerii procesării mentale a
sarcinilor. Sau, şi mai sugestiv, cazul conştiinţei, abandonată total datorită ofensivei
behaviorismului şi reintrată recent în sfera de interes a psihologiei experimentale datorită noilor
mijloace tehnice sofisticate utilizate în neuroştiinţele moderne: tehnicile creierului divizat,
metodele de imagistică corticală (tomografia, rezonanţa magneto-nucleară etc.).
Teoriile evoluează la rândul lor în strânsă legătură cu evoluţia tehnicilor utilizate. Astfel
metoda experimentală a cunoscut suişuri şi stagnări, abandonuri şi reveniri spectaculoase. Un
exemplu dramatic este eşecul Şcolii de la Würzburg, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în
demersurile ei de a investiga experimental gândirea şi a demonstra că aceasta nu operează cu
19
imagini intuitiv-senzoriale (conform asociaţionismului senzualist). Metoda utilizată era descri
erea verbală a demersurilor cognitive depuse de către subiecţi-experţi în timpul sau după
rezolvarea unei probleme. La momentul respectiv metoda nu a oferit rezultatele scontate, foarte
puţini dintre subiecţi au reuşit să descrie în termeni strict abstracţi procesele mentale fără a face
apel la imagini concret-intuitive. Dincolo de meritele acestei şcoli (Denkpsychologie) în studiul
gândirii, absenţa unor mijloace adecvate de studiu a blocat evoluţia metodei introspecţiei
experimentale. Dar, după trei sferturi de secol, în anii ’70 cercetările lui Newell şi Simon au
resuscitat interesul pentru metoda raportului verbal în studiul proceselor cognitive superioare.
Prin „protocolul gândirii cu voce tare“ cei doi savanţi au încercat să identifice algoritmii de
lucru ai gândirii umane pe care i-au transpus în programe de calculator şi au ajuns la aceleaşi
rezultate. Vedem cum noi tehnologii permit resuscitarea unor teorii. Domeniul memoriei oferă
demonstraţii şi mai elocvente în acest sens. Cercetările asupra memoriei auto biografice fac apel
la o activitate introspectivă care pune în joc întregul proces de investigare asupra proceselor de
aducere aminte sau de evocare. Tot aşa s-au impus cercetătorilor noţiunile de memorie
procedurală sau de memorie implicită care, fără a fi explicate verbal de către subiect nu
developează mecanismele psihologice investigate. Importanţa, dar şi controversele legate de
raportul verbal şi utilizarea lui în psihologia experimentală vor face obiectul unei ana li ze mai
atente într-un capitol aparte al cărţii.
Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim legată de
metodă, se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu utilizat în
clasificarea ramurilor psihologiei este conţinutul, ori, constatăm că psihologia experimentală se
defineşte prin metodă. În acelaşi timp, fiecare ramură a psihologiei definită de un conţinut
dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puţin importantă. Unii autori sunt tentaţi să
nu considere psihologia experimentală ca o ramură obişnuită ci, mai curând, ca metodă
aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. Alţi autori (P. Fraisse, 1973) consideră psihologia
experimentală drept sursă de cunoştinţe acumulate în psihologie prin utilizarea metodei
experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe
atributele experimentului, psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în
studierea manifestărilor vieţii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991).
Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie
teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel
orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe, acelaşi autor ne oferă următoarea
definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care
stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de date
20
verificate asupra realităţii psihice“ (pp. 15) După cum observăm şi această definiţie trimite la
metodă (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă
de definire a psihologiei experimentale.
Domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii psihice abordate
într-o manieră experimentală.
Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale
identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin
experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile
statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor
studiate.
Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a prezice
fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia experimentală
constituie fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigenţe la cel mai înalt nivel de
rigoare ştiinţifică şi oferind imaginea unei evoluţii dina mice a tehnicilor, instrumentelor,
mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluţia celorlalte ştiinţe moderne.
21
PRELEGEREA 3
SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE
Conţinuturi:
Contribuţia marilor personalităţi la apariţia psihologiei experimentale
Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale
Psihologia experimentală în românia
Obiective:
1. Prezentarea principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinţă
experimentală
2. Prezentarea principalelor momente în constituirea psihologiei ca ştiinţă
experimentală în România
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
3.1 Contribuţia marilor personalităţi la apariţia psihologiei experimentale
Contribuţia lui Helmholtz. Hermann von Helmholtz (1821 - 1894) a fost la bază cercetător în
ştiinţele naturii şi fiziolog. Contribuţiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a
vederii) şi asupra fiziologiei auzului (teoria rezonanţei) au avut o importanţă covârşitoare şi au fost
urmate de cercetări asupra atenţiei, memoriei, el realizând experimente de tranziţie între fiziologie şi
psihologie experimentală.
EXPERIMENT ILUSTRATIV
„Măsurarea timpului de reacţie“
Cel mai ilustrativ exemplu este experimentul timpului de reacţie, prin care Helmholtz a studiat
viteza de propagare a impulsului nervos. Metoda era de o simplitate şi acurateţe desăvârşite, în condiţiile
22
în care Johannes Müller, un alt fi zio log german celebru, susţinea că transmiterea impulsului nervos ar fi
apropiată de viteza luminii şi, deci, imposibil de măsurat. Helmholtz a procedat la stimularea unui nerv la
distanţe diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reacţii la aceste stimulări. Cunoscând distanţa
dintre două puncte în care se face stimularea şi distanţa în timp a apariţiei reacţiilor, se va putea calcula
viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului distanţă - timp. Helmholtz a aplicat stimulări unor
subiecţi legaţi la ochi, pornind de la umăr şi ajungând la gleznă măsurând durata reacţiei prin împingerea
unei manete cu mâna. Cunoscând cu aproximaţie diferenţa de lungime între gleznă şi creier şi pe cea
dintre umăr şi creier el a estimat viteza impulsurilor nervoase la un nivel relativ scăzut de 50 m/s; deci,
în nici un caz nu se apropia măcar de viteza sunetului, cu atât mai puţin de cea a luminii. Apoi,
Helmholtz a procedat la laborioase cercetări în această privinţă pe broaşte; valorile determinate nu au
fost departe de cele stabilite pe subiecţi umani. În timp, cercetările sale s-au dovedit a fi suficient de
riguroase, chiar dacă astăzi ştim că viteza impulsului nervos depinde de diametrul fibrelor nervoase
implicate. Un aspect extrem de interesant merită a fi semnalat: marele fiziolog german a fost de-a dreptul
derutat de diferenţele destul de sensibile între timpii de reacţie ai diferiţilor subiecţi cu care a lucrat sau
chiar la aceiaşi subiecţi în momente diferite, fapt care l-a condus la abandonarea acestor cercetări pe
subiecţi umani. Cărţile de psihologie experimentală ne explică de ce apar aceste diferenţe şi ce soluţii
trebuie să abordăm pentru obţinerea unor măsurători corecte.
Psihologia s-a născut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă în Germania şi trebuie să menţionăm contribuţia lui
Weber, Fechner, Wundt şi Ebbinghaus.
Contributia lui Weber. Ernst Weber (1795 - 1878) a fost specialist în anatomie şi fiziologie la
Leipzig, iar cercetările sale s-au concentrat în special asupra senzaţiilor cutanate, simţului tactil.
EXPERIMENT ILUSTRATIV
Măsurarea pragului diferenţial
Experimentele sale au vizat studierea efectului activităţii musculare în estimarea greutăţii obiectelor.
În acest scop el a solicitat subiecţii să compare două greutăţi, dintre care una constituia greutatea etalon.
În prima situaţie experimentală subiecţii, legaţi la ochi, ridicau greutatea etalon şi, apoi, o altă greutate,
diferită, trebuind să spună dacă cele două au aceeaşi greutate. În a doua situaţie subiecţii erau pasivi şi
greutăţile li se puneau în mână succesiv, trebuind apoi să le compare. Weber a constatat că precizia
răspunsurilor era mai buna în situaţia în care subiecţii erau activi din punct de vedere muscular.
Observaţia care va constitui un punct crucial pentru psihologie era legată de abilitatea subiecţilor de a
detecta o diferenţă între greutatea etalon şi cea dată spre comparare. Astfel, cu cât greutatea etalonului
era mai mare, cu atât diferenţa dintre această greutate şi cea de comparat trebuia să fie mai mare pentru
ca subiectul să poată să o sesizeze. Weber a descoperit, în cazul diferitelor modalităţi senzoriale,
raporturile constante între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o nouă
stimulare. În acest fel, s-a ajuns la celebra lege a lui Weber privitoare la pragurile diferenţiale.
23
Contributia lui Gustav Fechner (1801 - 1887). Fechner a fost un savant cu preocupări foarte
extinse, de la ştiinţele naturii la filosofie, religie, estetică şi psihologie. Cercetările sale de debut în
psihologie sunt legate de vederea cromatică şi de imaginile consecu tive. Apoi, după 1850, el este cel
care a apreciat la justa valoare cercetările lui Weber, preocupându-se de generalizarea legii acestuia,
pornind de la problema fundamentală a posibilităţii existenţei unor legi care să guverneze transformarea
energiei fizice în corespondentul ei mental. Continuând munca lui Weber, Fechner ajunge la rezultate şi
relaţii legice mai elaborate, dobândind notorietate prin formularea „legii pragurilor diferenţiale extinse“.
Fechner este cel care, prin lucrarea sa „Elemente de psihofizică“ (1860) pune bazele
psihofizicii şi ale psihologiei experimentale.
Contributia lui Wilhelm Wundt (1832 - 1920). În cazul lui Wundt putem spune că acesta este
primul om care s-a putut considera pe sine psiholog. Debutând ca discipol al lui Helmholtz şi având o
pre gătire serioasă în fiziologie, el s-a apropiat treptat de psihologie şi, în anul 1874, va publica lucrarea
„Principii de psihofiziologie“ pe care Boring (ilustru istoric al psihologiei) o considera drept cea mai
importantă carte din istoria psihologiei experimentale. In această lucrare, Wundt realizează o trecere
sistematică în revistă a cunoştinţelor despre psihologie şi-şi prezintă propria concepţie care va sta la baza
structuralismului în psihologie. Practic, prin această carte s-au pus bazele unei psihologii sistematice,
Wundt contribuind astfel decisiv la întemeierea psihologiei şi aşezarea ei în rândul disciplinelor de sine
stătătoare.
Wundt, a pregătit o mulţime de specialişti, nu numai din Germania, ci şi din multe alte ţări ale
lumii, el fiind cel care a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig,
devenit apoi primul institut de psihologie; tot Wundt este cel care a înfiinţat şi prima revistă de
psihologie.
Wundt considera că procesele mentale superioare, cum ar fi memoria, gândirea, creativitatea, nu pot
fi abordate experimental. Metoda experimentală este potrivită doar în studiul senzaţiilor şi percepţiilor.
Procesele mentale superioare ar putea fii studiate prin cercetarea operelor civilizaţiei de-a lungul secolelor,
în diverse culturii sau prin istoria culturii şi antropologie.
Contribuţia lui Hermann Ebbinghaus (1850 - 1909). Îndoielile lui Wundt aveau să fie spulberate,
chiar în anul înfiinţării laboratorului său, de către Ebbinghaus care a iniţiat celebrele sale experimente
asupra memoriei umane adunate în lucrarea „Despre memorie“ (1885). În această lucrare se
demonstrează că se pot rea liza investigaţii experimentale asupra unor procese psihice mai complexe,
cum ar fi cazul memoriei.
3.2 Impactul principalelor şcoli şi curente asupra psihologiei experimentale
24
Dacă debutul psihologiei şi, implicit, al psihologiei experimentale este legat de contribuţia unor mari
personalităţi, odată cu începutul secolului al XX-lea putem discuta despre existenţa unor şcoli, cu rente,
orientări majore în psihologie: structuralism, funcţionalism, behaviorism, gestaltism şi cognitivism. Ne
referim aici la curente care au marcat în mod substanţial psihologia experimentală.
Structuralismul sau structura vieţii mentale. După cum arătam ceva mai sus, creatorul şcolii
structuraliste în psihologie a fost W. Wundt, dar această orientare a fost strâns asociată cu numele lui E.
Titchener (1867 - 1927). Titchener a fost unul dintre discipolii lui Wundt; el a preluat această orientare
de la Wundt şi a promovat-o în America, în cadrul laboratorului înfiinţat de către el la Universitatea
Cornell. Psihologia structuralistă s-a ocupat de studiul structurilor mentale pornind de la următoarele
probleme: elementele experienţei, combinarea acestora şi cauzele care stau la baza combinării.
Elementele de bază ale experienţei erau considerate a fi senzaţiile (vizuale, auditive, gustative, etc.), apoi
imaginile şi ideile şi, în ultimul rând, afectele. Fiecare element al experienţei era caracterizat prin durată,
intensitate, calitate şi acuitate.
Psihologia structuralistă şi-a propus să delimiteze elementele experienţei mentale şi modul
cum se combină acestea în cadrul fenomenelor mentale complexe.
Era o perspectivă atomistă, elementaristă, care punea senzaţiile la baza întregi vieţi psihice,
considerând că imaginile şi ideile sunt elemente suprapuse, rezultate în urma principiilor asocierii.
Metoda descompunerii acestor elemente ale experienţei s-a numit introspecţionism.
Introspecţia era metoda de lucru prin care se monitoriza experienţa. Introspecţionistul îşi propunea
să semnaleze conţinutul conştient al unei experienţe. Spre exemplu, un introspecţionist nu ar fi semnalat
vederea unei mese în mediul ambiant, ci ar fi semnalat că vede un anumit tipar, structura spaţială,
culoare, strălucire. Altfel spus, introspecţionistul era pregătit să vadă elementele experienţei care
compun perceperea unei mese. Dacă cineva ar fi raportat în mod simplist că vede o masă, acest lucru ar
fi fost considerat „eroare de stimulare“. Acesta a fost introspecţionismul asociationist - senzualist şi
metoda introspecţiei era riguroasă, dificilă şi foarte greu accesibilă celor din afară. În plus, metoda
stârnea suspiciune atâta vreme cât introspecţioniştii din laboratoare diferite nu se puteau pune de acord
asupra conţinutului aceluiaşi experiment.
Funcţionalismul se va ocupa de funcţiile proceselor şi structurilor mentale. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, darwinismul evoluţionist va câştiga un loc tot mai însemnat între concepţiile ştiinţifice astfel
încât oamenii de ştiinţă au început să se întrebe tot mai serios despre rolul proceselor psihice în
adaptarea organismului la mediu. John Dewey (1859 - 1952) a fost iniţiatorul funcţionalismului în
Statele Unite ale Americii, fiind puternic influenţat de teoria evoluţionistă a lui Darwin. În lucrarea sa
„Conceptul de arc reflex în psihologie“ (1896) el a criticat atomismul şi elementarismul asocia
25
ţionismului senzualist, susţinând că procesele psihice sunt evenimente cu o evoluţie continuă,
neîntreruptă, insistând asupra necesităţii studierii comportamentului în contextul său natural pentru a-i
determina funcţiile.
Behaviorismul. Debutul acestui curent a fost în 1913, când John Watson publica în „Jurnalul de
psihologie“ articolul numit „Psiho logia aşa cum o vede un behaviorist“. În acest material, Watson ataca
psihologia structuralistă şi introspecţionismul, mai ales accentul pe care acesta din urmă îl punea pe
conştiinţă şi conţinuturile mentale. Watson susţinea că ar trebui să se studieze ceva asupra căruia ar
putea cădea de acord toţi oamenii înţelepţi, şi anume comportamentul.
Psihologia, în întregul ei, este declarată ştiinţa comportamentului. Behavioriştii doreau să facă
din psihologie o ştiinţă a naturii, al cărui obiect trebuia să fie comportamentul.
Dincolo de concepţia clasică behavioristă asupra relaţiei stimul - reacţie şi limitele acestei concepţii,
importanţa behaviorismului pentru metoda experimentală în psihologie este enormă. Practic,
behaviorismul este, înainte de toate, o orientare metodologică întrucât îşi propune dezideratul
accesibilităţii comportamentului ca obiect de studiu ştiinţific. Pe bună dreptate, Watson se arăta indignat
de utilizarea unor termeni cum ar fi conştiinţa, gândirea fără imagini, apercepţia, cu înţelesuri foarte
neclare şi imposibil de determinat cu precizie. Celebrul model stimul - reacţie (S → R) este, de fapt,
punctul de pornire al cercetării ştiinţifice riguroase în psihologie. Putem identifica cu uşurinţă stimulul
(S) cu variabila independentă şi reacţia (R) cu variabila dependentă. O cercetare ştiinţifică riguroasă va
trebui să permită, în baza manipulării lui S, anticiparea unor valori ale lui R tot aşa cum, în baza
cunoaşterii lui R, se pot face inferenţe despre S. Schema clasică ce propunea o relaţie univocă S → R va
fi abandonată chiar în interiorul behaviorismului tocmai datorită sugestiilor venite din partea acelor
cercetători care au utilizat în mod riguros schema iniţiala de cercetare. Aşadar, cercetătorii au fost primii
care au semnalat nevoia luării în consideraţie a unor variabile intermediare care se amplasează între
stimul şi reacţie. Modelul behaviorist de cercetare ştiinţifică a revoluţionat psihologia şi a adus cele mai
mari contribuţii până în ziua de azi în dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. Studiile de pionierat ale lui
Pavlov şi Thorndike indicau posibilitatea unei psihologii obiective a învăţării şi, în această zonă,
behaviorismul şi-a adus cele mai mari contribuţii.
Dincolo de aparentul declin al behaviorismului în zilele noastre, în condiţiile în care studiul
structurilor mentale a fost reintrodus în psihologie prin cognitivism, behaviorismul îşi menţine impactul
major asupra psihologiei experimentale, respectiv asupra metodologiei cercetării psihologice.
Psihologia formei – Gestaltismul. Dacă funcţionalismul şi behaviorismul s-au dezvoltat în SUA ca
o reacţie la asociaţionismul senzualist clasic, în Germania o astfel de reacţie se va materializa în cadrul
Şcolii de la Berlin, numită gestaltism, pornind de la cuvântul german „gestalt“ care înseamnă formă,
configuraţie. Gestaltismul se opune asociaţionismului senzualist, susţinând că percepţia nu este o simplă
sumă de senzaţii, ci o imagine unitară a întregului, în care primează forma, configuraţia.
26
Max Wertheimer (1880 - 1943) şi colaboratorii lui (Koffka si Köhler) au demonstrat unitatea
procesului perceptiv, la baza căruia se află fenomenul constanţei perceptive a formei, mărimii,
luminozităţii sau culorilor. Astfel percepţia prezintă calităţi de integralitate, unitate, independent de
senzaţiile schimbătoare provenite de la receptori.
Psihologia cognitivă. Dacă behaviorismul a reuşit să domine psihologia mai ales din punct de
vedere metodologic, din punctul de vedere al conţinuturilor asupra cărora el s-a concentrat, dominaţia a
fost mai scurtă întrucât, încă din anii `50, în psihologie şi-a făcut loc preocuparea pentru studiul ştiinţific
al proceselor mentale superioare. S-a dovedit că multe dintre operaţiile mentale nu pot fi explicate prin
reducerea la schema condiţionării stimul - răspuns. Noua provocare în faţa cercetării psihologice
experimentale era studiul unor fenomene psihice neobservabile cu metode ştiinţifice obiective care să
permită legarea constructelor mentale de răspunsuri observa bile. Psihologia cognitivă va beneficia din
plin de tehnologiile moderne, computaţionale, teoria informaţiei, inteligenţa artificială. Este o
reîntoarcere asupra factorului mental dar cu mijloace extrem de sofisticate care permit modelarea,
simularea unor procese mentale.
În ziua de azi se poate spune că direcţia cea mai importantă de reţinut în psihologie este
specializarea. Şcolile psihologice au tendinţa de a fi exhaustive, exprimându-şi punctul de vedere asupra
tuturor aspectelor psihologiei. Astfel, behaviorismul nu a fost preocupat doar de învăţare, ci şi-a extins
aplicabilitatea conceptelor şi asupra gândirii, limbajului sau dezvoltării copilului. În zilele noastre,
psihologii nu se mai identifică profesional cu o anumită şcoală sau curent, ci cu un domeniu de interes.
Psihologii sunt specializaţi în direcţii foarte variate, de la ramuri largi până la specializări foarte
înguste. Această tendinţă spre specializare este deseori criticată, dar se pare că nu există o alternativă
viabilă. În definitiv, specializarea constituie amprenta maturizării unui domeniu ştiinţific. Spre exemplu,
Asociaţia Americană de Psihologie (APA) numără nu mai puţin de 45 de departamente, între care şi cel
de psihologie experimentală.
3.3 Psihologia experimentală în România
După cum remarca M. Bejat (1973), psihologia s-a constituit în ţara noastră ca ştiinţă experimentală.
Promotorii psihologiei ştiinţifice româneşti s-au format chiar în laboratoarele lui Wundt.
Primul curs de psihologie experimentală este ţinut în România de către Eduard Gruber la Iaşi în
1893, an în care este înfiinţat şi primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi,
27
sub conducerea aceluiaşi E. Gruber. Teza de doctorat a lui Gruber, bazată pe cercetări experimentale
asupra luminozităţii culorilor este publicată în 1893 de către Wundt în acelaşi volum în care apărea şi
teza de doctorat a lui Constantin Rădulescu-Motru.
În anii 1891 - 1893 Constantin Rădulescu-Motru va lucra în Institutul de Psihologie de la Leipzig,
elaborându-şi teza de docto rat în domeniul epistemologiei. Un moment de referinţă este publicarea
lucrării „Problemele psihologiei“ de către C. Rădulescu-Motru în 1898, lucrare în care sunt expuse
principiile teoretice şi metodo logice ale psihologiei ştiinţifice.
Nicolae Vaschide a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători şi poate fi considerat, alături de
Binet şi Toulouse, printre fondatorii psihologiei experimentale franceze. Vaschide va pleca în Franţa
împreună cu marele psiholog francez Alfred Binet, fiind puternic impresionat de cursurile acestuia,
ţinute în 1895 la Universitatea din Bucureşti. Cercetările experimentale ale lui Vaschide cu privire la
atenţie, somn şi vise, psihologia mâinii dar şi asupra diferitelor modalităţi senzoriale, cercetări
desfăşurate în cursul a numai 11 - 12 ani de activitate, sunt incluse într-o bibliografie impresionantă ce
cu prinde aproximativ 170 de titluri, dintre care 12 cărţi.
Laboratorul de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti este înfiinţat în 1906 de
către Constantin Rădulescu-Motru. De altfel, marele savant român a început prin a fi elev şi
colaborator al lui Beaunis în primul an de funcţionare al laboratorului de psihologie fiziologică de la
Sorbona (1889 - 1890).
De numele lui Florian Ştefănescu-Goangă se leagă înfiinţarea laboratorului de psihologie
experimentală şi a primului institut de psihologie la Universitatea din Cluj (1922). El este autorul unei
valo roase cercetări experimentale referitoare la tonalitatea afectivă a culorilor, trecută ca teza de
doctorat cu W. Wundt şi publicată de către acesta în revista Institutului de la Leipzig în 1911. Dar, aşa
cum arăta M. Bejat (1973), realizarea cea mai de preţ a lui Ştefănescu - Goangă rămâne „Şcoala
psihologică de la Cluj“, echipa de cercetători pe care i-a format şi care vor continua dezvoltarea
psihologiei experimentale.
