VIATA. Omul Cununa Creatiei de Eugen Gantolea

7/17/2019 VIATA. Omul Cununa Creatiei de Eugen Gantolea

http://slidepdf.com/reader/full/viata-omul-cununa-creatiei-de-eugen-gantolea 1/411

VIAŠ A BIOLOGICĂ Ş I VIAŠA DUHOVNICEASCĂ:OMUL CUNUNA CREAŠ IEI

SFÂNTA EUHARISTIE, SINGURA CALE SPRE DESĂVÂRŞ IRE Ş I ÎNDUMNEZEIRE



Coordonator: Pr.Conf.Univ.Dr. Nicolae MOŞOIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Našionale a României GANŠOLEA, EUGEN

Viaša biologică şi viaša duhovnicească: omul cununacreašiei/ Ganšolea Eugen, Ranga Horia Ioan. – Sibiu: EdituraUniversităšii ―Lucian Blaga‖ din Sibiu, 2011

ISBN 978-606-12-0136-5I. Ranga, Ioan Horia

257



PARTEA I:REVELAT SFINŠILOR PĂRINŠ I Ş I DESCOPERIT DE Ş TIINŠĂ, ADEVĂRUL ESTE

UNUL.Drd.ing. Eugen GANŠ OLEA

PARTEA II:VALOAREA VIE Š II. SFÂNTA EUHARISTIE (ÎMPĂRTĂŞIREA CU ADEVĂRAT

TRUPUL Ş I SÂNGELE DOMNULUI HRISTOS IISUS). Pr.Prof. Horia Ioan RANGA

Apare cu binecuvântareaIPS Dr. Laurenšiu Streza, Mitropolitul Ardealului



I

Cuvânt înainte

Misterul viešii alături de tema rašionalităš ii lumii sunt subiecte actuale, care împreună cu apofatismul constituie premise sigure de dialog cu ştiinšele exacte.Fizica cuantică ne descoperă faptul că natura este un ansamblu indivizibil undetotul este în relašie. ―La originea creašiei nu există evenimente întâmplătoare, nuexistă hazard, ci o ordine superioară tuturor celor pe care noi putem să ni leimaginăm: ordinea supremă care reglează constantele fizice (h,c,g), condišiileinišiale, comportamentul atomilor şi viaša stelelor. (…) ordinea se află acolo, eternăşi necesară în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra universului, dar prezentă înfiecare particulă. Sub faša vizibilă a realului, există deci ceea ce grecii numeau―logos‖, un element inteligent, rašional, care reglează, dirijează şi însuflešeşte

lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci ceva ordonat‖ 1. Viaša însăşieste o minune, aşa cum considera şi Francis Crick, biolog, laureat al premiul Nobelpentru descoperirea A.D.N.-ului : ―un om onest, înarmat cu toate cunoştinšele la îndemână astăzi, va trebui să afirme că originea viešii pare să šină de miracol, atâtde multe sunt condišiile care trebuie reunite pentru a fi putut să apară‖2. Iar celmai cunoscut teologul român afirma: ―Cosmosul şi natura umană ca intim legată decosmos sunt imprimate de o rašionalitate, iar omul-creatură a lui Dumnezeu – edotat în plus cu o rašiune capabilă de cunoaştere conştientă a rašionalităšiicosmosului şi a propriei sale naturi (…). Noi considerăm că rašionalitatea cosmosului

e o mărturie a faptului că el e produsul unei fiinše ra

šionale, căci rašionalitatea, ca

aspect al realităšii menite să fie cunoscută, este inexplicabilă fără o rašiuneconştientă care o cunoaşte de când o face sau chiar înainte de aceea şi o cunoaşte în continuare concomitent cu conservarea ei. Pe de altă parte, cosmosul (3) însuşi arfi fără sens împreună cu rašionalitatea sa, dacă n-ar fi dată rašiunea umană caresă-l cunoască pe baza rašionalităšii lui‖(4).

Profesorul Nicolae Chišescu a reliefat în teologia română tema rašionalităšiilumii. Prologul ioaneic ni-L prezintă pe Fiul lui Dumnezeu în calitate de Logos împreună Creator cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care întru ale Sale a venit . Nu sespune însă explicit că El a sădit acei logoi, rašiuni seminale în creašie, în schimb,

Sfânta Tradišie, prin con-glăsuirea unor Sf.Părinši, ne oferă temeiuri clare, deaceea profesorul român consideră că învăšătura despre paradigmele divine şiimplicit despre logoi, trebuie cinstită în calitate de teologumen, ―având temei

1 Jean Guitton- membru al Academiei Franceze, în Dumnezeu şi ştiinša, Ed. Harisma, 1991,p.452 Ibid.,p.503 ―Lumea se dovedeşte că e «lumină» inepuizabilă, conform cuvântului românesc «lume», care vine de la latinescul«lumen»‖, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 1978, vol.1, p. 347). ―La sfârşitul primelortrei minute, universul era alcătuit mai ales din lumină, neutrini şi antineutrini‖, Steven Weinberg, laureat al PremiuluiNobel pentru fizică, Primele trei minute ale Universului – Un punct de vedere modern asupra originii Universului , Ed.

Politică, Bucureşti, 1984, p. 25.4 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 1978, vol.1, p. 10.



Viaša biologică şi viaša duhovniceasca. Omul cununa creašiei.

II

explicit în una din coloanele Revelašiei dumnezeieşti şi circulând în Teologiacreştină‖5. Această învăšătură ―deschide un luminiş în întunericul care planeazăasupra preludiului creašiei. A fost pregătită de înšelepšii pâgâni, care au meritat săpătrundă până în tinda Bisericii creştine, prin înălšimea învăšăturii lor (cunoscută deei din Revelašia mozaică, sau din cea primordială, potrivit admiratorilor lor

creştini). Ce lucru adânc şi minunat este să pătrunzi până în străfundurile de tainăale planurilor dumnezeieşti cu privire la creašie!‖6. Potrivit profesorului NicolaeChišescu, paradigmele sunt modelele dumnezeieşti veşnice iar logoi sau rašiunileseminale, rationes seminales sunt legile fireşti, sau cauzele producătoare şi rašionale în univers; deosebirea esenšială între paradigme şi logoi fiind aceea că ei aparšinplanului temporal şi lumii empirice, pe când paradigmele ―preexistă sintetic înDumnezeu, ca elemente primordiale ale oricărei realităši‖7, iar energiiledumnezeieşti necreate sunt rašiunile în acšiunea creatoare şi susšinătoare afăpturilor.

Prin urmare, rašionalitatea

lumii se datorează rašiunilor (logoi) (8

) sădite deLogos-ul dumnezeiesc. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, logos-ul unui existenteste principiul sau rašiunea sa esenšială, ceea ce-l defineşte fundamental şi-lcaracterizează ca atare, şi, de asemenea, finalitatea sa, pe scurt rašiunea sa de afi în dublul sens menšionat. Principiul şi finalitatea sa sunt în Dumnezeu, de aceeacuvântul logos are şi un sens duhovnicesc. Faptul că orice există corespunde unuilogos, face ca diversitatea lumii create şi singularitatea fiecărui existent să fiefondată în Dumnezeu (9). Această valorizare a particularului, care conservăindependenša şi existenša individuală a celor create, se opune fundamentalconcepšiei platoniciene potrivit căreia particularul este o cădere din universal

(Ideile sau Esenšele). Orice existent are în acelaşi timp un logos care-l situează într-un gen (genos), într-o specie (eidos), şi care-i defineşte esenša (ousia) sau natura(physis) (Sfântul Maxim se referă adesea la acest logos fundamental al naturii -logos tes physeos), un logos care-i defineşte constitušia (krasis), logoi care-i definescputerea, respectiv lucrarea, pasiunea, şi, de asemenea, ceea ce-i este propriu înlegătură cu cantitatea, calitatea, relašia, locul, timpul, pozišia, mişcarea, stabilitatea(10), precum şi un mare număr de alši logoi care corespund calităšilor sale multiple. În conformitate cu toši aceşti logoi, toate cele ce există ―au o ordine şi opermanenšă, şi nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor naturală, nici nu se

schimbă în altceva, nici nu se amestecă‖(11

). Anumiši logoi au astfel o funcšieparticularizantă, pentru ca lucrurile să nu se confunde, iar alšii au o funcšie

5Prof. Nicolae Chišescu, ―Paradigmele divine şi problemele pe care le ridică ele pentru teologia dogmatică‖ ,Ortodoxia, nr.1,1958, p. 236 Ibid., p.247 Ibid.,p.458 Logoi spermatikoi reprezintă încorporarea în stoicism a eide - lor ( înfăšişare, natură constitutivă, formă, specie,idee) aristotelice, fiind imanenši materiei şi dirijând întreaga structură teleologică a existenšelor individuale. Cf.Michel Spanneut, Permanence du Stoicisme, De Zenon a Malraux, Ed. J.Duculot, S.A., Gembloux,19739 Ambigua 22,1256D-1257A10 Ibid. 15,1217AB; 17,1228A-1229A11 Ibid., 15,1217A




III

unificatoare, pentru a se ajunge la o unitate supremă (12), în lume existând în acelaşitimp ―o diferenšă indivizibilă‖ şi o ―particularitate inconfundabilă‖ (13). Unitateadesăvârşită a logoi-lor este realizată în şi prin Logos-ul, Cuvântul lui Dumnezeu (14),care este începutul şi sfârşitul (finalitatea) tuturor logoi-lor (15), întrucât sunt conšinušişi subzistă în El înainte ca toate cele create să fi fost aduse la existenšă (16). Prin

urmare orice creatură există, prin logos-ul său, virtual în Dumnezeu mai înainte deveci, dar în mod actual, potrivit aceluiaşi logos, începe să fie atunci când Dumnezeu,potrivit înšelepciunii Sale, a socotit oportun s-o creeze (17). ―Momentul favorabil‖conšinut în logos-ul fiecărei creaturi transformă o viziune cronologică în împlinirea―kairologică‖ şi eshatologică a timpului, succesiunea în trecere, în ―paşte‖. Odatăcreate potrivit unui logos, Dumnezeu, prin Providenša Sa, le conservă, leactualizează potenšialităšile (creaturile înzestrate cu rašiune şi cu liber arbitrucontribuie ele însele la această actualizare) şi le conduce înspre Sine (18).

Făptură rašională, omul, creat după chipul Logos-ului dumnezeiesc, este

capabil să perceapă rašiunile (logoi) crea

šiei.

Dar, totodată, după cum observapărintele Stăniloae, raš ionalitatea lumii nu este o realitate închisă în sine, cidimpotrivă ne duce la taină, la taina creatului care nu e prin sine, ci presupune oexistenšă prin sine din eternitate, deci la taina lui Dumnezeu, ca explicarerašională a tainei creašiei. De aici complementaritatea dintre exprimarea rašională(catafatică) şi cea mistică (apofatică) cu privire la Dumnezeu, om şi creašie. Pemăsura efortului etic-ascetic în ambianša viešii liturgice, omul poate primi, pe lângădarul cunoaşterii rašionale, şi darul simš irii înšelegătoare sau simš irea minš ii (aisthesisnoera), expresie folosită de mai mulši Sfinši Părinši pentru a indica nu o simplă înšelegere teoretică, de la distanšă, ci o sesizare a prezenšei lui Dumnezeu cu

sufletul, cum sesizează omul prin simšuri realităšile materiale, ―un contact direct alminšii cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, nu o simplă cunoaştere de la distanšă.Este ceva analog cu «înšelegerea» unei persoane cu care eşti în contact‖ (19).

Suntem în plină eră a ştiinšei, când rezultatele acesteia sunt atât deavansate, încât pentru mulši ştiinša a intrat deja în zona mistică, fiind greu oriimposibil de înšeles, iar cercetătorii sunt priviši ca un soi de supraoameni, care auacces la ferestre către univers interzise celor mulši. Totuşi, afirmăm că în pofidafaptului că progresul ştiinšei umane este virtual infinit, există limite naturale ale

12 Ibid.,41,1312B-1313B13 Ibid.,7,1072C14 Ambigua 7,1077C,1081BC;14,1313AB15 Ibid.,7,1077C16 Ibid.,7,1080B;42,1328B,1329BC;7,108117 Ibid.,7,1081AB[trad.rom. în PSB 80,.p.83],cf.42,1328B ―Căci în El sunt fixate ferm rašiunile tuturor şi despreaceste rašiuni se spune că El le cunoaşte pe toate înainte de facerea lor, în însuşi adevărul lor, ca pe unele ce sunttoate în El şi la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt şi cele ce vor fi, nu au fost aduse la existenšă deodată curašiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare îşi primeşte existenša efectivă şi de sine la timpulpotrivit, după înšelepciunea Creatorului, fiind create conform cu rašiunile lor. Fiindcă Făcătorul există pururea înmod actual (kat’energeian), pe când făpturile există în potenšă (dynamei), dar actual încă nu‖ 18 Ibid., 7,1081C, citate de J.C.Larchet în introducerea sa la: Saint Maxime le Confesseur, Ambigua, Les Editions

de l’Ancre,1993, p19-22 ; traducerea franceză a operei maximiene conšine şi notele părintelui Dumitru Stăniloae19 Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Ed.Deisis, Sibiu, 1993, vol.I, p.25




IV

fiinšei umane, limite ce blochează definitiv accesul la anumite aspecte ale lumii,privită ca tot ce există.

Concret, am putea face referire la conceptele de spašiu şi timp. Deşioperăm în mod curent cu ele, acestea ne sunt de neînšeles în profunzime. Înšelegerea deplină a acestora este imposibilă, oricât de avansată va fi

cunoaşterea umană, limite naturale împiedicându-ne să ajungem vreodată, înactualul stadiu de evolušie al nostru, ca fiinše umane.

Dispunem astăzi de o explicašie larg acceptată de către savanši privind începutul timpului, anume că timpul a apărut odată cu Big Bang-ul, momentul inišialal universului nostru. Deci timpul nu a existat înainte de Big Bang, acesta fiind creatodată cu Universul. Expunerea succinta de mai sus este uşor de urmărit, însă putemoare considera că am înšeles despre ce este vorba? Să ne imaginăm acel momentzero, singularitatea inišială. Suntem martorii misterioşi al momentului zero al creăriiUniversului. Dar atunci nu era timp. Cum ne putem imagina un eveniment, fie el şimomentul ini

šial, Big Bangul, în afara timpului?

Şi cum ne putem imagina ceea ce a

fost înainte de Big Bang? Ştim ca nu exista timp atunci... dar am şi înšeles aceasta?Ştiinša î şi declină competenša când vine vorba despre ceea ce a fost

înainte de Big Bang. Chiar şi modul în care am vorbit în propozišia precedentă,„ceea ce a fost atunci‖, arată că nu putem gândi altfel decât folosind timpul careper esenšial. Putem vorbi despre lipsa timpului, dar nu putem înšelege ce înseamnă aceasta, pentru că timpul este un fundament al existenšei noastre, se aflăla baza tuturor percepšiilor noastre şi nu poate lipsi din modul în care gândim.Oricât ne-am lupta să-l eliminăm din lume, nu vom putea reuşi. Nu vom putea gândinimic în afara timpului.

Astfel, nu cumva strădania omului de a înšelege deplin natura esteimposibilă din pricina propriilor sale limitări naturale? Aşa cum cea mai inteligentămaimušă are multe abilităši pe care le-am putea socoti deosebite, iar maimušapoate că are propriile reprezentări despre lumea în care trăieşte şi despre sine,dar are limitări definitive şi nu va înšelege niciodată, spre exemplu, mecanicacuantică, aşa şi noi, oamenii, ne putem exprima capacitatea de cunoaştere într-oarie strict limitată, parte din esenša lucrurilor fiindu-ne inaccesibilă pe calerašională, prin simplul fapt că suntem oameni şi dispunem de aparatul decunoaştere pe care-l reprezintă mintea umană, minunată, dar cu limitări intrinseci

de nedepăşit.Rašiunea umană înšelege microuniversul în care trăim, unde concepte cainfinitul, lipsa timpului ori absenša absolută nu sunt necesare pentru viešuire(biologică). Noi oamenii suntem deci înzestraši cu cel mai minunat aparat cognitivpentru o lume obligatoriu temporală şi obligatoriu spašială. Nimic atemporal şicare nu ocupă spašiu nu poate fi procesat de mintea umană şi nu poate fi înšeles. Şiiată că aceste limite, astăzi, când încercăm să judecăm despre limitele temporaleşi spašiale ale universului nostru, blochează accesul la concepte care par imperiosnecesare înšelegerii misterelor lumii.

Astfel, este imperios necesară evidenšierea viešii duhovniceşti. După cum

spune Sfântul Pavel, omul duhovnicesc nu are limite în cunoaştere întrucât―nouă ni le-




V

a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şiadâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului,care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul luiDumnezeu. […]Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru elsunt nebunie şi nu poate să le înšeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul

duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; Căci […] Noi avem gândullui Hristos.‖ (ICor. 2,10-16)Complexul uman implică trei niveluri: somatic-vegetativ, sufletesc-psihic şi

duhovnicesc. Sfântul Apostol Pavel pare că susšine o structură umană trihotomică:soma, psyche şi pneuma- corpus, anima şi spiritus-trup, suflet şi duh (ITes.5,23;cf.ICor.2,6; 3,3), de asemenea distinge şi asociază câteodată pnevmaşinous(ICor.14,14-16; Efes.4,23). Nu este vorba de trihotomism în sine, ci de faptulcă omul este atât trup, cât şi suflet, dar sufletul are trei ―puteri‖ evidenšiate deSfinšii Părinši20- acestea nu constituie trei suflete, nici trei părši separate sau treicompartimente ale sufletului: sufletul este unul

şi nedivizat, unul prin natură. La celde-al treilea nivel, se găseşte puterea de judecată, care îi este proprie omului şiconstituie caracteristica principală a naturii lui, care-l diferenšiază de celelaltecreaturi. Cele două facultăši principale ale acesteia sunt rašiunea şi, la un gradsuperior, duhul-pneuma sau intelectul-nous, care reprezintă principiul conştiinšei (însens psihologic şi în sens moral) şi al capacităšii pe care o are omul de a seautodetermina-autexousia., şi, deci, al polului superior al voinšei lui şi al principiuluilibertăšii sale. Nous-ul este şi principiul tuturor funcšiilor inteligenšei: în primul rând,inteligenša intuitivă-nous-ul propriu-zis, facultate a contemplašiei-theoria şi sursă aoricărei cunoaşteri; în al doilea rând, rašiunea-logos, şi tot ce provine din

inteligenšă: gândirea-ennoia,dianoia, reflecšia-dianoia, judecata-krisis,discernământul-diakrasis, discursul interior-endiathetos logos, de unde provinlimbajul, memoria.

Nous-ul e cea mai înaltă capacitate a omului, cea care conšine putinša de acomanda, de a dirija- din acest motiv, o numim adesea egemonikon. Prin intermediulei omul are posibilitatea de a se situa, de a se stăpâni şi de a se transcende.21

20 De ex.: Sf.Grigorie de Nyssa, Despre crearea omului, XXIX,PG 44, 237C; Nemesius de Emesa, Despre naturaomului, XV; Sfântul Maxim, Capete despre dragoste, III, 32; Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 12 ;Sfântul

Nichita Stitatul,Despre suflet, 31-32 21Jean-Claude Larchet, Terapia bolilor mintale-Experienša Răsăritului creştin, Ed. Harisma, 1997, p. 38-39. Înfilozofia antică greacă termenul nous - minte, inteligenšă, intelect, spirit ocupa un loc foarte important. Căutareaordinii sau a unui principiu ordonator este prezen tă implicit atât în mitologia cât şi în filozofia greacă. Anaxagorarecurge la ideea de Zeus ca nous atunci când postulează o foršă motrice care face ca ―amestecul‖ inišial să

înceapă a se roti şi ca din el să se separe diversele elemente. În Timaios se spune despre kosmosnoetos că esteopera nous - lui În filosofia platonică, pe lângă nous-ul imanent sufletelor omeneşti -logistikon a cărui acšiuneconstă în a cunoaşte eide-le şi în a dirija celelalte părši ale sufletului, există şi un nous cosmic, numit ―făuritorul‖-demiourgoun, poioun, ―cauza amestecului‖ care este lumea. Aristotel va identifica principiul transcendent care este

în primul rând un ―mişcător‖-kinoun, cu un principiu rašional-nous.Epicurienii au recunoscut nous-ul ca pe o facultatecognitivă distinctă de aisthesis, iar în stoicism nous-ul sau hegemonikon-ul omenesc este o manifestare a nous-ului saulogos-ului cosmic care pătrunde, dirijează şi cârmuieşte totul. Plotin urmează tradišia platonică generală, făcânddin nouscea de a doua dintre cele trei hypostasis (Unul, Nous, Psyche). Proclospune un accent mai mare pe nous ca

fiind principiul-arche acestei lumi sensibile. v. art. Nous în : F.E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Ed.Humanitas,1993, pp.190-199




VI

Nous-ul reprezintă posibilităšile contemplative ale omului. Prin el omul elegat de Dumnezeu, se întoarce către El, tinde spre El şi ajunge la unirea cu El- deaici importanša sa deosebită. Prin nous, omul se găseşte legat de Dumnezeu în modobiectiv, de la crearea sa, şi în mod definitiv: el este, de fapt, chipul lui Dumnezeu în om. Şi acest chip poate fi acoperit sau murdărit de păcate, dar nu distrus: el este

amprenta de neşters a fiinšei lui profunde, a naturii lui adevărate, al cărui logossau principiu constitutiv nu poate fi alterat.

Nous-ul este creat, dar este nemuritor prin har- prin darul lui Dumnezeu, nuontologic; schimbător prin natură, dar putând să-şi controleze şi să-şi dirijezepropria schimbare. Chip al lui Dumnezeu, dar nu divin prin natură, el areposibilitatea, dacă se deschide harului divin, să fie îndumnezeit. Nous-ulcorespunde inimii - în sens biblic, şi implicit persoanei, ―se poate spune că estesediul persoanei, al ipostazei umane care conšine în ea ansamblul naturii - duh,suflet, trup‖22.

Este importantă, în acest context, precizarea făcută de Andrew Louth. Elafirmă că în general termenul nous este tradus prin minte sau intelect, dar sensulacestor termeni şi ai celor derivaši este altul pentru noi decât pentru greci. Noitrăim post Descartes, de aceea spunem cu el: ―Cogito, ergo sum‖, prin urmaregândirea este o activitate şi deci trebuie să existe un ―eu‖ care să se angajeze înaceastă activitate. Grecii ar spune: „Gândesc, de aceea există ceva ce gândesc-tanoeta‖, care pentru Platon, de exemplu, există într-o lume ideală. Cuvintele: minte,mental, intelect, activitate mentală, ne sugerează procesul rašionării, pe când: nous,noesis sugerează mai mult o pătrundere intuitivă, un organ al unirii mistice cuDumnezeu23. Sfântul Apostol Pavel afirmă: ―Noi însă avem gândul [mintea]- noun

lui Hristos‖ (ICor 2,16). În acelaşi sens Sfântul Maxim spune: ―Căci ştia că dacă înaintăm drept, conform rašiunii şi firii, spre ceea ce reprezentăm prin fiinšă şirašiune, vom cunoaşte şi noi printr-o simplă atingere-apleprosbole fără nici oiscodire, care singură prilejuieşte greşeala şi rătăcirea, toate în mod divin-theoeidos, atât cât ne e cu putinšă, nemaipersistând din pricina neştiinšei în mişcareadin jurul lor, ca unii ce ne-am unit mintea şi rašiunea noastră cu Mintea-Nous ceamare, cu Rašiunea-Logos-ul şi Duhul-Pneuma, mai bine zis pe noi întregi cuDumnezeu întreg, ca un chip cu modelul lui‖24. Mintea-nous,rašiunea-logos şi duhul-pneuma, spiritus omului trebuie să fie în conformitate cu arhetipurile lor: Marea

Minte-Tatăl, Logosul- Fiul şi Duhul -Duhul Sfânt, această triadă a sufletului omenescconstituind o imagine a Sfintei Treimi, omul fiind, de fapt, ―imago Trinitatis‖25, întrucât ―mâinile‖ cu care Tatăl l-a creat pe om, sunt Fiul şi Duhul Sfânt.

Părintele Stăniloae precizează, de asemenea, că: ―Sfinšii Părinši vorbescde partea înšelegătoare a sufletului, de nous- minte, într-un fel care ar arăta că eacunoaşte pe Dumnezeu în mod intuitiv, după o eliberare de toate reprezentările şi

22J.-C. Larchet, op.cit., p.3923Andrew Louth, The origins of the Christian mysticaltradition-from Plato toDenys,Clarendon Press, Oxford, 1981, p.XV24Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, t r. în PSB 80, EIB,1983, p.8925Lars Thunberg, Man and the Cosmos - The Vision of St. MaximustheConfessor,St.Vladimir’s Seminary Press,Crestwood, New York, 1985, p. 47




VII

imaginile lucrurilor din lume. Unii teologi ortodocşi au văzut aici o deosebire întrecreştinismul din Răsărit şi cel din Occident, în sensul că Răsăritul afirmă o cunoaşteredirectă a lui Dumnezeu, pe când Occidentul, numai o cunoaştere deductivă prinanalogii. Sfântul Simeon consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca o ―vedere‖, careeste mai mult decât auzirea. La el, ca şi la ceilalši Părinši, înšelegerea nu e

concepută în spiritul scolasticii ca o cunoaştere deductivă, de la distanšă, ci ca uncontact, sau ca o ―simš ire a minš ii‖; realitatea lui Dumnezeu iradiază o ―lumină‖spirituală care pătrunde în mintea omului: ―iar când auzi de lumina cunoştinšei să nu înšelegi că aceasta e numai cunoştinša celor ce ši se spun, fără lumină (…), căcialtfel nu se poate cunoaşte Dumnezeu decât prin vederea trimisă de El‖26.„Nesepararea minšii de omul total în cunoaşterea lui Dumnezeu se datorează şifaptului că cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu e în acelaşi timp o unire cuDumnezeu a celui ce cunoaşte‖27. Dar, în fiinša omul modern, începând cuDescartes, s-a operat exact această separašie între minte şi ―omul total‖. Mintea(nous) nu mai este în

šeleasă ca un organ al unirii mistice cu Dumnezeu, ci a devenit

instrumentul rašionalismului, de aici sciziunea interioară, autonomia umană şi îngeneral întreaga criză de identitate a omului modern.

D.Bertrand î şi exprimă, de la începutul unuia dintre studiile sale,nemulšumirea pentru lipsa de precizie a traducerilor în privin ša redării cuvântuluinous în limba franceză, existând o rešinere în a folosi echivalentul „intelect‖-intellectsau „inteligenšă‖- intelligence, preferându-se „spirit‖-esprit , care este, de fapt,echivalentul lui pneuma, spiritus28. În privinša calităšilor nous-ului, autorul se referă laEvagrie Ponticul, potrivit căruia, nous-ul este capabil să se împărtăşească de ceamai înaltă lumină şi fericire, dar şi de cea mai mare nefericire şi întuneric29. Nous

este puterea de cunoaştere, chiar dacă nu apare această definišie la Evagrie.Utilizarea cuvântului nous şi a derivatului noema, conferă scrierilor lui Evagrie, ca şicelor aparšinând altor Părinši, o tentă care nu este nici platonică, nici stoică, ciaristotelică30. Suntem pe tărâmul unei antropologii care acordă un primatcunoaşterii şi facultăšii de a cunoaşte. Teologia lui Evagrie este identică cuepistemologia. Este vorba în primul rând despre cunoaşterea gândurilor-logismoi.Apoi despre cunoaşterea tuturor obiectelor prin intermediul trupului, precum şicunoaşterea interferenšelor demonilor. Rolul nous-ului este acela de a stăpâni, de acontrola31. Cu privire la activitatea noetică, se precizează că nous-ul evagrian este

în primul rând receptiv, nu doar în raport cu Dumnezeu, de la care î şi primeşte întreaga foršă şi Căruia Îi cere discernământul pentru a alunga toate gândurilevrăjmaşe.

În concluzie, nous-ul este darul special prin care omul poate ajunge launirea mistică cu Dumnezeu. Nous-ul î şi menšine puterea sa firească înscrisă deDumnezeu, prin post, adică prin flămânzire şi însetare fiziologică, menite să

26Sfântul Simeon Noul Teolog, .Etic.,V, SC 129, p.9827Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, pp.383,38428Dominique Bertrand S.J., „Force et Faiblesse du Νο ς‖, in Studia Patristica, vol.XXXV, Peeters Leuven, 2001, p.1029Ibid ., p.1230Evagrie, Sur lesPensees, SC 438, p.2531D.Bertrand, op.cit ., pp.16-18




VIII

producă şi foamea şi setea de Hristos euharistic, înfrânare, efort etic-ascetic îngeneral, lecturi duhovniceşti, contemplare. Prin toate acestea omul realizează limitasa, dependenša de humus, devenind astfel mai umil (cuvânt ce provine din humus,pământ). Numai smerenia trăită continuu poate înlătură pericolul cel marereprezentat de hýbris, adică de mândria nemăsurată şi de supraaprecierea

propriilor forše şi a libertăšii . Sašietatea duce uşor la hýbris, de aceea bogatulcare mereu este sătul, îndestulat de toate, va intra greu în Împărăšia lui Dumnezeu.Dar un mare pericol îl reprezintă şi îndestularea de ştiinša lipsită de orizontul noeticneînserat al credinšei, care poate alimenta mândria şi autonomia autodistructivă aomului fašă de Creator.

Pr.Conf. Univ.Dr. Nicolae MOŞOIU



Partea I

REVELAT SFINŠILOR PĂRINŠ I Ş I DESCOPERIT DE Ş TIINŠĂ, ADEVĂRUL ESTEUNUL

“[...] şi Mă veši căuta şi Mă veši găsi, dacă Mă veši căuta cu toată inimavoastră.”

Ieremia 29,13.

“ [...] şi veši cunoa şte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Ioan 8,32.



1

Prefašă

Încă de la început doresc să subliniez că această lucrare nu îşi propune săpromoveze idei noi sau teorii noi, ci urmăreşte evidenšierea teoriilor şi revelašiilorconcrete. Suntem datori mai întâi să ne respectam valorile, adică pe aceia dintrenoi care, mult mai înzestraši intelectual şi sufleteşte, au făcut descoperiri careconverg către adevăr şi apoi ne-au împărtăşit şi nouă cunoştinšele şi experienša lor.Pe de altă parte, trebuie să remarcăm rolul ortodoxiei în păstrarea adevăruluirevelat.

Mulši oameni, fie ei credincioşi sau nu, consideră că între ştiinšă şi religieexistă un antagonism, că ştiinša ar infirma existenša lui Dumnezeu, ceea ce estefundamental greşit. Prezenta lucrare î şi propune să demonstreze tocmai contrariul,

anume că marile descoperiri ale secolului al XX-lea, adică teoria relativităšii şimecanica cuantică, sunt în concordanšă cu cosmogonia biblică. Singurul domeniucomun al teologiei şi ştiinšei este cosmogonia şi, după cum am afirmat, vom vedea încapitolele următoare că ştiinša confirmă revelašia cosmologică creştin ortodoxă.

Marii oameni de ştiinšă precum Einstein şi Newton, nu s-au îndoit de existenšaCreatorului, ei fiind uimiši şi fascinaši de ordinea care guvernează Universul, ceea cedezvăluie existenša unui principiu unic. Pe de altă parte, Sfinšii Părinši nu au fostniciodată împotriva ştiinšei, deoarece orice formă de cunoaştere ne apropie deCreator, ne dezvăluie implicit existenša Lui. Cel mai elocvent exemplu în acest sens

este Sfântul Ioan Damaschin, care în învăšătura de bază a Bisericii, adică în dogmă,introduce şi descoperirile ştiinšifice ale timpului său, arătând o profundă cunoaştereşi înšelegere a acestora. Nu trebuie să uităm că Nicolas Copernic, cel care în secolulal XVI-lea a propus sistemul solar heliocentric, era preot catolic, de asemenea şiGeorge Lemaître, cel care a descoperit pe baza Teoriei Relativităšii că Universulare un început într-o mare explozie, denumită ulterior Teoria Big Bang-ului, a fosttot preot catolic. Newton era, fără îndoială, un om profund religios şi în afară deaceasta, un teolog erudit. Cu cât descoperim mai mult din punct de vedere ştiinšific,cu atât omenirea devine conştientă de începutul Universului revelat în Scriptură,precum şi de Logos, de aceea Biserica lui Hristos va încuraja întotdeauna adevărata

ştiinšă. Biserica romano-catolică are acum o bună relašie cu ştiinša, la mijlocul

secolului al XX-lea validând teoria Big Bang-ului, ca fiind în conformitate cuScriptura, iar, mai apoi, spre sfârşitul secolului, Vaticanul i-a decernat savantuluiStephen Hawking medalia de aur cu numele Papei Pius al XII-lea şi l-a admis înAccademia Pontificia delle Scienze.

M-am hotărât să elaborez această lucrare la îndemnul câtorva prieteni, careau subliniat necesitatea unor astfel de scrieri care să arate concordanša dintredescoperirile ştiinšifice şi cosmogonia biblică. Pe de alta parte, a intervenit şi



2

sentimentul responsabilităšii atât fašă de semenii mei (fie ei credincioşi ortodocşi saunu), cât şi fašă de Biserica lui Hristos, întrucât nu am dorit să mă asemăn cu ―slugacea nevrednică care a îngropat talantul‖.

Sper ca această lucrare să lumineze sufletele multor oameni şi să lecălăuzească către adevăr. Pentru cei care doresc să aprofundeze cunoştinšelecosmologice şi nu numai, la sfârşitul acestei lucrări există o listă cu site-urile de pe

Internet şi căršile pe care le-am folosit. Prezentarea ştiinšifică se bazează în mareparte pe scrierile celebrului savant contemporan Stephen Hawking şi ale fizicianuluiamerican Brian Greene. Lor şi înaintaşilor acestora, trebuie să le mulšumim şi să lefim recunoscători pentru că ne luminează spiritul cu învăšătura ştiinšifică adevărată.

Singurul meu merit este acela de a aduce în aten šia dumneavoastră învăšătura Bisericii Ortodoxe cu privire la Univers, precum şi confirmările acesteiade către ştiinšă. Sunt prezentate succint teoriile ştiinšifice ale marilor oameni deştiinšă, cărora le datorăm toată recunoştinša. În acest mod vom conştientizaimportanša Tainei Euharistiei (precum şi a celorlalte Sfinte Taine). Euharistia este

împărtăşirea cu adevărat trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos (care sunt unitebineînšeles cu Dumnezeu). Acesta este adevărul mărturisit şi propovăduit de BisericaOrtodoxă, bazat pe revelašia Scripturii şi învăšătura Sfinšilor Părinši.

Drd.ing. Eugen GANŠ OLEA



3

1. Dumnezeu - Creator şi Proniator

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul - Născut, Care este însânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut‖ 1. Aceste cuvinte ne avertizează asuprafaptului că Dumnezeirea e mai presus de orice înšelegere şi cunoaştere existenšială,deci este inefabilă, incomprehensibilă şi incognoscibilă. Asta nu înseamnă că nuexistă, ci doar că toate existenšele sunt create de Dumnezeu, căci doar Dumnezeu î şi găseşte suficienša existenšei în El însuşi. Numai Dumnezeu se cunoaşte pe sine, iarcelelalte existenše rašionale (spirituale) Îl pot cunoaşte doar prin intermediullogosului (Fiul, Cuvântul2, chipul3, puterea şi înšelepciunea4) lui Dumnezeu. SfântulApostol şi Evanghelist Ioan Teologul (grăitorul de Dumnezeu) a scris în limba greacă(Noul Testament fiind scris în această limbă) şi, în revelašia sa despre Fiul luiDumnezeu, foloseşte grecescul logos care este tradus prin cuvânt în alte limbi, însă în

filosofia elenă, logosul reprezintă puterea şi înšelepciunea creatoare a luiDumnezeu, rašiunea de a exista a oricărui lucru. Sfântul Ioan Damaschin în celebrasa lucrare Dogmatica, în care se expune exact credinša ortodoxă creştină, afirmăcă Dumnezeirea „este mai presus de toate, este în afară de orice fiinšă, pentru că estesuprafiinš ială, mai presus de cele ce sunt‖ 5, amintindu-ne că ―în aceste învăšături amfost instruiši din cuvintele sfinte, după cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul:Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor, este fiinš a existenš elor, viaš a vieš uitoarelor,raš iunea existenš elor raš ionale, spiritualitatea existenšelor spirituale‖ 6. Existenša (înUnivers) implică necesitatea timpului, pentru că toate câte există au un începuttemporal. Spre exemplu, noi oamenii, din punct de vedere fizic, avem nevoie de celpušin patru dimensiuni (spašiu tridimensional şi timpul) pentru a exista trupeşte. Vomarăta, însă, în capitolele următoare, că nu există un timp absolut.

1 Ioan 1,18.2 Ioan 1,1.3 II Corinteni 4,4.4 I Corinteni 1,24.5 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.6 Idem, Cartea I, cap 12.



4

1.1Creašia

Dumnezeu este creatorul a tot ceea ce există, întrucât ―Cu Cuvântul Domnuluicerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor‖ 1. Astfel, Dumnezeu care

„šine toate cu cuvântul puterii Sale‖ 2, are Cuvântul (Logosul) Lui care există doar în El şi este limitat (doar cauzal, prin naştere) doar de El. Dumnezeu ‖ a zidit lumea dinnimic‖ 3 şi trebuie să ― înšelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu,de s-au făcut din nimic cele ce se văd‖ 4 şi „cerurile de acum şi Pământul sunt š inute prinacelaşi Cuvânt‖ 5 al lui Dumnezeu. El este Cel ce a „întemeiat cerurile El a tras boltacerului peste faš a adâncului ‖ 6. Aşadar, Dumnezeu este atemporal şi creează totul(timpul, spašiul şi Universul) prin Logos.

Noi ştim că Universul este î n mişcare, cu alte cuvinte este limitat (de începutullui, de legile care guvernează mişcarea etc.), prin urmare Universul este în

Dumnezeu, iar când spunem în nu trebuie să gândim spašio-temporal, ci cauzal.Universul, spašiul şi timpul au un început din nimic, pe care ştiinša îl numeşte Big Bang(Marea explozie, iar Sfânta Scriptură îl numeşte Creašie (Facere). Spašiul şi timpulau un început al existenšei lor la Big Bang, tot din nimic evident. Legile ştiinšei careguvernează Universul au şi ele un început tot la Big Bang, asta înseamnă că ştim celpušin o limită a Universului, cea de început.

Dar să rămânem la prima limită deocamdată şi să ne mulšumim doar cuaceasta, întrucât am văzut că Universul e limitat, prin urmare rešinem că şi tot ceeace există în Univers este limitat. Spre exemplu, planeta Pământ a fost făcută maitârziu de Creator (în raport cu Universul şi unele stele), din materia (pământul)existentă în Univers7.

Ştiinša descoperă ordinea, ecuašiile care guvernează creašia irašională(adică materia şi energia), înšelepciunea cu care Creatorul a făcut şi cu careguvernează Universul, întrucât legile, pe care le descoperă ştiinša, sunt aceleaşipeste tot în Univers8 şi cu aceasta suntem toši de acord, acum la început de mileniutrei, iar noi oamenii „trebuie să nu ne depărtăm de gândul cel curat, ci să mărturisimcă toate sunt guvernate şi šinute prin puterea ziditorului‖ 9. Dar despre Univers vomvorbi mai pe larg în capitolul dedicat Universului. Ne mulšumim acum să arătăm cătoate existenšele sunt limitate, cel pušin spašio-temporal.

Universul are un început, ceea ce înseamnă că trebuie să fie cineva fără de început (adică atemporal), care a creat începutul (timpul) şi acest Univers căruia îi

1 Psalmul 32,6.2 Evrei 1,3.3 Solomon 11,17.4 Evrei 11,3.5 2 Petru 3,7.6 Pildele lui Solomon 8,27.7 Iov 38,4-7.8 Postulatele Teoriei Relativităšii – Albert Einstein9 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.



Revelat Sfinšilor Părinši şi descoperit de ştiinšă, Adevărul este unul.

5

poartă de grijă prin legile pe care le-a pus să-l guverneze. Creatorul spune ―Eu amfăcut Pământul şi omul de pe el Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile şi [...]dauporunca‖ 1 la tot ceea ce există în Univers, ori ecuašiile ştiinšei ne dezvăluie tocmaiaceastă ordine ―după măsura omenească, care este şi a îngerului‖ 2. Doar CreatorulUniversului este fără limite pentru că el este făcătorul acestora. Numai dumnezeirea

este necircumscrisă3 (nelimitată, adică infinită) şi, prin urmare, cu neputinšă de a ficunoscută de o existenšă din Universul limitat. Universul şi tot ceea ce există sunt în Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Pavel că „de la El şi prin El şi întru El sunt toate‖ 4 câte există „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem‖ 5. Reamintesc că nu trebuie săgândim spašio-temporal în afara Universului, ci doar cauzal. Mai apoi, în secolul alVII-lea, Sf. Ioan Damaschin, întărind această afirmašie, ne învašă că Dumnezeirea―pe toate le umple şi nu este cuprinsă de nimic, ba mai mult, ea cuprinde Universul, îlš ine şi îl domină. Străbate toate fiinš ele f ără să se întineze, este mai presus de toate,este în afară de orice fiinšă, pentru că este suprafiinš ială, mai presus de cele ce sunt‖ 6.Prin urmare, noi putem cunoa

şte Universul acesta limitat (de Dumnezeu) atât cât ne

este nouă cu putinšă, pentru că şi noi oamenii suntem în Univers şi limitaši de el.Dumnezeirea, fiind de neînšeles, este deci mai presus de cunoaştere şi de exprimarepentru că, după cum am precizat, doar ea este infinită.

Noi ştim că Universul este în mişcare7. Dumnezeu, fiind Creatorul spašiului şi altimpului în care este posibilă mişcarea şi, deci, schimbarea, este mai presus de toateacestea (adică nu putem afirma că Dumnezeu stă sau se mişcă). Când spunem căUniversul este în mişcare, iar spašiul şi timpul sunt relative şi în legătură directă cuUniversul, influenšându-se reciproc (adică nu există spašiu şi timp „în afara‖Universului), cineva ne-ar putea întreba: în ce se mişcă atunci Universul? Noi vom

răspunde că Universul există (şi implicit se mişcă) în Dumnezeu, fiind limitat cauzalde Dumnezeu, după cum am arătat mai sus. Rešinem, deci, că mişcarea este posibilădoar unde există spašiu şi timp (adică numai în Univers). Aşa cum am spus,schimbările presupun o existenšă legată cel pušin de timp.

Sfântul Ioan Damaschin (ultimul Sfânt Părinte al Bisericii), vorbeşte în secolulal VII-lea despre un Univers sferic (închis şi mărginit de Dumnezeu), aflat în mişcarede expansiune în celebra lucrare Dogmatica, afirmând că ―toši care au spus că ceruleste sferic susšin că el se depărtează în chip egal de la Pământ ş i în sus şi în lături şi înjos‖ 8, căci ―numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate‖ 9 prin lucrarea Sa,

iar „cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute[...] şi spunem că la facerea

1 Isaia 45,12.2 Apocalipsa 21,17.3 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 13.4 Romani 11,36.5 Faptele Apostolilor 17,28.6 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.7 Edwin Hubble a descoperit în secolul al XX-lea că Universul este în mişcare. 8Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6.9Idem, Cartea I-a, cap IV.




6

universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăšătura lui Moise, spun că este o sferă‖ 10.

Dumnezeu nu a vrut să ne lase în completă neştiinšă, pentru că a sădit î n noidorinša de cunoaştere. În lumea fizică, noi putem să-l cunoaştem pe Creator atât câtne este nouă cu putinšă din natură, prin intermediul ştiinšei. Ne minunăm de legile

ştiinšei pe care le descoperim şi, astfel, vedem pe Creator indirect, prin creašia Lui.Vedem că tot ce există în Univers ascultă de legile ştiinšei puse de Creator.Timpul are un început şi este relativ, iar aceasta se afirmă încă din primele

pagini ale Bibliei când suntem învăšaši că Soarele şi Luna au fost făcute deCreator abia în a patra zi de la începutul creašiei11. Însă noi ştim că o zireprezintă astăzi un interval de douăzeci şi patru de ore datorat faptului căPământul efectuează o mişcare de rotašie în jurul axei sale (în acelaşi timp semişcă şi pe orbită în jurul Soarelui), deci primele trei „zile‖ ale creašiei nu aveau24 de ore (privit din sistemul de referinšă al omului) întrucât nu exista Soarele cedetermina

durata (temporală) zilei terestre (cât

şi a zilelor de pe celelalte

planete ale sistemului nostru solar, ce nu au nicidecum 24 de ore). Aceasta este învăšătura Sfinšilor Părinši, astfel Sfântul Ioan Damaschin ne spune că ―înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veaccare să se poată măsura, […] Pentru aceea Dumnezeu se numeşte şi veşnic, dar şimai înainte de veşnicie, căci El a făcut însuşi veacul. Numai Dumnezeu, fiind fără început, este făcătorul tuturora, al veacurilor şi al tuturor existenš elor.‖12 Timpul nueste constant (invariabil), ci este relativ (variabil). Timpul este făcut pentru creašie(şi se află în strânsă legătură cu aceasta) şi nu creašia pentru timp. Astfel, creašianu depinde de un timp prestabilit, ci timpul (ziua, anul) depinde de crea šie (mai

exact de orbita planetei Pământ, de mişcarea sa de rotašie şi de mişcarea sa derevolušie) cu care este în strânsă legătură. Nu planeta Pământ este centrul (spašialşi temporal) al Universului, de fapt Universul nu are centru spašio-temporal, ci omuleste centrul Universului (ca scop, finalitate al acestuia), întrucât Universul (spašiul,timpul, Soarele, planeta Pământ etc.) este făcut pentru om (şi nu omul este făcutpentru ele), iar Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în om, care este creatura directă alui Dumnezeu (atât trupeşte, cât şi sufleteşte). Vom reveni cu amănunte despreaceste subiecte în capitolele următoare.

Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se Creatorului

spune: ―Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Talesunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca peun veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii T ăinu se vor sfârşi‖ 13. Proorocul Isaia afirmă şi el că ―toată oştirea cerului se va topi,cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cadfrunzele de višă şi cele de smochin‖ 14, ―cerurile vor trece ca un fum‖ 15, iar prin

10Idem, Cartea a II-a, cap 6.11 Facerea 1,14-19.12 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 1.13 Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28;14 Isaia 34,4.




7

„oştirea cerului‖ 16 înšelegem galaxiile (stelele etc.) din Univers. Iată că psalmistul,proorocul şi apostolul neamurilor susšin acelaşi adevăr, că Universul acesta, aşacum îl ştim acum, va avea un sfârşit. Mântuitorul întăreşte aceasta când spune că―cerul şi Pământul vor trece‖ 17 căci „soarele se va întuneca şi luna nu va mai dalumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui‖ 18, urmând

apoi ―înnoirea lumii‖ 19, atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute (Universul). IarSfântul Apostol Petru, vorbind despre sfârşitul acestui Univers (precum şi al legilorcare-l guvernează) şi despre Universul cel nou care va fi, spune: ―Cerurile vor piericu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el se vormistui. [...] Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noiaşteptăm, [...] ceruri noi şi Pământ nou‖ 20. Sfântului Apostol şi Evanghelist IoanTeologul i-au fost revelate în vedenie cele viitoare şi a ―văzut cer nou şi pământnou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este‖ 21,deoarece Dumnezeu a spus: ―Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi vamai aduce aminte de vremurile trecute

şi nimănui nu-i vor mai veni î

n minte‖ 22. Pe

parcursul acestei lucrări vom reaminti aceste pasaje, întrucât ele sunt foarteimportante şi trebuie rešinute.

15 Isaia 51,6.16 Facerea 2,1.17 Matei 24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33.18 Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26.19 Matei 19,28.20 2 Petru 3,10-13.21 Apocalipsa 21,1.22 Isaia 65,17.




8

1.2

Pământul ― creašie în Univers

Scriptura nu afirmă că planeta Pământ ar fi în centrul Universului şi nici că

Pământul ca planetă ar fi prima creašie a lui Dumnezeu în Univers, căci ―la începutDumnezeu a făcut cerul şi Pământul‖ 1 exact în această ordine, întâi Universul, apoimateria din Univers şi apoi planeta Pământ în Univers. Conform Sfintei Scripturi,Dumnezeu ―spânzură Pământul pe nimic‖ 2. Dumnezeu, vorbind despre Pământ pringura Proorocului David, spune ―Eu l-am întărit pe stâlpii lui‖ 3, iar Sf. Ioan Damaschin, în secolul al VII-lea d.Hr., continuând învăšătura Scripturii despre Pământ, spune cănumim ―puterea de susšinere a lui stâlpi‖ 4. Astăzi ştim cu certitudine că planetanoastră (ca de altfel toate celelalte din sistemul nostru solar) este šinută pe orbităde forša gravitašională a Soarelui, dar se cuvine să rešinem că, în învăšătura

Sfinšilor Părinši, stâlpii, care reprezintă ceva material, sunt asociaši cu putere care nueste ceva material (sau energetic), ci mai degrabă o foršă. Vom detalia acestsubiect în capitolul următor.

Scriptura afirmă, fără echivoc, că planeta Pământ este sferică, vorbinddespre „rotundul pământului‖ 5. Astfel, şi Proorocul Isaia ne spune despre Dumnezeucă ―El stă în scaun deasupra cercului pământului‖ 6.

Dumnezeu îi reaminteşte omului că atunci când a fost făcută planeta Pământ(din materie, care este numită de Scriptură pământ ), deja existau în Univers altestele şi fiinše spirituale (rašionale), spunând ―Unde erai tu, când am întemeiatPământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile Pământului? Sau

cine a întins deasupra lui lanšul de măsurat? Î n ce au fost întărite temeliile lui sau cine apus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele diminešii cântau laolaltă şi toš i îngerii… Mă sărbătoreau?‖ 7.

Astfel, dacă ne vom întreba „Cine a măsurat apele cu pumnul şi cine a măsuratpământul cu cotul? Cine a pus pulberea pământului în banišă şi cine a cântărit munš ii şivăile cu cântarul? ‖ 8 pentru ca Pământul să fie situat la distanša potrivită de Soare,adică î n „zona verde‖ unde este posibilă viaša, răspunsul este unul singur:Dumnezeu, întrucât „El privea până la marginile pământului şi îmbrăš işa cu ochii tot cese află sub ceruri, Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor‖ 9, „El a

pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste šărmuri ş i […] El a aşezat temeliile

1 Facerea 1,1; 2,1.2 Iov 26,7.3 Psalmul 74,3.4 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.5 Pildele lui Solomon 8,31.6 Isaia 40,22.7 Iov 38,4-7.8 Isaia 40,12.9 Iov 28,24-25.




9

pământului‖ 10. Deci, Dumnezeu este cel care a făcut toate legile Universului pentruca toate să poată exista armonios.

Pământul, Soarele, luna, planetele, stelele, celelalte corpuri cereşti precum şiplantele, animalele şi oamenii, sunt făcute din aceeaşi materie existentă în Univers,Sfânta Scriptură revelându-ne că ―luând Domnul Dumnezeu šărână din pământ, a

făcut pe om‖ 11. Astfel, Sfânta Scriptură afirmă, fără echivoc, că diferenša între om şianimale nu este nicidecum trupească (fiziologică), ci doar de natură spirituală , întrucât doar sufletul omului are spirit (adică este rašional, gânditor), ceea ce înseamnă că doar omul are minte, animalele sunt numai inteligente. Există şiinteligenšă artificială de altfel, dar nu există gândire (rašiune) artificială, însă nuvom intra în amănunte în acest paragraf.

10 Pildele Lui Solomon 8,29.11 Facerea 2,7.



10

1.3 Dumnezeu

Aşa cum am arătat, Universul este în Dumnezeu după cum afirmă însuşiCreatorul „Nu umplu Eu, oare, cerul şi Pământul, zice Domnul?‖ 1. Aşadar, Sfânta

Scriptură ne învašă că Dumnezeu străbate toate existenšele cu ―un duh de înš elegere,sfânt, fără pereche, cu multe laturi, nepământesc, ager, pătrunzător, neîntinat,preaînšelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascušit, neoprit, binefăcător, [...]neclintit,temeinic, netulburat, atotputernic, atotveghetor şi răzbătând prin toate[...] este maisprinten decât orice mişcare, pătrunde şi î şi face loc pretutindeni[...] este suflul puteriilui Dumnezeu, este curata revărsare a slavei Celui Atotputernic‖ 2.

Acum să lămurim şi ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu I s-a arătat lui Moiseşi, răspunzând la întrebarea acestuia referitoare la identitatea Lui, îi spune ―Eu suntcel ce sunt‖ 3, căci El este mai presus de existenša însăşi. Deci aceasta înseamnă

cuvântul Dumnezeu.„Dumnezeirea este simplă şi necompusă. Tot ceea ce este alcătuit din multe ş idiferite este compus. Dacă am spune că însuşirile de a fi nezidit, fără de început,necorporal, nemuritor, veşnic, bun, creator şi altele ca acestea sunt deosebiri esenš ialeale lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este compus din acestea, atunci Dumnezeu nu va fisimplu, ci compus. Dar a gândi astfel este cea mai mare impietate. Prin urmare,trebuie să ne gândim că fiecare din atributele lui Dumnezeu nu arată ceea ce este El înfiinša Sa, ci indică ceea ce nu este în fiinš a Lui sau un raport cu ceva din acestea carese deosebesc de El, sau ceva din acelea care însoš esc natura sa sau activitatea lui. [...]Însuşirile că este fără de început, incoruptibil, nefăcut, adică nezidit, necorporal,nevăzut şi altele ca acestea ne arată ce nu este Dumnezeu, adică: existenš a Lui nu are început, nu este supus stricăciunii, nu este zidit, nu este corp, nu este văzut. Însuşirile debun, drept, sfânt şi altele ca acestea, care însošesc firea Lui, nu indică însăşi fiinš aLui. Iar însuşirile de domn, împărat şi altele ca acestea arată raportul cu acelea carese deosebesc de El. Se numeşte domn fašă de acei care sunt domni, împărat fašăde acei care sunt împăraš i, creator fašă de cele create, păstor fašă de cei păstoriš i.‖

4 Pentru a înšelege aceasta vom vorbi succint despre lumină. În general lumina albăe considerată ca fiind pură sau necompusă. Acest lucru, însă, este greşit, luminaalbă fiind de fapt o combinašie de mai multe culori. În sec al XVII-lea, savantul

englez Isaac Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică şi, studiindrefracšia luminii, a demonstrat că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori, şi că adăugarea unei lentile şi a unei alte prisme poaterecompune lumina albă, arătând astfel că lumina albă este compusă. Culorile cecompun lumina albă pot fi văzute atunci când razele de soare strălucesc prin

1 Ieremia 23,24.2 Înšelepciunea lui Solomon 7,22-26.3 Ieşirea 3,12. 4 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 9.




11

picăturile de ploaie, dând naştere curcubeului. Când lumina e reflectată demarginea unei oglinzi sau atunci când trece printr-un ornament sau recipient desticlă, poate fi văzută o bandă de culori, denumită spectrul luminii, ce trece treptatde la roşu la violet (de obicei se neglijează nuanšele mai fine şi se consideră că spectrul este alcătuit doar din şapte benzi colorate. Aceste culori, cunoscute şi ca

cele şapte culori ale curcubeului, sunt: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şiviolet.)

Spre deosebire de lumina albă care este într-adevăr compusă, fiinšaDumnezeiască nu este nicidecum compusă, ci este simplă, având o activitatedumnezeiască simplă, un singur atribut dumnezeiesc inefabil. Întrucât, în lume, noioamenii percepem separat însuşirile (atributele) lui Dumnezeu (fără început, maipresus de existenšă, mai presus de veşnicie, bunătate, iubire, milă, iertare, dreptate, ş.a.m.d.) întocmai precum percepem spectrul luminii albe, avem tendinša greşită să credem că, asemenea luminii albe care este compusă (din culorile componente), lafel este

şi Dumnezeu compus din aceste atribute. Pentru a fi în

šeles de noi oamenii

(care gândim doar trupeşte de cele mai multe ori, şi nu duhovniceşte1, întru DuhulSfânt) Dumnezeu ne face cunoscute în lume atributele Sale, pe înšelesul nostru, într-un mod asemănător descompunerii luminii albe în spectrul său de culori la trecereaprin prismă. Astfel, prisma poate fi asociată cu lumea, spectrul luminii albe cuatributele lui Dumnezeu, iar lumina albă cu atributul inefabil al lui Dumnezeu (care însă nu este nicidecum compus).

