ZILELE CREATIEI IN VIZIUNEA SFANTULUI VASILE CEL

MARE

- plan -Introducere

Capitolul I

SFANTUL VASILE CEL MARE SI INTERPRETAREA SFINTEI

SCRIPTURI

1. Viata si activitatea Sfantului Vasile cel Mare 1.a. Tineretea Sfantului Vasile

1.b. Activitatea Sfantului Vasile pana la alegerea sa ca episcop

1.c. Activitatea desfasurata ca episcop de Cezareea Capadociei

1.d. Sfantul Vasile cel Mare – dascal al virtutii

1.e. Conceptia vasiliana despre valoarea culturii pagane. Atitudinea selectiva si

improprierea acestor valori

2. Sfantul Vasile cel Mare – interpret al Sfintei Scripturi

2.a. Caile de transmitere a revelatiei dupa Sfantul Vasile

2.b. Interpretarea Sfintei Scripturi

2.c. Sensurile Sfintei Scripturi

2.d. Folosul Sfintei Scripturi

Capitolul II

CREAREA LUMII EXPUSA IN HEXAIMERONUL SFANTULUI VASILE

CEL MARE

1. Analiza celor noua omilii la Hexaimeron

1

2. Facerea omului

3. Stiinta naturii

4. Contemplatia naturii

Concluzii

2

Capitolul II. CREAREA LUMII EXPUSA IN HEXAIMERONUL SFANTULUI

VASILE CEL MARE

1. Analiza celor noua omilii la Hexaimeron

În expunerea sa, Sfântul Vasile cel Mare urmează ordinea trasată de textul

biblic. El examinează amănunţit problemele dificile adăugând la exegeză şi

instrucţiuni morale sau consideraţii teologice. Cu privire la filosofia profană el

adoptă o atitudine dublă: atunci când trebuie să facă o declaraţie de principiu, el

manifestă dispreţ faţă de înţelepciunea acestei lumi, amintind unele contradicţii în

filosofia acestei lumi, fără să menajeze chiar ştiinţele consolidate ca matematica şi

astronomia.

Pe de altă parte, Sfântul Vasile caută să elucideze raţional cosmologia

inspirându-se din teoriile filosofice şi din spiritul său profund care se exprimă prin

afirmaţia că: “uimirea pe care ne-o insuflă lucrurile cele mai mari nu scade

nicidecum atunci când descoperim modul în care s-au produs acestea”1. Credinţa

rămâne mai presus decât ştiinţa, dar nu o exclude şi nu are faţă de ea prejudecata

lipsei de încredere2.

Vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea

Omiliei I-a, citatul din Geneză 1,1: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi

pământul”, înscriind numele lui Dumnezeu pe frontispiciul operei sale şi-1 prezintă

pe Moise drept referentul vrednic de credinţă al creaţiei lumii.

Din Revelaţia divină aflăm că universul nu este din veşnicie, ci este o creaţie

în care se reflectă Autorul său. Astfel, pentru ca nimeni să nu creadă că universul

nu este din veşnicie, Sfânta Scriptură vorbeşte mai întâi despre începutul său.

1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în Colecţia P.S.B. vol. 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 1702 Ibidem, p. 72

3

Expresia biblică “La început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul.

De asemenea, trebuie precizat că această expresie indică momentul când se

produce actul creator şi apare creaţia, prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu

timpul. “La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu cât şi

începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Acest fapt este subliniat de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Grigorie de

Nyssa, preluându-1 pe Platon3. Pentru ei, "La început" din cartea Genezei este în

acelaşi timp “deodată“, adică după cum arată Sfântul Vasile cel Mare, un fel de

atemporal în sine, a cărui ţâşnire suscită timpul, un punct de atingere a voinţei

divine cu ceea ce începea atunci, trecând de la neexistenţă la existenţă4. Sfântul

Vasile cel Mare arată că: “... pentru iuţeala şi netemporalitatea actului creaţiei s-a

spus «la început» fiindcă începutul e indivizibil şi firă extensiune. Căci precum

începutul drumului nu e încă drum şi începutul casei nu e deja casă, aşa şi

începutul timpului încă nu e timp, ba nici măcar partea lui cea mai mică. Iar dacă

ar susţine cineva că începutul e deja timp, să ştie că ar trebui să-l fracţioneze în

părţile timpului. Iar acestea sunt: un început, un mijloc, un sfârşit. Dar a vorbi de

un început al începutului, e cu totul caraghios. Şi cine taie începutul în două face

în loc de unul, două (începuturi) mai bine zis multe şi nesfârşite, fiecare fracţiune

putând fi tăiată în mai multe fracţiuni. Deci, pentru ca să învăţăm că lumea a luat

fiinţă în mod netemporal (αλρονως) deodată cu voirea lui Dumnezeu, s-a spus “La

început a făcut”5.

“În “început” se întâlneşte deodată consimţirea voii divine celei mai presus

de timp cu apariţia primei clipe a timpului, a existenţei create, în aşa fel că se

3 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, trad. de Alexandra Cheşcu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 5154 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 715 Ibidem, p. 71

4

poate spune numai celei dintâi «început». Prin singura consimţire a voii (τη ροπη

τον νεληματος) α adus la existenţă toată măreţia celor văzute“6.

Crearea lumii după Sfânta Scriptură este o proslăvire a Numelui lui

Dumnezeu fiind expresia atotputerniciei, a desăvârşirii Sale şi a purtării Sale de

grijă. Expresia “a făcut” înseamnă pentru Sfântul Vasile că universul nu exprimă

decât o infimă parte a atotputerniciei divine, căci puterea lui Dumnezeu nu poate fi

măsurată doar prin crearea unei singure lumi7.

Înţelepţii antici nu credeau că lumea este opera lui Dumnezeu, spunând că

ea a fost prezentă spontan, ca umbră a puterii Sale, socotindu-L astfel numai o

cauză involuntară a lumii8.

Explicând cuvintele: “La început a făcut ...” Sfântul Vasile arată că nu din

vreo necesitate este Dumnezeu cauza existenţei, ci El “o creat în bunătatea Sa o

operă folositoare, din înţelepciunea Sa un lucru prea frumos, cu puterea Sa o

operă de măreţie”9.

Lumea este astfel, expresia voinţei divine dinainte de crearea ei, când numai

Dumnezeu exista.10 Autorul “Hexaimeronului” observă că Sfânta Scriptură nu

vorbeşte despre o simplă facere a lumii, ci despre o operă de artă, despre creaţia în

care se revelează înţelepciunea Creatorului: “Frumuseţea lucrurilor văzute ne dă o

imagine despre Cel ce este mai presus de toată frumuseţea; măreţia corpurilor a

căror frumuseţe şi margini le percepem cu simţurile, ne îngăduie să deducem prin

analogie ce este Fiinţa infinită care în plinătatea puterii Sale întrece orice

cugetare. Căci deşi nu cunoaştem firea lucrurilor, totuşi ceea ce ne cade sub

simţiri este atât de minunat încât spiritul cel mai priceput se arată incapabil în

6 Ibidem, p. 777 Ibidem, p. 758 Silviu Rogobete, Daniel Bulzan, John R.W. Stott, Erezie şi logos, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 969 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 7810 Ibidem, pp. 78-80

5

faţa celei mai mici creaturi, fie de a studia cum se cuvine, fie de a preamări după

cuviinţă pe Creator“11.

Lumea nevăzută sau spirituală îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, iar

singurele cauze ale originii ei sunt în Dumnezeu şi în puterea sau voinţa Sa12.

Creaţia lumii nevăzute a avut loc într-un moment necunoscut şi de neînţeles pentru

mintea şi raţiunea noastră, deoarece, în timp ce istoricul cosmogoniei ne-a

descoperit numai creaţia lucrurilor care se percep cu simţurile, modul de creaţie al

puterilor cereşti e trecut sub tăcere13.

În crearea acestora, zice Sfântul Vasile, “...vezi mai întâi cauza primordială

a tuturor celor care au fost făcuţi: aceasta este Tatăl, apoi cauza operativă, care

este Fiul şi cauza desăvârşitoare, Sfântul Duh, aşa că spiritele cereşti există prin

voinţa Tatălui, ele intră în existenţă prin lucrarea Fiului şi se desăvârşesc prin

prezenţa Duhului”14. Natura lor este foc nematerial, spirit aerian potrivit evidenţei

din Sfânta Scriptură. Faptul că uneori îngerii apar sub o înfăţişare corporală şi

devin vizibili, îl determină pe Sfântul Vasile să precizeze că această formă

corporală este cu totul diferită de cea omenească.

În Omilia a II-a Sfântul Vasile cel Mare explică ce înseamnă şi pământul era

netocmit şi gol. Sensul este că el nu primise încă porunca germinării şi, deşi avea

totuşi puterea de a germina, nu dobândise nici frumuseţea vieţii, nici jocul de

umbre şi lumini pe care abia crearea aştrilor îl va realiza.

Faptul că pământul era nevăzut înseamnă că apele, semnificând “adâncul” îl

acopereau în întregime15. Forma, culoarea şi densitatea nu-i fuseseră date încă

pământului, el fiind ca o existenţă latentă. Părăsind pentru o clipă textul

11 Ibidem, p. 7712 Ibidem, p. 7813 Ibidem, p. 75-7614 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Colecţia P.S.B. vol. 12, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988 p. 5315 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 96

6

scripturistic şi încercând să explice raţional afirmaţia lui Moise, Sfântul Vasile

socoteşte că aspectul de “netocmit” şi “nevăzut”, se poate referi, fie la faptul că nu

exista nici o fiinţă care să fi perceput lumea, fie că tot pământul era acoperit de o

masă impenetrabilă de apă, care-1 făcea invizibil16.

Sfântul Vasile cel Mare susţine că nu poate fi vorba de materia necreată, fără

calităţi pe care i le-ar fi adăugat ulterior un demiurg, aşa cum susţineau unii eretici.

Pentru ierarhul capadocian nu poate exista materie necreată căci ea ar avea atunci

aceeaşi demnitate ca şi divinitatea. Apoi, materia fără calităţi nu există, căci tot

ceea ce există în materie contribuie la existenţa ei, completându-i esenţa, Dacă

îndepărtăm calităţile materiei ajungem la neant17.

Combătând ereziile dualiste, marcionită, valentiniană şi maniheistă care

credeau că expresia “întuneric era deasupra adâncului” semnifică dominaţia

forţelor răului care au creat materia, Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra

interpretării literale a Genezei, lucru evidenţiat de toţi comentatorii

“Hexaemeronului”.

Sfântul Vasile caută să explice crearea lumii sprijinindu-se pe textul

Genezei, “text pe care îl ia în sensul lui literal, condamnând explicaţiile

alegorice”18

Pornind de la afirmaţia maniheilor că forţele răului au creat materia, marele

ierarh argumentează că răul în lume nu este creat, căci nimic nu poate ieşi din

contrariul său, nici boala nu este cauza sănătăţi, nici întunericul izvor al luminii,

nici Dumnezeu cel bun sursă a răului. Nefiind creaţia lui Dumnezeu, răul nici nu

are existenţă, nici nu este un principiu, ci doar lipsa binelui.