În perioada postbelică, după momentul dureros al stalinismului din anii ’50, când psihologia a fost
sever lovită în toate ţările comuniste, a urmat o perioadă de dezvoltare şi consolidare a acesteia şi putem
aminti aici cercetările laborioase de psihologie experimentală desfăşurate în laboratoarele Institutului de
Psihologie al Academiei Române sau cercetările din laboratoarele de psihologie experimentală ale
Universităţii din Cluj (Alexandru Roşca) şi ale Universităţii din Bucureşti (Gheorghe Zapan).
În anii ’80, psihologia românească suferă o nouă lovitură de tip stalinist prin desfiinţarea
învăţământului superior şi a Institutului de Psihologie. După 1990, psihologia experimentală îşi regăseşte
locul firesc în ştiinţa romanească prin reînfiinţarea Institutului de Psihologie al Academiei Romane şi
prin modernizarea laboratoarelor de psihologie ale universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara.
28
PRELEGEREA 4
OBSERVAŢIE ŞI EXPERIMENT
Conţinuturi:
4.1. Definire şi caracteristici
4.2. Observaţia ocazională – observaţia sistematică
4.3. Factorii determinanţi ai observaţiei
4.4. Conţinutul observaţiei:
• particularităţile bioconstituţionale
• conduita expresivă
• conduita verbală
• conduita reflexivă
4.5.Protocolul observaţiei
4.6.Aspecte particulare ale observaţiei
Obiective:
1. Prezentarea particularităţilor metodei observaţiei
2. Prezentarea conţinutului observaţiei în experimentul psihologic
3. Elaborarea fişei de observaţie în experimentul de laborator
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
4.1 Definire şi caracteristici
Etimologia cuvântului îşi are originea în latinescul „observoare“ – a privi, a fi atent la. Cele
mai multe definiţii de dicţionar insistă pe constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor aşa cum se
desfăşoară ele în realitate. Rezultă drept trăsătură definitorie a observaţiei, caracterul „pasiv“:
observatorul nu intervine în desfăşurarea fenomenului studiat. Dacă în experiment se provoacă
în mod deliberat o modificare a variabilei independente urmărindu-se efectele acestei modificări
29
asupra variabilei dependente (comportamentul), în observaţie fe nome nul este urmărit în modul
său natural de desfăşurare, încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante,
edificatoare.
Dar, în experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va
urmări obţinerea unor date suplimentare care să descrie modificările variabilei dependente.
Aşadar, metoda observaţiei poate fi cu succes utilizată în cadrul laboratorului, distincţia
esenţială care se impune este cea a prezenţei sau absenţei unei manipulări deliberate a
variabilelor implicate.
Definitorie pentru observaţie este înregistrarea sistematică a unor manifestări
comportamentale aşa cum se prezintă ele în condiţiile normale ale mediului, pe cât de discret
posibil. Dincolo de aceste trăsături, la o analiză atentă (Banister şi colab., 1996) se impun şi
alte caracteristici definitorii ale observaţiei:
• precizia observaţiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până
la forme difuze, nestructurate;
• focalizarea, concentrarea observaţiei de la o manifestare foarte îngustă, strictă a
comportamentului până la manifestări globale;
• nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii)
observat, care poate prezenta următoarele variante: observator prezent şi neimplicat,
observator prezent şi implicat, observator ascuns şi neimplicat, observator ascuns şi implicat;
• durata observaţiei, care poate varia de la o observaţie spontană până la observaţia pe
durate mari de timp;
• nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire
completă până la absenţa oricărei informări.
4.2 Observaţia ocazională – observaţia sistematică
Această distincţie se impune pentru a preciza mai bine ce tip de observaţie trebuie să utilizăm în
cercetarea psihologică.
Observaţia ocazională, aşa după cum arată şi numele, se exercită într-o manieră
neformală, neghidată de reguli, este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog fie
asupra lui fie asupra celor din jurul său. La începuturile ştiinţelor socio-umane, ale psihologie în
general, acest gen de observaţie a avut un rol important în adu narea unui corp semnificativ de
date ce au fost apoi sistematizate şi analizate. Dar, pe măsură ce psihologia s-a constituit ca un
30
corp solid de cunoştinţe, rolul acestui tip de observaţie a mai scăzut, continuând totuşi să
influenţeze fiecare psiholog în atitudinile şi evaluările sale.
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală care apare într-un
anumit context experimental, astfel încât cercetătorul, deşi urmăreşte un set de scopuri proprii
cercetării actuale (prezente), aceasta nu-l împiedică să constate-observe aspecte inedite care-l
pot conduce la concluzii total neaşteptate şi uneori originale. Istoria ştiinţei este bogată în astfel
de exemple. Astfel, Féré, medic neuropsihiatru francez, observă la o pacientă care avea pielea
mâinilor anormal de uscată că aceasta semnala în plus o serie de în ţepători (pişcături) la nivelul
pielii mai ales pe vreme uscată şi rece. Féré s-a gândit să măsoare electricitatea statică a pielii
pacientei, constatând descărcarea acestei electricităţi în momentele respective, ceea ce l-a
condus la descoperirea reflexului psihogalvanic (după P.Fraisse şi J.Piaget, 1989).
Observaţia sistematică se desfăşoară după un plan riguros, în cadrul unui proiect de
cercetare, investigaţie sau experiment. Este o observaţie „naturală“ în condiţiile în care se
studiază manifestările comportamentale ale indivizilor în cadrul lor „natural“ de viaţă, adică
acolo unde ei îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile de învăţare, de muncă sau de loisir.
Observaţia poate fi practicată în consultaţii sau în clinică. Observatorul va stabili cadrul şi
condiţiile unei observaţii care va pur ta atributul de „clinică“. Este, de obicei, însoţită de
interviul clinic, de anamneză.
În general, observaţia sistematică se subordonează unor scopuri precise, se consemnează în
mod riguros datele în urma unei planificări, a unui adevărat „proiect de observaţie“ prin care
sunt anticipate – la modul cât mai amănunţit cu putinţă – conduitele, manifestările avute în
vedere, momentele, durata ş.a.m.d.
4.3 Factorii determinanţi ai observaţiei
a) Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă
variabilă în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea
comportamentului observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al labo
ratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului. Tehnologiile moderne pun la îndemână
ferestrele cu orientare unidirecţională (one way screen/ window) sau camere video. Tot atât de
eficiente pot fi şi metodele clasice de „spionare“: o draperie, un paravan, un orificiu în perete
ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului
31
mai ales la copii, la persoanele cu handi cap intelectual sau în condiţii de grup. În experimentul
de laborator cel mai adesea subiectul este solicitat într-o sarcină, are de îndeplinit un consemn şi
cercetătorul, adică observatorul trebuie să fie prezent pentru a urmări modul cum subiectul res
pectă consemnul sau pentru a-i oferi diferitele secvenţe ale unor sarcini care se derulează în
timp. Cel mai adesea cercetătorul trebuie să manipuleze aparate, probe, să consemneze riguros
rezultatele ş.a.m.d. În mod normal subiectul acceptă convenţia prezenţei observatorului ca
făcând parte din „joc“ şi tocmai absenţa acestuia l-ar intriga. Cer cetătorul (observatorul) se află
într-o relaţie specifică de cooperare din primele etape ale experimentului: selecţia grupurilor şi a
subiecţilor în raport cu etapele experimentului. Practic, de la bun început experimentatorul
trebuie să se asigure de participarea benevolă sau de motivarea (recompensa) participării
subiecţilor. În aceste condiţii prezenţa observatorului este o condiţie comună pentru toţi
subiecţii participanţi şi grija trebuie să se manifeste în ceea ce priveşte conduita
experimentatorului, personalitatea acestuia, modul egal, neutru-binevoitor de a se exprima în
relaţiile cu toţi participanţii la experiment.
b. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor
observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate,
atitudinal-caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului.
Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă experienţa sa, reprezentările sale asupra
fenomenului studiat, atitudinile sale faţă de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile,
prejudecăţile, stereotipurile sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune
evidenţierea principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului.
• înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu
abilităţi dobândite de observator? Problema este deschisă şi nu putem decât să acceptăm că
unele elemente sunt înnăscute şi ţin de o anume orientare nativă a personalităţii, de o anume
deschidere spre lume, oameni. Va fi greu să afirmăm însă că extrovertul sau introvertul sunt mai
mult sau mai puţin înclinaţi spre observaţie. Am spune că mai importantă este o anume
curiozitate epistemică în raport cu acţiunile celor din jurul nostru. Spiritul de observaţie ca
aptitudine generală este poate mai important în acest sens. J. Piaget şi P. Fraisse (1989) invocă o
tipologie a observatorilor propusă de către psihologul american Vernon, care îi împărţea în 3
categorii:
- observatorii capabili de o foarte fină autoobservaţie, caracterizaţi prin inteligenţă şi
umanism;
- observatorii care îşi analizează bine prietenii şi cunoştinţele; aceştia ar avea un
temperament artistic şi ar fi mai puţin sociabili;
32
- observatorii care îi analizează mai bine pe străini; ei ar fi foarte inteligenţi, mai dotaţi din
punct de vedere artistic, dar mai puţin sociabili.
Constatăm că factorul sociabilitate – extroversie pare să coreleze mai puţin decât firea
artistică, introvertă cu spiritul analitic-observativ.
• gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Se
pare că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil
şi pentru cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinţa de
a-l observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinţă asupra mediului
social sau rasei.
• nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de
personalitatea observatorului. Dacă acceptăm că observatorul este un psiholog, un profesionist,
un cercetător, atunci putem considera că – în virtutea calificării şi a respectării principiilor deon
tologiei profesiei – prejudecăţile, stereotipiile, clişeele, sările subiective vor fi eliminate în cea
mai mare măsură şi ceea ce va rămâne va ţine de nivelul experienţei şi pregătirii profesionale.
Tindem să credem că de la un anumit nivel – problema subiectivităţii observaţiei este mai puţin
relevantă. În schimb, importantă va fi calificarea profesională, priceperea, măiestria
observatorului. Astfel, într-un studiu dedicat valorii diagnostice a metodei biografice (ce
implică în mare măsură observaţia clinică) în selecţia candida ţi lor la şcoala de aviaţie s-a
demonstrat că abilităţile diagnostice ale psihologilor experţi se exprimă pe deplin abia după
cinci ani de experienţă profesională în mediul socio-profesional aeronautic (M. Toma, M.
Aniţei, 1987). Împărtăşim convingerea că, dincolo de natura mai puţin riguroasă a metodei,
dincolo de implicaţiile subiective proprii personalităţii observatorului, observaţia poate fi o
metodă viabilă în măsura în care este o observaţie calificată condusă cu competenţă de către
psiho logi profesionişti.
Capacităţile observative trebuie să fie verificate şi validate sistematic. Verificarea
presupune un studiu de fidelitate prin care se compară observaţiile făcute de mai mulţi
observatori. Validarea poate fi concurentă sau predictivă. Prin validare concurentă se confruntă
în baza studiului de corelaţie – datele obţinute prin observaţie cu datele obţinute cu ajutorul
unor probe care şi-au dovedit, în studii anterioare, validitatea predictivă. Validitatea predictivă
presupune considerarea datelor obţinute prin observaţie ca predictori al unor performanţe
(şcolare, profesionale) şi confruntarea lor prin studiul de corelaţie cu datele criteriu care reflectă
nivelul performanţei reale (şcolare sau profesionale). În ambele cazuri trebuie să obţinem va lori
semnificative ale coeficienţilor de corelaţie la un prag admisibil de probabilitate a erorii mai
mic decât 5%. Acest gen de studii de fidelitate sau validitate presupun valorificarea datelor de
33
observaţie prin apelul la valori numerice, deci modalităţi cât mai riguroase de consemnare a
datelor. Înainte de a analiza şi descrie modul cum notăm, consemnăm datele observaţiei, trebuie
să vedem ce anume observăm.
4.4 Conţinutul observaţiei
La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm manifestările
comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să
descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obli gaţi la o
astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât mai
riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi
situaţii, inclusiv în experimentul de laborator.
Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în
două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor,
circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,
circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica,
modificările vegetative, vorbirea).
• Particularităţile bioconstituţionale
Au fost sistematizate şi integrate în tipologiile biosomatice la care facem apel, tipologii
accesibile intuitiv în baza observaţiei. Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer
şi Sheldon.
Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic. Iată cum
descrie celebrul psihiatru german cele două ti puri pe care le-a studiat în mod aprofundat:
picnicul şi aste nicul (după N. Mărgineanu, 1978):
• Picnicul prezintă spre mijlocul vieţii lui, o structură corporală scundă, bondoacă şi
îndesată, o faţă rotundă şi un ten mai degrabă proaspăt şi fin. Sistemul lor osos este plăpând,
slăbuţ, musculatura moale, iar faţa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsime.
Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaţi, ceea ce dă trunchiului forma generală a
unui butoi. În cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în
vreme ce partea occipitală este rotunjită, faţa este moale, largă şi rotundă, cu proporţii verticale,
armonioase, mijlocii; diferitele sale părţi sunt bine formate, profilul este moale, prezintă o
curbură puţin aplecată şi un nas cărnos; conturul frontal al feţei, prezentat în mod schema tic,
are forma unui pentagon sau a unei pajuri mari. În general picnicii au părul suplu, fin, rar, cu o
tendinţă puternică spre chelie precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de
abundente.
34
Picnicul este înclinat spre inteligenţă concretă, în plan social este un conformist, în plan
afectiv oscilează între tristeţe şi veselie, este un ciclotim.
• Astenicul are o constituţie verticală, un trunchi cilindric, un spaţiu toracic strâns şi lungit,
iar umerii apropiaţi. Extremităţile şi gâtul apar mai degrabă alungite. Capul prezintă dimensiuni
mici, este rotund şi puţin alungit. Oasele şi muşchii sunt subţiri, mici şi slabe. Nasul, lung şi
ascuţit, contrastează puternic cu maxilarul inferior, care este mai degrabă hipoplazic, ceea ce
face ca bărbia să pară intrată, gata oarecum de fugă, dând omului un profil unghiular, pe care,
de altfel, îl întâlnim şi la structuri asemănătoare cu constituţia astenică. Conturul frontal al feţei
se apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată. Pielea are deseori o culoare pală,
părul şi sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă timp înde lungat, în vreme ce în
restul corpului sistemul păros este în general puţin dezvoltat. Întâlnim deseori în această
structură corporală bărbaţi cu trăsături eunucoide, ca lungimea exagerată a extremităţilor,
bazinul nespus de mare; se observă, de asemenea, trăsături feminine la bărbaţi, trăsături
masculine şi lipsă de dezvoltare normală a organelor genitale la femei; în sfârşit, se observă
frecvent trăsături hipoplazice, cu o dezvoltare redusă ca talie mică, o stare de regresiune a
corpului în întregime sau a unor părţi luate separat, în special a feţei care prezintă un profil
aproape drept, puţin dezvoltat, cu un nas mic, obtuz, puţin reliefat; s-ar putea spune că toată
partea mijlocie a feţei este atinsă de o oprire a dezvoltării. Astenicul este înclinat spre
inteligenţă abstractă, este nonconformist şi exigent în plan social, cu manifestări afective de tip
schizotim, interiorizat, retractil, oscilând între iritabilitate şi calm.
• Atleticul este caracterizat foarte sumar prin dezvoltarea importantă a muşchilor, prin
umerii mai largi decât bazinul, prin pieptul dezvoltat şi păros. Alte inferenţe şi relaţii ale
atleticului sunt foarte puţin precizate de către Kretschmer.
Biotipologia lui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor
constituţionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaţiei (spre ex. înălţimea,
greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi embriologic,
savantul american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii ‘40, trei tipuri
morfologice care corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare. Vom apela la descrierile lui
Sheldon (după N. Mărgineanu, 1978).
• Endomorful este caracterizat prin modul său de a apare molatic şi sferic. Corelaţia cu
aceste două trăsături este dezvoltarea sub medie a oaselor şi a muşchilor, precum şi un
coeficient scăzut de suprafaţă a corpului. Un atare individ are o greutate specifică scăzută şi plu
teşte pe apă. Faptul că viscerele digestive sunt mult dezvoltate şi că elementele funcţionale ale
acestor structuri se dezvoltă din endoderma embrionului justifică termenul de endomorf. Tipul
35
psihologic corespunzător este viscerotonul caracterizat prin dorinţa de odihnă şi relaxare,
nevoia de confort, plăcerea digestiei, dependenţa de aprobarea socială a celorlalţi, somnul
adânc, nevoia de a fi consolat de semeni la necaz etc.
• Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor.
Corpul mezomorf este puternic, tare, rezistent la răniri şi bine echipat pentru solicitarea
efortului fizic. Atletul, aventurierul, soldatul de meserie ilustrează cu precădere acest tip.
Coordonatele dominante ale biotipului derivă în primul rând din mezoderma embrionului de
unde şi numele. Tipul psihologic corespunzător este somatotonul caracterizat prin atitudinea
asertivă, siguranţa în afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera directă,
deschisă şi fără reţineri, vocea neinhibată, proprietatea de a părea mai în vârstă, nevoia de
acţiune imediată la necaz etc.
• Ectomorful este dezvoltat linear, în înălţime, fragil, cu coşul pieptului turtit şi cu corp în
general delicat. Este de obicei slab şi cu muşchii nedezvoltaţi. În raport cu greutatea sa el are
cea mai mică supra faţă, manifestând astfel o precumpănire a greutăţii faţă de suprafaţă. Tot în
raport cu masa corpului el are creierul şi, în general, sistemul nervos cel mai dezvoltat. Pare a fi
dezvoltat mai mult din ţesuturile ectoderme ale embrionului. Din cauza suprafeţei sale mari este
cel mai sensibil la contactul cu mediul extern. Are un corp slab echipat pentru efortul fizic
îndelungat, de competiţie. Tipul psihologic corespunzător este cerebrotonul, caracterizat prin
reţinere în manifestări şi atitudini, reactivitate nervoasă, sociofobie, dialog social inhibat,
reţinere vocală, persistenţa în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate.
• Conduita expresivă
Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi
vorbirea. Observaţii sistematice, experienţa acumulată au condus la asocieri relativ stabile între
particularităţile conduitei expresive şi anumite manifestări ale vieţii psihice. Cu alte cuvinte,
conduita expresivă poate fi „citită“ şi merită să fie descifrată pentru că oferă indici relevanţi
asupra vieţii psihice interne.
Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi.
• Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (ţinuta) elemente precum:
statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor,
amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii. Poziţia generală a corpului este
un bun indicator pentru trăirea psihică a subiectului în momentul observaţiei. Dincolo de
infinitele nuanţări putem distinge două atitudini generale edificatoare: pe de o parte, atitudinea
descrisă prin umeri lăsaţi, trunchi înclinat în faţă, capul plecat, mâinile întinse moi de-a lungul
corpului poate sugera stare de oboseală sau stare depresivă, fie modestie, lipsă de opoziţie sau
36
de rezistenţă, atitudine defensivă, nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeţe; pe de altă parte,
la polul opus se situează atitudinea descrisă prin pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele
larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp, ceea ce sugerează siguranţă de sine,
tendinţă dominatoare, atitudine „marţială“, provocatoare. Pentru o corectă des cifrare a
semnificaţiei diverselor atitudini generale se impune raportarea lor la situaţia concretă şi
corelarea cu alte elemente ale conduitei.
• Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea, fermitatea
în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât, timid; rapid, energic,
suplu şi ferm. Acestor tipuri de mers li se pot asocia următoarele semnificaţii psihologice:
– mersul lent şi greoi este specific persoanelor cu o constituţie astenică, cu temperament
flegmatic şi indică o redusă mobilitate motorie;
– mersul lent, nehotărât, timid pare să fie specific temperamentului melancolic şi exprimă
emotivitate, labilitate emoţională, nesiguranţă;
– mersul rapid, energic, suplu şi ferm pare să fie caracteristic mai ales temperamentului
sangvin, exprimând energie, echilibru emoţional. Caracterizează persoanele tinere, sănătoase,
energice, echilibrate.
• Gesturile constituie o sursă bogată de informaţii privitoare la dina mica activităţii, forţa,
energia, viteza, precizia acţiunilor implicate. Pot fi gesturi instrumentale legate de exercitarea
unor acţiuni precis determinate într-o activitate profesională. În acest caz indicatori precum
viteza şi precizia pot oferi indicaţii asupra gradului de îndemânare, dar şi asupra altor
particularităţi psihice. Spre exemplu, gesturile rapide, dar imprecise pot sugera
hiperexcitabilitate proprie colericului; gesturile prompte, sigure şi precise sugerează calm,
stăpânire de sine, încredere în forţele proprii, prezenţă de spirit; gesturile lente, dar sigure şi
precise pot sugera meticulozitatea, grija pentru detalii, atenţie mai mate acordată calităţii în
detrimentul vitezei; gesturile oscilante ca viteză şi lipsite de precizie exprimă, dincolo de
neîndemânare, lipsă de interes pentru activitate, o slabă mobilizare energetică, lipsă de
antrenament sau absenţa spiritului practic.
În schimb, gesturile retorice constituie un adevărat limbaj expresiv, ele însoţesc sau chiar
înlocuiesc vorbirea şi îndeplinesc, la rândul lor funcţii asemănătoare vorbirii: ele trebuie să
comunice, să regleze, să convingă, să influenţeze, să suplimenteze, să compenseze. Gesturile
retorice pot fi analizate din perspectiva frecvenţei, amplitudinii, energiei, modului de efectuare.
Semnificaţia lor psihologică este foarte bogată şi nuanţată, astfel încât o atentă observaţie poate
oferi o cantitate mare de informaţii relevante. Spre exemplu, gesturile moi, de mică
amplitudine pot sugera diferite stări cum ar fi: atitudinea defensivă, teamă, slabă mobilizare
37
energetică, oboseală, stări depresive, indiferenţă, plictiseală, apatie, posibil temperament
melancolic; gesturi bogate, ample, impetuoase, largi par să fie specifice picnicului,
colericului şi în parte, sangvinicului şi sugerează stări afective stenice sau hiperstenice de bună
dispoziţie, veselie, volubilitate, jovialitate, euforie, elan, înflăcărare pentru o idee sau cauză,
dorinţa de a-i antrena, de a-i câştiga pe cei din jur pentru cauza respectivă; gesturile repezi,
violente care însoţesc mai ales vorbirea cu ton ridicat denotă iritabilitate, nevoia de afirmare
proprie, de dominare, de exercitare a autorităţii. Varietatea gesturilor im pune interpretarea lor
în raport cu situaţia concretă, cu mijloace verbale utilizate şi alte caracteristici ale expresivităţii
cum ar fi mimica.
• Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părţile mobile ale feţei, respectiv
ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, la care se adaugă elementele proprii
fizionomiei: culoarea părului, a feţei, a ochilor, conformaţia feţei, profilul în ansamblu, profilul
frunte-nas, profilul nas-gură-bărbie, forma maxilarelor, raporturile dintre partea superioară a
craniului (frunte, calotă craniană) şi partea inferioară (maxilare).
Modul cum abordăm aceste particularităţi este influenţat de o serie de clişee, de reprezentări
sau prejudecăţi faţă de care trebuie să fim foarte prudenţi. Spre exemplu, există tendinţa de a
corela conformaţia frunţii cu nivelul de inteligenţă. Deşi studiile riguroase nu au condus la
evidenţierea unor corelaţii sistematice şi semnificative, totuşi suntem marcaţi – îi observaţiile
noastre – de acest indicator. Un alt clişeu este corelaţia dintre capacitatea voliţională şi forma
bărbiei şi maxilarelor. Bărbia pătrată, ferm conturată şi uşor proeminentă, maxilare puternice
sunt considerate semne ale unei voinţe puternice, ale fermităţii, ambiţiei, perseverenţei. O
corelaţie care pare să fie mai bine susţinută de observaţii morfoconstituţionale este cea dintre
nivelul de dezvoltare a părţilor superioară şi inferioară a feţei şi aspectele raţionale şi
instinctivo-emoţionale ale conduitei. Tipul cerebrocranian prezintă o predominanţă a
dezvoltării craniene superioare, cu frunte largă, maxilare înguste este astenic sau ectomorf,
cerebroton, raţional, logic, rece interiorizat, critic. În schimb, tipul viscerocranian prezintă o
predominanţă a dezvoltării maxilarelor, nări largi, gură mare, bărbie rotundă; aparţine tipului
picnic sau endomorf (visceroton); dominat de latura instinctiv, visceral, emoţională.