Figura 1.1 Descompunerea şi recompunerea luminii albe în spectrul său de culori.

Aşadar, fiinša Dumnezeirii este una singură şi este mai presus de existenšă şide cunoaştere2, şi ―toate aceste însuşiri trebuie atribuite întregii Dumnezeiri în chipcomun, identic, fără deosebire, neîmpărš it şi unitar. În chip deosebit însă, atribuimfiecărei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut,născut şi purces, care nu indică fiinš a, ci raportul unei ipostase fašă de celelalte şi

1 I Corinteni 2,11-16.2 Idem, Cartea I, cap 4.




12

modul lor de existenšă‖ 3 supraexistenšial (mai presus de Univers, de spašiu şi timp).Prin urmare, după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin, noi creştinii ortodocşiurmând adevărul ―credem într-o singură fiinšă, într-o singură Dumnezeire, într-osingură putere, într-o singură voinšă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăšie, cunoscută în

trei ipostase desăvârşite‖ 4 şi anume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.Fiind fiinše limitate, noi nu putem să cunoaştem ceva nelimitat, dar s-ar fi

cuvenit ca noi oamenii să ne folosim inteligenša şi rašiunea pentru a-L afla peDumnezeu, atât cât ne este nouă cu putinšă, însă noi nu am făcut acest lucru, dupăcum se spune şi în Sfânta Scriptură „lumea n-a cunoscut prin înš elepciune peDumnezeu‖5. Am ignorat rašiunea viešuind doar pentru trup şi purtând de grijă doarcelor pieritoare.

3 Idem, Cartea I, cap 10.4 Idem, Cartea I, cap 8.5 I Corinteni 1,21.



13

1.4 Sfânta Treime

După cum am afirmat anterior, Dumnezeu are Cuvânt şi Duh. Cuvântul şi

Duhul sunt limitaši doar cauzal (nu şi spatio-temporal) de Dumnezeu pe care îl vomnumi Tată, întrucât numim Cuvântul Lui, Fiu. După cum suntem învăšaši de SfinšiiPărinši, afirmăm că Dumnezeirea are o singură fire, cunoscută în trei ipostase(persoane), întrucât―Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere,naştere şi purcedere‖ 1. Aşa cum am văzut, Dumnezeirea nu are limite spašio-temporale sau existenšiale, aceasta înseamnă că nu există alt termen decomparašie în afară de cauzalitate între Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul ş iDumnezeu Sfântul Duh. Tatăl naşte pe Fiul atemporal şi purcede Duhul totatemporal, dar prin ce diferă naşterea şi purcederea nu cunoaştem, însă ştim că nu

sunt asemenea2

.Sfântul Ioan Damaschin ne învašă că: ―După cum cu privire la Dumnezeiremărturisim o singură fire, şi după cum spunem că sunt în realitate trei ipostase şiafirmăm că t oate însuşirile naturale şi substanš iale sunt simple, şi că cunoaştemdeosebirea ipostaselor numai în cele trei însuşiri, anume în necauzat şi părintesc, în cauzat şi născut, în cauzat şi purces, şi cunoaştem că ipostasele suntnedespărš ite şi nedespreunate unele de altele, unite şi întrepătrunse fără confundare — ele sunt unite, dar nu se confundă, căci sunt trei, chiar dacă sunt unite, căci suntdespăršite, dar fără să se despreuneze. Şi chiar dacă fiecare există în sine, adicăeste o ipostasă desăvârşită şi are o însuşire proprie, adică un mod deosebit deexistenšă, totuşi sunt unite prin fiinšă şi prin însuşirile naturale şi prin aceea că nu sedespart şi nici nu se depărtează de ipostasa părintească; pentru aceea este şise numeşte un singur Dumnezeu‖ 3.

Atributele aparšin firii şi nu persoanei, iar firea (fiinša, specia) nu există însine, ci doar ipostasurile (persoanele, indivizii) există în sine, fiecare ipostascuprinzând întreaga fire. Ipostasurile (persoanele, indivizii) nu se deosebesc întreele prin fiinšă (fire) ci doar prin număr (când eventual atributele generale ale firiisunt particularizate în funcšie de ipostas). Spre exemplu, în cazul omului, ochiul(trupului) şi bucuria (sufletului) care sunt atribute ale firii umane (ce are o natură

duală, trupească şi sufletească), în cazul unei persoane (Ion spre exemplu) suntparticularizate în ochi albaştri şi bucurie mare. Astfel, când spun ochi mă refer lafire, căci exprimă un atribut general neparticularizat al firii, iar când spun ochialbastru mă refer la o persoană care are ochi albaştri (cum ar fi Ion spre exemplu)care are acest atribut particularizat. Persoanele speciei (fiinšei, firii) umane (ce suntdiferenšiate inclusiv spašio-temporal) au toate atributele particularizate, pentru

1 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 2.2 Idem, Cartea I-a, cap 8.3 Idem, Cartea a III-a, cap 5.



14

fiecare ipostas. În cazul Sfintei Treimi însă, singurul atribut al firii (fiinšei)dumnezeieşti care se particularizează în funcšie de ipostasurile (persoanele) SfinteiTreimi este cauzalitatea, care pentru Dumnezeu Tatăl devine ―nenaştere‖, pentruDumnezeu Fiul devine ―naştere‖ (din Dumnezeu Tatăl) iar pentru Dumnezeu SfântulDuh devine ―purcedere‖ (din Dumnezeu Tatăl). Toate celelalte atribute ale firii

dumnezeieşti (atemporalitate, iubire, milă, dreptate, sfinšenie, atotputernicie etc.) nusunt particularizate în funcšie de ipostasurile (persoanele) Sfintei Treimi. Astfel, IisusHristos este una cu Tatăl1 şi ―cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai‖ 2, iar―întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii‖ 3 (şi nu doar o parte), iar noiprin Sfânta Taină a Euharistiei ne facem ―părtaşi dumnezeieştii firi‖ 4 în toatădeplinătatea ei (şi nu doar o parte).

―Cele comune şi universale sunt atribuite şi celor particulare care sunt sub ele.Comun este fiinša, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea oparte a firii, căci nu are doar o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu:

individul. Ipostasele se deosebesc prin număr, şi nu prin fire. Fiinša este afirmată deipostasă, pentru că fiinša este desăvârşită în fiecare din ipostasele de aceeaşispecie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveştefiinš a, ci în ceea ce priveşte particularizările, care sunt însuşiri caracteristice, însă însuşirile caracteristice aparš in ipostaselor, şi nu firii. Ipostasa se defineşte: fiinš a împreună cu particularizările. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cuparticularul şi existenš a în sine. Fiinša, însă, nu există în sine, ci esteconsiderată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreagafiinšă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostaseleei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie cu ipostasa

care suferă. Astfel, mărturisim că firea Dumnezeirii este în chip desăvârşit întreagă în fiecare din ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfântul Duh.Pentru aceea Tatăl este Dumnezeu desăvârşit, Fiul Dumnezeu desăvârşit, Sfântul DuhDumnezeu desăvârşit. Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvântul al SfinteiTreimi spunem că firea întreagă şi desăvârşită a Dumnezeirii în una din ipostaseleei s-a unit cu toată firea omenească, şi nu o parte cu o parte. Căci spunedumnezeiescul apostol: ‹‹în el locuieşte în chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeirii››(Coloseni 2,9), adică în trupul Lui. Iar ucenicul acestuia, purtătorul de DumnezeuDionisie, cel prea bine cunoscător al celor dumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a

comunicat cu noi în întregime în una din ipostasele ei. Nu suntem siliši să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele Sfintei Dumnezeiri, adică cele trei, cu toateipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfântul Duh la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu decât prin bunăvoinšă şi voinšă. Spunem, însă, căs-a unit întreaga fiinšă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească.‖ 5.

1 Ioan 10,302 Ioan 5,19.3 Coloseni 2,9.4 II Petru 1,4.5 Idem, Cartea a III-a, cap 6.




15

Este foarte greu să ne imaginăm spašiul cvadridimensional şi Universul, deci,cu atât mai mult va fi mai greu să ne imaginăm cele ce sunt mai presus de acestea.Vom încerca totuşi să explicăm Sfânta Treime prin comparašie cu focul, atât cât estecu putinšă. Să ne închipuim, deci un foc. Când spunem foc, ne gândim la cele treiatribute importante ale acestuia şi anume: flacăra, lumina şi căldura. Astfel, lumina

şi căldura provin din flacăra focului, care este cauza lor. Putem asocia Dumnezeireacu focul şi precum atunci când spunem foc ne gândim la toate cele trei caracteristiciale lui (flacără, lumină şi căldură), tot astfel când spunem Dumnezeire, ne gândim latoate cele trei persoane (ipostasuri) ale Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). Iardupă cum spunem că lumina focului şi căldura focului provin din flacăra focului, şidacă nu ar fi flacăra, nu ar fi nici lumina şi nici căldura, deoarece flacăra estecauza lor, tot astfel şi cu privire la Dumnezeire mărturisim că Tatăl este cauza Fiuluişi a Sfântului Duh. Mai mult, noi vedem că lumina vine de la flacără prin intermediulrazei de lumină, dar nu vedem cum vine căldura de la flacără, deci existădeosebire între modul de transmitere

al căldurii şi luminii focului. Tot astfel spunem

că Fiul este născut din Tatăl, iar Sfântul Duh purcede din Tatăl , iar naşterea şipurcederea sunt diferite. Desigur că în cazul focului, lumina (undeleelectromagnetice în domeniul vizibil) şi căldura (undele electromagnetice în domeniulradiašiei infraroşii) sunt unde electromagnetice amândouă, deci au aceeaşi natură şiaceleaşi proprietăši, diferind doar lungimile de undă corespunzătoare, însă aşa cumam precizat mai sus, este cu neputinšă să găsim un exemplu din Univers care săpoată explica cu exactitate cele mai presus de Univers, adică Dumnezeirea. Maimult, în cazul focului, nu putem despărši lumina şi căldura focului de flacăra focului,deoarece lumina şi căldura nu au ipostase proprii întrucât sunt proprietăši naturale

ale focului, existând deosebiri fundamentale între flacără, foc şi lumină.

Figura 1.2 Sfântul Ioan Damaschin, Sfânt Părinte al Bisericii.

În cazul Dumnezeirii însă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au ipostase proprii în

aceeaşi fire şi singura deosebire între ipostasele desăvârşite este nenaşterea,




16

proprie lui Dumnezeu Tatăl, naşterea proprie lui Dumnezeu Fiul şi purcedereaproprie lui Dumnezeu Sfântul Duh; de aceea afirmăm că tot Cuvântul lui Dumnezeus-a întrupat (adică întreaga fire dumnezeiască, într-un ipostas întreag6), şi nu doar oparte (aşa cum mulši rătăcesc, majoritatea din necunoştinšă).

Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte că ―Sfânta sobornică şi apostolică Biserică

învašă că Tatăl există deodată cu Fiul Lui Unul - Născut, care din El s-a născut, în afarăde timp, fără de stricăciune, impasibil şi incomprehensibil, cum numai Dumnezeultuturor lucrurilor ştie. După cum focul există deodată cu lumina din el ş i nu este mai întâi focul şi pe urmă lumina, ci deodată; şi după cum lumina se naşte totdeauna dinfoc şi este totdeauna în el fără să se despartă deloc de el, tot astfel şi Fiul se naşte dinTatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El. Dar cu toate că lumina senaşte în chip nedespărš it din foc şi rămâne totdeauna cu el, totuşi nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului, deoarece lumina este o calitate naturală afocului. Fiul, Unul - Născut al lui Dumnezeu, însă, deşi este născut din Tatăl în chip

nedespărš it

şi neîndepărtat şi rămâne pururea cu El, totuşi are o ipostasă propriedeosebită de ipostasa Tatălui. [...] Dacă spunem că Tatăl este principiul Fiului şi maimare decât Fiul, nu susšinem că El precede pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El afăcut veacurile. Şi întru nimic altceva nu se deosebeşte decât numai în ceea ce priveştecauza, adică Fiul a fost născut din Tatăl şi nu Tatăl din Fiul, şi că Tatăl, în chip natural,este cauza Fiului după cum spunem că nu provine focul din lumină, ci mai degrabălumina din foc. Prin urmare, când auzim că Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decâtFiul, să înš elegem aceasta cu privire la cauză. Şi după cum spunem că focul lumineazăprin lumina care iese din el, şi nu susšinem că lumina din el este un organ slujitor alfocului, ci mai degrabă o putere naturală, tot astfel spunem că toate câte le face Tatăl

le face prin Fiul Său Unul - Născut, nu ca printr-un organ slujitor, ci prin o puterenaturală şi enipostatică. Şi după cum spunem că focul luminează şi iarăşi spunem călumina focului luminează, tot astfel «toate câte face Tatăl, de asemenea face şi Fiul»7.Dar lumina nu are o ipostasă proprie deosebită de ipostasa focului. Fiul, însă, este oipostasă desăvârşită, nedespăršită de ipostasa Tatălui, după cum am arătat mai sus.Este cu neputinšă să se găsească în lume o imagine care să exemplifice în ea însăşi închip exact modul de existenšă al Sfintei Treimi. Căci cum este cu putinšă ca ceea ce estefăcut, compus, stricăcios, schimbător, circumscris, care are formă şi este coruptibil, săarate în chip clar fiinša dumnezeiască cea mai presus de fiinšă şi liberă de toat e

acestea?‖ 8

.

6 Coloseni 2,9.7 Ioan 5,19.8 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.



17

1.5 Logosul întrupat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Văzând că am abandonat rašiunea, care este singura caracteristică comună

a firii umane şi a firii dumnezeieşti, precum şi a firii(lor) îngereşti, căci ―omul în cinstefiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor‖ 1 viešuind doar după trup, Dumnezeu ni se face cunoscut, atât cât ne este nouă cuputinšă, întâi prin lege şi prin profeši, iar mai apoi prin Fiul Său cel Unul născut dinTatăl atemporal şi întrupat (de la Duhul Sfânt şi născut firesc de Maica Domnului) învremurile mai de pe urmă (căpătând, deci, şi o existenšă umană), pentru că nu vreasă ne lase în necunoştinšă şi lipsiši de viaša veşnică, căci ―aceasta este viaš a veşnică:Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-aitrimis‖ 2. Deci, în nemăsurata Lui milă, Dumnezeu ―trimis-a Cuvântul Său şi i-a

vindecat‖ 3

pe oameni de neştiinšă şi neputinšă, întrucât ―nimeni nu s-a suit în cer,decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer‖ 4, pentru că ―la începutera Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu (în sânul T atălui5 ) şi Dumnezeu eraCuvântul‖ 6 ―şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui,slavă ca a Unuia - Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.‖ 7

Vorbind despre faptul că Fiul este atemporal, psalmistul afirmă „Î n veac,Doamne, cuvântul Tău rămâne în cer‖ 8.

Fiul (Logosul, Cuvântul) ―nu este fără de început în sensul că nu este necauzat.Căci este din Tatăl. Dar dacă ai raporta termenul de «început» la timp, atunci şi Fiuleste fără de început, căci El este făcătorul timpurilor şi prin urmare nu cade sub timp.‖ 9Astfel, noi putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu atât cât ne este nouă cu putinšă, fiedin revelašia Sfintei Scripturi, care ne vorbeşte deschis şi direct despre Logosul întrupat în om, adică Hristos, fie putem prin studiul Universului, care, după cum amvăzut, este făcut şi šinut prin acelaşi Logos, ştiinša descoperind ecuašiile care nearată această înšelepciune şi putere a lui Dumnezeu, întrucât „«cerurile spun slava luiDumnezeu» (Psalmul 18,1), iar prin aceste cuvinte (psalmistul) nu vrea să arate căcerurile slobozesc glas, care să se audă de urechi sensibile, ci că ele, prin măreš ia lor,ne prezintă puterea creatorului, iar noi, observând frumusešea lor, lăudăm pe creatorca pe artistul cel mai desăvârşit.‖ 10 Însă cea de-a doua cale de cunoaştere a

Logosului, deci a lui Dumnezeu, nu este uşor accesibilă pentru toši, deoarece suntfoarte pušini oameni care pot înšelege cu adevărat teoria relativităšii şi mecanica

1 Psalmul 48,21.2 Ioan 17,3.3 Psalmul 107,20.4 Ioan 3,13.5 Ioan 1,18.6 Ioan 1,1.7 Ioan 1,14.8 Psalmul 118,89.9 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 8.10 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 6.




18

cuantică, ce explică existenša Universului. De aceea, prima cale de cunoaştere aLogosului, cea a Sfintei Biserici a lui Hristos Dumnezeu, este accesibilă tuturoroamenilor, întrucât ne vorbeşte direct şi pe înšelesul tuturor despre adevărul auzitchiar din gura lui Iisus Hristos Domnul, care este în acelaşi timp om desăvârşit şiDumnezeu desăvârşit, într-un ipostas (persoană) ce cuprinde două firi distincte, firea

umană şi firea dumnezeiască.Sfântul Ioan Damaschin ne învašă că ―Fiul, Unul - Născut şi Cuvântul lui

Dumnezeu şi Dumnezeu, din pricina îndurării milei Sale pentru mântuirea noastră, afost zămislit, fără de sămânšă, prin bunăvoinša Tatălui şi prin conlucrarea SfântuluiDuh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şiNăscătoarea de Dumnezeu Maria şi s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, înacelaşi timp, şi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire şiomenire, şi în aceleaşi două firi, care au fiecare facultatea de a înš elege, de a voi, dea lucra şi de a acš iona liber şi ca să spunem într-un cuvânt, firile sunt desăvârşite,potrivit defini

š iei

şi ra

šiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii şi a omenirii, dar într-

o singură ipostasă compusă; pentru că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit,a primit încercarea morš ii şi a îngropării de trei zile, s-a înălš at la ceruri, de unde a şivenit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi‖ 1. Să nu uităm că în cele patruEvanghelii din Noul Testament, se vorbeşte atât despre cele proprii doar firii umane(ca de exemplu: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat, ş.a.m.d.), cât şi despre cele proprii numai firii Dumnezeieşti (ca deexemplu: minunile săvârşite, învierea moršilor, vindecarea bolnavilor, mersul pe apă,schimbarea la fašă, potolirea furtunii, alungarea demonilor, învierea din morši,ridicarea la cer, ş.a.m.d.), însă toate acestea au fost săvârşite de unicul ipostas al lui

Iisus Hristos, care cuprinde ambele firi.Pentru a înšelege cum pot exista două firi distincte într-un singur ipostas fără

să se compună (fără să se amestece, rezultând astfel o singură fire compusă), adicăsă rămână fiecare fire cu voinša şi activitatea sa proprie, să-l ascultăm pe SfântulIoan Damaschin şi să ne imaginăm un cušit înroşit în foc, iar „după cum cu privire lacuš itul înroşit în foc se păstrează firile focului şi ale fierului, tot astfel se păstrează ş icele două activităš i şi îndeplinirile lor. Fierul are proprietatea de a tăia, iar foculproprietatea de a arde; tăierea, însă, este îndeplinirea activităš ii fierului; iar ardereaeste îndeplinirea activităšii focului. Deosebirea acestor activităši se păstrează în tăierea

cea arsă şi în arderea cea tăiată, cu toate că după unirea fierului cu focul, nici ardereanu s-a îndeplinit fără tăiere, nici tăierea fără ardere‖ 2. Iar despre coexistenša înHristos a celor două voinše, cea divină şi cea omenească, tot Sfântul Ioan Damaschinne învašă că „îndumnezeirea firii şi a voinš ei omeneşti este dovada cea maisemnificativă şi cea mai demonstrativă despre existenša celor două firi şi celor douăvoinše. Căci după cum înroşirea prin foc nu schimbă în foc firea celui înroşit prin foc, ciarată atât pe cel înroşit prin foc, cât şi pe cel care înroşeşte prin foc, făcând evident

1 Idem, Cartea I-a, cap 2.2 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea III-a, cap 15.




19

faptul că sunt două firi şi nu una, tot astfel şi îndumnezeirea nu dă naştere unei singurefiri compuse, ci arată două firi şi unirea lor cea după ipostasă‖ 3.

Să rešinem că putem vorbi despre cele două voinše şi cele două activităši alelui Hristos, doar atunci când facem referire la cele două firi ale Lui (dumnezeiască şiomenească) despăršind, pe cale abstractă evident, ipostasa lui Hristos, pentru că

doar atunci putem vorbi de voinšele şi activităšile proprii fiecăreia dintre cele douăfiri, însă atunci când vorbim despre Hristos şi ne referim la ipostasul Lui trebuie săvorbim de o singură voinšă şi o singură activitate a persoanei (care conšine celedouă firi neamestecate şi necompuse). Or, pentru că unul este ipostasul (persoana)Hristos, atunci una va fi şi activitatea şi voinša Lui şi, tot pe cale abstractă, putemconsidera că există o singură fire a ipostasului4. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin ne învašă că ―termenul «activitate teandrică» arată că Dumnezeu s-a făcut bărbat, adicăs-a înomenit, şi activitatea Lui omenească a fost dumnezeiască, adică îndumnezeită.Activitatea Lui omenească n-a fost lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iaractivitatea Lui

dumnezeiască n-a fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecareeste considerată împreună cu cealaltă. Felul acesta de exprimare se numeşte perifrază,

adică când cineva cuprinde printr-un singur cuvânt două lucruri. După cum spunem căeste una lucrarea, atât a arderii care taie, cât şi a tăierii care arde, adică a cuš itului înroşit în foc; dar spunem că altă lucrare este tăierea şi alta arderea, şi că ardereafocului şi tăierea cušitului sunt activităš ile unor firi deosebite, tot astfel şi când vorbimde o singură activitate teandrică a lui Hristos, înšelegem pe cele două activităš i alecelor două firi ale Lui, adică a Dumnezeirii Lui, activitatea dumnezeiască, iar a omeniriiLui, activitatea omenească‖ 5.

Singura caracteristică comună a celor două firi, cea dumnezeiască şi cea

umană, este rašiunea, întrucât omul a fost făcut „după chipul‖ 6 lui Dumnezeu,―adicăgânditor şi liber‖ 7. Formă au doar cele materiale din Univers, iar Dumnezeu, fiindmai presus de Univers, nu poate avea formă, caz în care „chip‖ nu se poate referila o însuşire fizică, materială. Astfel, firea dumnezeiască şi firea omenească s-auunit în ipostasul lui Hristos prin singura trăsătură comună a lor, rašiunea (gândirea),unirea făcându-se prin minte. Astfel, Sfântul Ioan Damaschin spune: ―aşadar,Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minšii, care stă la mijloc întrecurăš enia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare asufletului şi a trupului. [...] Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după

ipostasă, după cum şi trupul‖ 8

s-a făcut. Nu trebuie să-l analizăm pe Dumnezeu prin intermediul legilor ştiinšei, întrucâtacestea sunt valabile doar pentru Univers, iar Universul este în Dumnezeu, după cumam precizat mai sus, deci nu trebuie să urmăm greşelile celor care ― judecând pe cele

3 Idem, cap 17.4 Idem, cap 15.5 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 19.6 Facerea 1,26.7 Idem, Cartea IV-a, cap 4.8 Idem Cartea VI-a, cap 6.




20

imateriale în chip material‖ 9 nu înšeleg taina întrupării Logosului în om şi nu vor săpriceapă că Dumnezeu este mai presus de Univers, de timp şi de spašiu.

Astfel, Logosul întrupat în om, adică Hristos, dăruieşte viaša veşnică oamenilorce o caută şi o doresc cu toată dragostea, iar apoi după ridicarea la cer, a lăsatpe Sfinšii Apostoli să le arate oamenilor calea către viaša veşnică prin învăšătura

adevărată şi prin Sfintele Taine. Apoi, Sfinšii Apostoli au rânduit preoši şi episcopi înBiserica lui Hristos, din rândul cărora s-au remarcat, prin rašiune, înšelepciune, curaj,dragoste şi viašă exemplară în Hristos Domnul, Sfinšii Părinši.

Omul va avea viašă veşnică cu trup şi suflet în împărăšia lui Dumnezeu, nudoar cu sufletul, aşa cum mulši rătăcesc. Hristos dezvăluie că ―împărăš ia luiDumnezeu este înăuntrul vostru‖ 10, în cugetul inimii omului unde se sălăşluieşte DuhulSfânt şi de acolo radiază în toată fiinša omului, în întreg sufletul şi trupul lui.

În timpul Sfintei Liturghii Ortodoxe, după rugăciunea Epiclezei (când DuhulSfânt Dumnezeu preschimbă darurile de pâine şi vin de pe Sfântul Altar în

adevărat trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos), fiecare

părticică (moleculă, atom)din Sfânta Împărtăşanie este unită cu toată firea Dumnezeiască, şi de aceea toši ceice se împărtăşesc se ―fac părtaşi dumnezeieştii firi‖ 11 în toată deplinătatea12 ei,indiferent dacă primesc o cantitate (materială) mai mare sau mai mică din Sfânta Împărtăşanie.

Aceasta nu înseamnă că oamenii care doresc viaša veşnică şi care Îl iubesc peDumnezeu şi pe aproapele lor, dar care, din motive independente de ei, nu au avutacces la Hristos Domnul, nu vor avea viašă veşnică, căci şi cei care merită dupăfaptele lor13, în urma Dreptei Judecăši de Apoi a lui Hristos, vor dobândi viašăveşnică cu, în şi prin Hristos (căci Domnul spune „vin curând şi plata Mea este cu Mine,

ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui‖ 14). Nu trebuie confundată mântuirea cudesăvârşirea şi îndumnezeirea. Aceia dintre oameni care sunt conştienši de Hristos înSfintele Taine ale Bisericii, trăind unirea reală (nu simbolică) cu trupul şi sângeleDomnului Hristos în Taina Euharistiei mărturisită şi propovăduită de BisericaOrtodoxă şi care cunosc Adevărul şi trăiesc în El, dorindu-şi sfinšenia, vor face multefapte bune (izvorâte din credinšă, prin conlucrarea harului divin) şi mult mai mari(unii dobândind nu doar mântuirea ci şi desăvârşirea şi chiar îndumnezeirea), prinviešuirea credincioasă în Hristos Dumnezeu (mărturisită în faptă şi în cuvânt) căreia î iurmează harul Duhului Sfânt (deoarece Hristos însuşi spune „fără Mine nu puteš i face

nimic.‖ 15

iar „credinša dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi‖ 16

.); şi astfel se vornumi şi ei fraši ai lui Hristos (căci au aceeaşi fire omenească) şi fii ai lui Dumnezeu(dar nu prin fire aşa cum este Hristos, ci doar prin adopšie).

9 Idem Cartea VI-a, cap 6.10 Luca 17,21.11 II Petru 1,4.12 Coloseni 2,9.13 Galateni 3,12; Luca 10,28; Romani 2,14-16. 14 Apocalipsa 22,12.15 Ioan 15,5-6.16 Iacob 2,17.




21

Hristos Domnul spune:―în ziua aceea, veš i cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şivoi în Mine şi Eu în voi‖ 17, deci prin Sfânta Taină a Euharistiei, Hristos este şi varămâne în cel ce se împărtăşeşte pentru veşnicie şi va trăi prin El veşnic cu trup şisuflet prin Sfânta Taină a Euharistiei (a Sfintei Împărtăşanii cu sângele şi trupul unitcu Dumnezeu al lui Hristos de pe cruce), când practic mâncăm ― însuşi trupul

îndumnezeit al Domnului‖ 18 Hristos şi nu un simbol, aşa cum rătăcesc mulši(majoritatea din neştiinšă) şi care este singura cale pentru oameni să aibă viašaadevărată, desăvârşirea şi îndumnezeirea (cu trup şi suflet).

În concluzie, întrucât începutul Cuvântului nu este unul spašio-temporal, cicauzal (întrucât toate prin El s-au făcut, inclusiv spašiul, timpul şi Universul), afirmămcă Tatăl este cauza Fiului. Dumnezeu „a făcut Pământul cu puterea Sa, a întemeiatlumea cu înš elepciunea Sa şi cu mintea Sa a întins cerurile‖ 19. Aşadar, Dumnezeucreează prin Cuvânt, care ―era întru început la Dumnezeu (în sânul Tatălui20 ). Toateprin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut‖ 21. „Pentru că întru El au

fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe Pământ, cele văzute, şi cele nevăzute.

[…]Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin Elsunt aşezate‖ 22.

17 Ioan 14,20.18 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 13. 19 Ieremia 51,15.20 Ioan 1,18.21 Ioan 1,2-3.22 Coloseni 1,16-17.



22

1.6 Cum trebuie să înšelegem că „Tatăl este mai mare decât Fiul”, deşi Tatăl şi Fiul “sunt una”?

La o primă vedere superficială este imposibil (ilogic) ca amândouă afirmašiilesă fie adevărate, pentru că ele se exclud reciproc. S-ar părea că, dacă ar fiadevărate, ar însemna fie că Dumnezeu este schimbător, fie că Hristos se contrazicesingur sau că nu spune adevărul. Departe de creştinismul ortodox o asemeneacugetare.

Urmând exemplul şi metodologia Sfinšilor Părinši vom oferi un exemplu dinviaša de zi cu zi, pe care orice om îl poate în šelege cu uşurinšă, pentru a arăta că cele două afirmašii sunt amândouă adevărate, căci Hristos este „Adevărul‖ 1 prinexcelenšă şi fără de păcat2.

Vom apela la ştiinšă şi vă propunem să vă imaginaši că sunteši la volanul unui

autoturism şi conduceši relaxat cu viteză constantă, î ntr-o zi călduroasă de vară, peun drum drept, iar pe marginea drumului sunt pomi. Indicatorul de viteză de labordul maşinii pe care o conduceši arată că vă deplasaši cu 50 de kilometri pe oră.Acum, dacă sunteši întrebaši cu ce viteză vă deplasaši (dumneavoastră şi evidentautoturismul pe care îl conduceši şi tot ceea ce este în el) cu siguranšă că veši fitentaši să răspundeši că, evident, vă deplasaši cu cât afişează indicatorul de viteză al autoturismului, adică cu 50 de kilometri la oră. Acest răspuns însă nu este corect în totalitate, ci este valabil doar pentru un singur caz, mai precis acela în care neraportam la un sistem de referinšă static, mai exact la copacul de pe marginea

drumului pe lângă care treceši cu autoturismul. Dacă ne raportam însă la un altsistem de referinšă, spre exemplu un alt autoturism care se deplasează (tot cuviteză constantă) pe aceeaşi direcšie ca şi dumneavoastră, însă cu viteza de 30 dekilometri pe oră şi pe care tocmai l-aši depăşit, atunci dumneavoastră vă deplasašicu 50 minus 30, adică doar cu 20 de kilometri pe oră.

Analog, afirmašia Domnului nostru Iisus Hristos „că Tatăl este mai mare decâtMine‖ 3 este valabilă doar într-un singur caz, acela în care ne raportăm lacauzalitate (mai precis la raportul de cauzalitate dintre persoana Dumnezeu Tatălşi persoana Dumnezeu Fiul). Astfel, ipostasul (persoana) Dumnezeu Tatăl este cauzaipostasului (persoanei) Dumnezeu Fiului prin naştere, deci este mai mare. Însă, dacă

am alege alt sistem de referinšă, adică, dacă ne-am raporta la orice altceva înafară de cauzalitate, în relašia lui Dumnezeu Tatăl cu Dumnezeu Fiul, afirmašia estefalsă, căci Hristos spune clar că în fiinša lor, ―Eu şi Tatăl Meu una suntem‖ 4 în iubire,voinšă, milă, dreptate, activitate, lucrare etc. ―căci cele ce face Tatăl, acestea le face

1 Ioan 14,6;2 Ioan 8,46;3 Ioan 14,28;4 Ioan 10,30;




23

şi Fiul întocmai‖ 1 pentru că ―după cum Tatăl scoală pe cei morš i şi le dă viašă, tot aşaşi Fiul dă viašă celor ce voieşte‖ 2, deoarece ―precum Tatăl are viašă în Sine, aşa I-adat şi Fiului să aibă viašă în Sine‖ 3. Deşi, după întrupare, Dumnezeu Fiul a luat şifirea omenească, El tot trebuie adorat precum Dumnezeu Tatăl şi este obligatoriu caoamenii şi îngerii „toši să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteş te pe

Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.‖ 4

1 Ioan 5,19;2 Ioan 5,21;3 Ioan 5,26;4 Ioan 5,23;



24

1.7 Botezul este (prima) înviere din morši, naştere din nou în Hristos.

Dumnezeu „nu este Dumnezeul moršilor, ci al viilor‖ 1!Pe muntele Tabor, la Schimbarea la Fašă2 a Domnului Iisus înaintea celor trei

ucenici ai săi: Petru, Ioan şi Iacov „Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El‖ 3. Deci,Moise cel ce murise, dar fusese înviat de Dumnezeu, se arată în trup celor vii,vorbind cu Mesia. În Sfânta Scriptură se precizează clar că Moise a murit4, dar nuse spune nimic despre cum şi când a fost înviat de Dumnezeu. Pentru a înlătura oricesuspiciune privind învierea lui Moise, Sfânta Scriptură precizează, în completareaacestui episod al Schimbării la Fašă, că după moartea acestuia, Dumnezeu trimitepe Sfântul Arhanghel Mihail, căpetenia oştirilor îngereşti, să ia trupul5 Sfântului

Moise, din cauză că satana se împotrivea. Scriptura descrie doar lupta care aurmat între Sfântul Arhanghel Mihail şi satana, însă nu consideră necesar să maiprecizeze rezultatul acestei lupte, din moment ce Moise cel înviat se arătase deja întrup la Schimbarea la Fašă a lui Hristos.

În Biblie, cuvântul Lui Dumnezeu, se spune că Hristos, care este viaša însăşi, s-acoborât la iad (cu sufletul, trupul Său rămânând pe cruce şi mai apoi fiind aşezat înmormânt6) şi, de acolo, din iad a slobozit toate sufletele celor drep ši prin înviereaSa, iar unii dintre sfinši au înviat şi cu trupul exact în acel moment: "Iar Iisus, strigândiarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. [...].Mormintele s-au deschis şi multe trupuri alesfinš ilor adormiš i s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat încetatea sfântă şi s-au arătat multora." 7

Astfel, Hristos Domnul afirmă fără echivoc: „Adevărat, adevărat zic vouă:Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac‖ 8 pentru că „Eu sunt învierea şi viaša; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şicrede în Mine nu va muri în veac‖ 9, deoarece ―Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede înCel ce M-a trimis are viašă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moartela viašă.‖ 10

Hristos Domnul întăreşte aceasta când spune celor 12 ucenici ai Săi că laJudecata înfricoşătoare de la a doua venire a Sa, ei nu vor fi judecaši, ba chiar vor

fi judecători: ―Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aš i urmat Mie, la înnoirea lumii, cândFiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veš i şedea şi voi pe douăsprezece tronuri,

1 Matei 22,32; Marcu 12,27; Luca 20,38;2 Matei 17,2; Marcu 9,2;3 Matei 17,3; Luca 9,30; Marcu 9,4;4Deuteronom 34, 5-6; Iosua Navi 1,1; Deuteronom 33,1;5 Iuda 1,96 I Petru 3, 18-19.7 Matei 27,50-538 Ioan 8,51.9 Ioan 11,25-26.10 Ioan 5,24.




25

judecând cele douăsprezece seminšii ale lui Israel‖ 1 (căci „Celui ce biruieşte îi voi da săşadă cu Mine pe scaunul Meu‖ 2 ).

Această (primă) înviere este, deci, Taina Sfântului Botez pentru că însuşiHristos Domnul Dumnezeul nostru spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh,nu va putea să intre în împărăš ia lui Dumnezeu‖ 3, deoarece „celor câš i L-au primit,

care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu dinsânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-aunăscut‖ 4.

Astfel, ―îngropaši fiind împreună cu El prin botez, cu El aš i şi înviat‖ 5, ―deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morš i,prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieš ii; […] vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. […] înfăš işaš i-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaš i dinmorši‖ 6. Sfântul Apostol Petru mărturiseşte: ―Binecuvântat fie Dumnezeu şi TatălDomnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristosdin mor

š i, ne-

a născut din nou, spre nădejde vie‖ 7 prin

―botezul, care vă mântuieşte

astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăš iei trupului, ci ca deschidere a cugetului buncătre Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos‖ 8.

Doar cei ce trăiesc î n Domnul, adică fac voia Lui şi nu sunt creştini (ortodocşi)doar cu numele, iar prin faptele lor nu tăgăduiesc pe Hristos, adică aceia caredacă au întinat pecetea Sfântului Botez prin păcate, se reîntorc la Domnul căindu-sepentru faptele lor urâte şi mărturisindu-le în Taina Sfintei Spovedanii, primind de laDomnul iertarea păcatelor prin preotul duhovnic şi apoi primind împăcarea şi unireareală (nu simbolică) cu Hristos în Taina Sfintei Împărtăşanii, doar ―ei au înviat şi au împărăš it cu Hristos mii de ani. Iar ceilalš i morši nu înviază până ce nu se vor sfârşi

miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere‖ 9. După cummărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul, a doua înviere este cea obştească, la carevor învia toši oamenii pentru a fi judecaši potrivit faptelor săvârşite. Însuşi Hristos,Domnul Dumnezeul nostru, vorbind în acelaşi context despre cele două învieri(naşterea din nou prin Sfântul Botez şi învierea obştească a moršilor), face foarteclar diferenša între învierea celor ce sunt morši trupeşte şi stau în morminte, şi învierea celor morši sufleteşte, adică a acelora care nu trăiesc î n Dumnezeu (nusăvârşesc voia Lui, care este viaša şi iubirea), ci doar viešuiesc trupeşte în întunericul

lumii acesteia, întrucât „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelorcelor fără de minte şi s-a asemănat lor.‖ 10. Prima înviere se petrece „acum‖, adică

1 Matei 19,28; Luca 22,30.2 Apocalipsa 3,213 Ioan 3,5.4 Ioan 1,12-13.5 Coloseni 2,12.6 Romani 6,4-13.7 I Petru 1,3.8 I Petru 3,21.9 Apocalipsa 20,4-6.10 Psalmul 48, 12.




26

într-un prezent continuu în Sfânta Biserică, unde Hristos cel viu lucrează: „Adevărat,adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morš ii vor auzi glasul Fiului luiDumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia‖11 (îndemnul adresat de Hristos Domnultânărului „Lasă moršii să-şi îngroape morš ii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăš ia luiDumnezeu‖ 12, este elocvent în acest sens). Învierea a doua, adică învierea obştească

(a moršilor din morminte), va avea loc la sfârşitul veacurilor, la a doua venire aDomnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ―Nu vă miraš i de aceasta; căci vine ceasulcând toš i cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieš ii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. ‖ 13

11 Ioan 5,25.12 Luca 9,30.13 Ioan 5,28-29.




27

1.8 Biserica este Una, Sfântă, Catolică (Universală în sens ortodox)şi Apostolică.

Sfinšii Apostoli şi, mai apoi, urmaşii lor, Sfinšii Părinši, s-au luptat prin cuvântpentru a apăra adevărul Lui Hristos î n Biserica Sa, cu cei care fie din neştiinšă, fiedin rea voinšă doreau distrugerea adevărului. Biserica lui Hristos are patru atributefundamentale, întemeiate de Sfinšii Apostoli, apoi reafirmate de Sfinšii Părinši înCrezul Bisericii, „εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν ἐκκλησίαν·‖1.Astfel, mărturisim că noi credem „într-una Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică.‖ (Crezul Niceo-Constantinopolitan, 325 şi 381 AD).

Biserica este doar una pentru că este trupul lui Hristos, este sfântă pentru că este întemeiată de Hristos Dumnezeu, este catolică (a nu se confunda cu Biserica

Romano-Catolică, ci catolică î n sensul original din limba greacă), adică universală,pentru toši oamenii (indiferent de rasă, našionalitate, vârstă, sex etc.) şi esteapostolică, adică a fost întemeiată de Sfinšii Apostoli (şi urmează întocmai învăšătura acestora).

Cuvântul ortodox este format din două cuvinte din limba greacă: orto care înseamnă drept şi doxa care înseamnă învăšătură, aşadar ortodox se traduce prindreapta învăšătură sau apostolică. Cuvântul catolic derivă de la cuvântul grecesckatolike care înseamnă universal. Altfel spus, Sfânta Biserică este pentru toši oameniicare vor să urmeze dreapta învăšătură apostolică a Adevărului, Hristos.

Conform învăšăturii Sfinšilor Părinši, Biserica Ortodoxă mărturiseşte c

ă Duhul

Sfânt ―este din Tatăl şi-L numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul, dar îlnumim Duhul Fiului… şi se dă nouă prin Fiul.‖ 2

1 http://en.wikipedia.org/wiki/Nicene_Creed2 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 8.



28

1.9 Ştiinša şi religie. Concordanšă, nu contradicšie.

Marele fizician al secolului al XX-lea, Albert Einstein, cel care a revolušionatcunoştinšele noastre despre Univers, oferind o explicašie corectă a acestuia la scară

mare prin teoria relativităšii, a văzut logosul în creašie, ba mai mult, a remarcatatât valoarea pe care o au pentru ştiinšă cunoştinšele revelate de adevăratareligie, precum şi rolul ştiinšei în păstrarea şi trăirea adevăratei credinše, afirmând„ştiinša fără religie este neputincioasă, iar religia fără ştiinšă este oarbă‖ . Omulcunoaşte nu doar prin filosofie şi ştiinšă, dar şi prin revelašia Duhului Sfânt. Astfel,ştiinša, prin observašiile empirice, confirmă revelašiile cosmogonice din SfântaScriptură, cosmogonia reprezentând deci puntea de legătură între ştiinšă şiadevărata religie. Aşa cum susšin şi învăšašii scolastici (evul mediu târziu), Dumnezeueste izvorul adevărului şi al oricărei forme de cunoaştere, El nu se poate exprima în

moduri diferite şi contradictorii. Orice contradicšie între rašiune şi revelašia divinărezultă fie dintr-o folosire falsă a rašiunii, fie dintr-o interpretare greşită a învăšăturii creştine. Rešinem că între religie şi ştiinšă nu există opoziš ie, ci distincš ie, elecompletându-se reciproc.



29

1.10 Preştiinšă şi predestinare

Nimic nu se întâmplă fără voia Lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu fašă de cele

ce săvârşesc de fiinšele rašionale din Univers este de două feluri: binecuvântare şi îngăduinšă. Astfel, pentru săvârşirea celor bune de către oameni şi îngeri, voiaDomnului este numită binecuvântare. Dar şi îngerii răi cer voie lui Dumnezeu ca săfacă răutăši1, iar Dumnezeu tolerează să existe şi îngerii şi oamenii răi, deci vorbimde îngăduinša Lui Dumnezeu doar în cazul celor ce săvârşesc răul şi a existenšeirăului însuşi, pentru că cei buni fac voia Domnului, săvârşind binele.

Mecanica cuantică (prin faimosul principiu de incertitudine formulat de cătrecelebrul fizician german Werner Heisenberg) ne oferă şi o explicašie ştiinšificăpentru faptul că nu există determinism în lumea materială, deşi există legi precise în

Univers care guvernează materia. Astfel, dacă nu există determinism în lumeamaterială (irašională), cu atât mai mult nu există predestinare (destin), un viitorabsolut şi dinainte pregătit pentru fiinšele rašionale (libere să decidă pentruacšiunile lor). Noi oamenii nu suntem nişte simple marionete, nu trebuie să urmăm unprogram prestabilit independent de voinša noastră, de alegerea noastră, delibertatea noastră.

Hristos Iisus, Domnul Dumnezeul nostru spune clar că omul, prin voinša saexclusivă, alege viaša sau moartea: „Şi nu voiši să veniši la Mine, ca să aveš i viašă!‖ 2

Bineînšeles că Dumnezeu are un plan pentru fiecare creatură rašională a Lui,potrivit harului pe care îl dăruieşte persoanei respective, dar aceasta implicăresponsabilitate din partea ei: „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinš at mult, mai mult i se va cere‖ 3, de aceea, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „stăasupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!‖ 4, la fel cum spune şi SfântulProoroc Isaia: ―Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc înmijlocul unui popor cu buze necurate şi pe Domnul Savaot L-am vă zut cu ochii mei![…]. El a zis: «Du-te şi spune poporului acestuia»[…]‖ 5. Însă toši oamenii sunt chemašide Hristos la viaša veşnică, căci Domnul „luminează pe tot omul, care vine în lume‖ 6 spunând ―şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.‖ 7

Omul este liber să decidă dacă săvârşeşte binele, lucru posibil numai

conlucrând cu Dumnezeu, izvorul binelui, căci Hristos spune „fără Mine nu puteš i facenimic.‖ 8, sau dacă săvârşeşte răul, posibil doar prin îngăduinša lui Dumnezeu.

1 Iov 1,11-12; 2,5-7; Marcu 5,7-13.2 Ioan 5,40.3 Luca 12,48.4 I Corinteni 9,16.5 Isaia 6,5,9.6 Ioan 1,9.7 Ioan 6,37.8 Ioan 15,5.




30

„Înaintea oamenilor este viaš a şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da.‖ 1 Esteevident că alegerea aparšine exclusiv omului „deci, de se va curăš i cineva pe sine deacestea, va fi vas de cinste, sfinš it, de bună trebuinšă stăpânului, potrivit pentru totlucrul bun.‖ 2

Şi în Psalmi scrie că Dumnezeu preştie (cunoaşte) totul despre viaša fiecărui

om, chiar înainte de naşterea omului, şi ştie toate faptele lui, care evident sunturmare a alegerii libere a omului, şi ştie şi toate gândurile (cugetările din inima)omului (din trecut şi viitor), însă nu predestinează nimic: „Doamne, cercetatu-M-ai şiM-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurilemele de departe. Cărarea mea şi firul vieš ii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile melemai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea. Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă (viitor) şi pe cele de demult (trecut).‖ 3

Un exemplu pentru a explica acest lucru şi pentru a sublinia diferenša dintrepreştiinšă şi predestinare este drumul unei furnici pe o suprafašă plană. Să ne

imaginămo ma

să fără nimic pe ea şi o furnică mi

şcându-se pe suprafa

ša ei. Săpresupunem că furnica este bidimensională şi putem face acest lucru întrucât ea sepoate deplasa doar în spašiul bidimensional, determinat de suprafaša mesei (adicădoar pe lungimea şi lăšimea mesei, nu şi în înălšime). Noi, privind din a treiadimensiune (din înălšime) putem vedea toate posibilităšile de mişcare ale furnicii, pesuprafaša bidimensională a mesei, precum şi viitorul potrivit direcšiei curente dedeplasare, însă nu o determinăm să meargă pe acea direcšie; preştim toateposibilităšile ei de mişcare, precum şi unde va ajunge deplasându-se pe direcšiacurentă, însă nu o predestinăm să meargă pe o direcšie anume. Întocmai şiDumnezeu preştie tot ce se întâmplă î n Univers, deoarece Universul (şi, implicit, toate

dimensiunile) este în Dumnezeu, însă nu predestinează fiinšele rašionale, libere.Astfel, aşa cum nouă ni se pare firesc să privim o clădire înaltă de la parter laultimul etaj şi de la ultimul etaj la parter, aşa şi Dumnezeu „vede‖ timpul fiecăruia,căci nu există un timp absolut, de la început la sfârşit şi de la sfârşit la început.

Dacă nu am fi liberi să decidem asupra acšiunilor noastre, nu am putea fi nicijudecaši4. Proorocul Iezechiel5 arată cum i-au fost revelate de către Dumnezeuexistenša libertăšii omului şi lipsa predestinării, la fel şi Sfântul Chiril al Alexandriei, în „Comentariu la Evanghelia după Ioan‖ , continuă explicarea acestor adevăruricând vorbeşte despre capitolul 9 al Evangheliei, insuflat fiind de Duhul Sfânt.

Sfântul Ioan Damaschin întăreşte acest adevăr afirmând că Dumnezeu într-adevăr apus legi care guvernează cele irašionale, însă noi oamenii, rašionali fiind, dacăsuntem predestinaši ―facem cu necesitate ceea ce facem: iar ceea ce se face cunecesitate nu este nici virtute, nici viciu. Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu,atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacădă unora bunătăš i, iar altora necazuri. Apoi, Dumnezeu nu va cârmui şi nici nu va purta

1 Eclesiasticul 15,17; Deuteronom 30,15.2 II Timotei 2,21.3 Psalmul 138,1-5.4 Ieşirea 33,19; Deuteronom 24,16. 5 Iezechiel 18.




31

grijă de făpturile sale, dacă toate se conduc şi se produc din necesitate. De prisos va firašiunea noastră, căci nu suntem stăpânii nici unei fapte şi în deşert deliberăm. Darnegreşit raš iunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea tot ceea ce este raš ionaleste şi liber.‖ 6 Dumnezeu spune foarte clar lui Moise: „şi pe cel ce va fi de miluit îl voimilui şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura‖ 7, deci doar noi înşine

prin voinša şi faptele noastre decidem pentru viaša noastră. Noi înşine decidemdacă acceptăm mântuirea ce o primim în dar de la Hristos Iisus, iar aceastăacceptare (ce nu este nicidecum asemenea unui act juridic), este un proces continuuce se realizează şi se vede exclusiv în faptele omului. Astfel, Sfântul Apostol Pavelne îndeamnă „cu frică şi cu cutremur lucraši mântuirea voastră‖ 8, împreună cu Hristos Iisus evident, cel care ne mântuieşte şi fără de care nu putem face nimic9. Desigur căfaptele noastre bune sau rele au, în multe cazuri, efect şi asupra celor din jurulnostru, familie, prieteni, colegi etc., însă nu vom intra în amănunte.

6 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 7.7 Ieşirea 33,19. 8 Filipeni 2,12.9 Ioan 15,5.



32

1.11 Omul este trup şi suflet (spiritual). ADN-ul, codul viešiibiologice.

Sfântul Ioan Damaschin spune că singura caracteristică comună a celor douăfiri, dumnezeiască şi umană, este rašiunea, întrucât omul a fost făcut „după chipul‖ 1 lui Dumnezeu, „adică gânditor şi liber‖ 2 şi ―după asemănarea‖ 3 lui Dumnezeu, ―adicădesăvârşit în virtuš i atât cât este cu putinšă firii omeneşti‖ 4. Formă au doar celemateriale din Univers, iar Dumnezeu, fiind mai presus de Univers, nu are cum săaibă formă, deci chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu se referă exclusiv lasufletul spiritual al omului şi nicidecum la ceva trupesc (material), pentru că doar―lumea spirituală este înrudită cu El, căci înrudită cu Dumnezeu este firea rašională carese poate sesiza numai cu mintea.‖ 5 Astfel, aşa cum am arătat mai sus când am vorbitdespre Domnul Iisus Hristos (care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat),

―Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minšii, care stă la mijloc întrecurăš enia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare asufletului şi a trupului. [...]. Mintea s-a făcut lăcaş Dumne zeirii unite cu ea după ipostas,după cum şi trupul‖ 6 s-a făcut.

Animalele nu au minte, după cum spune şi psalmistul „omul, în cinste fiind, n-apriceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor‖ 7, deciomul, printr-o viešuire pur trupească (instinctuală, bazată exclusiv pe cele şasesimšuri trupeşti), renunšă de bună voie la cinstea comuniunii cu Dumnezeu, la viašacea adevărată.

Sufletul omului, spun Sfinšii Părinši, „este o substanšă vie, simplă, necorporală,prin natura sa invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, rašională, spirituală, fără deformă; se serveşte de un corp organic şi î i dă acestuia puterea de viašă, de creştere, desimš ire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea maicurată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet‖ 8 .

Sfânta Scriptură precizează că toate vietăšile animale au suflet, căci ―tuturorf iarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăš ilor care se mişcă pepământ, care au în ele suflare de viašă …‖ 9, Dumnezeu le dă aceeaşi hrană materială pentru trup ca şi nouă oamenilor (evident după căderea în păcat a luiAdam). Sfinšii Părinši spun că „trebuie să se ştie că facultăšile oricărei vieš uitoare se

împart în facultăš i sufleteşti, facultăš i vegetative şi facultăš i vitale. 10―. Luând Domnul

1 Facerea 1,26.2 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4.3 Facerea 1,26.4 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4.5 Idem, Cartea II-a, cap 12.6 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 6.7 Psalmul 48,12,21.8 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 12.9 Facerea 1,30.10 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea II-a, cap 12.




33

Dumnezeu šărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faš a lui suflare de viašă şi s-a făcut omul fiinšă vie‖ 1, deci omul nu are doar un suflet simplu (cu activitate psihică,emošii sufleteşti: bucurie, tristeše, iubire, ură etc. ) precum au animalele, ci a primitun suflet spiritual (cugetător, gânditor, rašional, deci cu conştiinša existenšei fiinšialeşi nemuritor, cu posibilitatea unei vieši duhovniceşti) direct de la Dumnezeu, fiind

astfel o creatură directă a Lui. Sfânta Scriptură nu precizează că šărânapământului din care a fost făcut trupul lui Adam ar fi fost sterilizată (adică lipsită de orice principiu de viašă biologică), căci tot pământul (şi nu doar o parte) ascultadeja de porunca lui Dumnezeu de a da viašă biologică într-o mare diversitate despecii, adică avea în el principiul viešii biologice. Scriptura nu precizează nici cătrupul lui Adam ar fi fost steril înainte să primească direct de la Dumnezeu sufletulrašional şi nemuritor, care î i dă omului capacitatea de a trăi viaša cea adevărată,care este viaša duhovnicească în Dumnezeu Duhul Sfânt.

Astfel, tot pământul (materia) are în el principiul viešii biologice în urmaporuncii lui Dumnezeu,

şi întrucât trupurile tuturor vie

šuitoarelor (deci

şi al omului)

sunt făcute din acelaşi pământ, înseamnă că din punct de vedere trupeşte urmeazăacelaşi principiu de viašă biologică. „Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui,care erau cu el, şi a zis: «Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri şi cutot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarelepământului, care sunt cu voi, cu toate vietăšile pământului»―2.

Doar omul are în el şi principiul viešii duhovniceşti (prin sufletul spiritual şinemuritor, care este chipul lui Dumnezeu în om), astfel, Sfântul Pavel vorbeşte încazul omului despre ―despărš itura sufletului şi duhului‖ 3 arătând că, deşi sufletul şispiritul omului sunt din aceeaşi substanšă, acestea nu se pot confunda, căci spiritul

sufletului este numit şi ―duhul minšii‖ 4 omului. Urmând îndemnul Sfântului Pavel, ca―întreg duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul vostru să se păzească‖ 5 de orice lucrunefiresc, noi trebuie să ne păzim curate atât cele ce šin de sufletul nostru spiritual(cugetul minšii, gândirea, rašiunea), precum şi sentimentele sufleteşti; şi de asemeneaşi trupul trebuie ferit de orice întinăciune.

Rešinem că, pentru om, duhul şi sufletul nu sunt nicidecum două entităšideosebite, ci una singură. În timp ce prin suflet se înšelege, în general, sediulafectelor, principiul vital (care îl au şi animalele), duhul (spiritul) este parteasuperioară, fină, a sufletului omului, capabilă de a se pune în contact cu Sfântul Duh

şi de a-i deveni sălaş. Antropologia Paulină face distincšii terminologice întrepsyhè= suflet, pneuma= duh (partea superioară a lui psyhè) şi nóos (nous)= minte,cugetare, inteligenšă, rašiune (partea superioară a lui pneuma şi cea mai fină a luipsyhè), toate în opozitie cu sárx= carne (ca materie) şi soma= trup (formaorganizată a lui sárx). Cu aceste nuanšări, dihotomia suflet-trup este fără echivoc.