16 Pr. Dr. Doru Costache, Viziunea teologiei ortodoxe aupra controversei creationism evoluţionism, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 26117 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 9518 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria Literaturii creştine vechi greceşti şi latine, tom. II/1, trad. de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 104

7

Prin crearea luminii, Dumnezeu a despărţit încă înainte de crearea

luminătorilor ziua de noapte (Gen. 1,5). Din ansamblul zi - noapte ca unitate de

timp, Sfânta Scriptură numeşte mai întâi limita zilei (seara) şi apoi a nopţii, dând

întâietate zilei, căci ziua este cea care se deosebeşte de întunericul ce exista înainte

de crearea luminii primare, pe când noaptea se deosebeşte de zi19.

Prima succesiune zi - noapte, Scriptura o denumeşte, nu “prima zi” ci “o zi”,

căci Dumnezeu a dat timpului ziua ca măsură pe durata unei săptămâni, când El

porunceşte aceleiaşi zile să revină asupra ei însăşi de şapte ori ca într-o continuă

circumferinţă. Fiind “aceeaşi zi” care se repetă păstrându-şi caracterul ei unic,

Sfânta Scriptură nu o numeşte “prima zi” ci “o zi” ca să arate astfel înrudirea dintre

timp şi veşnicie20.

În Omilia a III-a, Sfântul Vasile cel Mare analizează cea de-a doua zi a

creaţiei când apele de sus au fost despărţite de cele de jos, creându-se astfel cerul

văzut. Moise a folosit cuvântul “cer” şi la începutul cărţii Genezei şi îl foloseşte şi

acum. în primul verset, spune el, este vorba de crearea lumii nevăzute, a lumii

cereşti, pe când în versetul 5 este vorba de cerul văzut, adică de firmament.

Unii cred că Moise, după ce afirmase crearea cerului, arată cum a fost creat.

Dar, Sfânta Scriptură îi dă tăriei un nume şi o funcţiune proprie, deci nu este cazul

să confundăm tăria cu cerul, care exista înaintea acesteia. Deci, Sfântul Vasile face

distincţie între cerul nevăzut şi tărie sau cerul văzut, arătând, spre deosebire de

gânditorii antici, că în atotputernicia Sa, Dumnezeu a creat nu un singur cer ci mai

multe21.

El combate apoi concepţia filosofică, după care universul se va consuma prin

foc, dar va renaşte mereu datorită raţiunilor seminale existente în cenuşa sa,

19 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, în revista Ortodoxia, annul XXVII, 1975, nr. 4, p. 63620 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 9621 Ibidem, p. 97

8

urmând astfel un număr infinit de distrugeri şi renaşteri ale lumii. Acest lucru s-ar

datora dezechilibrului dintre apă care ar scădea treptat şi foc.

Dumnezeu însă, după cum arată Sfântul Vasile, a creat elementele din natură

într-un echilibru desăvârşit, căci fără el, focul ar putea consuma universul înainte

de epuizarea apei. Acesta este şi motivul pentru care apa este atât de abundentă şi

de necesară22. Socotind apa ca un element de mare circulaţie şi de maximă

abundenţă în lume autorul “Hexaemeronului” face o serie de consideraţii de ordin

geografic asupra mărilor, fluviilor şi oceanelor, fapt care ne dă prilejul să

cunoaştem exact stadiul dezvoltării ştiinţei geografiei în epoca respectivă23.

În ceea ce priveşte substanţa constitutivă a cerului, marele ierarh îşi însuşeşte

părerea generală a epocii sale care credea că cerul este constituit dintr-o substanţă

cu o anumită consistenţă şi duritate care îl susţine spre a nu se prăbuşi. Anticii

socoteau că focul ceresc congelând apa, dă naştere cristalului. Printr-un procedeu

similar s-a format şi substanţa transparentă a cerului văzut. Sfântul Vasile nu

admite că cerul este apa congelată de focul ceresc, ci că Dumnezeu 1-a creat

special dintr-o substanţă transparentă spre a nu împiedica vederea24.

În Omilia a IV-a ne este prezentată opera celei de-a treia zi a creaţiei, care

începe cu un tablou al vieţii din cetăţile antice care nu puneau mare preţ pe trăirea

unei vieţi spirituale şi de înălţare sufletească, ci pe viaţa de petrecere, pe cruzimile

jocurilor de arenă, mod de viaţă care prindea pe mulţi în mrejele lui.

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe ascultătorii săi să contemple o altă

operă mult mai grandioasă şi mai nobilă, opera creaţiei divine în acest imens

univers care se oferă privirilor noastre25.

22 Ibidem, p. 9923 Ibidem, p. 10524 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 63725 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 98

9

Ziua a treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru

planeta noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate

proprie, un echilibru al elementelor solide şi lichide, căci porunca divină a separării

apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele lor specifice până la

sfârşitul lumii, şi al pământului: fermitate şi stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune

şi circuit continuu în natură.

Sfântul Vasile cel Mare e convins că pământul e compus din patru elemente,

fiecare având o însuşire specifică, de exemplu pământul -uscăciunea, aerul -

umiditatea, apa - răceală, iar focul - căldura, în virtutea cărora aceste elemente se

pot distinge întreolaltă. Dar, în acelaşi timp, aceste însuşiri specifice, datorită unei

afinităţi care există între ele, reunesc elementele diferite, producând astfel

materialul variat şi corpurile compuse26.

Sfântul Vasile explică în mod aristotelic că pământul fiind în acelaşi timp şi

uscat şi rece, găseşte în răceală o legătură cu apa, iar prin mijlocirea apei se

reuneşte cu aerul. Apa, având o dublă însuşire se aliază cu pământul şi cu aerul

prin umiditate. Aerul se reuneşte cu apa prin umiditate şi prin căldură cu focul, în

timp ce focul uscat şi cald se reuneşte prin căldură cu aerul şi prin umiditate cu

pământul. Rezultatul acestui acord material este un ciclu şi un joc armonios27.

Frumuseţea mării despre care se vorbeşte în aceste versete nu ţine numai de

farmecul aparent al mării, ci şi de utilitatea ei deoarece este izvorul comun al

umidităţii globului pământesc. Ea este bună şi, în măsura în care leagă părţile cele

mai depărtate ale pământului şi înlesneşte navigaţia marinarilor, procură

negustorilor bogăţii şi, prin exportul şi importul care se face pe ea, asigură

popoarelor bunuri şi provizii28.

26 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 63727 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 116

28 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învăţătura despre creaţie la Sfântul Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

10

Autorul profită de această ocazie pentru a face o largă incursiune în

geografia vremii, insistând îndeosebi asupra hidrografiei eurasiatice care ne apare

surprinzător de apropiată de felul în care ne-o înfăţişează geografia modernă astăzi.

Dacă pentru vremurile noastre aceste consideraţii ne par depăşite, pentru

epoca respectivă, ele reprezentau ultimele cuceriri ale cercetătorilor şi fără

îndoială, Sfântul Vasile cel Mare a făcut un imens serviciu auditorilor săi punându-

le la dispoziţie informaţii la care foarte puţini oameni ai vremii, chiar între cei

cultivaţi, aveau acces, cu atât mai mult cu cât autorul nu face numai o simplă operă

de informare sau de exegeză, ci o adâncă investigaţie în psihologia umană a

credinţei cu toate implicaţiile ei morale şi teologice29.

În Omilia a V-a ni se prezintă tot ziua a treia a creaţiei divine. Apariţia

plantelor este socotită de autor ca o consecinţă normală pentru pământul fertilizat

de ape şi eliberat, prin retragere, de greutatea lor. Peste acest pământ gata de

rodire, vine porunca divină, care îl scoate din inerţie, implantându-i pentru

totdeauna principiul fertilităţii, aşa cum îl vedem manifestându-se şi astăzi: iarba

creşte, înfloreşte, rodeşte, se usucă şi moare30.

Dar Sfântul Vasile precizează că porunca germinării a fost dată de

Dumnezeu înainte de a fi creat soarele, deci nu soarele este creatorul vieţii, ci

numai susţinătorul ei. Prin aceasta, el combate cultul soarelui care era atât de

răspândit în antichitate, mai ales în Orient31.

Pentru auditoriul neavizat din epoca Sfântului Vasile, textul biblic: “Să dea

pământul din sine verdeaţă: iarbă cu sămânţa în ea, după felul şi asemănarea ei şi

pomi roditori care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ” (Gen.

1,12), putea crea nedumeriri, deoarece observaţia comună constă în faptul că pe

Române, Bucureşti, 1980, p.8729 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 51730 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, art. cit., p. 8831 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 637

11

pământ sunt plante fără flori şi fără rod. El precizează că accentul poruncii divine

cade nu atât pe “sămânţă” cât pe cuvintele “după felul şi asemănarea ei” şi că

pentru plantele fără flori, puterea germinativă stă în tulpină sau în rădăcină sau

chiar în coada frunzelor32.

Este evident că botanica epocii încă nu descoperise înmulţirea prin spori a

plantelor, astfel că Sfântul Vasile n-a putut face analogia, spor -sămânţă pentru a

întări şi mai mult adevărul Sfintei Scripturi, dar el era pe deplin conştient că fiecare

vieţuitoare îşi avea o specificitate proprie şi transmisibilă la urmaşi, ceea ce numim

noi astăzi genetică33. Frumuseţea florilor şi efemeritatea lor dau prilejul Sfântului

Vasile să facă unele consideraţii asupra vieţii omeneşti care este atât de scurtă. Ele

îl învaţă pe om despre deşertăciunea vieţii şi firea omenească muritoare34.

În Omilia a VI-a ni se descrie creaţia corpurilor cereşti. Sfântul Vasile cel

Mare dă expunerii o turnură deosebită de frază şi idei. El arată că spectatorii la

luptele de gladiatori sunt obligaţi, să stea descoperiţi pe durata luptei, arătând prin

aceasta că şi ei participă la efortul luptătorilor. La fel credincioşii care-1 ascultă nu

trebuie să se considere simpli spectatori, ci, uniţi cu el, să facă efortul unei înălţări

şi să se străduiască ei înşişi să contemple imensitatea universului din care,

împreună cu el, să înţeleagă grandoarea operei lui Dumnezeu şi nesfârşita lui

înţelepciune35.