Privirea constituie componenta cea mai dinamică, mai expresivă şi mai semnificativă
pentru comunicarea non-verbală. Gradul de deschidere a ochilor este un indicator relevant
asupra atitudinii subiectului faţă de situaţia cu care este confruntat. Spre exemplu, ochii larg
deschişi sugerează naivitate, interes pentru noutate, căutare, înţelegerea noutăţii informaţiei;
ochii întredeschişi sugerează o atitudine de neacceptare, de rezistenţă faţă de informaţiile
primite, suspiciune, tendinţa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului,
38
tendinţa de a ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenţii, oboseală, stare de plictiseală.
Evident că între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor receptate se află un
raport invers proporţional. Limbajul comun apelează la o serie de expresii sugestive pentru rolul
acordat privirii: „inteligentă“, „lucidă“ sau „opacă“. Cert este că privirea, asociată cu celelalte
ele mente ale mimicii şi fizionomiei poate sugera o varietate extrem de largă de trăiri,
manifestări, emoţii, stări de la mirare la nedumerire, acceptare, înţelegere, melancolie, tristeţe,
veselie, mânie, severitate ş.a.m.d. Un alt indicator de evaluare a privirii este direcţia. Astfel,
privirea în gol sugerează nedumerirea, efortul de rememorare; privirea în jos sau în lături
sugerează atitudine de umilinţă, sentiment al vinovăţiei, ruşine; privirea în sus, peste capul
interlocutorului deno tă lipsă de respect pentru acesta; privirea îndreptată ferm către
interlocutor, susţinând fără dificultate privirea acestuia arată sinceritate, atitudine deschisă,
hotărâtă sau asprime, atitudine critică, uneori provocatoare.
Mobilitatea privirii poate oferi şi ea indicaţii interesante. Astfel, mobilitatea excesivă, fuga
privirii, pare a fi semnul lipsei de fermitate, tendinţei de a-şi ascunde gândurile, intenţiile sau
chiar sentimentului de culpabilitate; în schimb privirea fixă, imobilă denotă o lipsă de aderenţă,
de contact cu realitatea sau de înfruntare a interlocutorului.
În aprecierea rolului mimicii observatorul va căuta să integreze diversele componente ale
acesteia într-o abordare unitară care priveşte îndeosebi bogăţia acesteia. O mimică săracă
sugerează un temperament flegmatic, dar este şi semnul unei reduse reactivităţi, chiar al unei
anumite inerţii emoţionale şi afective; o mimică depresivă însoţită de expresie meditativă sau
de tristeţe sugerează un temperament melancolic sau prezenţa unor tulburări, maladii, suferinţe;
o mimică excesiv de mobilă poate sugera un temperament coleric dacă este însoţită şi de o gestică
amplă şi rapidă, dar, de obicei, indică o anumită inconstanţă sau instabilitate a echilibrului
emoţional.
• Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea, amploarea,
durata reacţiilor emoţionale. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură specializată pentru
valorificarea acestor indicatori; adesea subiecţii, în timpul efectuării unei sarcini (motorii,
cognitive etc.) sunt cuplaţi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul, ritmul respirator, reacţia
electrodermală ş.a. O parte dintre aceste modificări sunt accesibile şi observaţiei şi pot fi
evaluate: ritmul respirator, pulsul, reacţiile vaso-motorii şi secretorii (modificările de culoare ale
feţei, transpiraţia), funcţionalitatea musculaturii etc. Reacţiile vegetative sunt relevante mai ales
pentru trăirile emoţionale şi autocontrolul individului. În funcţie de nivelul de intensitate al trăi
rilor afective modificările vegetative se exprimă fiecare într-o manieră specifică.
39
• Conduita verbală
Include pe de o parte aspectele formale, de expresivitate proprii limbajului oral şi, pe de altă
parte, aspectele de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
• Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbali zării, respectiv intensitatea,
fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia. Astfel, intensitatea este un indicator al fondului energetic,
dar sugerează şi calităţi cum ar fi hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul, încrede rea în sine.
Fluenţa este un bun indicator al mobilităţii proceselor cognitive, al vitezei de
conceptualizare şi de ideaţie. Aşa de exemplu, vorbirea fluentă, continuă, curgătoare exprimă
uşurinţa în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite şi asta
presupune rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităţii cognitive precum şi un tonus
neuropsihic ridicat. În schimb, vorbirea lipsită de fluenţă, discontinuă, întreruptă frecvent de
pauze sugerează dificultăţi de conceptualizare cu originea într-un tonus neuropsihic scăzut, în
desfăşurarea lentă a activităţii psihice, în reactivitatea emoţională ridicată ş.a. În ceea ce
priveşte debitul sau viteza verbalizării pare să fie mai ales expresia dinamicii neuropsihice, a
temperamentului, dar ţine şi de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivă cu
interlocutorul.
Intonaţia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaţa psihică pentru că ea exprimă
capacitatea de exteriorizare în plan social a unei largi varietăţi de stări, trăiri, sentimente. Astfel,
intonaţia bogată în inflexiuni este specifică oamenilor cu un fond afectiv bogat, preocupaţi să-şi
impresioneze interlocutorii. În schimb, intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni arată fie
un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în comportamentul social. În ceea ce
priveşte pronunţia, aceasta reflectă o serie de particularităţi neuropsihice, temperamentale dar
şi nivelul de cultură generală şi profesională, educaţia vorbirii începută în familie şi desăvârşită
prin instrucţia şcolară şi profesională. La o privire mai atentă vom putea distinge următoarele
tipuri de pronunţie: pronunţia deosebit de corectă (mergând până la afectare), pronunţia corectă,
clară, fără afectare, la modul natural, firesc, pronunţia incorectă, neclară, nemijlocită sau
defetuoasă. La mijloc pot fi, în acest caz, tulburări ale vorbirii necorectate la timp, afecţiuni ale
aparatului verbo-motor, deficienţe culturale, precipitare, emotivitate excesivă, oboseală marcată.
• Aspectul semantic vizează conţinutul, semnificaţia conduitei verbale şi are în vedere
structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea
lor la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea şi expresivitatea
termenilor utilizaţi. Interpretarea acestor particularităţi trebuie să fie realizată în strânsă legătură
cu contextul observaţiei, cu sarcina subiectului, cu profesia, preocupările, nivelul de cultură
generală.
40
• Conduita reflexivă
Vizează îndeosebi conduitele care reflectă poziţia, atitudinea subiectului faţă de situaţia
experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator. Atitudinea faţă de situaţia
experimentală poate fi de cooperare, participare motivată, cu interes, curiozitate sau dimpotrivă
dezinteres, lipsă de implicare, plictiseală. Atitudinea faţă de sarcină poate fi caracterizată la fel
prin nivelul de interes, implicare, cooperare, participare, încredere în forţele proprii, atitudinea
faţă de succes sau faţă de eşec (modul de atribuire a succesului sau eşecului). Atitudinea faţă de
experimentator (dacă acesta este prezent) vizează deferenţa, politeţea, comunicarea, dialogul,
cooperarea. Conduita generală în timpul efectuării unor sarcini poate oferi indicii relevante cu
privire la nivelul atenţiei, implicării cognitive, a componentelor motorii (coordonare, precizie)
sau a celor afectiv motivaţionale.
4.5 Protocolul observaţiei
În faţa unui număr atât de mare de date de observaţie s-ar putea să rămânem descumpăniţi.
Pentru ca observaţia să servească pe de plin scopurilor cercetării experimentale trebuie să fie
sistematică şi analitică. Pentru a fi eficientă observaţia trebuie să răspundă unor întrebări
precise, să se subordoneze ipotezelor experimentului, temei de cercetare. Este absurd să ne
propunem observarea tuturor conduitelor posibile pe care un om le poate oferi. Ne vom orienta
asupra acelor conduite relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Observaţia
trebuie să aducă acel surplus de date edificatoare care să completeze în mod fericit datele
obţinute prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente.
După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaţiei prin
elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi,
pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare, de consemnare a
datelor observaţiei. Este de dorit să utilizăm – pe cât posibil – scale de evaluare cu trepte de
3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe
prin care se descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte
frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Unele manifestări nu permit decât evaluări
dihotomice prin care se consemnează prezenţa sau absenţa, altele solicită descrieri mai
amănunţite.
În concluziile experimentului observaţia va trebui să fie structurată şi în raport cu momentele
acestuia: momentul iniţial al primului contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul
instructajului, momentul efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului. Pentru fiecare
dintre aceste momente trebuie construită lista de conduite supuse observaţiei întrucât unele
conduite sunt relevante doar la început, altele doar în faza de instructaj ş.a.m.d.
41
Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi
eficientă a datelor de observaţie. Nu există un model standard al acestei fişe, oricum conţinutul
acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele
desfăşurării acestuia. În principiu fişa de observaţie trebuie să con ţină următoarele secvenţe:
• datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente
de identificare specifice utilizate de către experimentator;
• date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora,
ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observatori, tipul de observaţie,
tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi.
• conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă
(pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă
(componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). Fiecare
componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de observaţie. De
asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor observaţii
curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu caracter
sintetic.
Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului
experimental. În acest moment observaţia este extrem de importantă, ea permiţând sesizarea
unor inadvertenţe, erori, deficienţe sau lipsuri. În acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi
protocolului, fişei de observaţie în scopul corectării, completării sau restructurării acesteia.
4.6 Aspecte particulare ale observaţiei
După cum se vede, observaţia este o sursă extrem de bogată de informaţii. De aici provine
însă şi un anumit risc: nu toate datele de observaţie sunt în egală măsură relevante. În timp ce
unele sunt semnificative, dezvăluie trăsături definitorii, altele (mai ales cele bazate pe
manifestări accidentale) sunt în mare măsură lipsite de semnificaţie. O corectă delimitare este
dificil de realizat pentru că ar presupune aplicarea metodei pe o durată mai lungă şi sistematic;
în plus observaţia presupune şi oarecare intuiţie, chiar un anumit talent.
Se impune abordarea unor dificultăţi şi probleme specifice în utilizarea metodei
observaţiei. Observaţia este, sub aspect psihologic, o activitate perceptivă, porneşte de la
perceperea unui eveniment, a unei situaţii, fenomen sau conduite. Dacă vom defini percepţia ca
proces psihic de interpretare a informaţiei senzoriale şi constituire a unei imagini cu sens asupra
42
obiectelor şi fenomenelor cu care suntem în contact nemijlocit, atunci va trebui să acceptăm că
– inerent – se produce un filtraj, o selecţie după variate criterii. Nu percepem, nu sesizăm, nu
putem observa totul, selecţia este o dimensiune legică, un mecanism funcţional intrinsec al
oricărei observaţii. Orice manual de psihologie inventariază o bogată listă de factori ai selecti
vităţii. Astfel încât datele observaţiei vor fi selectate şi interpretate inerent subiectiv; nu vom
putea elimina nota de subiectivitate atâta vreme cât observaţia este realizată de către un om
asupra altor oameni.
În măsura în care observaţia ştiinţifică presupune căutarea răspunsului la o întrebare, ea
generează o atitudine favorabilă surprinderii faptelor semnificative. În schimb, o atitudine mai
puţin orientată, focalizată, creează riscul apariţiei unor interpretări personale a unor indici
ambigui.
EXPERIMENT ILUSTRATIV
Utilizarea metodei observaţiei. M. Reuchlin (1992)
Într-un studiu asupra utilizării metodei observaţiei într-o situaţie standardizată, M. Reuchlin
(1950, 1992) a solicitat ca doi observatori independenţi să observe comportamentul verbal şi
motor al unor subiecţi care avea de rezolvat un test de inteligenţă concretă (cuburile Kohs).
Anterior, într-o pretestare s-a elaborat o listă a comportamentelor posibile verbale şi motorii ce
pot să se manifeste în cursul rezolvării testului. Lista cuprinde 24 de manifestări ce trebuiau să
fie notate cât mai fidel de către observatori pe măsură ce acestea se developau. Comparaţia
celor două protocoale de observaţie a scos la iveală diferenţe semnificative între cei doi
observatori. Astfel, în şase dintre cele 24 de trăsături frecvenţele observate erau în mod
semnificativ diferite pentru că unul dintre observatori neglija în mod sistematic reacţiile verbale.
O altă dificultate ţine de capacităţile noastre limitate de a recepta şi interpreta informaţii
care provin simultan de la mai multe canale senzoriale. Această deficienţă poate fi comparată
doar prin apelul la tehnici suplimentare de fixare a informaţiei: cinema, foto, audio, video. La
aceste dificultăţi se adaugă durata observaţiei. Atunci când se impune o observaţie de lungă
durată, observatorul poate fi supli nit satisfăcător prin mijloace tehnice, care ne oferă – în plus –
posibilitatea redării rapide într-un timp scurt, a observaţiilor efectuate.
Dacă aceste dificultăţi pot fi preîntâmpinate prin antrenament şi utilizarea unor mijloace
tehnice suplimentare, tindem să credem că cele mai mari dificultăţi provin din stilul
cognitiv-decizional al observatorului. În actul observaţiei observatorul se implică prin cunoş
tinţele, reprezentările, teoriile sale asupra oamenilor şi manifestărilor acestora. Pericolul cel mai
43
mare îl constituie – după părerea noastră – fenomenul încrederii absolute, necritice, în propriile
cunoştinţe, astfel încât, după primul contact cu situaţia, cu subiectul, observatorul tinde să-şi
formeze o imagine, o reprezentare asupra subiectului observat şi va tinde să acorde încredere
absolută acesteia dincolo de orice informaţii ulterioare. Cu alte cuvinte, există riscul ca obser
vaţiile ulterioare să sufere un proces de „aducere la numitorul comun“ al primei impresii.
Psihologii tind să aibă o încredere oarbă în intuiţiile lor izvorâte din primele observaţii şi bazate
pe teoriile lor asupra fenomenului studiat. Este sugestivă, în acest sens, analiza întreprinsă de
către S. Oskamp (1986). El analizează dinamica relaţiei dintre nivelul de încredere asupra
evaluărilor realizate de către psihologii practicieni asupra diferitelor probleme psihologice şi
nivelul de acurateţe al acestora. Un grup de psihologi a primit un număr de cazuri spre analiză.
Informaţia despre fiecare caz li s-a prezentat în etape. Rezultatele arată că, la un anumit punct în
procesul de obţinere a informaţiilor, acurateţea evaluărilor atinge un plafon dincolo de care nu
mai creşte şi acumularea de noi observaţii nu mai modifică estimările iniţiale. Mai mult, pe
măsură ce se adaugă noi informaţii, încrederea în corectitudinea primelor observaţii tinde să
crească, astfel încât ultimele informaţii (chiar dacă sunt nerelevante sau ciudate) par să
servească mai mult la confirmarea primelor impresii (citat din C. Zamfir, 1990, p.117).
În legătură cu prezenţa observatorului, D.Mc. Burney (1983) semnalează următoarele
probleme: în primul rând avertizează asupra modificării inerente a comportamentului
membrilor grupului prin prezenţa observatorului. Se sugerează un raport invers proporţional
între mărimea grupului şi amplitudinea efectelor prezenţei observatorului. Se impune aici o
precizare legată de observaţia în condiţiile experimentului de laborator. În acest caz prezenţa
observatorului (cercetătorului) este obligatorie (în cele mai multe situaţii) şi ea constituie o
variabilă intermediară ce trebuie să fie supusă controlului. Prezenţa acestuia egalizează
condiţiile pentru toţi participanţii la experiment. Observatorul este obligat să se manifeste
discret şi egal cu toţi subiecţii, intervenţiile sale trebuie să fie precis marcate, atitudinile sale
trebuie să se circumscrie unei poziţii neutru-binevoitoare.
O altă problemă asupra căreia insistă autorul citat ţine de etică. Observatorul participant
constituie un atac la intimitate. Sunt opinii pro şi contra, dar tindem să credem că dacă
psihologii nu se implică în calitate de observatori participanţi aceasta ar împiedica aplicarea
metodelor de cunoaştere psihologică asupra unor importante probleme sociale. Asupra
aspectelor de ordin etic ale experimentatorului psihologic pe subiecţi umani vom reveni într-un
44
capitol aparte, dar este sugestiv să amintim aici exemplul citat de către Mc Burney (1983) al
unei cercetări observaţionale în care s-au încălcat principiile etice (Holden, 1979).
Un cercetător a simulat că este homosexual pentru a studia comportamentul
homosexualilor, câştigându-le încrederea. Apoi a reuşit să le afle identitatea şi s-a alăturat unei
echipe de asistenţi sociali implicându-se în investigarea lor. Deşi nu a dezvăluit identitatea
subiecţilor şi concluziile studiului erau în favoarea lor, cercetătorul a obţinut datele sub false
pretexte expunând persoanele respective riscului violării intimităţii, fără a le cere acordul
explicit.
Dincolo de aceste dificultăţi şi probleme, dincolo de posibilele dezavantaje care ţin de
subiectivitate, de implicarea personalităţii observatorului, de prezenţa acestuia sau de
dificultatea asigurării exigenţelor de fidelitate şi validitate, metoda observaţiei are o serie de
avantaje certe. În primul rând, furnizează o mare cantitate de informaţie prin corelarea cu
datele deja existente în domeniul respectiv, ceea ce poate conduce la rezultate neaşteptate care
pot deschide noi orizonturi cercetării. Apoi, metoda ne informează nu numai despre ceea ce se
întâmplă într-un moment dat ci şi cu privire la subiecţii implicaţi sau la contextul
experimentului. Observaţia poate să acceadă la fenomene ascunse, ambigui şi neaccesibile
experimentului. Sunt manifestări sociale cu o încărcătură psihologică excepţională (nunţi,
petreceri, întruniri politice, sportive) care nu pot fi reproduse în laborator dar sunt accesibile
observaţiei. Un avantaj sau beneficiu al metodei observaţiei asupra căruia dorim să insistăm în
încheierea acestui capitol îl priveşte chiar pe experimentator (psiholog). Observaţia constituie
poate cel mai accesibil mod de validare a calităţilor noastre profesionale. Trebuie să
recunoaştem că cei mai mulţi dintre oamenii care aleg profesia de psiholog nu o fac pentru că ar
fi anu miţi de dorinţa de a „ajuta“ oamenii, ci, mai curând, din dorinţa secretă şi adesea
neconştientizată de a reuşi să „citească“ oamenii, adică să fie capabili să emită spontan judecăţi
profunde, definitorii şi predictive asupra comportamentului acestora. Interesant este că şi
oamenii „naivi“, neprofesionişti au aceleaşi aşteptări din partea psihologilor; ei se aşteaptă să
rămână descoperiţi, fără nici un „secret“ în faţa psihologului care, din prima clipă îi va „citi“
dintr-o privire (adică îi va observa rapid şi eficient în constantele lor comportamentale).
Dincolo de faptul că psihologul se înarmează cu cunoştinţe şi instrumente proprii cunoaşterii
ştiinţifice, el este mereu provocat să-şi dea măsura intuiţiilor, simţului fin discriminativ în
observarea conduitelor umane. Or, observaţia constituie cel mai bun mijloc pentru antrenarea
acestor capacităţi. Confruntarea permanentă a intuiţiilor şi observaţiilor noastre cu alte rezultate
obţinute prin instrumentele validate şi verificate constituie o cale sigură de îmbunătăţire a
performanţelor noastre profesionale.
45
Metode şi tehnici experimentale în studiul sensibilităţii şi senzorio-motricităţii
1. Metoda psihofizicii clasice şi determinarea pragurilor senzoriale
Pragurile senzoriale au constituit primul obiect de studiu al psihologiei experimentale; cercetările în acest domeniu sunt legate în primul rînd de numele psihologilor germani Weber şi Fechner. Pragul absolut minimal şi cel maximal pun în evidenţă valoarea minimă şi pe cea maximă de la care şi pînă la care stimulii pot fi sesizaţi.
Legea pragului minim absolut evidenţiază faptul că, pentru obţinerea unei senzaţii, este necesară o intensitate minimală; pragul maximal evidenţiază faptul că o stimulare excesiv de puternică îşi pierde specificitatea şi se transformă într-o senzaţie de durere. Conceptul de prag vizează intensitatea stimulilor, iar conceptul de senzaţie vizează receptivitatea analizatorilor subiectului. Pragul diferenţial este un concept introdus de Weber şi care descrie cea mai mică creştere a intensităţii stimulării care determină o senzaţie diferită de prima. Weber a stabilit şi că mărimea pragului diferenţial pentru fiecare sensibilitate modală este constant, adică Δx/x = constant. Fechner a propus o altă formulă: E = k logx + c, unde E - estezia (nivelul sensibilităţii), k şi c - constante care privesc analizatorii, şi x - intensitatea stimulului. Aceste formule s-a demonstrat ulterior că sunt valabile numai pentru intensităţile medii ale stimulilor. Legea pragurilor nu se aplică în această formă la nivelul minim datorită nivelului de semnificaţie al stimulului, iar la nivelul maxim nu se aplică în această formă datorită adaptării analizatorilor individului.
Determinarea pragului minim absolut pentru sensibilitatea vizuală Într-un experiment, s-a proiectat un fascicol luminos cu o lungime de undă
de 51 milimicroni, timp de 0,001 secunde, pe o arie retineală restrînsă la 10' diametru situată la 20 grade de axul orizontal, în partea temporală. Valoarea minimă de unităţi energetice (intensitate) care a evocat un răspuns senzorial al retinei (şi al nervului optic) a fost de 3,89 x 10-12 ergi (valoare statistică); ea se pune în evidenţă cu ajutorul EEG.
Pragul diferenţial al sensibilităţii vizuale este de 1/100. Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF).
Acest termen a fost introdus de fiziologul american Allen în anul 1926. FCF reprezintă numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina ca
46
fiind prezentată intermitent, ci continuu (sensul ascendent), sau numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina licărindă ca fiind continuă, ci intermitentă. Tot Allen a inventat şi aparatul denumit Flicker, cu ajutorul căruia se testează FCF. Factori care condiţionează FCF:
- intensitatea şi culoarea licăririlor (se consideră că indicatorul cel mai bun este culoarea roşie;
- durata şi pauza dintre licăriri; - vîrsta subiecţilor; - starea subiectivă (oboseala); - temperatura ambiantă (influenţează ritmul reacţiilor foto-chimice); - ritmurile biologice individuale (legate de momentul zilei); - zona retineală excitată; - intensitatea flash-urilor; - viteza de recuperare a substanţelor fotosensibile descompuse sub
influenţa luminii; pauza dintre licăriri afectează această viteză. Limita de sus a FCF care poate fi percepută este dependentă mai mult de
procesele fotochimice decît de cele corticale. Astfel, FCF semnalizată verbal nu corespunde cu cea stabilită prin EEG.
Pragurile la nivelul sensibilităţii auditive Pragul minimal, ca şi cel diferenţial (2 - 13 Hz) variază foarte mult de la
un individ la altul. Pragurile la nivelul sensibilităţii tactile Pragul absolut minim pentru diferite zone ale pielii a fost determinat cu
foarte mare precizie de către Weber, după cum urmează: 3g/mm2 la vîrful degetelor, 16g/mm2 pe gambă, 33g/mm2 pe faţa posterioară a antebraţului, 89g/mm2 pe faţa anterioară a antebraţului, 25g/mm2 pe abdomen, 47g/mm2 în zona mijlocie a spatelui, 200-250g/mm2 la călcîi.