1 Facerea 2,7.2 Facerea 9,9-10.3 Evrei 4,12.4 Efeseni 4,23.5 I Tesaloniceni 5,23.




34

Tot Sfântul Pavel spune că „sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar altaeste slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. …Se seamănă trup firesc, înviazătrup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris:«Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duhdătător de viašă»‖ 6. Terminologia Paulină trebuie citită şi înšeleasă astfel: "trup

carnal" (sárx) este carnea ce alcătuieşte atât trupurile oamenilor, cât şi cele aleanimalelor, care, deşi este din aceeaşi materie, este diferită ca aspect în funcšie despecie - carnea fiecărei specii (om, peşti, păsări, animale) având particularităšile ei- însă nu este diferită ca structură (atomică, moleculară); "trup" (sóma) este formaorganizată, cu formă specifică, a materiei carnale; "trup firesc" (psyhikós) estetrupul omului înzestrat cu suflet viu, dar care trăieşte doar la nivelul afectelor şipasiunilor, prada labilităšii psihologice, iar "trup duhovnicesc" (pneumatikós) estetrupul omului transfigurat prin înviere, asemănător cu trupul înviat al lui Iisus Hristos,liber nu numai de materia coruptibilă, ci şi de labilitatea psihologică, dominat de

propriul său duh în comuniune cu

Duhul Sfânt, devenit capabil să participe la slava

lui Dumnezeu.Hristos Domnul spune clar că "Duhul este cel ce dă viašă; trupul nu foloseşte la

nimic" 7 subliniind că mărešia omului, "chipul şi asemănarea" 8 lui cu Dumnezeu esteexclusiv în sufletul său. Trupul omului (ca şi cel al animalelor) e făcut din pământ ca"să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-adat ‖ 9. Tot Domnul Iisus Hristos ne avertizează "Nu vă temeš i de cei ce ucid trupul, iarsufletul nu pot să-l ucidă; temeš i-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupulsă le piardă în gheenă." 10 Despre învierea moršilor11 cu trup şi suflet la a douavenire a Domnului Iisus Hristos, însă, vom reveni cu amănunte în capitolele

următoare.Dogma creştin-ortodoxă, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe învăšătura

Sfinšilor Părinši, mărturiseşte că Dumnezeu este creatorul viešii, Cel care a creattoate formele de viašă (vegetale şi animale) inclusiv pe om, din pământ (materie) şidin acest motiv între om şi animale nu este nici o diferenšă fiziologică (trupească), ciuna exclusiv de natură sufletească , pentru că numai sufletul omului este spiritual(cugetător, rašional, gânditor) şi nemuritor. Nu trebuie să confundăm inteligenša curašiunea. Există inteligenšă artificială, inteligente sunt şi animalele, însă gândirea,cugetarea, rašiunea, este proprie doar omului pe Pământ. Întâlnim aceleaşi şase

simšuri trupeşi atât la om, cât şi la animale: auz, văz, miros, gust, tactil (pipăit),echilibru. Sistemul nervos al trupului are un sistem senzorial dedicat fiecărui simš.Sfânta Scriptură nu intră în amănunte despre modul „cum‖ a apărut şi s-a dezvoltatviaša pe planeta noastră în toată diversitatea ei, ci spune doar că Dumnezeu este

6 I Corinteni 15,40-45.7 Ioan 6,63.8 Facerea 1,27.9 Eclesiasticul 12,7.10 Matei 10,28.11 Marcu 12,25.




35

cauza viešii şi EL poartă de grijă la toată creašia Sa, iar această grijă fašă decreašie este numită pronie în limbajul teologic.

Rašiunea este facultatea logică a omului prin care observarea şi analizareadatelor conduce la concluzii rašionale, or animalelor nu li s-a dat aceastăcapacitate, fiindcă ele nu au voinšă liberă. În schimb, ele posedă înalte reacšii

instinctuale (bazate pe simšurile trupeşti), Creatorul înzestrând fiinša (firea)animalelor cu anumite caracteristici specifice, cu simšuri trupeşti superioare,compensează lipsa lor de rašiune. Astfel, unele animale au văzul mult mai bun decâtomul, altele, mirosul, altele, gustul, altele, auzul, altele ,echilibrul, iar altele, simšultactil (pipăitul). Rešinem că şi animalele au suflet (însă nespiritual şi pieritor), deci ausentimente. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu este fără ordine şi scop în împărăšia animalelor, fiecare poartă înš elepciunea Ziditorului şi Îl mărturiseşte.Dumnezeu a dăruit omului şi animalelor multe însuşiri fireşti, cum ar fi mila, iubirea,sensibilitatea, căci până şi dobitoacele necuvântătoare se tânguiesc când pierd pevreunul de-al lor".

Există concordanšă între ştiinšă şi religie în domeniul lor comun, anumecosmogonia, aşa cum vom vedea şi în capitolele următoare. Astfel, este o perfectăconcordanšă între ordinea aparišiei viešuitoarelor pe Pământ. Atât ştiinša, cât şicreašionismul biblic susšin că viaša animală a apărut întâi în apă (moluşte, peşti),apoi în aer (păsările) şi mai apoi pe uscat (animalele). Omul este ultima fiinšăterestră (şi după el nu mai apare nici o altă fiinšă pe pământ), fiind astfel „cununacreašiei‖.

Întrucât trupul tuturor viešuitoarelor, inclusiv al omului, este făcut din pământ(materie, molecule, atomi), toate viešuitoarele sunt dotate cu structuri similare care

să execute procesele de bază ale viešii. La nivel celular şi mai jos, la nivelulmoleculelor care susšin şi execută procesele elementare ale viešii biologice, toateformele de viašă de pe Terra prezintă aceleaşi molecule care permit funcšionareaorganismelor vii. Indiferent de specie, polinucleotidele (precum ADN-ul şi ARN-ul),polipeptidele (precum proteinele) şi polizaharidele (precum amidonul şi glucoza)sunt identice. ADN-ul, ARN-ul şi proteinele au toate aceleaşi formule chimice, înciuda faptului că există sute de aranjări posibile ale elementelor structurale(proprietatea numită chiralitate). Toate formele de viašă folosesc aceleaşi patrumolecule (adenină, citozină, timină, guanină) în cadrul structurii ADN-ului, deşi

puteau fi utilizate mai bine de o sută. Toate formele de viašă se reproduc prinduplicarea moleculei ADN. Nošiunea de acid dezoxiribonucleic (ADN) desemneazăuna dintre cele mai complexe molecule organice, substan šă care se găseşte înfiecare celulă a corpului unei fiinše vii şi care este esenšială pentru identitateaoricărui organism. Are rol de stocare a informašiei, conšinând instrucšiunile pentruconstruirea altor componente ale celulelor: moleculele de ARN, proteine etc.Segmentele ADN care poartă informašia genetică sunt numite gene. Proteineleprezente în cadrul tuturor formelor de viašă de pe Terra conšin aceiaşi 20 deaminoacizi în cadrul structurii proprii, deşi există în jur de 400 care ar fi putut fifolosiši.




36

Toate formele de viašă de pe Terra partajează un cod genetic universal ,parte a ADN-ului lor. Literele din structura spiralei ADN-ului, luate câte trei,formează instrucšiuni codificate care indică ce aminoacizi trebuie să se combinepentru a forma o proteină. Fiecare specie de pe Pământ foloseşte acelaşi codgenetic pentru a îndeplini această funcšiune. Bacteriile folosesc exact acelaşi cod

pentru a produce proteine ca şi noi, oamenii. Toate formele de viašă de pe Terrafolosesc aceleaşi mecanisme metabolice. La toate formele de viašă care au la bazăcelule prevăzute cu nucleu, de la amibă la balena albastră, glucoza estemetabolizată în aceiaşi 10 paşi, în aceeaşi ordine, folosind aceleaşi 10 enzime.

Teoria evolušionistă nu poate contrazice creašionismul Sfintei Scripturi. Pe deo parte, sunt multe întrebări fundamentale la care evolušionismul nu poate răspunde,iar pe de altă parte, creašionismul nu infirmă faptul că ADN-ul este cel carecontrolează trupul oricărui organism viu de pe Pământ şi nici nu spune că ar existavreo diferenšă trupească (fiziologică) între om şi animale, întrucât trupurile

acestora sunt făcute de Dumnezeu din aceeaşi materie: p

ământ.

Reamintesc că Sfânta Scriptură şi Sfinšii Părinši, deci Biserica Ortodoxă,mărturiseşte fără echivoc că diferenša între om şi animale nu este nicidecumfiziologică (trupească), ci de natură sufletească, mai exact, doar sufletul omului estespiritual, aşa cum am arătat mai sus. Doar omul are minte (gândire, rašiune,cugetare) şi este nemuritor. Evolušioniştii nu pot spune cum a apărut prima celula vie.Teoria evolušionistă nu poate nega complexitatea ADN-ului care nu se poate"autoregla" pentru a ajunge la această diversitate de forme de viašă (căci, dacă s-ar regla singur, ar însemna că materia este inteligentă, ceea ce este absurd pentruorice om de ştiinšă), astfel ştiinša poate vorbi mai degrabă de o "reglare adaptivă"

în baza unor legi clare impuse de "cineva".Viaša biologică apare din pământ (materie) la porunca lui Dumnezeu12 în

timpul „zilelor‖ creašiei, însă având în vedere că Dumnezeu (Cel ce a făcut timpul)este atemporal şi Cuvântul Său este atemporal, această poruncă este atemporală,deci nu se limitează doar la perioada de timp a „zilelor‖ creašiei. Aceasta înseamnă că speciile de vietăši vegetale şi animale apar şi dispar în timp, iarnumărul speciilor nu este limitat doar la cel din perioada „zilelor‖ creašiei, şi nici nueste constant. Astfel, atâta timp cât va exista, pământul (planeta Pământ) ascultăde porunca lui Dumnezeu şi nu susšine doar viaša biologică cu un număr limitat de

specii, ci dă (creează condišiile pentru aparišia unor) specii noi, după legea (viešiibiologice) pusă de Dumnezeu în natură (căci materia nu are viašă în sine şi nu poatecrea viašă de la sine). Omul este cununa creašiei şi centrul ei, astfel Universul esteantropocentric (şi nu geocentric sau heliocentric. Universul nu are centru spa šio-temporal). Omul nu are doar viašă biologică şi psihologică asemenea vietăšiloranimale (în funcšie de complexitatea speciei evident, căci nu toate animalele auemošii sufleteşti: bucurie, tristeše, depresie etc.), ci este singura fiinšă (specie) de pePământ care are şi viašă duhovnicească prin sufletul său spiritual şi nemuritor, întru

12 Facerea 1,11-31




37

Duhul Sfânt. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, omul dobândeşte Duhul Sfânt care sesălăşluieşte în duhul (mintea, spiritul sufletului) omului.

Ştiinša nu poate spune nimic despre cum devine om un ovul fertilizat. Ce se întâmplă din momentul în care peretele unui ovul este penetrat de un spermatozoidpână în momentul în care o nouă fiinšă umană este formată, cu toate organele sale,

funcšionând într-o armonie şi interdependenšă uluitoare, reprezintă un proces de ocomplexitate incredibilă care este dus la bun sfârşit aproape de fiecare dată. Cumse întâmplă acest lucru, care este mecanismul celular care face ca, deşi se porneştede la o singură celulă, să se ajungă la multiple tipuri de celule, cu roluri diferite,deşi toate au practic aceeaşi informašie genetică este încă un mister pentru ştiinšă.Toate celulele dintr-un organism, oricât de complex, au la origine celulelenespecifice (generale) ale embrionului. Toate aceste celule nespecifice au acelaşiset de cromozomi, ce conšin informašiile genetice pentru "construirea" întreguluiorganism. Dar, în procesul dezvoltării embrionului, anumite gene sunt activate înanumite celule, pe când în alte celule sunt activate alte gene. Cele mai multe dintregene sunt, de fapt, inactive în cea mai mare parte a timpului. Genele producproteine. Fiecare tip de celulă (diferite acum prin genele declanşatoare specifice)produc tipuri diferite de proteine. În acest fel apare o diferenšiere a celulelor.Celulele de acelaşi tip se strâng împreună pentru a forma organele. În ultimii ani s-au făcut cercetări asidue în determinarea mecanismului de specializare a celulelor.Maniera exactă în care are loc diferenšierea celulară şi mecanismul caredeclanşează activarea unor anumite gene rămân, deocamdată, nedesluşite.

Ştiinša actuală nu poate spune la ce foloseşte cea mai mare parte a ADN-ului. O singură celulă umană conšine aproximativ 2 metri de ADN. Dar numai 2

centimetri din cei 2 metri reprezintă gene, adică setul de instrucšiuni necesar pentrucrearea proteinelor. Restul ADN-ului a fost denumit "junk ADN" (ADN inutil), pentrucă s-a considerat, la descoperirea acestuia, că genele sunt suficiente pentru aexplica totul în materie de mecanisme celulare. Când s-a constatat că numărul degene din celula umană este de aproximativ 25-30 de mii, cu pušin mai multe decâtnumărul de gene ale viermelui C. elegans, s-au născut întrebări legate de sursacomplexităšii omului: dacă nu numărul de gene, atunci cine este responsabil pentrusuperioritatea omului între viešuitoare? Pe de o parte, faptul că ADN-ul fără genes-a păstrat fără mutašii de-a lungul evolušiei este un indiciu al importanšei acestuia.

Pe de altă parte, studiile din ultimii ani arată că mare parte din ADN-ul care nuconšine gene, deşi foarte bine conservat la mamifere, la om a suferit modificări.Astfel, teoria evolušionistă nu poate demonstra că superioritatea omului fašă decelelalte animale este de origine materială. Reamintesc că Sfânta Scriptură şidogma ortodoxă creştină spune clar că superioritatea omului fašă de animale esteexclusiv datorată sufletului. Şi animalele au suflet, însă un suflet nespiritual (lipsit derašiune şi nemurire).

În concluzie, ştiinša nu poate fi folosită nicidecum pentru a infirma existenša luiDumnezeu sau a exclude pronia Sa în creašie. Ştiinša confirmă multe aspecte alecreašionismului. Evolušionismul este departe de a fi o teorie completă (aşa cum este

cea creašionistă care răspunde la toate întrebările), căci nu poate răspunde la




38

întrebările fundamentale legate de viašă. Astfel, ştiinša oferă multe răspunsuri utilepentru omenire, întrucât explică unele mecanisme ale dezvoltării viešii pe pământ şirolul ADN-ului, însă, din nefericire, nu poate răspunde la problemele fundamentaleale originii viešii:

1. Cum a apărut viaša?

2.

Cum devine om un ovul fertilizat?3. De ce ADN-ul fără gene s-a păstrat fără mutašii de-a lungul evolušiei?4. De unde provine superioritatea omului fašă de animale (întrucât nu este

trupească)?

Noi, creştinii ortodocşi, ştim că Dumnezeu ne-a dat capacitatea să înšelegemlumea, Universul, iar, în Duhul Sfânt, să cunoaştem şi lumea spirituală „chiar şiadâncurile lui Dumnezeu‖ 13 pe care „omul firesc nu le poate pricepe" 14. Ştiinšaconfirmă revelašia Sfintei Scripturi în ceea ce priveşte viaša biologică. Vom aminti

doar câteva aspecte: toate organismele vii sunt făcute din aceeaşi materie (pământ,molecule, atomi) şi, astfel, există o strânsă legătură fiziologică (trupească) î ntre ele(demonstrată fără echivoc de ADN). Viaša a apărut întâi în apă (moluşte, peşti etc.),apoi în aer (păsările), apoi pe uscat (animalele). Şi în cele din urmă omul, ca ceamai complexă fiinšă de pe Pământ.

Un organism este un sistem deschis care face schimburi de materie, energie şiinformašie cu mediul înconjurător, este "viu" şi dispune de "viašă" limitată (trăieşte oanumită perioadă). Organism este orice individ (persoană) din cadrul unei specii care prezintă anumite caracteristici generale: o structură celulară (cu excepšia

viruşilor), reproducere, prezenša acizilor nucleici şi a altor substanše organice,procese metabolice, capacitatea organismelor de a face fašă condišiilor externe încontinuă schimbare, astfel încât să poată dobândi hrana şi orice alt fel de resursenecesare pentru asigurarea energiei necesare continuării viešii.

Subsistemele componente ale fiecărui organism sunt sisteme şi aparatealcătuite din organe. Organele sunt alcătuite dintr-un ansamblu de šesuturi diferite.Šesuturile sunt alcătuite din celule de origine, formă, structură şi funcšie comună.

Organismele vii, atât cele vegetale, cât şi cele animale, nu au apărut toatesimultan. Dumnezeu le-a făcut pe toate cu înšelepciune conform planului Său,treptat, legându-le prin legi precise unele de altele, de la organismele cele mai

simple până la cele mai complicate, aşa cum reiese din revelašia Sfintei Scripturi.Privind din sistemul de referinšă (temporal) al omului, apar pe rând (nicidecum toate în acelaşi timp), la porunca lui Dumnezeu (şi nu întâmplător), din pământ (materie), într-un mod bine organizat (şi nu haotic), având o strânsă legătură biologică(trupească) între ele, întâi organismele regnului vegetal şi apoi organismele regnuluianimal15. Astfel, vegetašia apare în ziua a treia, abia mai târziu, în ziua a cincea,apar vietăšile din apă şi apoi păsările, iar în ziua a şasea, vietăšile terestre, inclusiv

13 I Corinteni 2, 10.14 I Corinteni 2, 1415 Facerea 1,11-30




39

omul (tot în această zi). Omul însă, deşi are trup biologic din pământ (materie),asemenea vietăšilor animale, nu apare la porunca lui Dumnezeu ci, aşa cum am spusanterior, este singura creatură de pe Pământ făcută direct de Dumnezeu, atât cutrup, cât şi cu suflet rašional (spiritual)16. Reamintim că timpul este relativ, aşa cumreiese şi din Sfânta Scriptură (în Psalmul 89, o mie de ani este comparată fie cu o

zi de 24 ore, fie cu o strajă din noapte, adică 3 ore). Contează sistemul dereferinšă la care le raportăm. Spre exemplu, zilele creašiei din Sfânta Scriptură potfi de câteva secunde, privit dintr-un sistem de referinšă, sau pot fi de miliarde şimiliarde de ani privit din alt sistem de referinšă. Întocmai ca în filmele documentarede la televizor, când este filmată o floare cum înfloreşte, iar, mai apoi, se vizioneză filmul la o viteză mult mai mare, astfel încât noi vedem în câteva secunde ceea ce în"timp real" a fost filmat în săptămâni. Însă filmul se poate viziona şi la viteză foartemică şi, astfel, putem vedea acest proces în miliarde de ani. Vom vedea încapitolele următoare că Teoria Relativităšii demonstrează că nu există sistem dereferin

šă privilegiat, nu exist

ă un timp absolut, ci fiecare observator are propria sa

măsură a timpului. Toate măsurătorile, din orice sistem de referinšă, sunt corecte.Dumnezeu este "Cel ce învašă pe om cunoştinš a" 17, adică ştiinša. Astfel, putem

spune din adâncul cugetului inimii „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înš elepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta" 18.

16 Facerea 2,7; Facerea 1,26-27.17 Psalmul 93,9-1018 Psalmul 103,25



40

1.12 Dumnezeu, principiul unic care guvernează Universul.

Dar, pentru că sunt unii oameni care pun la îndoială existenša Creatorului,acelora le vom aminti spusele psalmistului ―Înš elegeš i, dar, cei neînš elepš i din popor, şi

cei nebuni, înš elepš iš i-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a ziditochiul, oare, nu priveşte?‖ 1, adică cel care a făcut toate acestea nu este oare maipresus de ele? „Dar şi coeziunea însăşi, şi conservarea, şi guvernarea creaš iei ne învašă că există Dumnezeu, care a urzit acest Univers, îl šine, îl păstrează şi aret otdeauna grijă de el. Căci cum ar fi putut ca naturile contrare, adică focul şi apa,aerul şi pământul să se unească unele cu altele pentru formarea unei singure lumi, şicum ar putea să rămână nedescompuse, dacă nu le-ar uni o foršă atotputernică şi nule-ar păstra totdeauna nedescompuse? Cine este acela care a orânduit cele cereşti şicele pământeşti, toate cele din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea

acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a împărš it pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare şi conduce mersul lorneîncetat şi neîmpiedicat? Nu este oare făuritorul lor acela care a pus în toate o lege,potrivit căreia totul se conduce şi se guvernează? Şi cine este făuritorul lor? Nu esteoare acela care le-a făcut şi le-a adus la existenšă? Căci nu vom da întâmplăriiasemenea putere!―2. Psalmistul David spune că numai un om care nu este întreg laminte se poate îndoi de existenša lui Dumnezeu ―Zis-a cel nebun în inima sa: <<Nueste Dumnezeu!>>" 3. Iar noi le vom oferi un exemplu acelora care spun că Dumnezeu nu există pentru că nu-L văd. Energia electrică nu se vede cu ochiul liber,dar cu ajutorul ecuašiilor ştiinšei vedem cu ochiul minšii curentul electric. Iar dacă tots-ar mai îndoi cineva de existenša energiei electrice, putem să-i dovedim existenšacu ajutorul efectelor fizice ale energiei electrice. Aşa şi în cazul lui Dumnezeu, nu-Lputem vedea direct pentru că este mai presus de existenšă şi este infinit, dar putemsă-L cunoaştem indirect, atât cât ne stă în putere, din creašia Lui.

Un alt exemplu. Să presupunem o sferă. Pentru a exista, o sferă are nevoiede trei dimensiuni. Cum va arăta o sferă văzută dintr-o dimensiune? Ea va fi undoar un punct sau două puncte (adică intersecšia sferei cu o dreaptă). Dar din douădimensiuni? Ea va fi un cerc (adică intersecšia sferei cu un plan), dar prin ecuašiimatematice şi reprezentări bidimensionale, putem înšelege existenša sferei

tridimensionale (care are volum) şi în două dimensiuni, adică o vom vedea cu ochiulminšii şi nu cu ochiul fizic (Figura 1.3).

1 Psalmul 93,8-9.2 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 3.3 Psalmul 13,1.




41

Figura 1.3 Sfera tridimensională reprezentată într-un spašiu bidimensional

Privit din a treia dimensiune un cerc ne apare întocmai ca un cerc, doar dacăprivirea este perpendiculară pe planul cercului, dar dacă privirea nu este

perpendiculară pe planul cercului, ci este sub un anumit unghi, atunci cercul ne vaapărea ca o elipsă, iar atunci când privirea noastră din a treia dimensiune esteparalelă cu planul cercului (adică vedem doar o dimensiune), atunci cercul ne vaapărea ca o linie dreaptă (de lungimea diametrului cercului). În mod analog, nici peDumnezeu nu Îl putem vedea direct, ci doar prin reprezentări, căci doar Dumnezeue nelimitat, el fiind Creatorul tuturor (deci şi al dimensiunilor), este deci mai presusde ele şi cu neputinšă să fie „văzut‖ în mod direct, ci doar indirect.

Mulši dintre cei necredincioşi care hulesc învăšătura Bisericii Ortodoxe, spuncă teologia noastră (apostolică) se bazează pe ―crede şi nu cerceta‖. Aceste cuvinte

însă nu se găsesc nicăieri în Sfânta Scriptură sau în scrierile Sfinšilor Părinši şi aleteologilor ortodocşi. Dimpotrivă, suntem chemaši să cercetăm1, dar nu oricum, ci cuochiul minšii treaz, deoarece credinša este o lucrare vie, activă, bazată pe adevăr,după cum însuşi Hristos Dumnezeu ne îndeamnă ―căutaš i şi veši afla‖ 2 întrucât―lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine‖ 3 ―şi veš i cunoaşteadevărul, iar adevărul vă va face liberi‖ 4, căci ―Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaša‖ 5.

1 Ioan 5,39.2 Matei 7,7; Luca 11,9.3 Ioan 5,36; 10,25.4 Ioan 8,32.5 Ioan 14,6.

ştim că acesta este un cerc

în trei dimensiuni, deşi

proiecția lui în două

dimensiuni este o elipsă.

cercLungime

Lăţime

Printr-o astfel de

reprezentare bidimensională,

înţelegem că sfera este

tridimensională şi are volum.



42

2. Universul

2.1 Univers, galaxii, sistemul solar, stele. Big Bang.

Aşa cum am spus în capitolul precedent, omul are în el dorin ša de cunoaştere. Încă de la început, omul a căutat să afle cât mai multe despre natură şi apoi despreUnivers. Treptat, cunoştinšele noastre s-au înmulšit şi orizonturile cunoaşterii s-aulărgit.

Ştiinša nu face decât să ne apropie şi mai mult de Creator prin cunoaştere.Marele fizician al secolului al XX-lea, Albert Einstein, autor al Teoriei Relativităšii, nus-a îndoit nici o clipă de existenša Creatorului. El a fost uimit şi fascinat de ordineacare guvernează Universul afirmând ―Dumnezeu nu joacă zaruri‖, adică Universul nue guvernat de întâmplare, ci de un set de legi precise, impuse de Creator. Dacă

marele Einstein nu se îndoia de existenša lui Dumnezeu, de ce am face-o noi?Universul este format din galaxii. Galaxia este o grupare uriaşă de stele şi

de alte corpuri cereşti având forme şi mărimi diferite, care sunt šinute împreună decătre gravitašie. Galaxiile sunt împrăştiate în Univers, iar diametrul unei galaxiivariază între câteva mii şi jumătate de milion de ani-lumină. Galaxiile gigante potavea mii de miliarde de stele, iar cele mici sub un milion.

Se estimează că în Universul vizibil există în jur de o sută de mii de milioanede galaxii. În Univers există două tipuri principale de galaxii: galaxii spirale şigalaxii eliptice (Figura 2.1.1).

a) b)

Figura 2.1.1 Tipuri de galaxii întâlnite în Univers: a) – galaxii eliptice; b) – galaxii spirală.

Galaxia noastră, din care face parte sistemul nostru solar (figura 2.1.2), estecompusă din aproximativ două sute de miliarde de stele. Ea are forma unei spirale-disc, cu trei sau patru braše, iar diametrul de aproximativ o sută de mii de ani-lumină şi o grosime de aproximativ o mie de ani-lumină. Soarele se află în unul dinbrašele spiralei care se roteşte în jurul centrului galaxiei. Pe bolta cerească, galaxianoastră se vede sub forma unui brâu luminos numit Calea Lactee. Toate galaxiile




43

spirale se rotesc în jurul centrului galaxiei, iar unele dintre galaxiile eliptice se potroti şi ele, însă mult mai încet.

În continuare, respectând ordinea cronologică, vom vedea cum au evoluatcunoştinšele noastre despre Univers. Grecii, în secolul al IV-lea î.Hr., ştiau că Pământul este sferic. Aristarh din Samos (sec. III î.Hr.) a afirmat că Pământul este

rotund şi se roteşte în jurul Soarelui, propunând un sistem solar heliocentric (cuSoarele în centru). Teoria lui a fost susšinută de un alt filosof grec, anume Seleucosdin Seleucia.

Figura 2.1.2 Sistemul nostru solar, cele opt planete şi planetoidul Pluto.

Celebrul filozof grec Aristotel susšinea cu argumente practice solide, că Pământul este o sferă şi nu o suprafašă plană (umbra pământului pe suprafaša luniiare formă rotundă, oamenii care privesc corăbiile ce vin din larg observă mai întâicatargul). Din motive mistice însă, Aristotel credea că Pământul este în centrulUniversului, iar Soarele, Luna, planetele şi celelalte corpuri cereşti se deplasează peorbite circulare în jurul său. Teza aristoteliană, admisă mai târziu oficial de Biserică

şi confirmată de teoria Big Bang-ului şi recentele descoperiri ştiinšifice, susšinea unUnivers închis (deci finit).

Ptolemeu din Alexandria, în secolul al II-lea d.Hr., a elaborat un modelcosmologic complex în care Pământul era în centru (deci geocentric), înconjurat deopt sfere care purtau luna, Soarele, stelele şi cele cinci planete cunoscute pânăatunci: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Sfera exterioară purta aşa-numitelestele fixe, care stăteau întotdeauna în aceeaşi pozišie unele fašă de celelalte, darcare se roteau împreună pe cer. Modelul geocentric al lui Ptolemeu dădea un sistemdestul de precis pentru precizarea pozišiilor corpurilor cereşti, fiind acceptat în

general, deşi existau unele neconcordanše cu observašiile practice.




44

Modelul lui Ptolemeu a fost recunoscut şi de Sfânta Biserică, ea fiind tottimpul în pas cu adevărata ştiinšă, ca un model potenšial (nu exact) pentru Univers.Modelul lui Ptolemeu era în conformitate cu Scriptura, deoarece se putea observaprezenša Creatorului prin ordinea modelului.

Sfântul Ioan Damaschin, vorbeşte despre acest model în celebra lucrare

Dogmatica1, ca un model posibil pentru Univers. Aşa cum am precizat deja în primulcapitol al acestei lucrări, conform Sfintei Scripturi Dumnezeu, ―spânzură Pământul penimic‖ 2 şi Biserica Ortodoxă, urmând învăšătura Sfinšilor Părinši a afirmat încă de la început că Pământul este susšinut de Dumnezeu pe nişte forše, pe care noi astăzi lenumim simplu orbite. Proorocul David, vorbind despre Pământ ca din partea luiDumnezeu, spune ―Eu l-am întărit pe stâlpii lui‖ 3, iar Sf. Ioan Damaschin, în secolul alVII-lea d.Hr., continuând învăšătura Scripturii, spune că numim ―puterea de susš inere alui stâlpi‖ 4. Trebuie să rešinem că în învăšătura Sfinšilor Părinši, stâlpii carereprezintă materialul sunt asociaši cu putere care nu este ceva material.

La începutul secolul al XVI-lea, un preot catolic polonez, Nicholas Copernic, apropus un model mult mai simplu al Universului. În modelul lui Copernic, Soarele erastašionar în centrul Universului, iar Pământul împreună cu celelalte planete se mişcaupe orbite circulare în jurul Soarelui. Se revenea, deci, la sistemul solar heliocentric(propus de filosoful grec Aristarh din Samos şi susšinut de Seleucos din Seleuciadupă cum am precizat mai sus). Doi astronomi, Italianul Galileo Galilei şi germanulJohannes Kepler, au sprijinit teoria lui Copernic.

La începutul secolului al XVII-lea, utilizând noul său telescop, Galileo Galilei aobservat câšiva sateliši mici care se roteau în jurul planetei Jupiter. Aceasta însemnacă nu orice corp trebuia să se rotească în jurul Pământului, aşa cum susšineau

Aristotel şi Ptolemeu. În 1609, Johannes Kepler, care avea şi studii teologice, nudoar ştiinšifice, a sugerat că planetele nu se mişcă în jurul Soarelui pe orbitecirculare, ci eliptice şi, astfel, prezicerile teoretice se potriveau cu observašiile.Orbitele eliptice sugerau că planetele erau determinate de forše magnetice să serotească în jurul Soarelui, însă nu s-a putut găsi o explicašie. Kepler este cel care apus bazele mişcărilor planetelor şi a altor corpuri, iar legile sale au fostgeneralizate şi au devenit aplicabile chiar şi pentru satelišii artificiali şi rachetelebalistice.

În 1687, Isaac Newton, în cartea sa Philosophiae Naturalis Principia

Mathematica, a explicat mişcarea planetelor în jurul Soarelui pe orbite eliptice.Newton, care nu s-a îndoit niciodată de existenša lui Dumnezeu (fiind, pe lângă unmare om de ştiinšă, şi un profund teolog), descriind Universul ca un imens ceasconstruit şi pus în mişcare de Creator, a prezentat nu numai o teorie privind modul încare se mişcă corpurile în spašiu şi timp, dar a elaborat şi aparatul matematiccomplicat, necesar analizei acestor mişcări.

1Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 7.2 Iov 26,7.3 Psalmul 74,3.4 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.




45

Figura 2.1.3 Marii oameni de ştiinšă predecesori lui Einstein.

Newton a fost primul care a arătat unitatea ―cerului şi a pământului‖, postulândo lege a gravitašiei conform căreia fiecare corp din Univers era atras spre oricare altcorp din Univers cu o foršă care era cu atât mai mare cu cât corpurile erau mai masiveşi cu cât erau mai aproape unele de altele. Era aceeaşi foršă care determina cădereaobiectelor pe Pământ şi făcea ca luna să se mişte pe o orbită eliptică în jurulPământului, iar Pământul şi celelalte planete să urmeze traiectorii eliptice în jurulSoarelui.

Newton credea că forša gravitašională se propagă instantaneu pe oricedistanšă (adică cu viteză infinită), iar efectele ei erau simšite instantaneu de cătrecorpuri (indiferent de distanšele la care se află), însă, aşa cum vom vedea, Einsteina descoperit că nimic nu poate depăşi viteza luminii, ba mai mult nu o poate nici

atinge (prin urmare, forša gravitašională trebuie să se propage în spašiu-timp cuviteza luminii). Newton a fost primul care a demonstrat că aceleaşi forš e acšioneazăatât pe Pământ , cât şi în Univers. În conformitate cu această teorie şi stelele seatrăgeau şi ele unele pe altele, deci nu erau stašionare aşa cum se credea pânăatunci, ci se aflau în mişcare şi, atrăgându-se, ar fi trebuit să cadă toate într-unpunct. Acest lucru ar fi fost posibil numai dacă un număr finit de stele ar fi distribuitpe un spašiu uniform şi finit, însă în spašiul relativ acest lucru nu s-ar întâmpla,deoarece nu există un punct central într-un spašiu relativ.

La începutul secolului al XIX-lea, filosoful german Heinrich Olbers susšineaideea unui Univers în mişcare. El a formulat paradoxul care îi poartă numele,




46

spunând că într-un Univers static infinit, în care viteza luminii este constantă (decifinită), aproape oriunde am privi, ar trebui să vedem o stea şi deci, cerul nopšii artrebui să fie luminos ca ziua. Singura cale de a evita concluzia că cerul nopšiitrebuie să fie la fel de strălucitor ca şi Soarele ar fi fost fie să se presupună căstelele nu ar fi strălucit întotdeauna, ci au început să strălucească la un moment dat

în trecut (deci Universul este finit, are un început), fie că stelele s-ar îndepărta unelede altele cu viteze foarte mari apropiate de viteza luminii. Ulterior, descoperirileştiinšifice au arătat că cele două presupuneri erau amândouă adevărate.

Astfel, ştiinša î şi punea problema unui început al Universului într-un momentfinit în trecut. Religia mozaică, şi după aceea în mod firesc religia creştină, vorbeau de un început al Universului finit în timp, bazându-se pe cosmogonia descrisă deMoise în Cartea Facerii din Sfânta Scriptură, prin revelašie divină. Prin descoperirileei, ştiinša confirmă astăzi acest adevăr. Un argument pentru astfel de început a fostnecesitatea acceptării unei prime cauze pentru explicarea existenšei Universului.

Ştiin

ša explică un eveniment în Univers ca fiind cauzat de un eveniment anterior, darexistenša Universului însuşi putea fi explicată în acest fel numai dacă el avea un început. Această credinšă, a cauzei primare, este foarte bine descrisă şiargumentată de Sf. Ioan Damaschin în secolul al VII-lea, în celebra sa lucrareDogmatica5, care şi astăzi constituie învăšătura de temelie a Bisericii Ortodoxe.

Aşa cum am arătat în primul capitol, conceptul de spaš iu-timp nu are sens înaintede începutul Universului, iar timpul este relativ, în funcš ie de sistemul de referinšă.Aceasta este învăšătura Sfinšilor Părinš i (Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Damaschin),deci a Bisericii Ortodoxe ( şi Romano-Catolice). Spre exemplu, în Psalmul 89 este scris„Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut ş i ca straja

nopšii‖ 6, adică raportat la Dumnezeu, timpul nu are însemnătate, întrucât Dumnezeueste atemporal ( şi ―priveşte‖ timpul fiecăruia cum vrea EL, mai repede sau mai lent; dela început spre sfârşit sau de la sfârşit spre început). Este evident că psalmistul vrea să arate relativitatea timpului şi nu durata efectivă a miei de ani raportată la Dumnezeu, întrucât această mie de ani este prezentată ca fiind egală cu o zi (ce are 24 de ore) şimai apoi ca fiind egală doar cu trei ore (un sfert din jumătate de zi) , mai precis cu osingură strajă a nopšii (anticii împăršeau în patru străji egale cele 12 ore ale timpuluinopš ii, de la asfinš itul soarelui şi până la răsăritul soarelui).

Sfânta Scriptură (Geneza) şi ştiinša (teoria relativităšii care implică existenša

Big Bang-ului), susšin acelaşi adevăr şi anume că Universul, spašiul şi timpul au în început din nimic la Big Bang (Marea Explozie). Un merit deosebit în confirmareaexistenšei Big Bang-ului îl are savantul contemporan Stephen Hawking, care ne-aoferit dovada ştiinšifică a faptului că spašiu-timpul au un început, ceea ce e înconcordanšă cu învăšătura biblică. Sfinšii Părinši ne învašă că noi nu putem calculatimpul decât după ieşirea omului din Rai (primul an în Hronografele bisericii, esteanul ieşirii lui Adam din Rai). Argumentele lor pentru faptul că ―nu putem calcula‖timpul înainte de ieşirea lui Adam din Rai erau în principal două. Primul argument,

5 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 3.6 Psalmul 89,4.




47

pe care l-am precizat deja în primul capitol al acestei lucrări, era că noi nu ştim câterau de lungi ―zilele‖ creašiei, întrucât Scriptura afirmă că Soarele şi Luna au fostfăcute de Creator doar în a patra zi de la începutul creašiei7, iar o zi reprezintăpentru noi un interval de douăzeci şi patru de ore, când Pământul efectuează omişcare de rotašie în jurul axei sale (şi în acelaşi timp se mişcă şi pe orbită în jurul

Soarelui), deci în primele trei zile când nu era creat încă Soarele, o zi nu aveadouăzeci şi patru de ore (privit din sistemul de referin šă al omului) întrucât nu erafăcut încă Soarele, cel care determină durata temporală a zilei pe planeta Pământ.Al doilea argument era că omul, în Rai, nemuritor8 fiind prin har9 înainte decăderea în păcat, percepea timpul altfel şi, deci, toată perioada de timp petrecutăde om în nemurire e considerată în Geneză ca o singură zi. Iată deci, cum cele şasezile ale creašiei nu aveau acelaşi interval de timp şi nicidecum nu aveau o duratăde douăzeci şi patru de ore (privit din sistemul de referinšă al omului). Aşa cum amspus în primul capitol, zilele creašiei din Sfânta Scriptură pot fi de câteva secunde,privit dintr-un sistem de referin

šă, sau pot fi de miliarde

şi miliarde de ani privit din

alt sistem de referinšă. (Reamintim exemplul cu filmele documentare, când estefilmat un copac cum creşte, iar mai apoi se vizionează filmul la o viteză mult maimare, astfel încât noi vedem în câteva secunde ceea ce în "timp real" a fost filmat însăptămâni, sau poate în ani. Însă filmul se poate viziona şi la viteză extrem de micăşi, astfel, se poate vedea acest proces în miliarde de ani.) Teoria Relativităšiidemonstrează că nu există sistem de referinšă privilegiat, nu există un timp absolut,ci fiecare observator are propria sa măsură a timpului. Toate măsurătorile, dinorice sistem de referinšă, sunt corecte.

Din nefericire, o greşeală des întâlnită la oameni este aceea de a considera

timpul ca fiind absolut (invariabil, constant, fix) şi independent de creašie, însă aşacum vom vedea în capitolele următoare, teoria relativităšii demonstrează că înrealitate timpul este relativ (variabil) şi în strânsă legătură cu creašia (depinzând deaceasta). Astfel, nu creaš ia depinde de timp ( adică Soarele, orbita Pământului,mişcarea de revoluš ie a planetei Pământ în jurul Soarelui ce determină durata anului şimişcarea de rotaš ie a planetei Pământ în jurul propriei axe ce determină durata zilei ,nu sunt făcute de Creator să depindă de timp), ci timpul (durata zilei şi a anului) efăcut de Dumnezeu să depind ă de creaš ie, fiind în strânsă legătură cu aceasta. Ziuaeste considerată perioada de rotašie a Pământului în jurul axe sale şi are 24 de

ore. (În cultul creştin, ziua liturgică nu începe cu miezul nopšii, ca în măsurătoarea laică a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este intervalul de timp de 24 de oredintre două apusuri consecutive şi este moştenită din tradišia iudaică de măsurare atimpului). Pe toate planetele sistemului nostru solar există zile, însă doar pe planetaPământ ziua are o durată de 24 de ore. Pe alte planete durata zilei este diferită .Spre exemplu, pe planeta Venus, o zi are 5832 ore, adică 243 de zile pământene,iar pe planeta Saturn ziua are 10,65 ore adică 0,44 zile pământene.

7 Facerea 1,14-19.8 Facerea 2,17.9 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 12.




48

Prin an se înšelege o perioadă de timp necesară Pământului pentru a efectuao rotašie completă (datorată mişcării de revolušie a Pământului) în jurul Soarelui. Petoate planetele sistemului nostru solar există ani (întrucât se rotesc în jurul soarelui), însă doar pe planeta Pământ anul are (o durată temporală de) aproximativ 365de zile. Spre exemplu, pe planeta Venus, un an are 224,7 zile pământene, iar pe

planeta Saturn un an are 29,4 ani pământeni. În sistemul nostru solar, Soarele estecel care determină durata zilelor si a anilor pe toate planetele. (Nu Soarelecreează timpul - Doamne fereşte! – căci timpul este creat de Dumnezeu, ci Soareledoar determină durata temporală a zilei şi a anului, aşa cum Soarele nu estenicidecum creatorul luminii, lumina fiind creată de Dumnezeu, ci este doar unluminător, ―căci luminătorul nu este însăşi lumina, ci cel care conšine lumina‖ 10.)Aceasta este revelašia Sfintei Scripturi şi învăšătura Sfinšilor Părinši. Readucem înatenšie, aşa cum am făcut-o şi în primul capitol al acestei lucrări, mărturisirea Sfântului Ioan Damaschin care spune că ―înainte de întemeierea lumii, când nu era

soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura.‖

11 Şi

tot în primul capitol am spus că, înainte de a descoperi ştiinša că Universul (deci şispašiul, şi timpul) este finit şi are un început din nimic (ceea ce implică un Creator),Biserica Ortodoxă susšinea şi învăša aceasta pe baza Sfintei Scripturi, îndemnându-ne să ―înšelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu,de s-au făcut din nimic cele ce se văd‖ 12. Dumnezeu ‖ a zidit lumea din nimic‖ 13 şi îireaminteşte omului că atunci când a fost creat Pământul, deja existau în Univers altestele şi fiinše rašionale, spunând ―Unde erai tu, când am întemeiat Pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile Pământului sau cine a întinsdeasupra lui lanšul de măsurat? Î n ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra

lui cea din capul unghiului, atunci când stelele diminešii cântau laolaltă şi toši îngerii…Mă sărbătoreau?‖ 14.

În secolul al XX-lea omenirea a descoperit că Universul este în expansiune. În1929, Edwin Hubble a făcut observašia crucială că oriunde priveşti în Univers,galaxiile aflate la distanšă mai mare se îndepărtează rapid de noi, cu alte cuvinteUniversul este în expansiune, confirmând teoria relativităšii conform căreia Universulare un început al existenšei la Big Bang. Aceasta înseamnă că la început tot Universula fost strâns într-un punct, deci densitatea Universului era infinită, spaš iul era infinit demic fizic şi timpul nu exista. Era practic nimic. Această descoperire a dus în final la o

abordare mult mai serioasă a începuturilor Universului în domeniul ştiinšei.Georges Lemaître (1894-1966), preot catolic şi fizician belgian, profesor laUniversitatea Catolică din Leuven, este întemeietorul teoriei Big-Bang-ului. A fostprimul cercetător care a prezis prin calcule matematice, pe baza teoriei generale arelativităšii descoperite de Einstein, că Universul se află acum în expansiune şitrebuie să aibă un început când era extrem de mic şi extrem de dens. El a pus astfel

10 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 7.11 Idem, Cartea a II-a, cap 1.12 Evrei 11,3.13 Solomon 11,17.14 Iov 38,4-7.




49

bazele la ceea ce a devenit cunoscut mai apoi ca Teoria Big Bang-ului despre începuturile Universului. Lemaître a publicat aceste teorii cu doi ani înainte ca EdwinHubble să vină cu dovezi incontestabile care să certifice faptul că Universul se află în expansiune. Înainte de moartea sa a fost descoperită radiašia de fond aUniversului, care confirmă, fără echivoc, teoria sa despre originea Universului.

Figura 2.1.4 George Lemaître şi Albert Einstein.

În 1965, Arno Penzias şi Robert Wilson de la laboratoarele Bell din SUA,descopereau prin telescoape performante ecourile exploziei primordiale a BigBang-ului. În timpul viešii sale, Lemaître a avut numeroase întâlniri cu Einstein. În1933, Lemaître a prezentat în faša lui Einstein teoria sa despre începutul Universului într-o mare explozie Big-Bang. Einstein a apreciat această teorie, deşi nu a fost la început de acord întru totul cu ea, iar cu trecerea timpului, dovezile experimentaleau confirmat validitatea teoriei Big Bang-ului, iar astăzi ea este acceptată de toatecomunităšile ştiinšifice.

Observašiile lui Hubble adevereau că Universul are un început numit BigBang, când era infinit de mic şi infinit de dens, adică spašiul şi timpul nu existau, nu

puteau fi definite. În aceste condišii, toate legile ştiinš ei şi toată capacitatea de a face




50

predicš ii pentru viitor, nu existau. Ştiinša descoperea acum că era necesară o primăCauză, un Creator, un Dumnezeu. Conform ştiinšei, Universul nu are o vârstă maimare de aproximativ 13,7 miliarde de ani.

Figura 2.1.5 Marele savant al secolului al XX-lea, Albert Einstein.

Iată deci că ştiinša descoperea adevărurile despre Univers susšinute deteologii ortodocşi. Sfântul Ioan Damaschin (ultimul Sfânt Părinte al Bisericii), vorbeşte în secolul al VII-lea, despre un Univers sferic (închis şi mărginit de Dumnezeu), aflat în mişcare de expansiune în celebra lucrare ―Dogmatica‖ , afirmând că ―toš i care auspus că cerul este sferic susšin că el se depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi în jos‖ 15, căci ―numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate‖ 16 prinlucrarea Sa, iar „cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzut e[...] şi spunem că lafacerea Universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăšătura lui Moise, spun că este o sferă‖ 17. După cum am precizat în primul

capitol al acestei lucrări, Sfânta Scriptură afirmă că planeta Pământ este sferică,vorbind despre „rotundul pământului‖ 18. Astfel, Proorocul Isaia ne spune despreDumnezeu că ―El stă în scaun deasupra cercului pământului‖ 19.

15Idem, Cartea a II-a, cap 6.16Idem, Cartea I-a, cap IV.17Idem, Cartea a II-a, cap 6.18 Pildele lui Solomon 8,31.19 Isaia 40,22.




51

Figura 2.1.6 Sistemul Solar Helios (SSH)

În secolul al XX-lea, celebrul fizician german Albert Einstein a prezis omişcare a planetelor în Univers pušin diferită de cea obšinută cu teoria clasică a luiNewton, iar observašiile practice au confirmat teoria generală a relativităšii(diferenša dintre cele două predicšii fiind foarte mică.)

Sistemul nostru solar este constituit în principal dintr-o stea numită Soare şicele opt planete (plus planetoidele) care orbitează în jurul lui (Figura 2.1.6). Celeopt planete ale sistemului nostru solar sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter,Saturn, Uranus, Neptun şi planetoidele: Pluto, Charon, Ceres, Xena (Figura 2.1.8).

Descoperit la începutul secolului al XX-lea, Pluto a fost considerat până în2006 planetă, însă congresul astronomilor šinut la Praga în 2006, la care auparticipat peste 2500 de astronomi din peste 75 de šări, l-au exclus pe Pluto dinclasa planetelor, retrogradându-l la ―planete pitice‖ (planetoide, plutoni). Oplanetă pitică este, potrivit rezolušiei adoptate la conferinšă, un corp ceresc careorbitează în jurul Soarelui, are o masă suficientă, astfel încât forša gravitašională să îi confere o formă aproximativ sferică. Nu este satelit, însă nu a reuşit să curešezona în care orbitează de alte obiecte cereşti (Figura 2.1.8).




52

Figura 2.1.8 Sistemului Solar revizuit în 2006 la conferinša astronomilor de la Praga.

Experšii astronomi au decis că o planetă este un corp ceresc care orbitează înjurul Soarelui, are o masă suficientă astfel încât forša gravitašională să îi confere oformă aproximativ sferică şi să "cureše" spašiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.

Spre deosebire de restul planetelor "veritabile", care sunt fie alcătuite în principaldin roci (cele mai apropiate de Soare), fie gazoase (cele mai îndepărtate), Plutoeste mai mic decât Luna şi este compus în mare măsură din gheašă. Orbita sa estefoarte lungă şi excentrică, micul corp ceresc având nevoie de 247 de ani tereştripentru o rotire completă în jurul Soarelui.

Soarele (figura 2.1.9) este în centrul sistemului solar, iar imensa sa masă (camde 300 000 de ori mai mare decât masa Pământului şi de 740 de ori mai maredecât masa tuturor planetelor sistemului solar) curbează spašiul creând gravitašiacare determină celelalte planete să se mişte în jurul său pe orbite eliptice. (Cam98% din întreaga materie a sistemului nostru solar este conšinută de Soare.)

Soarele emană continuu energie în câteva forme: vizibil - lumina, invizibil -raze infraroşii, ultraviolete, raze X, raze gama, unde radio şi plasma, în timp cecurgerea de energie care devine parte a mediului interplanetar şi este preluată desistemul solar, este numită vânt solar.

După 1920, astronomii au descoperit că reacšia nucleară de fuziune (energieeliberată de fuziunea nucleelor din atomi) este principala sursă de energie astelelor. Aceasta se produce în regiunea centrală a stelei unde temperatura atingemilioane de grade Celsius; la o astfel de temperatură, electronii sunt expulzaši dinatomi (atomii pierzându-şi electronii devin ioni), iar materia devine sub formă de




53

plasmă. În fizică, plasma reprezintă o stare a materiei, fiind constituită din ioni,electroni şi particule neutre (atomi sau molecule).

Figura 2.1.9 Soarele

Soarele este o sferă, având diametrul de aproximativ 1,4 milioane km,aflată la o distanšă de aproximativ 150 milioane km de Pământ. În Soare, prinreacš iile termonucleare, hidrogenul este transformat în heliu, deci principala sursă

producătoare de energie a soarelui o constituie fuziunea hidrogenului în heliu, careare loc la o temperatură minimă de 3 milioane K. Viteza de conversie ahidrogenului în heliu este de aproximativ 4,26 milioane tone pe secundă. Energiasolară ajunge pe Pământ prin spašiul cosmic în cuante de lumină (energieelectromagnetică majoritatea în domeniul vizibil şi infraroşu, iar o mică parte îndomeniul ultraviolet) în aproximativ 8,3 minute. Puterea specifică a radiašiei emisede Soare ce reprezintă puterea radiašiei emise de unitatea de suprafašă are ovaloare de aproximativ 63 MW/m2. Atmosfera superioară a Terrei primeşte ocantitate de energie de 174 x 1015 W (174 petawaši) sub formă de radiašieelectromagnetică. Energia solară totală absorbită de atmosfera Pământului, oceaneşi uscat este de aproximativ 3,85 x 1018 J (3,85 yottajoules) pe an.

"Naşterea" unei stele are loc în decursul a milioane de ani, pe parcursul maimultor etape: în interiorul unui nor molecular se formează globule, care cu timpul setransformă în protostele şi apoi în stele.

Pe lângă aceste corpuri, î n spašiu mai există imenşi nori de gaze şi pulbere:nebuloasele. Masa totală a unei nebuloase poate fi de câteva sute de ori mai maredecât cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece.

Într-unii din ei materia este mai densă şi mai concentrată formând norimoleculari, denumirea fiind dată de faptul că hidrogenul pe care îl conšin e tot sub

formă de molecule, (adică grupări de atomi). Aceştia sunt atât de mari, încât




54

durează zeci de ani ca lumina să-i traverseze. Fiecare nor molecular se află într-unechilibru fragil. Sub efectul unei perturbašii exterioare, acest echilibru se poaterupe. În acest caz, o parte din nor se prăbuşeşte în sine sub propria sa greutate, iarmateria sa începe să se contracte. Apoi norul se fragmentează în mici roiuri dematerie.

Păršile rezultate din fragmentarea norului molecular se transformă treptat îngloburi mai mari, întunecate, numite globule. O globulă tipică este de mărimeasistemului solar şi are o masă de cel pušin 200 de ori mai mare decât cea aSoarelui. Aceasta este încă un obiect foarte rece şi întunecat. Încetul cu încetul, eldevine mai dens şi mai cald, apoi se transformă într-o protostea care începe săstrălucească. Luminozitatea protostelelor nu este cauzată de reacšii nucleare, ci deconversia energiei gravitašionale în energie cinetică termică. Materia protostelelorcontinuă să se contracte. Protostelele par înfăşurate într-un "cocon" de gaze. Elestrălucesc, dar sclipirea lor este neregulată. Jeturi foarte rapide de gaze sunt emise în direc

šia polilor. Când temperatura în centru atinge 10 milioane de grade, se

declanşează reacšiile nucleare de fuziune a atomilor de hidrogen şi astfel se naşteo stea. Timpul necesar ca o protostea să devină stea depinde de masa acesteia: 30de milioane de ani pentru o stea ca Soarele, însă pentru o stea de zece ori maimasivă nu e nevoie mai mult de 300.000 de ani.

În urma fuziunii atomilor de hidrogen, se formează atomii de heliu (care suntmai grei şi coboară spre centrul stelei) şi se eliberează o cantitate de energie (subformă de radiašie electromagnetică). Presiunea cauzată de forša gravitašională este din ce în ce mai mare pe măsură ce ne apropiem de centrul stelei, iar atomii deheliu ce coboară ajung la un nivel la care presiunea este suficientă pentru a fuziona

rezultând atomi mai grei. Astfel se sintetizează, prin fuziune atomică, atomi din ce înce mai grei (spre exemplu: aluminiu, carbon, titan, fier) pe măsură ce ne apropiemde centrul stelei. Interiorul este format dintr-o succesiune de straturi (precum oceapă) din ce în ce mai pušin calde şi mai pušin dense spre exterior, compuse dindiferiši atomi din ce în ce mai grei. Fierul este ultimul element chimic ce se poatesintetiza în stele întrucât este cel mai greu atom ce se sintetizează prin fuziuneatomică exotermă (adică, în urma reacšiei de fuziune se eliberează energie prinradiašie electromagnetică). Ceilalši atomi (spre exemplu: argint, platină, aur,mercur) ai căror atomi sunt mai grei decât fierul, se sintetizează doar la sfârş itul

ciclului de viašă al stelelor în timpul exploziei, numită supernovă. Aceasta deoarecereacšiile de fuziune pentru producerea atomilor mai grei decât fierul suntendoterme (adică consumă energie) şi doar în timpul exploziilor supernove segenerează suficientă energie pentru declanşarea acestor reacšii de fuziune.

Când o stea şi-a consumat în timp cea mai mare parte din combustibilul dehidrogen, miezul acesteia se contractă şi devine mai cald. Hidrogen se găseşte încădin abundenšă la marginea stelei, unde continuă să se transforme în heliu. Steaua semăreşte, şi culoarea acesteia tinde spre roşu, întrucât în această fază, la suprafašastelei, are loc fuziunea între atomii de heliu. Steaua devine astfel o gigantă roşie.Diametrul său poate ajunge de 10 până la 100 ori mai mare decât cel al Soarelui

nostru.




55

Mai apoi, când şi heliul se consumă, atmosfera stelei este proiectată în spašiu,formând în jurul stelei o sferă de gaze în expansiune. Când heliul din mijlocul steleise transformă în carbon, steaua se contractă din nou, dar nu mai devine suficient decaldă pentru a declanşa noi reacšii nucleare. Ea devine o „pitică albă‖ (o stea mică,de mărime comparabilă cu Pământul, dar unde o cantitate de materie de mărimea

unui ou cântăreşte câteva tone). Această stea se răceşte, strălucirea ei scade încetulcu încetul, până se stinge. Nu mai rămâne din ea decât o "pitică neagră" , prea receca să mai strălucească.

Doar stelele cele mai masive produc elemente chimice mai grele, cum ar fifierul. Ele cresc şi devin supragigante, cu o rază chiar şi de mii de ori mai maredecât cea a Soarelui. Apoi, ele explodează brusc şi materia lor se împrăş tie înspašiu. Este un adevărat ―foc de artificii‖ cosmic. Astfel, în acest mod, steaua devinede 10 miliarde de ori mai luminoasă decât Soarele. Acest fenomen poartă numelede supernovă. După explozie, nu mai rămâne din stea decât miezul şi în funcšie demasa pe care o are, acesta devine fie o stea de neutroni, fie o a

şa-

numită "gaurăneagră".

Figura 2.1.10 Ciclul de viašă al Soarelui.

O supragigantă nu este distrusă complet de explozie. Aceasta îşi dezveleştedoar miezul, care este format din fier. Ea suferă o compresie fantastică şi se reduce

la început la dimensiunea unei mici sfere cu diametrul de aproximativ numai 20 dekilometri, cântărind până la 500 de milioane de tone pe centimetru cub. În ceea cea mai rămas din stea, materia devine atât de comprimată, încât atomii sunt str iviši,formând o stea neutronică. Stelele neutronice sunt atât de mici şi atât de pušinluminoase, încât pot trece neobservate. Cu toate acestea, datorită radiašiilor subforma unor scurte impulsuri periodice pe care le emit, astronomii au putut identificacâteva stele neutronice, fiindcă acestea emit radiašii, pe care le-au numit pulsari.Aceştia se învârtesc foarte repede în jurul propriilor lor axe, emi šând, după cum amspus, un fascicul de unde radio sau alte radia šii.




