Introducere

Agricultura ecologică este o metodă de producţie care ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale

ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate disciplinele agronomice, răspunzând

preocupărilor sociale fi ale mediului înconjurător, fumizăndu-se consumatorilor produse de

calitate chiar şi în ţările mai sărace.

Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale aie

planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicideior,

metodeie de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a

buruienilor.

Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile

biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la

metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor

esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.

Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate

sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale.

Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare şi de reflexie.

Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri noi de muncă, şi

menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte şi

exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.

1

Înmulţirea plantelor legumicole

Înmulţirea reprezintă proprietatea plantelor de a se multiplica, respectiv de a-şi spori

numărul de indivizi.

Înmulţirea sexuată (reproducerea sexuată)

Reprezintă proprietatea plantelor de a lăsa urmaşi prin intermediul unor gârneţi sexuali, care

în dezvoltarea lor repetă aproape în întregime stadiile, transformările şi modificările petrecute

dea lungul filogenezei şi ontogenezeiplantelor.

Pentru înmulţire se folosesc seminţe la: tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni,

dovleac, varză, conopidă, gulie, ceapă, praz, bame, frunzoase ctc, sau fructe uscate indehiscente,

impropriu denumite "seminţe" (termenul este acceptat în practică) la: morcov, pătrunjel,

păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac, salată, cicoare, anghinare etc.

Avantaje:

- coeficient mare de multiplicare, de la o singură plantă obţinându-se un număr mare şi

foarte mare de seminţe;

- capacitatea bună de păstrare a seminţelor timp de 2-7 ani^ datorită conţinutul redus de

apă, compoziţiei chimice şi condiţiilor de temperatură şi umiditate cerute în spaţiile de

depozitare;

- au un volum mic, se pot manevra uşor şi ocupă un spaţiu de' păstrare redus;

- operaţiunile de ambalare se pot face mecanizat;

- se pot crea rezerve de seminţe, pentru situaţiile critice;

- asigură semănatul mecanizat şi chiar de precizie, dacă se folosesc maşini speciale,

utilizându-se o cantitate mai mică de seminţe în comparaţie cu folosirea metodei vegetative de

înmulţire;

- seminţele permit introducerea în practică a hibrizilor valoroşi, care manifestă fenomenul

heterozis.

2

Dezavantaje:

impurificarea soiurilor în condiţiile nerespectării unor cerinţe tehnologice impuse

culturilor semincere;

- sămânţa hibridă se obţine cu cheltuieli mari, dar cu toate acestea hibrizii îşi fac din ce în ce

mai mult prezenţa în cadrul culturilor legumicole, fiind foarte valoroşi, având imprimate

caracteristici genetice de rezistenţă la atacuri şi alţi factori adverşi.

• însuşirile cantitative şi calitative ale seminţelor de plante legumicole

Pentru practica legumicolă o importanţă deosebită o prezintă ansamblul însuşirilor cantitative

şi calitative ale seminţelor, care se pot grupa astfel:

- însuşiri morfologice (fizice) - care reprezintă un grad de specificitate în funcţie de

specie şi cultivar, având un caracter stabil (conturul, forma, aspectul suprafeţei) sau variabil

(mărimea, culoarea, luciul, aroma); însuşiri biologice - ce reflectă aspectul calitativ al zestrei

ereditare şi al potenţialului vital în ansamblu: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, însuşiri ce

trebuie asigurate şi menţinute prin lucrările specifice care se aplică culturilor semincere; însuşiri

fiziologice ~ care asigură şi arată potenţialul vital al seminţelor şi sunt reprezentate de:

viabilitate, facultatea germinativă şi energia germinativă, însuşiri ale căror valori trebuie să se

păstreze în limitele standardelor stabilite, în funcţie de specie şi clasa de calitate, valori ce sunt

atestate prin certificatele de puritate biologică şi buletinele de analiză, elaborate de laboratoare de

specialitate judeţene;

- însuşiri tehnologice - ce reprezintă o consecinţă a atenţiei .acordate tehnologiilor aplicat în

culturile semincere, prin lucrările specifice efectuate, în scopul obţinerii de seminţe viguroase,

sănătoase şi lipsite de impurităţi, precum şi a momentului şi modului de extragere, uscare,

condiţionare şi păstrare a seminţelor. Sunt reprezentate de: puritatea fizică, umiditate, starea

sanitară, puterea de străbatere, masa medie a 1000 de boabe (MMB) şi valoarea culturală.

Puritatea fizică (P%) - reprezintă însuşirea seminţelor de a fi' lipsite de corpuri străine,

impurităţi, reprezentând cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate care aparţin speciei sau

probei analizate şi se exprimă procentual din greutate.

Se stabileşte cu ajutorul formulei:

3

P= greutatea seminţelor curate (pure) (supra) greutatea totală a probei analizate

Facultatea germinativă sau germinaţia totală (Fg %) reprezintă însuşirea seminţelor de a

produce germeni normali într-un anumit interval de timp, bine stabilit, în condiţiile de

germinare specifice pentru fiecare specie legumicolă, exprimarea făcându-se procentual din

numărul total de seminţe pure, din proba supusă analizei.