Pentru sensibilitatea tactilă se calculează un prag discriminativ sau spaţial, care se măsoară între două puncte ale pielii excitate simultan cu ajutorul esteziometrului. Iată unele valorile ale pragului discriminativ spaţial: 1mm pe limbă, 2,3mm pe faţa internă a degetului arătător, 4,5mm pe buze, 6-7mm pe suprafaţa dorsală a degetelor, 11,3mm pe palme, 16mm pe talpă, 54mm pe ceafă, circa 67mm la mijlocul spatelui, pe braţ şi coapsă.
În ceea ce priveşte pragul diferenţial al senzaţiei de greutate, al doilea ca fineţe după cel vizual, Weber şi Fechner l-au stabilit ca fiind de 1/40. Alte cercetări au arătat că acest prag variază în funcţie de greutăţile date spre măsurare, cu sau fără contact vizual (de obicei se măsoară fără contact vizual): 1/21 la greutatea de 250g, 1/14 la greutatea de 2500g, 1/19 la greutatea de 2750g etc. Există un optimum funcţional, situat între 2000 şi 2500 g, acolo unde valoarea pragului diferenţial este cea mai mică; spre extremităţi, aceste valori tind să crească.
Metode de determinare a pragurilor senzoriale Metoda reproducerii sau a erorilor medii: se prezintă subiectului un stimul
şi i se cere să îl reproducă. Se pot constata două tipuri de erori: constante (sau
47
sistematice), şi erori variabile (acestea fiind cele mai frecvente). Pentru sunet, se calculează media valorilor oferite de subiect şi se compară cu etalonul. Diferenţa dintre valoarea medie a răspunsurilor subiectului şi valoarea etalonului ne oferă indicatorul de valoare brută, C = Rm - Re, unde Rm este valoarea medie, iar Re este valoarea etalonului. Eroarea variabilă este abaterea fiecărei încercări în parte.
Metoda limitelor sau a variaţiilor minime Determinările se realizează pe două coordonate: ascendent şi descendent.
În sens ascendent se porneşte de la o valoare subliminală, pînă cînd subiectul relatează că a sesizat stimulul.
Pr = (Pasc + Pdesc)/2 Pasc = (ax1 + ax2 + ... + axn)/n Pdesc = (dx1 + dx2 + ... + dxn)/n În cazul pragului diferenţial, se prezintă subiectului doi stimuli, dintre care
unul este etalon, iar celălalt variabil, ca termen de comparaţie. Stimulul variabil se va modifica, urmînd ca subiectul să aprecieze dacă nivelul este inferior, superior sau egal etalonului. În seria ascendentă de valori se porneşte de la o valoare inferioară etalonului, după care se creşte treptat intensitatea, trecînd de etalon, pînă cînd subiectul declară că intensitatea este mai mare decît etalonul. Pentru seria descendentă se procedează invers, şi astfel se stabilesc pragurile diferenţiale, cel ascendent şi cel descendent; media lor ne oferă valoarea pragului diferenţial.
Metoda constantei Această metodă determină valori mai puţin precise, deoarece apelează la
evaluări subiective. Se prezintă subiectului stimuli de valori diferite şi i se cere să aprecieze care dintre ei este mai puternic şi care mai slab. Şi în acest caz, unul dintre stimuli poate fi considerat etalon şi celălalt variabil, fără ca subiectul să fie informat despre aceasta. Subiectul poate utiliza, pentru evaluare, termeni ca: inferior, superior, egali; sau: primul, al doilea; sau: cel din stînga, din dreapta, de sus, de jos. Stimulul variabil se prezintă alternativ şi aleator, dar nu în serii (ascendente sau descendente). În cazul în care distanţa dintre stimulul variabil şi cel etalon este mai mare, subiectul va da mai multe răspunsuri corecte. Frecvenţa acestor răspunsuri este proporţională cu valoarea diferenţei dintre valoarea etalon şi valoarea primului stimul variabil. Între evaluările făcute de subiect pînă se apropie de valoarea etalon, şi astfel se obţine valoarea pragului discriminărilor făcute de subiect.
Metodologia experimentală în studiul percepţiei
48
1. Percepţia directă - percepţia indirectă Acest prim aspect legat de procesul perceptiv se referă la modul în care
observatorul uzează de informaţia senzorială pentru a face interpretările perceptive. Răspunsul la această problemă este oferit de două direcţii. Psihologul american Gibson arată că abordarea directă, nemijlocită explică percepţia, deoarece cel care percepe culege informaţiile pe care le permite mediul înconjurător şi face acest lucru într-un mod natural, spontan, fără să reflecteze asupra lor. Pe de altă parte, psihologul american Gregory susţine că explicaţia cea mai plauzibilă o oferă abordarea indirectă, deoarece constatările noastre în legătură cu relieful, cu tridimensionalitatea se fac pe baza experienţei anterioare despre adîncime sau relief şi despre alte caracteristici ce intervin în acest proces.
În psihologia experimentală modernă, orientată mai mult cognitivist, controversa abordării directe sau indirecte este descrisă în termenii unui contrast între procesarea perceptivă de tip down-top, de tip inductiv, dirijată de datele senzoriale, şi procesarea de tip top-down, de tip deductiv, indirectă, dirijată de cunoştinţe şi experienţă. Astfel, privind imaginea fotografică a unui oraş, avem senzaţia de relief, dar în realitatea imaginii toate elementele sunt date bidimensional.
Între cele două moduri de abordare, directă şi indirectă, există o interacţiune. Cercetările efectuate în anii '80 de către McClelland şi Rummelhardt asupra procesului de lectură au identificat două modalităţi de analiză: abordarea directă pe litere şi abordarea din contextul cuvîntului. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există trei nivele de recunoaştere perceptivă:
a) Nivelul particularităţilor, sau de aspect exterior, în care sunt recunoscute aspectele caracteristice unei litere (spre exemplu, linia dreaptă).
b) Nivelul literei: unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică.
c) Nivelul cuvîntului, în care elementele sunt activate de unităţile literei. Deîndată ce o unitate de cuvînt este activată de litere, ea reactivează
literele; are loc o conexiune inversă de tip top-down circulară. Abordarea directă şi cea indirectă, împreună cu relaţia dintre ele, pun în
discuţie teoria tranzacţională a percepţiei, formulată de Ames şi Ittelson. Această teorie postulează că a percepe semnifică emiterea unei supoziţii, fără ca acest proces să fie neapărat conştient. Tindem să alegem supoziţii verificate în experienţa anterioară, astfel că semnificaţia obiectului ţine de experienţa personală a subiectului. Această experienţă implică un raport anticipativ cu viitorul. Autorii teoriei propun următoarea metaforă: "Viitorul anticipează o experienţă trecută." Altfel spus, ceea ce urmează a fi perceput alcătuieşte viitorul şi anticipează experienţele trecute.
2. Relaţia înnăscut - dobîndit Teoria empirică a lui Helmholz este expresia abordării indirecte, insistînd
pe rolul experienţei anterioare (a factorului dobîndit în percepţie). Cînd ne
49
confruntăm cu o scenă vizuală nouă, o interpretăm deducînd că sugestiile de perspectivă pe care le simţim semnifică relieful. Aceste "deducţii inconştiente", după Helmholz, apar rapid şi fără o gîndire conştientă, un fel de deprinderi vizuale.
La polul opus se situează nativiştii (ineiştii), care susţin că modul de a percepe este înnăscut, iar mecanismele perceptive ne sunt date de la naştere (gestaltiştii). Ei susţin că omul percepe fiind orientat de o tendinţă înnăscută, internă spre integralitate, orientîndu-se după principiul pregnanţei.
J. Piaget susţinea că trebuie avut în vedere rolul evoluţiei structurilor operaţionale (vezi experimentul cu "prăpastia vizuală" efectuat de soţii Gibson, care dovedeşte că percepţia reliefului este înnăscută). O serie de indicatori ai percepţiei sunt categoric înnăscuţi, iar experimentele soţilor Gibson sunt relevante pentru fiinţele terestre (nezburătoare). Trebuie avute în vedere experienţele traumatizante de genul prăpastiei, cutremurului.
În concluzie, experienţa joacă un rol important în percepţiile ce dobîndesc înţeles. Majoritatea actelor perceptive sunt interacţiuni între componentele native şi cele dobîndite.
3. Rolul factorilor comportamentali A fost sistematizat de către F. H. Allport (1958), care, sistematizînd
cercetările experimentale din percepţie, propune teoria stărilor centrale directoare. El a încercat să demonstreze importanţa factorilor comportamentali în percepţie, arătînd că oamenii percep esenţialmente în funcţie de trebuinţele, valorile, tensiunile, reacţiile lor defensive, în funcţie de personalitatea lor. Această teorie se rezumă la şase ipoteze specifice:
1) Trebuinţele, nevoile biologice ale subiectului tind să determine ceea ce este perceput. Într-un experiment s-au prezentat unor subiecţi înfometaţi imagini ambigue şi s-a constatat că tindeau să vadă, în acele imagini, hrană; s-a constatat o creştere a răspunsurilor de tip "hrană" după trei ore, una şi mai amplă după şase ore şi o scădere a răspunsurilor de acest tip după nouă ore, aceasta datorită intervenţiei mecanismelor de apărare biochimice.
2) Recompensa şi pedeapsa asociată percepţiei obiectului tind să determine ceea ce este perceput. Într-un experiment s-au utilizat două profiluri de figuri umane între care existau doar mici diferenţe; recunoaşterea unuia a fost însoţită sistematic de recompensă, iar recunoaşterea celuilalt, de pedeapsă. După un anumit număr de prezentări, experimentul a fost repetat şi s-a constatat că profilul însoţit de recompensă a fost recunoscut mai rapid.
3) Valorile caracteristice individului tind să determine viteza de recunoaştere a cuvintelor asociate acestor valori. Într-un experiment li s-a cerut mai întîi subiecţilor să completeze un chestionar de valori (Allport - Vernon); chestionarul viza şase tipuri de valori: teoretice, economice, estetice, sociale, politice, religioase. Ulterior, fiecărui subiect i s-au prezentat la tahistoscop cuvinte, dintre care unele neutre, iar altele aparţinînd sistemului propriu de valori; cuvintele din a doua categorie au fost recunoscute mai repede.
50
4) Valoarea pe care o prezintă un obiect pentru individ tinde să determine aparenţa de mărime a acestuia (vezi experimentul clasic cu moneda de douăzeci şi cinci de cenţi prezentată copiilor săraci şi celor bogaţi). Pentru că experimentul amintit a fost criticat sub aspect etic, s-a recurs la un altul: au fost aleşi studenţi din clasa de mijloc care, prin sugestie hipnotică, au fost determinaţi să se creadă foarte săraci sau foarte bogaţi şi apoi au primit aceeaşi sarcină, a estimării mărimii monedei; rezultatele au confirmat primul experiment: cei din prima categorie au supraestimat mărimea monedei, iar cei din a doua categorie au subestimat-o.
5) Personalitatea individului îl predispune să perceapă de o manieră conformă cu aceasta. Exemplu: testele proiective.
5) Stimulii verbali perturbatori, afectogeni tind să prelungească timpul de recunoaştere faţă de stimulii neutri. În acelaşi timp, forma şi semnificaţia stimulilor neutri tinde să fie percepută alterat. Cuvintele afectogene provoacă reacţii emoţionale înainte de a fi percepute propriu-zis.
Experimental s-a dovedit că, în mod obişnuit, cuvintele-tabu trezesc o reacţie emoţională care precede reacţia verbală; urmează blocajul subiectului şi distorsionarea cuvintelor care urmează. Postman (1953) a efectuat un experiment cu cuvinte neutre şi cuvinte-tabu. El a folosit patru grupuri experimentale: subiecţi neinformaţi, subiecţi informaţi neutru, subiecţi care au primit facilitare afectivă din partea cercetătorului şi subiecţi inhibaţi mental. Performanţele cele mai bune le-a obţinut grupul al treilea, urmat de al doilea, al patrulea şi primul. Explicaţia psihanalitică dată acestui fenomen postulează existenţa unor mecanisme de apărare, ce implică o "intelectualizare" a stimulilor - tabu şi o refulare a lor. Din perspectiva psihologiei cognitive, se presupune existenţa la nivel inconştient a unor mecanisme infradecizionale, care implică opţiunea "percep / nu percep" şi care acţionează în manieră apriori. De aici s-a ajuns la o altă problemă majoră, aceea a percepţiei subliminale.
Apărarea perceptivă şi percepţia subliminală
Admiţînd că apărarea este realmente perceptivă, va trebui să presupunem că, înainte de a percepe conştient, se produce o decizie la nivel inconştient. În stările de vigilenţă sunt implicate percepţii inconştiente, denumite percepţii subliminale. Este ca şi cum în creierul omului ar exista un mic omuleţ sau diavol care inspectează percepţiile noastre pentru a decide care dintre ele pot di supuse atenţiei conştiinţei.
Lazarus şi Mc Cleary (1951) au introdus termenul de subception. Ei au realizat următorul experiment: au realizat o listă cu 10 cuvinte fără sens, pe care le-au prezentat subiecţilor de cîteva ori succesiv. Prezentarea a cinci dintre cele zece cuvinte a fost însoţită sistematic de un mic şoc electric. Ulterior, în altă etapă, subiecţilor le-au fost din nou prezentaţi cei zece stimuli; timpul de recunoaştere şi reacţia electrodermală au fost mult mai puternice la stimulii însoţiţi de şoc electric. Înainte ca subiecţii să poată să identifice corect cuvîntul,
51
reacţia electrodermală este puternică pentru cuvintele condiţionate prin şoc electric. Timpul de reacţie nu este mai mare la aceste cuvinte. Acest fapt exclude teoria mecanismelor de apărare perceptivă, dar confirmă existenţa proceselor de percepţie subliminală.
În ceea ce priveşte explicarea percepţiei subliminale, s-a încercat teoria indicilor parţiali. Se consideră că în identificarea cuvintelor percepute, subiectul nu acţionează după legea "tot sau nimic". Într-o prezentare rapidă a cuvintelor, subiectul surprinde indici (cîteva litere) înainte de a putea să identifice cuvîntul. Aceste informaţii parţiale pot fundamenta decizia de a împiedica sau inhiba toate percepţiile ulterioare ale cuvîntului-tabu.
Eriksen considera că răspunsul verbal, ca indice al recunoaşterii perceptive, nu poate fi considerat decît unul dintre criteriile posibile. Răspunsul electrodermal este un criteriu cel puţin tot atît de valabil. Este adevărat că reacţia electrodermală este mai puţin precisă, ea nu face distincţie decît între un cuvînt ameninţător şi unul care nu este ameninţător, pe cînd răspunsul verbal obligă la precizie.
Interesul major pentru percepţia subliminală a fost trezit de un articol din revista "Life", al cărui autor a susţinut că a întreprins un experiment pe 4.500 subiecţi, într-un cinematograf în aer liber, inserînd în filmul proiectat imagini subliminale cu mesaje gen "eat popcorn", "drink Coke", rezultînd o creştere a vînzărilor la floricele de porumb cu 50%, iar la Coca-Cola cu 18%. Au urmat studii riguroase şi multiple asupra percepţiei subliminale.
Probleme metodologice de principiu în abordarea experimentală a percepţiei subliminale
O abordare experimentală riguroasă a percepţiei subliminale impune să se răspundă la două întrebări: În ce măsură se poate vorbi despre o procesare semantică inconştientă a stimulilor subliminali? Şi, dacă se poate vorbi despre un asemenea proces, în ce măsură aceste procesări subconştiente au un efect detectabil în sfera comportamentală?
Se impune o distincţie între pragul senzorial obiectiv şi pragul senzorial subiectiv. Pragul senzorial obiectiv reprezintă intensitatea minimă a unui stimul, necesară pentru ca acesta să fie receptat de analizator; acest prag poate fi determinat cu metode obiective de măsurare. Pragul senzorial subiectiv reprezintă intensitatea minimă de la care subiectul poate conştientiza prezenţa stimulului, fără să poată încă oferi informaţii despre natura şi semnificaţia acestuia. Dacă echivalăm conştiinţa cu capacitatea subiectului de a alege răspunsuri în mod conştient, atunci ceea ce percepe subiectul în manieră subiectivă este o percepţie inconştientă. Aşadar, pragul senzorial subiectiv constituie un indice al percepţiei subliminale.
În ceea ce priveşte răspunsul la prima întrebare, Wakins a realizat în anul 1973 un experiment în care stimulul subliminal era mesajul "Drink Coke". Subiecţii au fost solicitaţi să-şi autoevalueze pe o scală nivelul lor de însetare, dar şi să-şi exprime preferinţa pentru Coca Cola dintr-o listă de băuturi răcoritoare. În raport cu lotul de control, senzaţia de sete a subiecţilor a fost de două ori mai
52
puternică, dar nu s-a remarcat o înclinaţie deosebită pentru Coca Cola. Prin urmare, experimentul pune la îndoială existenţa unei procesări semantice.
R. Fowler (1981) a evidenţiat un anumit nivel de procesare semantică prin context. El a prezentat mesajul subliminal alcătuit dintr-un singur cuvînt, lodge (locuinţă, adăpost), apoi a prezentat la tahistoscop grupuri de cîte două cuvinte (de exemplu, hotel, book), solicitînd subiecţilor să spună care anume dintre cele două cuvinte este similar ca semnificaţie cu mesajul subliminal anterior. Circa 95% dintre subiecţi au dat răspunsuri corecte. În concluzie, se pare că există o procesare semantică parţială a mesajului subliminal; această procesare vizează în special categoria semantică din care face parte stimulul.
În ceea ce priveşte percepţia subliminală auditivă, s-au încercat experimente care să o dovedească, dar au fost nerelevante. De ce nu este eficientă percepţia subliminală auditivă? Posibile răspunsuri:
- Complexitatea analizatorului vizual: ochiul uman preia o cantitate enormă de informaţie brută, în raport cu cea selectată pentru acţiunea conştientă (1/100.000);
- Reprezentările vizuale sunt mult mai diverse şi mai bogate în conţinut decît reprezentările auditive, şi astfel prilejuiesc procesări prin context.
- Analizatorul auditiv este marcat de principiul vizualizării, care guvernează funcţionarea tuturor analizatorilor; acest principiu postulează că informaţia parvenită pe alte căi decît cea vizuală tinde să fie vizualizată, transpusă într-o imagine mentală cu atribute vizuale.
În ceea ce priveşte întrebarea a doua (în ce măsură comportamentul poate fi influenţat prin mesaje subliminale), procesarea semnalelor subliminale vizuale vizează în cel mai bun caz familia semantică de care aparţine mesajul respectiv, şi nu semnificaţia individuală a stimulului în cauză. În aceste condiţii, se poate afirma că mesajele subliminale vizează o clasă de comportamente, dar nu pot induce un comportament specific. O explicaţie este aceea că, o dată cu mesajele subliminale, subiectul este stimulat şi cu multiple mesaje puternice supraliminale. O procesare descendentă, de tipul top-down, poate inhiba mesajul subliminal sau îl poate favoriza. Ca urmare, mesajul subliminal are şanse să producă efecte vizibile în comportament în măsura în care el se înscrie în setul de aşteptări, obiceiuri, experienţe, dorinţe şi înclinaţii ale subiectului.
Metode de obiectivare a percepţiei subliminale 1. Cea mai veche este introspecţia, sau raportul verbal; este considerată
însă ca fiind o metodă cu grad mare de subiectivism. 2. Evidenţierea indicatorilor comportamentali. Un experiment realizat de
către K. Wilson şi Zajonc (1980) a încercat să demonstreze că stimulii percepuţi inconştient influenţează reacţiile conştiente. În prima etapă, subiecţilor li s-au prezentat zece forme geometrice neregulate, fără semnificaţie, timp de o miime de secundă; nici un subiect nu a raportat că ar fi perceput ceva. În etapa a doua, percepţia figurilor a fost evaluată printr-o sarcină de recunoaştere forţată, ca indicator al conştientizării, şi printr-o sarcină de preferinţă forţată, ca indicator al
53
percepţiei subliminale. Pentru fiecare sarcină s-au folosit zece perechi de figuri, una din setul vechi şi una nouă; prima sarcină a constat în cerinţa ca subiecţii să aleagă, din fiecare pereche, figura prezentată în etapa întîi a experimentului, iar sarcina a doua a constat în cerinţa ca subiecţii să selecteze, din fiecare pereche, figura preferată. Răspunsurile pentru prima sarcină au fost corecte în proporţie de 50%, iar pentru a doua, în proporţie de 60%.
3. Evidenţierea indicatorilor afectivi. Zajonc şi Murphy au realizat un experiment (1993) folosind această metodă. Subiecţilor li s-au prezentat un set de ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să evalueze, pe o scală de cinci puncte, dacă ele reprezintă ceva rău sau ceva bun. Pe această bază, subiecţii au fost împărţiţi în două grupe şi apoi s-a reluat prezentarea ideogramelor. Pentru prima grupă, după fiecare ideogramă s-a prezentat, timp de patru miimi de secundă, o figură umană zîmbitoare sau o figură umană înfricoşătoare. Pentru grupa a doua, subiecţilor li s-a prezentat, de asemenea, o figură umană zîmbitoare sau înfricoşătoare după fiecare ideogramă, dar supraliminal şi cu instructajul de a o ignora. S-a constatat că subiecţii din prima grupă au atribuit adjectivul de bun sau rău în funcţie de imagini, iar pentru cei din grupa a doua, imaginile nu au avut nici o influenţă. Aşadar, percepţia subliminală are o influenţă calitativă importantă asupra reacţiilor afective, mult mai mare decît percepţia conştientă.
4. Îndeplinirea unor instructaje specifice sau sarcini specifice. Un experiment efectuat de Merikle şi Jordans (1997) a presupus prezentarea la tahistoscop a unui singur cuvînt, a cărui calitate perceptivă era controlată prin timpul de expunere (50 miimi de secundă). În majoritatea cazurilor, cuvîntul a fost perceput inconştient. Într-o altă situaţie experimentală, se prezenta tot un singur cuvînt, cu durată de expunere mai lungă (150 milisecunde) şi, deci, era perceput conştient. După fiecare cuvînt s-a aplicat un test de memorie: erau afişate primele trei litere ale cuvîntului, subiectul avînd cerinţa de a completa aşa încît să obţină orice cuvînt cu excepţia celui prezentat anterior. Subiecţii au avut mari dificultăţi de a urma instrucţiunile dacă stimulul fusese prezentat subliminal.
5. Evidenţierea influenţei contextului. Percepţia subliminală poate fi mai uşor obiectivată prin contextul perceptiv (cuvinte referitoare la context).
Durata influenţei stimulilor percepuţi subliminal - Fenomenul Poetzl. Poetzl a studiat, în anii '60 - '70 impactul percepţiei
subliminale asupra conţinutului manifest al viselor. El a prezentat subiecţilor, timp de 100 milisecunde, fişe complexe care reprezentau scene naturale. El a măsurat reconstrucţia conştientă a acestor scene cerînd subiecţilor să descrie sau să deseneze ce au văzut. Apoi subiecţilor li s-a cerut să-şi noteze detaliat visele din timpul nopţii respective, iar a doua zi s-au reîntîlnit cu cercetătorul şi i-au prezentat visele. S-a constatat că aceste descrieri conţineau foarte multe dintre scenele percepute subliminal. Acest experiment are însă un viciu, anume faptul că, prin conştientizare şi prin descrierea imaginilor prezentate subliminal imediat
54
după perceperea lor s-a produs şi fixarea lor în memorie, astfel că prezenţa acelor scene în vise putea să fie tocmai rezultatul acestui proces.