56

Dacă miezul unei stele care a explodat este suficient de greu, el setransformă într-un obiect chiar şi mai ciudat decât o stea de neutroni: o gaurăneagră, care este o singularitate de densitate infinită şi curbură infinită a spašiu-timpului. Acest obiect are o asemenea foršă de atracšie (gravitašie) încât "înghite"tot ceea ce trece pe lângă el, rešinând chiar şi propria sa lumină. Găurile negre

sunt, deci, invizibile, dar astronomii le pot totuşi detecta din cauza perturbašiilorspašio-temporale pe care le produc în jurul lor (efectele gravitašionale).

Scopul final al ştiinšei este de a da o singură teorie care să descrie întregulUnivers. Oamenii de ştiinšă împart problema în două părš i. În prima parte, ei susšin căexistă legi care ne spun cum se modifică Universul în timp, adică acest e legi ştiinš ificene spun cum va arăta Universul în orice moment ulterior, dacă ştim starea Universului laun moment dat . Cea de a doua parte este problema stării iniš iale a Universului. Ei suntde părere că Dumnezeu, fiind atotputernic, a putut pune în m işcare Universul în oricefel ar fi dorit. Dumnezeu guvernează Universul şi îl face să evolueze, într-un mod

foarte regulat, conform anumitor legi. Această părere a oamenilor de ştiin

šă nu diferăcu nimic de teologia Sfinšilor Părinš i şi, deci, a Bisericii Ortodoxe.Ştiinša contemporană descrie Universul cu ajutorul a două teorii paršiale de

bază, şi anume teoria generală a relativităšii şi mecanica cuantică. Ele reprezintămarile realizări intelectuale ale omenirii secolului XX, aceste două teorii fiind celecare ne-au dat energia nucleară şi revolušia microelectronicii. Teoria generală arelativităšii descrie forša de gravitašie şi structura la scară mare a Universului, adicăstructura pe scară de la numai câšiva metri la milioane de milioane de milioane dekilometri, adică dimensiunea Universului observabil. Pe de altă parte, mecanicacuantică tratează fenomenele la scară extrem de mică, cum ar fi o milionime dintr-o

milionime de milimetru. Din nefericire, ştim că aceste teorii nu sunt compatibile una cucealaltă şi, deci, nu pot fi amândouă corecte.

Este foarte dificil să se elaboreze o teorie care să descrie complet Universul.Oamenii de ştiinšă au divizat problema şi au enunšat mai multe teorii paršiale.Fiecare dintre aceste teorii paršiale descrie şi prezice o anumită clasă limitată deobservašii, neglijând efectele celorlalte mărimi. Aceasta este calea prin care ştiinšaa făcut progrese în trecut. Din teoria clasică newtoniană a gravitaš iei ştim că forš agravitašională dintre două corpuri depinde numai de un număr asociat fiecărui corp , şianume de masa sa, fiind independentă de materialul din care este făcut corpul. În mod

analog, nu trebuie să existe o teorie privind constituš ia soarelui şi a planetelor pentru aputea calcula orbitele lor.




57

Figura 2.1.11 Comparašie între mărimile planetelor Pământ, Venus, Marte,Mercur şi planetoidul Pluto.

Figura 2.1.12 Comparašie între mărimile planetelor: Jupiter, Saturn, Uranus,Neptun, Pământ, Venus, Marte, Mercur şi planetoidul Pluto.




58

Figura 2.1.13 Harta cerească vizibilă cu telescopul Hubble, conšinândnenumăratele galaxii din Univers, aflate la miliarde de ani lumină depărtare.

Figura 2.1.14 O imagine mărită a uneia dintre cele mai întunecate regiuni dinfigura precedentă.




59

Ştim că teoria relativităšii şi mecanica cuantică nu sunt compatibile, dar acesteteorii paršiale pe care le avem sunt suficiente totuşi pentru a face preziceri corectepentru toate situašiile practice, când utilizăm doar o teorie, neglijând efecteleceleilalte. Când studiem Universul la scară mare, atunci forš a gravitašională estedominantă şi utilizăm teoria relativităšii, iar atunci când studiem Universul la scară

extrem de mică, adică atomică şi subatomică, atunci utilizăm mecanica cuanticăneglijând efectele forš ei gravitaš ionale, întrucât acestea sunt extrem de mici încomparaš ie cu celelalte trei forš e care acšionează în acest domeniu: forš aelectromagnetică, interacšiunea nucleară slabă şi interacšiunea nucleară tare.

Există anumite situašii însă, cum ar fi găurile negre, când trebuie utilizată oaltă teorie, una nouă care să descrie gravitašia şi la nivel cuantic, care să înglobezecele două teorii paršiale, deoarece, pe de o parte, dimensiunile sunt extrem de micişi acesta este domeniul mecanicii cuantice, iar pe de altă parte, gravitašia esteextrem de puternică şi, deci, trebuie să šinem cont de prezicerile teoriei relativităšii.Teoria stringurilor este extrem de promi

šătoare şi pare să descrie absolut orice, de laparticulele de materie la modul în care acšionează cele patru forše care guverneazăUniversul.

Încă de la început oamenii au dorit cu ardoare înšelegerea ordiniifundamentale a lumii, precum şi a sensului existenšei noastre. Toate fiinšele rašionaleau în firea lor dorinša de a cunoaşte, iar acest lucru explică căutările noastreştiinšifice. Scopul ştiinšei este, deci, de a oferi o descriere completă a Universului încare trăim. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă ne oferă răspunsul la întrebărilelegate de Creator, creaš ie şi scopul viešii noastre. Fiind un singur adevăr, dreaptaştiinšă şi dreapta credinšă converg către el.



60

2.2 Spašiul nu este absolut

Spašiul exprimă ordinea, pozišia, distanša, mărimea, forma şi întindereaobiectelor coexistente în lumea reală. Spašiul are trei dimensiuni, spre deosebire de

timp, care are o singură dimensiune. În plus, timpul se scurge într-o singură direcšie -numai înainte.

Atomiştii antici (Democrit, Epicur) considerau spašiul ca un receptacul vid şiinfinit al atomilor materiali. Aristotel considera însă că spašiul este suma locurilor pecare le ocupă corpurile şi că, atât materia, cât şi spašiul, ar fi finite. Concepšiaatomistă despre spašiu şi timp (pusă şi la baza geometriei lui Euclid) a fostdezvoltată în ştiinšă de către Sir Isaac Newton.

Pentru Newton, spašiul şi timpul sunt absolute, obiective şi universale, deciindependente de materia în mişcare.

Constituirea geometriilor neeuclidiene de către Lobacevski, Bolyai, Gauss,Riemann, a contribuit la formarea concepšiei după care proprietăšile geometricespašiale nu sunt pretutindeni aceleaşi, fiind determinate de proprietăšile fizice.Spaš iul este, deci, neomogen şi anizotrop.

Teoria relativităš ii lui Einstein, numită şi teoria fizică a spaš iului şi timpului, ademonstrat că proprietăš ile spaš io-temporale (lungimea corpurilor şi duratafenomenelor), depind de viteza de deplasare a sistemelor materiale, şi că structura sauproprietăš ile continuului spaš io-temporal variază în funcš ie de concentrarea maselorsubstanš ei şi de intensitatea câmpului gravitašional generat de către acestea.

După cum se cunoaşte, o modalitate de reprezentare a unui spašiu estegăsirea unei tehnici matematice de definire a oricărui punct din acel spašiu. Cândspunem spaš iu, ne gândim instinctual la spaš iul care ne înconjoară, pe care noi îlpercepem tridimensional. Trebuie să ne întrebăm însă, cum arată spaš iul şi câtedimensiuni există de fapt, dar mai ales trebuie să înšelegem care este legătura întrespaš iu, timp şi materie. Vom vedea în continuare că Universul este prin excelenšă multidimensional, iar spaš iul şi timpul sunt inseparabile şi ele există doar în Univers,influenš ându-se reciproc.

Să ne imaginăm un spašiu cu doar două dimensiuni, plat întocmai ca o foaiede hârtie (de exemplu o foaie de matematică cu pătrăšele pentru a ne fi şi mai

uşor). Caroiajul (grid-ul) este rectangular, adică toate unghiurile sunt drepte, de 90grade. Acesta se numeşte spašiu euclidian plan (adică bidimensional). Structurametrică a unui spašiu euclidian este omogenă şi izotropă, independentă dedistribušia materiei în spašiu. De aici rezultă o completă relativitate a pozišiei sau aorientării în spašiu. Geometria euclidiană a fost larg acceptată drept cadru naturalal descrierii proceselor mecanicii clasice, newtoniene.

În Grecia secolului IV î.Hr., Euclid a sistematizat cu o logică desăvârşităcunoştinšele geometrice din timpul său. Într-un spašiu euclidian orice triunghi, oriceformă ar avea el, are suma unghiurilor sale de 180 grade (figura 2.2.1).




61

Figura 2.2.1 Triunghi într-un spašiu euclidian – are suma unghiurilor de 180grade.

Figura 2.2.2 Suprafaša Pământului la scară planetară este bidimensionalăconvexă (spašiul este închis).

Însă există şi spašii bidimensionale curbe, ne-euclidiene, de exemplusuprafaša unei sfere. Şi ea poate să aibă un caroiaj de paralele şi meridiane (deexemplu coordonatele geografice pe Pământ). Vom observa că în acest spašiu, untriunghi determinat de două meridiane care se unesc la Polul Nord şi intersecšia

acestora cu ecuatorul (figura 2.2.2), are suma unghiurilor peste 180 grade (pentru




62

că cele două meridiane sunt perpendiculare pe ecuator şi, deci, avem două unghiuride 90 grade, dar formează şi între ele un unghi la Polul Nord). Un spašiubidimensional în care un triunghi are suma unghiurilor mai mare de 180 grade, senumeşte convex (figura 2.2.3), iar un spa šiu în care un triunghi are suma unghiurilorsub 180 grade, se numeşte concav (figura 2.2.4).

Figura 2.2.3 Triunghi într-un spašiu convex – are suma unghiurilor mai mare de180 grade.

Figura 2.2.4 Triunghi într-un spašiu concav – are suma unghiurilor mai mică de180 grade.

Spašiile au diferite reguli asociate, în funcšie de structura lor.Spašiul-timpul (cvadridimensional) este neted şi plat întocmai ca un plan,

atâta timp cât nu există masă în interiorul său. În momentul în care introducem uncorp cu masă, spašiul se va curba de jur împrejurul corpului cu masă (Figura 2.2.5).




63

Este ca şi cum am avea o foaie de matematică în mână şi pe ea aşezăm o bilă micăşi grea. Vom observa că foaia se curbează sub greutatea bilei.

a) b)Figura 2.2.5 Deformarea spašiu-timpului datorită prezenšei materiei.a – înainte de introducerea materiei, b – după introducerea materiei.

Postulatul fundamental al teoriei relativităšii elaborate de Einstein este călegile ştiinšei sunt aceleaşi pentru orice observator care se mişcă liber în Univers,indiferent de viteza lui. Cele mai cunoscute legi din teoria relativităšii suntechivalenša masei şi energiei şi legea că nici un corp nu se poate deplasa mairepede decât viteza luminii şi nici nu poate atinge această viteză. Astfel, cea maicunoscută formulă a lui Einstein spune că energia conšinută în masa m este egală cu

masa respectivă înmulšită cu pătratul vitezei luminii (E=mc2). Cu cât un obiect conšinemai multă energie, cu atât are mai multă masă şi reciproc, cu cât un obiect are maimultă masă, cu atât conšine mai multă energie. Astfel, energia şi masa nu sunt douălucruri diferite, ci ele sunt doar două forme de manifestare (prezentare) ale materiei,aşa cum spre exemplu, aburul şi gheaša sunt moduri de prezentare (stări deagregare) diferite ale apei. În capitolul următor vom explica mai în amănuntechivalenša dintre masă şi energie. Rešinem, deci, că spašiul se curbează datoritămasei şi datorită energiei.

Înainte de creašie, Universul nu exista (era masă/energie infinită într-un voluminfinit de mic fizic, spa

š iul era infinit de mic,

iar timpul nu exista) adică nu era un spaš iu

gol, pur şi simplu nu era nici măcar spaš iu, iar legile ştiinš ei nu existau atunci. Nuputem ştii ce a fost înainte de 10-43 secunde, în ce formă era masa infinită, iarştiinša numeşte această limitare „Zidul lui Plank‖ , după numele fizicianului germanMax Plank, autorul acestei teorii.

Sunetul reprezintă o serie alternativă de modificări ale presiunii aerului, carese propagă sub formă de unde sferice concentrice ce se deplasează cu o viteză de340 de metri pe secundă. Detectarea sunetului se face măsurând şi convertindvariašiile de presiune ale aerului la o anumită locašie dată. Sunetul şi lumina suntunde, mai precis unde elastice şi, respectiv, unde electromagnetice, deci, au aceleaşi

proprietăši specifice undelor. Viteza sunetului însă este mult mai mică în comparašie




64

cu viteza luminii (trei sute de milioane de metri pe secundă). Această diferenšă avitezei de propagare dintre sunet şi lumină o putem observa în timpul unei furtuni,când se produc descărcări electrice. Deşi lumina şi sunetul descărcării electrice seproduc simultan, noi vedem imediat lumina fulgerului în timp ce sunetul tunetului îlauzim pušin mai târziu.

În continuare, vom vorbi pušin despre efectul Doppler, descoperit în secolul alXIX-lea de fizicianul ceh cu acelaşi nume. Când suntem pe stradă şi trece unautomobil pe lângă noi, întâi auzim un sunet ascušit (acesta corespunde uneifrecvenše mari), iar când automobilul se îndepărtează de noi, sunetul este mai grav(corespunzător unei frecvente mici). Cel mai bine se observă diferenša când maşinilecirculă cu viteză mare (spre exemplu la Formula 1). Explicašia acestui fenomen esteurmătoarea. Să presupunem un autoturism cu motorul pornit, aflat la distanšăconstantă fašă de noi, care emite unde sonore cu frecvenšă constantă (lungime deundă constantă). Frecvenša undelor pe care le recepšionăm va fi aceeaşi cufrecven

ša la care sunt emise. Să ne imaginam acum că autoturismul începe să semişte spre noi. Când motorul său va emite următorul maxim al undei sonore,autoturismul va fi mai aproape de noi, astfel încât timpul necesar maximului undeisă ajungă la noi este mai mic şi, prin urmare, numărul de unde pe care îl vomrecepšiona în fiecare secundă (adică frecvenša) va fi mai mare decât atunci cândautoturismul era stašionar. În acelaşi mod, dacă presupunem că autoturismul se îndepărtează de noi, frecvenša undelor sonore pe care le recepšionăm va fi maimică. (figura 2.2.6)

Figura 2.2.6 Efectul Doppler

Undele sonore sunt unde elastice, adică au nevoie de un mediu de

propagare (precum aerul, de exemplu), spre deosebire de undele

Frecvenţa

mai mică

Frecvenţa

mai mare

Undele

sonore

Direcţia de mişcare a

sursei de sunet




65

electromagnetice, care nu au nevoie de un mediu de propagare, ele propagându-se şi în vid. Lumina, fiind şi ea o undă electromagnetică, are aceeaşi comportare caşi undele sonore, deci vom putea observa efectul Doppler-Fizeau. Prin urmare, încazul luminii, aceasta înseamnă că stelele care se depărtează de noi vor aveaspectrul deplasat spre capătul roşu (corespunzător frecvenšelor joase), iar stelele

care se mişcă spre noi vor avea spectrul deplasat spre albastru (corespunzătorfrecvenšelor înalte). În 1929, analizând spectrul luminii pentru diferite galaxii, EdwinHubble a făcut observašia crucială că oriunde priveşti în Univers, galaxiile aflate ladistanšă mai mare se îndepărtează rapid de noi, cu alte cuvinte Universul este înexpansiune. Acest lucru confirmă teoria relativităšii conform căreia Universul (inclusivspašiul şi timpul) are un început al existenšei la Big Bang. Edwin Hubble a oferitastfel o dovadă fără echivoc a faptului că Universul este în expansiune uniformă întoate direcšiile.

Raza Universului observabil este de 46,5 miliarde de ani-lumină (un an lumină este distan

ša parcursă de lumină î ntr-

un an) conform ultimelor estimări. Big Bang-ul

a apărut dintr-o singularitate sau un punct, dar nu poate fi identificat un punct înspašiu în care să putem spune că a fost Big Bang-ul. Toate punctele din spašiu auoriginea la Big-Bang, în acea singularitate inišială. Daca alegem un punct oarecaredin Univers şi dăm timpul înapoi în acel punct vom ajunge la Big Bang. Nu are senssă vorbim despre un capăt al Universului, pentru că Universul este finit, dar fărălimite de natură spašială). Raportat la timp, capetele Universului pot fi consideratemomentul Big-Bang (considerat momentul 0, când a luat fiin šă timpul) şi momentulprezent. Lumina venită de la cele mai îndepărtate galaxii a avut nevoie de 13,7miliarde de ani pentru a ajunge la noi, dar pentru că Universul este în continuă

expansiune, galaxiile respective sunt deja mult mai departe de cele 13,7 miliardede ani-lumină parcurse de lumina care a călătorit până la noi. Lumina nu s-a produschiar la momentul Big-Bang, ci doar atunci când s-au format atomii, aproximativcam la 380.000 de ani după Big Bang. Î ntre timp Universul se extinsese foarte mult.Astfel, raza Universului este mult mai mare decât 13,7 miliarde de ani-lumină (corespunzătoare timpului scurs de la Big-bang până în prezent), deoarece la început s-a extins foarte mult şi extrem de rapid în perioada inflašionistă. Ca şicomparašie, distanša Pământ-Lună este pušin mai mare de o secundă-lumină, iardistanša până la cea mai apropiată stea numită Proxima Centauri, este de 4,3 ani-

lumină.Noi percepem separat spaš iul tridimensional şi timpul, dar în realitate spaš iul şitimpul sunt inseparabile. Nu trebuie să uităm că o parte din lumina de pe cerul nopšiipe care o vedem în prezent, provine de la galaxiile îndepărtate din Univers pecare le-a părăsit acum milioane de ani, iar î n cazul obiectelor cele mai îndepărtatedin Univers pe care le vedem acum, lumina le-a părăsit acum opt miliarde de ani.Deci, când privim Universul, îl vedem aşa cum a fost în trecut. Reamintesc că aceastăidee a unui Univers sferic aflat în mişcare de expansiune, este împărtăşită şi deSfântul Ioan Damaschin în sec al VII-lea, care ne învašă că ―Toši care au spus că cerul




66

este sferic susšin că el se depărtează în chip egal de la Pământ şi în sus şi în lături şi înjos‖ 1, căci ―numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate prin mişcarea sa‖ 2.

Matematicianul rus, Grigori Perelman, a rezolvat în 2006 conjectura sauipoteza lui Poincare. Conjectura lui Poincaré (sau şi "ipoteza lui Poincaré"), primadată enunšată de matematicianul francez Henri Poincaré în 1904, afirmă că dacă

într-un spašiu închis şi nemărginit tridimensional (―cufundat‖ într-un spašiu cu 4dimensiuni) toate "cercurile" bidimensionale pot fi micşorate topografic până cedevin un punct, atunci acest spašiu tridimensional este echivalent din punct devedere topologic (homeomorf) cu o "sferă" tridimensională. Concret, această ipoteză spune că dacă un spaš iu compact tridimensional, se comportă ca o sferă,atunci este o sferă. Cea mai simplă formă geometrică în orice număr de dimensiuni(spašiale) este sfera (evident o sfera multidimensionala pe care o putem „vedea‖doar prin intermediul ecuašiilor matematice). Aceasta este o dovadă matematicăelocventă care explică forma sferică (multidimensională) a Universului finit, dar fără

limite, care a continuat să se extindă uniform în spašiu-timp (relativ la orice punct)

după momentul Big-Bang.Am arătat mai sus că un spašiu euclidian plan are doar două coordonate :

lungime şi lăšime (putem să le numim x şi y). Coordonatele pot fi nu numaicarteziene, ele pot fi şi coordonate polare (dar nu vom intra prea mult înamănunte). Spašiul tridimensional are trei dimensiuni (trei coordonate, putem să lenumim x,y şi z) şi anume lungime, lăšime şi înălšime. Spašiul despre care vom discuta î n cele ce urmează are patru dimensiuni, este deci cvadridimensional (patrucoordonate x, y, z, t ), adică lungime, lăšime, înălšime şi timp. Deci, timpul şi spašiultridimensional (adică lungimea, lăšimea şi înălšimea) sunt inseparabile. Spašiul-

timpul cu patru dimensiuni se numeşte spašiu Minkovsky, după numelematematicianului rus care l-a utilizat pentru prima dată. Ca şi spašiul bidimensionalşi tridimensional, spašiul cvadridimensional poate fi convex sau concav. Într-un spašiucvadridimensional, un triunghi, care este doar bidimensional, nu mai este propriu-zisun triunghi. Într-un spašiu bidimensional, un triunghi este determinat de trei puncte.Să considerăm într-un plan (spašiu euclidian bidimensional) punctele A, B şi C. Pentrua pozišiona aceste puncte în spašiul bidimensional, trebuie mai întâi să alegem unsistem de referinšă asociat planului (care poate fi intersecšia axei x cu axa y) şiapoi să precizăm pozišia fašă de acest sistem de referinšă al celor trei puncte A(xa,

ya), B(xb, yb) şi C(xc,yc). În spašiul cu patru dimensiuni, punctele A,B,C devinevenimente (prin asocierea timpului) şi sunt reprezentate în coordonate spašio-temporale (pentru reprezentarea fiecăruia trebuie să precizăm patru mărimi şianume cele trei coordonate spašiale şi timpul) şi anume A(xa, ya, za, ta), B(xb, yb, zb, tb) şi C(xc, yc, zc, tc). Aşa cum am arătat, într-un spašiu cvadridimensional,fiecare punct este un eveniment. Evident, reprezentarea unui astfel de triunghicvadridimensional este imposibilă într-un spašiu cu mai pušin de patru dimensiuni.

1Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6.2Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap IV.




67

Teoria generală a relativităšii demonstrează legătura spaš iu-timp. Spaš iul şitimpul nu sunt absolute, ci ele influenšează şi sunt influenšate de ce se întâmplă înUnivers. Numim Metagalaxie Universul observabil şi aşa cum am mai spus, Universulse află în expansiune, iar expansiunea se bazează pe energie. Ştim că la zeroabsolut (zero Kelvin) orice mişcare încetează, deci nu se mai poate vorbi despre

energie internă. În jurul anului 1965 laboratoarele Bell Telephone efectuau omăsurătoare a câmpului electromagnetic terestru (pentru comunicašii radio). S-aobservat că există o energie de aproximativ trei Kelvin peste zero absolut. Inišials-a crezut că este un zgomot artificial, dar această componentă era constantă şivenea din spašiu. Se descoperise astfel radiaš ia de fond a Universului, care estelumina primară a Universului de la momentul creaš iei (Big Bang), aceasta demonstrândcă Universul este în mişcare. Lumina unor galaxii foarte îndepărtate care ajunge abiaacum la noi, este foarte mult deplasat ă spre roşu, datorită expansiunii Universului şispectrul acestei lumini primare este atât de mult deplasat spre roşu încât a părăsitdomeniul vizibil al undelor electromagnetice

şi ne apare în prezent în domeniul

microundelor. Universul este, deci, într-un spašiu cu cel pušin patru dimensiuni şi, ca înorice spašiu cu patru dimensiuni care conšine materie, el este un spašiu curbat aşacum am arătat mai sus. Tot ce se află în spašiu, fiecare punct, poate fi descrismatematic utilizând coordonate spašio-temporale.

Masa Universului, dar mai ales energia Universului (întrucât ea determină întotdeauna o curbură pozitivă) determină existenša unui spašiu-timp curbat în el însuşi şi închis (întocmai ca suprafaša bidimensională a pământului), la limită el fiindca o sferă, dar nu tridimensională, ci cu patru dimensiuni. Implicašiile suntremarcabile. Să presupunem două galaxii, spre exemplu galaxia Andromeda şi

galaxia noastră, Calea Lactee. Ele, fiind nişte corpuri în spašiu, se află deci pesuprafaša ce descrie spašiul cu patru dimensiuni (întocmai ca Bucureştiul şi NewYork-ul pe suprafaša Pământului. Reamintim că suprafaša Pământului estebidimensională, privită la scară planetară (figura 2.2.7), întrucât orice punct poatefi reprezentat prin doar două coordonate, latitudine şi longitudine).

Distanšele în spašiul curbat şi închis, pe care le parcurge lumina în Univers, aulungimi diferite (la fel ca şi în cazul New York – Bucureşti, via Atlantic sau viaPacific), deci luminii îi va trebui mai mult sau mai pušin timp pentru a călători peaceste drumuri (din postulatele teoriei relativităšii ştim că viteza luminii este

constantă). Rezultă, deci, că imaginile galaxiei Andromeda care ajung la noi într-unanumit moment de timp t , vor prezenta galaxia în momente diferite din timp (uneleimagini o vor prezenta mai veche şi altele mai recentă). Imaginile sunt aproapeimposibil de pus în legătură unele cu altele. Ceea ce face chiar imposibilădemonstrašia, este aspectul practic al acesteia. Să revenim la exemplul nostru, lacazul New York – Bucureşti. Dacă vom privi de la noi New York-ul orientaši spreAtlantic, vom vedea faša Statuii Libertăšii, şi dacă vom întoarce capul spre Pacific, îivom vedea spatele. Exact la fel se întâmplă şi în cazul galaxiilor. Prinurmare,imaginile vor avea următoarele proprietăši: vor fi situate în pozišii diferitepe cer, vor prezenta corpul emitent în diferite momente de timp şi vor prezenta




68

diferite zone ale acestuia. Toate acestea sunt simultane făcând imposibilă oordonare cronologică, deşi avem toate datele.

Figura 2.2.7 Suprafaša Pământului este bidimensională la scară planetară.

În continuare, vom oferi câteva imagini sugestive referitoare la exemplulprecedent. Într-un spašiu bidimensional, lumina emisă de punctul B poate ajunge în

punctul A doar pe drumurile permise (unde liniile de spašiu sunt închise). Drumurileinterzise sunt acele drumuri pe care liniile spašiului nu sunt închise (Figura 2.2.8), spreexemplu în spašiul euclidian plan.

Figura 2.2.8 Drumuri permise şi nepermise în spašiul euclidian plan.

Longitudine

L a t i t u d i n e




69

Figura 2.2.9 Toate drumurile sunt permise în spašiul convex.

Într-un spašiu bidimensional convex însă, nu există drumuri nepermise (adicătoate liniile spašiului sunt închise) şi lumina din punctul B va ocoli pe contur şi de-oparte şi de cealaltă, ajungând în punctul A (Figura 2.2.9).

Revenind la exemplul nostru, putem ajunge de la New York la Bucureşti fietraversând Atlanticul, fie traversând Pacificul. Imaginea punctului B va ajunge înpunctul A pe două drumuri diferite şi, deci, B va fi reprezentat la perioade de timp

diferite. Deoarece distanšele de la A la B nu sunt egale pe cele două direcšii,rezultă că şi timpii necesari luminii pentru a parcurge aceste drumuri vor fi diferi ši(întrucât viteza luminii este constantă).

Figura 2.2.10 Fenomenul de auto-oglindire.




70

În exemplul nostru am folosit două galaxii. Să ne imaginăm însă că acestegalaxii sunt una şi aceeaşi, spre exemplu galaxia noastră, Calea Lactee. Rezultă căpe cer, în afară de Calea Lactee pe care o vedem în timpul nopšii, mai există şialte imagini ale Căii Lactee, însă în momente din trecut.

Acesta este efectul de auto-oglindire, când pe cer putem vedea în diferite

imagini propria noastră galaxie la diferite momente de timp din trecut (Figura2.2.10).

Pe cerul nopšii putem observa mai multe imagini de galaxii. Apare acum întrebarea, care dintre aceste imagini prezintă aceleaşi galaxii ? (Figura 2.2.11).

Figura 2.2.11 Care din următoarele imagini de galaxii prezintă aceeaşigalaxie?

Să vedem acum şi viitorul prezis pentru Univers conform teoriei relativităšiicare spune că spašiu-timpul este curbat în el însuşi şi închis (datorită masei).Menšionăm că, deşi forša gravitašională este cea mai slabă din cele patru foršecare guvernează Universul, în unele situašii, cum ar fi găurile negre spre exemplu,ea devine atât de puternică, dominând şi celelalte trei forše care guverneazăUniversul la scară mică (atomică şi subatomică) şi creează un câmp gravitašional

atât de puternic şi o curbură a spatiu-timpului atât de mare, încât nici chiar luminanu mai poate ieşi (şi noi ştim din Teoria Relativităšii că nimic nu se poate deplasamai rapid decât viteza luminii). Astfel, în viitor va avea loc o contracšie a spašiu-timpului şi o comprimare a materiei, deoarece oricare două corpuri cu masă(includem aici şi energia, după cum am arătat mai sus) se atrag conform legiigravitašiei lui Newton, având loc Big Crunch (Marea contracšie), adică Universul vacădea în el însuşi, într-un punct unde va fi densitate infinită şi spašiu-timp zero.

Aşa cum am precizat în primul capitol al acestei lucrări, Sfânta Scriptură ne învašă acelaşi lucru afirmând că ―Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat,

şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se




71

vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tuacelaşi eşti şi anii T ăi nu se vor sfârşi‖ 3; şi ―toată oştirea cerului se va topi, cerurile sevor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de višă şicele de smochin‖ 4, iar „oştirea cerului‖ 5 reprezintă în limbajul biblic galaxiile dinUnivers. Ce va fi însă după aceea? Aşa cum am mai spus, potrivit învăšăturii Sfintei

Biserici Ortodoxe, ―cerul şi Pământul vor trece‖ 6 căci „soarele se va întuneca şi luna nuva mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui‖ 7 urmând apoi ―înnoirea lumii‖ 8, ―dar noi aşteptăm, …ceruri noi şi Pământ nou‖ 9.Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie celeviitoare şi a ―văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâiau trecut; şi marea nu mai este‖ 10, deoarece Dumnezeu a spus: ―Eu voi face ceruri noişi pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-ivor mai veni î n minte‖ 11.

3 Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28;4 Isaia 34,4.5 Facerea 2,1.6 Matei 24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33.7 Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26.8 Matei 19,28.9 2 Petru 3,10-13.10 Apocalipsa 21,1.11 Isaia 65,17.



72

2.3 Teoria Relativităšii. Timpul şi spašiul sunt relative.

Timpul

Timpul este una dintre dimensiunile Universului, diferită de dimensiunea spašială,prin aceea că timpul ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Timpul e onošiune primară (care nu se defineşte, ci se percepe prin simš uri) şi corelată cu noš iuneade eveniment. Percepšia sesizează ordinea evenimentelor.

Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filosofiei, artei, poeziei şiştiinšei, existând multe divergenše în legătură cu însemnătatea lui. Dicš ionarulOxford defineşte timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenš eievenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate". O altă definiš ie dedicš ionar standard este "Un continuum nonspaš ial linear în care evenimentele apar într-

o ordine aparent ireversibilă". În fizică, timpul este o mărime fizică fundamentală (există şapte mărimifundamentale în Sistemul Internašional), care conform cunoştinšelor actuale nu sepoate defini prin intermediul altor mărimi (la fel ca, de exemplu, lungimea şi masa).Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mişcăriuniforme (de exemplu, deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotireaPământului etc.) sau a unui fenomen repetitiv (oscilašia unui pendul gravitašional, aunui pendul elastic, a unui circuit electronic bobină-condensator, etc.). Prin aceastămetodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spašiu în care este plasatinstrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spašiu, este necesar să sestabilească nošiunea de simultaneitate la distanšă, adică un criteriu după care să sepoată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spašiu suntsimultane sau nu.

În mecanica clasică, timpul se consideră „de la sine înšeles‖. Astfel,simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator, iarordinea cronologică şi duratele fenomenelor sunt independente de acesta. În acest fel,mulšimea momentelor de timp este izomorfă cu mulšimea punctelor de pe o dreaptă.Rezultă că, fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului, iarpentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar doar să fixăm o

origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convenšional cu zero). Timpul, înmecanica clasică, este omogen, adică nu este influenš at de obiectele sau fenomenele ceau loc şi este independent de spaš iu.

În teoria relativităš ii, simultaneitatea, duratele şi ordinea cronologică aevenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc (în teoriarelativităšii restrânse) relašia dintre duratele fenomenelor aşa cum sunt perceputede observatori diferiši, în funcšie de viteza cu care se deplasează fašă defenomenele studiate. Ca urmare, în fizica (mecanica) relativistă, timpul nu mai existăindependent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spa š iucvadridimensional (spaš iu-timpul, spašiu Minkowski), astfel că fiecărui eveniment i se




73

poate asocia un punct din spaš iu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct dinspašiu-timp este văzut ca un punct având o anumită pozišie în spašiu fašă desistemul de referinšă al observatorului, şi un anumit moment în timpul observatorului.Nošiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică sepăstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment (fiecărui punct din

spašiu-timp) i se poate asocia un con de lumină viitor, constituit din punctele aflatela distanšă (în spašiu) mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentulconsiderat la acel punct înmulšit cu viteza luminii în vid (cu alte cuvinte, mulšimea depuncte în care poate ajunge lumina emisă în punctul din spašiu-timp corespunzătorevenimentului sau mai târziu) precum şi un con de lumină trecut, constituit dinpunctele aflate la distanšă mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele laevenimentul considerat înmulšit cu viteza luminii în vid. Conurile de lumină trecut şiviitor ale unui punct din spašiu-timp sunt independente de observator. Punctele dinconul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp)

evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricăruiobservator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afaraconului viitor şi a conului trecut, apare fašă de unii observatori ca fiind anteriorevenimentului considerat, fašă de alši observatori apare ca fiind ulteriorevenimentului, iar fašă de alši observatori apare ca fiind simultan cu evenimentulconsiderat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare aunei acšiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unuieveniment nu pot influenša şi nu pot fi influenšate de acel eveniment. În teoriarelativităšii generalizate, forma spašiu-timpului este influenšată de prezenšamateriei, iar ca urmare spašiu-timpul nu este o simplă „scenă‖ în care se desfăşoară

fenomenele fizice, ci este influenšată de aceste fenomene. Există cel puš in trei factori care definesc un sens al curgerii timpului: sensul

termodinamic (sensul în care creşte entropia), sensul psihologic (determinat de faptulcă ne amintim trecutul şi nu ne amintim viitorul) şi sensul cosmologic (acela în careUniversul este în expansiune).

Există fenomene reversibile (ciclice) care se desfăşoară la fel, indiferent desensul în timp, de exemplu mişcarea electronilor pe orbite în jurul nucleului atomului. Dacă am avea un film cu mişcarea planetelor în jurul Soarelui şi am rula filmul înainte şi înapoi, nu am putea să determinăm care sens este înainte şi care înapoi,

întrucât ambele sensuri sunt posibile (derularea filmului înapoi nu ar prezentafenomene incompatibile cu legile fizicii.).Pe de altă parte, există fenomene ireversibile, în raport cu care timpul „curge‖

într-un sens bine determinat, dinspre trecut spre viitor, de exemplu, amestecareaspontană a două lichide. Dacă am avea un film reprezentând amestecarea uneipicături de cerneală într-un pahar cu apă şi am rula filmul înainte şi înapoi, amdetermina uşor sensul corect (derularea înapoi prezintă fenomene contrareprincipiului al doilea al termodinamicii).

Principiul relativităšii, care afirmă că nu există sistem de referinšă stašionar,datează de pe vremea lui Galileo Galilei şi a fost inclus în fizica newtoniană.




74

Teoria relativităš ii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teoriiformulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generalizată. Ideeade bază a acestor două teorii este că timpul şi distanšele unui eveniment măsurate dedoi observatori au, în general, valori diferite, dar se supun totdeauna acelora şi legifizice.

Relativitatea restrânsă (Teoria relativităšii restrânse sau teoria restrânsă arelativităšii) este teoria fizică a măsurării în sistemele de referinšă ineršiale propusă în 1905. Ea generalizează principiul relativităšii al lui Galilei — care spunea cătoate mişcările uniforme sunt relative, şi că nu există stare de repaus absolută şibine definită (nu există sistem de referinšă privilegiat) — de la mecanică la toatelegile fizicii (inclusiv electrodinamică). Legile fizicii sunt aceleaşi pentru tošiobservatorii, indiferent de sistemul de referinšă ineršial. Pentru a evidenšia acestlucru, Einstein nu s-a oprit la a lărgi postulatul relativităšii, ci a adăugat un al doileapostulat: acela că toši observatorii vor obšine aceeaşi valoare pentru viteza luminiiindiferent de starea lor de mi

şcare uniformă şi rectilinie.

Această teorie are o serie de consecinše surprinzătoare şi contraintuitive, darcare au fost de atunci verificate pe cale experimentală. Relativitatea restrânsărăstoarnă noš iunile newtoniene de spaš iu şi timp, afirmând că timpul şi spaš iul suntpercepute diferit în sensul că măsurătorile privind lungimea şi intervalele de timpdepind de starea de mişcare a observatorului. Rezultă de aici echivalenša dintrematerie şi energie, exprimată în formula de echivalenšă a masei şi energiei:E = mc2, unde c este viteza luminii în vid. Relativitatea restrânsă este o generalizarea mecanicii newtoniene, aceasta din urmă fiind o aproximašie a relativităšiirestrânse pentru experimente în care vitezele sunt mici în comparašie cu viteza

luminii.Teoria a fost numită „restrânsă‖ deoarece aplică principiul relativităš ii doar la

sisteme ineršiale. Einstein a dezvoltat relativitatea generalizată care aplică principiulgeneral oricărui sistem de referinšă, şi acea teorie include şi efectele gravitaš iei.Relativitatea restrânsă nu š ine cont de gravitašie, dar tratează acceleraš ia. În fizică, unsistem de referinšă ineršial este un sistem de referinšă fašă de care este respectatăprima lege a lui Newton: Orice corp î şi menš ine starea de repaus sau de mişcarerectilinie uniformă atâta timp cât asupra sa nu acšionează alte forš e, sau suma forš elorcare acšionează asupra sa este nulă (principiul inerš iei). În mecanica clasică

(nerelativistă), toate sistemele de referinšă ineršiale se mişcă unul fašă de altul cuviteză constantă (mişcare rectilinie uniformă). Relativitatea generalizată a fost formulată de Einstein în 1916, iar această

teorie descrie gravitašia, postulând că prezenša de masă şi energie conduce la"curbura" spaš iu-timpului, şi că această curbură influenšează traiectoria altor obiecte,inclusiv a luminii. Această teorie utilizează formulele matematice ale geometrieidiferenšiale şi a tensorilor pentru descrierea gravitašiei. Legile relativităšii generalesunt aceleaşi pentru toši observatorii, chiar dacă aceştia se deplasează de omanieră neuniformă, unii fašă de ceilalši. Această teorie poate fi utilizată pentruconstruirea unor modele matematice ale originii şi dezvoltării Universului şi reprezintă,

deci, unul din instrumentele cosmologiei fizice.




75

Vom urmări, în continuare, succint, cum au evoluat cunoştinšele omeniriiprivitoare la spašiu si timp.

În antichitate, marele filosof grec Aristotel, susšinea că starea naturală a unuicorp este de repaus şi că el se mişcă numai acšionat de o foršă sau de un impuls. Elcredea că Pământul era în repaus.

Mecanica clasică (newtoniană) Toate corpurile din Univers sunt în mişcare rectilinie uniformă (datorată Big

Bang-ului). Galilei a fost primul care a introdus conceptul de acceleraš ie (variašiavitezei raportată la unitatea de timp). Studiind căderea corpurilor, el a observat cătoate corpurile în cădere şi-au mărit viteza cu aceeaşi valoare (ceea ce implică oaccelerašie constantă) indiferent de greutatea lor, ajungând la concluzia că ipotezaprin care orice mişcare este legată de acšiunea unei forše, este falsă. Aceasta l-acondus pe Galilei la formularea legii ineršiei. Măsura tendinš ei unui corp cu masă de

a se opune schimbării stării sale de repaus sau de mişcare rectilinie

şi uniformădefineşte conceptul de inerš ie a corpului.Isaac Newton a fost cel care a formulat legile mişcării. Atunci când un corp se

afla în cădere, el era acšionat întotdeauna de aceeaşi foršă (greutatea sa) şiefectul era că viteza sa creştea constant. Aceasta arată că efectul real al unei foršeeste întotdeauna de modificare a vitezei unui corp, nu acela de a-l pune în mişcare,aşa cum se credea anterior de la Aristotel. Cu alte cuvinte, dacă asupra unui corpnu acšionează nici o foršă, el î şi va menšine mişcarea în linie dreaptă cu aceeaşiviteză. Această idee este cunoscută ca Legea întâi a mecanicii (clasice saunewtoniene) şi a fost enunšată explicit de Newton în lucrarea sa Principia

Mathematica, publicată în 1687. Legea a doua a mecanicii newtoniene explică cese va întâmpla cu un corp când asupra acestuia acšionează o foršă. Aceasta afirmăcă un corp va accelera sau viteza lui se va modifica, cu o valoare proporšională cuforša. De exemplu, accelerašia este de două ori mai mare dacă forša este de douăori mai mare. De asemenea accelerašia este de atâtea ori mai mică de câte orieste mai mare masa (adică cantitatea de materie) corpului. De exemplu, aceeaşiforšă care acšionează asupra unui corp cu masă dublă, va produce doar jumătatedin accelerašie. Deci, accelerašia unui corp este direct proporšională cu forša careacšionează asupra corpului, şi este invers proporšională cu masa corpului (a=F/m).

Un exemplu familiar este dat de un automobil şi anume: cu cât este mai puternicmotorul, cu atât este mai mare accelerašia, dar cu cât este mai greu automobilul, cuatât este mai mică accelerašia, pentru acelaşi motor. Iar a treia lege a lui Newtonne spune că atunci când un corp acšionează asupra altui corp cu o foršă (numităforšă de acšiune), cel de-al doilea corp acšionează şi el asupra primului cu o foršă (numită foršă de reacšiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcšie, dar de senscontrar. Acest principiu este cunoscut şi sub numele de Principiul acšiunii şi reacšiunii.

Pe lângă legile mişcării, Newton a descoperit şi o lege care descrie forša degravitašie. Aceasta afirmă că fiecare corp atrage oricare alt corp cu o for šă proporšională cu masa fiecărui corp şi invers proporšională cu pătratul distanšei

dintre cele două corpuri (deci, cu cât corpurile sunt mai îndepărtate, cu atât forša




76

este mai mică). Aceasta înseamnă că forša dintre două corpuri va fi de două orimai puternică dacă unul dintre corpuri are masa de două ori mai mare (fig. 2.3.1).

Figura 2.3.1 Legea atracšiei universale (gravitašiei) a lui Isaac Newton

m1 = masa corpului 1; m2 = masa corpului 2; d = distanša dintre cele două corpuri; G = constanta gravitašională universală (constantă fizică empirică, a cărei valoareeste 6,674 10-11 m3kg-1s-2).

Putem vedea acum de ce pe Pământ toate corpurile în cădere au aceeaşiaccelerašie (cad la fel) indiferent de masa acestora. Un corp cu greutate dublă vaavea şi o foršă de gravitašie dublă care-l trage în jos, dar va avea şi masă dublă,

iar conform legii a doua a mecanicii newtoniene, aceste două efecte se vor anulareciproc, astfel că accelerašia gravitašională va fi aceeaşi pentru toate corpurile.Legea gravitašiei a lui Newton prezice cu mare exactitate orbitele Pământului, luniişi ale planetelor. Newton susšinea însă că efectele forš ei gravitaš ionale erau simš iteinstantaneu de către corpuri indiferent de distanš a la care se aflau, deci gravitaš iatrebuia să se propage cu viteză infinit ă. Nu trebuie să confundăm constantagravitašională universală (care este aceeaşi peste tot în Univers) cu accelerašiagravitašională (care este variabilă în funcšie de corpul considerat). În fizică,accelerašia gravitašională este accelerašia imprimată unui obiect de către

gravitašia unui alt obiect. Orice obiect este accelerat spre alt obiect cu aceeaşiaccelerašie, indiferent de masa obiectelor (la suprafaša Pământului accelerašiagravitašională variază între 9,78 – 9,82 m/s² în funcšie de latitudine). Forša deatracšie gravitašională poate avea rol de: foršă de tracšiune (când un corp cadeliber, viteza sa creşte), foršă rezistentă (când un corp e aruncat în sus viteza sascade) şi foršă centripetă (Luna se roteşte în jurul Pământului sub acšiunea foršeigravitašionale).

Din legile lui Newton rezultă că nu există un criteriu unic al repausului. Putemalege orice sistem de referinšă dorim, spre exemplu putem considera corpul A înrepaus şi corpul B în mişcare constantă în raport cu corpul A, sau putem considera

corpul B în repaus şi corpul A în mişcare. Spre exemplu, dacă lăsăm deoparte

F 12

m m2

d

F 21




77

pentru moment mişcarea de rotašie a Pământului în jurul axei sale şi mişcarea sa peorbită în jurul soarelui, putem spune fie că Pământul este în repaus, iar un autocarse deplasează spre Est cu 36 kilometri pe oră, fie că autocarul este în repaus, iarPământul se roteşte spre Vest cu 36 kilometri pe oră. Legile lui Newton sunt aceleaşi în autocar şi pe Pământ. Spre exemplu, jucându-ne cu o minge în autocar, se

observă că mingea ascultă de legile lui Newton, întocmai ca o minge de pe Pământ.Astfel nu există nici o modalitate de a spune cine se mişcă: autocarul sau Pământul. Lipsa unui criteriu absolut pentru repaus înseamnă că nu se poate determina

dacă două evenimente care au loc la momente diferite se produc în aceeaşi poziš ie înspaš iu. Să revenim la exemplul nostru şi să presupunem că mingea noastră saltă însus şi în jos pe verticală, lovind podeaua în acelaşi loc la un interval de o secundă.Pentru un observator aflat pe Pământ lângă autostradă, cele două salturi ale mingiiar părea că au loc la distanša de zece metri unul fašă de celălalt, deoareceaceasta este distanša parcursă de autocar pe autostradă în intervalul de timp

dintre două salturi consecutive. Prin urmare, nu putem preciza care este pozišia de

repaus. Inexistenša unui repaus absolut înseamnă că nu se poate da unui eveniment opozišie absolută în spašiu, rezultă, deci, că nu există spaš iu absolut. Astfel, întrucâtdistanša nu este absolută, dar ea este raportul dintre viteză şi timp, dacă aruncămmingea cu o viteza de 14 kilometri pe oră în direcšia de deplasare a autocarului nuvom putea spune cu exactitate care este viteza de deplasare a mingii, întrucâtpentru observatorul aflat pe marginea drumului aceasta va avea o viteză de 50km pe oră (viteza mingii la care se adăugă viteza de deplasare a autocarului),deci nici viteza nu este absolută.

Atât Aristotel, cât şi Newton credeau în timpul absolut, adică ei credeau că

intervalul de timp dintre două evenimente se poate măsura cu exactitate şi că acesttimp ar fi acelaşi pentru oricine l-ar măsura. Timpul era considerat separat de spaš iu şiindependent de acesta.

Până în secolul al XVII-lea, se credea că lumina se propagă cu viteză infinită.Faptul că viteza luminii este finită, dar foarte mare, a fost descoperit la sfârşitulsecolului al XVII-lea, de astronomul danez Ole Cristensen Roemer şi a fost orealizare remarcabilă pentru omenire.

O teorie corectă a propagării luminii a apărut abia la mijlocul secolului alXIX-lea, când fizicianul britanic James Clark Maxwell a unificat teoriile parš iale care

fuseseră utilizate până atunci pentru descrierea foršelor electricităš ii şi magnetismului. Ecuašiile lui Maxwell precizau că în câmpul combinat electromagnetic puteau existaperturbašii ondulatorii şi acestea se propagau cu viteză exactă, întocmai ca undeledintr-un bazin.

În funcšie de lungimea de undă (distanša dintre două vârfuri succesive aleundei) putem face o clasificare a undelor (Figura 2.3.2).

Spre exemplu, lumina vizibilă are spectrul lungimi undelor cuprins între apatruzecea mia parte şi a şaptezecea mia parte dintr-un centimetru, iar undeleradio au lungimea de undă de un metru sau mai mare. Teoria lui Maxwell preciza căundele se deplasau cu o anumită viteză fixă, dar încă se credea în timpul absolut.




78

Figura 2.3.2 Clasificarea undelor electromagnetice în funcšie de lungimea deundă.

Teoria relativităšiiLa începutul secolului al XX-lea, un funcšionar de la biroul elvešian de patente,

Albert Einstein, a elaborat teoria relativităšii, afirmând că timpul nu este absolut, cirelativ. Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observašia cătransformarea care permite schimbarea unui sistem referenšial, transformarea luiGalilei, nu este valabilă pentru propagarea undelor electromagnetice, care suntdirijate de ecuašiile lui Maxwell. Pentru a putea împăca mecanica clasică(newtoniană) cu electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminiimăsurată de doi observatori situaš i în sisteme referenš iale inerš iale diferite, estetotdeauna constantă. Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale




79

fizicii teoretice, cum sunt timpul, distanša, masa, energia, cantitatea de mişcare, cutoate consecinšele care derivă. Astfel:

1.) orice obiect aflat în mişcare devine mai scurt (contractat) pe direcš ia sa dedeplasare. (Acest efect poartă numele de contracš ie a lungimii).

2.) timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în mişcare (dilatarea temporală).

3.)

dispare simultaneitatea evenimentelor (două evenimente care par simultaneunui observator, apar în momente diferite altui observator care se deplasează înraport cu primul).

4.) viteza luminii în vid devine viteză limită atât pentru obiecte, cât şi pentruinformaš ii.

5.) masa şi energia unui corp (material) devin echivalente.Relativitatea restrânsă nu šine cont însă de efectele gravitaš iei.Postulatul fundamental al teoriei relativităšii este că legile ştiinšei trebuie să fie

aceleaşi pentru orice observator care se mişcă liber, indiferent de viteza lui. Acest lucru

era adevărat pentru legile mişcării lui Newton, dar acum ideea a fost extinsăcuprinzând şi teoria lui Maxwell referitoare la viteza luminii, astfel toš i observatoriitrebuie să măsoare aceeaşi vit eză a luminii, indiferent de cât de repede se mişcă ei. Cele mai cunoscute două legi din teoria relativităšii sunt echivalenša masei şienergiei, exprimată de faimoasa ecuašie a lui Einstein E=mc2 (unde E este energia,m este masa, iar c este viteza luminii în vid şi anume trei sute de milioane de metripe secundă) şi legea că nici un corp ( cu masă ) nu se poate deplasa mai repede decâtviteza luminii şi nici nu poate atinge aceast ă viteză. Datorită echivalenš ei masei şienergiei, energia pe care o are un corp datorită mişcării sale, se va adăuga masei sale (ceea ce va îngreuna mărirea vitezei). Acest efect este semnificativ numai pentru

obiecte care se mişcă cu viteze apropiate de viteza luminii. Atunci când un corp seapropie de viteza luminii, masa lui creşte foarte rapid, astfel încât este necesarădin ce în ce mai multă energie pentru a-i mări viteza. Obiectul nu poate atingeviteza luminii, deoarece masa lui ar deveni infinită şi din echivalenša masei şienergiei rezultă că ar fi necesară o cantitate infinită de energie pentru a atingeviteza luminii. De aceea, orice obiect se poate mişca numai cu viteze mai mici decâtviteza luminii. Deci, numai lumina şi undele care nu au masă intrinsecă se potdeplasa cu viteza luminii.

Echivalenša masei şi energieiEchivalenša masei şi energiei, (E=mc2), ne spune că energia înmagazinată deun obiect în repaus cu masa m este egală cu masa respectivă înmulšită cu pătratulvitezei luminii în vid, arătând că un corp are energie chiar şi atunci când estestašionar, spre deosebire de mecanica newtoniană în care un corp care nu se află înmişcare nu are energie cinetica (însă el poate avea sau nu alte forme de energie înmagazinate în interior, cum ar fi energie termică sau energie chimică. Poate aveaşi energia potenšială ce poate fi sub diferite forme: de deformare, elastică,gravitašională, electrică, magnetică etc. Energia potenšială depinde numai depozišia relativă a corpurilor din sistem şi fašă de sistemele din exterior. În mecanica

newtoniană toate aceste energii sunt mult mai mici decât masa obiectului înmulšită




80

cu pătratul vitezei luminii în vid. În teoria relativităšii, toate energiile care se mişcă împreună cu un obiect se adună la masa totală a corpului obiectului, care măsoară rezistenša acestuia la deviere. Atât energia cinetică, cât şi cea potenšială au ocontribušie directă asupra masei. În teoria relativităšii scăderea energiei înseamnăscăderea masei. Spre exemplu când apa este încălzită într-un cuptor cu microunde,

se adaugă o masă de aproximativ 10-17 kilograme pentru fiecare Joule de căldură adăugat apei (Joule este unitatea de măsură pentru energie în SistemulInternašional).

Cuvântul energie provine din limba greacă veche, ενέργεια (energhia) care înseamnă activitate, şi este format din doi termeni, "εν" având semnificašia "în" şi"έργον" având semnificašia „lucru‖. În sensul folosit în fizică, sau, mai general, înştiinšă, „energia‖ înseamnă „potenšialul care determină schimbări‖.

Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa şi energia.Masa este măsura inerš iei şi a gravitaš iei, iar energia este măsura scalară a mişcării

materiei. Astfel, energia şi masa nu sunt două lucruri total diferite (precum focul ş i apaspre exemplu), ci sunt două forme de manifestare (prezentare) ale aceluiaşi lucru,respectiv materia, aşa cum spre exemplu, aburul şi gheaš a sunt st ări de agregare(moduri de prezentare) ale aceleaşi substanš e, respectiv apa. Conform relašiei dintremasă şi energie a lui Einstein, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îicorespunde o masă inertă a sistemului. Termenul de energie nucleară este folosit îndouă contexte. Astfel, la nivel microscopic, energia nucleară este energia asociatăforšelor de coeziune a nucleonilor dată de interacšiunea tare a protonilor şineutronilor din nucleele atomice. La nivel macroscopic prin energie nucleară se înšelege energia electromagnetică eliberată (prin radiašie) datorită reacšiilor defuziune nucleară din stele şi din bombele cu hidrogen, respectiv cea eliberată prinfisiune nucleară în bombele atomice şi în aplicašiile civile (centrale nucleare).

Relaš ia E=mc² poate fi, deci, folosit ă pentru a calcula câtă energie s-arproduce dacă o cantitate de materie ar fi convertită în radiašie (care transportăenergia) electromagnetică. Spre exemplu, masa materiei convertită în energie încazul bombei de la Hiroshima a fost mai mică decât 30 grame. (Conform relašiei luiEinstein, energia unui gram de materie este de 1014 Joule). Nu trebuie, însă, săconfundăm masa cu materia. Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formăde substanšă (caracterizat ă prin masă ) sau câmp (caracterizat prin energie).

Trăsăturile caracteristice care definesc materia sunt: masa, necesarul de spašiu,structura internă şi energia termică internă a materiei. Masa se defineşte dreptacea mărime măsurabilă ce determină cantitatea de substanšă conšinută într-uncorp sau particulă, determinabilă la nivel macroscopic şi măsurată, de asemenea,macroscopic.

Spre deosebire de masă, conceptul de „câmp‖ este cu siguranšă unul destulde abstract, întrucât nu are nici măcar masă şi poate să nu existe deloc în materie. În ciuda aspectului abstract, putem da un exemplu destul de practic, cu caremajoritatea dintre noi suntem familiarizaši: magnešii. Deşi aparent nu există nici olegătură directă între două bucăši separate de magnet, există cu siguranšă o foršă




81

de atracšie sau de respingere în funcšie de orientarea lor relativă. Această „foršă‖nu are nici culoare, nici masă, nici miros, iar dacă nu am observa interacšiunile dintreei, nici nu am ştii că există. În cadrul fizicii, interacšiunile ce au loc în spašiul dintremagneši poartă numele de câmpuri magnetice. Dacă plasăm pilitură de fier în jurulunui magnet (figura 2.3.3), putem observa (re)orientarea acesteia în jurul liniilor de

câmp; în acest fel putem avea o indicašie vizuală a prezenšei câmpului magnetic.

Figura 2.3.3 Orientarea piliturii de fier după liniile de câmp magnetic.