Problema luminii fiind deja soluţionată încă din prima omilie, Sfântul Vasile

nu mai revine asupra ei, dar precizează că din acest moment lumina, care nu fusese

prezentată ca esenţă în prima omilie referitoare la prima zi a creaţiei, devine

element vehiculat de luminători, căci între aceştia şi lumină este exact acelaşi

raport ca între lampă şi lumină. Una este lumina ca esenţă în sine şi alta este

32 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 12033 Ernst Mayr, De la bacterii la om, trad. de Marcela Elena Badea şi Ileana Popovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, 18534 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 120-12135 Ibidem, p. 133

12

lumina ca emanaţie a unei lămpi. Funcţia luminătorilor este de a separa ziua de

noapte, servind în acelaşi timp şi la întreţinerea vieţii, după cum a hotărât

Dumnezeu, fiind totodată şi semne ale diviziunii timpului.36

Sfântul Vasile cel Mare aseamănă lumea cu o cetate ordonată, care

atrăgându-ne atenţia şi admiraţia ne conduce să ne imaginăm frumuseţea şi măreţia

primei noastre cetăţi din rai, din care am căzut datorită păcatului37.

El combate, de asemenea, în mod energic pe cei care prin răstălmăcirea

Scripturii, schimbă destinaţia aştrilor stăpânitori ai timpului în stăpânitori ai

destinului oamenilor38. Schimbările soarelui şi ale fazelor lunii au legătură cu o

serie de fenomene meteorologice pe care Sfântul Vasile le enumera doar în treacăt.

Luminătorii mari vor anunţa şi sfârşitul lumii când “soarele se va întuneca şi se va

schimba în sânge, iar luna îşi va pierde strălucirea”39.

Toate aceste semnificaţii sunt stabilite de Dumnezeu prin corelaţia

elementelor şi a legilor universului. Fatalismul astrologie robeşte voinţa noastră

liberă unor influenţe străine, astrale, preocupare pusă de Sfântul Vasile atât pe

seama neştiinţei cât şi a impietăţii, deoarece dacă răul ar veni de la astre, ar

însemna că vine şi de la Creatorul lor40.

În Omilia a VII-a marele ierarh explică versetul: “Apoi a zis Dumnezeu: Să

mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe

întinsul tăriei cerului” (Gen. 1, 20). Se observă că Dumnezeu n-a părăsit lumea, ci

prin providenţa Sa o păstrează până la sfârşitul ei. Activitatea providenţială a lui

Dumnezeu cuprinde întreaga creaţie şi se extinde chiar şi la cele mai mărunte fiinţe

iraţionale, căci Dumnezeu a prevăzut toate şi nu neglijează nimic41.

36 Ibidem, p. 13237 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 63838 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 13239 Ibidem, p. 13640 Ibidem, p. 13641 Ibidem, p. 134

13

Apele se umplu cu peşti, care găsesc aici un mediu favorabil vieţii lor şi se

deosebesc prin specia lor, prin modul lor de reproducere şi prin hrana lor. Apar şi

târâtoarele care-şi poartă trupul prin apă, firea lor fiind adaptată la apă, fără de care

nu pot trăi. Sfântul Vasile intră într-o serie de probleme de biologie, care în

limitele lor cele mai generale erau cunoscute de auditorii săi42.

În plus, el aduce şi multiple cunoştinţe privind obiceiurile animalelor pe care

le foloseşte în diverse asemănări morale. Se poate afirma că în ciuda unor erori

explicabile, “Hexaemeronul” uimeşte prin cunoştinţele de biologie, de-a dreptul

uluitoare pentru un nespecialist, la care se adaugă o lungă serie de detalii privind

viaţa peştilor, detalii de o precizie care încântă, iar apropierile morale dau

expunerii un sens adânc pe care comentatorii l-au menţionat neîncetat43.

Iată câteva din acestea: şiretenia crabului care aruncă în cochilia deschisă a

scoicii o piatră pentru a nu se mai putea închide ca s-o poată mânca, este

asemănată cu omul rău care se bucură de nenorocirea aproapelui, mimetismul

polipului care ia culoarea stâncii de care s-a fixat pentru a prinde mai uşor peştii

care trec prin apropiere, este asemănat cu linguşitorii care îşi schimbă

comportamentul după cum îşi schimbă stăpânii. Sfântul Vasile cel Mare remarcă

înţelepciunea peştilor care îşi repartizează diferitele regiuni ale existenţei lor,

migraţia lor, ca şi prevestirea ariciului de mare şi chiar asocierea viperei cu

mreana, toate fiind îndemnuri la virtute, mai ales pentru soţi. De altfel, puterea lui

Dumnezeu nu se manifestă mai puţin în peştii cei mai mici, ca în cei mai mari.

Toate cele spuse aici au în vedere numai edificarea comunităţii44.

Din puncul de vederii al organizării Omilia a VIII-a este mai puţin

sistematică, în sensul că autorul tratează, la început, ziua a şasea a creaţiei divine

pentru a reveni apoi la ziua a cincea. Sfântul Vasile cel Mare precizează că textul

42 Pr. Iova Firca, Cosmologia biblică şi teoriile ştiinţifice, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 14943 Ibidem, p. 149-15044 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 153

14

biblic: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare

sălbatice după felul lor” (Gen. 1,24) nu vrea să semnifice că aceste vieţuitoare

existau ca germeni în pământ, cum încercau să susţină maniheii, ci că animalele au

fost create tot prin cuvântul lui Dumnezeu. Expresia biblică are însă drept scop să

putem face deosebirea între fiinţa umană şi fiinţa animalelor, cea dintâi fiind creată

de Dumnezeu printr-o acţiune specială45.

Revenind la ziua a cincea, autorul face ample consideraţii asupra împărţirii

păsărilor în specii şi familii, cu aceeaşi meticulozitate cu care a făcut şi diviziunea

peştilor, realizând din nou o serie de comparaţii morale cu oamenii46.

Cu Omilia a IX-a se încheie Hexaimeronul, şi descrie creaţia animalelor

terestre. Sfântul Vasile, deşi cunoaşte legile interpretării alegorice, ia lucrurile aşa

cum sunt spuse şi ştie că în Sfânta Scriptură nu s-a spus totul. Aserţiunile ei cu

privire la creaţie trebuie înţelese în sens literal nu alegoric. Seria apariţiei fiinţelor

se succede, iar pământul îşi păstrează mereu aceeaşi vigoare. Toate animalele se

orientează după legile puse în ele la creaţie şi arată o adaptare minunată la scopul

voit de Creator47.

Dumnezeu le-a dat animalelor toate cele necesare susţinerii existenţei lor:

leului dinţii ascuţiţi, rumegătoarelor trei stomacuri, iar elefantului trompa. Toate

animalele, chiar şi cele mai mari, sunt supuse omului, iar animalele dăunătoare au

fost create pentru disciplinarea oamenilor. Cât priveşte Sfânta Scriptură care nu

precizează o serie de amănunte în legătură cu pământul şi cu cosmosul, forma

pământului şi distanţa dintre astre, Sfântul Vasile cel Mare menţionează că nu

trebuie să se uite că Sfânta Scriptură nu este un tratat de cosmologie, ipotezele

45 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune, trad. de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 32646 Ibidem, p. 326-32747 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 639

15

privind aceste lucruri fiind făcute de diferiţi gânditori ai antichităţii care au emis

numeroase teorii şi care, de cele mai multe ori, se anulau între ele48.

Toate aceste lucruri nu erau necesare pentru mântuirea noastră şi, de aceea,

Sfânta Scriptură nu le menţionează. Ele au fost lăsate puterii noastre de cunoaştere,

căci Dumnezeu creând omul i-a dat şi darul progresării în cunoaşterea lumii,

cunoaştere care sporeşte odată cu timpul49.

Unii autori au crezut că Sfântul Vasile a scris încă două omilii în care s-a

ocupat de crearea omului, ceea ce logic pare justificat. Cei mai mulţi cred însă că

marele ierarh capadocian n-a mai apucat să scrie a zecea omilie, probabil, din

cauza bolii care 1-a chinuit ani de zile50.

Trecerea la problema antropologică este făcută abrupt de Sfântul Vasile cel

Mare: “Dar mă opresc deoarece îmi dau seama abia acum că mi s-a cerut să

vorbesc despre originea omului”51.

2. Facerea omului

Pe Sfântul Vasile îl preocupă în mod deosebit legătura cu Dumnezeu, fie că

e vorba de originea omului, de situaţia sa concretă sau de raporturile sale cu lumea.

Printr-o asemenea cunoaştere - recomandată de autorul nostru - omul găseşte pe

Dumnezeu, înţelegându-se şi pe Sine, spunând: “Cel care se cercetează cu

pricepere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu atât din alcătuirea

cerului şi a pământului, cât şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa precum

spune şi profetul “luminată este ştiinţa pe care am scos-o din mine” (Ps. 138, 6),

cu alte cuvinte, cunoscându-mă pe mine, am cunoscut covârşitoarea Ta

înţelepciune”52.

48 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, art. cit., p. 9149 Ibidem, p. 9150 Pr. Drd. Calciu Dumitreasa, art. cit., p. 64051 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 16852 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 178

16

Omiliile X şi XI la Hexaimeron, deşi sunt “considerate de mulţi critici ca

încheierea comentariului la Hexaimeron, ele nu fac însă o expunere completă a

învăţăturii sale despre om. Cu toate acestea, în opera Sfântului Vasile, găsim o

antropologie completă bazată pe datele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii şi, ca

atare, o antropologie ortodoxă”53. De aceea,în cele ce urmează se va cerceta

învăţătura despre om a Sfântului Vasile cel Mare, înţeleasă cu precădere din

omiliile Despre crearea omului, dar şi din celelalte opere ale sale.

2.1.Originea omului desprinsă din Omiliile la Hexaimeron

Precum promisese54 ascultătorilor săi, Sfântul Vasile consideră necesar ca

“noi să fim luminaţi de asemenea asupra originilor noastre de Scriptura de

inspiraţie divină... căci mintea noastră nu se vede altfel decât aplecându-ne

asupra Scripturilor. Lumina care se reflectă acolo suscită în fiecare dintre noi

viziunea a, ceea ce el este. Prin neînţelegere, fără cercetarea propriei noastre

structuri, noi ignorăm ceea ce suntem. Noi rămânem în cea mai mare nepăsare de

noi înşine, ignorând ceea ce este la îndemâna cunoaşterii noastre şi cele mai

elementare componente care sunt în noi”55.

Importanţa covârşitoare a unei asemenea cunoaşteri îl determină pe

arhipăstorul Cezareei să înveţe, în lumina Sfintei Scripturi, care este originea

omului, alcătuirea şi menirea acestuia.

Dumnezeu cel Unul în Treime56 creează pe om “din nimic”, în virtutea iubirii

Sale, ca şi “coroană a lumii” pe care însuşi Dumnezeu a facut-o: ca bun, această

53 Pr. Prof. Constantin Corniţescu, Antropologia Sfântului Vasile cel Mare, în revista Glasul Bisericii, annul XXXVII, (1978), nr. 1-2, p. 11654 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 18055 Basile de Césarée, Sur l’origene de l’homme, traduction et notes par Alexis Smets et Michel Van Esbroeck, în Colecţia Sources Chrétiennes, vol. 160, Les Editions du Cerf, Paris, 1970, p. 167-16856 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 92

17

operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această

operă foarte mare57.