- Memorarea evenimentelor din timpul anesteziei. Există o dovadă certă a memorării informaţiilor prezentate în timpul anesteziei; informaţiile percepute la nivel inconştient sunt păstrate pentru mai mult de 24 ore. Există un singur experiment care afirmă că stimulii cu un grad mare de relevanţă personală au impact pe o perioadă de timp considerabil. Autorul lui, Levinson (1965), în timpul unor intervenţii chirurgicale, a simulat o situaţie de criză, afirmînd că pacientul nu mai are oxigen, nu mai respiră, nu îi mai bate inima etc. O lună mai tîrziu, patru dintre pacienţii-subiecţi îşi aminteau foarte bine incidentul, iar alţii patru îşi mai aminteau cîte ceva.
Aplicaţii ale percepţiei subliminale - În psihologia reclamei, percepţia subliminală a fost utilizată şi direct, dar
şi indirect, cu mai mare succes, prin asociere cu alţi stimuli alcătuind un mesaj supraliminal congruent; această abordare se apropie de tehnicile sugestive.
- În psihoterapie, percepţia subliminală se utilizează pe suport psihanalitic. Dacă simptomatologia nevrotică este determinată şi de dinamica inconştientului, intervenţia asupra ei prin stimuli subliminali poate duce la ameliorarea simptomelor. Se aplică, cu succes, în bulimia nervoasă.
- În învăţare, mai ales a limbilor străine, se poate utiliza, dar este un procedeu costisitor şi nesigur ca rezultat.
Dificultăţi în abordarea experimentală a percepţiei subliminale - Durata de expunere a stimulilor: nu se poate spune că există o durată
optimă; ea poate fi cuprinsă între 1 - 100 milisecunde; de aici decurg probleme de control al variabilei independente.
- O singură prezentare nu este suficientă; trebuie să se realizeze aşa-numitul "bombardament subliminal", constînd în 10 - 40 prezentări.
Metode şi tehnici experimentale în studiul reprezentării
(al imaginii mintale)
55
Abordarea experimentală a reprezentării este foarte dificilă, datorită caracterului fulgurant al imaginii mintale. Psihologia clasică chiar a negat existenţa reprezentărilor ca atare, considerîndu-le o simplă formă de memorie a imaginilor. Primul care a abordat reprezentările din perspectiva experimentală este J. Piaget. Cercetările sale din anii '60 s-au dovedit a avea o reală valoare în explicarea evoluţiei structurilor inteligenţei copilului. Ulterior, în anii '70, cognitivismul a pus reprezentările în centrul preocupărilor sale.
Cercetările lui J. Piaget asupra reprezentării, din perspectivă psiho-genetică
Piaget acordă reprezentărilor un rol deosebit în evoluţia structurii inteligenţei la copii şi consideră că ele apar şi se dezvoltă în strînsă legătură cu complicarea structurilor operatorii ale inteligenţei. Pentru el, dimensiunea fundamentală a inteligenţei umane este capacitatea acesteia de a surprinde şi conserva invarianţii cognitivi. În aceste condiţii, reprezentarea constituie debutul capacităţii inteligenţei de a conserva o experienţă, un invariant. "Reprezentarea este, de fapt, o "conservă", pentru că ea reţine imaginea unui obiect, dar nu a unuia anume, ci pe cea simbolică, ce întruneşte atribute ale unei întregi clase de obiecte sau fenomene", afirma Piaget.
La modul general, el a constatat că aceste conservări (distanţă, lungime, mărime, mişcare) sunt eronate în stadiul inteligenţei pre-operaţionale, pentru ca, o dată cu trecerea la stadiul operaţiilor concrete, să asistăm la o îmbunătăţire a performanţelor, astfel că, după vîrsta de 7-8 ani, cele mai multe reprezentări devin performante şi se integrează corect în demersul cognitiv, intelectual al copilului.
Experiment 1: Reprezentarea lungimii etalon S-au folosit trei grupuri de subiecţi: un grup de preşcolari, cu vîrsta
cuprinsă între 4 şi 6-7 ani; un grup de şcolari cu vîrsta cuprinsă între 7-8 şi 10-11 ani, şi un grup de adulţi, persoane tinere cu vîrsta de peste 18 ani. Subiecţilor li s-a prezentat o tijă metalică, în poziţie verticală, pe care experimentatorul o roteşte cu 90 grade, din punctul A şi punctul B, după care o readuce în poziţia iniţială. Subiecţilor li s-a cerut ca, respectînd lungimea tijei, să o deseneze în poziţia B. Primul grup a dovedit tendinţa de a desena tija mai mică decît în realitate; acelaşi lucru s-a constatat şi pentru grupul al doilea. Dar dacă li s-a cerut subiecţilor să deseneze tija în poziţia A, subevaluările au fost mult mai reduse. La fel, dacă li s-a permis să măsoare tija folosindu-şi degetele ca pe un compas, evaluările au fost mult mai precise.
Subevaluările copiilor sunt dominate de factorul ordinal. Subiecţii sunt preocupaţi de desenarea obiectului sub impresia unei schiţe anticipative sau a unei prime imagini, care este perturbată prin rotaţie sau prin translaţie - copiii anticipează poziţia punctului de sosire, şi nu lungimea dintre extremităţi. Din perspectiva cognitivistă, reprezentările depind în mod fundamental de tipul de procesare top-down.
Experiment 2: Reprezentări cinetice şi de transformare
56
Se folosesc două cartoane de formă pătrată, aşezate în faţa subiecţilor, suprapuse pe verticală, cu o latură comună. Se urmăreşte verificarea translaţiei; pentru aceasta, şi se cere subiecţilor să-şi reprezinte figura de rezultă dintr-o uşoară deplasare a pătratului superior de la stînga la dreapta. Subiecţii pot da răspunsul fie prin desen, fie alegînd dintr-o colecţie de figuri posibile pe cea corectă. Varianta recomandată de răspuns este desenul. Răspunsul corect este posibil abia la vîrsta de 7-8 ani. Erori posibile:
a b c d e f Concluzia lui Piaget este că preşcolarii nu reuşesc să conserve relaţiile
dintre cele două figuri şi dimensiunile lor în condiţiile unei mişcări ce le modifică numai parţial poziţiile. Între perceperea mişcării şi reprezentarea ei secvenţială şi finală există o importantă deosebire, iar particularităţile pre-operatorii nu permit decît pseudo-conservări.
Experiment 3: Reprezentări intermediare între cele cinetice şi cele de
transformare Subiecţilor şi se cere să-şi reprezinte poziţiile intermediare, precum şi
poziţia finală a unei tije ce se roteşte în plan, în jurul extremităţii sale inferioare. Subiecţii preşcolari neglijează poziţia fixă a bazei şi operează mintal ca şi cînd tija ar putea fi translatată.
57
Erori posibile: Subiecţii ajung iniţial la figurarea unor curbe cu originea în punctul A,
orientate într-o direcţie sau alta, fără să se mai ţină seama de rigiditatea tijei. În jurul vîrstei de 7 ani, copiii reuşesc să-şi reprezinte poziţiile
intermediare prin drepte oblice cu originea în punctul fix. Aceste drepte nu respectă lungimea tijei, ceea ce arată o slabă conservare a elementelor iniţiale.
Se poate conchide că subiecţilor le este, într-adevăr, familiară experienţa unui obiect în mişcare, dar reprezentarea cinetică nu este dependentă de frecvenţa percepţiilor, ci de stadiul elaborării operaţiilor mentale progresive (respectiv stadiul operaţiilor concrete). După opinia lui Piaget, reprezentările cinetice nu se realizează ca o deplasare continuă, ci ca o succesiune de momente, aceasta datorită faptului că mecanismele reprezentării sunt diferite de cele ale percepţiei. În perceperea mişcării, retina umană preia secvenţial informaţia, dar datorită efectului de post-acţiune (numit şi post efect) oferă senzaţia de continuitate. În reprezentare, imaginea pe care subiectul o vizualizează este ne-compusă, ca şi cînd ar fi realizată într-o manieră digitală - nu se produce o preluare a informaţiei din exterior care să excite în mod direct analizatorul, ci prelucrarea se face pe baza informaţiilor oferite de cortex.
Experiment 4: Reprezentările de transformare Subiecţii au sarcina de a-şi reprezenta trecerea de la un arc de cerc la un
segment egal ca lungime cu arcul, şi invers. Se constată o sub-evaluare atît a figurii intermediare, cît şi a celei finale. În cazul probei inverse, se supra-evaluează dimensiunea sarcinii iniţiale. În concluzie, o dată cu reprezentările transformative, reproductive, operaţiile domină imaginile figurale şi nu invers.
58
Experiment 5: Reprezentările anticipative de transformare Pentru a testa experimental această categorie de reprezentări, este necesar
să ne asigurăm că se administrează subiecţilor probe ce nu presupun acţiuni familiare lor. De exemplu: rotirea imaginară a unui cub cu laturile desenate diferit; realizarea de figuri posibile pornind de la un pătrat realizat din fir elastic prins în patru ace înfipte în plastilină.
Piaget afirma că în sarcini de acest tip apare un paradox: rezultatele în urma transformărilor sunt maxime în jurul vîrstei de 10 ani, pentru ca apoi performanţele să scadă. La vîrsta de 10 ani, inteligenţa de tip intuitiv-concret este la maximă dezvoltare. Subiecţii pre-adolescenţi şi adulţii, puşi în faţa unor asemenea sarcini, încep să folosească operatori logici de tipul "dacă..., atunci...", fără anticiparea intuitivă a relaţiilor spaţiale şi fizice implicate în transformare. Posibile explicaţii pentru acest paradox:
- acuitatea vizuală atinge maxima dezvoltare la 10 ani; - operativitatea logico-formală o inhibă (o domină) pe cea intuitivă; - se accentuează lateralitatea corticală.
Reprezentarea din perspectiva psihologiei cognitive Psihologia cognitivă a adus modificări semnificative în ceea ce priveşte
interpretarea reprezentărilor, considerînd-o drept punctul nodal în jurul căruia se desfăşoară procesarea (tratarea) informaţiilor.
Precizări conceptuale de definire a reprezentării în psihologia cognitivă Reprezentarea este definită ca reflectarea într-un mediu intern a realităţii
externe, o proiecţie în sistemul cognitiv a acestei realităţi. Psihologia cognitivă a renunţat la sensul tradiţional al noţiunii de reprezentare (imagine schematică a unui obiect în absenţa acţiunii acestuia). Se utilizează cu sens similar noţiunea de imagini mentale.
Imaginea mentală se defineşte prin acele producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simţ.
Faţă de imaginea vizuală, imaginea mentală are următoarele atribute: este mai abstractă, constituie un gen aparte de reprezentări spaţiale sau topologice. Ea nu este legată de o singură modalitate senzorială. În concluzie, caracteristica principală a imaginii mentale vizează capacitatea sa de a reprezenta, reproduce realităţile topologice dintre elemente. Realitatea topologică reprezintă raportul de vecinătate, de structură, de contiguitate spaţială, de interacţiune spaţială între elementele unei imagini mentale. (ex: formarea unei figuri din beţe de chibrit este o imagine topologică).
Experimente care sugerează modul de funcţionare a imaginii mentale Experimentul de recunoaştere a configuraţiilor Santa (1977) a utilizat două tipuri de reprezentări ale uneia şi aceleaşi
configuraţii: a) o reprezentare imagistică
59
b) o reprezentare lingvistică a) se prezintă pentru o durată de 1/10 sec. o imagine care conţine un
triunghi, un cerc şi un pătrat. Se prezintă după aceea succesiv o serie de imagini-variante, cerîndu-li-se subiecţilor să o recunoască pe aceea care este mai apropiată de imaginea iniţială. Concluzia experimentului în această variantă este că amplasarea topologică favorizează recunoaşterea imaginii mentale.
b) s-a prezentat imaginea stimul triunghi-cerc-pătrat scrise în litere. S-au oferit mai multe variante de răspuns. Concluzia a fost că nu amplasările spaţiale topografice se reţin mai uşor, ci acelea liniare.
Relaţia dintre imaginea mentală şi memoria de lungă durată În aceste cazuri există o dispută aprinsă în psihologie. Unii autori
consideră că imaginea mentală este o modalitate de stocare a MLD. Alţii consideră că imaginea mentală este doar un epifenomen (umbră) implicat în analiza de tip descendent, că memoria nu conţine imagini, acestea fiind doar elaborări temporare în funcţie de necesităţile unei sarcini. Dacă cogniţia are nevoie de o imagine, o va fructifica din baza de date.
Cu alte cuvinte, categoria a doua de autori afirmă că imaginea mentală este reprezentarea unei procesări descendente. Ex: imaginile ambigue care primesc o etichetă; imaginea ambiguă este interpretată funcţie de eticheta respectivă, căpătînd o anumită semnificaţie.
Experiment: Reed şi Johnson (1975) consideră că imaginea mentală nu se interpune, ca un preconcept, între imaginea perceptivă şi concept. Ei consideră că imaginea mentală succede unei analize de tip descendent a stimulilor vizuali şi depinde de baza de cunoştinţe a sistemului cognitiv.
Varianta 1. Se prezintă o serie de figuri şi se cere să se precizeze dacă figurile inspectate sunt părţi ale configuraţiei complexe. Performanţa subiecţilor a fost 80% recunoaşteri corecte.
Varianta 2. Se porneşte de la analiza de tip ascendent şi se constată că, în prezentarea succesivă a figurilor care alcătuiesc configuraţia, apar dificultăţi în recunoaştere. Performanţa subiecţilor a fost de 52% recunoaşteri corecte. Dacă s-ar fi prezentat mai întîi imaginea complexă şi apoi, pe rînd, imaginile respective, sau dacă s-ar fi prezentat toate imaginile odată, recunoaşterea s-ar fi produs mai rapid. Concluzie: imaginea mentală presupune procesări descendente, dependente de baza de cunoştinţe.
Prima categorie de autori afirmă că imaginea mentală este o modalitate de stocare în MLD: Imaginile mentale nu sunt influenţate doar de procesările semantice, ci şi de procesări post-perceptive ce rezultă din interacţiunea în memorie a interferenţelor cu alţi stimuli.
Într-un experiment, Carmichael, Hagan şi Walter au prezentat subiecţilor o serie de imagini, fiecare imagine fiind însoţită de un cuvînt denumind un obiect asemănător:
Imagine Cuvînt însoţitor
60
Stup pălărie
Ochelari haltere
Timonă soare
Puşcă mătură
Şapte patru Masă clepsidră
Apoi li s-a cerut subiecţilor să reproducă imaginea iniţială, prin desen.
S-a constatat că subiecţii nu au respectat imaginile standard, ci au adus îmbunătăţiri, aşa încît ca ele să semene cu obiectele denumite prin cuvintele asociate, de unde se trage concluzia că imaginea mentală suferă procesări perceptive în cadrul cărora cunoştinţele de care dispune subiectul orientează imaginea mentală.
Care este durata imaginilor mentale în MLD? S-a constatat că persistenţa imaginilor mentale în memoria de lungă durată
este de-a dreptul fabuloasă. Experimentul 1. În anul 1967, psihologul american Shepard a prezentat la
un lot de subiecţi 612 imagini colorate (cu peisaje). S-a realizat un test de recunoaştere la mai multe intervale de timp: imediat după expunere, la trei zile de la expunere şi la 120 de zile de la expunere. Procentajul obţinut: 97% imediat după expunere; 92% la trei zile după expunere; 58% la 120 zile de la expunere.
Experimentul 2. Standing (1973) a expus 10..000 imagini cu o durată de 5 sec/imagine. La proba de recunoaştere efectuată după 48 ore, răspunsurile corecte au fost în procent de 83%.
Experimentul 3. În 1975, mai mulţi autori au efectuat un experiment asupra memoriei figurilor colegilor de clasă. Au fost testaţi 392 subiecţi cu vîrstă cuprinsă între 17 şi 74 ani. S-au prezentau fiecărui subiect cîte cinci fotografii, din care el trebuia să aleagă figura unui coleg, actual sau fost (funcţie de vîrstă). Răspunsurile corecte au fost în procent de 90% chiar şi după 35 de ani de la absolvire. La persoanele cu peste 48 de ani de la absolvire, procentul a fost 71%. Concluzie: imaginea mentală este puternic prezentă în MLD.
Temă de lucru (subiect de examen): precizaţi variabilele experimentale (independentă, dependentă şi de control) din studiile asupra reprezentărilor.
61
Metodologia abordării experimentale în gîndire şi rezolvarea de probleme
Exemplu de problemă: A şi B sunt două staţii de cale ferată între care există o distanţă de 100 kilometri. În ziua de vineri, la ora 17, din cele două staţii pornesc simultan, unul spre celălalt, două trenuri a şi b. Trenul accelerat a merge cu o viteză de 60 km/h, iar trenul personal b merge cu o viteză de 40 km/h. Exact în momentul cînd cele două trenuri au pornit, în faţa trenului a ţîşneşte o pasăre care zboară înainte pînă cînd întîlneşte trenul b, moment în care, fără a pierde din
62
viteză, se întoarce şi porneşte înapoi spre trenul a. Viteza păsării este constantă, de 60 km/h. Pasărea continuă să zboare înainte şi înapoi între cele două trenuri, pînă cînd ele se întîlnesc. Cîţi kilometri va parcurge pasărea în total înainte de întîlnirea celor două trenuri?
În raport cu această problemă, soluţia este complicată de modul în care este ea prezentată. Apelul la calcule sofisticate, spre care împinge modul de prezentare stufos, plin de detalii nesemnificative, este complet neproductiv. Postner (1973) definea gîndirea ca realizare a unei noi reprezentări prin performanţa unei operaţii mentale; din această perspectivă, problema trebuie să fie reconceptualizată. Dacă sunt lăsate la o parte detaliile şi se focalizează atenţia asupra duratei necesare pînă la întîlnirea celor două trenuri, răspunsul "o oră" poate fi aflat cu uşurinţă.
Studiul experimental al gîndirii este foarte deficitar: trebuie să includă aspecte privitoare la fidelitate, replicabilitate, variabile potenţiale şi controlul experimental, şi la rolul rapoartelor verbale. În privinţa acestora din urmă, într-un domeniu ca acela al gîndirii, oamenii sunt înclinaţi să spună cum cred ei că se raportează la rezolvarea unei probleme, dar apare întrebarea: putem accepta relatările lor drept dovezi utile asupra proceselor mintale implicate?
1. Modalităţi de abordare a rezolvării de probleme Putem consemna două principale modalităţi de abordare. Ele pot fi
subordonate abordărilor descrise în capitolele despre abordarea experimentală a percepţiei şi reprezentării (cea de tip descendent şi cea de tip ascendent).
a) Modelul încercare-eroare, elaborat de către Thorndike (1889 - lucrarea "Inteligenţa animală") în urma experimentelor cu diferite rase de animale. El a observat încercările succesive ale pisicii de a evada din cutie şi a ajunge la hrană şi a măsurat timpul necesar ei pentru a face acest lucru. La prima încercare, după mai multe tatonări, animalul declanşa din întîmplare mecanismul care deschidea uşa cuştii şi reuşea să iasă. La încercările ulterioare, timpul necesar rezolvării situaţiei problematice tinde să scadă constant, dar nu se produc salturi spectaculoase. Acţiunile însoţite de succes tind să fie învăţate, în timp ce acelea urmate de eşec tind să fie abandonate. În consecinţă, Thorndike formulează legea efectului: o acţiune urmată de succes tinde să fie stabilizată, iar o acţiune urmată de eşec tinde să fie abandonată.
Într-un alt experiment, s-a folosit o listă de o sută de cuvinte prezentate pe rînd subiectului, cu cerinţa ca acesta, la auzul fiecărui cuvânt, să spună un număr format din două cifre. Conform unui protocol stabilit dinainte, experimentatorul comentează răspunsurile subiectului în mod aleatoriu, afirmînd: "corect" sau "greşit". Ulterior s-a solicitat subiecţilor să reproducă lista de cuvinte iniţială şi s-a observat că au tins să repete cuvintele cărora ei le-au asociat numere catalogate de experimentator drept corecte şi să le uite pe cele cărora le-au asociat numere "greşite". Pornind de aici, ulterior a fost dezvoltată metoda condiţionării prin evaluări de tipul "corect-greşit".
Cercetările lui Thorndike constituie cel mai bun exemplu al abordării de tip ascendent.
63
b) Modelul gestaltist ia în considerare rezolvarea de probleme prin intuiţie (W. Kohler). Pornind de la concepţia gestaltistă asupra percepţiei, se consideră că rezolvarea de probleme se datorează unei reorganizări a raportului dintre elementele cîmpului perceptiv.
Variabile experimentale în studiul gîndirii şi al rezolvării de probleme
Variabila dependentă 1. O primă variabilă dependentă în acest tip de studii îl constituie
modalităţile de rezolvare la care fac apel subiecţii. În exemplul problemei cu cele două trenuri, unii subiecţi ar putea să încerce să o rezolve după figură, iar alţii mental.
2. Un alt indicator al variabilei dependente este potenţialitatea sau timpul de rezolvare. Timpul dedicat rezolvării de probleme poate constitui un indicator mai sensibil al dificultăţii problemei, în cele două condiţii de rezolvare (după figură sau mental). Timpul este, probabil, variabila dependentă cea mai sensibilă, oricum mai sensibilă decît indicatorul procentajului de răspunsuri corecte. Relaţia dintre procentaj şi timp este inversă: cu cît vor fi mai puţini subiecţi capabili să rezolve problema, cu atît vor avea nevoie de mai mult timp.
3. Un alt indicator, în contextul problemelor cu mai multe soluţii posibile, îl constituie calitatea rezolvării. În acest caz, soluţiile vor fi organizate pe o scală, de la cea mai bună la cea mai slabă.
În practica cercetării ştiinţifice, cercetătorul îşi propune deseori să utilizeze toate cele trei tipuri de măsurători, ca o soluţie convergentă de evaluare. Aceasta nu înseamnă că între tipurile de măsurători există o relaţie directă. Acest fapt readuce problema reprezentată în evaluarea psihologică de către relaţia dintre viteză şi calitate: ce anume să li se solicite subiecţilor, să rezolve sarcina experimentală cît mai repede sau cît mai corect? Soluţia poate fi folosirea de etaloane diferite pentru viteză şi pentru calitate, însoţită de folosirea de note "t" standardizate.
Variabila independentă 1. Maniera sau modul de prezentare a informaţiilor. În exemplul
problemei celor două trenuri, putem modifica ordinea şi importanţa informaţiilor necesare pentru rezolvarea problemei.
2. Cantitatea informaţiilor nerelevante. Multiplicarea elementelor irelevante în raport cu cele relevante va duce la creşterea timpului necesar pentru rezolvare.
3. Prezenţa sau absenţa ilustraţiei, care poate să faciliteze sau să întîrzie rezolvarea.
4. Tipul de propoziţii utilizate (active sau pasive) în descrierea problemei. 5. Presiunea timpului sau orice alt factor de stres. Subiectului i se
menţionează limita de timp pe care o are în rezolvarea sarcinii, iar spre final (cu
64
un minut înainte) este anunţat cît timp mai are la dispoziţie. De obicei, această metodă se practică în cadrul probelor de atenţie.
6. Diferenţele individuale de IQ între grupuri. De obicei, aceasta este o variabilă de control în experimentele care urmăresc rezolvarea de probleme. Egalizarea grupurilor experimentale sub acest aspect este o cerinţă importantă.