Din experienša de zi cu zi suntem familiarizaši şi cu câmpurile electrice. Unexemplu este electricitatea statică ce explică modul în care materiale precum sticla

şi mătasea se atrag după ce au fost în prealabil frecate una de cealaltă. Fizicieniiinclud aceste interacšiuni în domeniul câmpurilor electrice generate de două corpurica rezultat al dezechilibrului de electroni dintre ele. Este suficient să spunem căprezenša unei diferenše de potenšial (tensiuni) între două puncte duce la aparišiaunui câmp electric în spašiul liber dintre acestea.

Câmpurile au două caracteristici principale: forša şi fluxul. Forša reprezintăcantitatea de împingere pe care un câmp îl exercită la o anumită distanšă, iarfluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul câmpului prin spašiu. Forša şi fluxulcâmpului sunt aproximativ similare tensiunii (împingere) şi curentului (curgere) printr-un conductor. Fluxul unui câmp poate întâmpina rezistenšă în spašiu, precum uncurent întâmpină rezistenšă într-un conductor.

Spašiul şi timpul sunt relative deoarece viteza luminii este constantă Teoria relativităšii a revolušionat ideile noastre despre spašiu şi timp. În teoria

lui Newton, în care timpul era considerat absolut, dacă un impuls de lumină estetrimis dintr-un loc în altul, diferišii observatori ar fi de acord întotdeauna asupratimpului necesar pentru acea deplasare, însă nu există o pozišie absolută în spašiu(nu există repaus). Deoarece viteza este raportul dintre distanša parcursă şi timpulnecesar pentru aceasta (considerat constant), observatori diferiši vor măsura viteze

diferite ale luminii. Pe de altă parte, în teoria relativităšii, toši observatorii trebuie




82

să fie de acord asupra vitezei luminii. Întrucât timpul este raportul dintre distanšaparcursă de lumină prin spašiu (care nu este absolut) şi viteza luminii (consideratăconstantă), observatori diferiši vor măsura timpi diferiši (t=d/c). Cu alte cuvinte,teoria relativităšii pune capăt ideii de timp absolut . Rezultă că fiecare observator arepropria sa măsură a timpului.

Figura 2.3.4 Câmpul magnetic al Pământului (a cărui cauză nu se cunoaşte încă) şirolul protector al acestuia pentru planeta noastră.

În teoria relativităš ii, spaš iul şi timpul sunt relative, doar viteza luminii esteconstantă. Fiecare observator poate utiliza radarul pentru a spune când şi unde areloc un eveniment, trimišând un impuls de lumină sau unde radio către eveniment. Oparte din impuls se reflectă înapoi de la locul de producere al evenimentului şiobservatorul măsoară timpul dintre trimiterea impulsului şi recepšionarea ecoului(undele reflectate). Timpul la care s-a produs evenimentul este exact jumătate dintimpul măsurat. Distanša la care s-a produs evenimentul este jumătate din timpulmăsurat înmulšit cu viteza luminii. Utilizând acest procedeu, observatorii aflaši înmişcare unii fašă de alšii, vor atribui timpi diferiši şi pozišii diferite aceluiaşieveniment. Toate măsurătorile sunt corecte şi corelate între ele, astfel încât oriceobservator poate calcula precis ce timp şi ce pozišie va atribui evenimentului oricarealt observator, cu condišia să ştie viteza relativă a celuilalt observator fašă deviteza proprie.

Această metodă o utilizăm pentru a măsura precis distanšele, întrucât putemmăsura timpul mai precis decât distanša. Viteza luminii este de 300 de milioane demetri pe secundă. În teoria relativităš ii, definim distanš a în funcš ie de timp şi viteza

luminii (distanšele din Univers se măsoară în ani-lumină). Teoria relativităš ii ne




83

foršează să ne schimbăm complet ideile despre spaš iu şi timp. Trebuie să acceptăm cătimpul nu este complet separat şi independent de spašiu, ci se combină cu acesta.

Aşa cum am arătat în capitolul precedent, spašiul poate fi bidimensional,tridimensional şi cvadridimensional (la scară planetară, suprafaša Pământului estebidimensională, întrucât orice punct poate fi reprezentat prin doar două

coordonate şi anume latitudine şi longitudine). Un eveniment este ceva care se întâmplă într-un anumit punct din spašiul tridimensional şi într-un anumit moment.Astfel, el poate fi specificat prin patru numere sau coordonate. Alegereacoordonatelor este arbitrară, întrucât se pot utiliza oricare trei coordonate spašialebine definite şi orice măsură a timpului.

Aristotel Mecanica clasică (Newton)

Mecanica relativistă(Einstein)

Spaš iul Absolut. Finit.Există repaus

absolut.

Absolut. Finit. Nu existărepaus absolut.Independent de materie.

Separat de timp.

Relativ. Finit. Nuexistă repausabsolut. Nu poate fi

separat de timp.

Timpul Absolut. Finit.Separat de

spašiu.

Absolut. Infinit. Separatde spašiu. Independent

de materie.

Relativ. Finit. Nupoate fi separat despašiu. Spašiu-timpul

este influenšat demateria în mişcare.

Viteza

luminii - Variabilă Constantă

Din teoria lui Maxwell rezultă că viteza luminii este aceeaşi indiferent deviteza sursei. Aceasta înseamnă că, dacă se emite un impuls de lumină, la un anumitmoment şi într-un anumit punct din spašiu, atunci pe măsură ce trece timpul, el se va împrăştia ca o sferă de lumină a cărei dimensiune şi pozišie sunt independente deviteza sursei. Astfel, după o milionime de secundă lumina se va împrăştia formând osferă cu raza de trei sute de metri; după două milionimi de secundă, raza va fi de

şase sute de metri, ş.a.m.d. Spre exemplu, dacă Soarele ar înceta să mai luminezechiar în momentul de fašă, el nu ar afecta Pământul instantaneu (Figura 2.3.5). Noiam observa moartea Soarelui doar după opt minute, timpul necesar luminii săajungă de la Soare la Pământ (Figura 2.3.6).




84

Figura 2.3.5 Evenimentele de pe Pământ se vor găsi în conul de lumină viitorcorespunzător moršii Soarelui doar după opt minute.

Figura 2.3.6 Opt minute este timpul necesar luminii pentru a parcurge distanša de laSoare la Pământ.

Momentul în

care Soarele

moare

0

8

Conul de lumină viitor al evenimentuluicorespunzător morţii Soarelui

Timp

(minute)

SoarePământ

Pământul intră în

conul de lumină

viitor al morţii

Soarelui

Moartea Soarelui nu ne

afectează imediat

deoarece nu suntem în

conul de lumină viitor

Soarele

Pământul

Opt minute sunt necesare

luminii soarelui pentru a

ajunge la Pământ




85

Numai atunci evenimentele de pe Pământ se vor găsi în conul de lumină viitor alevenimentului corespunzător stingerii Soarelui. În mod analog, nu putem cunoaşte cese întâmplă la momente îndepărtate în Univers, întrucât lumina pe care o vedem dela galaxiile îndepărtate le-a părăsit acum milioane de ani şi chiar miliarde de ani, în cazul obiectelor cele mai îndepărtate pe care le vedem.

Marele nostru poet Mihai Eminescu, care nu s-a îndoit de existenša luiDumnezeu, vorbea în anul 1886 despre viteza finită a luminii cu o adâncă filosofie,spunând:

―La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuitLuminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drumÎn depărtări albastre, Iar raza ei abia acumLucii vederii noastre.

Icoana stelei ce-a muritÎncet pe cer se suie;

Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. [...]‖ 1

Gravitašia şi accelerašiaLa începutul secolului al XX-lea, Einstein, în teoria relativităšii generale, a

prezis cu succes eşecul modelului lui Newton pentru gravitašie, lansând conceptul decontinuum spašiu-timp. Relativitatea generală a devenit recunoscută drept teoria ceexplică cel mai bine gravitašia. În această teorie, gravitašia nu este văzută caforšă, ci ca mişcarea liberă a obiectelor în câmpuri gravitašionale în virtutea ineršieilor pe linii drepte într-un spašiu-timp curbat (definite ca cea mai scurtă cale prinspašiu-timp între două evenimente din spašiu-timp). Din perspectiva obiectului, toată

mişcarea are loc ca şi cum nu ar exista gravitašie. Doar observând mişcarea în sensglobal, se poate observa curbura spašiu-timpului şi forša apare din calea curbă acorpului. Astfel, linia dreaptă prin spašiu-timp este văzută ca o linie curbă în spašiu,şi este denumită traiectorie balistică a obiectului.

În 1916, Einstein face sugestia revolušionară că gravitaš ia nu este o foršă cacelelalte forš e, ci este o consecinšă a faptului că spaš iul-timpul nu este plan, ci el estecurbat (înfăşurat) de distribuš ia masei şi energiei din el. Aceasta este ceea ce noinumim acum teoria generală a relativităšii. Corpuri masive precum Pământul, nu suntdeterminate să se mişte pe orbite curbe de o foršă numită gravitašie, ci ele urmează

1 Mihai Eminescu – La steaua (1886)




86

corpul cel mai apropiat pe o traiectorie dreaptă într-un spaš iu-timp curbat, care senumeşte linie geodezică.

Figura 2.3.7 Linia geodezică care uneşte aeroporturile A şi B.

O linie geodezică este traiectoria cea mai scurtă (sau cea mai lungă) întredouă puncte, într-un spašiu curbat. Spre exemplu, suprafaša planetei noastrePământ, este un spašiu curbat bidimensional (întrucât orice punct de pe suprafa šaplanetei poate fi reprezentat prin doar două coordonate). O linie geodezică este,

deci, calea cea mai scurtă între două aeroporturi şi aceasta este ruta pe carenavigatorul o va indica pilotului pentru zbor. (Figura 2.3.7)

În teoria generală a relativităšii, corpurile urmează întotdeauna linii drepte înspaš iul-timpul cvadridimensional, dar întrucât noi percepem spaš iul tridimensional, vomavea impresia că deplasarea se face pe traiectorii curbe. Pentru a înšelege mai bineacest lucru, marele savant contemporan, Stephen Hawking, ne oferă un exemplu: săne imaginăm un avion care zboară pe o traiectorie dreaptă, deasupra unui terendeluros într-o zi însorită. Deşi avionul urmează o linie dreaptă în spašiultridimensional, umbra avionului va parcurge o traiectorie curbă pe solul

bidimensional.Masa Soarelui curbează spašiul-timpul, astfel încât, deşi Pământul are catraiectorie o linie dreaptă în spašiul-timpul cvadridimesional, noi avem impresia căse mişcă de-a lungul unei orbite eliptice în spašiul tridimensional.

În mod analog, lumina trebuie să urmeze linii geodezice în spašiul-timpulcvadridimensional curbat. Astfel, teoria generală a relativităšii prezice că lumina nuse propagă după linii drepte în spašiu, ci lumina este influenšată de câmpurilegravitašionale care îi curbează traiectoria. Aceasta înseamnă că lumina unei stele îndepărtate care trece pe lângă Soare trebuie să fie deviată cu un unghi mic, astfel încât steaua va apărea într-o pozišie diferită de cea reală pentru un observator de

pe Pământ. (Figura 2.3.8)

Ecuatorul

B

Pământul

A

Linie geodezică




87

Figura 2.3.8 Devierea luminii de către câmpurile gravitašionale.

Figura 2.3.9 Masa pământului curbează spašiu-timpul din jurul sau. Gravitašia.

Pământul

Soarele

Poziţia reală a

stelei Poziţia aparentă a

stelei

Lumina de

la stea




88

Teoria relativităšii postulează că viteza luminii în vid este viteza maximă înUnivers şi nu poate fi atinsă, nici depăşită, rezultă astfel că gravitašia se propagă cuviteza luminii. Să revenim la exemplul nostru cu Soarele şi să presupunem că acestaar dispărea complet, în acest caz Pământul nu ar simši imediat (aşa cum susšineaNewton) lipsa gravitašiei Soarelui şi disparišia orbitei pe care se deplasează în

jurul soarelui, ci doar după opt minute, timpul necesar undei gravitašionale săparcurgă distanša până la pământ.Unul dintre principalele scopuri pe care şi le-a propus Einstein în explicarea

relativităšii generale a fost formularea unei teorii în care legile naturii să fieidentice pentru toši observatorii. Aşadar, legile trebuiau să fie simetrice fašă deorice schimbare din punctul nostru de vedere, din spašiu şi timp (în fizică acest lucrueste cunoscut ca şi ―covarianša generală‖). Noi ştim însă că de fiecare dată când unavion intră într-un gol de aer, simšim cum stomacul ―ne sare în gât‖, acest lucrudemonstrând o diferenšă evidentă între mişcarea uniformă şi cea accelerată. Astfel,suntem tenta

ši s

ă

ne întrebăm cum ar putea fi identice legile naturii pentru

observatorii aflaši în mişcare accelerată, când se pare că aceşti observatoriexperimentează forše suplimentare? Pentru a înšelege acest lucru să considerămurmătorul exemplu. Dacă stăm pe un cântar în interiorul unui lift care accelerează însus, picioarele noastre exercită o presiune mai mare asupra cântarului şi astfel vaindica o greutate mai mare. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în situašia în caregravitašia devine mai puternică într-un lift în repaus. Într-un lift care accelerează înjos vom avea aceeaşi senzašie ca şi când gravitašia ar scădea şi, astfel, cântarul vaindica o greutate mai mică. Dacă ar ceda cablul de susšinere al liftului, atât noi câtşi cântarul ne-am afla în cădere liberă la unison ceea ce ar determina cântarul să

indice greutate zero. Astfel, căderea liberă este echivalentă din această cauză cusituašia în care cineva a întrerupt gravitašia în mod miraculos. Acest fapt l-a conduspe Albert Einstein, în 1907, la o concluzie uimitoare, anume că gravitašia este defapt o accelerašie. Această puternică unificare a întărit ―principiul echivalenšei‖care este într-adevăr o formulare a simetriei universale.

Legile naturii, aşa cum sunt exprimate de ecuašiile lui Einstein alerelativităšii generale, sunt identice în toate sistemele de referinšă, inclusiv în celeaflate în mişcare accelerată. Legile naturii nu au direcšii preferate (în spašiu-timp),adică nu fac distincšie între sus, jos, stânga, dreapta, etc. Foršele centrifuge sunt de

fapt manifestări ale accelerašiei unui sistem de referinšă în rotašie. Observatoriidintr-un carusel aflat în mişcare de rotašie, potrivit relativităšii generale, simt oaccelerašie, adică gravitašia. Concluzia este că simetria legilor fašă de oriceschimbare de coordonate spatio-temporale necesită existenša gravitašiei!Necesitatea existenšei simetriei nu dă Universului nici o altă posibilitate decât aceeacă gravitašia trebuie să existe.

Răspunsul complet la întrebarea ―De ce Luna nu cade pe Pământ, iarmerele cad?‖, s-a lăsat aşteptat până la începutul secolului trecut, când Einstein aelaborat teoria generală a relativităšii. Un răspuns elementar provine de la legeagravitašiei din mecanica clasică.




89

Newton a răspuns simplu doar la întrebarea „Cum stă Luna suspendată pecer?‖ spunând că există o foršă gravitašională între Lună şi Pământ (ce acšionează instantaneu, ca un fel de ―sfoară ce leagă‖ cele două corpuri). Astfel, Pământul prinforša lui gravitašională (ce acšionează în acest caz precum forša centripetă), šineLuna în jurul său pe o orbită eliptică. Conform mecanicii clasice (newtoniene), pentru

a menšine un corp pe o traiectorie circulară, trebuie aplicată asupra acestuia oforšă numită foršă centripetă (natura foršei centripete este diferită în funcšie desituašie. Î n cazul unui corp legat cu sfoară şi rotit, forša centripetă este o foršă elastică dată de sfoară. Pentru Lună, care se roteşte în jurul Pământului pe orbită,forša centripetă este forša de atracšie gravitašională exercitată de Pământ asupraLunii.) Conform principiului al treilea din mecanica newtoniană, simultan cu foršacentripetă (acšiunea), apare şi forša centrifugă (reacšiunea). Forša centrifugă esteaplicată în centrul de rotašie şi tinde să deplaseze acest centru către periferie. Î ntrucât Luna se deplasează pe orbită eliptică în jurul Pământului datorită foršeigravita

šionale, apare o for

šă egală,

dar de sens contrar, numită foršă centrifugă,iar echilibrul dintre aceste două forše šine Luna suspendată pe orbita eliptică.Newton nu a putut explica însă ―de ce‖ forša gravitašională ce acšionează asupraLunii (care aşa cum am spus, în acest caz are rol de foršă centripetă) este totdeauna în echilibru cu forša centrifugă (ci doar ne impune să acceptam existenša acestuiechilibru prin al treilea principiu al mecanicii sale).

Doar Albert Einstein a oferit răspunsul complet la întrebarea ―De ce stăLuna suspendată pe cer?‖ prin teoria generală a relativităšii care explicăproprietăšile spašiului şi timpului în Univers. Astfel, continuumul spašiu-timp esteneted şi plat (întocmai ca suprafaša unei mese) atâta timp cât nu se află în el

obiecte cu masă. Prezenša masei curbează spašiu-timpul întocmai cum se curbează suprafaša elastică a unei trambuline rotunde de joacă pentru copii atunci când uncopil sare pe ea, presând-o cu toată masa corpului său. Astfel, masa Pământuluicreează o pantă în spašiu-timpul din jurul său (în care se află şi Luna), iar masa luniicreează la rândul ei o mică pantă în spašiu-timpul din jurul său, apărând astfel omică curbură în acelaşi spašiu-timp. Viteza de deplasare a Lunii (este cauza care) împiedică Luna sa cadă pe Pământ (Figura 2.3.10)

Diferenša dintre cele două răspunsuri este foarte subtilă. ―De ce Lunaorbitează în jurul Pământului‖? Mecanica clasică, newtoniană spune că trebuie să

acceptăm pur şi simplu această realitate, fără a oferi o explicašie a cauzei, însă neoferă posibilitatea să înšelegem „cum‖ orbitează Luna în jurul Pământului. Teoriarelativităšii generalizată explică nu doar ―cum‖, dar şi ―de ce‖ Luna orbitează înjurul Pământului.




90

Figura 2.3.10 Relativitatea generalizată explică de ce Luna nu cade pePământ.

Dacă dorim să aflăm cum putem pune pe orbită în jurul Pământului unsatelit (ca cel din figura 2.3.9), mai exact ce condišii trebuie îndeplinite ca acesta sănu cadă pe Pământ, mecanica clasică ne oferă răspunsul spunând că masa corpului în jurul căruia se orbitează înmulšită cu constanta gravitašională universală trebuie

să fie egală cu pătratul vitezei corpului ce orbitează (se mişcă în jurul Pământului) înmulšit cu raza orbitei (distanša de la Pământ la satelit). Această condišie rezultă din echivalenša dintre forša gravitašională şi forša centripetă pentru corpul care

orbitează (

; Gm1 = v2 r; unde G = constanta gravitašională

universală, m1 = masa corpului în jurul căruia se orbitează, m2 = masa satelitului, v = viteza de rotašie a corpului ce orbitează şi r = raza orbitei). Astfel, întrucâtconstanta gravitašională universală, masa corpului în jurul căruia se orbitează (Pământul), precum şi distanša la care dorim să plasăm satelitul sunt cunoscute,singurul parametru care trebuie calculat cu această relašie este viteza ce trebuie săo aibă satelitul pentru a sta pe orbită (distanša de Pământ) dorită. Observăm astfelcă masa corpului care orbitează (satelitul) nu contează (nu apare în ecuašie), iarviteza de rotašie a satelitului este invers proporšională cu pătratul distanšei (razeiorbitei).

Astfel, dacă orbita este mai aproape de Pământ (distanša de la Pământ lasatelit este mai mică), atunci viteza (de rotašie a) satelitului trebuie să fie mai mare,altfel satelitul va cădea lovind Pământul. Este întocmai ca la o ruletă din cazino.Bilei i se imprimă inišial o viteză pentru a se putea roti pe marginea ruletei înspašiul curbat al acesteia către centru. Cu cât bila este mai aproape de centrul

ruletei, cu atât viteza ei de rotašie trebuie să fie mai mare pentru a continua să se

Pământ

Lună

Spaţiu-timpul din jurul

planetei Pământ curbat

de prezenţa masei

Pământului şi a Lunii




91

rotească. Întrucât bila nu îşi poate menšine o viteză constantă, viteza ei fiind încontinuă scădere, în cele din urmă bila va cădea pe panta spre centrul ruletei(intrând în una din cele 36 de găuri ale ruletei), pe o traiectorie curbă, deoarecedirecšia "jos" (către centru) se schimbă continuu. Dacă punem bila pe marginearuletei fără să îi imprimăm nici o viteză, atunci ea nu se va roti, ci va cădea pe

panta înspre centrul ruletei, pe o traiectorie dreaptă, întrucât direcšia "jos" nu seschimbă (intrând direct în gaura ruletei ce se află la capătul traiectoriei). Primulcaz, când bilei i se imprimă o viteză pentru a se putea roti corespunde plasăriisatelitului pe orbită, iar al doilea caz, când bilei nu i se imprimă nici o vitezăcorespunde căderii mărului din pom.

Orbita Lunii fiind eliptică, direcšia de mişcare a Lunii se schimbă continuudatorită accelerašiei (accelerašia este o schimbare a vitezei, ceea ce înseamnă căaccelerašia poate modifica fie numai viteza unui obiect, fie numai direcšia lui, sau lepoate modifica pe amândouă). Luna, ca orice alt satelit, este atrasă spre Pământde for

ša gravita

šională şi are tendin

ša să cadă precum merele. Însă, spre deosebirede mere, care în urma gravitašiei î şi modifică doar viteza, dar nu şi direcšia, Luna şisatelišii î şi modifică doar direcšia, nu şi viteza. Diferenša reală între satelit şi mărulcare cade din pom este aceea că, pentru satelitul ce se află în mişcare, direcšia―jos‖ este în permanentă schimbare, în schimb ce pentru măr, nu. Este greu de crezut, însă satelitul chiar cade precum un măr din copac datorită gravitašiei. Un satelit dinapropierea Pământului are aproape aceeaşi accelerašie ca un măr care cade.Dacă acum satelitul este deasupra noastră, atunci în aproximativ 45 minute vacădea atât de jos încât va fi exact în partea opusă a Pământului. Atunci însă,direcšia ―jos‖ pentru el se va schimba complet (cu 180°) fiind tocmai în direcšia

opusă, iar pentru observatorii de pe acea parte a Pământului va continua să cadă, întorcându-se la noi după aproximativ 90 de minute de la momentul când l-amvăzut prima dată. Bineînšeles că el nu va lovi niciodată Pământul, datorită continueischimbări a direcšiei ―jos‖, ca urmare a vitezei sale de deplasare. Luna, care spredeosebire de satelitul din exemplul de mai sus, este la o distan šă mult mai mare dePământ, iar gravitašia la acea distanšă este mult mai mică (reamintim că gravitašiaeste invers proporšională cu pătratul distanšei), are nevoie de două săptămâni să cadă dintr-o parte în alta a Pământului şi înapoi (ceea ce corespunde unei rotašiicomplete).

O orbită geostašionară (GEO) este o orbită geosincronă situată directdeasupra Pământului la Ecuator (0° latitudine), cu o perioadă egală cu perioadade rotašie a Pământului şi o excentricitate orbitală de aproximativ zero. Un obiectaflat pe o orbită geostašionară apare nemişcat (într-o pozišie fixă) pe cer, pentruobservatorii de la sol. Satelišii de comunicašii şi satelišii meteo sunt plasaši de obiceipe orbite geostašionare, astfel încât antenele de satelit de la sol care comunică cuaceştia au o pozišie fixă. Datorită latitudinii constante (0°) şi a faptului că orbitelegeostašionare sunt circulare, pozišia satelišilor în GEO diferă numai în longitudine.

De rešinut că foršele fictive (numite şi pseudo forše, forte d’Alembert sauforše ineršiale) din mecanica clasică sun doar nişte forše aparente, inventate pentru

a putea explica unele fenomene ce au loc în Univers (întrucât ele nu apar datorită




92

unei interacšiuni fizice directe, conform principiului al doilea al mecanicii clasice, ciele apar ca urmare a accelerašiei sistemului de referinšă neineršial ataşatobiectului). Forša gravitašională face parte din această categorie de forše fictive(ce nu există în realitate).

Dilatarea temporală. Contracšia lungimii.Dilatarea temporală, demonstrată de teoria relativităšii, este fenomenul princare un observator A vede că ceasul altui observator B care este identic cu ceasulsău, înregistrează timpul mai încet, în raport cu ceasul său (A). Aceasta însemnă cătimpul a "încetinit" pentru celălalt ceas (B), dar aceasta este adevărată doar încontextul sistemului de referinšă al observatorului A. Local în cazul observatorului B(adică din perspectiva oricărui observator din acelaşi sistem de referinšă cuobservatorul B, f ără legătură cu alt sistem de referinšă ), timpul trece mereu în acelaşiritm. În teoria relativităšii a lui Albert Einstein, dilatarea temporală se manifestă îndou

ă circumstan

še: în relativitatea restrâns

ă, ceasurile care sunt în mi

şcare în raport

cu un sistem de referinšă ineršial se mişcă mai încet (şi acest efect este descris exactde transformările Lorentz), iar în relativitatea generală, ceasurile aflate la unpotenšial inferior într-un câmp gravitašional (cum ar fi cazul în apropierea unui corpmasiv precum o planetă sau o gaură neagră) merg mai încet.

În relativitatea restrânsă, efectul dilatării temporale este reciproc, astfelobservând din punctul de vedere al oricăror două ceasuri aflate în mişcare unul înraport cu celălalt, mereu ceasul celălalt suferă dilatare temporală (se presupune cămişcarea reciprocă a celor doi observatori este uniformă, adică aceştia nuaccelerează pe parcursul observašiilor.) În contrast, dilatarea temporală

gravitašională (tratată în teoria relativităšii generale) nu este reciprocă, astfel unobservator aflat în vârful unui turn va observa că ceasurile de la nivelul solului batmai lent, iar observatorii de la nivelul solului vor fi de acord. În acest mod, dilatašiatemporală gravitašională este observată de toši observatorii stašionari,independent de altitudinea lor.

Am vorbit anterior în acest capitol despre conceptul de "an-lumină", folosit îndeosebi în astronomie ori cosmologie. Anul-lumină reprezintă distanša pe carelumina o străbate într-un an (9,46 de trilioane de kilometri), iar secunda-lumină estedistanša pe care lumina o parcurge într-o secundă (300.000 de kilometri). Astfel

putem spune că viteza luminii este o secundă-lumină (o distanšă) pe secundă (ounitate de măsură a timpului), întrucât viteza = distanša/timp. În figura 2.3.11, sunt prezentate două nave spašiale, una aflată în repaus

(A), iar cealaltă în mişcare (B). Scenariul ales pentru demonstrarea conceptelor dedilatare a timpului, respectiv de contracšie a lungimii, este ca ambele nave să emităcâte o undă laser în momentul în care nava aflată în mişcare (B) trece prin dreptulcelei stašionare (A).




93

dLB = distanša pe care o parcurge raza laser emisă de nava B; dLA = distanša pecare o parcurge raza laser emisă de nava A.

Figura 2.3.11 Dilatarea temporală în teoria relativităšii restrânse (contracšia lungimiieste neglijată).

Potrivit postulatelor relativităšii restrânse, viteza cu care se deplasează undele laser(lumina) nu depinde de starea de mişcare sau de repaus a navelor. Astfel, vomobserva ambele raze călătorind una alături de cealaltă, cu aceeaşi viteză.Echipajul navei spašiale aflată în repaus (A) observă cum raza laser emisă de navalor parcurge o distanšă de 12 secunde-lumină în 12 secunde, întrucât luminacălătoreşte cu viteza de 1 secundă-lumină pe secundă. Ce se întâmplă însă cu razalaser emisă de nava spašială aflată în mişcare (B)? Parcurge aceasta doar odistanšă de 6 secunde-lumină în 12 secunde? (dar în acest caz viteza luminii nu ar

mai fi constantă, ci ar avea jumătate din valoare!) sau timpul se dilată şi parcurge o

12

6

6

12

Nava A

ceasul de

pe nava B

= 6s sau12s ?

Razele laser emise de cele două

nave spațiale călătoresc împreună

cu viteza luminii de o secundă

lumină pe secundă, parcurgând în

fiecare secundă o distanţă de osecundă-lumină (3·10

8 m)

Ceasul de

pe navă A= 12s

Nava B

Viteza navei A = 0

Viteza navei B >0

dLB = 6 secunde-lumina

arcursă în 12s sau 6s !?

dLA = 12 secunde-lumină

Privit din sistemul de referință

atașat navei staționare (A)

c = viteza

luminii în vid

??




94

distanšă de 6 secunde lumină în 6 secunde (păstrându-se astfel constantă vitezaluminii)? Potrivit lui Einstein, lumina călătoreşte întotdeauna cu viteza de o secundă-lumină pe secundă, indiferent de starea de mişcare sau de repaus, ori de viteza dedeplasare a observatorului care efectuează măsurătorile. În continuare vom vedeacum rezolvăm problema ivită şi care sunt explicašiile corecte. Datorită faptului că

viteza luminii este constantă, apare dilatarea temporală, adică ceasurile de penava spašială aflată în mişcare (B) încetinesc (aceasta fiind singura modalitate de apăstra constantă viteza luminii). Dacă ceasurile de la bordul navei spašiale aflate înmişcare (B), ar "înregistra" doar jumătate din timpul ceasurilor celor aflate în repaus(deci, ar ticăi într-un ritm de două ori mai lent), problema ar fi rezolvată, adicăambele raze laser ar continua să se deplaseze împreună cu aceeaşi viteză. În acestcaz, raza laser emisă de nava spašială în mişcare (B) ar parcurge o distanšă de 6secunde-lumină, în 6 secunde întrucât ceasurile sunt încetinite, lumina călătorind cuviteza constantă de 1 secundă-lumină pe secundă.

În realitate, se dovedeşte că ceasurile nu încetinesc suficient, deci acestfenomen de dilatare temporală nu poate furniza răspunsul complet. Trebuie

precizat că rotirea mai lentă a limbilor unui ceas aflat în mişcare, vizibilă în acestmod din perspectiva observatorului uman aflat în repaus, este doar o modalitatemetaforică de a prezenta fenomenul de dilatare temporală care înseamnă cătimpul însuşi se scurge mai lent pentru cei aflaši în mişcare. Pentru a înšelege de cetimpul trece mai încet pentru cei aflaši în mişcare (privit din sistemul de referinšă alunui observator stašionar), trebuie să vorbim despre conceptul de ceas.

Un "ceas" este reprezentat de orice dispozitiv care numără evenimente careau loc la intervale regulate de timp. După cum am precizat la începutul acestui

capitol, evenimentul care pune în mişcare ceasul poate fi de diverse tipuri:balansarea unui pendul, ricoşeurile repetate ale unei mingi, relaxarea şi contracšiaunui arc sau chiar alternanša curentului într-un circuit electric. Orice evenimentrepetitiv poate fi utilizat. Astfel, putem construi un ceas care foloseşte o rază delumină care se reflectă în mod repetat între două oglinzi pozišionate una deasupraceleilalte. De fiecare dată când lumina atinge discul (oglinda) de jos, ceasulavansează cu o secundă. Avantajul folosirii unui asemenea ceas este că putem fisiguri că orice observator care îl priveşte va observa mecanismul de cronometrare(raza de lumină) mişcându-se cu aceeaşi viteză.

Dacă două asemenea ceasuri sunt în repaus, timpii indicaši de ele suntidentici. Însă atunci când unul dintre ceasuri este în mişcare, vom remarca că, deşiambele ceasuri sunt identice, cel aflat în mişcare va ticăi mai lent decât cel aflat înrepaus. Acest lucru se întâmplă întrucât distanšele parcurse de cele două raze delumină ale celor două ceasuri sunt diferite (figura 2.3.12).

Raza de lumină a ceasului aflat în repaus (figura 2.3.12-1) parcurge odistanšă pe o traiectorie verticală de jos în sus şi înapoi, însă raza de lumină aceasului aflat în mişcare trebuie să străbată o distanšă mai mare, pe diagonală(figura 2.3.12-2). Din moment ce ambele raze de lumină călătoresc cu vitezaluminii, iar raza de jos (cea corespunzătoare ceasului aflat în mişcare) parcurge o

distanšă mai lungă, observatorul stašionar va vedea ceasul aflat în mişcare




95

mergând mai încet decât al său. Această încetinire a ceasurilor aflate în mişcarepoartă numele de dilatare a timpului.

Figura 2.3.12 Ceasul ce foloseşte reflexia unei unde de lumină. Dilatarea temporală pentru un observator stašionar: 1 – nava este stašionară. 2 – nava este în mişcare

Trebuie subliniat că o persoană care se mişcă alături de ceasul aflat înmişcare nu remarcă nimic neobişnuit în legătură cu trecerea timpului (întrucât sunt înacelaşi sistem de referinšă). Trecerea timpului este normală. Potrivit unui asemenea

observator, el este cel care se află în repaus, iar celălalt (aflat în acelaşi sistem dereferinšă cu nava A) se află în mişcare relativă la acesta. Potrivit lui, celălalt ceasticăieşte mai încet. Curgerea timpului în teoria relativităšii este complet relativă.

În mod asemănător efectului pe care mişcarea îl are asupra curgerii timpului,se manifestă, de asemenea, şi un efect relativist care implică distanša. Orice obiectaflat în mişcare devine mai scurt (contractat) pe direcšia sa de înaintare. Acest efectpoartă numele de contracšia lungimii.

Contracšia lungimii este a doua consecinšă necesară a postulatului lui Einsteincare spune că viteza luminii este aceeaşi pentru toši observatorii. Contracšia

lungimilor, cât şi dilatarea timpului, sunt efecte reale. Luând în calcul împreunădilatarea timpului şi contracšia lungimii, obšinem explicašia finală pentru modul încare este posibil ca, pe baza postulatelor lui Einstein, cele două nave spašiale sămăsoare aceeaşi viteză a luminii (figura 2.3.13).

Pe măsură ce nava în mişcare (B) trece pe observatorul stašionar, acestavede nu doar că ceasurile ei ticăiesc mai încet decât cele ale navei (A) aflate înrepaus, ci va remarca şi că acea navă însăşi este mai scurtă (mai corect spuscontractată, îndesată). După ce trec 12 secunde pe ceasul aflat în repaus ,observatorul stašionar va vedea că au trecut doar 9 secunde conform ceasului aflat




96

în mişcare (şi nu cele doar 6 secunde pe care le-am presupus în explica šia de maidevreme, când nu am luat în considerare contracšia lungimii).

dLB = distanša pe care o parcurge raza laser emisă de nava B; dLA = distanša pecare o parcurge raza laser emisă de nava A.

Figura 2.3.13 Dilatarea temporala şi contracšia lungimii în teoria relativităšiirestrânse.

Din cauza contracšiei lungimii, atât nava în mişcare, cât şi toate obiecteleaflate la bordul ei sunt contractate cu exact valoarea necesară pentru camăsurătorile din practică să ofere răspunsul corect. Potrivit echipajului navei aflate în mişcare, raza de lumină parcurge 9 secunde-lumină în 9 secunde, întrucât vitezaluminii de 1 secundă-lumină pe secundă este constantă.

Mii de experimente au fost efectuate de când Einstein a formulat postulatele

relativităšii speciale şi fiecare dintre acestea au scos în evidenšă faptul că dilatarea

12

6

6

12

Nava A

Ceasul de

pe nava B

= 9s

Razele laser emise de cele două

nave spațiale călătoresc împreună

cu viteza luminii de o secundă-lumină pe secundă, parcurgând în

fiecare secundă o distanţă de o

secundă-lumină (3·108 m)

Ceasul de

pe nava A

= 12s

Nava B

Viteza navei A = 0

Viteza navei B > 0

dLB = 9 secunde-lumină

dLA = 12 secunde-lumină

Privit din sistemul de referință

atașat navei staționare (A)

c = viteza luminii

în vid (3·108 m/s




97

timpului şi contracšia lungimii sunt efecte reale, observabile, măsurabile, fiindconsecinše a faptului că viteza luminii este constantă, fiind viteza maximă în Univers.

Chiar fără a lua în calcul cauzalitatea, sunt alte motive puternice pentru carecălătoria cu viteză peste cea a luminii este interzisă de relativitatea restrânsă. Deexemplu, dacă se aplică o foršă constantă asupra unui obiect pentru o perioadă

nelimitată de timp, atunci rezultă un impuls care creşte nelimitat (fiind infinit atuncicând obiectul ar atinge viteza luminii). Pentru un observator care nu accelerează,pare că ineršia obiectului creşte, producând o accelerašie mai mică pentru aceeaşiforšă aplicată. Acest comportament este observat în acceleratoarele de particule.

Dezintegrarea spontană a unui mezon π a permis măsurarea timpului deviašă al mezonilor în referenšialul propriu ca fiind t=2,2·10-6s . Aceşti mezoni sedeplasează cu o viteză egală cu 0,998 din viteza luminii. Astfel, în sistemul dereferinšă propriu, mezonii pot parcurge o distanšă maximă de 600 metri (d=v·t), însă mezonii produşi la câšiva kilometri altitudine sunt totuşi înregistraši pe suprafaša

Pământului. Acest lucru se explică numai prin existenša dilatării temporale dintrecele două sisteme de referinšă (cel ataşat mezonului şi cel ataşat observatorului depe Pământ) datorită vitezei relativiste cu care se deplasează mezonii (conformteoriei relativităšii restrânse), care arată că timpul de viašă al mezonului măsurat decătre observatorul aflat pe Pământ este de 32·10-6s (adică de aproximativ 15 orimai mare decât cel măsurat din sistemul de referinšă al mezonilor) şi astfel distanšaparcursă de mezon măsurată de pe Pământ este de aproximativ 10 kilometri.

Conform teoriei generale a relativităšii timpul trebuie să treacă mai încet lângăun corp masiv, ca planeta Pământ spre exemplu. Pentru un observator aflat la înălšime ar părea că tot ceea ce se întâmplă jos necesită un timp mai lung. Cu cât

câmpul gravitašional este mai puternic, cu atât este mai mare efectul. Spreexemplu, un ceas de pe suprafaša Soarelui ar câştiga doar aproximativ un minutpe an, comparativ cu un ceas de pe suprafaša Pământului. Această diferenšă atimpului la diferite înălšimi deasupra Pământului are astăzi o importanšă practicăfoarte importantă, o dată cu aparišia sistemelor de navigašie foarte precise bazatepe semnale emise de sateliši. Astfel, sistemul de pozišionare globală prin semnaleradio de la sateliši (GPS) trebuie să corecteze zilnic diferenša temporală de ordinulnanosecundelor (o nanosecundă este 10-9 secunde, adică o miliardime dintr-osecundă) ce apare la ceasurile de pe satelišii artificiali care orbitează în jurul

Pământului, întrucât, dacă nu s-ar efectua această corecšie, erorile de pozišionarear fi foarte mari, de ordinul kilometrilor. Astfel, Teoria Restrânsă a Relativităšii nedemonstrează că tipul se scurge diferit pentru observatorii aflaši în mişcare relativă,iar Teoria Generală a Relativităšii ne demonstrează că timpul se scurge diferitpentru observatori aflaši la diferite înălšimi într-un câmp gravitašional.




98

Figura 2.3.14 Efectul geodetic – confirmat de NASA. Pământul curbează spašiu-timpul din apropierea acestuia

Figura 2.3.15 Efectul Lense-Thirring (frame-dragging) – confirmat de NASA.Antrenarea spašiu-timpului din preajma Pământului în mişcarea de rotašie în jurul

axei sale.




99

Sonda spašială NASA "Gravity Probe B", a furnizat în 2011 dateconcludente2 care validează două predicšii ale teoriei generale a relativităšii caresunt cunoscute sub denumirile de: efectul geodetic (figura 2.3.14) şi efectul Lense-Thirring (frame-dragging) (figura 2.3.15). Einstein însuşi, referindu-se laposibilitatea testării celor două predicšii a afirmat că valorile care ar trebui

măsurate sunt foarte mici, însă sonda NASA a reuşit sa le evidenšieze.Efectul geodetic se referă la faptul că Pământul curbează spašiu-timpul dinapropierea acestuia, iar efectul Lense-Thirring (frame-dragging) se referă laantrenarea spašiu-timpului din preajma Pământului în mişcarea de rotašie în jurulaxei sale. Referitor la efectul Lense-Thirring, Francis Everitt, cercetător în proiectulsondei "Gravity Probe B", a explicat, plastic, în felul următor: "Imaginaši-văPământul cufundat în miere; vă puteši imagina acum cum mierea din apropiere va fiantrenată în mişcarea de rotašie a Pământului".

Legea mişcării a lui Newton a pus capăt ideii de pozišie absolută în spaš iu(repaus absolut)

şi a urmat apoi teoria relativităšii a lui Einstein care a pus capăt şi

ideii timpului absolut. Ceasurile noastre biologice sunt şi ele afectate de acesteschimbări în scurgerea timpului. Pentru a înšelege mai bine acest lucru vom oferi încontinuare un exemplu. Să considerăm o pereche de gemeni şi să presupunem căunul dintre gemeni alege să trăiască pe un munte înalt, iar celălalt alege sătrăiască la nivelul marii. În acest caz, primul geamăn (cel de pe munte) va îmbătrânimai repede decât cel de-al doilea (de la nivelul mării), însă diferenša de vârstă este extrem de mică în această situašie, fiind de aproximativ 10-8 secunde laoptzeci de ani (adică o secundă împăršită la o sută de milioane) ş i este practicinsesizabilă, dar diferenša de vârstă este foarte mare dacă unul dintre gemeni

pleacă într-o călătorie prin Univers cu o navă spašială care se deplasează cuviteză apropiată de viteza luminii, întrucât atunci când va reveni din călătorie, el vafi mult mai tânăr (posibil zeci de ani) decât fratele rămas pe Pământ. Teoriarelativităšii demonstrează că nu există timp absolut (unic) şi că fiecare observatorare propria sa măsură a timpului care depinde de viteza cu care se deplasează ş ide locul în care se află (în prezenša câmpului gravitašional).

Înainte de 1916, spašiul şi timpul erau considerate ca o arenă fixă în care sedesfăşurau evenimentele, neputând fi afectate de ceea ce se întâmplă în ea.Foršele acšionau asupra corpurilor făcându-le să se atragă şi să se respingă, dar

spašiul şi timpul rămâneau neinfluenšate. Se considera că spašiul şi timpul erauabsolute. Acest lucru nu era valabil doar în cazul mecanicii clasice newtoniene, cichiar şi în cazul Teoriei Restrânse a Relativităšii apărută în 1905.

Teoria generală a relativităšii a demonstrat că spaš iul şi timpul sunt mărimidinamice şi atunci când un corp se mişcă, sau asupra lui acšionează o foršă, acesteaafectează curbarea spaš iu-timpului şi reciproc structura spaš iu-timpului afecteazămodul în care corpurile se mişcă şi în care forš ele acšionează. Spaš iul şi timpulafectează şi sunt afectate de ce se întâmplă în Univers şi, mai mult, ele sunt finiteavând un început la Big Bang.

2 http://www.nasa.gov/mission_pages/gpb/gpb_results.html




100

Reamintim că aşa cum nu se poate vorbi despre evenimente din Univers fărăa vorbi implicit şi despre timp şi spašiu, tot aşa în teoria generală a relativităš ii nuputem vorbi despre spaš iu şi timp în afara Universului.

Teoria relativităšii demonstrează că Universul împreună cu spašiul şi timpul auun început al existenšei, adică cu alte cuvinte Universul este limitat. Aceasta este

întocmai cu învăšătura Bisericii Ortodoxe (şi a celei Romano - Catolice) care afirmăcă numai Dumnezeu este infinit, adică mai presus de Univers şi de spašiu şi timp.Conform teoriei relativităšii, Universul acesta pe care îl ştim în prezent, are un început la un moment finit în trecut (singularitatea numită Big Bang) şi va avea unsfârşit la un moment finit în viitor (singularitatea numită Big Crunch).



101

2.4 Universul nu este static, ci în mişcare.

După cum am precizat, galaxiile sunt împrăştiate în Univers şi se află în

mişcare, iar stelele vizibile apar împrăştiate pe tot cerul nopšii, dar ele suntconcentrate mai mult într-o bandă pe care o numim galaxia Calea Lactee şi careare formă de disc. Soarele nostru se află la o distanšă de opt minute-lumină fašăde Pământ.

În 1922, pornind de la ecuašiile lui Albert Einstein, matematicianul rusAlexander Friedmann înainta posibilitatea potrivit căreia Universul ar fi, de fapt,dinamic, şi nu static, cum se considera până la acel moment. Doi ani mai târziu,astronomul american Edwin Hubble consolida această ipoteză şi descria Universulca fiind în continuă extindere. Hubble a fost, de altfel, primul care a descoperit că

există şi alte galaxii. Aceste descoperiri l-au ajutat pe fizicianul şi preotul catolicbelgian Georges Henri Lemaître să-şi definitiveze „ipoteza atomului preistoric―. Deşirecunoscut ca întemeietor al teoriei cosmologice a Big Bang-ului (figura 2.4.1),Lemaître nu este însă şi „părintele― acestei denumiri. Cel care a decis să dea acestnume exploziei de acum aproximativ 15 miliarde de ani a fost astronomul englezFred Hoyle, în 1950.

Figura 2.4.1 Big Bang-ul. Începutul spašiu-timpului. Expansiunea Universului înspašiu-timp.




102

Fizicianul ruso-american George Gamow şi asistenšii săi au lansat ideeapotrivit căreia începuturile Universului ar fi stat sub semnul unei exploziiincandescente de materie şi energie. Gamow era primul care ajungea la concluziacă unele elemente chimice din Universul de azi provin din primele timpuri aleformării acestuia.

Figura 2.4.2 Modelul Universului inflašionist.

Imaginea modernă a Universului este de dată recentă. La începutul secoluluial XX-lea, astronomul american Edwin Hubble a demonstrat că galaxia noastră nueste singură, ci că există numeroase galaxii în Univers, cu întinderi vaste de spašiugol între ele. Edwin Hubble a găsit şi o modalitate de a calcula distanšele până la

stelele din alte galaxii, în funcšie de strălucirea lor aparentă şi de luminozitatea lor(cât de multă lumină radiază). Galaxia noastră este doar una din cele câteva sutede miliarde de galaxii care se pot vedea cu telescoapele moderne, fiecare galaxieavând câteva sute de miliarde de stele.

Reamintim că galaxiile din Univers sunt în principal de două tipuri şi anumespirală şi eliptice. Noi trăim într-o galaxie de tip spirală, care se roteşte lent şi careare aproximativ o sută de mii de ani lumină în diametru şi o mie de ani luminăgrosime. Stelele din brašele sale spirale se rotesc în jurul centrului galaxiei o dată lafiecare câteva sute de milioane de ani. Soarele sistemului nostru solar este doar ostea galbenă, de dimensiune medie, aflată lângă marginea interioară a unuia

dintre brašele spirale.Stelele sunt atât de îndepărtate de noi încât ne apar doar ca puncte de

lumină, noi neputând observa dimensiunile sau forma lor. Spre exemplu, steaua ceamai apropiată, numită Proxima Centauri, se află la o distanšă de aproximativ 4,3ani-lumină, adică lumina care vine de la ea are nevoie de patru ani pentru aajunge la Pământ.




103

Figura 2.4.3 Galaxia (spirală) Andromeda.

Newton a descoperit că, dacă lumina Soarelui trece printr-o prismă de sticlă,ea se descompune în culorile sale componente (spectrul său) ca într-un curcubeu.Dacă focalizăm un telescop pe o stea sau pe o galaxie, se poate observa în modasemănător spectrul luminii acelei stele sau galaxii. Stele diferite au spectre

diferite, dar strălucirea relativă a diferitelor culori este întotdeauna aceeaşi, întocmai ca în spectrul luminii emise de un corp incandescent. De fapt, lumina emisăde un corp incandescent are un spectru caracteristic care depinde numai detemperatura sa (spectru termic). Aceasta înseamnă că putem afla temperatura uneistele din spectrul luminii sale.

La începutul secolului al XX-lea, când astronomii au început să analizezespectrele stelelor din alte galaxii, au descoperit că erau aceleaşi seturicaracteristice de culori lipsă ca şi la stelele din galaxia noastră şi aproape toatespectrele erau deplasate spre capătul roşu cu aproximativ aceeaşi cantitate. Pentrua în

šelege implica

šiile acestei observa

šii remarcabile, trebuie să înšelegem efectul

Doppler. Aşa cum am văzut, lumina vizibilă constă în fluctuašii ale undelorelectromagnetice, iar lungimea de undă (distanša de la un vârf al undei laurmătorul vârf) corespunzătoare luminii (Figura 2.4.4), este extrem de mică,intervalul ei fiind cuprins între a patruzecea mia parte şi a şaptezecea mia partedintr-un centimetru.




104

Figura 2.4.4 Undă sinusioidală– Lungimea de undă

Diferitele lungimi de undă ale luminii reprezintă ceea ce ochiul uman vede cadiferite culori, lungimile de undă mai mari (corespunzătoare frecvenšelor joase)apărând la capătul roşu al spectrului luminii şi lungimile de undă mai mici(corespunzătoare frecvenšelor înalte) la capătul albastru. Să presupunem acum osursă de lumină aflată la distanšă constantă fašă de noi, spre exemplu o stea dingalaxia noastră, care emite unde de lumină cu frecvenšă constantă (lungime deundă constantă). Evident, frecvenša undelor pe care le recepšionăm va fi aceeaşi cu

frecvenša la care sunt emise (întrucât câmpul gravitašional al galaxiei nu ar fisuficient de mare pentru a avea un efect semnificativ). Să ne imaginăm acum căsursa de lumină presupusă începe să se mişte spre noi. Când steaua va emiteurmătorul maxim al undei, ea va fi mai aproape de noi, astfel încât timpul necesarmaximului undei să ajungă la noi este mai mic şi, prin urmare, numărul de unde pecare îl vom recepšiona în fiecare secundă (adică frecvenša) va fi mai mare decâtatunci când steaua era stašionară. În acelaşi mod, dacă presupunem că steaua se îndepărtează de noi, frecvenša undelor pe care le recepšionăm va fi mai mică. Prinurmare, în cazul luminii, aceasta înseamnă că stelele care se depărtează de noi vor

avea spectrul deplasat spre capătul roşu (corespunzător frecvenšelor joase), iarstelele care se mişcă spre noi vor avea spectrul deplasat spre albastru(corespunzător frecvenšelor înalte). Această relašie între frecvenšă şi viteză senumeşte efectul Doppler-Fizeau în cazul undelor electromagnetice. Aşa cum amarătat în capitolul 2.3 al acestei lucrări, observarea efectului Doppler în cazulundelor sonore, reprezintă o experienšă de fiecare zi. Spre exemplu, dacă ascultămsunetul produs de semnalul acustic al unei maşini de Polišie aflată în mişcare, atuncicând maşina se apropie de noi sunetul este mai ascušit (corespunzător unei frecvenšemai înalte ale undelor sonore) şi apoi când maşina trece de noi şi se îndepărtează,sunetul este mai grav (corespunzător unei frecvenše mai joase ale undelor sonore).

Comportarea tuturor undelor electromagnetice este similară. Radarele polišiei

Maxim Maxim

Minim

Lungimea de undă




105

rutiere utilizează efectul Doppler-Fizeau pentru a măsura viteza autovehiculelor,măsurând frecvenša impulsurilor undelor radio reflectate de acestea.

Edwin Hubble a observat că majoritatea spectrelor galaxiilor erau deplasatespre roşu şi doar foarte pušine spre albastru. Această descoperire a fostsurprinzătoare întrucât însemna că majoritatea galaxiilor se îndepărtau de noi şi nu

se mişcau la întâmplare prin Univers, confirmând astfel imaginea unui Univers sfericaflat în mişcare de expansiune, susšinută şi de Sfântul Ioan Damaschin în sec al VII-lea, care, reamintim, afirma:―Toši care au spus că cerul este sferic susšin că el sedepărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos‖ 1, căci ―numaiDumnezeirea este nemişcată, mişcând toate‖ 2 prin lucrarea Sa.

În 1929 Hubble a făcut surprinzătoarea descoperire că mărimea deplasăriispre roşu a spectrului unei galaxii nu este întâmplătoare, ci este directproporšională cu distanša galaxiei fašă de noi. Cu alte cuvinte, cu cât galaxia estemai îndepărtată de noi, cu atât se depărtează mai repede (teorema lui Hubble.)

Însă această deplasare mai rapidă nu se datorează vitezei, întrucâtgalaxiile se

deplasează î n Univers aproximativ cu aceeaşi viteză, ci se datorează faptului căspaš iul-timpul este cel care se extinde (cu o rată constantă). Deci , galaxiile nu sedeplasează într-un spaš iu-timp preexistent, ci însuşi spaš iu-timpul se extinde, datorit ă expansiunii Universului (în Dumnezeu). Este întocmai ca o minge (sferică) pe suprafaš acăreia sunt pictate buline la distanše egale. Când umflăm mingea (cu o rată constantă în timp) distanša dintre oricare două pete va creşte (proporš ional cu distanš a), întrucâtsuprafaš a mingii se extinde (cu o rată constantă).

Astfel, cu cât bulinele sunt mai depărtat e unele de altele, distanš a dintre ele vacreşte mai mult (proporš ional cu distanša), ceea ce creează impresia că viteza de

deplasare a bulinelor, unele fašă de altele, este cu atât mai mare cu cât ele sunt maidepărtate unele fašă de altele (figura 2.4.5). Întocmai se întâmplă şi în Univers, întrucât putem face analogie între suprafaš a mingii şi spaš iu-timp, precum şi întrebulinele de pe suprafaš a mingii şi galaxiile din Univers.

Această descoperire a demonstrat că Universul este în expansiune, iardistanša dintre galaxii creşte continuu. Totuşi lumina pe care o vedem de lagalaxiile îndepărtate le-a părăsit acum milioane de ani, iar când privim Universul, îlvedem aşa cum a fost în trecut.

Descoperirea expansiunii uniforme a Universului a fost una din marile revolušii

intelectuale ale secolului al XX-lea, confirmând astfel Teoria Relativităšii şi, implicit, începutul Universului la singularitatea Big Bang.Teoria relativităšii şi mai apoi descoperirile lui Hubble au demonstrat că

Universul este limitat, el are un început la Big Bang şi este în mişcare. Se ştie astăzică Universul încă se află în mişcare de expansiune datorată exploziei Big Bang, însă în cele din urmă, gravitašia (determinată de materia din Univers) va opriexpansiunea Universului şi contractarea într-un Big Crunch.

1Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6.2Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 4.




106

Figura 2.4.5 Expansiunea Universului. Extinderea spašiu-timpului. Deplasareagalaxiilor.

La începutul secolului al XX-lea, cu câšiva ani înainte de descoperirea lui

Hubble că Universul este în expansiune, fizicianul şi matematicianul rus, AlexanderFriedmann a oferit o explicašie pentru un Univers nestatic pe baza teorieirelativităšii. Friedmann a emis două ipoteze despre Univers: că Universul aratăidentic în orice direcšie privim şi că acest lucru ar fi adevărat în orice loc din Universam privi. Prima ipoteză că Universul arată la fel în orice direcšie este valabilă, doardacă privim Universul la scară mare şi ignorăm diferenšele la scară mică, galactică.

În 1965, doi fizicieni americani de la Bell Telephone Laboratories, audescoperit, din greşeală, că ipoteza lui Fridemann este adevărată, în timp ce testauun detector foarte sensibil la microunde. Microundele, ca şi lumina, sunt undeelectromagnetice, dar au o lungime de undă de aproape un centimetru. Cei doi

fizicieni au descoperit că detectorul lor capta mai mult zgomot decât ar fi trebuit,

A

B

C

x = distanţa iniţială între galaxiile A şi B, precum şi între galaxiile B

şi C.

a = extinderea spaţiu-timpului în intervalul de timp considerat.2x = distanţa iniţială între galaxiile A şi C.

x + a = distanţa între galaxiile A şi B, precum şi între galaxiile B şi C,

după intervalul de timp considerat.

xx + a

2x + 2a

a

2a

A

B

C

x

x + a

2x

timp

spaţiu




107

iar zgomotul nu părea să vină dintr-o direcšie anume, ci era acelaşi în orice direcšie,astfel că el trebuia să provină din afara atmosferei. De asemenea, zgomotul eraacelaşi ziua şi noaptea, în tot timpul anului, chiar dacă Pământul se rotea în jurulaxei sale şi se mişca pe orbită în jurul Soarelui. Aceasta a arătat că radiašiatrebuia să vină de dincolo de sistemul nostru solar şi chiar de dincolo de galaxia

noastră, deoarece ar fi variat cu mişcarea Pământului. Această descoperireremarcabilă a confirmat ipoteza lui Friedmann că Universul este acelaşi la scarămare, în orice direcšie am privi.