Sfântul Vasile nu ezită să definească originea şi măreţia omului cu cuvintele

lui Platon, numindu-l “plantă cerească” deosebit de tot restul creaţiei, “căci omul,

sadul cel ceresc, se deosebeşte de animale atât prin forma alcătuirii luitrupeşti, cât

şi prin vrednicia sufletului său”58, originea sa fiind dumnezeiască printr-un act

creator special.

Mergând pe urmele lui Lactanţiu şi Nemesius de Emessa, Sfântul Vasile

descrie profilul anatomo-spiritual al omului în ideea reliefării originii sale divine:

“Dintre toate vieţuitoarele, numai pe om 1-a creat Dumnezeu cu facultatea de a

sta drept, ca să cunoşti, din poziţia lui, că viaţa ta este de origine dumnezeiască.

Toate patrupedele privesc la pământ şi sunt plecate spre pântece; numai omul are

privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pântecele, nici cu pasiunile

cele de Sub pântece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălţime. Apoi, şezând capul

în partea cea mai de sus a trupului, a pus în el cele mai alese simţiri. Acolo sunt

vederea, auzul, gustul şi mirosul, aşezate toate aproape unele de altele. Şi cu toate

că sunt înghesuite într-un loc foarte îngust, nici una din ele nu împiedică

funcţiunea celei din vecinătate. Ochii au luat locul cel mai înalt ca nici una din

părţile trupului să nu le stea în cale; stau sub o mică ieşitură a sprâncenelor şi-şi

îndreaptă privirile drept înainte din cel mai înalt punct al trupului. Urechile iarăşi

nu se deschid în linie dreaptă, ci primesc sunetele din aer printr-un drum

întortocheat. Şi acesta-i tot semn de cea mai înaltă înţelepciune. Pe de o parte, ca

sunetul să pătrundă neîmpiedicat şi să răsune mai bine izbindu-se de cotiturile

urechii, iar pe de altă parte să nu cadă în ureche ceva din afară, spre a împiedica

simţul auzului. Uită-te şi la limbă! Cât e de moale şi cât de uşor se întoarce şi într-

57 Ibidem, p. 7858 Ibidem, p. 172

18

o parte şi în alta, ca prin varietatea; mişcărilor ei să îndeplinească toate nevoile

vorbirii. Dinţii, la rândul lor sunt şi organele vorbirii - că dau limbii sprijin

puternic - dar şi slujitorii hranei, că unii o taie, iar alţii o fărâmiţează. Şi aşa dacă

vei cerceta cu atenţia cuvenită'şi toate celelalte organe ale trupului, dacă vei

cunoaşte bine cum este tras aerul în plămâni, cum este păstrată "căldura" în

inimă, daca vei cunoaşte organele mistuirii şi canalele prin care circulă sângele,

atunci din toate vei cunoaşte, din toate, adânca înţelepciune a Creatorului tău”59.

Lucrare a “mâinilor lui Dumnezeu”, cum spusese şi Sfântul Irineu60, omul,

prin originea sa, are o demnitate deosebită şi de aceea trebuie să se cunoască pe

sine. “Te vei cunoaşte că eşti din pământ cu firea, dar operă a mâinilor lui

Dumnezeu; prin puterea pe care o ai (fizică - n.n.) eşti cu mult în urma

necuvântătoarelor, dar eşti rânduit conducător al celor necuvântătoare şi

neînsufleţite; eşti inferior prin construcţia trupului tău, dar prin bogăţia raţiunii,

puternic să te înalţi până la cer”61.

Prin legătura cu Dumnezeu în Hristos, “ceea ce găseşte creştinul reintrând

în el însuşi, este comuniunea pe care Dumnezeu i-o face prin viaţa Sa

supranaturală. Astfel aspeptul de interioritate întâlneşte aspectul sacramental,

transcendenţa. Interioritatea creştină este aprofundarea harului baptismal şi nu

luarea de cunoştinţă a spiritului prin el însuşi”62.

Printr-o astfel de relaţie, omul îşi păstrează sau nu adevărata frumuseţe,

dăruită lui din bunătatea Creatorului. “Cine 1-a silit pe Ziditor să ia, chiar

împotriva voii lui, ţărână şi din lut să dea chip unei frumuseţi ca aceasta? Cine 1-a

constrâns să dăruiască omului după chipul Său, raţiune, ca prin ea să înveţe artele

59 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în P.S.B. vol, 17, p. 374-37560 Sfântul Irineu de Lyon, Demonstraţia propovăduirii apostolice, trad. de Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 3361 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, p. 54562 Jean Danielou, Biserica primară. De la Origini pană la sfârşitul secolului al treilea , trad. de George Scrima, Editura Herald, Bucureşti, 2008, p. 264

19

şi meseriile, să înveţe a filosofa despre lucrurile cele mai înalte, pe care nu le

poate atinge cu simţurile”63.

Prin însăşi înţelegerea sfatului lui Dumnezeu, cel Unul în Treime: “Să

facem” (Fac. I, 26) înainte ca omul să vină în existenţă, trebuie să-şi recunoască

demnitatea şi măreţia originii sale: “Recunoaşte demnitatea care îţi aparţine.

Dumnezeu η-a produs originea ta printr-un ordin, dar există în Dumnezeu un sfat

pentru a hotărî cum să introducă în viaţă această fiinţă vie, demnă de cinste. "Să

creăm": astfel, Atotştiutorul (înţeleptul) voieşte (deliberează), Meşteşugarul se

gândeşte. Lipseşti tu artei sale şi El vrea prin solicitudine să dea capodoperei sale

desăvârşirea, perfecţiunea, rigoarea! Sau, scopul Său este să-ţi arate că eşti

desăvârşit în faţa lui Dumnezeu”64

Convingerea Sfântului Vasile este că frumuseţea lumii oglindeşte frumuseţea

divină şi că,omul este frumos trupeşte şi sufleteşte, iaşa cum frumos este Arhetipul

său divin. El nu primeşte frumuseţea ca pe o podoabă, ca pe un dar supraadăugat,

ci fiinţial. Căci “podoaba se deosebeşte de frumuseţe. Se numeşte podoabă ceea ce

completează la vreme potrivită maturitatea proprie; cu podoabă este grâul copt,

ajuns la seceriş, cu podoabă este fructul viţei-de-vie, copt desăvârşit la vremea

potrivită a anului şi gata pentru desfătare; frumuseţea este armonia care înfloreşte

în felul cum sunt alcătuite mădularele şi are har în ea”65 pe care omul a primit-o

prin creaţie.

Aşadar actul special al creaţiei omului demonstrează iubirea lui Dumnezeu

faţă de om şi preţuirea arătată lui. “În privinţa omului Dumnezeu nu a spus: “Să se

facă om”, cum simplu a spus: “Să se facă tăria”, şi, de aici, tu poţi vedea ceva mai

mult: pentru că mai presus decât lumina sau decât cerul, mai presus decât

luminătorii (cerului şi ai pământului) şi decât toate mai presus este crearea

63 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, p. 42864 Basile de Césarée, Sur l’origene de l’homme, p. 17365 Idem, Omilii la Psalmi, în P.S.B. vol. 17, p. 290-291

20

omului... Când iei seama la ceea ce a fost luat, te întrebi şi nu fără îndreptăţire.Ce

este omul? Când însă vei cugeta la Cel Care 1-a făcut, îţi vei da seama că omul

este într-adevăr ceva mare şi de preţ. Prin urmare, judecând omul după materia

din care i-a fost creat trupul, el este o nimica toată, dar şi ceva mare şi de preţ

datorită cinstei cu care Ziditorul însuşi 1-a cinstit”66.

Măreţia Creatorului conduce la valoarea fiinţei umane. Bunul cel mai de preţ

al omului este sufletul “prin care vieţuim, care nu are trebuinţă de nimic din cele

ce împovărează, pentru că este simplu şi spiritual - şi trupul care a fost dat de

Creatorul său vehicul sufletului în această viaţă. Acesta este omul: spirit unit cu

trup, folositor şi potrivit. Acesta este plăsmuit în pântecele mamei de prea

înţeleptul Meşter al universului”67.

Sfântul Vasile în mai multe rânduri menţionează alcătuirea dublă a omului:

una materială şi alta spirituală, spre a evidenţia superioritatea lui faţă de celelalte

creaturi. “Pentru că omul este alcătuit dintr-o plăsmuire pământească şi din suflet

care locuieşte în trup; se numeşte pământ ceea ce este plăsmuit din pământ, iar cel

ce locuieşte în lume se numeşte suflet, căruia i-a fost sortit să vieţuiască în trup”68.

Omul este o fiinţă unitară, iar fiecare dintre elementele care îl alcătuiesc are

o menire aparte. Trupul poartă şi exprimă sufletul, sufletul însufleţeşte şi conduce

trupul. “Căci trupul ca să săvârşească o faptă are nevoie de timp, de prilej, de

osteneli, de ajutători şi de alte înlesniri; mintea însă dă naştere la gânduri într-o

clipă şi le săvârşeşte fără oboseală; iar gândurile cresc fără piedică şi le e

potrivită orice vreme”69.

Insistând asupra cunoaşterii de sine, prin care se poate contempla marea

înţelepciune a Creatorului, Sfântul Vasile descrie analogic cunoaşterea lui

66 Idem, Sur l’origene de l’homme, p. 23067 Idem, Omilii şi Cuvântări, p. 55768 Idem, Omilii la Psalmi, p. 25469 Idem, Omilii şi Cuvântări, p. 366

21

Dumnezeu prin sufletul omenesc, aflat în reciprocitate cu trupul. Cu acest prilej

remarcăm o seamă de calităţi ale sufletului: "Din sufletul tău necorporal vei

cunoaşte că şi Dumnezeu este necorporal; că nu e circumscris în spaţiu, pentru că

nici mintea ta nu avea mai înainte şedere în spaţiu, ci ajunge în spaţiu prin unirea

sa cu trupul. Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gândindu-te la sufletul tău; că

nici el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici

formă, nici nu poate fi definit printr-o caracterizare materială, ci se cunoaşte

numai din funcţiunile sale. Tot aşa şi Dumnezeu; nu căuta să-L înţelegi cu ajutorul

ochilor, ci îngăduindu-i minţii credinţa, caută să ai o înţelegere spirituală despre

El. Admiră pe Meşter pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tău cu

trupul, încât sufletul să se întindă până la extremităţile trupului, făcând unitare

mădularele cele mai deosebite ale trupului. Gândeşte-te la puterea pe care sufletul

o dă trupului, la dragostea trupului pentru suflet; trapul primeşte de la suflet viaţă,

iar sufletul de la trap durerile. Gândeşte-te ce minunate cămăruţe are sufletul

pentru păstrarea cunoştinţelor! Cunoştinţele noi dobândite nu întunecă pe cele

mai de dinainte, ci sunt păstrate neamestecate şi clare, săpate în partea

conducătoare a sufletului ca într-o coloană de aramă. Gândeşte-te apoi, că

sufletul îşi pierde propria frumuseţe, dacă alunecă spre patimile trapului şi iarăşi

dacă se curăţă de urâţenia pricinuită de viciu, se înalţă prin virtute la asemănarea

cu Creatorul”70.