Controlul variabilelor Datorită multitudinii factorilor care pot să influenţeze performanţele
subiectului, controlul variabilelor poate fi foarte dificil. Un prim aspect, menţionat şi anterior, este cel legat de egalizarea grupurilor sub aspectul coeficientului de inteligenţă.
În experimentele privind rezolvarea de probleme suntem favorizaţi, ca experimentatori, de o motivaţie ridicată, de tip competiţional, a subiecţilor. Dar este important să avem grijă ca motivaţia să nu fie prea mare sau să nu ascundă o supracompensare. De aceea, este important să efectuăm înaintea experimentului propriu-zis un interviu minimal (10 minute) cu fiecare subiect, interviu în cadrul căruia să putem pune în evidenţă şi aspectele legate de motivaţie, dar mai ales stilul cognitiv al subiecţilor.
Coeficientul de fidelitate şi replicabilitatea în studiul gîndirii Aspectul cel mai important al coeficientului de fidelitate al rezultatelor se
referă la măsura în care, repetînd un anume experiment, se vor obţine aceleaşi rezultate.
Rezolvarea de probleme prin analogie. Cînd oamenii înţeleg ceva prin analogie, ei înţeleg un lucru pornind de la relaţia cu alt lucru (ex: structura atomului - structura sistemului solar). Prin analogii putem înţelege ceva nefamiliar în termenii altui lucru înţeles deja.
Studiul raţionamentului prin analogie a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii douăzeci de ani. Progrese importante s-au înregistrat prin studiile efectuate de Mayer (1983) şi prin experimentele efectuate de Gick şi Holioak (1980, 1983) şi reluate ulterior Gick şi Holioak au utilizat o problemă folosită pentru prima oară de Duncker (1945) în studiul fixităţii funcţionale - problema radiaţiei. Problema suna astfel:
"Presupunem că sunteţi medic şi aveţi un bolnav cu o tumoră malignă care, dacă nu va fi distrusă, pacientul va muri. Se poate folosi o rază pentru a distruge tumora dintr-o dată, cu intensitate mare a radiaţiei, dar la acea intensitate va fi distrus şi ţesutul sănătos traversat. O intensitate mai mică nu distruge tumora. Cum aţi proceda?"
Gick şi Holioak au formulat o problemă similară, deşi dintr-un alt registru: "Într-un context de război, un comandant de armată trebuie să atace şi să
cucerească un fort inamic. Fortul se află lipit la nord de versantul unui munte şi nu există nici un fel de acces posibil dinspre munte. La est, sud şi vest, fortul este înconjurat de un rîu lat, peste care există un număr de poduri destul de vechi şi şubrede. Comandantul dispune de suficiente tancuri, dar ştie că podurile nu vor rezista la trecerea tuturor tancurilor sale. Totuşi, cum poate cuceri fortul?"
65
Răspunsul la problema comandantului: Dacă peste fiecare pod trece un număr mic de tancuri, podurile vor rezista şi toate tancurile vor putea fi traversate.
Gick şi Holioak au efectuat un experiment privind raţionamentul prin analogie folosind problema radiaţiei, în două condiţii: într-una, problema radiaţiei era prezentată după citirea poveştii comandantului, iar în cealaltă condiţie problema radiaţiei era prezentată singură. Subiecţii din al doilea grup au rezolvat problema numai în proporţie de 10%, iar cei din primul grup în proporţie de 75%.
Experimentul a fost reluat şi într-o altă variantă. Subiecţii din lotul A au citit povestea comandantului şi li s-a indicat în mod special să privească această problemă drept un indiciu pentru rezolvarea celeilalte. Lotul B a primit cele două probleme au primit cele două probleme în ordine, fără nici o sugestie. Lotul A a rezolvat problema în proporţie de 92%, iar lotul B în proporţie de 20%.
Precizare: Deseori, în psihologia experimentală apelăm la procentaje ca indicator al performanţelor, dar se indică apelul suplimentar la testele de semnificaţie. Cel mai bun mijloc de a verifica validitatea unui experiment îl constituie replicarea.
Rolul replicabilităţii în studiul experimental al gîndirii şi rezolvării de probleme. Cercetătorii "adevăraţi" încurajează replicarea chiar şi atunci cînd rezultatele testelor statistice arată o semnificaţie demnă de încredere. Replicarea poate fi: directă, sistematică şi conceptuală.
Replicarea directă se referă la repetarea experimentului cu schimbări minime.
În replicarea sistematică se încearcă varierea unor factori presupuşi a fi relevanţi pentru rezultatul experimentului. Dacă rezultatele experimentului original sunt corecte, el va "supravieţui" acestor schimbări. Dacă efectul dispare, aceasta înseamnă că cercetătorul a descoperit aşa-numite "condiţii limită" importante în configuraţia studiului, ceea ce pune la îndoială posibilitatea generalizării rezultatelor.
Prin replicarea conceptuală se repetă experimentul într-un mod radical diferit de cel iniţial. Gick şi Holioak au încercat să determine pe această cale nivelul şi efectul transferului pozitiv prin analogie. Ei au procedat astfel: grupul A a primit două analogii pentru problema radiaţiei, iar subiecţii au fost solicitaţi să se gîndească şi să extragă principiul, schema, care a putut apoi să fie aplicată în mod spontan în problema radiaţiei. Grupul B nu a primit decît o analogie.
Problema replicabilităţii este legată şi de problema generalizării rezultatelor. În cazul replicabilităţii sistematice şi a celei conceptuale, cercetătorul este interesat dacă fenomenul în cauză se consolidează într-un fel sau altul.
Alţi doi cercetători, Spencer şi Weisberg (1986) au replicat experimentul efectuat de Gick şi Holioak privind transferul pozitiv, dar au modificat pretextul sub care au fost expuse cele două povestiri pregătitoare şi problema radiaţiei. Grupului A i s-a spus că cele trei povestiri fac parte dintr-un experiment pilot şi au fost testaţi de un experimentator intrat chiar în acel moment în clasă. Grupului B li s-au prezentat primele două analogii, după care experimentatorul a părăsit clasa, profesorul şi-a continuat ora şi la sfîrşit, după 45 minute, a prezentat problema
66
radiaţiei ca "ilustraţie la cele spuse în lecţie", deşi nu exista nici o legătură între una şi alta. S-a constatat că grupul B nu a observat vreo legătură între problema radiaţiei şi primele două probleme.
Spencer şi Weisberg au încercat şi o altă variantă, folosind modificarea contextului. Într-un caz a folosit context asemănător pentru cele două grupuri, şi două sub-variante. În prima variantă, experimentatorul a intrat în clasă, a prezentat cele trei povestiri şi a testat rezultatele. În a doua variantă, experimentatorul a intrat în clasă, a prezentat primele două povestiri spunînd că fac parte dintr-un experiment, apoi a plecat; profesorul şi-a ţinut lecţia, iar la sfîrşit, după 45 minute, a prezentat problema radiaţiei subliniind că este legată de primele două povestiri spuse de experimentator.
În al doilea caz a folosit contexte diferite pentru cele două grupuri experimentale şi, de asemenea, două sub-variante. În prima variantă, experimentatorul a prezentat cele trei povestiri, susţinînd că doar primele două au legătură cu un experiment, şi nu a verificat rezultatele. În a doua variantă, experimentatorul a prezentat primele două povestiri, susţinînd că au legătură cu un experiment, după care pleacă; profesorul, după lecţia obişnuită de 45 minute, va prezenta a treia povestire ca o demonstraţie a activităţii de la oră. Rezultatele au arătat că, în cazurile cînd a existat continuitate între povestiri şi problema radiaţiei, indiferent de context, s-a obţinut un procentaj semnificativ de transfer pozitiv. Subiecţii testaţi în context diferit după 45 minute nu au prezentat nici un transfer pozitiv.
În concluzie, desfăşurarea unor replicări sistematice şi conceptuale va permite cercetătorului să delimiteze condiţiile de limită sau altfel spus limitele unui experiment: acele condiţii în afara cărora experimentul nu mai rezistă.
Controlul variabilelor în abordarea experimentală a
gîndirii şi rezolvării de probleme Controlul variabilelor este o problemă crucială în psihologia
experimentală. Scopul oricărui experiment este acela de a constata efectul manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente. Pentru a trage o concluzie despre acest efect este necesar să asigurăm un control riguros al experimentului, să ne asigurăm că nici un alt factor nu se schimbă, antrenînd şi modificări ale variabilei dependente. Aceşti factori care ar putea să intervină au fost numiţi în cursul nostru factori potenţiali, iar alţi autori îi denumesc variabile externe.
Dacă vom admite unei variabile externe să acţioneze în acelaşi timp cu variabila independentă care ne interesează, nu vom şti dacă efectul resimţit la nivelul variabilei dependente este cauzat de modificările variabilei independente, de modificări ale variabilei externe sau ale ambelor împreună. În asemenea cazuri, cele două variabile se confundă.
În studiul proceselor complexe, cum este gîndirea şi rezolvarea de probleme, apar probleme mai mari legate de controlul experimental. În asemenea
67
cazuri, există în mod curent un număr mare de variaţii în evaluările privitoare la variabila dependentă. În mod obişnuit se utilizează grupuri independente, diferenţele individuale dintre subiecţi contribuind în mai mare măsură la apariţia unor variabile necontrolate. O soluţie este creşterea numărului de observaţii, a numărului de determinări şi implicit a numărului de subiecţi. Dar în experimentul de laborator, acest lucru este dificil. Se impune aşadar un control cît mai riguros al variabilelor experimentale. Un control bine realizat poate duce la concluzii pertinente.
Un exemplu bun de control riguros în studiul experimental al unor procese complexe îl reprezintă studiile efectuate asupra fixităţii funcţionale. Termenul de fixitate funcţională a fost introdus de introspecţionişti şi apoi a fost adoptat de gestaltişti. Prin fixitate funcţională se desemna stabilizarea şi rigiditatea cunoştinţelor, deprinderilor şi structurilor intelectuale, ceea ce împiedică rezolvarea problemelor noi, care necesită flexibilitate şi restructurări.
Karl Duncker (1945) a iniţiat o serie de cercetări asupra fixităţii funcţionale. Ideea de la care a plecat în aceste cercetări era aceea că, dacă un obiect a fost folosit recent într-un anumit fel într-o situaţie dată, într-un alt caz subiectul va avea dificultăţi în a-l utiliza într-o situaţie nouă, în alt fel. Pentru aceasta, Duncker a elaborat problema cutiei. Sarcina subiecţilor era de a fixa trei mici lumînări pe uşă, la nivelul privirii. La dispoziţia lor, pe masă, sunt aşezate următoarele materiale: cîteva cuie mici, cîteva chibrituri, trei mici cutii de carton de mărimea cutiilor de chibrituri, trei lumînărele. Soluţia: se fixează cutiile pe uşă cu ajutorul cuielor, iar în interiorul cutiilor se fixează lumînările prin topirea capătului inferior cu un chibrit.
Experimentul s-a realizat cu două loturi de subiecţi. La lotul de control cutiile erau goale, iar la lotul experimental erau pline: prima cutie conţinea lumînările, a doua cutie conţinea cuiele, iar a treia conţinea chibriturile. La subiecţii din lotul experimental s-a fixat imaginea funcţională a cutiilor drept container şi, ca atare, au rezolvat cu mult mai mari dificultăţi problema.
Duncker a realizat şi o replicare sistematică, introducînd o altă condiţie experimentală, cea a utilităţii neutre. Cutiile erau prezentate subiecţilor tot în calitate de recipiente, dar conţineau obiecte neutre (nasturi). Subiecţii din condiţia de control au rezolvat problema în proporţie de 100%, cei din condiţia "fixitate funcţională" în proporţie de 43%, iar din condiţia neutră, un singur subiect a rezolvat problema. În concluzie, în condiţia fixităţii funcţionale şi cea neutră, funcţia cutiilor, fixată ca recipient, a provocat dificultăţi subiecţilor în restructurarea modului de rezolvare a situaţiei problematice.
Unul din reproşurile aduse experimentelor lui Duncker a fost legat de numărul mic de subiecţi (5-7 per condiţie experimentală), dar chiar şi aşa, rezultatele obţinute de el demonstrează principiul gestaltist privind rezolvarea problemelor.
Adamson (1952) a realizat o replicare sistematică a experimentului lui Duncker, folosind şi un număr mai mare de subiecţi (26 pentru condiţia experimentală şi 29 pentru condiţia de control). De asemenea, el a mai introdus
68
două variante ale problemei, înlocuind cuiele într-un caz cu un sfredel, iar în alt caz cu o clemă. A rezultat un plan experimental cu şase condiţii (trei condiţii şi două loturi). Ca variabilă dependentă a ales procentul subiecţilor care au rezolvat problema în 20 minute, precum şi timpul necesar fiecăruia pentru a o rezolva. Toţi subiecţii au rezolvat problema în termen de 20 minute, dar s-au înregistrat diferenţe individuale considerabile. Subiecţii din lotul de control au rezolvat problema mai repede.
O altă replică este cea efectuată de Glucksberg (1966). El a desfăşurat o replicare sistematică, introducînd în plus efectul verbalizării, al utilizării de etichete verbale. El a demonstrat că, atunci cînd obiectele din experimentul lui Duncker sunt arătate subiecţilor utilizînd etichete verbale, adică denumindu-le cu voce tare, numărul subiecţilor care rezolvă problema este semnificativ mai mare, deoarece etichetele verbale au menirea să orienteze gîndirea subiecţilor spre o mai mare flexibilitate.
Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al
gîndirii şi rezolvării de probleme Analiza supra-încrederii în propriile judecăţi Introspecţionismul clasic experimental (şcoala de la Wurzburg) a fost cel
care a introdus metoda raportului verbal în studiul experimental al gîndirii. Introspecţioniştii utilizau drept subiecţi specialişti din domenii ca logica, lingvistica, matematica; subiecţilor şi se dădeau spre rezolvare probleme circumscrise domeniului lor, cu cerinţa de a descrie, în timpul rezolvării sau imediat după aceea, paşii rezolutivi. Ideea de bază este că, pe această cale, se poate afla modul cum funcţionează gîndirea. Introspecţioniştii au pornit de la ipoteza că gîndirea funcţionează prin operaţii abstracte şi nu uzează de material senzorio-perceptiv, însă au constatat că subiecţii lor fac apel la imagini. Chiar dacă ipoteza li s-a infirmat, ei au fost primii care au demonstrat rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gîndirii.
Problema cea mai serioasă în privinţa rapoartelor verbale o reprezintă nivelul de încredere. Chiar dacă au contestat introspecţionismul, behavioriştii au meritul de a fi oferit psihologiei un mod riguros de abordare experimentală a fenomenelor psihice; behavioriştii consideră că rapoartele verbale sunt utile, deşi le apreciază drept un simplu tip sau eşantion de comportament, studiat ca variabilă dependentă.
Rapoartele verbale sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei decît în altele. Vom ilustra rapoartele verbale prin fenomenul de supra-încredere în propria judecată. O modalitate frecvent utilizată în studiul gîndirii este reprezentată de evaluarea cunoştinţelor. Diverse experimente au semnalat aşa-numitul fenomen "am sentimentul (senzaţia) că ştiu". Un experiment reprezentativ în această privinţă a fost realizat de către Freedman şi Landauer, care au folosit o serie lungă de întrebări de cunoştinţe generale. Subiecţilor li s-a cerut ca, la fiecare întrebare la care nu au reuşit să răspundă corect, să evalueze pe o scală de
69
4 puncte cum cred ei că ar putea să recunoască răspunsul dacă li s-ar prezenta mai multe alternative. Cele patru categorii din care trebuiau să aleagă una au fost: (1) Cunosc răspunsul cu siguranţă; (2) Probabil îl cunosc; (3) Probabil nu îl cunosc; (4) Cu siguranţă nu-l cunosc. După ce au ales una din variante, subiecţilor li s-au prezentat din nou întrebările la care nu răspunseseră în primă instanţă, fiecare avînd şase variante de răspuns. Distribuţia răspunsurilor corecte pentru cele patru categorii au fost: dintre subiecţii siguri de cunoaşterea răspunsului, 73% au ales în faza a doua răspunsul corect; dintre cei care au răspuns "probabil îl cunosc", au dat răspunsuri corecte 61%; din cei care au apreciat că probabil nu cunosc răspunsul, au dat răspunsuri corecte 51%, iar dintre cei siguri că nu cunosc răspunsul, au dat răspunsuri corecte 35%. Acest experiment arată că sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce ştiu ei, consecutiv unui eşec de reamintire, este cît se poate de corect.
Alte studii, folosind tehnici uşor diferite, au arătat tendinţa de a fi foarte încrezători în cunoştinţele şi judecăţile noastre. Una din metode este de a solicita subiecţilor să răspundă la întrebări cu două variante de răspuns, după care li se cere să-şi estimeze probabilitatea de a fi răspuns corect, cu un procent între 50% şi 100%. S-a arătat că, în condiţiile unei corelaţii semnificative între nivelul încrederii în propria judecată şi exactitate, subiecţii erau în general mult mai încrezători în cunoştinţele lor decît ar fi fost necesar. În situaţiile în care subiecţii au estimat că vor răspunde corect în proporţie de 80%, ei au răspuns corect doar în proporţie de 70%.
Alte studii au relevat aceeaşi tendinţă şi atunci cînd subiecţilor li s-au dat instructaje meticuloase, insistîndu-se pe exactitate, sau chiar în cazuri în care au fost puşi în situaţia de a paria pe propriile răspunsuri, cu riscul de a pierde bani.
Chir dacă rapoartele verbale despre cunoştinţele noastre corelează cu nivelul real al cunoştinţelor, ele nu reflectă perfect ceea ce ştim cu adevărat. Aceasta reprezintă o deficienţă a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. Printre factorii care afectează precizia rapoartelor verbale se numără inconstanţa memoriei, o serie de factori motivaţionali, emoţionali şi sociali.
De revăzut capitolul despre rapoartele verbale din cartea "Introducere
în psihologia experimentală" de M. Aniţei!
Incubaţia şi rezolvarea de probleme
În istoria ştiinţei s-a discutat foarte mult pe tema insight-ului, a inspiraţiei, a
momentului de iluminare care urmează perioadei sau etapei de incubaţie. Întrebările cele mai frecvent formulate în legătură cu această problemă au fost: Este posibil ca soluţia la o problemă să apară după o perioadă de incubaţie? Apare ea, oare, de undeva din inconştient?
În procesul de creaţie pot fi identificate următoarele faze: (1) preparatorie; (2) incubaţie; (3) iluminare; (4) verificare. Incubaţia şi iluminarea nu pot să apară
70
decît pe fondul unei permanente preocupări din partea subiectului. Absenţa continuităţii preocupărilor face ca iluminarea să nu mai aibă loc, în timp ce prezenţa preocupării continue are ca efect treceri permanente între planul conştient şi cel inconştient, ceea ce poate duce la apariţia iluminării.
Studiul experimental al fenomenului incubaţiei Cercetătorul Postner afirma: „Incubaţia are în vedere o creştere a
probabilităţii de a rezolva cu succes o problemă ca rezultat al instalării unui decalaj între perioada de lucru intens care precede soluţionarea problemei şi o altă perioadă de efort conştient care finalizează soluţia.”
Ipoteza 1: Probabilitatea rezolvării mai rapide şi cu succes a unei probleme va creşte substanţial la subiecţii cărora li se va oferi o pauză între cele două perioade de lucru.
Ipoteza 2: Această probabilitate va creşte în raport cu durata pauzei, cel puţin pînă la o anumită limită.
Variabilele independente: 1. Durata pauzei (a intervalului): fie două pauze de cîte 15 minute, fie o
singură pauză de 30 minute. Rezultă trei grupuri experimentale independente: grupul 1, de control, (fără pauză), grupul 2, experimental, cu două pauze a cîte 15 minute, şi grupul 3, experimental, cu o pauză de 30 minute.
2. Tipul de problemă. Este bine să verificăm subiecţii în cele trei condiţii pentru a fi siguri că fenomenul, dacă există, nu este specific unei singure probleme anume. Apoi ar trebui să pre-testăm problemele pe subiecţi asemănători cu cei din experiment, pentru a ne asigura că foarte puţini vor rezolva problema în 15 minute sau chiar înainte ca variabila independentă să fie introdusă, şi, în al doilea rînd, să ne asigurăm că cel puţin jumătate dintre subiecţi o pot rezolva în 30 minute.
Exemplu de problemă: Se dau patru bucăţi de lanţ, fiecare bucată avînd trei zale. Subiecţii trebuie să lege cele patru bucăţi într-una singură, în următoarele condiţii: la fiecare deschidere a unei zale cîştigă 2 puncte, iar la fiecare închidere a unei zale cîştigă 3 puncte. Punctajul minim care poate fi obţinut este de 15 puncte.
Se pune problema ce anume trebuie să facă subiecţii în pauză. Este bine să dezlege cuvinte încrucişate sau să desfăşoare o altă sarcină, nici obositoare, dar nici relaxantă.
Variabilele dependente: 1. Procentul de subiecţi care au rezolvat problema, pentru fiecare condiţie
experimentală. 2. Timpul necesar rezolvării. 3. Calitatea rezolvării. 4. Raportul verbal, în care subiecţii trebuie să descrie modul cum au
rezolvat problema după pauza pe care au primit-o. Predicţia experimentală: Subiecţii care primesc pauză de 15 minute vor
rezolva problema în procent mai mare şi cu mai mare repeziciune decît subiecţii care lucrează încontinuu timp de 30 minute la rezolvarea problemei. Subiecţii care
71
primesc o pauză de 30 minute ar trebui să obţină soluţia în procent şi mai mare decît cei cu pauză de 15 minute sau fără pauză.
Rezultatele experimentului au fost contradictorii. De meditat la cauzele posibile pentru acest fapt, în vedera examenului. Poate că o singură variabilă independentă, cea aleasă în experiment, nu este destul.
Probleme de discutat sau surse de reflecţie 1. Un cercetător de la un institut de biologie a demonstrat existenţa
percepţiei extrasenzoriale la cobai. Cobaii erau plasaţi într-un labirint unde trebuiau să aleagă între două drumuri de scăpare posibile. Ei nu puteau nici să vadă, nici să miroasă hrana de la punctul de bifurcaţie (în care trebuiau să-şi aleagă drumul potrivit). Drumul era modificat de la caz la caz. Cercetătorul a descoperit că doi dintre cei 100 de cobai testaţi se descurcau mai bine decît ar fi fost de aşteptat pe bază de şansă. Primul cobai a ales în proporţie de 64% din cazuri drumul corect către hrană, iar al doilea în proporţie de 66%. Se ridică următoarele probleme:
A. Ce test poate confirma existenţa percepţiei extrasenzoriale? a) Teste de verificare statistică, arătînd că cei doi cobai au obţinut rezultate
mai bune decît jocul de şanse. b) Alt cercetător va supune testării cei doi cobai în alte sute de încercări şi
va reuşi să replice descoperirile primului cercetător. B. Cîţi dintre cobai au realizat performanţe cu 10% sub nivelul şansei, sau
chiar mai mici? Raportul cercetătorului arată că trei cobai au reuşit cu 10% sub şansă, ceea ce pare să indice o distribuţie normală, după curba lui Gauss, a rezultatelor lotului.
C. Distincţia între replicarea directă, cea sistematică şi cea conceptuală. Cele trei tipuri sunt diferite calitativ, sau, în realitate, se află într-o continuitate? Dacă da, atunci ce dimensiune subliniază această continuitate?
D. Sistemul de recunoaştere, apreciere şi recompensă descurajează aprecierea lucrărilor altor cercetători. Cercetătorii sunt încurajaţi şi recompensaţi mai degrabă pentru cercetări noi decît pentru replicarea cercetărilor existente. Unii argumentează că acest sistem de recompense tinde să creeze o fragmentare şi o dezordine în multe domenii ale psihologiei. Ca urmare, fenomenele de bază rămîn adesea neexplicate. Se pune întrebarea: replicarea ar trebui încurajată? Dacă da, cum anume?