Universul timpuriu trebuie să fi fost extrem de dens şi incandescent şi putemvedea încă strălucirea Universului timpuriu, deoarece lumina unor galaxii foarte îndepărtate ajunge abia acum la noi. Totuşi, datorită expansiunii Universului,spectrul acestei lumini primare ar trebui să fie atât de mult deplasat spre roşu încâtel ar părăsi domeniul vizibil al undelor electromagnetice şi ne-ar apărea în prezent în domeniul microundelor. Fizicienii de la Bell Telephone Laboratories captaseră

această radia

šie de microunde care indica

că Universul trebuie să fi fost mult maidens în trecut, confirmând astfel această teorie. Ştim că orice corp aflat deasupratemperaturii de zero absolut (zero Kelvin, când practic încetează orice mişcare),emite unde datorită mişcării electronilor din interiorul corpului. Cei doi cercetătoride la Bell Laboratories au determinat temperatura echivalentă a zgomotului radiope care-l receptau şi au găsit o valoare de 2,7 Kelvin.

Această dovadă că Universul arată la fel indiferent în ce direcšie am privi şi în plus faptul că aproape toate galaxiile se îndepărtează de noi, ar părea săsugereze că noi ar trebui să ne aflăm în centrul Universului. Există totuşi o altăexplicašie conform căreia Universul poate să arate la fel în orice direcšie şi văzut

din oricare altă galaxie. Aceasta a fost, după cum am văzut, a doua ipoteză a luiFriedmann şi în modelul său, toate galaxiile din Univers se depărtează una de alta.Aşa cum am precizat mai sus, situašia este asemănătoare cu aceea a unei mingi cumulte buline pictate pe ea care este umflată în mod constant. Când mingea seumflă, distanša dintre oricare două pete creşte şi nu există o pată care să poată ficonsiderată centrul expansiunii. Mai mult, cu cât distanša dintre pete este mai mare,cu atât se vor îndepărta mai repede una de cealaltă. În mod asemănător, înmodelul lui Fridemann viteza cu care se îndepărtează oricare două galaxii dinUnivers este proporšională cu distanša dintre ele. El a prezis astfel că deplasarea

spre roşu a spectrului lumini unei galaxii este direct proporšională cu distanša lacare se găseşte fašă de noi, întocmai cum a descoperit Hubble. Alexander Friedmann a propus un model al Universului care ascultă de cele

două ipoteze fundamentale ale sale. El spune că Universul are un început lasingularitatea Big Bang (Marea Explozie), iar forš a gravitašională dintre diferitelegalaxii va produce în cele din urmă încetinirea expansiunii şi atunci galaxiile vor începesă se mişte una spre cealaltă, şi un sfârşit printr-o contracš ie la singularitatea BigCrunch (Marea Contracš ie).

Galaxiile conšin şi o mare cantitate de ―materie neagră‖ pe care nu o putemvedea „direct‖, ci doar observând efectele sale gravitašionale asupra orbitelor

stelelor din galaxie. Mai mult, majoritatea galaxiilor formează roiuri şi, deci, putem




108

deduce în mod asemănător, prezenša unei foarte mari cantităši de materie neagră între galaxiile din aceste roiuri, datorită efectului gravitašional asupra mişcăriigalaxiilor.

La începutul anului 2007, astronomii au întocmit o hartă tridimensională amateriei întunecate pe care sunt înmănuncheate stelele şi galaxiile. Materia

întunecată nu reflectă şi nici nu emite lumină detectabilă, nu interacšionează cu materiaobişnuită, dar reprezintă majoritatea substanš ei din Univers. Studiul publicat în revista―Nature‖, aduce cele mai importante dovezi de până acum , că răspândirea galaxiilorurmează distribuš ia materiei întunecate. Explicašia constă în faptul că materia întunecată atrage materia "ordinară" prin intermediul câmpului gravitaš ional. Materiaordinară (atomii) ce compune gazele, stelele, planetele şi galaxiile, reprezintă doaraproximativ 5% din Univers, materia întunecată aproximativ 23% din Univers, iarenergia întunecată aproximativ 72% din Univers.3 Trebuie precizat că termenul―materie întunecată (neagră)‖ nu se referă la culoarea acesteia, ci i se spune

materie întunecată (neagră) pentru că nu emite lumină ca şi materia obi

şnuită.Propriu-zis, materia aceasta nu este întunecată, ci invizibilă, căci nu emite luminăşi nici lumina nu este reflectată de către ea. Nici una din cele patru foršefundamentale care guvernează Universul nu este responsabilă pentru expansiuneaaccelerată a Universului după momentul Big Bang, însă cercetătorii au descoperit căenergia întunecată este cauza expansiunii uniform accelerate a Universului, căreia ise opune gravitašia (datorată masei atât a materiei obişnuite, cât şi a materiei întunecate) ce frânează expansiunea accelerată a Universului. Ca şi în cazul―materiei întunecate‖, ―energie întunecată (neagră)‖ nu se referă la culoare, cisubliniază doar ignoranša noastră, faptul că nu ştim mare lucru despre ea.

Spašiul este curbat şi închis, întocmai ca suprafaša Pământului şi prin urmareare o întindere finită, dar fără limite (margini). În figura 2.4.6, putem observamodul în care se modifică cu timpul distanša dintre două galaxii din Univers.

O caracteristică extrem de importantă a modelului lui Friedmann este căUniversul este finit în spašiu, dar totodată spaš iul nu are limite. Gravitaš ia este atât deputernică încât spaš iul este curbat în el însuşi, făcându-l asemănător cu suprafaš aplanetei Pământ, care este finită, dar fără limite. Spre exemplu, dacă cinevacălătoreşte într-o anumită direcš ie pe suprafaša finită a Pământului, niciodată nuajunge la o barieră de netrecut sau la o margine, ci în cele din urmă va ajunge în locul

de unde a plecat. Această viziune ştiinšifică a Universului finit, dar fără limite, vine cao confirmare a tezei aristoteliene, a unui Univers închis (deci finit), care fusese admisăoficial de Biserică.

În exemplul precedent, spašiul reprezentat de suprafaša planetei Pământeste bidimensional (figura 2.4.7), dar în modelul lui Friedmann, spašiul reprezentatde Univers este de acelaşi fel, dar cu trei dimensiuni spašiale. Cea de-a patradimensiune, timpul, este de asemenea finită, dar este ca o linie cu două capete(limite) un început (Big Bang) şi un sfârşit (Big Crunch). Când se combină teoria

3 Wilkinson Microwave Anisotropy Probe (NASA WMAP): http://map.gsfc.nasa.gov




109

relativităšii generalizată, cu principiul de incertitudine din mecanica cuantică, esteposibil ca atât spašiul, cât şi timpul, să fie finite, dar fără margini sau limite.

Figura 2.4.6 Variašia distanšei dintre două galaxii.

a) b)

Figura 2.4.7 Suprafaša bidimensională a Pământului reprezentată în: a) spašiul real convex şi b) spašiul euclidian plan

TimpulBig Crunch

(Marea Contracţie)

Big bang

(Marea Explozie)

Distanţa dintre două

galaxii

0




110

Putem determina rata actuală de expansiune a Universului măsurând cuprecizie vitezele cu care celelalte galaxii se depărtează de noi, utilizând efectulDoppler. Totuşi, noi nu cunoaştem cu exactitate distanšele până la alte galaxii, întrucât le măsurăm indirect. În prezentarea noastră ne-am limitat doar la modelulpropus de Friedmann, în care Universul are un început la Big Bang şi un sfârşit la Big

Crunch. Soarele nostru, care menšine viaša pe Pământ, se va stinge, însă cu mult înainte de Big Crunch.

La un moment dat în trecut, cam acum zece – douăzeci miliarde de ani, totUniversul a fost comprimat într-un volum infinit de mic fizic şi densitatea Universului şicurbura spašiu-timpului erau infinite. Teoria generală a relativităšii pe care sebazează solušiile lui Friedmann, afirmă că există un punct în Univers unde teoria însăşi nu mai funcšionează. Un astfel de punct este un exemplu de ceea cematematicienii numesc o singularitate (de exemplu Big Bang). Toate teoriile noastreştiinšifice se bazează pe ipoteza că spašiu-timpul este neted şi aproape plat, astfel

că el nu funcšionează la singularitateaBig Bang, unde curbura spa

šiului est

e infinită.Pentru a înšelege mai bine, imaginaši-vă un plan (spašiu euclidian bidimensional), înrealitate însă avem patru dimensiuni (trei dimensiuni spašiale şi timpul). Teoriarelativităšii afirmă că spašiul-timpul este neted şi plat întocmai ca un plan, atâtatimp cât în el nu există masă sau energie. Astfel cunoaştem numai ce s-a întâmplatde la Big Bang până în prezent şi suntem foršaši să recunoaştem că timpul are un început la Big Bang.

Iată, deci, că ştiinša a oferit o explicašie pentru începutul timpului şi alUniversului, confirmând astfel adevărurile revelate în Sfânta Scriptură. Dumnezeu ‖ a zidit lumea din nimic‖ 4 şi trebuie să ― înšelegem că s-au întemeiat veacurile prin

cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd‖ 5. Reamintim căDumnezeu creează totul ―cele din ceruri şi cele de pe Pământ, cele văzute, şi celenevăzute‖ 6 (adică timpul, spašiul şi Universul). Despre sfârşitul Universului, SfântulApostol Pavel ne aminteşte că psalmistul, adresându-se Creatorului, spune ―Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile.Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt levei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vorsfârşi‖ 7. Proorocul Isaia întăreşte aceasta spunând că ―toată oştirea cerului se vatopi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad

frunzele de višă şi cele de smochin‖ 8

, ―cerurile vor trece ca un fum‖ 9

, iar „oştireacerului‖ 10 reprezintă galaxiile din Univers, în limbajul Sfintei Scripturi. SfântulApostol Petru, vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui Univers, spune că ―Cerurilevor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el

4 Solomon 11,17.5 Evrei 11,3.6 Coloseni 1,16-17.7 Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28;8 Isaia 34,4.9 Isaia 51,6.10 Facerea 2,1.




111

se vor mistui. [...] Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!‖ 11.Astfel, ―cerul şi Pământul vor trece‖ 12 căci „soarele se va întuneca şi luna nu va mai dalumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui‖ 13 urmândapoi ―înnoirea lumii‖ 14, iar „noi aşteptăm, [...] ceruri noi şi Pământ nou‖ 15. SfântuluiApostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate, în vedenie, cele viitoare şi a

―văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; ş imarea nu mai este‖ 16, deoarece Dumnezeu a spus: ―Eu voi face ceruri noi şi pământnou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte‖ 17. Scriptura nu afirmă că Pământul ar fi în centrul Universului, şi nici căPământul ar fi prima creašie a lui Dumnezeu în Univers, căci ―la început Dumnezeu afăcut cerul şi Pământul‖ 18 exact în această ordine, întâi Universul şi apoi planetaPământ în Univers. Dumnezeu ―spânzură Pământul pe nimic‖ 19 şi îi reaminteşte omuluică atunci când a fost creat Pământul, deja existau în Univers alte stele şi fiinšeinteligente, spunând ―Unde erai tu, când am întemeiat Pământul? Spune-Mi, dacă ştii

să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile Pământuluisau cine a întins deasupra lui lan

š ul

de măsurat? Î n ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capulunghiului, atunci când stelele diminešii cântau laolaltă şi toši îngerii… Măsărbătoreau?‖ 20. Astfel, Biserica Romano - Catolică a declarat oficial în 1951 cămodelul Big Bang este în conformitate cu cosmogonia Biblică.

Stephen Hawking şi Roger Penrose, lucrând în colaborare, au publicat în1970 o lucrare care a demonstrat matematic existenša începutului Big Bang, propusde fizicianul şi preotul catolic Georges Lemaître, pe baza teoriei generale arelativităšii şi considerând că Universul conšine atâta materie câtă observăm. Iată,deci, că în cele din urmă, ştiinša a ajuns să confirme adevărul revelat în Biblie, al

începutului Universului (deci şi a spašiului şi timpului) din nimic.Teoria generală a relativităšii, a lui Einstein, guvernează structura la scară

mare a Universului. Ea este ceea ce numim o teorie clas ică, adică nu ia înconsiderare principiul de incertitudine din mecanica cuantică, aşa cum ar trebuipentru a fi compatibilă cu alte teorii.

Teoria relativităšii a lui Einstein este corectă, însă este o teorie incompletă, întrucât ea nu ne poate spune cum a început Universul, deoarece ea prezice cătoate teoriile fizice, inclusiv ea însăşi, nu mai funcšionează la Big Bang. Totuşi, teoriageneralizată a relativităšii este doar o teorie paršială care descrie Universul la

scară mare guvernat de forša gravitašională, neglijându-se efectele celorlalte treiforše care guvernează Universul la scară mică. Teoremele singularităšilor arată că

11 II Petru 3,10-13.12 Matei 24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33.13 Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26.14 Matei 19,28.15 II Petru 3,10-13.16 Apocalipsa 21,1.17 Isaia 65,17.18 Facerea 1,1; 2,1.19 Iov 26,7.20 Iov 38,4-7.




112

trebuie să fi fost un timp în Universul timpuriu, când Universul era atât de mic şi atâtde dens încât nu se mai pot ignora efectele la scară mică ale celeilalte mari teoriiparšiale ale secolului al XX-lea, şi anume mecanica cuantică, care descrie celelaltetrei forše care guvernează Universul la scară mică (atomică şi subatomică): foršaelectromagnetică, interacšiunea nucleară tare şi interacšiunea nucleară slabă. Astfel,

pentru a înšelege Universul, trebuie să îndreptăm cercetarea noastră de la teoriaasupra Universului mare (teoria relativităšii) la teoria asupra Universului mic(mecanica cuantică).



113

2.5 Atomul. Mecanica cuantică. Principiul de incertitudine.

Fizica clasică newtoniană se baza pe observašia obiectelor solide dinexperimentele de zi cu zi, de la căderea merelor la mişcarea pe orbită a

planetelor. Legile sale aveau să fie testate în mod repetat, dovedite şi extinsepeste sute de ani. Erau bine înšelese şi au ajutat mult în previziunilecomportamentului fizic, aşa cum vedem în triumful Revolušiei Industriale. Dar lasfârşitul secolului al XIX-lea, când fizicienii au început să dezvolte instrumente deinvestigare a celor mai mici domenii ale materiei, au descoperit ceva ce i-a încurcat:fizica newtoniană nu funcšiona! Şi nici nu putea prezice rezultatele pe care leobšineau cercetătorii.

Savantul german Max Plank, a sugerat la începutul secolului al XX-lea, căundele electromagnetice nu pot fi emise într-o cantitate arbitrară, ci numai în

anumite pachete pe care le-a numit cuante. Fiecare cuantă are o anumită cantitatede energie care este direct proporšională cu frecvenša (adică cu cât este mai marefrecvenša undelor, cu atât este mai mare energia).

Max Planck, a fost deci cel care a lansat ipoteza că dacă limităm energiaradiată la valori discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurileenergetice posibile sunt permise), atunci observašiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă teorie. Această limitare a valorilor posibile, în care energiapoate fi emisă, urma să primească numele de cuantizare a energiei. Planck apresupus că substanša care emite energie sub forma radiašiei termice trece de la ostare energetică la alta printr-un salt, evitând stările intermediare. Şirul stărilorenergetice ale substanšei este un şir discret, energia unei stări a diferă de energiaunei stări a+1 printr-o cuantă, despre care Planck a stabilit că are valoarea hf , (f -frecvenša radiašiei emise şi h - o constantă fundamentală, botezată ulterior în semnde recunoaştere, constanta lui Planck). Distribušia spectrală reală a energieielectromagnetice radiate, folosind ipoteza lui Planck, este următoarea: în cadrulunui corp, energia este distribuită între atomii constituenši. Unii atomi posedă un nivelde energie mai ridicat, alšii unul mai scăzut, majoritatea dispunând de o valoare demijloc. Aceste valori cresc pe măsură ce obiectul respectiv este încălzit. Fiecare atompoate emite energie sub forma unor cuante, despre care Planck a stabilit că au

energia hf . Pentru valorile mari ale frecvenšei, deci pentru a emite radiašieelectromagnetică în zona ultravioletă a spectrului electromagnetic, e nevoie de ocantitate de energie destul de mare pentru a da naştere unei singure cuante(energia fiind direct proporšională cu frecvenša).

La începutul secolului al XX-lea, un savant german, Werner Heisenberg, aformulat faimosul principiu de incertitudine. El spune că pentru a prezice pozišia şiviteza viitoare ale unei particule, trebuie să i se poată măsura precis pozišia şiviteza actuală. Pentru a se efectua această măsurătoare trebuie să se utilizezeprincipiul radarului, adică să se trimită lumină pe particulă, iar unele unde de




114

lumină vor fi împrăştiate de particulă şi aceasta va indica pozišia sa. Totuşi, pozišiaparticulei nu se va putea determina mai precis decât distanša dintre maximele undeide lumină, astfel că pentru a măsura precis pozišia particulei, este necesar să seutilizeze o undă electromagnetică cu lungimea de undă mică.

Astfel, conform ipotezei cuantice a lui Plank, nu se poate folosi o cantitate

oricât de mică şi trebuie să se utilizeze cel pušin o cuantă. Această cuantă însă,datorită energiei sale, va perturba particula şi îi va modifica viteza într-un modcare nu poate fi prezis. Mai mult, cu cât se măsoară ma i precis pozišia particulei, cuatât este mai scurtă lungimea de undă a undei electromagnetice necesare (adicăfrecvenša undei electromagnetice creşte) şi deci, cu atât este mai mare energia uneisingure cuante. Însă, cu cât energia cuantei este mai mare, cu atât influenša asupravitezei particulei va fi mai mare. Cu alte cuvinte, cu cât încercăm să măsurăm maiprecis pozišia particulei, cu atât scade precizia vitezei măsurate pentru particulă şiviceversa. Heisenberg a arătat că incertitudinea pozišiei particulei înmulšită cuincertitudinea vitezei sale

şi înmul

šită apoi cu masa particulei, nu poate fi niciodatămai mică decât o anumită cantitate numită constanta lui Plank. Mai mult, aceastălimită nu depinde de modul în care se încearcă măsurarea pozišiei sau vitezeiparticulei, sau de tipul particulei, ci principiul de incertitudine formulat deHeisenberg este o proprietate fundamentală, inevitabilă, a lumii.

Principiul de incertitudine a însemnat sfârşitul teoriei determinismului (teoriaconform căreia ar trebui să existe un anumit set de legi ştiinšifice care ne-ar permitesă prezicem orice s-ar întâmpla în Univers, numai dacă am cunoaşte stareacompletă a Universului la un moment dat) şi a visului oamenilor de a găsi o teorie aştiinšei, un model al Universului complet determinist, deoarece nu putem prezice

exact evenimentele viitoare dacă nu putem măsura precis starea actuală aUniversului. Principul de incertitudine a avut, deci, implicašii profunde pentru modul în care vedem lumea şi evident, originea ei.

O consecinšă a principiului incertitudinii a fost faptul că electronul nu maiputea fi considerat ca având o pozišie exactă pe orbitalul său. Mai degrabă electronul trebuia descris de către toate punctele în care acesta ar fi putut să existe.Calcularea punctelor localizărilor probabile pentru electron aflat pe un orbitalcunoscut creează imaginea unui nor de puncte sub formă sferică pentru orbitalii unuiatom, de fapt a unor sfere aşezate concentric în jurul nucleului. Mecanica cuantică

înlătură nošiunile „clasice‖ de pozišie şi moment absolut, înlocuindu-le pe acestea cunošiuni ce nu au nici o analogie în viaša reală. Aceasta a condus la următoarea aseršiune a lui Heisenberg: dacă nu s-a

efectuat nici o măsurătoare a electronului, atunci el nu poate fi descris ca fiind situat într-o anume locašie, ci în întreg norul simultan. Cu alte cuvinte, mecanica cuantică nupoate oferi rezultate exacte, ci numai probabilitatea ca o particulă să se afle într-oanumită stare cuantică. Heisenberg a mers mai departe şi a spus că o particulăaflată în mişcare începe să existe doar o dată cu observarea ei. Oricât de stranieşi ne-intuitivă pare această aseršiune, mecanica cuantică ne spune totuşi care estelocašia orbitalului electronului, norul său de probabilităši. Heisenberg vorbea despre




115

particula însăşi, şi nu despre orbitalul său care are o distribušie de probabilitatecunoscută.

Constanta lui Planck devine, la începutul secolului al XX-lea, o prezenšăobligatorie în matematica folosită de oamenii de ştiinšă care descriau pe atuncilumea atomului. Este numărul care impune şi întăreşte ideea că lumea microscopică

are un caracter discontinuu, granular, cuantic, şi nu cum s-a crezut până atunci, că are un caracter continuu, mai ales pe fondul electromagnetismului maxwellian alsecolului al XIX-lea. Teoriile recente ale unificării vorbesc chiar şi despre un caractergranular al timpului şi spašiului, extinzând natura cuantică al Universului dincolo decaracteristicile radiašiei electromagnetice.

La începutul secolului al XX-lea, Werner Heisenberg, Erwin Schrodinger şiPaul Dirac au reformulat mecanica într-o nouă teorie numită mecanica cuantică,bazată pe principiul de incertitudine. Conform acestei teorii, particulele nu maiaveau viteze şi pozišii clare, bine definite, care puteau fi observate, ci ele aveau o

stare cuantică, careera o combina

šie a pozi

šiei

şi vitezei.

Trebuie subliniat cămecanica cuantică nu permite distrugerea informašiei. În general, mecanica cuantică nu prezice un singur rezultat precis pentru

fiecare observašie, ci ea prezice mai multe rezultate diferite posibile şi ne spune câteste de probabil fiecare dintre ele. Prin urmare, mecanica cuantică introduce înştiinšă un element inevitabil, de imprevizibil sau întâmplare.

Albert Einstein a avut o contribušie majoră la elaborarea teoriei mecaniciicuantice, dar în acelaşi timp a respins ideea că Universul ar fi guvernat de întâmplare, afirmând deschis că ―Dumnezeu nu joacă zaruri‖, susšinând astfelexistenša unui singur principiu, o singură teorie (adică un singur set de ecuašii) care

guvernează Universul. Mecanica cuantică este teoria care stă la baza aproape a întregii ştiinše şi

tehnologii moderne. Ea guvernează comportarea tranzistoarelor şi a circuitelorintegrate care sunt componente esenšiale ale echipamentelor electronice(computere, televizoare etc.) şi reprezintă de asemenea, baza chimiei şi biologieimoderne. Mecanica cuantică însă nu ne spune cum acšionează gravitašia la nivelsubatomic.

Spre deosebire de Teoria Relativităš ii care studiază Universul la scară mare,unde spaš iul-timpul este neted şi plat (curbându-se datorită prezenš ei masei şi energiei)

fiind bine definit şi ordonat geometric, existând astfel noš iunile de înainte, înapoi, sus,jos, stânga, dreapta, direcš ie, sens etc.; în mecanica cuantică, care studiază Universulla scară extrem de mică (atomică şi subatomică), spaš iul-timpul este extrem de instabilşi într-o continuă fluctuašie haotică, fiind deci atât de turbulent, răsucit şi distorsionat încât sfidează bunul simš, dispărând complet noš iunile de sus, jos, înainte, înapoi,stânga, dreapta, direcš ie, sens ş.a.. Acesta este motivul pentru care teoria relativităšiişi mecanica cuantică sunt incompatibile.

Deşi lumina este formată din unde, ipoteza cuantică a lui Plank ne spune căea se comportă în unele cazuri ca şi când ar fi compusă din particule, adică luminapoate fi emisă sau absorbită numai în cuante (pachete). De asemenea, principiul de

incertitudine al lui Heisenberg implică faptul că particulele se comportă în anumite




116

privinše ca nişte unde, adică ele nu au o pozišie definită, dar sunt „răspândite‖ cu oanumită probabilitate de distribušie. Teoria mecanicii cuantice se bazează pe un tipde matematică complet nou, care reprezintă numai observašii ale lumii ce pot fidescrise în termeni de particule şi unde. Astfel, în mecanica cuantică există dualism între unde şi particule, adică pentru unele scopuri este util să se considere particulele

drept unde, iar în unele cazuri este util să se considere undele drept particule.

Figura 2.5.1 Undele sunt antifază, iar maximele şi minimele lor se anulează reciproc.

Figura 2.5.2 Cele două unde sunt în fază şi maximele şi minimele lor se adună.

O consecinšă importantă a acestui fapt este că se poate observa ceea ce senumeşte interferenša dintre două seturi de unde sau particule. Cu alte cuvinte,maximele unui set de unde pot coincide cu minimele celuilalt set şi atunci cele douăseturi de unde se anulează reciproc (figura 2.5.1), iar atunci când maximele unui setde unde coincid cu maximele celuilalt set rezultă o undă mai puternică prinadunarea celor două unde (figura 2.5.2).

Un exemplu familiar în cazul luminii îl reprezintă culorile care se văd înbaloanele de săpun. Acestea sunt cauzate de reflexia luminii pe cele două feše alepeliculei subširi de apă care formează balonul. Lumina albă constă din unde culungimi de undă diferite corespunzătoare culorilor. Pentru anumite lungimi de undă,maximele undelor reflectate pe o parte a peliculei de săpun, coincid cu minimelereflectate de cealaltă parte. Culorile care corespund acestor lungimi de undălipsesc din lumina reflectată, care apare, deci, colorată.




117

Interferenša se produce nu numai pentru unde, ci şi pentru particule, datoritădualismului undă-particulă introdus de mecanica cuantică. Un exemplu faimos cedemonstrează acest dualism este experimentul celor două fante al lui ThomasYoung (figura 2.5.3). Experimentul foloseşte o sursă de unde, o sursă de particule,un ecran şi un perete despăršitor care are două fante înguste tăiate în el.

Dacă vom arunca bile de mici dimensiuni spre peretele despăršitor când doaro singură fantă este deschisă, vom observa cum ia naştere un model (o bandă îngustă) pe ecranul din spatele peretelui despăršitor, în zona corespunzătoarelocašiei fantei. Când deschidem şi cea de a doua fantă, pe ecran apar două fâşiiexact în spatele fantelor.

Figura 2.5.3 Dualismul undă-particulă – Experimentul celor două fante.

Dacă în locul particulelor de materie folosim unde (o sursă de lumină de o

anumită culoare, adică cu o anumită lungime de undă) acestea ajung în dreptul

Imaginea observată pe ecran

Ecranul de

observare

Fante

Particule

Fanta dreaptă

deschisă

Observăm

Observăm

Fanta stângă deschisă

Ambele fante deschise

Observăm

Teoria undelor

Teoria particulelor




118

fantei şi suferă fenomenul de difracšie, lovind ecranul cu intensitate maximă în zonadin spatele fantei. Linia luminoasă de pe ecranul din spatele peretelui simbolizeazăaceastă intensitate. Este similară liniei căreia micile bile i-au dat naştere pe ecran. Însă, în cazul undelor, când adăugăm şi a doua fantă, rezultatul este complet diferitfašă de cel al particulelor. Pe de o parte a peretelui majoritatea luminii va lovi

peretele, dar o cantitate mică va trece prin fante. Orice punct de pe ecran va primiunde de la cele două fante, însă distanša pe care trebuie să o parcurgă lumina dela sursă la ecran prin cele două fante va fi diferită. Aceasta va însemna că undelecare vin de la cele două fante (figura 2.5.4) nu vor fi în fază atunci când ajung laecran şi deci, în unele locuri, undele se vor anula reciproc, iar în alte locuri undele sevor cumula. Rezultatul este un model caracteristic de franje de lumină şi întuneric.

Figura 2.5.4 Trecerea undei de lumină prin cele două fante tăiate în pereteledespăršitor.

În acest mod, când trimitem particule de materie prin cele două fante, seobšin două benzi pe peretele din spate, iar când trimitem unde se obšine un modelde interferenšă alcătuit din mai multe fâşii.

Electronul este o particulă fundamentală, o fărâmă extrem de mică de

materie, practic este ca o bilă extrem de mică. Când trimitem un fascicul deelectroni printr-o singură fantă, el se va comporta similar bilelor, pe ecran apărândo singură fâşie. Atunci când trimitem aceste particule prin două fante, ne aşteptămsă obšinem două benzi pe ecran, ca în cazul bilelor de mici dimensiuni. În realitate însă, apar franje de interferenšă! Cum e posibil ca nişte particule fundamentale dematerie să dea naştere unor franje de interferenšă ca în cazul undelor? Pentru aafla răspunsul, fizicienii au decis să trimită electronii unul câte unul, pe rând, cătrecele două fante, aşteptându-se ca fiecare să treacă printr-o fantă sau alta şi, deci,să se comporte exact ca şi când fanta prin care trec ar fi singură acolo, rezultând odistribušie uniformă pe ecran. În realitate însă, chiar dacă electronii sunt trimişi doar

Unda provenită de la

sursa de lumină

După trecerea prin fante vor fi

două unde de lumină

Peretele despărţitor

cu cele două fante




119

unul câte unul, franjele tot apar pe ecran. Prin urmare fiecare electron trebuie sătreacă prin ambele fante în acelaşi timp (comportându-se ca o undă)! Concluziainevitabilă arată că electronul este inišial o particulă, devine undă, trece prinambele fante, interferează cu el însuşi pentru a lovi în final ecranul tot sub formaunei particule. Din punct de vedere matematic este şi mai ciudat, electronul putând

trece prin ambele fante, prin niciuna, prin una dintre cele două, sau prin cealaltă.Toate aceste posibilităši sunt în superpozišie una cu cealaltă. Fizicienii au fostcomplet zăpăciši de acest fenomen şi pentru a observa prin ce fantă trece totuşielectronul, au prevăzut una din fante cu un dispozitiv de măsură pentru a puteavedea prin care dintre ele trece particula şi au reluat experimentul. Însă, când au încercat observarea fenomenului, electronul nu s-a mai comportat ca o undă, ci doarca o particulă de materie, generând unui model cu doar două benzi şi nu unorfranje de interferenšă. Astfel, simplul act al măsurării sau observării fantei prin careelectronul a trecut, a avut ca efect trecerea acestuia doar prin una din fante, nuprin ambele. Acest fapt a dat na

ştere multor întrebări. Ce este materia la nivelfundamental? Corpusculi sau unde? În ce fel influenšează observatorul uman totacest fenomen? (Observatorul a generat "colapsul" funcšiei de undă a electronuluiprin simplul act al observării.)

Totuşi, fizicienii au înšeles în cele din urmă că orice fel de aparat de măsură va interacšiona întotdeauna cu electronul, distrugând tiparul de interferen šă. Cuajutorul "principiul incertitudinii" propus de Heisenberg, putem descrie acestfenomen astfel: este imposibil să se construiască un dispozitiv capabil să determineprin ce fantă trece electronul, care să nu deranjeze electronul suficient pentru aproduce colapsul funcšiei de undă asociate acestuia, distrugând astfel tiparul de

interferenšă. Astfel s-a demonstrat dualismul undă-particulă, acesta fiind momentul în care fizicienii păşeau în strania lume cuantică (atomică şi subatomică).

Fenomenul de interferenšă între particule a fost crucial pentru înšelegereastructurii atomilor, care reprezintă unităšile de bază din care suntem făcuši noi şiceea ce este în jurul nostru şi în Univers.

La începutul secolului al XX-lea, descoperirile ştiinšifice arătau că atomii ar fi întocmai ca Sistemul Solar. La fel cum cu planetele se deplasează pe orbite în jurulSoarelui şi electronii se mişcă pe orbite în jurul unui nucleu central. Atracšia dintreelectricitatea pozitivă a nucleului şi cea negativă a electronilor, determină electronii

să se mişte pe orbitele lor în acelaşi mod în care atracšia gravitašională dintreSoare şi planete šine planetele în mişcare pe orbitele lor. Acesta este modelulplanetar al atomului propus de către fizicianul Ernest Rutherford. Conceput conformlegilor mecanicii clasice, atomul lui Rutherford nu putea să explice de ce electroniinu cad pe nucleu, ştiindu-se că orice sarcină electrică în mişcare pierde continuu dinenergia sa prin radiašie electromagnetică.

La doar câšiva ani după aparišia modelului atomic al lui Rutherford, savantuldanez Niels Bohr a îmbunătăšit teoria atomului spunând că, spre deosebire deplanete, care se pot deplasa pe orbite la orice distanšă fašă de Soare, electronii nuse pot deplasa pe orbite la orice distanšă de nucleul central, ci numai la anumite

distanše specificate, iar pe oricare din aceste orbite se pot mişca numai unul sau doi




120

electroni. Bohr rezolva astfel problema colapsului atomului, deoarece electronii nu s-ar putea mişca în spirală mai mult decât pentru a umple orbitele cu distanšele şienergiile cele mai mici. Aproximativ în acelaşi timp, un savant român, ŞtefanProcopiu, determina în 1912 o relaš ie între momentul magnetic elementar atomic şiconstanta lui Plank, cunoscută astăzi sub denumirea de ―magnetonul Bohr-Procopiu‖. În

1930, Procopiu descoperea efectul circular al discontinuităš ilor magnetice, caredetermină curbele de magnetizare ideală, fenomen cunoscut astăzi sub denumirea de―Efectul Procopiu‖.

Bohr a descris electronii drept particule care aveau orbite fixe, iar modelulvizual asociat atomului său este utilizat şi astăzi pe scară largă (figura 2.5.5).Modelul atomic al lui Niels Bohr se baza însă pe câteva ipoteze, printre care şifaptul că electronii pot orbita numai la anumite distanše de nucleu, ipoteze pentrucare Bohr nu a oferit nici o justificare.

Figura 2.5.5 Modelul atomic al lui Rutherford

Asociind electronilor proprietăši ondulatorii, Louis de Broglie schimbă modelulvizual al lui Bohr, reprezentând electronul ca o undă circulară. La absorbšia unuifoton, o undă adišională este încorporată, ceea ce rezultă fiind trecerea electronuluipe o orbită superioară (lungimea respectivei „corzi‖ vibrante circulare creşte prin înglobarea unui foton). Postulatul lui Bohr, deci faptul că orbitarea poate avea locdoar la anumite distanše de nucleu, poate fi explicat astfel: doar orbitele careconšin pe toată circumferinša lor un număr întreg de lungimi de undă sunt permise.Observaši în figura 2.5.6 despre ce este vorba.




121

Noua teorie a mecanicii cuantice a confirmat modelul atomic al lui Bohr,arătând că un electron care se mişcă pe orbită în jurul nucleului poate fi considerat cao undă, cu o lungime de undă care depinde de viteza sa. Pentru anumite orbite,lungimea orbitei ar corespunde unui număr întreg (nu fracšionar) de lungimi de undăale electronului. Pentru aceste orbite maximul undei ar fi în aceeaşi poziš ie de fiecare

dată când are loc o rotašie completă a electronului. Totuşi, pentru orbitele a cărorlungime nu reprezintă un număr întreg de lungimi de undă, ci unul fracšionar, fiecăruimaxim al undei i-ar corespunde ,în cele din urmă, un minim atunci când electronii serotesc, şi deoarece maximul şi minimul undei se vor anula reciproc, rezultă că acesteorbite nu ar fi permise.

De Broglie a propus că electronii, precum fotonii (particule de lumină),manifestă atât proprietăši ale particulelor, cât şi proprietăši ale undelor. Bazându-se pe această interpretare, acesta a sugerat că o analiză a orbitalilor electronilordin punct de vedere al undelor şi nu al particulelor, ar răspunde mai multor

întrebări legate de natura lor. Într-adevăr, acesta a reprezentat

un nou pas îndezvoltarea unui model al atomului.

Figura 2.5.6 Teoria lui De Broglie. Orbitalul interior şi cel exterior sunt permişi, întrucât pe circumferinša lor se încadrează lungimi de undă ce au ca valoare unnumăr întreg. Orbitalul din mijloc nu este permis întrucât lungimea de undă este un

număr fracšionar.

Ipoteza lui de Broglie a făcut posibilă introducerea suportului matematic şi a

analogiilor fizice pentru stările cuantificate ale electronilor dintr-un atom, dar nici




122

modelul acestuia nu era complet. În decurs de câšiva ani însă, fizicienii WernerHeisenberg şi Erwin Schrödinger, fiecare lucrând individual, au creat un modelmatematic mult mai riguros pentru particulele subatomice, plecând de la conceptuldualităšii undă-particulă a lui De Broglie.

Avansul teoretic de la modelul stašionar al undei propus de De Broglie la

modelul matricial al lui Heisenberg, la ecuašiile diferenšiale ale lui Schrödinger, estecunoscut sub numele de mecanică cuantică, şi introduce o caracteristică aparentşocantă a lumii particulelor subatomice, şi anume probabilitatea sau incertitudinea.Implicašia surprinzătoare a mecanicii cuantice este că particulele nu au de fapt opozišie şi un moment precis, ci aceste două cantităši sunt echilibrate, astfel încâtincertitudinea lor combinată nu scade niciodată sub o anumită valoare minimă.Valoarea minimă a incertitudinii pozišiei şi a momentului unei particule, exprimatăde Heisenberg şi Schrödinger, nu are nimic de a face cu aparatele de măsură„neperformante‖, ci este o proprietate intrinsecă a dualităšii undă-particulă. Prin

urmare, electronii nu există în orbitele lor ca „bucăši‖ de materie precis delimitate, şi

nici măcar sub formă de unde bine delimitate, ci sub formă de nori cu o distribuš ie deprobabilităš i, ca şi cum fiecare electron ar fi „împrăştiat‖ pe o suprafašă mare depoziš ii şi momente.

În modelul cuantic al atomului, electronii se prezintă sub formă de nori (decinu au o pozišii precise pe orbite precum au planetele), iar orbitele lor nu sunteliptice (precum cele ale plantelor), ci au diferite forme (Fig. 2.5.8). Astfel, orbiteleelectronilor au fost numite orbitali, pentru a nu fi confundate cu orbitele planetelor.Astfel, învelişul electronic al atomului se compune din orbitalele electronice ce suntdispuse la exteriorul nucleului atomic pe şapte straturi (nivele) notate: K, L, M, N, O,

P, Q şi şapte substraturi (subnivele) notate: s, p, d, f, g, h, i. Fiecare strat deelectroni este format din substraturi, iar substraturile sunt alcătuite din una sau maimulte orbitale, între care există diferenše de energie. Într-un strat de electroni potexista cel mult şapte feluri de substraturi.

Cu toate că electronul există sub formă de „nor‖ cu probabilităši distribuite, şinu sub formă de materie discretă, aceşti nori au unele caracteristicei ce suntdiscrete. Oricare electron dintr-un atom poate fi descris de patru numere cuantice, şianume: număr cuantic principal, orbital, magnetic şi de spin. Toate aceste numereluate împreună determină starea unui electron la un moment dat.

Numărul cuantic principal, simbolizat prin litera „n‖, este un număr întregpozitiv şi acest număr descrie stratul pe care se află un electron ce arată şi energiacorespunzătoare. Învelişul electronic este un spašiu din jurul nucleului atomului, formatdin straturi ce determină pozišiile în care electronii pot exista. Electronii se potdeplasa de pe un strat pe altul, dar nu pot exista în regiunile dintre straturi.

Aşadar, ştim că învelişul electronic al atomului este structurat pe niveluri(straturi) energetice, care sunt împăršite pe subniveluri (substraturi) care conšinorbitalele. Unui orbital îi pot fi atribuiši maximum 2 electroni. O analogie a acesteiaşezări poate fi imaginată dacă luăm în considerare un amfiteatru. Fiecarepersoană trebuie să aleagă un rând în care să se aşeze (nu se poate aşeza între

rânduri); la fel, fiecare electron trebuie să „aleagă‖ un anumit strat în care să se




123

„aşeze‖. Ca şi în cazul amfiteatrelor, stratul exterior poate susšine mai mulšielectroni decât stratul interior din apropierea nucleului. De asemenea, electronii tindsă se „aşeze‖ pe cel mai de jos strat disponibil, la fel cum într-un amfiteatru oameniicaută să se aşeze cât mai aproape de scenă (în primul rând). Cu cât numărulstratului (numărul cuantic principal, n) este mai mare, cu atât energia electronilor ce-

l ocupă este mai mare.Numărul maxim de electroni dintr-un strat este descris de următoarea ecuašie:2n2. Astfel, primul strat (n=1) poate fi ocupat doar de 2 electroni, cel de al doileastrat (n=2) de 8 electroni, al treilea (n=3) de 18 electroni. După cum am precizat,straturile electronice ale unui atom au fost notate cu litere. Primul strat se notează culitera K, al doilea cu L, al treilea cu M, al patrulea cu N, al cincilea cu O, al şaseleacu P şi al şaptelea cu Q (Fig. 2.5.7).

Figura 2.5.7 Distribušia electronilor pe straturile şi substraturile unui atom.

Orbitalii sunt regiuni spašiale din jurul nucleului atomului ce descriu locul încare pot exista „nori‖ electronici, iar forma lor este diferită de la un substrat la altul(Fig. 2.5.8). Primul orbital are forma unei sfere, dacă o privim sub forma unui norde electroni ce „înveleşte‖ tridimensional nucleul atomic. Cel de al doilea orbital însă, este compus din doi „lobi‖ conectaši împreună într-un singur punct înapropierea centrului atomului. Al treilea orbital este formată dintr-un set de patru

„lobi‖ aranjaši în jurul nucleului.Numărul orbital care determină forma orbitalului este un număr întreg, la felca şi numărul principal, doar că include şi zero, fiind notat cu litera l. Numărulorbitalelor dintr-un strat este egal cu numărul cuantic principal. Astfel, primul strat(n=1) are un substrat, numerotat cu 0; al doilea strat (n=2) are două substraturi, 0şi 1; al treilea strat (n=3) are trei substraturi 0, 1 şi 2. O altă convenšie, foarte des întâlnită, este numerotarea substraturilor prin s (l=0), p (l=1), d (l=2) şi f (l=3).




124

Figura 2.5.8 Forme de orbitali pentru electroni.

Pentru a calcula numărul de orbitali din fiecare substrat utilizăm următoareaformulă: 2l+1. De exemplu, primul substrat s al oricărui strat, conšine un singurorbital, numerotat cu 0; al doilea substrat p al oricărui strat conšine trei orbitali,numerotaši -1, 0, 1; al treilea substrat d conšine cinci orbitali, numerotaši cu -2, -1, 0,1, 2; ş.a.m.d. Formula de calcul a numărului maxim de electroni pe fiecare substrat(subnivel) este următoarea: 4l + 2 (unde l este numărul cuantic secundar). Rezultă,aşadar, că pe subnivelul s avem maximum 2 electroni, pe subnivelul p avemmaximum 6 electroni, pe subnivelul d avem maximum 10 electroni, iar pe subnivelul

f avem maximum 14 electroni.Numărul cuantic magnetic al unui electron determină orientarea formei

substratului. „Lobii‖ substraturilor pot fi orientaši în mai multe direcšii. Acesteorientării diferite ale substraturilor poartă numele de orbitali. Primul substrat s esteo sferă fără posibilitatea de existenšă a unei direcšii, prin urmare, în acest caz,avem doar un orbital. Pentru al doilea substrat p din fiecare strat, „lobii‖ acestorapot avea trei direcšii diferite. Simbolul numărului magnetic este ml (Fig. 2.5.9).

Proprietatea de „spin‖ a electronilor a fost descoperită pe caleexperimentală. O observašie mai atentă a liniilor spectrale a reliefat faptul că

fiecare linie este de fapt o pereche de linii foarte apropiate una de cealaltă,ipoteza fiind că această structură este rezultatul spin-ului fiecărui electron în jurulpropriei sale axe. Atunci când sunt excitaši electronii cu spin diferit vor emiteenergie sub frecvenše diferite. Numărul de spin este simbolizat prin ms. În fiecareorbital, din fiecare substrat al fiecărui strat, pot exista doi electroni, unul cu spin+1/2, iar celălalt cu spin -1/2 (Fig. 2.5.9).

Astfel, în loc să avem un atom uşor de desenat, cu orbite ordonat puse în jurulnucleului atomic, forma norului de probabilităši ale prezenšei electronilor în preajmanucleului este neclară, folosindu-se predicšii experimentale. În cadrul aceluiaşi atomputem găsi mai multe tipuri de orbitali, care înseamnă mai multe reprezentări




125

grafice, ceea ce face imposibilă crearea unei imagini unice asupra modului în careelectronii sunt distribuiši în jurul nucleului atomului (sau, mai superficial spus, asupramodului în care atomul arată).

Electronii din stratul exterior, sau stratul de valenšă, sunt cunoscuši sub numelede electroni de valenšă. Aceşti electroni sunt responsabili de proprietăšile chimice

ale elementelor. Aceştia sunt electronii ce participă la reacšiile chimice cu celelalteelemente. Conform unei reguli chimice simplificate, aplicabilă reacšiilor simple,atomii încearcă să-şi completeze toate locurile libere ale stratului exterior cuelectroni. Atomii pot ceda câšiva electroni pentru a „descoperi‖ un strat complet, saupot accepta câšiva electroni pentru a completa ultimul strat (stratul exterior).Ambele procese duc la formarea ionilor. Un ion este un atom, moleculă sau gruparede atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. Atomii potchiar să împartă electroni între ei în încercarea de completare a stratului exterior,ducând la formarea legăturilor moleculare, adică, atomii se asociază pentruformarea unei molecule. Majoritatea substan

šelor anorganice formează o structurăordonată denumită cristal atunci când se formează legături între atomii sau ioniiacestora. Chiar şi metalele sunt compuse din cristale, la nivel microscopic.

Figura 2.5.9 Structura atomului de neon




126

La fel ca spectatorii dintr-un amfiteatru ce se pot deplasa liberi între scauneşi rânduri, şi electronii î şi pot modifica starea în cazul existen šei unei energiisuficiente şi loc pentru deplasarea acestora. Din moment ce nivelul stratului estestrâns legat de cantitatea de energie a unui electron, „salturile‖ între straturi (şichiar substraturi) necesită un transfer de energie. Pentru ca un electron să se poată

deplasa pe strat mai înalt, acesta are nevoie de energie adi šională dintr-o sursăexternă. Folosind analogia amfiteatrului, pentru a ajunge într-un rând de scaunesuperior, este nevoie de o energie din ce în ce mai mare, deoarece persoanatrebuie să urce la o înălšime tot mai mare ce necesită învingerea foršeigravitašionale. De asemenea, dacă un electron coboară pe un strat inferior, acestacedează energie. Aceste nivele poartă numele de nivele energetice. Nu toate„salturile‖ sunt însă egale, cele dintre straturi necesită cel mai mare schimb deenergie, pe când salturile dintre substraturi sau dintre orbitali necesită un schimb deenergie mai mic. Când atomii se combină pentru formarea substanšelor, straturile,substraturile

şi orbitalii exteriori se combină între ei, ducând la creşterea energiei

disponibile pentru electroni. Când un număr foarte mare de atomi sunt foarteaproape unul de celălalt, aceste nivele de energie disponibile formează o bandăde electroni aproape continuă, bandă pe care electronii se pot deplasa cu uşurinšă.

Când un electron este parte a unui atom, locurile de unde poate dispărea şicele în care poate reapărea sunt doar anumite zone din jurul nucleului. Şi astacreează aparenša unui "înveliş", aşa-zisul orbital electronic. Particulele elementarepot exista, de asemeni, în mai mult de o locašie în acelaşi timp, cu condišia ca timpulsă fie extrem de scurt. Un electron poate călători dintr-un loc în altul parcurgândtoate drumurile posibile simultan. Şi încă mai şocant, aceste particule pot apărea

din nimic, pentru a exista pentru un timp foarte scurt şi a dispărea, la fel, în neant.Oamenii de ştiinšă le-au numit particule virtuale.

Deşi virtuale, ele generează efecte "foarte" reale. Toate aceste manifestăriuimitoare fac ca descrierea particulelor subatomice să fie extrem de dificilă şiinexactă, dar existenša însăşi este inexactă la această scară cuantică. Se punedeseori întrebarea: ce oscilează, care este proprietatea variabilă atunci când nereferim la o particulă ca fiind o undă? Şi după foarte multe încercări de a oferi unrăspuns, s-a ajuns la concluzia că existenša însăşi a particulei are o naturăondulatorie. Particula "oscilează" parcă în mod continuu între două lumi, apărând şi

dispărând, iar acele locuri în care valorile undei asociate sunt maxime sunt celeunde particula se materializează de cele mai multe ori, în timp ce locašiile undevalorile undei asociate sunt minime, sunt cele pe care particula le evită (fig.2.5.10).Unda este o veritabilă hartă a existenšei particulei şi, pe măsură ce unda semodifică, particula se schimbă la rândul ei. Un mod agreabil de vizualizare a dualismului undă-particulă este aşa-numita sumă aistoriilor introdusă de savantul american Richard Feynman. În această abordare sepresupune că particula nu are o singură istorie sau traiectorie în spaš iu-timp aşa cum arfi într-o teorie clasică, necuantică. În schimb, se presupune că particula trece de lapunctul A la punctul B pe fiecare traiectorie posibilă, în acelaşi timp. Fiecărei

traiectorii îi sunt asociate două numere, unul reprezentând dimensiunea undei, iar




127

celălalt pozišia în ciclu (adică, dacă este un maxim sau un minim). Probabilitatea dedeplasare a particulei de la A la B se găseşte adunând undele pentru toatetraiectoriile. În general, dacă se compară un set de traiectorii învecinate, faza saupozišiile în ciclu vor diferi considerabil. Aceasta înseamnă că undele asociateacestor traiectorii, se vor anula aproape exact una pe alta. Totuşi, pentru unele

seturi de traiectorii învecinate, faza nu va varia mult de la o traiectorie la alta şipentru aceste traiectorii undele nu se vor anula. Aceste traiectorii corespundorbitelor permise ale lui Bohr. Astfel, a fost destul de uşor să se calculeze orbitelepermise în atomii mai complicaši şi chiar în molecule, care sunt formate din mai mul šiatomi menšinuši împreună de electronii care se mişcă în jurul mai multor nuclee.Deoarece structura moleculelor şi reacš iile lor reciproce stau la baza chimiei şibiologiei, mecanica cuantică ne permite, în principiu, să prezicem aproape tot cevedem în jurul nostru, însă în limitele determinate de principiul de incertitudine.

Figura 2.5.10 Dualismul undă-particulă

Observăm, totuşi, în viaša de zi cu zi, că obiectele urmează însă o singură traiectorie între locul iniš ial şi destinašia finală. Acest lucru este însă în perfect acord cusuma istoriilor (istoriile multiple) introdusă de Feynman, deoarece pentru obiectelemari, toate traiectoriile posibile cu excepšia uneia, se anulează reciproc atunci când secombină contribuš iile lor. Deci, atunci când vorbim de obiecte macroscopice, numai unadin mulšimea drumurilor posibile contează, iar traiectoria obiectului este întocmai cucea prezisă de legile mişcării clasice ale lui Newton.

În mecanica cuantică toate obiectele microscopice au o proprietate de undă şi o proprietate de particulă, dar nu sunt nici una, nici alta. Această dualitate undă-particulă se explică prin faptul că obiectul cuantic respectiv este perceptibil prin

proprietăšile dešinute şi nu ca un tot unitar (pentru moment nu există nici un cuvânt




128

pentru a desemna acest tot unitar). Dificultatea rezidă în faptul că nošiunea de undă este antinomică nošiunii de particulă, percepšia la nivel macroscopic face să secreadă că o particulă este un obiect "solid", iar unda este o formă de "energie",ceva în mişcare, deci contrară principiului material, solid, fix. Acest sens etimologicne face să admitem cu dificultate că un corp poate să aibă aceste două proprietăš i

"undă-particulă" în acelaşi timp. Astfel, această dualitate trebuie interpretată înmodul următor: atâta timp cât obiectul cuantic nu este măsurat, este considerat ca oprobabilitate de undă, după ce a fost măsurat este considerat ca o particulă cu ovaloare fixă. Această dualitate «undă-particulă» rămâne o problemă deactualitate, întrucât fenomenele de măsură la nivel cuantic se lovesc pe deplin demodul de percepšie al realităšii la nivel macroscopic. Pentru a ieşi din impas, au fostpropuse câteva solušii precum «Interpretarea de la Copenhaga» prin care se susšinecă fizica cuantică nu descrie realitatea în ea însăşi, ci tot ce se poate cunoaştedespre realitate».

Odată familiarizat cu dualitatea, particulele virtuale, excluziunea şi

incertitudinea, majoritatea ciudăšeniilor din lumea cuantică vin din zona unui fenomencunoscut drept inseparabilitate cuantică (quantum entanglement) şi din colapsul funcš ieide undă asociat cu acest fenomen. Atunci când două (sau mai multe) particuleinteracšionează, funcš iile lor de und ă se combină de o asemenea manieră că anumiteproprietăši ale fiecăreia depind de ceea ce se petrece cu cealaltă. Dacă ulteriorparticulele sunt separate cu atenš ie şi š inute izolat în locašii îndepărtate, ele continuă săexiste ca o pereche atâta vreme cât nu sunt deranjate, cu proprietăš ile uneia depinzândde ale celeilalte. Când asupra uneia dintre particule intervine un observator uman învederea măsurării anumitor proprietăš i ale sale, funcšia de undă "se prăbuşeşte"

instantaneu. Fizicienii numesc acest fenomen "colapsul funcšiei de undă". Instantaneu,proprietăš ile interdependente ale celeilalte particule iau şi ele valorile corespunzătoare. Spre înšelegere, iată un exemplu. Putem construi un dispozitiv care să emită perechide electroni cu valori ale spinului opuse şi interdependente. Niciunul dintre electroninu are o valoare fixă a spinului, ambii oscilând între spin orientat în sus şi în jos. Darfuncšiile lor de undă depind cumva una de cealaltă, astfel că de fiecare dată cândse acšionează asupra unuia dintre electroni, acesta orientându-şi spinul - să zicem - în sus, atunci instantaneu spinul celuilalt electron se fixează în starea opusă. Acestcolaps instantaneu are loc şi atunci când cei doi electroni sunt dispuşi unul lângă

altul, dar şi dacă particulele se găsesc la mii de kilometri distanšă una de cealaltă.Şi cu toate că acest comportament este foarte straniu, se întrevăd o mulšime deaplicašii ale acestui fenomen în tehnologii moderne precum computerele cuantice,criptografia cuantică sau teleportarea cuantică. Datorită faptului că cercetările pecare le desfăşoară sunt în aceste domenii, mulši oameni de ştiinšă nu au nici cea maimică îndoială cu privire la validitatea acestor observašii bizare. Inseparabilitateacuantică a fost testată de multe ori, ajungându-se chiar la experimente în cadrulcărora particulele au fost izolate la distanše de peste 100 de kilometri, ceea cedovedeşte că fenomenul persistă chiar dacă distanša între particulele atât demisterios conectate creşte.




129

Putem face o paralelă între, pe de o parte, conceptele de continuitate şidiscontinuitate (granularitate, cuantizare) aşa cum reies acestea din perspectivafizicii clasice, respectiv cuantice şi, pe de altă parte, ideile de analogic şi digital,atât de utilizate în tehnologiile moderne. Astfel, continuu este echivalent cuanalogic, iar dacă vorbim de granularitate, ne referim la ceva digital. Tendinša

actuală în tehnologiile audio, video şi de comunicašii este „trecerea la digital‖. Înlocul unei palete continue de culori pentru dispozitivele video, ne limităm la unnumăr finit de nuanše. În locul unei imagini clasice, fotografiile de astăzi sunt împăršite în pixeli. Şi aceasta seamănă foarte mult cu felul în care Universul nostrufuncšionează la scară microscopică. Întreg Universul "a trecut la digital" înainte cu14 miliarde de ani ca noi să ne fi gândit la aşa ceva! Spaš iul, timpul, energia,momentul cinetic, toate sunt granulare. Doar anumite valori sunt permise, iar acestcaracter discontinuu este descris cu precizie de mecanică cuantică.

Un exemplu de unificare a celor două mari teorii paršiale (teoria relativităšii

şi mecanica cuantică), îl reprezintă Electrodinamica cuantică care este teoria

electrodinamicii ce î ncorporează teoria relativităšii şi descrie modul în care lumina şimateria interacšionează.

Mecanica cuantică neglijează forša gravitašională, însă acest lucru nuconduce la discrepanše cu observašiile reale ale Universului, deoarece foršagravitašională este foarte slabă în comparašie cu celelalte trei forše careacšionează în Univers şi anume forša electromagnetică, interacšiunea nucleară slabăşi interacšiunea nucleară tare. Totuşi, teoremele singularităšilor arată că există celpušin două situašii în care câmpul gravitašional trebuie să fie foarte puternic, iarefectele sale nu mai pot fi neglijate şi anume Big Bang-ul şi găurile negre. Teoria

Stringurilor se pare că reuşeşte să unifice cele două mari teorii paršiale, teoriagenerală a relativităšii şi mecanica cuantică, descriind atât componenša Universuluiprecum şi modul în care este guvernat.



