Introducere
Agricultura ecologică este o metodă de producţie care ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale
ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate disciplinele agronomice, răspunzând
preocupărilor sociale fi ale mediului înconjurător, fumizăndu-se consumatorilor produse de
calitate chiar şi în ţările mai sărace.
Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale aie
planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicideior,
metodeie de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a
buruienilor.
Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile
biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la
metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor
esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.
Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate
sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale.
Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare şi de reflexie.
Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri noi de muncă, şi
menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte şi
exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.
1
Înmulţirea plantelor legumicole
Înmulţirea reprezintă proprietatea plantelor de a se multiplica, respectiv de a-şi spori
numărul de indivizi.
Înmulţirea sexuată (reproducerea sexuată)
Reprezintă proprietatea plantelor de a lăsa urmaşi prin intermediul unor gârneţi sexuali, care
în dezvoltarea lor repetă aproape în întregime stadiile, transformările şi modificările petrecute
dea lungul filogenezei şi ontogenezeiplantelor.
Pentru înmulţire se folosesc seminţe la: tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni,
dovleac, varză, conopidă, gulie, ceapă, praz, bame, frunzoase ctc, sau fructe uscate indehiscente,
impropriu denumite "seminţe" (termenul este acceptat în practică) la: morcov, pătrunjel,
păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac, salată, cicoare, anghinare etc.
Avantaje:
- coeficient mare de multiplicare, de la o singură plantă obţinându-se un număr mare şi
foarte mare de seminţe;
- capacitatea bună de păstrare a seminţelor timp de 2-7 ani^ datorită conţinutul redus de
apă, compoziţiei chimice şi condiţiilor de temperatură şi umiditate cerute în spaţiile de
depozitare;
- au un volum mic, se pot manevra uşor şi ocupă un spaţiu de' păstrare redus;
- operaţiunile de ambalare se pot face mecanizat;
- se pot crea rezerve de seminţe, pentru situaţiile critice;
- asigură semănatul mecanizat şi chiar de precizie, dacă se folosesc maşini speciale,
utilizându-se o cantitate mai mică de seminţe în comparaţie cu folosirea metodei vegetative de
înmulţire;
- seminţele permit introducerea în practică a hibrizilor valoroşi, care manifestă fenomenul
heterozis.
2
Dezavantaje:
impurificarea soiurilor în condiţiile nerespectării unor cerinţe tehnologice impuse
culturilor semincere;
- sămânţa hibridă se obţine cu cheltuieli mari, dar cu toate acestea hibrizii îşi fac din ce în ce
mai mult prezenţa în cadrul culturilor legumicole, fiind foarte valoroşi, având imprimate
caracteristici genetice de rezistenţă la atacuri şi alţi factori adverşi.
• însuşirile cantitative şi calitative ale seminţelor de plante legumicole
Pentru practica legumicolă o importanţă deosebită o prezintă ansamblul însuşirilor cantitative
şi calitative ale seminţelor, care se pot grupa astfel:
- însuşiri morfologice (fizice) - care reprezintă un grad de specificitate în funcţie de
specie şi cultivar, având un caracter stabil (conturul, forma, aspectul suprafeţei) sau variabil
(mărimea, culoarea, luciul, aroma); însuşiri biologice - ce reflectă aspectul calitativ al zestrei
ereditare şi al potenţialului vital în ansamblu: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, însuşiri ce
trebuie asigurate şi menţinute prin lucrările specifice care se aplică culturilor semincere; însuşiri
fiziologice ~ care asigură şi arată potenţialul vital al seminţelor şi sunt reprezentate de:
viabilitate, facultatea germinativă şi energia germinativă, însuşiri ale căror valori trebuie să se
păstreze în limitele standardelor stabilite, în funcţie de specie şi clasa de calitate, valori ce sunt
atestate prin certificatele de puritate biologică şi buletinele de analiză, elaborate de laboratoare de
specialitate judeţene;
- însuşiri tehnologice - ce reprezintă o consecinţă a atenţiei .acordate tehnologiilor aplicat în
culturile semincere, prin lucrările specifice efectuate, în scopul obţinerii de seminţe viguroase,
sănătoase şi lipsite de impurităţi, precum şi a momentului şi modului de extragere, uscare,
condiţionare şi păstrare a seminţelor. Sunt reprezentate de: puritatea fizică, umiditate, starea
sanitară, puterea de străbatere, masa medie a 1000 de boabe (MMB) şi valoarea culturală.
Puritatea fizică (P%) - reprezintă însuşirea seminţelor de a fi' lipsite de corpuri străine,
impurităţi, reprezentând cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate care aparţin speciei sau
probei analizate şi se exprimă procentual din greutate.
Se stabileşte cu ajutorul formulei:
3
P= greutatea seminţelor curate (pure) (supra) greutatea totală a probei analizate
Facultatea germinativă sau germinaţia totală (Fg %) reprezintă însuşirea seminţelor de a
produce germeni normali într-un anumit interval de timp, bine stabilit, în condiţiile de
germinare specifice pentru fiecare specie legumicolă, exprimarea făcându-se procentual din
numărul total de seminţe pure, din proba supusă analizei.