E. Multe reviste de psihologie încurajează cercetătorii să realizeze cît mai multe experimente despre fenomenele studiate. Este aceasta o idee bună, şi dacă da, de ce? Ce pericol se iveşte cerînd ca lucrările de cercetare să conţină experimente numeroase?
2. Rapoartele verbale par a fi mai folositoare în unele domenii ale psihologiei decît în altele. Pentru fiecare din următoarele probleme, aduceţi argumente pro şi contra utilizării rapoartelor verbale. În cazurile în care consideraţi că rapoartele verbale nu pot fi folosite, indicaţi metode mai bune.
a) Studiul strategiilor mnezice implicate atunci cînd oamenii sunt rugaţi să-şi amintească de copilăria lor.
72
b) Studiul comportamentului sexual al colegilor de facultate. c) Studiul proceselor mentale implicate în decizia oamenilor de a cumpăra
un produs sau altul. d) Studiul motivelor sau cauzelor pentru care o persoană simpatizează pe o
alta. e) Studiul factorilor care afectează iluzia vizuală. 2. Trei misionari şi trei canibali trebuie să treacă de pe malul stîng pe
malul drept al unui rîu. Barca poate transporta numai două persoane odată; ea poate fi folosită atît de misionari, cît şi de canibali. Dar numărul canibalilor de pe un mal sau altul nu trebuie să fie niciodată mai mare decît cel al misionarilor.
Abordarea experimentală a comportamentului decizional
Abordarea experimentală a comportamentului decizional poate fi făcută atît
din persoectiva psihologiei clasice, tradiţionale, cît şi din perspectiva psihologiei cognitiviste, contemporane.
În sistemul logicii formale se pot construi în mod corect anumite propoziţii indecidabile; într-un sistem logic se pot formula întrebări la care nu se poate răspunde. Rezultă o dualitate inductivă între formal şi intuitiv. Problemele cîmpului intuitiv nu pot fi niciodată complet formalizate.
Din perspectiva psihologiei tradiţionale, decizia a fost abordată pornind de la preocupările unor savanţi cu privire la explicarea voinţei (Byrne, Th. Ribot, Ch. Sigwart). Ei au conturat o schemă a acţiunii orientată către scop, în care se disting următoarele faze: apariţia impulsului (trebuinţei), lupta motivelor, luarea deciziei şi executarea acţiunii. Ch. Sigwart (sfîrşitul secolului XIX), folosind indicatorii: Trebuie? Pot? şi Acţiune rezultată, a obţinut următoarea schemă:
73
Impuls spre acţiune Da Da Dorinţă Da ? Intenţie Da Posibilitate da, dar către ce
scop? Hotărîre, acţiune riscantă
? Da
Lacunele acestei scheme: - nu figurează renunţarea sau amînarea; - nu figurează situaţiile de conflict. W. James va lua în considerare aspectul conflictual şi impulsul fight
(impulsul spre acţiune) şi va identifica următoarele tipuri de decizie: raţională, întîmplătoare, impulsivă, determinată de modificarea scalei de valori, determinată de voinţă.
Cibernetica a conferit o nouă dimensiune studiilor legate de mecanismele decizionale, acestea avînd principalul merit în apariţia teoriei previziunii şi a conceptului de conexiune inversă. S-a demonstrat că dificultatea anticipării şi a deciziei creşte invers proporţional cu cantitatea de informaţii cu care este în contact subiectul.
Întîlnirea dintre psihologie (Kurt Lewin) şi teoria modernă a jocurilor (J. von Neuman şi O. Morgenstern)
Cercetătorul american E. N. Miller, inspirat de cercetările lui Lewin, a introdus termenii gradient de fugă şi gradient de apropiere. În teoria asupra conflictului, Miller explică relaţiile de conduită dintre cei doi vectori:
- la alegerea dintre două scopuri cu valenţe negative se observă ori fuga din cîmp, ori o soluţie de compromis;
- la confruntarea cu un scop care prezintă valenţe pozitive şi valenţe negative, după o perioadă de ezitare se impune gradientul de apropiere;
- la alegerea dintre două scopuri cu valenţe pozitive nu se ajunge la echilibru stabil, deoarece una dintre valenţe precumpăneşte, atrăgînd decizia în sensul respectiv.
Kurt Lewin, pornind de la cercetările privitoare la teoria cîmpului de acţiune şi a valenţelor, a constatat că, în situaţia în care conflictul constă în fixarea nivelului scopului, acesta este amplasat în zona gradelor ridicate de dificultate (nivelul de aspiraţie - scopuri înalte şi dificile).
Gradul de dificultate al sarcinii
A dificilă
B mai puţin
dificilă
C medie
D uşoară
E foarte uşoară
Valenţa succesului
5 4 3 2 1
Valenţa -1 -2 -3 -4 -5
74
insuccesului
Suma valenţelor
4 2 0 -2 -4
Această situaţie se confirmă în cazul nivelului de aspiraţie. Pornind de la
aceste cercetări, M. Aniţei a transpus rezultatele în situaţia reală de acţiune, ceea ce a dus la:
Produsul valenţelor
5 8 9 8 5
În acţiuni concrete, atunci cînd alegem între utilitate şi probabilitatea
succesului, apelăm la produsul valenţelor, care exprimă relaţia dintre utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului. În acţiunile reale sunt investite acele situaţii în care există un echilibru între utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului: utilitatea reflectă poziţia specifică a unui obiect într-o scală de preferinţă, dar valoarea obiectivă nu se identifică cu utilitatea subiectivă, pentru că oamenii atribuie valori diferite aceluiaşi obiect în împrejurări diferite. Acest lucru impune discuţia dintre valoarea subiectivă şi cea obiectivă. Valoarea probabilităţii succesului evoluează pe o scală de valori între 0 şi 1:
- probabilitate egală cu 1: certitudinea apariţiei evenimentului; - probabilitate egală cu 0: imposibilitatea apariţiei evenimentului; - probabilitate egală cu 0,5: incertitudine. Probabilitatea obiectivă echivalează cu eventualitatea calculată, lucru
posibil în situaţiile în care cuprind un număr finit şi cunoscut de variabile (de exemplu, aruncarea zarurilor). Probabilitatea subiectivă reprezintă rezultatul unei estimări intuitive exprimate prin calificative: foarte probabil, aproape sigur, improbabil. În mod curent se utilizează probabilitatea subiectivă ca reflectare anticipată a evenimentelor.
Concluzie: Dacă utilitatea este determinată de componentele sferei motivaţionale, probabilitatea va fi elaborată de mecanismele gîndirii, luînd forma rezolvării de probleme.
Abordări experimentale ale comportamentului în situaţii de incertitudine
Din punct de vedere psihologic, incertitudinea este trăită în plan subiectiv printr-un cortegiu de factori, variabile, care au trezit interesul psihologiei cognitive experimentale moderne. Astfel, începînd din anii '80, cercetătorii din psihologia experimentală care s-au ocupat de studiul comportamentului decizional au încercat să pună în evidenţă faptul că omul este în permanenţă confruntat cu situaţii de incertitudine şi că omul obişnuit, la fel ca omul de ştiinţă, sunt factori decidenţi extrem de slab performanţi, tocmai datorită variabilelor multiple care influenţează comportamentul în situaţii de incertitudine.
75
Teoriile clasice ale deciziei au insistat asupra probabilităţii şi utilităţii şi au considerat din start omul ca factor decident raţional, logic şi eficient. Această atitudine a fost susţinută de teoria jocurilor. S-a încercat să se salveze punctul de vedere al teoriei jocurilor şi probabilităţii insistîndu-se asupra faptului că, spre deosebire de ceilalţi oameni, oamenii de ştiinţă pot fi decidenţi eficienţi, întrucît aceştia evaluează raţional, logic şi riguros. S-a demonstrat însă că atît omul naiv, cît şi cel de ştiinţă sunt imperfecţi sub aspectul comportamentului decizional; performanţele umane sunt non-optimale.
Variabile independente în studiul experimental al comportamentului în situaţii de incertitudine
1. Afectivitatea Se constată că deciziile oamenilor sunt puternic bazate pe preferinţe
afective. Modelul raţional cartezian occidental insistă asupra comportamentelor raţionale, logice, realiste. În realitate însă, în condiţii de incertitudine procesele cognitive pot fi slab productive, astfel încît ceea ce simte subiectul tinde să compenseze deficitul informaţional, cognitiv.
2. Iluzia controlabilităţii Este vorba despre o variabilă care ne arată tendinţa oamenilor de a crede
că întîmplarea poate fi controlată prin acţiune. S-a efectuat un experiment de aruncare a zarurilor, în care s-au folosit două grupuri experimentale. S-a constatat că există o diferenţă semnificativă în modul de pariere, în funcţie de momentul cînd se face parierea (înainte sau după aruncarea zarurilor). Procentele au fost mai mari înainte de aruncarea zarurilor, deoarece subiecţii aveau iluzia controlabilităţii destinului.
Într-un alt experiment s-a procedat la extragerea unei cărţi de joc dintr-un pachet, de către o persoană considerată competentă (un magician) şi apoi de către o persoană neutră. S-a pariat mai mult împotriva persoanei neutre decît împotriva celei competente, deoarece se consideră că pe magician nu îl putem controla.
3. Etica Aspectele de ordin moral tind să influenţeze deciziile, mai ales în cazul
persoanelor investite să conducă. Modelul clasic este cel al deciziei înţelepte, întrucît normele de etică sunt orientate spre minimalizarea riscurilor şi a rezultatelor neplăcute.
4. Propriile teorii Concepţiile şi ideile pe care le avem despre lume şi viaţă, precum şi despre
diferitele aspecte ale acestora, tind să determine abordarea deciziilor. Psihologul american Lord a efectuat un experiment pornind de la opinia pro sau contra pedepsei capitale. El a ales două grupuri, selecţionate precis, formate din persoane pro şi persoane contra pedepsei capitale, cărora le-a prezentat materiale (comentarii, studii, cercetări, opinii) contrare opiniei lor. S-a constatat că persoanele respective nu şi-au schimbat opţiunea, ba chiar au prezentat tendinţa de
76
a interpreta argumentele în favoarea lor, de a le răstălmăci în sensul propriilor teorii.
Soţii Chapman au realizat un experiment cu subiecţi psihologi şi studenţi la psihologie în anul întîi, analizînd problematica testelor proiective. Ei au pornit analiza de la un test celebru, "Desenul omuleţului", realizat de K. McOver în 1945, în care se porneşte de la supoziţia că, în funcţie de modul în care subiectul desenează un om, se pot face trimiteri la probleme de ordin psihologic ale persoanei respective. Grupului de psihologi li s-a dat o problemă psihopatologică şi li s-a cerut să descrie ce caracteristici cred ei că vor prezenta desenele pacienţilor. Grupului de studenţi, care nu cunoşteau testul, li s-au dat combinaţii grafice realizate întîmplător şi li s-a cerut să inducă legături între combinaţii şi probleme de ordin psihologic. Concluzia a fost că şi studenţii tind să descopere aceleaşi asociaţii ca şi psihologii experţi.
Unui al treilea grup de studenţi li s-a dat un test de asociaţie verbală şi au fost solicitaţi să descrie în ce măsură problema psihologică este asociată cu părţile componente ale desenului. S-a ajuns la o uimitoare unitate a reprezentărilor mentale proprii şi la relaţia cu problema psihopatologică. Concluzia a fost că testele sunt proiective în mai multe sensuri, pentru că nu numai pacientul se proiectează, ci şi clinicianul, astfel încît acesta poate proiecta propriile presupoziţii în diagnosticele sale.
5. Încrederea în propriile cunoştinţe În 1986, cercetătorul american Samuel Okamp analizează dinamica relaţiei
dintre nivelul de încredere în propriile judecăţi date de psihologii practicieni asupra unei probleme psihologice, şi nivelul de acurateţe al evaluărilor. Un grup de psihologi practicieni a primit un număr mare de cazuri de analizat şi s-a constatat că, într-un anumit punct al procesului de obţinere a informaţiilor, acurateţea estimărilor atinge un plafon peste care nu mai creşte. Acumularea de noi cunoştinţe nu a mai produs o reducere a incertitudinii obiective, şi cu toate acestea încrederea subiectivă a continuat să crească treptat. Psihologii practicieni păreau să-şi fi cristalizat stereotipuri ferme pe baza prelucrării primelor informaţii obţinute, arătîndu-se apoi puţin dispuşi să-şi schimbe concluziile pe măsură ce primeau informaţii noi. S-a constatat apoi că, de obicei, ultimele informaţii servesc mai mult drept confirmare a primelor impresii decît la reconsiderarea lor; chiar şi atunci cînd informaţia era nerelevantă pentru caz sau era chiar stranie, psihologii deveneau tot mai convinşi că aceste ultime informaţii au ajutat la o mai bună înţelegere a cazului.
6. Tendinţa de a judeca prin analogie Evenimentele, situaţiile produse şi care au avut un şir de consecinţe tind să
determine judecăţi prin analogie asupra unor evenimente actuale. În antichitate, oracolele se foloseau în vreme de război tocmai pentru a reduce incertitudinea subiectivă, deoarece ofereau situaţii analogice. Se constată că în multe situaţii de joc, în care informaţia este imperfectă, se poate demonstra că strategia optimă este cea aleatoare. Argument: într-o situaţie complicată, în care ne confruntăm cu un
77
agent decident, alegînd întîmplător comportamentul nostru devine imprevizibil, ceea ce ne poate garanta obţinerea valorii maxime a cîştigului minim posibil.
Alte variabile independente: tendinţa spre coerenţă internă; stilul cognitiv. Se constată că persoanele cu structuri conceptuale complexe utilizează o
cantitate mai mare de informaţie şi alocă mai mult timp luării unei decizii. Invers, persoanele cu structuri conceptuale mai simple folosesc o cantitate mai mică de informaţii şi au nevoie de un timp mai scurt pentru a adopta o decizie.
Relaţia inteligenţă - anxietate - decizie G. P. Danny, în urma studiilor sale, a concluzionat că persoanele cu nivel
scăzut de inteligenţă şi nivel ridicat de anxietate prezintă performanţe decizionale mai slabe decît persoanele cu nivel scăzut de inteligenţă şi nivel scăzut de anxietate. Persoanele cu un nivel ridicat de inteligenţă au performanţe decizionale superioare dacă au şi un grad înalt de anxietate.
Aceste observaţii nu trebuie luate în sensul strict, dar pornind de la ele, Lazarus (1966) abordează comportamentul decizional în situaţii de criză. Criza este o situaţie limitată în timp în cadrul căreia individul este supus la solicitări care depăşesc posibilităţile sale de a le face faţă. O asemenea situaţie generează anxietate accentuată.
Anxietatea este variabila independentă cea mai importantă în studiul comportamentului decizional. Decizia se impune în situaţii de incertitudine; orice situaţie de incertitudine este generatoare de anxietate. De aici rezultă că, în realitate, comportamentul decizional va fi puternic influenţat de anxietate în ceea ce priveşte rapiditatea, precizia şi orientarea deciziei. Lazarus a identificat următoarele modificări comportamentale în situaţii de criză:
- eficienţă scăzută; - activitate orientată spre reducerea tensiunilor interne; - diminuarea atitudinilor şi comportamentelor constructive, mai ales atunci
cînd se înregistrează o creştere a nivelului de frustrare; - căutarea "ţapului ispăşitor" şi elaborarea de scuze şi justificări. Astfel, stările de excitaţie şi teamă au efecte negative asupra performanţei,
accentuează probabilitatea eşecului şi cresc rigiditatea comportamentului. Mecanisme defensive implicate în reducerea anxietăţii Reducerea anxietăţii se poate efectua normal, prin diminuarea cauzelor ei,
dar şi prin mecanisme complexe cu caracter patologic, acele mecanisme defensive ale Eului descrise de Anna Freud, menite să reducă artificial anxietatea:
- negarea realităţii: protecţie faţă de o realitate neplăcută prin negarea ei; - fantezia: satisfacerea imaginară a dorinţelor frustrate; - raţionalizarea sau justificarea; - proiecţia asupra celuilalt a propriilor tendinţe: atribuirea intenţiilor
proprii, unei alte persoane; - represiunea: tendinţa de blocare a gîndurilor ascunse;
78
- formarea reacţională: blocarea dorinţelor care sunt periculoase, prin exagerarea atitudinilor opuse şi folosirea acestora ca bariere (represiunea este doar o blocare pasivă, în timp ce formarea reacţională este şi blocare, şi acţiune);
- sublimarea: activitate de substituţie; - idealizarea: accentuarea calităţii şi valorii unui obiect pînă la perfecţiune; - regresia: întoarcerea la un stadiu depăşit, primitiv al dezvoltării. Aceste mecanisme defensive au ca rezultat scăderea performanţelor, a
eficienţei şi generează o imagine cognitivă distorsionată, simplificată şi rigidă. Lazarus, inspirîndu-se din psihanaliză, propune termenul de coping pentru
mecanismele de a face faţă ameninţării. termenul este asimilat şi în limba română şi este utilizat în psihoterapii şi în psihologia clinică. În teoria iniţială, Lazarus identifică două forme de coping: eliminarea sursei de ameninţare, şi operaţii pur cognitive prin care estimarea ameninţării este alterată fără o acţiune directă de schimbare; sunt operaţii numite reevaluări defensive, prin care persoana se înşeală pe ea însăşi în ceea ce priveşte condiţiile reale ale ameninţării.
Reevaluarea defensivă implică procese de gîndire primitive, de unde reiese că nivelul anxietăţii finale nu este dat atît de mărimea cauzelor iniţiale, cît de modalităţile de a-i face faţă şi de eficienţa mecanismelor de redresare.
Birne defineşte copingul ca trăsătură de personalitate bipolară: la un pol se află depresiunea, ca subestimare a caracteristicilor ameninţării, situaţiei, prin mecanisme defensive, iar la celălalt pol se află senzitivitatea ca hiper-reactivitate şi nivel ridicat al anxietăţii. La cele două extreme, mecanismele de coping sunt foarte rigide şi ineficient raportate la cerinţele mediului. Între poli se află mecanismele optime de coping.
Analiza detaliată a mecanismelor strategiilor de a face faţă ameninţării Cercetările lui Lazarus şi Folkman (1984) descriu două strategii majore în
reacţia faţă de ameninţare: strategia instrumentală şi strategia paleativă (defensivă). Strategia instrumentală este o strategie activă, de acţiune constructivă realistă în raport cu situaţia generatoare de anxietate. Strategia defensivă este o strategie de manipulare a stărilor psihice interne. Alegerea uneia sau alteia dintre strategii depinde de o serie de factori determinanţi, ce pot fi consideraţi variabile independente conexe în studiul influenţei variabilei complexe care este anxietatea. Lazarus şi Folkman identifică următorii factori care determină adoptarea uneia dintre strategii:
a) Gradul de ameninţare Lazarus arată că formele de coping mai adaptative şi orientate spre
realitate sunt mai probabile atunci cînd ameninţarea este moderată. Cînd ameninţarea este severă, extremele patologice devin predominante. Cu cît ameninţarea este mai mare, cu atît creşte tendinţa individului de a utiliza mecanisme de apărare mai primitive, regresive, disperate.
b) Raportul dintre capacitatea individului de a face faţă situaţiei şi gradul de dificultate şi incertitudine a situaţiei
Lazarus afirmă: "Limitele intelectuale şi lipsa de sofisticare îl fac pe individ mai vulnerabil la ameninţări." De aici rezultă că modalităţile de a face faţă
79
ameninţării depind de trei categorii de factori: localizarea agentului ameninţător, eficienţa alternativelor disponibile şi constrîngerile situaţionale.
Nivelul capacităţii profesionale. Şi activitatea profesională exercită implicaţii în modalităţile de a face faţă ameninţării, reprezentînd un factor important al orientării în situaţiile decizionale. Cu cît capacitatea profesională este mai scăzută, creşte gradul de anxietate şi scade orientarea activă şi constructivă. Cercetările recente au demonstrat creşterea anxietăţii şi dezorganizarea comportamentului în următoarele condiţii:
- nivelul de competenţă al individului este depăşit şi nu există posibilităţi de adaptare;
- eşecul are o mare importanţă subiectivă; - nu există mijloace sau căi de protecţie împotriva eşecului. c) Orientarea structurală a personalităţii Este vorba despre măsura în care trăsătura de personalitate numită
anxietate face parte din personalitatea individului. Există două tipuri de anxietate: tip răspuns, ca reacţie specifică la o situaţie obiectivă, şi tip trăsătură, manifestată atît ca o predispoziţie generală a personalităţii de a răspunde anxios în situaţii de dificultate, cît şi ca anxietate propriu-zisă, adică acea teamă fără obiect care caracterizează în mod structural persoana, o anxietate difuză ca rezultat al acumulării unor experienţe din trecut şi care reprezintă un factor determinant.
Anxietatea ca trăsătură poate fi legată de traumatisme avute în mod special în copilărie, sau de un nivel scăzut de competenţă acumulat în timp prin confruntarea cu situaţii de viaţă, aşa-numita "neajutorare dobîndită". Ca rezultat al unor experienţe repetate de eşec, persoana poate dobîndi o tendinţă structurală de a face faţă greutăţilor. Experimental, s-a demonstrat că neajutorarea dobîndită este asociată cu adoptarea mecanismelor defensive.
Din cele arătate rezultă importanţa anxietăţii în performanţelor decizionale şi se impune studiul experimental dedicat elaborării unor terapii orientate spre reducerea anxietăţii.
D) Atribuirea succesului şi eşecului Worthmans şi colaboratorii (1976) au pornit în experimentele lor de la
constatarea că eşecul în controlul asupra evenimentelor este producător de stres şi de anxietate.
Ipoteza: Atribuirea eşecului este o modalitate de a reduce stresul şi anxietatea.
Subiecţii au fost puşi în situaţia de a eşua în rezolvarea de probleme. Un grup a fost indus să creadă că vina este a lor, iar al doilea grup a fost făcut să creadă că eşecul a fost determinat de dificultatea problemei. Stresul a fost mai mare la subiecţii cu atribuire internă a eşecului decît la cei cu atribuire externă, deoarece atribuirea internă a eşecului generează incertitudine mai mare în propriile capacităţi şi o anxietate crescută.
Ipoteza fundamentală a teoriei atribuirii succesului: succesul se atribuie intrinsec, iar insuccesul se atribuie extrinsec. Raţiunea acestei ipoteze stă în invocarea mecanismelor defensive.
80
Majoritatea cercetărilor au confirmat această ipoteză, dar sunt şi unele care au informat-o. Ross şi Anderson (1986) sugerează o contrazicere a acestei ipoteze. Ei au constatat că este vorba despre un cu totul alt mod de atribuire a succesului la profesorii îndrumători din universităţile americane. Aceştia atribuiau eşecurile studenţilor propriei lor incapacităţi, iar succesele le atribuiau meritelor studenţilor Cei doi cercetători au mai constatat că această tendinţă se accentuează cu vîrsta. Acest studiu ridică însă două probleme:
- este vorba despre un clişeu moral, expresia modestiei, deoarece, în general, îţi atribui cu prudenţă succesul oamenilor pe care îi ajuţi;
- se au în vedere performanţele altora, care sunt expresia indirectă a performanţelor proprii.
e) Tipul de personalitate Se iau în considerare două tipuri de personalitate: cel autoritar şi cel
dogmatic. Adorna şi colaboratorii (1950), în lucrarea "Personalitatea autoritară", inspirată de personalităţile timpului (Hitler, Stalin, Mussolini) descriau sindromul agresivităţii:
- supunere fie la o persoană cu autoritate, fie la stereotipurile şi tradiţiile colectivităţii;
- acceptarea necritică a autorităţii, aderarea rigidă la valorile idealizate ale grupului de apartenenţă;
- conservatorism şi convenţionalism; - intoleranţă şi agresivitate, tendinţa de a condamna şi pedepsi violent
încălcarea valorilor; agresivitatea faţă de grupurile străine; - anti-introiecţie ca inhibiţie; inabilitatea de a înţelege procesele complexe
care au loc în mintea şi sufletul altora; - superstiţii şi stereotipuri în gîndire, scheme rigide şi înclinaţia de a crede
în forţe mistice; - distructivism şi cinism ca ostilitate generală faţă de lume; toţi oamenii
sunt consideraţi ca fiind ostili; - proiectivitatea: o proiectare din afară asupra lumii a impulsurilor
emoţionale inconştiente şi tendinţa de a crede că în lume se petrec lucruri periculoase.