130

2.6 Materia şi foršele care acšionează asupra ei

Vechii greci, urmând învăšătura lui Aristotel, spuneau că materia din Universeste formată din patru elemente de bază şi anume pământ, apă, aer şi foc. Asupra

acestor patru elemente acšionau două forše: gravitašia (tendinša Pământului şi aapei de a cădea) şi levitašia (tendinša aerului şi focului de a se înălša). În secolul alVIII-lea d.Hr., ultimul părinte bisericesc, Sfântul Ioan Damaschin, include această învăšătură în celebra sa lucrare Dogmatica spunând: „Trebuie să se ştie că sunt patruelemente: pământ ul, care este uscat şi rece; apa, care este rece şi umedă; aerul, careeste umed şi cald; focul, care este cald şi uscat‖ 1. Divizarea conšinutului Universului înmaterie şi forše o utilizăm şi astăzi.

Aristotel credea că materia era continuă, însă un alt mare filozof grec,Democrit, considera că materia este granulară, fiind alcătuită din particule

indivizibile de diferite tipuri numite atomi. În limba greacă atom înseamnăindivizibil. În cele din urmă, descoperirile ştiinšifice au dat dreptate lui Democrit.Diametrul unui atom este de 10-10m (adică un metru împăršit la 10 000 000

000). Dimensiunile nucleului sunt de 104 ori mai mici decât ale atomului. Ca ocomparašie, dacă dimensiunea nucleului o luăm ca fiind gămălia unui ac, atunciatomul ar fi cât cupola bisericii San Pietro din Roma.

La începutul secolului al XIX-lea, s-a observat existenša unei particule dematerie numită electron, care avea o masă mai mică decât o miime din masaatomului cel mai uşor, demonstrând astfel că atomul nu este indivizibil. La începutulsecolului al XX-lea, fizicianul britanic Ernest Rutherford a arătat că atomii au ostructură internă, ei fiind formaši dintr-un nucleu extrem de mic, încărcat cu sarcinăelectrică pozitivă, în jurul căruia se mişcă pe orbite electronii care au sarcinăelectrică negativă.

Mai apoi s-a observat că nucleul atomului era format din nişte particule încărcate pozitiv numite protoni şi nişte particule care nu aveau sarcină electrică,numite neutroni. În limba greacă proton înseamnă primul, deoarece se credea căaceasta este unitatea fundamentală din care este formată materia. Masaneutronului este foarte apropiată de cea a protonului.

Experimentele în care protonii se ciocneau cu alši protoni sau electroni cu

viteză mare, arătau că şi aceştia trebuie să fie formaši din particule şi mai micinumite quarci (quark). Există mai multe varietăši de quarci şi se presupune că existăcel pušin şase „arome‖ pe care fizicienii americani care le-au descoperit le-au numit:sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecător (charmed), bază (bottom) şi vârf(top). Un proton sau un neutron este format din trei quarci, anume protonul constădin doi quarci „sus‖ şi un quarc ‖jos‖, iar neutronul conšine doi quarci „jos‖ şi unquarc „sus‖. Putem crea particule formate şi din ceilalši quarci (straniu, fermecător,

1 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 10.




131

bază şi vârf), dar aceste particule ar avea o masă mult mai mare şi s-ar dezintegrafoarte rapid în protoni şi neutroni.

Ştim acum că nici atomii, nici protonii, neutronii şi electronii din atomi nu suntindivizibili. Astfel, problema este care sunt adevăratele particule elementare alemateriei. Deoarece lungimea de undă a luminii este mult mai mare decât dimensiunea

unui atom, avem nevoie să utilizăm „ceva‖ cu o lungime de undă mult mai micădecât lumina pentru a „privi‖ interiorul atomului. Mecanica cuantică ne spune că toateparticulele sunt de fapt unde şi cu cât este mai mare energia particulei, cu atât este maimică lungimea de undă a undei corespunzătoare.

Utilizând dualismul undă-particulă despre care am vorbit în capitolul anterior,totul în Univers, inclusiv lumina şi gravitašia se poate descrie în funcšie de particule.Aceste particule au o proprietate numită spin. Ceea ce ne spune spinul uneiparticule este cum arată aceasta privită din diferite direcšii.

a. b. c.

Figura 2.6.1 Particule de spin 0 (a.), spin 1 (b.) şi spin 2 (c.)

Astfel, o particulă de spin 0 este ca un punct, ea arătând la fel din oricedirecšie (figura 2.6.1 – a.). Pe de altă parte, o particulă de spin 1 arată diferitprivită din direcšii diferite, ea fiind ca o săgeată (figura 2.6.1 – b.) care arată lafel numai dacă se efectuează o rotašie completă (360 grade). (Rotašie esteimpropriu spus deoarece mecanica cuantică ne spune că particulele nu au o axă bine determinată.) O particulă de spin 2 este ca o săgeată dublă (figura 2.6.1 – c.), care arată la fel dacă se efectuează o jumătate de rotašie (180 grade). În

acelaşi mod, particulele de spin mai mare arată la fel dacă se rotesc cu fracšiunimai mici dintr-o rotašie completă. Toate acestea par destul de simple, dar esteremarcabil că există particule care nu arată la fel dacă se efectuează doar orotašie completă, ci trebuie să se efectueze două rotašii complete (adică 720grade)! Particulele de acest fel au spin 1/2.

Toate particulele cunoscute din Univers pot fi împăršite în două grupe ş i anumeparticulele cu spin 1/2 (sau spin mai mic) numite fermioni, care formează materiaUniversului şi particulele de spin întreg 0, spin 1 şi spin 2, numite bosoni. Bosoniisatisfac statistica Bose-Einstein (ce determină distribušia statistică de bosoni identicineidentificabili, asupra stărilor de energie aflate în echilibru termic), au fost

denumiši după numele fizicianului indian Satyendra Nath Bose. Fermionii nu pot




132

ocupa mai mulši aceeaşi stare cuantică, întrucât ei respectă statistica Fermi-Dirac(care descrie energiile unei singure particule într-un sistem unic care cuprinde maimulte particule identice, dar care ascultă de Principiul de excludere Pauli). Spredeosebire de fermioni, bosonii pot ocupa mai mulši aceeaşi stare cuantică deoareceei nu respectă principiul de excluziune al lui Pauli şi ei sunt particulele purtătoare de

foršă. Fermionii au energia stării lor fundamentale negativă, iar bosonii au energiastării lor fundamentale pozitivă.Hadronii sunt particule de materie formate din quarci š inuši împreună de forš a

interacš iunii nucleare tari (similar modului în care atomii şi moleculele sunt šinute împreună de forša electromagnetică). Hadronii se împart în două categorii şi anume:barionii (care sunt formaši din trei quarci) şi mezonii (alcătuiši dintr-un quark şiantiquarc-ul corespunzător). Cei mai cunoscuši hadroni sunt protonii şi neutronii(amândoi sunt barioni), care intră în compozišia nucleelor atomilor. Toši hadronii cuexcepšia protonilor sunt instabili, totuşi neutronii sunt stabili atunci când se află îninteriorul nucleelor atomilor. Pot exista numeroase alte tipuri de hadroni, unii au fostdeja descoperiši, alšii continuă să fie descoperiši.

Leptonii fac parte din familia particulelor elementare, alături de quarci şi bosoni. Leptonul este o particulă cu spin 1/2 (deci un fermion). Spre deosebire de quarciasupra cărora pot acšiona toate cele patru forše fundamentale ale Universului,asupra leptonilor nu poate acšiona forša nucleară tare, ci doar celelalte trei foršefundamentale, anume forša electromagnetică, gravitašia şi forša nucleară slabă.Există şase arome de leptoni, formând trei generašii. Prima generašie sunt leptoniielectronici: electronii şi electronii neutrii; a doua generašie sunt leptonii muonici:muonii şi muonii neutrii; iar ultima generašie o reprezintă leptonii tauonici: tauonii şi

tauonii neutrii. Fiecare lepton are antiparticula sa corespondentă, aceste particulefiind cunoscute ca antileptoni. Leptonii sunt o importantă categorie a modeluluistandard (al particulelor fundamentale), în mod special electronii care intră încompozišia atomilor alături de protoni şi neutroni (care sunt formaši din quarci).Atomii exotici, cu tauoni şi muoni în loc de electroni, pot fi sintetizaši artificial înlaborator.

Până în prezent, cea mai mică particulă de materie confirmată deexperimente practice este quarkul, însă conform teoriei stringurilor, dacă am puteaexamina particule elementare ale materiei descoperite până în prezent (adică

electroni, protoni, neutroni, quarci ş.a.), precum şi particulele purtătoare de foršă, cuo foarte mare precizie (o precizie cu foarte mult mai mare decât ne-o permitetehnologia noastră actuală), vom observa că acestea nu sunt punctiforme, ci suntformate din nişte corzi închise extrem de mici (cam 10-33 centimetri), foarte elasticeşi unidimensionale. Aceste corzi de energie extrem de mici şi foarte elastice, care sepot întinde, oscila şi vibra, au fost denumite de fizicieni stringuri. Toate stringurile suntidentice, chiar dacă este un string ce reprezintă o particulă grea dintr-un atom, sauun string ce reprezintă o particulă fără masă purtătoare de foršă, singura diferenšă între ele fiind doar gama de rezonanše, adică modul în care vibrează. Orice punctal stringului unidimensional poate fi descris prin două coordonate, una specificând

timpul, iar cealaltă pozišia punctului pe coardă. În figurile 2.6.2, este ilustrată ideea




133

esenšială a teoriei stringurilor pornind de la un măr şi mărind repetat structura sapentru a analiza particulele elementare de materie din care este alcătuit, pe oscară din ce în ce mai mică.

Figura 2.6.2 Materia – particulele elementare, stringurile.

Teoria stringurilor afirmă că proprietăšile particulelor de materie pe care leobservăm (cum ar fi masa şi energia spre exemplu), precum şi a particulelorpurtătoare de foršă asociate celor patru forše fundamentale ale naturii, sunt doarreflecšii are modurilor variate în care un string poate vibra. Întocmai cum corzileunei viori sau ale unui pian sunt acordate la frecvenše de rezonanšă la care preferăsă vibreze (şi pe care urechile noastre le percep ca diferite note muzicale cu

armonicele lor mai înalte sau mai joase) şi particulele de materie sau celepurtătoare de foršă sunt determinate de modul întipărit în care oscilează stringul.Quarkul sus este un string care vibrează într-un anumit mod, gravitonul este tot unstring care vibrează într-un alt mod şi aşa mai departe.

Particulele materiei (fermionii) ascultă de ceea numim principiul de excluziuneal lui Pauli, care a fost descoperit în 1925 de un fizician austriac, Wolfgang Pauli.Principiul de excluziune al lui Pauli spune că două particule similare nu pot exista înaceeaşi stare, adică ele nu pot avea aceeaşi poziš ie şi aceeaşi viteză, în limitele datede principiul de incertitudine (formulat de Heisenberg).




134

Figura 2.6.3 Particulele fundamentale.

Principiul de excluziune al lui Pauli este crucial deoarece explică de ceparticulele de materie nu suferă un colaps spre o stare cu densitate foarte mare subinfluenša foršelor produse de particulele de spin 0, 1 şi 2 (bosoni). Astfel, el spunecă dacă particulele de materie au aproape aceleaşi pozišii, ele trebuie să aibăviteze diferite, ceea ce înseamnă că ele nu vor sta multă vreme în aceeaşi pozišie.Dacă Universul ar fi fost creat de Creator fără principiul de excluziune, quarcii nu arforma protoni şi neutroni separaš i, bine definiš i şi nici aceştia la rândul lor nu ar puteaforma împreună cu electronii atomi bine definiš i.

Teoria electronului elaborată la începutul secolului al XX-lea de către Paul

Dirac a fost prima teorie care era în acord atât cu mecanica cuantică, cât şi cuteoria specială a relativităšii, ea explicând matematic de ce electronul are spinul1/2, adică de ce nu arată la fel atunci când se efectuează o rotašie completă, dararată la fel dacă se efectuează două rotašii. Ea a prezis, de asemenea, căelectronul trebuie să aibă un partener, adică un antielectron sau pozitron. Acum ştimcă fiecare particulă elementară de materie are o antiparticulă cu care poate fianihilată, iar în cazul particulelor purtătoare de foršă, adică particulele de spin 0, 1şi 2, antiparticulele sunt la fel ca particulele însele.

În mecanica cuantică se presupune că foršele sau interacšiunile dintre

particulele de materie sunt purtate de particulele cu spin întreg (0, 1 sau 2). O




135

particulă de materie de spin 1/2, cum este un electron sau un quarc, emite oparticulă purtătoare de foršă care nu are masă. Reculul datorat acestei emisii,modifică viteza particulei de materie, iar apoi particula purtătoare de foršă seciocneşte cu o altă particulă de materie şi este absorbită. Această ciocnire modificăviteza celei de-a doua particule, exact ca şi cum ar fi existat o ciocnire directă între

cele două particule de materie. O proprietate importantă a particulelor purtătoare de foršă (bosoni), este căele nu ascultă de principiul de excluziune al lui Pauli. Aceasta înseamnă că numărulparticulelor care pot fi schimbate este nelimitat şi astfel ele pot da naştere uneiinteracšiuni tari. Totuşi, dacă particulele purtătoare de foršă au masă mare, va fidificilă producerea şi schimbul acestora pe o distanšă mare şi astfel foršele pe carele poartă vor avea numai o rază scurtă de acšiune. Pe de altă parte, dacăparticulele care poartă forša nu au masă proprie, atunci foršele vor fi de razălungă. Se spune că particulele purtătoare de foršă schimbate între particulele dematerie sunt particule virtuale, deoarece, spre deosebire de particulele reale, elenu pot fi detectate direct de către un detector de particule. Totuşi, ştim că acesteparticule virtuale există deoarece au un efect măsurabil, ele dând naştereinteracšiunilor dintre particulele de materie. De asemenea, savantul StephenHawking ne spune că particulele virtuale de spin 0, 1 sau 2, există şi ca particulereale în anumite condišii, când ele pot fi detectate direct şi atunci ele ne apar subforma a ceea ce un fizician clasic ar numi unde, cum sunt undele luminoase sauundele gravitašionale. Aceste particule pot fi emise uneori, atunci când particulelede materie interacšionează între ele prin schimbul de particule virtuale purtătoarede foršă. Spre exemplu, forša de respingere electrică dintre doi electroni se

datorează schimbului de fotoni virtuali, care însă nu pot fi niciodată detectaši înmod direct, dar atunci când un electron trece pe lângă altul, pot fi emişi fotoni realipe care îi detectăm direct sub formă de unde de lumină.

Particulele purtătoare de foršă, adică bosonii, pot fi grupate în patrucategorii, conform cu mărimea foršei pe care o poartă şi particulele cu careinteracšionează. Majoritatea fizicienilor, speră să găsească în cele din urmă oteorie unificată, care va explica toate cele patru forše fundamentale ale universuluiprintr-un singur set de ecuašii. Teoria stringurilor pare să unifice cu succes toate celepatru forše şi anume forša electromagnetică, interacšiunea nucleară slabă,

interacšiunea nucleară tare şi gravitašia. Deşi în timpul tinerešii lui Einstein, atuncicând acesta a elaborat teoria relativităšii, interacšiunea nucleară tare şiinteracšiunea nucleară slabă nu fuseseră descoperite încă (acestea fiind descoperiteabia la mijlocul secolului al XX-lea, deci spre sfârşitul viešii marelui savant), elcredea că Universul este guvernat de o singură teorie (un singur set de ecuašii), iarcele două forše cunoscute până atunci, gravitašia şi electromagnetismul, suntmanifestări ale unui singur principiu. Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica, susšine şiargumentează existenša unui principiu unic care guvernează totul.

Prima foršă este forš a gravitašională. Această foršă este universală, adicăorice particulă de materie simte forša de gravitašie, corespunzător cu masa sau

energia sa. Gravitašia este de departe cea mai slabă dintre cele patru categorii de




136

forše, ea fiind atât de slabă încât nu am observa-o deloc dacă nu ar avea douăproprietăš i speciale şi anume că acšionează întotdeauna pe distanšă mare şi este întotdeauna o foršă de atracš ie. Aceasta înseamnă că foršele gravitašionale foarteslabe dintre particulele individuale din două corpuri mari, cum sunt Pământul şiSoarele, se pot cumula producând o foršă semnificativă. Celelalte trei forš e, sunt ori

de domeniu scurt de acš iune, ori sunt uneori de atracš ie şi alteori de respingere, astfelcă ele tind să se anuleze. În modul mecanicii cuantice de a privi câmpul gravitašional,forša dintre două particule de materie este reprezentată ca fiind purtată de oparticulă de spin 2, numită graviton. Gravitonul nu are masă proprie, astfel că foršape care o poartă este de rază lungă. Forša gravitašională dintre Soare şi Pământeste atribuită schimbului de gravitoni între particulele care formează aceste douăcorpuri. Deşi particulele schimbate sunt virtuale, ele produc în mod sigur un efectmăsurabil: fac Pământul să se rotească pe orbită în jurul Soarelui.

Următoarea este forš a electromagnetică, care interacšionează între

particulele de materie încărcate electric, cum sunt electronii şi quarcii, dar nu

interacšionează, cu particulele neîncărcate electric. Forša electromagnetică este multmai puternică decât forša gravitašională. Forša electromagnetică dintre doielectroni este de circa 1042 (1 cu patruzeci şi două de zerouri după el) de ori maiputernică decât forša gravitašională. Totuşi, există două feluri de sarcini electrice,pozitive şi negative, iar forša dintre două sarcini electrice de acelaşi fel, pozitive saunegative, este o foršă de respingere, dar forša între o sarcină pozitivă şi una negativă,este de atracš ie. Un corp mare, cum este planeta Pământ sau Soarele, conšine sarcinipozitive şi negative aproape în aceleaşi proporšii şi astfel foršele de atracšie şi derespingere dintre particulele individuale aproape că se anulează reciproc, deci

forša electromagnetică existentă este foarte mică. Însă la scara mică a atomilor şimoleculelor, foršele electromagnetice sunt dominante. Atracšia electromagneticădintre electronii încărcaši negativ şi protonii din nucleu încărcaši pozitiv, determinămişcarea pe orbite a electronilor în jurul nucleului atomului, la fel cum for šagravitašională (care aşa cum am spus este întotdeauna de atracšie), determinămişcarea Pământului pe orbită în jurul Soarelui. Atracšia electromagnetică esteprodusă de schimbul unui număr mare de particule virtuale, fără masă, cu spin 1,numite fotoni. Rešinem că fotonii sunt particule virtuale, însă atunci când un electrontrece de pe o orbită permisă pe o altă orbită permisă mai aproape de nucleu, se

eliberează energie şi este emis astfel un foton real, care poate fi observat fie deochiul uman ca lumină vizibilă dacă are lungimea de undă corespunzătoare î nspectrul vizibil, fie de un detector de fotoni, cum este filmul fotografic, dacălungimea de undă a fotonului nu este în spectrul vizibil. În acelaşi mod, dacă unfoton real se ciocneşte cu un atom, el poate deplasa un electron de pe o orbităapropiată de nucleu pe o orbită mai îndepărtată de nucleul atomului, electronulutilizând energia fotonului, care este astfel absorbit.

A treia foršă fundamentală este interacš iunea nucleară slabă, care esteresponsabilă pentru radioactivitate şi care acšionează asupra particulelor de materie(fermionii), cum sunt electronii şi quarcii, dar nu acšionează asupra particulelor

purtătoare de foršă (bosonii cu spin 0, 1 sau 2), cum sunt fotonii ş i gravitonii. La




137

transformarea neutronilor în protoni rezultă şi radiašii beta. Această transformarese face concomitent cu o emisiune de electroni (pentru ca sarcina electrică să rămână constantă). Un neutron liber este radioactiv (cu o perioadă de aproximativ13 minute). Din această cauză nu există neutroni liberi în natură. În interiorulnucleului, prezenša protonilor frânează şi în general împiedică această

transformare. Acest fenomen nu poate fi explicat decât cu ajutorul mecaniciicuantice, el datorându-se existentei (foršei) interacšiunii nucleare slabe. Interacšiuneanucleară slabă nu a fost bine înšeleasă până în 1967, când Abdus Salam şi SteveWeinberg au propus o teorie care unifică interacšiunea nucleară slabă cu forš aelectromagnetică, la fel cum Maxwell a unificat electricitatea şi magnetismul cu o sutăde ani înainte. Ei afirmau că în afară de fotoni mai există alte trei particule cu spin1, nişte vectori masivi, care purtau interacšiunea slabă. Aceştia au fost numiši W+ (Wplus), W- (W minus) şi Z0 (Z zero) şi fiecare dintre ei are o masă de aproximativ100 GeV (giga electron-volši adică un miliard de electron-volši). Teoria Weinberg-

Salam prezintă o proprietate numită distrugerea spontană a simetriei. Aceasta înseamnă că la energii joase, ceea ce pare a fi mai multe particule complet diferite,deoarece se află în stări diferite, sunt de fapt acelaşi tip de particule. La energiimari însă, toate aceste particule se comportă în acelaşi mod. La mijlocul anilor ’80la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN), au fost descoperiši cei treiparteneri masivi ai fotonului, care aveau masele şi proprietăšile prezise de teoriaWeinberg-Salam, confirmându-se astfel teoria.

Cea de-a patra foršă este reprezentată de interacšiunea nucleară tare, carešine quarcii împreună în proton şi neutron şi š ine protonii şi neutronii împreună în nucleulatomului. Această interacšiune este purtată de o altă particulă cu spin 1, numită

gluon, care interacšionează numai cu ea însăşi şi cu quarcii.Aşa cum am precizat, particulele purtătoare ale foršelor sunt: fotonul, gluonul,

gravitonul şi bosonii W+, W- şi Z0. În cele ce urmează, vom spune câteva cuvintedespre fiecare în parte:

Fotonii sunt particulele-foršă (bosoni „gauge‖) asociate electromagnetismului.De fiecare dată când particulele încărcate electric interacšionează, are loc şi unschimb de fotoni. Fotonii nu au masă proprie, nu posedă sarcină electrică, nicisarcină "slabă" ori sarcină "culoare" - deci ar putea fi priviši ca simboluri ale ideiide "nimic". Şi totuşi ei sunt ceva! Fiind responsabili pentru toate interacšiunile dintre

protoni şi electroni, tot ceea ce observăm şi facem în viaša de zi cu zi, de lamişcarea unui automobil până la activităšile sportive, are la bază un schimb defotoni. Fotonii sunt energie, conšinută în câmpuri magnetice şi electrice variabile întimp şi spašiu. Asemenea tuturor particulelor care nu au masă de repaus, fotoniicălătoresc cu viteza luminii. Nu pot încetini nicicum, pot doar fi absorbiši sau emişi.Fotonii din zona vizibilă a spectrului electromagnetic posedă exact energianecesară excitării unei singure molecule dintr-o celulă fotoreceptoare umană.

Gluonii mediază interacšiunea nucleară tare. Nu au masă proprie, nici sarcină electrică sau sarcină "slabă", astfel că reprezentarea lor grafică este o adevăratăprovocare. Pentru început, trebuie spus că există opt tipuri de gluoni, fiecare dintre

ele posedând o combinašie specifică de sarcină "culoare". În al doilea rând, nu




138

există gluoni liberi, aceştia existând doar sub forma unor particule virtuale careapar la interacšiunea dintre doi quarci. În al treilea rând, din moment ce gluoniiposedă ei înşişi sarcină "culoare", generează la rândul lor gluoni virtuali secundari,iar aceştia generează alši gluoni, într-un proces care se repetă la nesfârşit, astfel căavem de-a face cu un fenomen extrem de complicat şi dificil de descris în detaliu.

Se ştie că atunci când gluonii intermediază o interacšiune între doi quarci, quarcii î şiinversează sarcina "culoare" şi, din moment ce legile de conservare se aplică şipentru sarcina „culoare‖, gluonul trebuie să aibă el însuşi măcar două "culori". Apoi,ştim că forša tare, care este mediată de gluoni, creşte ca tărie pe măsură ce quarciise îndepărtează unul de altul. Acest fenomen se traduce la nivelul "câmpului"asociat gluonului sub forma unui aşa-zis "tub flux", ajungându-se astfel la forma defir a gluonului.

Bosonii slabi W +, W - şi Z0, denumiši şi bosoni-vector intermediari, suntparticulele-foršă responsabile cu intermedierea interacšiunilor nucleare slabe.

Bosonii din această categorie, W+, W-,

şi Z0, sunt particule foarte masive, fiecare

dintre ele fiind de 80-90 de ori mai grele decât un proton. Fiind extrem de masivi,principiul incertitudinii impune ca acšiunea lor ca particule-foršă să fie resimšită pedistanše extrem de mici. Astfel că forša nucleară slabă acšionează pe distanše deordinul a 1/100 din diametrul protonului. Bosonul W are rol în schimbarea "aromei"quarcilor, în timp ce bosonul Z0 î şi face simšită prezenša într-un tip mai pušin înšelesde interacšiune cunoscută sub numele de ―curenši neutri‖.

Gravitonii sunt particule ipotetice, particulele-foršă asociate gravitašiei.Datorită imensului succes al Modelului Standard în descrierea celorlalte trei foršefundamentale, care se manifestă prin intermediul schimbului de bosoni, se presupune

că şi în cazul gravitašiei avem de-a face cu un boson „gauge‖. Proprietăšile sale aufost extrapolate astfel: este o particulă fără masă, stabilă, de spin doi ş i carecălătoreşte cu viteza luminii. Gravitonii nu sunt constrânşi în interiorul celor patrudimensiuni spašio-temporale pe care noi, oamenii, le experimentăm.

Multe experimente de la acceleratoare de particule caută să investighezemecanismul care dă masă materiei. Atât cercetătorii de la CERN (Geneva, Elvešia),cât şi cei de la Fermilab (lângă Chicago, SUA), speră să descopere ceea ce eidenumesc "bosonul Higgs― (numită metaforic „Particula lui Dumnezeu‖). Aceştiadenumesc "Higgs" particula sau particulele care oferă masă celorlalte particule.

Ipoteza că o particulă dă masă altor particule este un pic contra-intuitivă. Nueste masa o caracteristică intrinsecă materiei? Dacă nu este, atunci cum poate oparticulă să ofere masă altor particule doar plutind pe lângă e le şi apoi ciocnindu-se cu ele?

Putem descrie foarte bine această situašie printr-o analogie foarte cunoscută.Să ne imaginăm că suntem la o petrecere, iar mulšimea foarte numeroasă, esterăspândită uniform în cameră, discutând. Atunci când la petrecere soseşte opersoană foarte celebră, oamenii de lângă uşă se adună în jurul ei. Pe măsură ceea parcurge încăperea, ea atrage spre ea persoanele cele mai apropiate. Înacelaşi timp, cele lăsate în urmă se întorc la discušiile lor. Având mereu persoane în

jurul ei, ea are un impuls, o indicašie a masei. Acum este mai greu ca persoana să




139

fie încetinită decât ar fi fost dacă nu ar fi avut mulšimea în jurul ei. Pe de altăparte, odată ce se opreşte, este mai greu să fie pus iarăşi în mişcare.

Acelaşi lucru se întâmplă chiar şi atunci când nu o celebritate, ci un zvontraversează încăperea. Când cei prezenši în sală se adună în jurul zvonului, secreează acelaşi tip de aglomerare. În această analogie, aceste grupuri de oameni

reprezintă particulele Higgs. Succesul unificării interacšiunilor nucleare slabe şi a foršelor electromagnetice,

a condus la mai multe încercări de a combina aceste două forše cu interacšiuneanucleară tare şi apoi cu gravitašia într-o mare teorie unificată care să ne ofereecuašia (sau setul de ecuašii) care să ne arate cum funcšionează Universul. Ideea debază a teoriei care unifică forša electromagnetică, interacšiunea nucleară slabă şiinteracšiunea nucleară tare este că aceste forše ar avea toate aceeaşi tărie la oenergie foarte mare şi, deci, ele pot reprezenta doar aspecte diferite ale uneisingure forše. Această teorie care unifică aceste trei forše, prezice, de asemenea,

că la această energie a unificării, diferitele particule de materie, cum sunt electroniişi quarcii, vor fi la fel, obšinându-se astfel o altă unificare. Materia de pe Pământ este formată în principal din protoni şi neutroni, care

la rândul lor sunt formaši din quarci. Nu există antiprotoni şi antineutroni formaši dinantiquarci, cu excepšia câtorva pe care fizicienii îi produc în marile acceleratoarede particule.

Marile teorii care unifică foršele fundamentale ale Universului, pot da oexplicašie pentru faptul că acesta trebuie să conšină acum mai mulši quarci decâtantiqiarci, chiar dacă a început cu numere egale din fiecare. Conform marii teoriiunificate, quarcii se pot transforma în antielectroni la energie înaltă şi sunt posibile

de asemenea şi procesele inverse de transformare a antiquarcilor în electroni,precum şi transformarea electronilor şi antielectronilor în antiquarci şi quarci. A fostun timp în Universul foarte timpuriu, când acesta era foarte fierbinte, încât energiileparticulelor ar fi fost destul de înalte pentru ca aceste transformări să fie posibile.Dar de ce trebuie să conducă aceste transformări la formarea mai multor quarcidecât antiquarci? Motivul este că legile fizicii nu sunt aceleaşi pentru particule şiantiparticule.

Conform unei estimări din anul 2008 (făcută de către WMAP NASA),compozišia universului este de: 72% energie întunecată (neagră), 23% materie

întunecată (neagră), 5% materie ordinară (atomi). Particulele constitutive ale materiei întunecate nu pot fi nici protoni, nicineutroni, nici electroni şi nici neutrinii obişnuiši. Cosmologii, care până acum nu le-audetectat experimental, le numesc de exemplu axioni şi neutrini sterili. Câteva datesumare despre neutrini ne pot pregăti pentru ce ar putea fi materia întunecată.Neutrinul este o particulă elementară stabilă şi foarte uşoară, nu are sarcinăelectrică (deci este neutră d.p.d.v. electric) şi are masa de cel pušin zece mii de orimai mică decât aceea a electronului. Existenša neutrinilor a fost dovedită teoretic înanul 1936, ei constituind explicašia abaterii de la legile de conservare a energiei;experimental ea a fost pusă în evidenšă în anul 1954, când au fost detectaši primii

neutrini.




140

Ce ştim în prezent despre neutrini: zi şi noapte primim de la Soare, înfiecare secundă, aproape zece miliarde de neutrini pe centimetru pătrat; se parecă neutrinii nu reacšionează cu materia, iar interacšiunea cu restul Universului esteslabă; corpul omenesc este străbătut în fiecare secundă de milioane de neutrini;aceştia traversează cu uşurinšă volumul planetei noastre, fără să se abată de la

drum; ei î şi schimbă starea frecvent şi se cunosc trei feluri de neutrini.Se fac experimente cu acceleratoare gigantice, ca de exemplu noul

accelerator LHC (Large Hadron Collider) al Centrului European de CercetareNucleară CERN de la Geneva, Elvešia, şi cu programe de cercetări în care suntangrenate forše ştiinšifice numeroase şi deosebit de puternice, care constau în î ncercarea de a crea două fascicule de protoni care să se intersecteze şi astfel săse bombardeze reciproc. La LHC se utilizează energii de ordinul a 12 gigajouli ş ide mii de miliarde de electroni-volši. Se aşteaptă ca încă în 2009 să se creeze înlaborator condišiile existente în perioada foarte timpurie a Big-Bang-ului. În cursul

acestor experimentări se speră să se descopere noi particule elementare precum şi

mecanismele petrecute imediat după naşterea Universului, cu scopul creării unorteorii plauzibile ale formării Universului, şi ale existenšei şi compozišiei materiei întunecate şi a energiei întunecate. Pe lângă acceleratorul propriu-zis,experimentele folosesc numeroase alte dispozitive speciale, calculatoare giganticeşi instrumentar de laborator special. Acestea se află în subteran, în medie la circa100 metri adâncime, într-un tunel circular de 27 km lungime, construit în 2006 înapropiere de oraşul Geneva. La Torino, aflat la o distanšă de circa 700 km deGeneva, s-au construit instalašii adecvate de recepšionare a fasciculelor de neutrinilansate de la CERN.

Până la mijlocul secolului al XX-lea, s-a crezut că legile fizicii ascultau defiecare din cele trei simetrii separate, anume C, P şi T . Simetria C înseamnă călegile sunt aceleaşi pentru particule şi antiparticule. Simetria P înseamnă că legilesunt aceleaşi pentru orice situašie, inclusiv pentru imaginea ei în oglindă (imaginea înoglindă a unei particule care se roteşte spre dreapta este o particulă care seroteşte spre stânga). Simetria T înseamnă că, dacă se inversează direcšia demişcare a tuturor particulelor şi antiparticulelor, sistemul trebuie să se întoarcă laceea ce a fost mai înainte, adică legile sunt aceleaşi în direcšie înainte şi înapoi întimp. Treptat, fizicienii au demonstrat prin experimente că, de fapt, Universul nu

ascultă de aceste trei simetrii şi nici de combinašii ale acestora, însă trebuie săasculte de simetria combinată CPT . Cu alte cuvinte, Universul ar trebui să secomporte la fel dacă se înlocuiesc particulele cu antiparticule lor, dacă se iaimaginea sa din oglindă şi dacă se inversează sensul timpului.

Universul timpuriu nu ascultă de simetria T, conform căreia Universul seextindea pe măsură de timpul mergea înainte, iar dacă s-ar inversa sensul timpului,atunci Universul s-ar contracta. Întrucât există forše care nu ascultă de simetria T ,rezultă că atunci când Universul se extinde, aceste forše pot cauza transformareamai multor antielectroni în quarci, decât transformarea electronilor în antiquarci.Atunci când Universul se extindea şi se răcea, atiquarcii se anihilau cu quarcii, dar

pentru că erau mai mulši quarci decât antiquarci, rămânea un mic exces de quarci şi




141

din aceştia s-a format materia pe care o vedem astăzi. Din această materie s-aufăcut galaxiile şi cele ce sunt în ele, inclusiv noi înşine. În acest mod, chiar însăşiexistenša noastră poate fi considerată o confirmare a marii teorii unificate.

Deşi teoria relativităšii şi mecanica cuantică nu sunt compatibile, sunt suficientetotuşi pentru a face preziceri corecte pentru toate situašiile practice, când utilizăm

doar o teorie neglijând efectele celeilalte. Astfel, când studiem Universul la scară mare, atunci forša gravitašională este dominantă şi utilizăm teoria relativităšii, iaratunci când studiem Universul la scară extrem de mică, adică atomică şi subatomică,atunci utilizăm mecanica cuantică neglijând efectele foršei gravitašionale, întrucâtacestea sunt extrem de mici în comparašie cu efectele celorlalte trei forše careacšionează în acest domeniu, şi anume: forša electromagnetică, interacšiuneanucleară slabă şi interacšiunea nucleară tare. Totuşi, deoarece forša de gravitašieacšionează pe distanše mari şi este întotdeauna o foršă de atracšie, înseamnă căefectele sale se adună şi pentru un număr suficient de mare de particule alemateriei, for

ša de atrac

šie gravita

šională poate domina celelalte trei for

še (ca în

cazul găurilor negre). Din acest motiv, gravitašia este cea care determină evolušiaUniversului şi, deci, avem nevoie de o teorie cuantică a gravitašiei care să ne aratecum acšionează aceasta la nivel cuantic.

Teoria stringurilor se pare că reprezintă solušia unificării acestor două teoriiparšiale, teoria relativităšii şi mecanica cuantică. Pornind de la un principiu simplu,anume că orice lucru, la nivelul cel mai mic microscopic posibil, este format dincombinašii de stringuri în vibrašie, teoria stringurilor oferă o singură explicašiepentru Univers, înglobând toate particulele de materie, precum şi toate cele patruforše care acšionează asupra materiei.



142

2.7 Găurile negre

Până în secolul al XX-lea existau două teorii diferite asupra luminii, teoria luiNewton conform căreia lumina este formată din particule, iar cealaltă teorie caresusšinea că lumina este formată din unde. Acum ştim că ambele teorii sunt corecte, întrucât prin dualismul undă-particulă din mecanica cuantică, lumina poate fi privităatât ca o undă, cât şi ca o particulă. În cadrul teoriei care susšinea că lumina esteformată din unde, nu era foarte clar modul în care ea ar fi afectată de gravitašie. Însă, dacă privim lumina ca fiind formată din particule, este de aşteptat ca acesteasă fie afectate de gravitašie ca oricare alt corp (spre exemplu: ghiulelele de tun,rachetele şi planetele). Descoperirea faptului că lumina se deplasează cu vitezăfinită, a arătat că gravitašia poate avea un efect important asupra acesteia.

Conform teoriei gravitašionale a lui Newton, o rachetă spašială lansată de

pe pământ, dacă nu va reuşi să î şi menšină viteza peste o anumită valoare critică(aproximativ unsprezece kilometri pe secundă) nu va reuşi să învingă foršagravitašională a planetei, ci va fi încetinită şi în cele din urmă oprită, iar apoi vacădea pe pământ. Se punea deci întrebarea cum poate gravitašia să afectezelumina? O teorie care să explice modul în care gravitašia afectează lumina, aapărut abia în 1915, când Einstein a formulat teoria generalizată a relativităšii,demonstrând că gravitašia nu este o foršă ca celelalte forše, ci este o consecinšă afaptului că spašiul-timpul nu este plan, ci el este curbat (înfăşurat) de distribušiamasei şi energiei din el.

În 1917, în timpul primului război mondial, în timp ce se afla pe front, unastronom german pe nume Karl Schwarzschild, a găsit o solušie a ecuašiilor teorieirelativităšii generalizate, care spunea că în anumite situašii gravitašia poate fi atâtde puternică, determinând o curbură a spašiu-timpului atât de mare, încât nimic numai poate ieşi din acele puncte, nici chiar lumina. El a numit aceste obiecte, găurinegre (figura 2.7.1).

Pentru a înšelege mai bine modul în care se poate forma o gaură neagră,trebuie mai întâi să înšelegem ciclul de viašă al unei stele. O stea se formeazăatunci când o cantitate mare de gaz de hidrogen începe să sufere un colaps în sine însăşi, datorită atracšiei gravitašionale. Atunci când se produce contracšia, atomii de

hidrogen se ciocnesc între ei din ce în ce mai des şi cu viteze din ce în ce mai mari şiastfel gazul se încălzeşte. În cele din urmă, gazul va fi atât de fierbinte, încât atuncicând atomii de hidrogen se ciocnesc, ei nu se mai îndepărtează unul de altul, cifuzionează formând heliu şi eliberând o cantitate de energie (sub formă deradiašie electromagnetică) ceea ce face ca steaua să strălucească (este ca oexplozie controlată a unei bombe cu hidrogen). Această căldură suplimentarămăreşte şi mai mult presiunea gazului, până când presiunea este suficientă pentru aechilibra atracšia gravitašională şi astfel gazul încetează să se contracte (este camca o mingie de cauciuc umflată cu aer, unde există un echilibru între presiunea




143

aerului din interiorul mingii şi tensiunea din cauciuc, care încearcă să micşorezemingea). Stelele vor rămâne stabile atâta timp cât căldura degajată de reacšiilenucleare echilibrează atracšia gravitašională, dar în cele din urmă, după un timp îndelungat, steaua nu va mai avea combustibil nuclear, adică hidrogen. Astfel, înmod paradoxal, cu cât stelele au mai mult combustibil (hidrogen) la început, adică

sunt mai masive, cu atât ―mor‖ mai repede. Aceasta se întâmplă deoarece cu cât ostea este mai masivă, cu atât trebuie să fie mai fierbinte pentru a echilibra atracšiagravitašională şi cu cât este mai fierbinte, cu atât î şi consumă mai repedecombustibilul. Soarele nostru are probabil destul combustibil pentru încă cincimiliarde de ani, dar stelele mai masive pot să-şi epuizeze combustibilul doar într-osută de milioane de ani, ceea ce reprezintă însă mult mai pušin decât durata deviašă estimată pentru Univers.

Figura 2.7.1 Spašiu-timpul este curbat de imensa gravitašie a găurii negre, careatrage masa şi energia înăuntrul ei.

Cercetările arată că, în istoria unei stele, există patru faze, după cum s-aprecizat în capitolul 2.1: protostea, stea, gigantă roşie, stadiu final.

Există trei posibile stadii finale în evoluš ia stelelor.Prima stare finală posibilă este cea de ‖pitică albă‖. Atunci când o stea nu

mai are combustibil, va începe să se răcească şi apoi să se contracte datorităatracšiei gravitašionale. Dar ce i se poate întâmpla apoi?

Atunci când o stea se micşorează, particulele de materie ajung foarteaproape una de alta şi astfel, conform principiului de excluziune al lui Pauli, eletrebuie să aibă viteze diferite, ceea ce ar determina ca particulele să se îndepărteze unele de altele şi să se producă o expansiune a stelei. Rezultă deci că

o stea se poate menšine la o rază constantă după terminarea combustibilului, în




144

urma echilibrului dintre forša gravitašională şi respingerea particulelor de materie(care apare datorită principiului de excluziune), aşa cum înainte de terminareacombustibilului, gravitašia era echilibrată de căldură.

Spre mijlocul secolului al XX-lea, s-a realizat că există o limită pentrurespingerea particulelor, datorită principiului de excluziune, deoarece teoria

relativităšii limitează la viteza luminii, diferenša maximă dintre vitezele particulelorde materie din stea. Aceasta înseamnă că atunci când o stea ajunge destul dedensă, respingerea cauzată de principiul de excluziune ar fi mai mică decâtatracšia gravitašională. Astfel, din calcule a rezultat că o stea care şi-a terminatcombustibilul şi a cărei masă este mai mare decât odată şi jumătate masa Soarelui,nu va putea opri colapsul datorat propriei gravitašii, întrucât pentru o astfel decantitate de masă, forša gravitašională nu va putea fi echilibrată de principiul deexcluziune al lui Pauli.

Această descoperire, a avut implicašii serioase pentru soarta finală a stelelor

masive. Dacă masa unei stele este mai mică decât masa limită, ea poate să-şi

oprească în cele din urmă contracšia datorată gravitašiei şi să se stabilească la ostare finală posibilă ca o ―pitică albă‖ , cu o rază de câteva mii de kilometri şi odensitate a masei de sute de tone pe centimetru cub. O pitică albă este susšinută derepulsia datorată principiului de excluziune dintre electronii materiei sale (figura2.7.2).

Figura 2.7.2 Pitica alba înconjurată de praf şi alte corpuri care orbitează în jurul ei.

Pentru gigantele cu masă mai mare, pierderea de masă are loc printr-o

explozie de novă sau printr-o serie de explozii (nove recurente). Dacă masa finală,




145

după explozie, este de 1,5 mase solare, steaua se transformă într-o pitică albă.Pentru gigantele cu masă mai mare, trecerea la stadiul de pitică albă se poateface printr-o explozie de supernovă (dacă masa finala este sub 1,5 mase solare). În urma pierderii de masă, învelişul expulzat în spašiu, din stea rămâne doar nucleulfoarte dens. Astfel, „piticele albe‖ sunt stele foarte dense , formate din materie

degenerată (gaz electronic degenerat). În ele nu mai au loc reac šii termonucleare,radiind pe seama rezervei de energie termică acumulată în trecut. Piticele albe serăcesc treptat transformându-se în ―pitice negre‖ (care nu se observă). Stadiul de„pitică albă‖ este, deci, un stadiu final în evolušia unei stele, pitica albă fiind o steacare moare prin răcire.

A doua stare finală posibilă este cea de stea neutronică. Savantul rus LevDavidovici Landau a arătat că există şi o altă stare finală posibilă pentru o stearece (care şi-a terminat combustibilul), însă tot cu masa limitată la aproximativ odată sau de două ori masa Soarelui, astfel dimensiunile acesteia , după terminareacombustibilului, vor fi mult mai mici decât cele ale unei pitice albe. Aceste stele ar fisusšinute, după moartea lor, de respingerea dintre protoni şi neutroni datoratăprincipiului de excluziune, spre deosebire de piticele albe când respingerea are loc între electroni.

Aceste stele (unde respingerea are loc între protoni şi neutroni) sunt numite steleneutronice şi ele ar avea o rază de numai aproximativ cincisprezece kilometri şi odensitate de sute de milioane de tone pe centimetru cub (figura 2.7.3).

Figura 2.7.3 Stea neutronică al cărei câmp magnetic radiază inele de energie, iarunde accelerate de raze gama sunt aruncate în afară pe la poli.




146

În momentul în care au fost prezise stelele neutronice, nu exista o modalitatede observare a lor, ele fiind detectate de astronomi mult mai târziu.

A treia stare finală posibilă pentru o stea este gaura neagră. Stelele cu masapeste masa limită au o mare problemă atunci când îşi termină combustibilul. În

aceste cazuri când masa este peste masa limită, stelele vor suferi un colapsgravitašional către un punct cu densitate infinită, formând astfel o gaură neagră.

La o stea gigantă masivă, masa care rămâne după explozie poate depăş i2,5-3 mase solare. Un asemenea nucleu stelar dens este instabil intrând în colapsgravitašional, care (teoretic) se contractă la infinit. Când raza stelei în colapsgravitašional coboară sub raza Schwarzschild, steaua se transformă într-o gaurăneagră. Găurile negre sunt considerate ca singularităši ale Universului.

În 1939 un tânăr savant american, Robert Oppenheimer (care ulterior a avuto contribušie importantă la fabricarea primei bombe atomice) a explicat influen šacâmpului gravita

šional al unei stele asupra luminii, precum

şi ce se întâmpla, conform

teoriei relativităšii generalizate, atunci când principiul de excluziune al lui Pauli nuputea să oprească colapsul gravitašional al unei stele masive a cărei masă erapeste masa limită. Astfel, traiectoriile razelor de lumină în spašiu-timp suntmodificate de către câmpul gravitašional al stelei şi ele vor fi diferite detraiectoriile care ar fi fost dacă steaua nu ar exista. Conurile de lumină care indicătraiectoriile urmate în spašiu şi timp de lumină, au vârfurile curbate uşor spre interior în apropierea suprafešei stelei (în timpul unei eclipse de Soare, putem observacurbarea luminii stelelor ale căror traiectorii trec prin imediata vecinătate aSoarelui). Când o stea se contractă, câmpul gravitašional de la suprafaša sa devine

mai puternic şi conurile de lumină sunt curbate şi mai mult spre interior. Aceasta faceşi mai dificilă ieşirea luminii emise de suprafaša stelei, din câmpul gravitašional alstelei şi, astfel, pentru un observator aflat la distanšă, lumina stelei va apărea maislabă şi mai roşie (întrucât scade frecvenša luminii datorită câmpului gravitašional şiaceasta corespunde cu o deplasare a luminii către capătul roşu al spectrului). În celedin urmă, când steaua s-a micşorat până la o anumită rază critică, atunci câmpulgravitašional de la suprafaša stelei devine foarte puternic şi va determina conurilede lumină să fie curbate spre interior atât de mult încât lumina nu va mai putea ieşidin câmpul gravitašional. Conform teoriei relativităšii, nimic nu se poate deplasa mai

repede decât lumina. Astfel, dacă lumina nu mai poate ieşi din câmpul gravitašionalal stelei, atunci nimic nu va mai putea ieşi, totul fiind atras de câmpul gravitašional.Există deci un set de evenimente într-o regiune a spašiu-timpului, numită gaurăneagră, din care nimic nu poate ieşi pentru a ajunge la un observator aflat ladistanšă. Limita acestei regiuni se numeşte orizontul evenimentului şi el coincide cutraiectoriile razelor de lumină care nu au reuşit să iasă din gaura neagră.

Orizontul evenimentului sau Raza Schwarzschild este o suprafašă sferică cemarchează graniša găurii negre. Poši intra în gaura neagră prin acest orizont, darnu mai poši ieşi niciodată. De fapt, odată ce s-a trecut de orizontul evenimentului,apropierea de„punctul de singularitate‖ din centrul găurii negre, unde forša

gravitašională tinde spre infinit, este inevitabilă. Orizontul evenimentului are nişte




147

proprietăši geometrice foarte ciudate. Pentru un observator care stă nemişcat ladistanšă mare de gaura neagră, orizontul pare a fi o suprafašă sferică netedă şistatică. Dar odată cu apropierea de orizont, ne dăm seama că are o viteză foartemare. De fapt se mişcă spre exterior, relativ la singularitate, cu viteza luminii! Astaexplică de ce e uşor să treci orizontul spre interior, dar e imposibil s-o faci în

direcšia opusă. Pentru a înšelege ce se vede dacă se priveşte colapsul unei stele care

formează o gaură neagră, trebuie să reamintim că în teoria relativităšii nu existătimp absolut, fiecare observator având propria sa măsură a timpului. Timpul pentruun observator de pe stea, va fi diferit de timpul unui observator aflat la distanšă,datorită câmpului gravitašional al stelei. Să presupunem acum o navă spašialăaflată pe orbită în jurul unei stele care suferă un colaps gravitašional. La un momentdat, steaua s-ar micşora sub raza critică la care câmpul gravitašional devine atâtde puternic încât nimic numai poate ieşi, deci nici lumina nu va mai ajunge la navă.Astronau

šii care sunt pe navă şi privesc colapsul gravita

šional al stelei, ar observa

că lumina stelei va apărea din ce în ce mai slabă şi mai roşie (întrucât scadefrecvenša luminii datorită câmpului gravitašional) până când lumina va dispăreacomplet. Privit de pe nava spašială, tot ce s-ar observa ar fi o gaură neagră înspašiu, însă steaua (acum devenită gaură neagră), ar continua să exercite aceeaşiforšă gravitašională asupra navei spašiale, care ar continua să se deplaseze peorbită în jurul găurii negre.

În 1970, doi savanši, Stephen Hawking şi Roger Penrose, au demonstrat pebaza teoriei relativităšii existenša singularităšii Big Bang, explicând în lucrarea lor,că într-o gaură neagră trebuie să fie o singularitate de densitate infinită şi curbură

infinită a spašiu-timpului. Astfel timpul are un început la singularitatea Big Bang şi unsfârşit pentru corpul care suferă colapsul (reamintim că fiecare observator arepropria sa măsură a timpului conform teoriei relativităšii), la singularitatea găuriinegre formate în urma colapsului gravitašional al stelei. La singularitatea găuriinegre, legile ştiinšei şi, deci capacitatea noastră de a prezice viitorul , nu ar maifuncšiona, însă orice observator rămas în afara găurii negre nu ar fi afectat deacest eşec al predictibilităšii, deoarece nici lumina, nici orice alt semnal dinsingularitate nu ar putea ajunge la el. Acest fapt remarcabil, l-a determinat peRoger Penrose să formuleze ipoteza cenzurii cosmice slabe, afirmând că observatorii

care rămân în afara găurii negre sunt protejaš i de consecinšele incapacităš ii deprezicere apărute la singularitate.Există unele solušii ale ecuašiilor teoriei generale a relativităšii, în care este

posibil ca nava spašială să vadă o singularitate, ea putând însă evita atingereasingularităšii (căderea în gaura neagră) şi să cadă în schimb printr-o ―gaură devierme‖, ieşind apoi într-o altă regiune a Universului, în viitorul său şi niciodată întrecut. Aceste ―găuri de vierme‖ ar oferi mari posibilităši de a călători în spašiu şitimp, însă din nefericire se pare că aceste solušii sunt foarte instabile şi cea mai micăperturbašie le poate modifica, astfel încât nava spašială ar atinge singularitatea,timpul ei propriu ajungând astfel la sfârşit. Ipoteza cenzurii cosmice tari este că într-o




148

solušie realistă, singularităšile ar conduce fie în întregime în viitor (singularităš ilecolapsurilor gravitaš ionale), fie în întregime în trecut (Big Bang).

Orizontul evenimentului, este traiectoria în spašiu-timp a luminii care încearcăsă iasă din gaura neagră, dar nu reuşeşte datorită imensei gravitašii şi ştim că nimicnu se poate deplasa mai repede decât lumina. Orice ar cădea prin orizontul

evenimentului în gaura neagră, va ajunge deci la o regiune densitate infinită şi timpzero (sfârşitul timpului).

Teoria generalizată a relativităšii, prezice că obiectele grele în mişcaredetermină emisia de unde gravitaš ionale, care sunt unde ale curburii spaš iului ce sedeplasează cu viteza luminii. Undele gravitašionale sunt asemenea undelor de lumină(care sunt unde electromagnetice), însă sunt mult mai greu de detectat. Ca şi lumina,ele transportă energia din obiectele pe care le emit şi ar fi de aşteptat ca unsistem de obiecte masive să ajungă în cele din urmă la o stare stašionară, deoareceenergia mişcării va fi transmisă undelor gravitašionale care se răspândesc în spašiu.

Este întocmai ca atunci când un dop de plută cade într-un bazin cu apă ş

ioscilează

o perioadă în sus şi în jos producând mişcarea suprafešei apei, însă în cele dinurmă, energia mişcării oscilatorii va fi transferată suprafešei apei prin intermediulundelor (vizibile pe suprafaša apei), iar după epuizarea energiei dopul va ajunge într-o stare stašionară.

Modificarea orbitelor a fost observată în ultimii ani atât într-un sistem de doipulsari („pulsar‖ este un tip special de stea neutronică, ce emite impulsuri regulatede unde radio) care conšine două stele neutronice ce se mişcă pe orbită una în jurulceleilalte, iar energia pe care o pierd prin emisia de unde gravitašionale le face săse deplaseze pe orbite spirală una către cealaltă; cât şi într-un sistem similar format

din două pitice albe (figura 2.7.4).

Figura 2.7.4 Sistem de două pitice albe care se deplasează pe orbite spirale,una în jurul celeilalte.




149

În timpul colapsului gravitašional al unei stele, când se formează o gaurăneagră, mişcările oscilante ar fi mult mai rapide, astfel că energia este transportatăde undele gravitašionale cu o rată mai mare şi deci nu va dura mult până cândgaura neagră va ajunge într-o stare stašionară. Orice stea cu masa peste masalimită, indiferent de cât de complicată este forma şi structura sa internă, va sfârşi

după colapsul gravitašional într-o gaură neagră perfect sferică, ale căreidimensiuni vor depinde numai de masa sa. Atunci când se formează o gaură neagră,se pierde o cantitate foarte mare de informaš ii privind corpul din care provine,deoarece după formarea găurii negre putem măsura doar masa şi viteza de rotaš ie aleacesteia, care vor coincide însă cu acelea ale corpului care a suferit colapsulgravitaš ional.

Găurile negre reprezintă unul din foarte puš inele cazuri din istoria ştiinš ei, încare teoria a fost elaborată foarte detaliat ca model matematic, înainte de a existavreo dovadă experimentală a corectitudinii sale. Singura cale de a detecta o gaură

neagră este prin observarea foršei gravita

šionale exercitată de aceasta asupraobiectelor din apropiere. Avem acum dovada existen šei câtorva găuri negre dingalaxia noastră şi alte două galaxii învecinate.

Astronomii au observat multe sisteme în care două stele se deplasează peorbite una în jurul celeilalte, atrăgându-se reciproc datorită gravitašiei. Ei au maiobservat însă şi sisteme în care există doar o stea vizibilă care se deplasează înjurul unui companion nevăzut.

Materia de la suprafaša stelei vizibile, din sistemul format de cele două, afost aruncată în afară, devenind foarte fierbinte şi emišând raze X. Materia smulsă de pe suprafaša stelei se deplasează în spirală către gaura neagră, particule cu

energie foarte înaltă fiind generate lângă gaura neagră de materia care cade înăuntru, iar câmpul magnetic ar fi atât de puternic, încât ar putea focaliza acesteparticule în jeturi aruncate spre exteriorul găurii negre de-a lungul axei sale derotašie, adică în direcšiile polilor săi nord şi sud (figura 2.7.5). Astfel de jeturi departicule, pot fi într-adevăr observate în mai multe galaxii şi quasari.

Numărul găurilor negre este cu siguranšă foarte mare, întrucât în lunga istoriea universului multe stele trebuie să-şi fi epuizat combustibilul în urma arderilor şiapoi să fi suferit un colaps gravitašional, în urma căruia să fi rezultat o gaurăneagră.

În centrul galaxiei noastre, există o gaură neagră destul de mare, a căreimasă este de circa o sută de mii de ori ma i mare decât masa Soarelui. Stelele dingalaxia noastră, care se vor apropia prea mult de această gaură neagră, vor fisfărâmate de diferenša dintre foršele gravitašionale ale găurii negre careacšionează pe faša cea mai apropiată şi cea mai depărtată de gaura neagră.Rămăşišele acestor stele, precum şi gazele smulse de imensa foršă gravitašională agăurii negre de pe suprafešele altor stele apropiate, vor cădea în gaura neagră.Gazul se va deplasa pe o spirală (figura 2.7.6) către gaura neagră (aşa cum sescurge apa dintr-un bazin spre exemplu) şi se va încălzi putând oferi o explicašiepentru sursa compactă de unde radio şi raze infraroşii din centrul galaxiei noastre.