Textul citat este remarcabil. El este de referinţă pentru sublinierea

antropologiei teonome, pe care Sfântul Vasile o promovează, sintetizând datele

Scripturii şi învăţătura despre om de până la el.

Deşi sufletul este incomprehensibil, după cum am văzut, el se poate cunoaşte

prin funcţiunile sale. De aceea Sfântul Vasile învaţă despre suflet, spunând că el

este simplu şi spiritual şi este unit cu Dumnezeu prin dragoste. în măsura în care se

70 Ibidem, p. 373-374

22

păstrează sau- nu în dragostea de Dumnezeu, el rămâne sănătos sau se

îmbolnăveşte. “Deci Dumnezeu a făcut trapul, nu boala; a făcut sufletul, nu

păcatuh sufletul se înrăutăţeşte, când se îndepărtează de starea lui naturală. Dar

în ce constă pentru suflet binele pe care îl avea înainte de a se înrăutăţi? în aceea

că era aproape de Dumnezeu şi unit cu El prin dragoste. După ce sufletul a căzut

din această stare, a fost stricat de fel de fel de boli. Dar pe scurt, pentru ce sufletul

primeşte răul? Pentru că este înzestrat cu voinţă liberă, unul din titlurile de glorie

ale fiinţelor înzestrate cu raţiune, slobod de orice constrângere şi creat de Creator

cu voinţă liberă - sufletul concepe binele, cunoaşte desfătarea ce vine din

săvârşirea binelui, are capacitatea şi puterea de a-şi păstra starea sa naturală,

dacă stăruie în contemplarea binelui şi în desfătarea bunătăţilor spirituale; dar

are şi capacitatea de a se îndepărta uneori de bine”71.

În descrierea stării sufletului, că Sfântul Vasile resimte influenţa

preexistenţialismului lui Origen, dar, dimpotrivă, el vorbeşte de omul întreg, de

starea lui Adam. Iată ce spune în acest sens: “Deci Adam, prin îndepărtarea sa de

Dumnezeu, şi-a pricinuit moartea... Astfel nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi,

prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus,

Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului ca să nu se păstreze pentru noi

nemuritoare boala, întocmai ca un olar, care nu vrea să bage în foc un vas de lut

stricat, înainte ,de a se îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are”72.

Sufletul, aşadar, nu mai este pedepsit în trup ca în concepţia origenistă,

stricarea sufletului fiind consecinţa liberalui arbitru. Şi de aceea “dacă ne scapă

puterii noastre de pătrundere chiar pricinile rânduielilor mărunte ale lui

Dumnezeu, cu privire la viaţa noastră, totuşi să fie nestrămutată în sufletele

noastre învăţătura că de la Cel bun nu vine nimic rău”73. Sufletul, numai din

71 Ibidem, p. 44272 Ibidem, p. 44373 Ibidem, p. 433

23

“pricina neluării aminte îşi pierde frumuseţea sa şi nu rămâne “niciodată în

acecaşi stare, ci adeseori se schimbă şi ajunge altul din pricină că nu are temelie

tare”74.

Omul, prin sufletul său trebuie să selecteze ceea ce îi este de folos pentru

viaţa veşnică, ceea ce îi împodobeşte într-adevăr sufletul, alegând precum albina

florile cu nectar folositor şi ocolindu-le pe celelalte. în acest sens, Sfântul Vasile se

foloseşte de următoarea comparaţie: “După cum însuşirea proprie a unui pom este

de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau

pomului o oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul Iui este mai cu seamă

adevărul, dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană,

aşa precum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă”75.

Printre preocupările arătate sufletului pentru sănătatea sa, la loc de cinste în

învăţătura marelui ierarh se află şi postul. “Nu te întrista când ţi se poartă de grijă.

Ε o nebunie să nu te bucuri de sănătatea sufletului şi să te mâhneşti de schimbarea

mâncărurilor, lăsând să se înţeleagă că-ţi face mai multă bucurie plăcerea

stomacului decât purtarea de grijă a sufletului. Saturarea mărgineşte plăcerea

numai la pântece; postul însă urcă folosul la suflet. Bucură-te că ţi s-a dat de

Doctor un leac ce ucide păcatul... căci postul, vrednic cu adevărat de acest nume,

când pătrunde în suflet omoară păcatul ascuns în adânc”76.

Sufletul primeşte sfinţenia prin sfântul botez, prin care .sufletul înfloreşte din

nou odată cu pecetluirea primită prin Sfânta Taină a Mirungerii “căci vistieria

nepecetluită este cu uşurinţă furată de hoţi, iar oaia fără semn este înstrăinată

fără de primejdie”77. Spre această sfinţenie a sufletului îndeamnă Sfântul Vasile:

“Nu doreşti să vezi cum se naşte din nou fără de mamă, omul, cum .omul cel vechi

74 Ibidem, p. 44575 Ibidem, p. 56876 Ibidem, p. 34777 Ibidem, p. 493

24

şi stricat de poftele înşelăciunii ajunge iarăşi plin de viaţă, întinereşte şi se

reîntoarce la adevărata floare a tinereţii? Botezul este răscumpărarea pentru cei

robiţi, iertare greşelilor, moarte păcatului, renaşterea sufletului, haină luminoasă,

pecete nşata-cată, căruţă către cer, pricinuitoare a împărăţiei cerurilor, harul

înfierii”78.

Sufletul renăscut prin botez îşi păstrează sănătatea prin virtute, căci aceasta

este sănătatea sufletului, iar păcatul boala acestuia. “Şi în noi oamenii sunt virtuţi

fireşti pe care sufletul nostru le săvârşeşte nu printr-un învăţământ omenesc, ci

sunt născute prin însăşi firea, noastră.

De pildă nimeni nu ne învaţă să urâm boala, dar din fire avem repulsie faţă

de ceea ce ne supără, după cum şi sufletul, fără să-1 fi învăţat cineva, se fereşte de

rău. Răul este o boală a sufletului, iar virtutea sănătate a sufletului. Bine au definit

unii sănătatea: echilibru al energiilor naturale. Nu te-ai depărta de adevăr dacă ai

defini la fel şi sănătatea sufletească. Pentru că sufletul, în chip firesc, şi fără să fie

învăţat, doreşte ceea ce îi este propriu, de aceea toţi laudă castitatea, aprobă

dreptatea, admiră curajul şi râvnesc priceperea. Aceste virtuţi sunt mai proprii

sufletului, decât trupului sănătatea”79.

Sfântul Vasile învaţă de asemenea despre capacitatea sufletului de a deosebi

binele de rău, calitate asemuită cu un cântar. “Fiecare dintre noi are în ascunsul

sufletului său iin cântar, făcut de Cel ce ne-a creat, cu care putem deosebi natura

lucrurilor”80. În virtutea acestei puteri fiinţiale, omul este responsabil de faptele

sale neputându-se dezvinovăţi la judecată, că nu a cunoscut binele: “Nu poţi spune

în ziua judecăţii: N-am cunoscut binele. Ţi-1 pun înainte propriile tale cântare,

care-ţi dau temeinică deosebire a binelui şi răului. Greutatea trupului o cunoaştem

din înclinările cântarului, iar pe cele ce trebuie să le, alegem în viaţă le deosebim

78 Ibidem, p. 49379 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 17480 Idem, Omilii la Psalmi, p. 336

25

prin libertatea de voinţă a sufletului nostru. Pe aceasta a numit-o profetul cântar,

pentru că poate să se încline deopotrivă şi într-o parte şi în alta”81.

Demnitatea trupului constă, printre altele, în mod special în calitatea trupului

de “cort” în care Dumnezeu a binevoit să sălăşluiască. “Se numeşte locaş al lui

Dumnezeu trupul dat de El, ca locuinţă ,a sufletului omului. După cum oamenii

străini arendează pământ străin şi lucrează ogorul după voia celui de la care l-au

luat, tot aşa şi nouă ni s-a dat, după Scriptură, grija faţă de trup, ca să-1 lucrăm

cum se cuvine şi să-1 dăm înapoi plin de roadă Celui care ni 1-a dat. Dacă trupul

este vrednic de Dumnezeu, atunci ajunge cu adevărat locaş al lui Dumnezeu, aşa

precum Dumnezeu a locuit în sfinţi”82.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, trupul primeşte suprema cinste “căci a

fost sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Deci să înţelegi prin locaşul Celui Prea înalt

arătarea Domnului în trup”83.

Preţuirea arătată trupului trebuie fundamentată pe încredinţarea că şi prin el

ne putem pierde sau mântui. Nu trebuie supraevaluată grija trupească ştiind că

trupul este muritor, dar nici desconsiderată. Iată ce spune Sfântul Vasile într-un

pasaj, ce ulterior a influenţat vizibil imnografia Bisericii: “Te făleşti cu frumuseţea

trupului şi cu cinstea ce ţi-o dau oamenii? Ia aminte de tine însuţi, că eşti muritor.

Priveşte la cei dinaintea ta care s-au bucurat de aceeaşi viaţă strălucită!... Nu se

reduce amintirea vieţii lor la câteva oase? Uită-te în morminte şi deosebeşte, dacă

poţi, cine e sluga şi cine e stăpânul, cine e săracul şi cine e bogatul. Deosebeşte

de-ţi stă în putere, pe întemniţat de împărat... pe cel frumos de cel urât”84. La

textul menţionat mai adăugăm, nu întâmplător, încă unul: “Cel care nu vrea să se

îngroape în place-. rile lui ca într-o mocirlă trebuie să dispreţuiască trupul şi să se

81 Pr. Dr. Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în comentariul la Psalmi al Sfantului Vasile cel Mare , în revista Studii Teologice, X, (1958), nr. 7-8, p. 46582 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 20783 Ibidem, p. 32984 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, p. 371

26

îngrijească de el atât cât este necesar ca să poată, după cum spune Platon, sluji

înţelepciunii... De aceea şi Platon, după cum se spune, prevăzând paguba adusă

sufletului de trup a aşezat intenţionat Academia într-un loc nesănătos al Aticei ca

să taie. prea bunul trai al trupului, aşa cum se taie la viţa de vie mădularele de

prisos”85

Dacă Sfântul Vasile ar fi dispreţuit trupul şi nu patimile lui, n-ar mai fi putut

afirma: “Trupul nu este eu însumi, ci primul meu bun”86. În plus, se va vedea în

cele ce urmează destinaţia trapului prin înviere, în concepţia Sfântului Vasile, fapt

ce demonstrează ortodoxia învăţăturii sale despre trup. Şi trupul alături de sufletul

nemuritor, deci omul. întreg, caută “îndreptăţirea în Hristos dobândită de la

Dumnezeu pe temeiul credinţei, în cunoaşterea lui Hristos, în puterea învierii Lui,

în participarea la patimile Lui, în asemănarea cu moartea Lui, ca să ajungă la

învierea din morţi”87.