Explicaţia rezidă în educaţia dură primită, care generează deprinderea de a se supune, dar şi ostilitate, frustrare canalizate în afara sursei.
Precizări: S-a demonstrat că: - Succesul scade şi eşecul creşte nivelul de autoritarism. - Persoanele cu grad ridicat de anxietate se orientează mai pronunţat spre
structuri autoritare în situaţii de eşec; - Teama de eşec creşte atît efectul succesului, cît şi al eşecului; - Teama irelevantă, difuză, provenită dintr-o ameninţare incertă ridică
gradul de persuasiune, grad care indică o structură de autoritarism; - O creştere a nivelului de teamă produce o creştere a conformismului; - Există o corelaţie pozitivă semnificativă între autoritarism şi toleranţa la
ambiguitate;
81
- Există o corelaţie semnificativă negativă între autoritate şi nivelul de educaţie.
Studiul experimental al memoriei şi învăţării
Metode de investigare ale memorării şi păstrării informaţiei a) Metoda întinderii numerelor imediate Această metodă experimentează cea mai lungă serie de elemente (cifre,
litere, cuvinte, propoziţii) pe care subiectul o poate reproduce corect după o singură prezentare optică sau acustică. Se folosesc serii cu grade diferite de dificultate, de la seriile cele mai uşoare la seriile cele mai dificile. Este citit separat fiecare stimul la intervale egale de timp. Se utilizează mai multe liste şi se calculează o cotă de memorare, care reprezintă numărul de serii corecte. În probele de memorie vizuală, stimulii sunt prezentaţi pe cartonaşe cu timpul de expunere de o secundă per stimul.
b) Metoda anticipării seriale Se utilizează liste cu silabe fără sens, dar se pot utiliza şi liste de cuvinte
sau numere. Varianta clasică: se prezintă o dată, de două sau maximum de trei ori întreaga listă de stimuli, după care se revine la primul stimul şi i se cere subiectului să reproducă prima silabă cu care a început seria. Dacă greşeşte este corectat, iar dacă nu răspunde, i se "suflă". Subiectul trebuie să anticipeze următorul element al seriei. Proba se repetă pînă cînd se ajunge la 75% anticipări corecte. Ordinea stimulilor se menţine, acesta fiind motivul pentru care proba se numeşte "anticipare serială". Fiecare silabă este atît stimul, cît şi răspuns, constituindu-se un lanţ anticipativ. În evaluare se numără erorile, se stabileşte
82
calitatea lor şi timpul de răspuns. La modul de prezentare, intervalul de timp dintre stimuli este de 2-3 secunde, iar intervalul dintre serii este de 9-10 secunde.
c) Metoda asociaţiilor pereche Se utilizează serii de două elemente luate în pereche: cuvinte şi numere;
culori şi numere; culori şi cuvinte. Se prezintă fiecare pereche pe rînd, iar în a doua secvenţă se prezintă numai unul dintre termenii perechii, subiectul trebuind să-şi amintească termenul asociat. Stimulii se prezintă vizual, scris sau auditiv. În prezentarea auditivă stimulii se citesc la interval de două secunde. Ordinea trebuie mereu schimbată; numărul de prezentări este la alegere, dar nu trebuie să determine 100% răspunsuri corecte.
d) Metoda supraînvăţării În acest caz se prezintă repetat spre memorare, pînă la prima reuşită de a
reproduce în întregime, materialul de memorat. Se continuă exerciţiile şi se constată că un material supraînvăţat se reţine mai bine şi mai mult. Pentru intervalul 0-50% repetiţii, memorarea este mai bună decît pentru intervalul 50-100%.
Metode de studiu în păstrarea informaţiei a) Metoda reproducerii Este prezentat un material şi, după un anumit interval de timp, subiectul
este solicitat să-l reproducă. În această metodă nu putem şti care a fost efectul uitării şi în ce condiţii s-a produs uitarea; cu alte cuvinte, nu ştim dacă experimentăm capacitatea de reproducere sau uitarea.
b) Metoda recunoaşterii Se realizează în prezenţa stimulilor originali, împreună cu stimuli noi, din
aceeaşi grupă. Raportul dintre stimuli noi şi stimuli vechi nu trebuie să depăşească 3/1. Stimulii vechi şi noi se amestecă şi se prezintă aleator. Subiectul trebuie să răspundă de fiecare dată dacă stimulul a fost prezent sau nu în prima prezentare. Se aduc şi răspunsuri "nu ştiu" sau la întîmplare. Se propune o formulă de calcul a coeficientului de recunoaştere:
r = 100 x (nr. de răspunsuri corecte - nr. erori)/(nr. total de stimuli) c) Metoda reconstrucţiei Seria de elemente prezentate anterior se prezintă amestecat şi se cere
rearanjarea elementelor în ordinea iniţială. Se folosesc stimuli vechi şi noi şi se cere ca stimulii vechi să fie aşezaţi în ordinea iniţială. Se utilizează coeficientul de corelaţie Spearman. Se continuă încercările pînă cînd subiectul execută proba fără eroare. În acest caz, performanţa este măsurată în timp.
d) Metoda economiei Se dă o sarcină de memorare. Se lasă un interval de timp (ore, zile,
săptămîni). Subiectul este solicitat să rememoreze acelaşi material în aceleaşi condiţii. Se evaluează performanţele cu aceeaşi unitate de măsură. Coeficientul de economie este diferenţa dintre prima şi a doua redare, sub aspectul performanţei:
83
e = 100(I.O. - R) / (I.O. - C), unde I.O. reprezintă numărul de încercări de memorare iniţială, R
reprezintă numărul de încercări de reînvăţare, iar C reprezintă criteriul, adică numărul de încercări necesare. Acest număr de încercări pînă la atingerea criteriului, trebuie să fie cît mai mic.
Rolul organizării şi sistematizării în procesul memoriei. Implicaţii
experimentale Rolul acestor factori şi condiţiile în care organizarea şi sistematizarea se
manifestă Bonsfield a utilizat o listă de 60 cuvinte selectate din patru categorii
semantice: animale, profesiuni, legume şi prenume. Cuvintele se prezintă amestecat şi subiecţii vor grupa răspunsurile pe categorii. Mandler (1967) realizează un experiment utilizînd 52 (100) cartonaşe cu cuvinte din diverse categorii, solicitînd subiecţilor să le clasifice pe categorii stabilite de ei singuri. Concluzie: numărul mediu de categorii utilizate spontan de către subiecţi este relativ constant de la un experiment la altul. Corelaţia dintre numărul de categorii utilizate şi numărul de stimuli reproduşi corect este foarte ridicată. Sistemul categorial este optim atunci cînd se utilizează un număr de 5±2 categorii distincte, cu cîte 5±2 elemente din fiecare categorie.
Tulving şi Ehrlich (1972, 1975) au relevat rolul criteriului semantic şi au demonstrat şi implicarea altor modalităţi de organizare:
- organizarea sintagmatică, prin construirea unor propoziţii sau fraze din cuvinte aleatoare;
- organizarea după criterii gramaticale (substantive, verbe, adjective); - organizarea pe baza rimelor sau prefixelor; - organizarea pe baza unor criterii mixte. Din acest studiu a reieşit o problemă: memoria semantică este numai
verbal-lexicală, sau utilizează şi imagini? S-a căzut de acord că memoria semantică utilizează atît imagini, cît şi structuri verbal-lexicale, într-o manieră sinergică şi complementară.
Interferenţa: modele experimentale de studiu Fixarea informaţiei este influenţată de memorarea anterioară şi de
memorarea interpusă între învăţarea iniţială şi reproducerea (reactualizarea) ulterioară. În aceste condiţii vorbim despre efectul interferenţei retroactive şi proactive.
a) Efectul interferenţei retroactive intervine în situaţiile în care o nouă învăţare interferează cu un material învăţat anterior. Materialul învăţat anterior influenţează negativ materialul învăţat ulterior.
Modelul experimental: Se utilizează un grup experimental şi unul de control. Ambele grupuri primesc o sarcină de memorare, apoi grupul experimental primeşte o sarcină intercalată. Grupul de control nu primeşte o altă sarcină, ci este lăsat să se relaxeze, dar subiecţilor li se dau preocupări care să nu le permită
84
concentrarea asupra materialului de reprodus. În final, grupurile sunt supuse testului de memorare.
Schema experimentală: Grupul experimental Grupul de control - proba de memorare A - proba de memorare A - proba de memorare B - pauză - proba de memorare A - proba de memorare A Concluzie: Dacă sarcinile A şi B sunt reprezentate de liste de silabe fără sens, se
constată clar efectul negativ al sarcinii B asupra sarcinii A. Rezultă că interferenţa retroactivă acţionează atunci cînd sarcinile sunt asemănătoare. Dacă sarcina A este mai bine învăţată, atunci efectul sarcinii B nu mai este atît de puternic şi negativ.
b) Interferenţa proactivă. Se urmăreşte efectul unei sarcini intercalate, astfel încît materialul învăţat anterior poate să interfereze cu reproducerea unui material învăţat ulterior.
Schema experimentală: Grupul experimental Grupul de control - proba de memorare A - pauză - proba de memorare B - proba de memorare B - proba de memorare B - proba de memorare B Testul de reproducere pentru sarcina B la grupul experimental faţă de
grupul de control arată existenţa unei influenţe negative proactive a testului de sarcină A asupra testului de sarcină B.
Concluzie: La grupul experimental, în comparaţie cu grupul de control, testul de reproducere a sarcinii B evidenţiază efectul negativ al învăţării sarcinii A.
Materiale şi instrumente de studiu - Silabe fără sens. Procedeul a fost introdus de către Ebbinghaus în
cercetările asupra memoriei. El a încercat să evite influenţa cunoştinţelor, a nivelului cultural-educaţional, urmărind evidenţierea performanţelor reale ale memoriei. Cercetările lui Ebbinghaus nu întrunesc criteriul validităţii ecologice, deoarece nu-şi găsesc corespondent în activitatea umană, astfel că proba are un caracter artificial. Ebbinghaus a anticipat foarte mari greutăţi în studiul memoriei, greutăţi care ţin de diverşi factori externi, astfel că această critică este considerată foarte slabă.
Silabele fără sens sunt structurate din două consoane cu o vocală la mijloc. Reguli pentru construirea listelor de silabe:
- silaba să nu constituie un cuvînt sau o abreviere cunoscută; - consoana iniţială să nu fie identică cu consoana finală a silabei
precedente; - numărul silabelor într-o listă este de 8-14; - listele să fie reactualizate la intervale de 4-5 ani, datorită modificărilor şi
evoluţiei limbilor respective. - Cuvinte: adjective, substantive, verbe;
85
- Numere; - Fragmente de proză sau versuri; Trebuie să se ţină cont de gradul de familiaritate al stimulilor pentru
subiect. Se aleg cuvintele cu frecvenţa cea mai mare în limba respectivă. - Imagini de obiecte, figuri geometrice (prezentarea poate fi vizuală sau
auditivă). Alte metode de studiu al memoriei: - variaţia volumului materialului de memorat; - prezentarea de materiale omogene sau eterogene; - metoda gradării semnificaţiei materialului; - metoda variaţiei intervalelor de repetiţie; - metoda gradării dificultăţii materialului; - variaţia în sarcini de învăţare; - metoda implicării subiectului în sarcini şi a variaţiei tipurilor de activitate
prin care se produce memorarea. Variabile experimentale implicate în studiul memoriei Variabile independente: - intervalul de timp între prezentare şi reproducere; - cantitatea materialului; - natura materialului; - cunoaşterea rezultatului (feed-back); - natura sarcinii intercalate; - gradul de similitudine între stimuli; - rolul verbalizării; - rolul organizării globale sau parţiale; - rolul motivaţiei sau al deprinderilor. Variabile dependente: - numărul de răspunsuri corecte; - formule de calcul al eficienţei memorării şi fixării: numărul de răspunsuri
corecte şi greşite, totalitatea stimulilor; - timpul de răspuns total sau parţial; - calitatea răspunsului ca raport între răspunsurile corecte şi greşite, sau, în
cazul reproducerii unor texte şi intervenţia unor factori personali (experienţele, cunoştinţele subiectului) modul în care este modificat materialul reactualizat faţă de cel memorat; tipul de intervenţie: situaţional, descriptiv, organizaţional.
Variabile de control: - starea subiectivă a subiectului (nivelul de oboseală fizică, intelectuală,
mentală); - factori ce ţin de momentul desfăşurării experimentului; - factori motivaţionali şi afectivi; - nivelul intelectual şi de cunoştinţe. Se ţine cont de faptul că memoria este contextuală şi situaţională. În
general, aceşti factori au efecte foarte ample. Este dificil, aproape imposibil de
86
realizat un control riguros al acestor condiţii. Trebuie efectuată egalizarea grupurilor, asigurîndu-se omogenitatea internă a lor.
Abordarea experimentală a motivaţiei şi afectivităţii
Motivaţia şi afectivitatea în experimente sunt, în general, considerate
variabile interne (de control), dar efectul lor nu se poate nega, deoarece ele pot influenţa caracteristicile variabilei dependente. Aceşti factori trebuie să fie luaţi în considerare în orice experiment. Aspectele privind motivaţia şi afectivitatea nu pot fi relevate decît în manieră indirectă, ceea ce demonstrează dificultatea controlului acestor variabile.
Motivaţia ca variabilă independentă în investigarea motivelor, intereselor şi trebuinţelor
Trebuinţele studiate experimental au fost cele de stimulare. Experimentele de deprivare senzorială au demonstrat existenţa acestor trebuinţe şi caracterul lor imperativ. Aceste trebuinţe se află la baza celor epistemice, a nevoii de cunoaştere: s-a demonstrat că există o necesitate puternică de a obţine informaţii clare despre însuşirile diferitelor obiecte şi situaţii, astfel încît curiozitatea epistemică este condiţionată de noutate, congruenţă şi surpriză.
Interesele: rolul lor a fost reliefat în experimentele lui Postman şi Bruner asupra determinării influenţei factorului motivaţional asupra percepţiei. S-a demonstrat că interesele şi trebuinţele influenţează modul în care percepem.
a) Trebuinţa de performanţă. S-a încercat elaborarea unui indicator de performanţă. S-au folosit planşe pe baza cărora subiecţii au trebuit să compună mici povestiri în care se urmărea răspunsul la patru întrebări:
- Ce se întîmplă şi cine sunt personajele? - Cum s-a ajuns la acele situaţii? - Ce gîndesc personajele? - Ce vor face personajele? Rezultatele constituie un bun indicator al trebuinţei de performanţă,
deoarece s-a constatat că, supunînd subiecţii la alte probe care implică trebuinţa de performanţă, aceştia obţin performanţe mai bune la probele respective.
87
b) Nivelul de aspiraţie. Rezultă din raportul între succesul real şi succesul scontat. În aceste experimente trebuie să se cunoască nivelul de aspiraţie şi nivelul performanţelor reale. Esenţial este să se pornească de la performanţa reală, în raport cu care subiectul îşi va proiecta scopul. Această performanţă poate fi socotită de persoana în cauză drept succes sau insucces, deoarece nivelul de aspiraţie se schimbă în decursul acţiunii, în funcţie de performanţă. Nivelul de aspiraţie variază în limitele unei zone în care subiectul are experienţa succesului şi a eşecului. Zona de implicare a nivelului de aspiraţie variază de la punctul în care succesul este foarte probabil, fără a fi exclus eşecul, pînă la punctul în care insuccesul este foarte probabil, fără a fi exclus succesul.
O constatare generală este că nivelul de aspiraţie tinde să crească după un succes şi să scadă după un insucces: după succes, la circa 69% din subiecţi nivelul de aspiraţie creşte, la 6% staţionează iar la 0% scade; restul, pînă la 100%, nu şi-au evaluat nivelul de aspiraţie. După un eşec, la 50% dintre subiecţi nivelul de aspiraţie scade, la 21% rămîne staţionar, la 0% creşte, iar restul pînă la 100% nu şi-au exprimat atitudinea.
c) Cunoaşterea rezultatului. O constatare generală este aceea că, atunci cînd subiectul cunoaşte rezultatul, performanţa devine mai bună comparativ cu aceeaşi activitate fără cunoaşterea rezultatelor. Cunoaşterea rezultatelor acţionează ca o motivaţie, permiţînd subiectului să-şi fixeze un scop precis care să-ţ susţină motivaţional. În experimentele de acest gen, cunoaşterea rezultatelor poate fi făcută atît în timpul desfăşurării experimentului, cît şi în diverse etape ale acestuia (spre exemplu, după fiecare reacţie).
Această cunoaştere a rezultatelor are efecte limitate, pentru că îmbunătăţirea performanţei nu poate trece dincolo de resursele obiective ale subiectului. Trebuie avut în vedere că în aceste experimente, comunicarea permanentă a rezultatelor intermediare poate deveni sursă de stres, putîndu-se ajunge la reacţii de supramotivare, ceea ce duce la scăderea performanţei.
d) Frustrarea. Este starea afectivă pe care subiectul o resimte atunci cînd un obstacol intervine în calea scopului urmărit. De obicei, frustrarea este resimţită negativ, ca deposedare de ceva care i se cuvine.
e) Conflictul motivaţional. Reflectă opoziţia dintre tendinţe şi dorinţe contradictorii. Frustrarea şi conflictul motivaţional se întreţin reciproc, frustrarea putînd determina şi o conduită agresivă.
Experimentele cu privire la frustrare sunt construite astfel încît să pună subiectul în faţa unor sarcini dificile, prin care să se instituie o situaţie conflictuală între nevoia de performanţă şi dificultatea sarcinii. Tensiunea afectivă se creează prin menţinerea subiectului în confruntarea cu sarcina. Astfel de sarcini imposibile se pot imagina uşor, dar sunt greu de imaginat experimente care să arate caracterul arbitrar al agentului frustrant. Nivelul frustrării este mai mare atunci cînd agentul frustrant are caracter arbitrar şi subiectul nu găseşte temeiuri raţionale pentru a explica situaţia. Dacă agentul frustrant nu are caracter arbitrar şi se găsesc raţiuni, se constată un nivel scăzut al frustrării.
88
Astfel de experimente au utilizat metoda zvonurilor. Într-un experiment, subiecţii au fost informaţi că un prieten a spus lucruri neplăcute despre ei, în două situaţii: în prima situaţia le-a afirmat public şi gratuit, iar în a doua situaţia le-a afirmat la beţie. Se constată că în cadrul grupului confruntat cu prima situaţie frustrarea a fost mai mare, deoarece nu existau temeiuri raţionale pentru comportamentul prietenului, în timp ce grupul al doilea, fiind confruntat cu un agent nearbitrar, frustrarea a fost mai redusă.
f) Cercetările lui L. Festinger asupra relaţiei conflict-decizie au condus la distincţia între pre-decizie şi post-decizie, astfel: alegerea este o situaţie conflictuală. Optarea pentru o anumită alternativă este însoţită de ezitări, care încetează după alegere. Se constată că subiectul va tinde să-şi justifice alegerea. Festinger a realizat experimente interesante cu studenţi plătiţi să spună că fac ceva interesant, deşi efectuau o activitate monotonă; cu cît plata era mai mare, cu atît aceştia erau mai convinşi că sarcina pe care o efectuează este foarte interesantă.
Festinger a realizat cercetări remarcabile cu privire la disonanţa cognitivă. Disonanţa cognitivă este creată de elementele pozitive care favorizează alternativa respinsă. Cu cît aceste elemente sunt mai numeroase, disonanţa cognitivă este mai mare şi tendinţa de a le elimina este mai puternică. O alternativă respinsă tinde să fie încărcată pozitiv, ca expresie a unui fel de regret subiectiv, o remuşcare în faţa abandonului. Disonanţa cognitivă este trăită şi atunci cînd este aleasă o alternativă cu mai multe elemente negative, care defavorizează alternativa respectivă. Reducerea disonanţei cognitive se poate realiza fie prin creşterea dezirabilităţii obiectului ales, fie prin scăderea dezirabilităţii obiectului neales, ceea ce presupune un proces de raţionalizare a deciziei. În urma acestui proces, ceea ce a fost ales pare mai ne-atractiv decît era înainte, şi invers. Obiectul ales pierde din atracţie, iar celui la care s-a renunţat îi creşte atractivitatea. Disonanţa cognitivă şi încercările de a o reduce sunt cu atît mai mari, cu cît alternativele au o dezirabilitate mai apropiată.
Metode de apreciere experimentală a afectivităţii A. Roşca clasifică metodele de investigaţie a afectivităţii în: metode de
impresie: au în vedere modificările subiective ca trăire afectivă consecutivă acţiunii stimulilor, şi metode de expresie: au în vedere modificările ce se manifestă la nivelul organismului, concomitent cu trăirile afective.
a) Metode de impresie: - metoda alegerii: se prezintă subiectului stimuli variaţi, aleşi după
preferinţe pe o scală de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut; este o metodă subiectivă, cu foarte mari variaţii inter-individuale.
- metoda construcţiei: subiectului i se cere să combine din elementele prezentate figura cea mai plăcută.
- metoda rangului (a ordinii de merit): subiecţii au un şir de stimuli (obiecte, situaţii) pe care şi se cere să le ordoneze după rang, de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut. Se repetă proba, pentru a se constata gradul de stabilitate al preferinţelor.
89
90
- metoda comparării-perechi: stimulii sunt prezentaţi cîte doi, iar subiectul trebuie să aleagă un stimul din pereche. Perechile se construiesc prin combinări succesive, de unde necesitatea de a opera cu un număr limitat de stimuli.
- metoda evaluării: se prezintă cîte un stimul şi i se cere subiectului să-l evalueze după o scală de intensitate a preferinţelor. Se pot utiliza două tipuri de scale: scala Lickert în cinci trepte (+2 foarte plăcut, +1 plăcut, 0 neutru, -1 neplăcut, -2 foarte neplăcut; se pot obţine şi indicatori numerici), şi scala grafică, menită să acorde subiectului grade mai mari de libertate şi să evite utilizarea unor criterii de evaluare de tip şcolar.
Unii autori solicită în studii evaluări ale trăirilor afective după schema pre-test, post-test, pornindu-se de la ipoteza că activitatea de realizat induce o modificare în starea afectivă. Dificultatea de măsurare este prea mare, pentru că se tinde să se utilizeze note şcolare. Trebuie utilizată o linie dreaptă, de 10 centimetri, de la minus la plus, dar fără gradaţii.
- metoda condiţionării: Watson a încercat să demonstreze că frica, teama, spaima sunt dobîndite. Reacţiile copiilor sunt condiţionate de ceea ce transmit adulţii. Tot el a demonstrat şi decondiţionarea reacţiilor afective.
b) Metode de expresie. Au în vedere indicatorii fiziologici: puls, ritm respirator etc.