Facultatea germinativă este influenţată de factorii interni: specia, perioada de postniaturaţie,

structura tegumentului seminal, vârsta, compoziţia chimică etc şi externi: apa, oxigenul,

căldura etc. De aceea trebuie luate măsuri speciale, corespunzătoare producerii şi păstrării

seminţelor.

Energia germinativă este o noţiune mai complexă decât facultatea germinativă,

ilustrând faptul că un lot de seminţe poate genuina mai rapid şi mai uniform decât altul, practic

fiind necesar ca germinaţia să fie cât mai rapidă şi grupată.

Se stabileşte odată cu facultatea germinativă dar într-un interval de timp de î/3 sau 1/2 din

durata de determinare a acesteia.

Valoarea culturală (Vc) sau sămânţa utilă reprezintă un indiciu tehnologic, care se stabileşte

pe baza facultăţii germinative şi a purităţii seminţelor, reprezentând procentul de seminţe pe care

se contează că ar da plante viabile, în anul de folosire.

Înmulţirea asexuată (vegetativă)

Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de plante

legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (hreanul, batatul, cartoful,

usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea vegetativă este mai

avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la descendenţi însuşirile valoroase

pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în primul an de cultură.

În practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativă.

Înmulţirea prin bulbi şi bulbili. Se aplică la ceapa eşalotă (Vlaşiţa-bulbi), usturoi şi ceapa

de Egipt (bulbili) recurgându-se la detaşarea bulbililor şi plantarea lor în câmp toamna

(septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.

Înmulţirea prin tuberculi se utilizează la cartof. Se folosesc tuberculi din fracţiunile mici cu

4

diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se plantează întregi,

mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru, care se secţionează

longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pentru fiecare porţiune. Se plantează

manual primăvara sau vara.

Înmulţirea prin rizomi se practică la măcriş, ştevie, revent, folosindu-se porţiuni de rizomi

care prezintă câţiva muguri vegetativi. Plantara se face primăvara devreme.

Înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la hrean şi batat. La hrean se folosesc

rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2 cm având muguri la ambele extremităţi, iar

cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin frecare cu o cârpă aspră sau prin răzuire.

Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se secţionează la o extremitate, orizontal, iar la

cealaltă oblic.

La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici sau mari secţionate, care se pot planta direct

în câmp.

Înmulţirea prin drajoni se aplică la plantele care ;prezintă rădăcini trasante şi au capacitatea

de a emite lăstari (drajoni - lăstari de rădăcină), ca la: anghinare, cardon şi tarhon. Lăstarii se

detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se transplantează în ghivece.

Plantarea se face manual, primăvara devreme.

Înmulţirea prin butaşi se practică la speciile de plante legumicole care au însuşirea de a

emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la tarhon şi batat. Se

detaşează butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă întregi, având o lungime de

aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza butaşului se înlătură, iar cele

de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară butaşii se secţionează sub un nod,

deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ, după care se pun la înrădăcinat.

Înmulţirea prin marcotaj se practică la tarhon şi cardon, plante ce au capacitatea de a emite

rădăcini adventive când vin în contact cu solul. La baza plantei se execută un muşuroi, iar după

emiterea de rădăcini adventive lăstarul se detaşează de planta mamă şi se plantează la loc

definitiv, toamna sau primăvara.

Înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică la specii perene, care formează tufe bogate:

tarhon, revent, anghinare, leuştean, mâcriş, ştevie, ceapa de tuns, cimbrişor etc, în special pentru

reîntinerirea culturilor şi completarea golurilor. Tufele se despart prin trierea cu cuţitul sau cu

cazmaua şi se plantează manual, în special primă\ara după pornirea în vegetaţie.

5

Înmulţirea prin altoire se practică la plante legumicole cu scopul creşterii rezistenţei

acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi. Metoda este mult practicată pe

plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.), încercări fiind făcute şi în

România. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, tomate, vinete, batat etc.

Altoirea speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.

La castraveţi se foloseşte altoirea pe. Cucarbita ficifolia, la pepenele verde în special tigva -

Lagenaria vulgaris var. longissima, tâlvul - Lagenaria vulgaris var. siceraria şi var. gaurda; Bak;

Zucca fetidissima, Benincasa cerifera, iar la pepenele galben se practică altoirea pe Cucurbita

moschata, Cucurbita maxima, Cucurbita maxima ssp. turbanimaxima,

La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, iar tomatele se pot altoi pe

Lycopersicon hirsutum.

Deşi cheltuielile de producţie sunt mai mari cu 30 %, valoarea producţiilor acoperă

cheltuielile, iar plantele obţinute sunt rezistente la fusarium, nematozi şi diferite ciuperci fiind

utilizate în special în cadrul culturilor din sere şi solarii, dar în limita posibilităţilor şi la culturile

timpurii rJin câmp.

La ora actuală este instituit un program naţional de imprimare a rezistenţei plantelor la atacuri

prin utilizarea metodei de altoire. Este o posibilitate practică de realizare a materialului săditor

legumicol în concept ecologic.

Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi "in vitro"

Este cea mai modernă metodă de înmulţire vegetativă, anual producâmdu-se pe plan mondial

milioane de plante, la cartof, conopidă, tomate, pepeni galbeni etc, dar cu posibilităţi de

extindere la majoritatea Speciilor

Asigurarea materialului biologic în vederea înfiinţării culturilor legumicole

Materialul biologic este materializat prin seminţele sau organele vegetative folosite pentru

înmulţirea plantelor şi respectiv cultivarea lor prin semănat sau plantare.

6

Cele mai importante secvenţe tehnologice sunt legate de:

• alegerea şi pregătirea seminţelor pentru semănat direct cât şi pentru producerea

răsadurilor;

• obţinerea răsadurilor şi pregătirea lor ca şi a materialului vegetativ pentru

înfiinţarea culturilor.

Sămânţa în agricultura ecologică

Seminţele folosite în agricultura ecologică trebuie să fie adaptate la conditiile de producţie

ecologică.

Procesul de producere a seminţelor ecologice este obligatoriu controlat în toate etapele

tehnologice de către organismele de drept care in final le atestă.

În agricultura ecologică nu este admis a se folosi următoarele categorii de seminţe:

- cele create prin modificare genetică (O.M.G.);

- obţinute prin hibridare cu androsterilitate citoplasmatică fără gene restauratoare;

- obţinute prin fuziune de protoplaşti;

- obţinute prin iradiere în ameliorare;

Tehnicile autorizate pentru selecţia soiurilor ecologice sunt:

- hibridare;

- selecţia asistată de markeri ADN;

- culturi meristematice;

- culturi de antere şi microspori;

- prin tratarea termică a polenului (se admite chiar iradierea acestuia).

Soiul biologic trebuie obţinut prin metodele de ameliorare în acord cu conceptele enunţate, în

cadrul unui program certificat de selecţia ecologică.

Seminţele sau plantele ecologice se vor înmulţi numai după cel puţin o generaţie de

cultivare în condiţii ecologice.

Pentru inducerea variaţiilor sunt compatibile şi autorizate procedeele:

- combinaţiile genetice;

- selecţia în masă;

7

- selecţia genealogică;

- divizarea tuberculilor biologici;

- reîncrucişarea hibrizilor selecţionaţi;

- tratamente termice locale;

- grefare (altoire);

- butăşire;

- metode de diagnoză prin marcaj A.D.N.

O verigă tehnologică de mare importanţă este aceea de a proteja culturile semincere şi

respectiv seminţele de atacul potenţialelor boli şi dăunători din sol sau din exterior, în special

datorită cadrului legislativ care diminuează sau reduce măsurile curative de combatere.

Reţeaua de producere a seminţelor ecologice a început a se dezvolta pe plan mondial de către

unele întreprinderi care aparţin federaţiilor naţionale ale agricultorilor producători de seminţe".

În raport cu cerinţele din caietul de sarcini pentru agricultura ecologică, trebuie găsite metode

specifice de dezinfectie a seminţelor înainte de a fi semănate.

Printre metodele încercate se numără termoterapia şi folosirea unor microorganisme - dar

rezultatele sunt încă necompetitive.

Seminţele sunt comercializate în ţările Europei Comunitare sub denumirea de SEMNŢE

ECOLOGICE'.

In ţara noastră primele încercări de a obţine „seminţe ecologice" de plante legumicole s-au

realizat la S.C.L. Bacău în 1997, iar primele seminţe certificate oficial s-au obţinut în anul 1999,

la mai multe specii ca: ardeiul gras, lung (kapia) si gogoşar; tomate (3 soiuri); fasole de

grădină/ pitică şi urcătoare; dovleac; dovlecei; ţelină; cimbru, salată; ştevie, revent etc

Seminţele ecologice se comercializează în ambalaje speciale marcate distinct: „SEMINŢE

ECOLOGICE' produse în conformitate cu reglementările C.E.E. 2092/91. Se notează de

asemenea: numărul de lot; organul de control; producătorul; specia; soiul şi categoria biologică.

Recoltarea se face manual pentru a se putea alege plantele şi fructele ce corespund normelor

stabilite.

8

Bibliografie

1. Iulia Tiţa, Maria Stan , Cultura plantelor horticole, manual pentru clasele a XI a şi a XII

a, editura Gimnasium, Tărgovişte, 2002;

2. Gheorghiţa Hoza, Sfaturi practice pentru cultura legumelor, editura Nemira, Bucureşti,

2003;

3. Agnes Geda, Grădina de legume ecologice, ghid practic, editura Polirom, Bucureşti,

2007.

9

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................1

Înmulţirea plantelor legumicole.............................................................................................2

Înmulţirea sexuată (reproducerea sexuată).............................................................................2

Înmulţirea asexuată (vegetativă)............................................................................................4

Înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi "in vitro"............................................................6

Asigurarea materialului biologic în vederea înfiinţării culturilor legumicole........................6

Sămânţa în agricultura ecologică...........................................................................................7

Bibliografie.................................................................................................................................9

10