Sfântul Vasile atenţionează asupra venirii acelei zile “în care şe vor deschide

cerurile, când Judecătorul ni se va arăta din Ceruri, când vor fi trâmbiţele lui

Dumnezeu, învierea morţilor, dreapta judecată şi răsplata fiecăruia după faptele

Lui”88, pentru care fiecare creştin trebuie să se pregătească cu osârdie nefiind

înşelat de plăcerea de o clipă.

Mânuitor iscusit al analogiilor cu exemple din creaţie, Sfântul Vasile

enumera şi în privinţa învierii trupurilor o seamă de vietăţi a căror prefacere

conduce la primirea adevărului învierii: “aduceţi-vă aminte de schimbările acestor

vietăţi şi luaţi în evidenţă învăţătura despre înviere şi nu vă mai îndoiţi de

schimbarea pe care ne-o vesteşte tuturora Pavel”89.

85 Ibidem, p. 54886 Ibidem, p. 59787 Ibidem, p. 54688 Ibidem, p. 50089 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 168

27

Deşi omul s-a înstrăinat de Dumnezeu-prin păcat, prin Hristos “am fost

chemaţi iarăşi la înrudirea cu El, fiind izbăviţi din necinstita robie prin sângele

Unuia-Născut; ne stau înainte nădejdile învierii, desfătările bunătăţilor îngereşti,

împărăţia cea din ceruri, bunătăţile făgăduite care depăşesc puterea minţii şi a

cuvântului”90.

Prin intermediul trupului folosindu-ne de el ca de un instrument muzical spre

iertarea păcatelor cântăm lui Dumnezeu cântare nouă nu întru vechimea literei, ci

întru înnoirea duhului (Ps. 7, 6). “Dacă povesteşti - spune Sfântul Vasile - chipul

minunat, care depăşeşte toată firea, al întrupării Domnului, cânţi cântare nouă şi

străină; iar dacă istoriseşti renaşterea şi înnoirea întregii lumi, învechită de păcat,

dacă vesteşti tainele învierii şi aşa cânţi cântare nouă şi ivită de curând”91.

Prin învierea lui Hristos este posibilă şi învierea noastră. Dacă trupul este

vrednic de înviere, cum spusese înainte Atenagora Atenianul şi Metodiu de Olimp,

în concepţia Sfântului Vasile nu e dispreţuit trupul în sine, ci patimile ce sunt

favorizate prin el.

Sfântul Vasile descrie aşadar, demnitatea omului pe care Creatorul 1-a

învrednicit de toate bunătăţile, din care cel mai mare este nemurirea, în cuvinte ce

amintesc de elogiul similar al lui Nemesius: “Pentru tine, Dumnezeu între oameni;

pentru tine împărţirea Duhului; pentru tine nimicirea morţii; pentru tine nădejdea

învierii; pentru tine, poruncile dumnezeieşti, care-ţi desăvârşesc viaţa; pentru tine

calea către Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor; pentru tine, pregătită

împărăţia cerurilor; pentru tine cununile dreptăţii, gătite ţie celui ce pentru virtute

nu fugi de ostenelile virtuţii”92. Ostenelile virtuţii se săvârşesc prin conlucrarea

dintre suflet şi trup.

90 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 37891 Idem, Omilii la Psalmi, p. 248-24992 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 372-373

28

2.2. Teologia antropologică a Sfântului Vasile cel Mare cu privire la

raportul dintre suflet şi trup

Spre a se înţelege corect raportul dintre suflet şi trup, fără a dispreţui trupul,

ci din contră a evidenţiea armonia dintre cele două elemente componente ale fiinţei

umane, a interdependenţei lor în viaţa pământească, Sfântul Vasile îndeamnă: “Ia

seamă cum puterile sufletului înrâuresc asupra trupului şi cum simţămintele

sufletului atârnă de trup”93.

Teologhisind despre primii oameni tragem concluzi că Adam trăia într-o

pruncie spirituală dar aceasta nu însemna că funcţiile intelectuale erau premature ci

din contra avea putinţa de a alege între bine şi rău.

Folosindu-se greşit de libertatea sa, omul pierde comuniunea cu Dumnezeu

şi lipsit de harul divin94, omul a trecut de la starea de viaţă firească la alta

nefirească. Raţiunea se slăbeşte, liberul arbitru se perverteşte, iar distincţia dintre

bine şi rău este confuză95, “căci din pricina înclinării spre plăcere neglijăm cu

totul vieţuirea cea dreaptă”96. Dacă în starea paradisiacă trupul şi sufletul coexistau

armonios, după cădere, depărtându-se de Dumnezeu, acestea uneori devin rivale,

căci uneori gândul trupului e vrăjmaş lui Dumnezeu97.

În Omilia X la Hexaimeron, comentând calitatea omului de a stăpâni

animalele, primită de la Creator, Sfântul Vasile descrie prin analogie cu fiarele,

patimile pe care omul trebuie să le stăpânească, în acest mod raportul dintre suflet

şi trup este conform cu voia lui Dumnezeu, Care 1-a pus pe om stăpân al făpturii

dar el trebuie să fie mai întâi stăpân al propriei făpturi, dominând pasiunile

93 Ibidem, p. 37494 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Colecţia P.S.B. vol. 12, Editura Institutului biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 5295 Idem, Omilii la Psalmi, p. 18396 Ibidem, p. 18397 Ibidem, p. 235

29

păcatului ca să-i aparţină de drept puterea de a stăpâni. “Deci tu ai fost creat ca să

stăpâneşti? Tu eşti stăpânul patimilor, animalelor sălbatice, şerpilor, păsărilor; nu

face judecăţi neîntemeiate, nu fi instabil şi uşuratic. Tu ai fost ales stăpânul

fiinţelor care zboară, în exterior, tu însuţi rămâi uşuratic şi superficial... Fii stăpân

gândurilor tale pentru a deveni stăpân tuturor.

Astfel puterea care ne-a fost dată printre fiinţele vii, ne pregăteşte să

exercităm stăpânire asupra noastră... Să ne vindecăm deci noi înşine în primul

rând. Niciodată n-a fost condamnat cineva că nu a prins leul;- ci dimpotrivă cel

care nu şi-a stăpânit mânia este râsul fiecăruia”98.

Recăpătarea armoniei interioare se realizează atunci când omul “părăsindu-

şi răutatea şi eliberându-se de povara grijilor acestei vieţi şi de robia sufletului

faţă de cele lumeşti - omul se întoarce la starea cea dintâi de vieţuire; când se

leapădă de toate acestea, el se întoarce lâ o viaţă nerobită patimilor trupului şi cu

adevărat libejă (înţeleasă) ca legătură intimă cu Dumnezeu şi ca îngerească

vieţuire”99.

Sfântul Vasile este preocupat în mod deosebit de eradicarea patimilor ce

îmbolnăvesc şi sufletul şi trupul. În Omilia împotriva celor ce se îmbată,

creionează o impresionantă frescă a patimii beţiei, de un realism cutremurător şi

din păcate atât de actual, din care reies nefastele sale consecinţe sufleteşti şi

trupeşti. Pentru aceasta, textul merită redat în întregime: “Omule, prin ce te

deosebeşti de animalele necuvântătoare? Prin raţiune! Nu datorită ei ai devenit

stăpân şi domn a toată creatura? Cel care prin beţie a pierdut dreapta judecată,

"a devenit asemenea animalelor celor necuvântătoare" (Ps. XLVIII, 13). Eu aş zice

că cei beţi sunt mai fără minte, chiar şi decât, animalele. Pentru că toate

patrupedele şi fiarele au bine stabilită perioada împreunării, pe când cei ce ţin

98 Basile de Césarée, Sur l’origene de l’homme, p. 22199 Ibidem, p. 243

30

sufletul înlănţuit de beţie şi-au umplut trupul de o căldură nefirească, sunt împinşi

tot timpul spre plăceri şi împreunări necurate şi neruşinate, şi nu numai aceasta îi

înnebuneşte, dar şi pervertirea simţurilor face pe cel ce se îmbată mai rău decât

orice animal. Căci ce animal este aşa de neascultător ca omul? Nu ignoră pe cei

ce Ie sunt foarte apropiaţi şi aleargă către cei străini ca spre nişte cunoscuţi? Nu

sar deseori peste umbre, crezând că sunt şanţuri şi canale? Urechile lor s-au

umplut de sunete şi zgomote, ca şi când ar fi lângă o mare tulburată. Li se pare că

pământul se ridică şi că munţii aleargă în jurul lor. Când râd din tot sufletul, când

plâng şi se jelesc amarnic. Uneori sunt obraznici şi fără teamă, alteori sunt

reţinuţi şi fricoşi, spmnul lor este greu şi înecător, iar trezvia este mai rea decât

somnul. Viaţa pentru ei este un vis. N-au haină (pe ei) nici ce să mănânce mâine;

în beţia lor se cred împăraţi şi generali, construiesc oraşe şi împart bani. Cu astfel

de închipuiri şi înşelăciuni umple inimile lor vinul care fierbe înlăuntrul lor. Alţii

cad victima patimilor contrare acestora. Sunt trişti, deznădăjduiţi, plâng, sunt

foarte bănuitori şi fricoşi. Acelaşi vin în diferite trupuri provoacă patimi diferite în

suflete. Pe cei cărora le aduce sângele în faţă îi face veseli şi mulţumiţi, pe când

celor cărora le îngroaşă sângele, le strică dispoziţia. Dar câte nu sunt necazurile

pe care le aduce această patimă îl face pe om morocănos, cu uşurinţă mânios,

nemulţumit, schimbător, îl face să strige, să fie tulburat, să înşele cu uşurinţă, ...şi

după ce pierd sufletul murdărindu-l cu tot felul de pete distrug şi sănătatea

trupului. Nu numai plăcerile distrug trupul, ci şi greutatea care se acumulează în

trup, îl face fără vlagă, moleşit şi lipsit de tonus vital. Ochii lor sunt vineţi, faţa

palidă, respiraţia respingătoare, vorbirea nelegată şi cuvântul nearticulat şi

neclar. Picioarele lor şovăie ca ale copiilor... Cei nenorociţi de plăcere sunt mai

de plâns decât cei care petrec iarna pe mare, care nu-şi pot reveni din ameţeală,

31

pentru câ valurile vin unul după altul. Dar şi sufletele acestora sunt conduse spre

adânc, înecate în vin”100.

Aşadar, omul întreg, prin sufletul şi trupul său, prin consimţire reciprocă,

săvârşeşte atât binele,cât şi răul; în funcţie de apropierea sau depărtarea sa de

Dumnezeu. Omul nu trebuie să se alipească de cele trecătoare ca şi cum ar fi

veşnice. De aceea Sfântul Vasile conchide, subliniind grija ce trebuie acordată

fiecărei părţi din om, dându-i ceea ce i se cuvine: “Ia seama cu toată luarea aminte

de tine însuţi, ca să ştii să împărţi fiecăruia ce-i de folos; trupului hrană şi

îmbrăcăminte, sufletului dogmele credinţei, creştere bună, deprinderea virtuţii,

îndreptarea patimilor”101.