Facultatea germinativă este influenţată de factorii interni: specia, perioada de postniaturaţie,
structura tegumentului seminal, vârsta, compoziţia chimică etc şi externi: apa, oxigenul,
căldura etc. De aceea trebuie luate măsuri speciale, corespunzătoare producerii şi păstrării
seminţelor.
Energia germinativă este o noţiune mai complexă decât facultatea germinativă,
ilustrând faptul că un lot de seminţe poate genuina mai rapid şi mai uniform decât altul, practic
fiind necesar ca germinaţia să fie cât mai rapidă şi grupată.
Se stabileşte odată cu facultatea germinativă dar într-un interval de timp de î/3 sau 1/2 din
durata de determinare a acesteia.
Valoarea culturală (Vc) sau sămânţa utilă reprezintă un indiciu tehnologic, care se stabileşte
pe baza facultăţii germinative şi a purităţii seminţelor, reprezentând procentul de seminţe pe care
se contează că ar da plante viabile, în anul de folosire.
Înmulţirea asexuată (vegetativă)
Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de plante
legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (hreanul, batatul, cartoful,
usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea vegetativă este mai
avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la descendenţi însuşirile valoroase
pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în primul an de cultură.
În practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativă.
Înmulţirea prin bulbi şi bulbili. Se aplică la ceapa eşalotă (Vlaşiţa-bulbi), usturoi şi ceapa
de Egipt (bulbili) recurgându-se la detaşarea bulbililor şi plantarea lor în câmp toamna
(septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.
Înmulţirea prin tuberculi se utilizează la cartof. Se folosesc tuberculi din fracţiunile mici cu
4
diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se plantează întregi,
mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru, care se secţionează
longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pentru fiecare porţiune. Se plantează
manual primăvara sau vara.
Înmulţirea prin rizomi se practică la măcriş, ştevie, revent, folosindu-se porţiuni de rizomi
care prezintă câţiva muguri vegetativi. Plantara se face primăvara devreme.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la hrean şi batat. La hrean se folosesc
rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2 cm având muguri la ambele extremităţi, iar
cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin frecare cu o cârpă aspră sau prin răzuire.
Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se secţionează la o extremitate, orizontal, iar la
cealaltă oblic.
La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici sau mari secţionate, care se pot planta direct
în câmp.
Înmulţirea prin drajoni se aplică la plantele care ;prezintă rădăcini trasante şi au capacitatea
de a emite lăstari (drajoni - lăstari de rădăcină), ca la: anghinare, cardon şi tarhon. Lăstarii se
detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se transplantează în ghivece.
Plantarea se face manual, primăvara devreme.
Înmulţirea prin butaşi se practică la speciile de plante legumicole care au însuşirea de a
emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la tarhon şi batat. Se
detaşează butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă întregi, având o lungime de
aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza butaşului se înlătură, iar cele
de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară butaşii se secţionează sub un nod,
deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ, după care se pun la înrădăcinat.
Înmulţirea prin marcotaj se practică la tarhon şi cardon, plante ce au capacitatea de a emite
rădăcini adventive când vin în contact cu solul. La baza plantei se execută un muşuroi, iar după
emiterea de rădăcini adventive lăstarul se detaşează de planta mamă şi se plantează la loc
definitiv, toamna sau primăvara.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică la specii perene, care formează tufe bogate:
tarhon, revent, anghinare, leuştean, mâcriş, ştevie, ceapa de tuns, cimbrişor etc, în special pentru
reîntinerirea culturilor şi completarea golurilor. Tufele se despart prin trierea cu cuţitul sau cu
cazmaua şi se plantează manual, în special primă\ara după pornirea în vegetaţie.
5
Înmulţirea prin altoire se practică la plante legumicole cu scopul creşterii rezistenţei
acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi. Metoda este mult practicată pe
plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.), încercări fiind făcute şi în
România. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, tomate, vinete, batat etc.
Altoirea speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.
La castraveţi se foloseşte altoirea pe. Cucarbita ficifolia, la pepenele verde în special tigva -
Lagenaria vulgaris var. longissima, tâlvul - Lagenaria vulgaris var. siceraria şi var. gaurda; Bak;
Zucca fetidissima, Benincasa cerifera, iar la pepenele galben se practică altoirea pe Cucurbita
moschata, Cucurbita maxima, Cucurbita maxima ssp. turbanimaxima,
La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, iar tomatele se pot altoi pe
Lycopersicon hirsutum.
Deşi cheltuielile de producţie sunt mai mari cu 30 %, valoarea producţiilor acoperă
cheltuielile, iar plantele obţinute sunt rezistente la fusarium, nematozi şi diferite ciuperci fiind
utilizate în special în cadrul culturilor din sere şi solarii, dar în limita posibilităţilor şi la culturile
timpurii rJin câmp.
La ora actuală este instituit un program naţional de imprimare a rezistenţei plantelor la atacuri
prin utilizarea metodei de altoire. Este o posibilitate practică de realizare a materialului săditor
legumicol în concept ecologic.
Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi "in vitro"
Este cea mai modernă metodă de înmulţire vegetativă, anual producâmdu-se pe plan mondial
milioane de plante, la cartof, conopidă, tomate, pepeni galbeni etc, dar cu posibilităţi de
extindere la majoritatea Speciilor
Asigurarea materialului biologic în vederea înfiinţării culturilor legumicole
Materialul biologic este materializat prin seminţele sau organele vegetative folosite pentru
înmulţirea plantelor şi respectiv cultivarea lor prin semănat sau plantare.
6
Cele mai importante secvenţe tehnologice sunt legate de:
• alegerea şi pregătirea seminţelor pentru semănat direct cât şi pentru producerea
răsadurilor;
• obţinerea răsadurilor şi pregătirea lor ca şi a materialului vegetativ pentru
înfiinţarea culturilor.
Sămânţa în agricultura ecologică
Seminţele folosite în agricultura ecologică trebuie să fie adaptate la conditiile de producţie
ecologică.
Procesul de producere a seminţelor ecologice este obligatoriu controlat în toate etapele
tehnologice de către organismele de drept care in final le atestă.
În agricultura ecologică nu este admis a se folosi următoarele categorii de seminţe:
- cele create prin modificare genetică (O.M.G.);
- obţinute prin hibridare cu androsterilitate citoplasmatică fără gene restauratoare;
- obţinute prin fuziune de protoplaşti;
- obţinute prin iradiere în ameliorare;
Tehnicile autorizate pentru selecţia soiurilor ecologice sunt:
- hibridare;
- selecţia asistată de markeri ADN;
- culturi meristematice;
- culturi de antere şi microspori;
- prin tratarea termică a polenului (se admite chiar iradierea acestuia).
Soiul biologic trebuie obţinut prin metodele de ameliorare în acord cu conceptele enunţate, în
cadrul unui program certificat de selecţia ecologică.
Seminţele sau plantele ecologice se vor înmulţi numai după cel puţin o generaţie de
cultivare în condiţii ecologice.
Pentru inducerea variaţiilor sunt compatibile şi autorizate procedeele:
- combinaţiile genetice;
- selecţia în masă;
7
- selecţia genealogică;
- divizarea tuberculilor biologici;
- reîncrucişarea hibrizilor selecţionaţi;
- tratamente termice locale;
- grefare (altoire);
- butăşire;
- metode de diagnoză prin marcaj A.D.N.
O verigă tehnologică de mare importanţă este aceea de a proteja culturile semincere şi
respectiv seminţele de atacul potenţialelor boli şi dăunători din sol sau din exterior, în special
datorită cadrului legislativ care diminuează sau reduce măsurile curative de combatere.
Reţeaua de producere a seminţelor ecologice a început a se dezvolta pe plan mondial de către
unele întreprinderi care aparţin federaţiilor naţionale ale agricultorilor producători de seminţe".
În raport cu cerinţele din caietul de sarcini pentru agricultura ecologică, trebuie găsite metode
specifice de dezinfectie a seminţelor înainte de a fi semănate.
Printre metodele încercate se numără termoterapia şi folosirea unor microorganisme - dar
rezultatele sunt încă necompetitive.
Seminţele sunt comercializate în ţările Europei Comunitare sub denumirea de SEMNŢE
ECOLOGICE'.
In ţara noastră primele încercări de a obţine „seminţe ecologice" de plante legumicole s-au
realizat la S.C.L. Bacău în 1997, iar primele seminţe certificate oficial s-au obţinut în anul 1999,
la mai multe specii ca: ardeiul gras, lung (kapia) si gogoşar; tomate (3 soiuri); fasole de
grădină/ pitică şi urcătoare; dovleac; dovlecei; ţelină; cimbru, salată; ştevie, revent etc
Seminţele ecologice se comercializează în ambalaje speciale marcate distinct: „SEMINŢE
ECOLOGICE' produse în conformitate cu reglementările C.E.E. 2092/91. Se notează de
asemenea: numărul de lot; organul de control; producătorul; specia; soiul şi categoria biologică.
Recoltarea se face manual pentru a se putea alege plantele şi fructele ce corespund normelor
stabilite.
8
Bibliografie
1. Iulia Tiţa, Maria Stan , Cultura plantelor horticole, manual pentru clasele a XI a şi a XII
a, editura Gimnasium, Tărgovişte, 2002;
2. Gheorghiţa Hoza, Sfaturi practice pentru cultura legumelor, editura Nemira, Bucureşti,
2003;
3. Agnes Geda, Grădina de legume ecologice, ghid practic, editura Polirom, Bucureşti,
2007.
9
Cuprins
Introducere..................................................................................................................................1
Înmulţirea plantelor legumicole.............................................................................................2
Înmulţirea sexuată (reproducerea sexuată).............................................................................2
Înmulţirea asexuată (vegetativă)............................................................................................4
Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi "in vitro"............................................................6
Asigurarea materialului biologic în vederea înfiinţării culturilor legumicole........................6
Sămânţa în agricultura ecologică...........................................................................................7
Bibliografie.................................................................................................................................9
10
Top Related