Omul trebuie să fie conştient de importanţa sa în contextul creaţiei şi de

menirea sa excepţională. “Mai întâi eşti om, singurul dintre vieţuitoare, făcut cu

mâna lui Dumnezeu. Oare dacă judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca să te bucuri

cel mai mult că ai fost făcut de mâinile lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul? Mai

mult încă: fiind făcut după chipul Creatorului tău, vei putea, printr-o bună

vieţuire, să te înalţi până la aceeaşi cinste cu îngerii”102.

2.3. Învăţătura despre chip şi asemănare în antropologia Sfântului Vasile cel

Mare

În cea de-a doua omilie despre crearea omului sau Omilia a XI-a la

Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare, asemenea părinţilor anteriori, numeşte pe

om “microcosmos” (ότι κατά άλήθειαν μικρός διάκοσμος άνθρωπος)103. Căci pe

toţi câţi îi cinsteşte cu acest nume, i-a creat frumos potrivit menirii lor.

100 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia împotriva celor ce se îmbată, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, în revista glasul Bisericii, XXXVII (1978), nr. 1-2, p. 52-53101 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 368102 Ibidem, p. 372103 Basile de Césarée, Sur l’origene de l’homme, p. 266

32

Dar verticalitatea omului (επλασεν ό Θεός ορθόν)104 în sensul demnităţii sale

dobândită prin creaţie, constă în mod special în aceea că “este creat după chipul

Ziditorului, fiind cinstit mai mult decât cerul, mai mult decât soarele, mai mult

decât corurile stelelor - că despre cine din cele din ceruri se spune că este chipul

Dumnezeului Celui Prea înalt? Soarele are, oare, în el Chipul Ziditorului? Dar

luna, dar celelalte stele? Toate sunt neînsufleţite şi materiale. Nu numai corpuri

luminoase în care nu este gândire, nu sunt mişcări provocate de voinţă, nu este

libertate de voinţă; sunt roabe supuse unei necesităţi constrângătoare, potrivit

căreia se mişcă fără schimbare - deci, mai mult decât acestea, omul a fost ridicat

la mare cinste”105.

În înţelegerea noţiunii de chip, Sfântul Vasile învaţă că omul a fost creat

după chipul Sfintei Treimi, printr-o lucrare comună, “pentru ca tu să păstrezi

unitatea în diversitate, fără să păstrezi unitate în ipostasuri... pentru ca tu să aduci

cinstire unică lui Dumnezeu fără să faci împărţire în adoraţie, care ar duce la

politeism. Proprie este ipostaza de Tată, proprie este cea de Fiu, proprie cea de

Duh Sfânt”106.

Când defineşte chipul Sfântul Vasile exclude orice reprezentare antropo-

morfică a lui Dumnezeu după chipul căruia a fost făcut omul. “Nu include pe

Dumnezeu în concepte corporale, nu îl delimita pe măsura spiritului tău. El este

insesizabil în materia Sa. Gândeşte-te la ceva mare. Adaugă şi mai mult la ceea ce

ai conceput şi acestui supliment încă şi mai mult. Fii convins că raţionamentul tău

nu va atinge niciodată ceea ce este infinit. Nu concepe imaginea (a lui Dumnezeu -

n.n.) - Dumnezeu se concepe în putere - pentru simplitatea naturii, fără cantitate -

pentru măreţie. El este peste tot şi transcende totul şi precis, este intangibil şi

invizibil, ceea ce scapă pătrunderii spiritului tău, nici o mărire nu-L circumscrie,

104 Ibidem, p. 268105 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 319106 Idem, Sur l’origene de l’homme, p. 266

33

nici o figură nu-L delimitează, nici o putere nu-L măsoară, nici o epocă nu-L

cuprinde, nici o limită nu-L limitează. Nimic nu este pentru Dumnezeu ca pentru

noi”107.

Sfântul Vasile începe descrierea noţiunii de chip prin aceea că "omul este

după chipul lui Dumnezeu prin raţiunea sa... să învăţăm lucrurile de la Dumnezeu

şi să înţelegem în ceea ce ne priveşte că noi nu posedăm ceea ce este după chipul

lui Dumnezeu sub formă corporală... Nu prin coruptibil se închipuie incoruptibilul.

Coruptibilul nu este chipul incoruptibilului. Trupul creşte, descreşte, îmbătrâneşte,

se alterează”108.

Sfântul Vasile nu limitează chipul numai la raţiune, la spiritualitate, ci învaţă

că el aparţine omului întreg. Dar omului curăţit de patimi. Trupul trebuie să fie ca

ochiul curat şi sănătos, capabil sâ primească în el lumina. În reciprocitatea lor,

sufletul şi trupul prin vieţuirea virtuoasă cu ajutorul harului Sfântului Duh, prin

spiritualizarea progresivă vor lumina chipul lui Dumnezeu .în om, întunecat prin

căderea în păcat.

Întreaga doctrină antropologică a Sfântului Vasile are un profund caracter

pnevmatologic, pentru că în Duhul şi prin Fiul, omul credincios are acces la Tatăl.

In starea de cădere, puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt

folosite de acestea. Sufletul, mişcat împotriva firii către materie, îmbracă prin

intermediul trupului chip pământesc. Ori nu este acesta adevăratul chip al omului.

Altfel spus comuniunea cu harul Sfântului Duh, nu ucide părţile pasionale ale

trupului, ci le transfigurează, le sfinţeşte, le îndumnezeieşte109.

În acest sens, coruptibilul nu este chipul incoruptibilului. Considerăm că în

această înţelegere a limitat chipul la raţiune, la suflet, pentru că şi prin curăţirea,

trupului nu doar a sufletului (a raţiunii), omul întreg revine la frumuseţea

107 Ibidem, p. 177108 Ibidem, p. 178109 Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconski, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 156

34

trupească. Că acesta este înţelesul textului menţionat, ca frapant, ne-o spune chiar

Sfântul Vasile, în lucrarea Despre Duhul Sfânt. “Unirea intimă a Duhului cu

sufletul... constă din abţinerea de la păcate, care ulterior adăugate sufletului,

datorită iubirii de trup, l-au înstrăinat de intimitatea lui Dumnezeu. Prin urmare,

când se va curaţi cineva de ruşinea pe care a contràctat-o din răutate şi va reveni

la frumuseţea firească şi va reflecta prin curăţire, ca într-o oglindă împărătească,

vechiul chip, numai atunci va putea să se apropie de Paraclet. Acesta însă

strălucind, precum străluceşte soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia

în el însuşi chipul Celui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea

frumuseţea Arhetipului. Prin duhul inimile se înalţă, cei neputincioşi sunt conduşi

de mână, cei ce sunt pe calea virtuţii se desăvârşesc. Luminând pe cei care s-au

curăţit de orice pată, îi arată duhovniceşti datorită comuniunii cu El”110.

Sfântul Vasile face deosebire capitală între fiinţa lui Adam, înainte de păcat

şi cea după cădere. Nu doar sufletul a fost creat bun şi trupul rău. Răul provine din

voinţă liberă, ce se manifestă ca atare după căderea omului. Dumnezeu nu este

autorul relelor. “Odată ce suntem făptura bunului Dumnezeu, odată ce suntem

păziţi de El Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că

nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că niciuna din suferinţele noastre

nu este spre vătămarea'noastră sau spre ceva asemănător”.111

Raţiunea, despre care face referire Sfântul Vasile trebuie să fie prin urmare

stăpâna pasiunilor. În felul acesta trupul nu este exclus, ci e trecut cum spune el "în

al doilea rând, pe primul plan sunt prerogativele sufletului. În primul rând ne-a

fost dăruită puterea stăpânirii. Omule, tu eşti o fiinţă vie, făcută pentru a conduce.

De ce să te aserveşti pasiunilor? De ce să-ţi cobori demnitatea şi să devii sclavul

păcatului?112. Aceste cuvinte sunt edificatoare pentru înţelegerea că nu trupul în

110 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 39111 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 436112 Idem, Sur l’origene de l’homme, p. 184

35

sine, ci patimile suât cele condamnate. Patimile trebuie transformate în virtuţi.

Partea pasională a omului trebuie transformată de la cele rele la cele bune.

Dată fiind transcendenţa Arhetipului, chipul are un conţinut foarte bogat,

acesta ne permite să-1 cunoaştem în diferite facultăţi ale sufletului, fără să-1

epuizăm total. După Sfântul Vasile, cunoaşterea adevărată a "trupului" este

experimentală, o cunoaştere-comuniune. Aspiraţia spre comuniune este înnăscută.^

În calitatea sa de chip, omul este stăpân al celor văzute, are conştiinţa de sine

şi a locului său în univers şi de a fi în comuniune cu Creatorul său113. Sfântul

Vasile raportează uneori chipul la liberul arbitru, prin care omul “a aruncat chipul

Celui Ceresc şi a luat chipul celui pământesc”114.

Sfântul Vasile afirmă răspicat că sufletul lui Adam era liber de orice

constrângere, că a primit de la Creator o viaţă liberă, pentru că el a fost creat după

chipul lui Dumnezeu. Omul nu este cu adevărat om raţional şi liber decât în măsura

în care se află în comuniune cu Dumnezeu. El trebuie să trăiască în fiecare clipă

teocentric. Alteori raportează chipul la puterea creatoare a omului: “Fiind făcut

după Chipul Creatorului... n-ai inventat tu, omule, artele şi meseriile? N-ai

întemeiat tu oraşele? N-ai născocit tu toate câte-s de trebuinţă şi câte-s spre

desfătare? Nu-ţi sunt mările accesibile datorită raţiunii tale? Nu slujesc vieţii tale

pământul şi marea?... Nu umbli în trăsuri aurite? Dar picioarele tale sunt cea mai

potrivită trăsură! Pentru ce, dar, fericeşti pe cei cu punga plină, dar au trebuinţă

de picioarele altora, ca să se mişte? Nu locuieşti sub acoperiş de aur? Ai, însă/

cenţi care străluceşte cu frumuseţile de nedescris ale stelelor! Şi toate acestea sunt

numai bunătăţile cele omeneşti date ţie de Dumnezeu... Mai mult încă: fiind făcut

după chipul Creatorului tău, vei putea printr-o bună vieţuire să te înalţi până la

aceeaşi cinste cu îngerii”115.

113 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 442114 Idem, Omilii la Psalmi, p. 320115 Idem, Omilii şi cuvântări, p. 372

36

Paul Evdokimov afirmă că: “Poziţia omului în lume este unică, el se situează

exact între spiritualitatea îngerilor şi materialitatea firii; în alcătuirea sa el le

cuprinde pe amândouă... Ceea ce diferenţiază omul de îngeri este faptul că el este

după chipul întrupării; duhul lui pur se întrupează şi pătrunde în toată firea prin

energiile sale "de viaţă făcătoare". Un înger este lumină secundară, reflectare

pură, mesager şi slujitor al valorilor duhovniceşti. Omului, chip al Creatorului, îi

este dat să facă să răsară aceste valori din materia lumii, să creeze sfinţenia şi să-i

fie fântână. Omul nu reflectă, ci devine lumină, devine valoare spirituală şi de.

aceea îl slujesc îngerii... Situându-se deasupra păcatului, destinul originar

striveşte cu toată greutatea lui destinul istoric al omului şi îl defineşte în cuvintele

Sfântului Vasile cel Mare: , "Omul este o făptură care a primit poruncă să devină

Dumnezeu”116.

În antropologia Sfântului Vasile cel Mare femeia este creată după chipul lui

Dumnezeu şi ca atare este egală fizic şi spiritual cu bărbatul. Creatorul “nu exclude

oare pe femei de la această fericire? Doamne fereşte! Unà este virtutea; atât

pentru bărbat cât şi pentru femeie; pentru că aşa precum crearea amândurora s-a

bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa să fie şi răsplata pentru amândoi de aceeaşi

cinstire”117. Sfântul Vasile adaugă: “Natura bărbatului este vreodată capabilă să

rivalizeze cu cea a femeii, care îşi petrece viaţa în privaţiuni? este capabil

bărbatul să imite rezistenţa femeilor în posturi?; ardoarea lor în rugăciune,

abundenţa lacrimilor lor, strădania în fapte bune?”118.

Năzuinţa spre desăvârşire şi lepădarea de sine ca început al asemănării cu

Hristos trebuie să aibă la bază dragostea. “Bine au definit unii bunul, spunând că

este bun ceea ce-i dorit de toată lumea. Nu oricine poate ajunge la desăvârşirea

116 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldovan, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 66-67117 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 186118 Idem, Sur l’origene de l’homme, p. 214

37

dragostei, nici nu poate cunoaşte pe cel cu adevărat iubit, ci numai cel ce s-a

dezbrăcat de omul cel vechi, cel stricat de poftele înşelăciunii şi s-a îmbrăcat în

omul cel nou, cel reînnoit întru cunoştinţă după chipul Ziditorului”119.

Sfântul Vasile în Omilia a II-a - Despre Crearea omului cuvintele explică

cuvintele din Facere II, 7: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, spunând:

“Prin urmare, porunca: Creşteţi... - prin care avem a înţelege creşterea şi

dezvoltarea armonioasă a trupului sau desăvârşirea propriei lor firi - Dumnezeu

nu a dat-o celor lipsiţi de raţiune, cât despre noi, a spus: Creşteţi!... cu referire la

omul dinăuntru - cel care tinde şi se înalţă spre Dumnezeu. La fel a făcut referire

Pavel, care - uitând cele ce au rămas în urmă-i - tindea spre cele dinaintea sa

(Filip. 3, 13). Creşterea celor spirituale, dobândirea evlaviei şi năzuinţa spre tot

mai mult înseamnă, de fapt, să ne înălţăm neîncetat şi să dorim cele care cu

adevărat sunt, să.lăsăm mereu în urmă ceea ce am dobândit la un moment dat şi

cât stă în puterea noastră, să căutăm a dobândi ceea ce lipseşte evlaviei noastre...

Mergând în acest fel, cel drept ajunge pe treapta cea mai înaltă a binelui! Aşadar,

Creşteţi - cu creşterea cea după Dumnezeu: desăvârşire a omului dinăuntru”120.

În Omilia I, Despre Crearea omului, Sfântul Vasile, învăţând despre chip şi

asemănare, explică aparenta neconcordanţă dintre sfatul lui Dumnezeu: “Să facem

om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26-27). “Şi a făcut Dumnezeu pe

om după Chipul Său”..., text în care nu se mai aminteşte despre asemănare.

“N-ai observat, zice Sfântul Vasile, această formulare incompletă?

Deliberarea cuprindea două elemente: după chipul şi după asemănarea. Facerea

(lucrarea) nu conţine decât unul. Dumnezeu a deliberat într-un fel şi apoi şi-a

schimbat părerea? N-a intervenit pe parcursul creaţiei Vreo căinţă? N-a existat

cumva neputinţa Creatorului care hotărăşte un lucru şi realizează altul? ... Să spui

119 Idem, Omilii la Psalmi, p. 285120 Idem, Sur l’origene de l’homme, p. 236

38

că este vorbă deşartă în Scriptură, este o blasfemie de temut. Căci Scriptura nu

vorbeşte în deşert. Este deci necesar ca omul să fie după chipul şi după

asemănarea... Nu, Scriptura nu spune asta. Creatorul nu este neputincios şi

deliberarea n-a fost făcută în deşert. Care este însă raţiunea tăcerii? înseamnă că

noi posedăm pe unul prin creaţie şi dobândim pe altul prin voinţă. în prima ne este

dat să fim făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Prin voinţă se formează în noi

asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce ţine de voinţă, firea noastră o poseda în

putere, dar prin acţiune (lucrare) ne-o procurăm. Dacă creându-ne Domnul nu ar

fi luat dinainte prevederea să spună să creăm şi după asemănarea, dacă nu ne-ar

fi binecuvântat cu capacitatea de a deveni după asemănarea, nu prin puterea

noastră proprie am fi putut dobândi asemănarea cu Dumnezeu. Dar iată că El ne-

a creat cu puterea dea fi capabili să ne asemănăm cu Dumnezeu. Dându-ne

puterea de a ne asemăna cu Dumnezeu, ne-a permis să fim împreună lucrători ai

asemănării cu Dumnezeu (άφήκεν ήμας έργατάς είναι της πρός Θεόν όμοιώσεως),

ca să ne revină răsplata efortului nostru şi ca să nu fim ca acele portrete ieşite din

mâna unui pictor, obiecte inerte; ca roadă asemănării noastre să nu se întoarcă

doar spre lauda altuia. Căci într-adevăr, când tu vezi portretul conform cu cel

reprezentat (în portret), nu lauzi pe cel reprezentat ci admiri pictorul. Astfel, deci,

ca şi eu să fiu obiectul admiraţiei şi nimeni altul, El mi-a lăsat îndatorirea ca să

devin după asemănarea lui Dumnezeu. într-adevăr prin chip eu posed

raţionalitatea fiinţei şi devin după asemănare prin Hristos”121.

Sfântul Vasile afirmă că atunci când se vorbeşte de vieţuire conform firii

(κατά φύσιν), trebuie să se înţeleagă vieţuire conform firii străbătută de har122.

Datoria omului este să conlucreze cu harul, să-l facă lucrător123. “Această teandrie

este deja conţinută în germene în imago Dei. în funcţie de gradul său de

121 Ibidem, p. 208122 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, p. 442123 Idem, Omilii la Psalmi, p. 252

39

actualizare răsare şi înfloreşte ipostasul din prosopon, trece fiinţa firească la

fiinţa hristică, urmând marea iniţiere din Sfintele Taine, în care structura umană

este total remodelată, ca o statuie după Arhetipul său Hristos. în Hristos,

Dumnezeu se uneşte cu firea umană şi comuniunea este maximă şi unică căci locul

comuniunii este Cuvântul şi cel ce enipostaziază firea omenească este Ipostasul

dumnezeiesc”124.

Această legătură sinergică a fost posibilă, în primul rând, prin întruparea

Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Vasile învaţă că actul întrupării are în mod special

două urmări: în primul rând, eliberarea omului de robia păcatului şi a morţii, în al

doilea restabilirea în starea dintâi a firii umane bolnave prin căderea în păcat. “Cel

care are, însă, nevoie să fie izbăvit aşteaptă ca cineva din afară să depună preţul

de răscumpărare. Aşadar cel în primejdie de moarte, ştiind că unul este Cel Ce

mântuie, unul este Cel Ce izbăveşte, zice: în Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă de

slăbiciune şi izbăveşte-mă de robie”125.

Străbătând drumul de la chip la asemănare, omul din trupesc devine

duhovnicesc, căci “stricând omul cel din afară ne înnoim din zi în zi. Cel care

tinde spre cele dinainte ajunge mereu, mereu mai nou”126. Astfel omul, transformat

din "slavă în slavă", ajunge la îndumnezeire prin Duhul Sfânt, care “strălucind

precum soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuşi Chipul

Celui nevăzut... Căci Duhul Sfânt se află în întregime în fiecare şi în întregime, se

află peste tot prezent. Se împarte fără să sufere ceva şi se comunică în întregime,

asemenea razei solare”127.

Desigur îndumnezeirea nu înseamnă depăşirea caracteristicilor firii create, ci

participarea la Dumnezeu. Desăvârşirea ca porunca prin care omul trebuie să

124 Paul Evdokimov, op. cit., p. 51125 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 252126 Ibidem, p. 248127 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 252

40

devină Dumnezeu după afirmaţia Sfântului Vasile, îi oferă omului posibilitatea să

participe nu la natura, ci la viaţa Sfintei Treimi. Astfel, omul devine dumnezeu prin

har, nu după fire; dobândeşte astfel sfinţenie, nestricăciune şi slavă.

Aşadar, omul având posibilitatea dezvoltării chipului, prin teandrie, în

asemănare, Sfântul Vasile învaţă că acesta poate să ajungă într-adevăr “acolo unde

nu mai este schimbare, nici a trupului, nici a sufletului - pentru că nu este nici

schimbare de gândire şi nici împrejurarea nu mai clinteşte statornicia şi

neturburarea gândurilor acolo este ţara celor vii, cu adevărat... în care nu-i

noapte, nu-i vis, amăgirea morţii; în care nu-i mâncare, nu-i băutură, proptelele

slăbiciunii noastre; nu-i boală, nu-i suferinţă, nu-s spitale, nu-s tribunale, nu-s

neguţătorii, nu-s meserii, nu-s bani, nu-i conducerea celor răi, nu-i pricină de

războaie, rădăcina vrăjmăşiei, ci e ţărancelor vii, nu a celor ce mor din pricina

păcatelor, ci a celor ce trăiesc viaţa adevărată, viaţa în Hristos”128.

Învăţătura despre om a Sfântului Vasile sintetizează coordonatele

antropologiei ortodoxe de până la el. Centrarea existenţei umane în Hristos ca

Logos Creator şi Răscumpărător, constituie de fapt mersul de la chip spre

asemănarea cu Dumnezeu în Hristos, dar nu omul singur, ci împreună cu cosmosul

pe care a primit porunca să-1 stăpânească. Astfel este pusă în valoare nu numai

dimensiunea orizontală a evoluţiei, sensul ontologic al omului neaflându-se în

biologie, ci şi dimensiunea ei verticală, care îl înfăţişează pe Hristos ca centru al

istoriei şi Universului, căci istoria nu vorbeşte doar de om, ci şi de cosmos.

128 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, p. 344

41