150

Figura 2.7.5 Stea care se deplasează pe orbita spirală în jurul unei găuri negre.

Figura 2.7.6 Materia stelei este smulsă de imensa foršă gravitašională agăurii negre, deplasându-se pe o traiectorie spirală către gaura neagră.




151

Figura 2.7.7 Jeturi de particule aruncate spre exteriorul găurii negre în direcšiilepolilor săi nord şi sud.

Materia din univers nu este distribuită uniform, ci este grupată în stele şigalaxii. Se crede, de asemenea, că în centrul galaxiilor şi quasarilor (Un quasar este o galaxie îndepărtată cu un nucleu galactic puternic activ, care emite enormecantităši de energie) există găuri negre similare, însă mult mai mari, cu mase de sutede milioane de ori mai mari decât masa Soarelui.

Stephen Hawking şi Roger Penrose au continuat studiul găurilor negre, iardupă 1970 Stephen Hawking a arătat că limita găurii negre (orizontulevenimentului) este formată din traiectoriile spašiu-timp ale razelor de lumină carenu mai pot ieşi din gaura neagră, rămânând pentru totdeauna la marginea ei.Hawking a realizat că traiectoriile acestor raze de lumină, nu s-ar putea apropianiciodată una de alta, întrucât dacă s-ar apropia, ele ar trebui să intre una în alta,iar aceasta ar echivala cu o cădere în gaura neagră. Însă dacă aceste raze arcădea în gaura neagră, atunci ele nu ar fi putut fi la limita găurii negre. Astfel,traiectoriile razelor de lumină în orizontul evenimentului, trebuie să fie întotdeaunaparalele sau divergente una fašă de alta.

Dacă razele de lumină care formează orizontul evenimentului, adică limitagăurii negre, nu se pot apropia niciodată una de alta, înseamnă că aria orizontuluievenimentului poate rămâne aceeaşi sau se poate mări cu timpul, însă nu se poatemicşora niciodată, deoarece aceasta ar însemna că cel pušin o parte din razele delumină de la limită ar trebui să se apropie unele de altele. Astfel, aria găurii negrear creşte ori de câte ori în aceasta ar cădea materie sau energie, iar dacă douăgăuri negre s-ar ciocni şi s-ar uni formând o singură gaură neagră, atunci orizontulgăurii negre finale ar fi mai mare sau egal cu suma ariilor orizonturilorevenimentelor celor două găuri negre.




152

Figura 2.7.6 În cele patru imagini se poate observa cum o stea este pur şi simplusfărâmată de imensa foršă gravitašională a găurii negre.

Această comportare fără micşorare a ariei unei găuri negre, amintea decomportarea unei mărimi fizice numite entropie. Entropia măsoară gradul dedezordine al unui sistem şi se ştie din experienšă că dezordinea tinde să creascădacă lucrurile sunt lăsate în voia lor, astfel entropia creşte o dată cu trecerea timpuluişi nu scade niciodată dacă nu se intervine cu energie din exterior, însă atunci scadecantitatea de energie ordonată disponibilă.

Din studiul găurilor negre, s-a descoperit că aria orizontului evenimentuluicreşte atunci când în gaura neagră cade materie şi aceasta era o măsură aentropiei găurii negre. Astfel, atunci când în gaura neagră cade materie (creş teentropia), aria orizontului găurii negre va creşte, iar suma entropiilor materiei dinafara găurilor negre şi ariilor orizonturilor nu s-ar micşora niciodată.

Fiecare observator are propria sa măsură a timpului conform teorieirelativităšii, deci timpul va ajunge la sfârşit pentru orice obiect care va cădea îngaura neagră şi va fi distrus, iar tipurile de particule care vor fi emise în cele dinurmă de gaura neagră, ar fi în general diferite de acelea care formau corpul carea căzut în gaura neagră.



153

2.8 Teoria Stringurilor. O teorie care explică totul. Teoria “M”.

Einstein a căutat în ultimii treizeci de ani ai viešii sale o teorie unificatoare. Ela dorit o teorie care să poată explica funcšionarea Universului pe baza celor două

forše fundamentale cunoscute în timpul său, anume gravitašia şi electromagnetismul.Einstein credea că Universul este guvernat de un singur set de ecuaš ii, iar cele două forš e cunoscute la începutul secolului al XX-lea, gravitaš ia şi electromagnetismul, suntmanifestări ale unui principiu unic. Existenša principiului unic care guvernează totul, estesusš inut ă şi de Sfântul Ioan Damaschin. Cu alte cuvinte, Einstein a căutat o ecuašie(sau un set de ecuašii) suficientă pentru a explica absolut totul, de la Big Bang şisupernove, la particule subatomice, atomi şi molecule. Chiar şi după descoperireacelorlalte două forše fundamentale care guvernează Universul pe la mijloculsecolului al XX-lea, adică interacšiunea nucleară slabă şi interacšiunea nucleară

tare, visul lui Einstein de a găsi o teorie unificatoare a reprezentat şi reprezintăscopul final al fizicii moderne.O parte din ce în ce mai mare din comunitatea fizicienilor şi matematicienilor

devine pe zi ce trece mai convinsă că teoria stringurilor pare să ofere răspunsulcăutărilor, reuşind să unifice cele două teorii paršiale care descriu Universul, anumeteoria relativităšii generalizată (pentru Universul la scară mare) şi mecanicacuantică (pentru Universul la scară extrem de mică). Ambele teorii sunt susšinute dedovezi experimentale incontestabile. Din nefericire, aceste două teorii paršiale nusunt compatibile. Relativitatea generalizată, care descrie modul în care acšioneazăforša gravitašională, implică un Univers lin cu spašiu-timp bine definit geometric,neted şi plan, fiind curbat doar de prezenša masei şi energiei. Mecanica cuantică,cu principiul ei de incertitudine, arată că la scară atomică şi subatomică, Universuleste turbulent, haotic, fiind un loc unde evenimentele pot fi prezise doar cu oanumită probabilitate. Există situašii când trebuie să aplicăm ambele teorii, cum arfi pentru a descrie Big Bang-ul şi găurile negre, însă ecuašiile celor două teorii suntincompatibile.

Din acest motiv, fizicienii şi matematicienii sunt în căutarea unei teorii care să unifice mecanica cuantică şi relativitatea generalizată, o teorie care să ne explicecum acšionează forša gravitašională la nivel atomic şi subatomic, deci o teorie

cuantică a gravitašiei. O asemenea teorie ar fi capabilă să explice pe de o partegravitašia, descrisă de relativitatea generalizată, iar pe de altă parte,electromagnetismul, interacšiunea nucleară tare şi interacšiunea nucleară slabă,descrise de mecanica cuantică. Teoria superstringurilor, numită şi teoria stringurilor,este formularea curentă a acestui šel măreš al oamenilor de ştiinšă.

Teoria stringurilor nu este nouă, ea apărând pe la mijlocul secolului al XX-lea.Spre sfârşitul anilor 1960, un tânăr fizician italian, care a ajuns ulterior la CERN(Centrul European de Cercetări Nucleare), pe nume Gabriele Veneziano, căuta oecuašie matematică care să descrie interacšiunea nucleară tare, adică imensa foršă care uneşte nucleul atomului, šinând împreună protonii şi neutronii. El a găsit o




154

ecuašie veche de vreo două sute de ani a unui matematician suedez pe numeLeonhard Euler care părea să descrie această foršă. Surprins de descoperirea sa întâmplătoare, el a făcut public acest lucru devenind faimos prin teoria care a luatfiinšă astfel: teoria stringurilor. Trecută de la un coleg la altul, ecuašia a ajuns şi pemasa de lucru a unui tânăr fizician american pe nume Leonard Susskid, care a intuit

ce se ascundea în spatele abstractelor simboluri matematice ale formulei. Susskid a înšeles că formula descria o coardă extrem de mică şi foarte elastică, care nu numaică se putea întinde şi contracta, dar putea şi oscila în diverse moduri. Lucrarea lui însă nu a fost considerată prea interesantă de comunitatea oamenilor de ştiinšă şiastfel se părea că teoria stringurilor va fi abandonată cu totul. Din ce în ce maipušini fizicieni încercau să elucideze ecuašiile teoriei stringurilor.

Dar, în 1974, fizicianul John Schwarz, rezolvând ecua šiile care unificau celetrei forše din mecanica cuantică (electromagnetismul, interacšiunea nucleară tare şiinteracšiunea nucleară slabă) pe baza teoriei stringurilor, a observat nişte micianomalii matematice, care mai târziu s-au devenit a fi ni

şte particule fără masă

care transportau gravitašia, adică se descoperise matematic existenša gravitonuluişi în teoria stringurilor. Misterioasele particule descoperite erau extrem de mici, elefiind de o 1032 (unu urmat de 32 de zerouri) de ori mai mică decât un centimetru.Vom oferi un exemplu pentru a ne imagina cât de mic este un string: dacă atomul arfi considerat de mărimea sistemului nostru solar, atunci acest string ar fi doar demărimea unui copac de pe pământ.

Prezicerile teoriei corzilor sunt întocmai cu prezicerile teoriei relativităš iigeneralizate la scară de lungimi normale, însă ele ar diferi pentru dimensiuni extremde mici, adică mai mici de 1033 (unu urmat de 33 de zerouri) de ori decât un

centimetru. În prezent, singura teorie acceptată şi verificată experimental, care descrie

Universul la nivel subatomic, susšine că particulele de materie şi cele purtătoare deforšă sunt punctiforme. Până în prezent, cea mai mică particulă constituentă amateriei confirmată experimental este quarkul, însă, considerând că particulele dematerie sunt alcătuite din stringuri, rezolvăm problema incompatibilităšii dintremecanica cuantică şi teoria relativităšii (care, aşa cum sunt formulate acum, nu pot ficorecte amândouă) ceea ce este o realizare remarcabilă pentru ştiinšă şi pentruomenire. Conform teoriei stringurilor, particulele elementare ale materiei (adică

electroni, quarci ş.a.) precum şi particulele purtătoare de foršă, sunt formate dincorzi foarte mici, închise, extrem de elastice şi unidimensionale. Aceste corzi deenergie, extrem de mici şi foarte elastice, care se pot întinde, oscila şi vibra, au fostdenumite de fizicieni stringuri. Mai mult, toate stringurile sunt identice, singuradiferenšă între ele, chiar dacă este un string ce reprezintă o particulă grea dintr-unatom, sau un string ce reprezintă o particulă fără masă, purtătoare de foršă, fiinddoar gama de rezonanše, adică modul în care vibrează. Tipurile de interacšiune lacare pot fi supuse sunt determinate de forma stringurilor: deschise, cu capetelelibere, sau unite la capete, formând o buclă. (figura 2.8.1). Când vor fi descoperiteşi experimental, stringurile vor deveni particulele fundamentale ale Universului,

deocamdată le ―vedem‖ doar matematic.




155

a. b.

Figura 2.8.1 Stringuri deschise (a) şi stringuri închise (b)

Departe de a fi doar o colecšie de date obšinute experimental, în teoria

stringurilor proprietăšile particulelor (cum ar fi sarcina electrică, masa şi spinul) sunt

manifestări ale uneia şi aceleiaşi trăsături caracteristice, şi anume gama derezonanše a vibrašiei fundamentale (muzica putem spune) a buclei stringului. Este întocmai cum diferitele note muzicale sunt produse de diferitele vibrašii ale corziiunei vioare. Aceeaşi idee se aplică bineînšeles şi pentru foršele naturii, particulelepurtătoare de foršă, care nu au masă, fiind asociate de asemenea cu un anumit modde vibrašie al stringului, din moment ce totul (adică toată materia şi toate foršele)este unificat în gama de oscilašii a stringurilor (putem spune „notele muzicale‖ pecare stringul le poate „cânta‖). Particulele care transportă radiašiaelectromagnetică, gravitašia şi interacšiunea nucleară tare şi slabă (adică fotonii,

gravitonii, gluonii) interacšionează cu alte particule bazându-se pe gama lor derezonanšă a vibrašiilor. Iată-ne deci existând într-o simfonie, pe care nu o putempercepe, însă care ne oferă principiul fundamental al existenšei. Din păcate,aparatul matematic aferent teoriei stringurilor, care ne oferă gama de vibrašii alestringurilor, este foarte complicat şi nu pot fi efectuate încă calculele aferente.

Ceea ce determină tipul particulelor elementare ale materiei, este oscilašiastringului şi energia asociată cu această oscilašie. Conform faimoasei ecuašii a luiEinstein, E=mc2, între masa totală a unui sistem fizic şi energia sa totală există orelašie de proporšionalitate. Cu cât un obiect conšine mai multă energie, cu atât are

mai multă masă şi reciproc. În teoria stringurilor, această echivalenšă înseamnă că pentru particule cu mase diferite, un string cu energie joasa este mai u şor (mai pušinmasiv) decât un string cu energie mai mare.

Toate obiectele, nu doar stringurile fundamentale, au game de rezonanšă asociate. Pentru o coardă a unei vioare, noi auzim în principal un singur ton, acestareprezentând gama fundamentală de rezonanšă a corzii. Dar rezonanšainstrumentului nu se opreşte aici. Corpul vioarei are şi el o gamă de frecvenše derezonanšă, care au rolul de a amplifica sunetul creat de coarda în vibrašie. Deasemenea, există rezonanšă şi în obiectele care nu sunt muzicale. Spre exemplu,biroul dumneavoastră are frecvenše de rezonanšă, la fel şi planeta noastră,

Pământ. Fiecare gamă de rezonanše este un multiplu al frecvenšei fundamentale.




156

Astfel, fundamentală este jumătate dintr-o undă completă, armonica de ordinul doieste o undă completă, a treia armonică este o undă şi jumătate, ş.a. Această gamăcontinuă pe măsură ce energia de mişcare aplicată corzii creşte.

Teoria stringurilor explică cele patru forš e fundamentale ale Universului. Este înnatura stringului să unifice relativitatea generalizată şi mecanica cuantică. În mecanica

cuantică, particulele interacšionează şi dincolo de distanša zero în spašiu-timp(reamintim că în mecanica cuantică spašiul-timpul nu este bine definit, ci esteturbulent şi haotic, neexistând nošiunile spašiale de: înainte, înapoi, sus, jos, stânga,dreapta şi nošiunile temporale: înainte, după ş.a.), însă conform teoriei relativităšii,particula care transportă forša gravitašională, adică gravitonul, nu poate acšiona ladistanša zero. Stringurile rezolvă această problemă. Întrucât ele suntunidimensionale (adică au doar lungime), fac posibilă transmiterea interacšiunii şidincolo de distanše foarte mici printr-o „ungere‖ a interacšiunilor. Această „ungere‖netezeşte spašiu-timpul îndeajuns pentru ca gravitonul să interacšioneze cu alte

particule din mecanica cuantică, unificându-

se astfel cele două seturi de ecua

šii ale

relativităšii generalizate şi mecanicii cuantice.Dar teoria stringurilor, cu toată eleganša sa, vine totuşi cu un preš. Pentru ca

teoria să fie consistentă, universul trebuie să aibă mai mult de trei dimensiunispašiale şi una temporală. De fapt, teoria stringurilor prezice un Univers cu nouă dimensiuni (sau zece conform teoriei ―M‖ şi a teoriei supergravitašiei) spašiale şi unatemporală. Cele nouă dimensiuni spašiale sunt constituite din cele trei dimensiuni cucare suntem obişnuiši în viaša de zi cu zi (lungime, lăšime şi înălšime), la care se maiadaugă încă şase dimensiuni curbate, încolăcite şi închise, care apar în fiecare punctdin spašiul nostru tridimensional şi care nu pot fi observate cu nici o tehnologie

existentă în prezent. În cadrul teoriei ―M‖, pe lângă cele şase extra dimensiunispašiale, mai apare încă o dimensiune spašială imensă în care se află Universul,numită membrană (sau brană). Existenša a mai mult de trei dimensiuni spašiale, esteun concept atât de dificil de acceptat încât nici chiar adep šii teoriei stringurilor nu-lpot „vizualiza‖.

Să ne imaginăm spre exemplu o coală de hârtie, cu o suprafašă netedă şiplană, care are doar două dimensiuni. Dacă rulăm această suprafašă bidimensională, ea va forma un tub, astfel încât o dimensiune va deveni curbată,rulată. Acum să ne imaginăm că vom continua rularea foii de hârtie atât de mult,

încât dimensiunea din interior, care este rulata şi curbată, pare să dispară şi tubulva arăta ca o linie (figura 2.8.2 - a). În mod similar, şase din cele şapte extradimensiuni prezise de teoria stringurilor în ultima sa variantă (anume teoria ―M‖), ceapar în fiecare punct din spašiul nostru tridimensional, sunt curbate şi încolăcite atâtde mult încât par să dispară din experienša noastră de zi cu zi (figura 2.8.2 - b).

Aceste dimensiuni curbate şi încolăcite pot avea anumite configurašiicomplexe, cunoscute sub numele de forme Calabi-Yau (figura 2.8.3). Din nefericireexistă zeci de mii de variante ale acestor configurašii, şi este foarte dificil să sespecifice care dintre acestea reprezintă extra dimensiunile Universului nostru. Estefoarte important de ştiut care dintre ele sunt corecte, deoarece forma acestor




157

dimensiuni determină gama de vibrašii a stringurilor. Aceste game de vibrašiireprezintă, în schimb, componentele care permit Universului nostru să existe.

a) b) Figura 2.8.2 Curbarea dimensiunilor: a) rularea unei foi de hârtie bidimensionale

astfel încât o dimensiune pare să dispară; b) extra dimensiune spašială în formă decerc, curbată şi închisă ce apare în orice punct al unei suprafeše bidimensionale.

Aceste extra dimensiuni pot fi mici, cam de 10-35 metri sau mari, cam de ozecime de milimetru. Alternativ, extra dimensiunile pot fi la fel de mari sau chiar maimari decât Universul nostru. În acest caz, câšiva fizicieni sunt de părere că gravitašiapoate traversa aceste extra dimesniuni spašiale, ceea ce ar explica de cegravitašia este atât de slabă în comparašie cu celelalte trei forše. Creierul umaneste astfel construit încât percepe doar trei dimensiuni spašiale şi timpul. Se credecă cele trei dimensiuni spašiale pe care le percepem sunt formate din stringurideschise, în timp ce un graviton, spre exemplu, este format dintr-un string închis, elputând trece astfel prin toate cele zece dimensiuni spašiale.

Teoria stringurilor prezice de asemenea, că fiecare particulă de materiedescoperită până în prezent, are un corespondent, o ―super‖ particulă purtătoarede foršă nedescoperită încă, iar fiecare particulă purtătoare de foršă are deasemenea o ―super‖ particulă de materie corespondentă, nedescoperită încă.Această idee, cunoscută sub numele de supersimetrie, ne ajută să stabilim o relašie între particulele de materie şi particulele purtătoare de foršă. Despre acesteparticule teoretice, numite superparteneri, se crede că sunt mult mai masivi decâtpartenerii lor cunoscuši deja.




158

Figura 2.8.3 Forme Calabi-Yau. Model generat de computer pentru cele şapte extradimensiuni spašiale, prezise de teoria stringurilor a fi în fiecare punct din spašiul

tridimensional.

Potenšialul explicativ al teoriei „M‖ este imens, ea putând arăta practic ce s-a întâmplat la începutul Universului, spre deosebire de teoria Big Bang-ului caredescrie doar ce s-a întâmplat după primele fracšiuni de secundă. Sub auspiciileteoriei stringurilor, Universul poate să fi început la o dimensiune extrem de mică: ceaa unui string. Teoria stringurilor poate descrie de asemenea şi natura găurilornegre, care, deşi prezise de teoria relativităšii generalizată, nu au putut fi explicateintegral la nivel cuantic, de mecanica cuantică. Utilizând un tip de teorie astringurilor, fizicienii au descris matematic şi ce se întâmplă cu găurile negre extremde mici (care au masa sub un gram) şi care nu au putut fi explicate de mecanicacuantică. Astfel, după ce au fost supuse schimbărilor în geometria extra

dimensiunilor teoriei stringurilor, aceste găuri negre extrem de mici, reapar caparticule elementare cu masă şi sarcină electrică. În zilele noastre, câšiva teoreticieni încearcă să demonstrezecă găurile negre şi particulele fundamentale de materiesunt identice, iar diferenša pe care o percepem între ele reflectă doar cevaasemănător tranzišiei de stare, ca de exemplu tranzišia apei în gheašă.

În 1915, Einstein a afirmat că spašiu-timpul formează de fapt un continuumcvadridimensional, curbat de prezenša masei sau a energiei, arătând că aceasta"curbare" produce forša gravitašională. În teoria superstringurilor, orice particulă ocupă, la un moment dat, un punct în spašiu. Stringurile, pe de altă parte, sunt ca o

linie, având doar lungime şi nici o altă dimensiune.




159

În concluzie, dacă istoria particulelor se putea reprezenta printr-o linie,denumită în relativitate "linie de Univers", aceasta se transpune, la nivelulstringurilor, printr-o "fâşie a lumii (universului)". Stringurile pot fi deschise, fâşia lumiicorespunzând cu o suprafašă plană, sau închise, caz în care fâşia lumii devine untub.

Orice punct al stringului unidimensional poate fi descris prin două coordonate,una specificând timpul, iar cealaltă pozišia punctului pe coardă, sau mai precis,starea aşa-zisei particule care rezultă din vibrašia acestuia. Stringurile deschisedescriu în mişcare o suprafašă a spašiu-timpului bidimensională deschisă, iar unstring închis descrie în mişcare o suprafašă închisă a spašiu-timpului, întocmai ca untub (un cilindru) din care nu se poate ieşi (figura 2.8.4).

a) b)Figura 2.8.4 Stringurile în mi

şcare determină o suprafašă bidimensională:

a) deschisă dacă stringul este deschis sau b) închisă dacă stringul este închis la capete.

Două stringuri se pot uni pentru a forma unul singur mărindu-se astfelsuprafaša, fie contopindu-se la unul din capete în cazul celor deschise, fie reunindu-se în unul singur, în cazul celor închise (figura 2.8.5). analog, un string se poatedivide, rezultând două stringuri cu suprafeše mai mici. Emiterea sau absorbšia departicule corespunde divizării sau reunirii de stringuri, iar acest proces de emitere şiabsorbšie stă la baza proceselor cuantice.

Spre exemplu, interacšiunile gravitašionale dintre Soare şi Pământ sunt

imaginate în teoria particulelor ca fiind produse de emiterea de gravitoni, de cătreSoare, şi de absorbirea acestora de către Pământ.

Teoria stringurilor nu este în întregime nouă, ea evoluând continuu de laaparišia ei la sfârşitul anilor ’60. La un moment dat, existau cinci variante ale teorieistringurilor, însă la mijlocul anilor 1990, a apărut o teorie nouă numită teoria ―M‖,propusă de fizicianul Edwart Witten, care a unificat toate cele cinci variante, explicândmatematic (prin adăugarea unei noi dimensiuni spašiale) că acestea sunt de faptaspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi teorii. Este întocmai ca un obiect ce se oglindeşte în cinci oglinzi diferite, fiecare oglindă reflectând subiectul dintr-un anumit unghi.




160

Autorul teoriei nu a explicat ce semnifica numele teoriei ―M‖ (câteva conjuncturisugerând că ar însemna ―mamă‖, ―mister‖ sau ―membrană‖).

Figura 2.8.5 Unirea a două stringuri închise într-unul singur cu diametru maimare.

Super-gravitaš ia se asemăna foarte mult cu Teoria stringurilor şi se referea la

numărul dimensiunilor în Univers. În mod normal credem că trăim într-o lumetridimensională pentru că ne putem mişca în trei direcšii: la dreapta sau la stânga,sus sau jos, înainte sau înapoi, dar fizicienii a trebuit să adauge şi alte dimensiunipentru a putea explica într-un singur set de ecuašii cele patru forše fundamentaleale Universului. Einstein a propus ca timpul să fie a patra dimensiune. Dimensiunileadišionale sunt spašii în Univers pe care nu le puteam percepe. Conform Teorieistringurilor erau exact 10 dimensiuni: 9 dimensiuni spašiale şi una temporală. Teoriasuper-gravitaš iei însă enumera 11 dimensiuni. Pušini erau cei care credeau şipromovau cele 11 dimensiuni, desconsideraši fiind de comunitatea cercetătorilorcare reconsiderau Universul pornind de la cadrul oferit de Teoria stringurilor: o

coardă care vibrează. Când fizicienii încercau să salveze Teoria stringurilor, ei auadăugat a 11-a dimensiune la cele 10, iar rezultatul a fost unul surprinzător. Celecinci versiuni ale teoriei aflate în competišie unele cu celelalte s-au dovedit a fivariante ale aceleiaşi teorii fundamentale care începea din nou să aibă sens.Odată cu adăugarea celei de-a 11-a dimensiuni, teoria s-a transformat astfel:stringurile, despre care se presupunea că stau la baza materiei din Univers, s-auextins şi s-au combinat. Concluzia extraordinară era aceea că toată materia dinUnivers era conectată la o singură structură imensă: membrana. Această nouă teoriea primit numele Teoria ―M‖ şi a impulsionat din nou căutarea explicašiei pentru

toate lucrurile din Univers. Ce se ştie însă despre a 11-a dimensiune? S-a descoperit




161

repede că se lungeşte spre infinit, dar este foarte mică în lăšime, mai precis eamăsoară un milimetru împăršit la 1020 (10 urmat de 20 de zerouri), după cum spuneBurt Ovrut. În acest spašiu misterios pluteşte Universul nostru membrană.

Lisa Randall, profesoară de Fizică la Universitatea Harvard, a fost cea carea deschis calea către această idee plecând de la gravitašie, explicând că forša

gravitašională este foarte slabă în comparašie cu celelalte forše. Dacă mă uit în jur,spun că gravitašia nu pare atât de slabă, dar dacă stau să mă gândesc întregulPământ trage de mine şi totuşi pot să ridic lucruri de pe sol. Lisa Randall explicăaceastă ciudăšenie prin prezenša dimensiunilor adišionale: gravitašia este la fel deputernică ca şi celelalte forše (deşi gravitašia acšionează asupra unui simplu ac,dacă acšionăm asupra acului cu un magnet mic, care se lipeşte pe frigider, foršamagnetică va învinge forša gravitašională), doar că ea se scurge în acestedimensiuni pe care nu le putem vedea. Ecuašia însă nu funcšiona din aceastăperspectivă. La auzul ideii că s-ar putea să existe altă membrană în dimensiunea11, Randall a schimbat perspectiva asupra problemei gravita

šiei

şi a găsit o altăsolušie: gravitašia nu se scurgea din Universul nostru spre alte dimensiuni, ci invers,din alte dimensiuni în Universul nostru.

După cum am precizat, teoria ―M‖ este valabilă într-un spašiu cu nu mai pušinde unsprezece dimensiuni (zece dimensiuni spašiale şi timpul), însă noi nu putemobserva decât timpul şi trei dimensiuni spašiale, care sunt formate din stringurideschise. Celelalte şapte dimensiuni spašiale sunt presupuse a fi formate fie dinstringuri închise, deci au dimensiuni extrem de mici; fie au dimensiuni extrem de marişi se numesc membrane (sau brane), având diferite forme. În principiu, prinadăugarea de noi dimensiuni, care pot fi curbate în diverse moduri, se creează noi

forše. În unsprezece dimensiuni se pot acomoda toate cele patru for šefundamentale, însă prin introducerea altor şapte dimensiuni (pe lângă cele patru pecare le percepem), apar totodată o serie de complicašii matematice serioase(anomalii topologice), care au reuşit să anihileze toate teoriile emise, cu o singurăexcepšie: teoria stringurilor (a corzilor).

Primul obstacol de care se loveşte o astfel de teorie revolušionară, estetocmai dovada experimentală, iar aceste dovezi practice nu au putut fi obšinute,deoarece pentru a pune în evidenšă un astfel de string, de dimensiuni extrem demici (1020 astfel de entităši puse capăt la capăt ar putea cuprinde diametrul unui

singur proton) ar fi necesar un accelerator de particule mai mare decât Pământul însuşi. Stephen Hawking, savantul care a revolušionat fizica secolului al XX-lea, fiindconsiderat de mulši oameni de ştiinšă drept succesorul lui Einstein, afirmă că "teoriasuperstringurilor este o bucată din fizica secolului al XX-lea, căzută accidental însecolul al XX-lea". Calculele necesare pentru finalizarea aparatului matematic suntextrem de dificile şi chiar şi cu ajutorul unui computer, se estimează o durată decâšiva ani.

Din păcate, nici o parte a teoriei stringurilor nu a fost confirmată experimental, în principal deoarece teoreticienii nu înšeleg încă suficient de bineteoria pentru a face definitiv preziceri concrete ce pot fi verificate prin teste

practice. În plus, după cum am precizat deja, stringurile sunt atât de mici încât nu




162

pot fi detectate de tehnologia actuală (cum ar fi acceleratoarele de particule). Întimp ce teoria stringurilor nu poate fi încă verificată experimental, fizicienii speră însă ca anumite preziceri să poată fi observate totuşi, obšinându-se evidenšecircumstanšiale, cum ar fi demonstrarea existenšei extra dimensiunilor, a particulelor―super‖ partener sau a fluctuašiilor din radiašia de fond a Universului. Astfel,

fizicienii speră ca acceleratoarele de particule curente, sau cele viitoare, să poată indica existenša extra dimensiunilor prezise de teoria stringurilor, detectoarelemăsurând energia lipsă ce s-ar scurge din dimensiunea noastră în aceste extradimensiuni, dovedind astfel existenša lor. Cercetătorii vor folosi de asemeneaacceleratoarele de particule actuale precum şi cele din generašia următoare, pentrua detecta particulele ―super‖ partener, prezise de teoria stringurilor.

Pentru prima dată în istoria fizicii există o teorie care are capacitatea de aexplica modul în care este construit şi funcšionează Universul. Din acest motiv teoria―M‖ este descrisă uneori ca fiind posibil teorie capabilă să descrie totul, ―o teorie

pentru absolut orice‖, teoria ―ultimă‖ sau ―finală‖. Aceşti grandio

şi termeni

descriptivi sunt meniši să însemne cea mai completă teorie posibilă a fizicii, o teoriecare depăşeşte cu mult celelalte teorii paršiale, o teorie care nu necesită, ba maimult, nici nu permite o altă explicašie şi mai profundă a Universului.



163

2.9 Să ne imaginăm alte dimensiuni

Noi oamenii suntem obişnuiši cu trei dimensiuni spašiale şi una temporală.Pentru mulši dintre noi, sau poate pentru toši oamenii, este imposibil să ne imaginăm

o lume cu mai mult de trei dimensiuni spašiale. Intuišia noastră că alte lumi cu maimult de trei dimensiuni spašiale nu există, este oare corectă? Sau doar creierulnostru este incapabil să imagineze alte dimensiuni, care pot fi la fel de realeprecum celelalte lucruri pe care le detectăm.

Putem noi oare să proiectăm în spašiul nostru tridimensional imagini ale unorobiecte cu mai mult de trei dimensiuni spašiale? Răspunsul este bineînšeles afirmativşi am oferit în primul capitol al acestei lucrări exemplul cu sfera tridimensionalăproiectată într-un spašiu bidimensional.

Alte exemple familiare de proiecšie tridimensională în spašiul bidimensional

sunt televizorul, cinematograful şi fotografiile. Într-un spašiu tridimensional noi neputem mişca înainte şi înapoi, în sus şi în jos, la stânga şi la dreapta. Pe ecranulcinematografului însă, nu există decât mişcare în două dimensiuni, adică în sus şi înjos, precum şi la stânga şi la dreapta, neexistând mişcare înainte şi înapoi, aceastafiind sugerată creierului uman prin mărirea şi micşorarea obiectelor, adică prin„iluzie optică‖. Aşa stând lucrurile, înseamnă că în mod analog, putem reprezenta înspašiul nostru cu trei dimensiuni, obiecte ce au mai mult de trei dimensiuni spašiale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, a existat o încercare de a oferi o explicašiepentru existenša extra dimensiunilor, prin publicarea nuvelei lui Edwin Abbott cutitlul: „Tărâmul Plat: O romanšă a dimensiunilor multiple‖. Această nuvelă descrieaventura unui pătrat bidimensional care vine să viziteze o lume tridimensională.

Pătratul descrie lumea lui ca fiind un plan populat cu linii, cercuri, triunghiuri,dreptunghiuri, paralelograme, romburi, pătrate, pentagoane ş.a. Fiindbidimensionali, locuitorii Tărâmului Plat apar unii altora doar ca linii. Ei sunt capabilitotuşi să discearnă reciproc forma pe care o au, prin pipăire ş i prin observareamodului în care liniile î şi schimbă lungimea pe măsură ce locuitorii se mişcă unul înjurul celuilalt.

Într-o zi, o sferă apare în faša pătratului. Pentru pătrat, care poate vedeadoar o parte a sferei, forma din faša lui este aceea a unui cerc bidimensional.

Sfera a vizitat pătratul cu intenšia de a-l face să înšeleagă lumea tridimensionalădin care vine şi căreia îi aparšine. Ea explică nošiunile de „sus‖ şi „jos‖, însă pătratulle confundă cu cele de „înainte‖ şi „înapoi‖. Când sfera traversează planulTărâmului Plat pentru a-i arăta pătratului că se poate deplasa în trei dimensiuni,pătratul vede doar linia pe care o văzuse înainte (corespunzătoare diametruluicercului de intersecšie dintre sferă şi planul în care se află pătratul), care devine dince în ce mai mică şi în cele din urmă dispare. Nu contează ceea ce face sau spunesfera, pătratul nu poate înšelege un spašiu cu mai mult de două dimensiuni ale lumiipe care el o cunoaşte şi cu care e obişnuit. Doar după ce sfera îl smulge pe pătrat




164

din lumea lui bidimensională, trăgându-l în lumea ei tridimensională, acesta estecapabil să înšeleagă conceptul de tridimensionalitate. Din această nouă perspectivă a lumii tridimensionale, pătratul poate vedea (din a treia dimensiune) tărâmul platşi e capabil să vadă nu numai formele colegilor săi bidimensionali, ci el observăpentru prima data şi interiorul lor.

Înarmat cu noua înšelegere, pătratul gândeşte posibilitatea existenšei unei apatra dimensiuni. El merge până într-acolo încât sugerează existenša a numeroasedimensiuni spašiale. În încercarea lui de a convinge sfera de posibilitatea existen šeiacestor dimensiuni, pătratul foloseşte aceleaşi argumente pe care le-a folositanterior sfera pentru a-i demonstra existenša celei de-a treia dimensiuni. Sfera,care este acum cea „grea de cap‖, nu poate înšelege acest lucru şi nu acceptăargumentele pătratului, întocmai ca noi, care astăzi reprezentăm „sferele‖ şi ne estegreu să acceptăm ideea extra dimensiunilor.

Este dificil pentru noi să acceptăm această idee, întrucât este cu neputinšă să

încercăm să ne imaginăm chiar

şi doar o singură extra dimensiune spašială (nu maivorbim de cele şase sau şapte extra dimensiuni spašiale prezise de teoriastringurilor). Să ne imaginăm de exemplu că suntem înăuntrul unei sfere goale.Distanša dintre noi şi oricare punct de pe suprafaša sferei este constantă. Acum, să încercăm să ne mişcăm într-o direcšie care ne permite să ne îndepărtam în acelaşitimp fašă de toate punctele de pe suprafaša sferei, menšinând, totodată,echidistanša fašă de ele. Nu vom reuşi, pentru că nu avem unde merge, adică nuexistă un loc pe care noi să-l cunoaştem. Pătratul din Tărâmul Plat, ar fi avutaceeaşi problemă, dacă ar fi fost în mijlocul unui cerc. El nu poate fi în centrulcercului şi apoi să se mişte pe o direcšie care să-i permită să rămână echidistant

fašă de fiecare punct de pe circumferinša cercului. El poate însă reuşi acest lucrudacă se va deplasa în înălšime, adică într-o a treia dimensiune. În mod analog, noinu cunoaştem o a patra dimensiune spašială care să ne permită deplasareamenšinând echidistanša fašă de punctele de pe suprafaša sferei (î n matematică însă,deplasarea într-o dimensiune spašială superioară este extrem de simplă şi la îndemână).

La începutul secolului al XX-lea, mai precis în 1919, matematicianul polonezTheodor Kaluza a propus existenša unei a patra dimensiuni spašiale, care ar puteapermite unificarea gravitašiei şi a electromagnetismului. Ideea era că spašiul constă

atât din dimensiuni deschise, cât şi din dimensiuni curbate, rulate şi închise. El şi-aimaginat această extra dimensiune spašială ca fiind întocmai ca un cerc extrem demic, ce se află în fiecare din punctele spašiului nostru tridimensional. Experimenteleulterioare au arătat că această idee nu a unificat gravitašia şi electromagnetismulaşa cum s-a sperat inišial, însă câteva decenii mai târziu, autorii teoriei stringurilorau găsit această idee extrem de folositoare, chiar neapărat necesară.

După cum am precizat în capitolul precedent, ecuašiile teoriei stringurilor aunevoie de cel pušin zece dimensiuni pentru a unifica mecanica cuantică şi teoriarelativităšii, explicând natura tuturor particulelor de materie precum şi a tuturorcelor patru forše care acšionează în Univers şi a particulelor care le transportă.

Despre aceste şase (sau şapte) extra dimensiuni spašiale, ce apar în fiecare punct al




165

spašiului nostru tridimensional, se crede că sunt extrem de mici, curbate şi încolăcite, încât nu pot fi detectate.

Extinzând spašiul buclat pentru a include şi aceste extra dimensiuni spašiale,să ne imaginam că cercurile propuse de Kaluza sunt înlocuite de sfere. Astfel, în locsă avem adăugată doar o dimensiune, vom avea două, în măsura în care

considerăm doar suprafaša sferei, sau chiar trei, dacă luăm în considerare şi spašiuldin interiorul sferei. Până acum avem şase dimensiuni în acest mod, dar unde suntcelelalte dimensiuni pe care le necesită teoria stringurilor? Matematicienii au reuşitsă descrie o formă geometrică pentru cele şase extra dimensiuni, de care au nevoieecuašiile teoriei stringurilor. Astfel, dacă înlocuim sferele din spašiul buclat cu acesteforme generate de computer şi denumite forme Calabi-Yau (figura 2.8.3), vomavea în total zece dimensiuni: cele trei spašiale cu care suntem obişnuiši, cele şaseale formelor Calabi-Yau şi, bineînšeles, timpul.

Când vom dovedi cu experimente practice că teoria stringurilor este corectă,

va trebui să ne obişnuim cu ideea că lumea arezece sau mai multe dimensiuni. Dar

oare vom putea avea vreodată o explicašie sau o reprezentare vizuală suficientă pentru a satisface mintea umană? Răspunsul la această întrebare este negativ. Doardacă alte entităši care trăiesc în dimensiunile superioare, ne vor „trage‖ din lumeanoastră tridimensională, oferindu-ne o privire asupra acesteia din perspectiva lor.

Conform revelašiei Sfintei Scripturi oamenii nu sunt singura specie de fiinšeinteligente din Univers, ci mai există încă cel pušin nouă specii1 de fiinše spirituale,rašionale care în limbajul biblic sunt numite îngeri şi care au acces la dimensiunilesuperioare. Vom oferi în continuare un pasaj din revelašia Sfintei Scripturi în careputem observa cum un înger, aflat într-o dimensiune superioară, vede tot ce facem

noi, în schimb, noi nu îl putem vedea. Acest înger ia mai apoi o formă umană (untrup aparent şi o comportare specific umană trupeşte), adică se ―coboară‖ la niveluman, pentru a putea fi înšeles mai uşor de către cei la care este trimis deDumnezeu, pentru a-i ajuta şi învăša: „«Când te rugai tu şi nora ta Sara, eu duceampomenirea rugăciunii voastre înaintea Celui Sfânt şi când îngropai tu pe cei morši, încăeram cu tine. Şi când tu nu te-ai lenevit să te scoli şi să-š i laşi prânzul tău ca să te ducisă ridici pe cel mort, binefacerea ta nu s-a ascuns de mine, ci eu eram cu tine. Şi acumDumnezeu m-a trimis, să te vindec pe tine şi pe nora ta, Sara. Eu sunt Rafael, unul dincei şapte sfinši îngeri, care ridică rugăciunile sfinš ilor şi le înalšă înaintea slavei Celui

Sfânt». Atunci s-au înspăimântat amândoi şi au căzut cu faša la pământ, căci eraucuprinşi d e frică. Dar el le-a zis: «Nu vă temeš i! Pace veš i avea! Binecuvântaš i peDumnezeu în veac! Căci eu n-am venit de voia mea, ci după voia Dumnezeului nostru,de aceea să-L şi binecuvântaš i în veac. În toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n-ammâncat, nici n-am băut, ci numai ochilor voştri s-a părut aceasta. Aşadar, preaslăviš iacum pe Dumnezeu, căci eu mă înalš la Cel Care m-a trimis, şi scrieš i într-o carte toatecele ce s-au săvârşit». Şi sculându-se, ei nu l-au mai văzut [...] ‖ 2.

1 Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, cartea a II-a, cap 3.2 Tobit 12,11-21.




166

Proorocul Elisei „vedea‖ îngerii în dimensiunea lor, acest lucru fiind inaccesibilomului obişnuit, însă „s-a rugat Elisei şi a zis: «Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!»Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şicare de foc împrejurul lui Elisei.‖ 3

Tot în Scriptură ni se revelează că un om, Sfântul Pavel, s-a învrednicit să fie

„răpit‖ în lumea îngerească, în dimensiunea îngerilor. Deşi nu ştie dacă a făcut„călătoria‖ în trup şi suflet, sau doar cu sufletul, Sfântul mărturiseşte că acest lucru nueste important, ci importantă este perspectiva ce i-a oferit acea „lume îngerească‖:„Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi ladescoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie întrup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acestapână la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nuştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu secuvine omului să le grăiască.‖ 4 Sfântul Pavel nu ne mărturiseşte dacă „a auzit‖cuvinte în

„limbile oamenilor şi ale îngerilor‖ 5

sau doar ale oamenilor, însă acest lucru

iarăşi e mai pušin important.Hristos Domnul, a înviat din morši cu trupul. Adică sufletul Său a revenit în acelaşi

trup pe care îl avea prin naşterea din Maica Domnului, cu care a pătimit, a fost răstignitpe cruce, a murit, a înviat şi apoi s-a înălšat la cer; şi nu cu un alt trup. Însă trupul luiHristos este transfigurat după înviere, adică nu mai este „šinut‖ de afectele şi limitărilede orice fel (inclusiv cele spašio-temporale) pe care le are orice trup uman în modnormal, având deci acces la dimensiunile superioare şi cu trupul, şi cu sufletul. Iată unpasaj elocvent din Evanghelia după Luca, în care Mântuitorul, după înviere, deşi nu maiavea nevoie de hrană trupească, mănâncă totuşi pentru a le arăta Apostolilor că a

înviat în trup şi a trecut prin uşile încuiate cu trupul: „Şi pe când vorbeau ei acestea, El astat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se,credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteš i tulburaš i şi pentru ce se ridică astfel degânduri în inima voastră? Vedeš i mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiš i-Mă şi vedeši, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeši pe Mine că am. Şi zicândacestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şiminunându-se, El le-a zis: Aveš i aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peştefript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea suntcuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se

împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atuncile-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.‖ 6 După învierea din morši a oamenilor cutrupul (pe care îl au de la părinšii lor) şi cu sufletul, bineînšeles, (căci omul este trup şisuflet) aceea dintre ei care (prin faptele lor izvorâte din credinšă şi prin conlucrarea cuDumnezeu) se vor învrednici de viaša veşnică în Hristos şi prin Hristos, vor avea trupuriletransfigurate, întocmai ca cel al Mântuitorului după învierea din morši.

3 IV Regi 6,17.4 II Corinteni 12,1-4.5 I Corinteni 13,1.6 Luca 24,36-45.



167

2.10 Big Bang, Univers, timp şi spašiu. Concluzii.

Astronomii au calculat că Universul s-a format cu 13,7 miliarde de ani înurmă, în urma unei explozii de proporšii, numită Big Bang. Astronomii caută să

descopere structura, comportamentul şi evolušia materiei şi energiei existente.Teoria generală a relativităšii, a lui Einstein, susšine că timpul are un început

la singularitatea Big Bang (Marea Explozie) şi ajunge la un sfârşit la singularitateaBig Crunch (Marea Contracšie) sau la singularităšile din interiorul găurilor negre.

Care sunt însă efectele mecanicii cuantice asupra singularităšilor Big Bang şiBig Crunch precum şi ce s-a întâmplat în etapele foarte timpurii ale Universului, sauce se va întâmpla în etapele lui târzii de la sfârşitul viešii Universului, atunci cândcâmpurile gravitašionale sunt atât de puternice încât nu mai pot fi ignorate?Aceasta nu se cunoaşte deocamdată.

Pentru a prezice modul în care a început Universul, sunt necesare legiştiinšifice care să fie valabile la începutul timpului. Astfel, considerând corectă teoriarelativităšii generalizate, Hawking şi Penrose au demonstrat că începutul Universului,deci şi al timpului şi spašiului, trebuie să fi fost un punct de densitate infinită şicurbură infinită a spašiului şi timpului. Teoremele singularităšilor arată că, înrealitate, câmpul gravitašional devine atât de puternic în aceste cazuri, încâtefectele gravitašionale cuantice devin extrem de importante, iar teoria relativităšiinu mai poate oferi o descriere a Universului. De aceea, pentru a analiza etapelefoarte timpurii şi de sfârşit ale Universului, trebuie utilizată o teorie cuantică agravitašiei, iar teoria stringurilor descrie gravitašia şi la nivel cuantic. Rešinem căUniversul, spašiul şi timpul au început.

Big Bangul este una din cele mai răspândite teorii cosmologice, fiind admisăde majoritatea astrofizicienilor ca model standard de formare a Universului. "TeoriaBig Bang" se referă la un fel de explozie specială (deoarece nu s -a produs într-unspašiu şi timp deja existent), care a dus la aparišia materiei, energiei, spašiului şitimpului, altfel spus la existenša Universului. Această teorie î ncearcă să explice dece Universul se extinde permanent încă de la aparišia sa şi de ce pare a fi uniform în toate direcšiile (după cum susšine George Gamow).

Rešinem că Universul nu se extinde în spaš iu-timp (pentru că spaš iul şi timpul au

luat naştere odată cu Universul la Big Bang, ele nu au existat înainte de acestmoment!), ci că spaš iu-timpul se extinde împreună cu Universul. Astronomul american Edwin Hubble a descris Universul ca fiind în continuă

extindere, dând cosmologilor "o temă pentru acasă". El porneşte de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, Universul încă nu exista. Ceea ce aexistat a fost doar un punct de o natură cu totul specială, o aşa-numită singularitate,ceva fără dimensiuni, dar cu o energie nesfârşită. La momentul "zero" acest punct aieşit din starea lui de singularitate (încă nu se ştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşaenergie printr-o inimaginabilă explozie, Big Bang-ul, care mai continuă şi în ziua de




168

azi. În anul 1940, fizicianul ruso-american George Gamow a lansat ideea deexplozie incandescentă de materie şi energie de la începuturile Universului. Numeleteoriei "Big Bang" a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950.

Există trei indicii majore că Big Bang-ul s-a produs cu adevărat: 1. Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,7 miliarde de ani, adică ea

corespunde parš ial cu vechimea Universului.2. Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărteazăunele de altele cu o viteză, cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ,ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică(singularitatea inišială, ce cuprindea toate punctele spaš iului actual);3. În ziua de azi, în toate regiunile Universului există o radiaš ie de fond ("radiaš iecosmică") foarte slabă, un fel de fosilă, rămăşišă de pe urma torentelor de căldură şilumină din primele clipe ale Universului ce are o valoare de 2,73 K ( -270o C).

Figura 2.10.1 Istoria Universului. Expansiunea (inclusiv a spašiu-timpului).

Radiašia cosmică de fond este o formă de radiašie electromagnetică care segăseşte peste tot în Univers. Are temperatura de 2,73 K şi frecvenša de 160,4 GHzce corespunde unei lungimi de undă de 1,9 mm, fiind încadrată în domeniulmicroundelor. Este cea mai concludentă dovadă pentru modelul Big Bang al




169

aparišiei Universului. Aceasta poate fi detectată cu ajutorul unui radiotelescop ca oprezenšă constantă, ce nu are ca sursă vreo stea sau alt obiect ceresc.

Astrofizicienii nu pot explica apariš ia Universului, ce s-a întâmplat la secunda"zero" (momentul iniš ial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde dupăexplozia originară ( Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot Universul era

conšinut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10 – 33 centimetridiametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10 – 13 centimetri).Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade.

Teoriile nu merg mai devreme de momentul de la 10 – 43 secunde, întrucât elese lovesc de „zidul lui Planck‖ (ştiinša este încă incapabilă să explicecomportamentul atomilor în condišiile în care forša gravitašională devine extremă,aşa cum era deja în Universul de 10 – 33 centimetri). „Zidul lui Planck‖ reprezintă defapt existenš a limitelor minime fizice ale obiectelor (una din barierele fizice este„quantumul de acšiune‖ sau aşa-numita "Constantă a lui Planck", care reprezintă cea

mai mică dintre cantităšile de energie existente în lumea n

oastră fizică, adică limitadivizibilităšii spectrale şi, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităši). Existăo „lungime ultimă‖ numită şi „Lungimea lui Planck‖, precum şi „Timpul lui Planck‖, careeste cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic.

Fizicianul Gamow a ajuns la concluzia că unele elemente chimice din Universulde azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiašii se presupuncă datează din perioada Big Bang-ului şi încă mai circulă prin Univers. S-a maidescoperit că cele mai uşoare elemente, ca hidrogenul, deuteriul şi heliul, au fostprimele elemente în Univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior.Cercetătorii au demonstrat că elementele mai grele decât heliul şi mai uşoare decât

fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar elementele mai grele decât fierul s-auformat în nucleul stelelor şi au fost împrăştiate în Univers în urma exploziilorsupernovelor.

Astronomii susšin că în prima fracšiune de secundă de după explozia BigBang, Universul s-a extins în proporšii de milioane de ori mai mari decât stareainišială, iar în următoarea fracšiune de secundă extinderea a devenit mai înceată,acesta răcindu-se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Dupăaproximativ o microsecundă de la începutul Big Bang-ului, în urma expansiuniispašiu-timpului, Universul a fost suficient de rece pentru a se putea forma neutronii şi

protonii. Procesul de răcire a continuat, iar după încă trei minute protonii au începutsă se „lipească‖ de neutroni, apărând primele nuclee atomice. Era momentul în careapăreau nucleele de hidrogen, heliu şi o cantitate foarte mică de litiu (nucleelecelorlalte elemente chimice se vor fabrica mai târziu, cu ajutorul reacšiilor de fuziunenucleară din miezul stelelor). Universul era atunci un amestec foarte dens dematerie sub formă de energie care continua să se extindă. În acele momente, nici unfoton nu putea călători mai mult de câšiva milimetri înainte de a fi absorbit de cătreun electron. Universul, opac la lumină, a rămas în această stare timp de sute de miide ani. Înainte de a deveni transparent s-a produs un fenomen extraordinar. DeşiUniversul era încă fierbinte se întâmpla ca, din când în când, câte un electron să se

agaše de câte un proton, aceştia fiind primii atomi de hidrogen care au apărut în




170

Univers. Dar viaša lor era extrem de scurtă. Fotonii ultravioleši loveau electronul şiacesta scăpa de sub atracšia protonului (nucleul atomului de hidrogen este formatdoar dintr-un singur proton). Expansiunea continua, iar Universul se răcea încontinuare, ceea ce făcea ca legătura dintre electroni şi nucleele apărute în primeleminute de după Big Bang să devină stabilă. Astfel, au început să dispară electronii

liberi care absorbeau fotonii, iar fotonii se puteau deplasa acum liberi, pe distanšemari. Universul a devenit transparent la 500.000 de ani după explozia inišială Big-Bang. Din momentul în care radiašiile au fost eliberate, totul s-a răcit până la -270°C, numindu-se radiašia cosmică de fond. Aceste radiašii au fost detectate primadată de către radiotelescoape şi apoi de către sonda spašială COBE.

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big Bang s-au format quasarii,galaxii extrem de energetice. O populaš ie de stele s-a format din gazul şi prafulinterstelar, care apoi s-au contractat formând galaxiile. Această primă populaš ie senumeşte Populaš ia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Steleleformate au evoluat creând la rândul lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuninucleare explodând şi formând supernovele.

Mai târziu s-a format Populašia II de stele, din care face parte şi soarelenostru, şi conšine elemente grele formate în istorie. Soarele nostru s-a format acum 5miliarde de ani şi se află la jumătatea viešii sale. Se presupune că viaša soareluinostru este de aproximativ 11 miliarde de ani.

În urmă cu 4,6 miliarde de ani s-a format Sistemul Solar. Cea mai veche fosilă aunui organism viu datează de acum peste 3,5 miliarde de ani. Rešinem că acestereferiri la timp sunt făcute privind din sistemul de referinšă al omului (întrucât timpuleste relativ).

O galaxie este un sistem masiv, unit de forše gravitašionale, alcătuit din stele,praf şi gaz interstelar, materie (şi posibil energie) întunecată invizibilă. Galaxiiletipice conšin între 10 milioane şi o mie de miliarde de stele, toate orbitând în jurulunui centru de gravitašie comun. În plus, fašă de stelele singuratice şi de un mediuinterstelar subtil, majoritatea galaxiilor conšin un număr mare de sisteme stelare, declustere stelare şi de tipuri variate de nebuloase. Majoritatea galaxiilor au undiametru cuprins între câteva zeci şi câteva sute de mii de ani lumină şi sunt deobicei separate una de alta prin distanše de ordinul câtorva milioane de ani lumină.Cu toate că aşa numita materie întunecată şi energie întunecată reprezintă peste

90% din masa majorităšii galaxiilor, natura acestor componente invizibile nu este înšeleasă bine. Există ceva dovezi conform cărora în centrul unor galaxii (probabil atuturora) există găuri negre imense. Spašiul intergalactic, spašiul dintre galaxii esteaproape vid, având o densitate de mai pušin de un atom pe metru cub de gaz saupraf. Probabil că există mai mult de 1011 galaxii în Universul vizibil.

Într-un laborator din SUA s-a reprodus într-o experienšă, pentru o milionimede secundă (10 – 7 secunde), modul cum ar fi fost starea materiei imediat după BigBang. Ideea este că Big Bang-ul a făcut să explodeze punctul (adimensional) ceconšinea o enormă cantitate de energie şi care, datorită condišiilor, a început să setransforme în materie – „supa primordială‖ , care nici teoretic nu poate fi bine definită.

Materia rezultată imediat după Big Bang (supa primordială) a fost denumită plasmă.




171

Experimentul în care s-a obšinut această plasmă a constat într-un bombardament departicule de aur greu şi de deuteriu (izotop al hidrogenului).

Expansiunea Universului se datorează ineršiei încă dešinute de galaxii după BigBang. După ce această energie se va epuiza, galaxiile ar trebui să înceapă să seatragă din nou într-un punct comun, o singularitate de genul unei "găuri negre",

numită Big Crunch. Astfel, cosmologul rus Alexander Friedmann a propus un model alUniversului care ascultă de cele două ipoteze fundamentale ale sale. El spune căUniversul are un început la singularitatea Big Bang, urmat de o fază de expansiune,dar forša gravitašională dintre diferitele galaxii va produce în cele din urmă încetinirea expansiunii. Până la urmă galaxiile vor începe să se mişte una sprecealaltă, Universul sfârşind printr-o contracšie la singularitatea numită Big Crunch(marea contracšie). Acest model cosmogonic este în perfectă concordanšă cucosmogonia biblică, aşa cum am arătat în capitolele anterioare.

Primii atomi din Univers au fost cei de hidrogen (cel mai simplu atom), iarapoi în cadrul stelelor au luat na

ştere

şi ceilal

ši atomi. Este meritul remarcabil al

savantului rus, Dimitri I. Mendeleev, de a fi descoperit legea periodicităš ii elementelorchimice şi de a fi conceput o reprezentare grafică complexă, dar perfect logică ainterdependenšei sofisticate a tuturor speciilor unice de atomi, tabelul periodic alelementelor cunoscut şi sub numele de sistemul periodic al elementelor.

Aşa cum am precizat, istoria Universului nostru începe la un moment care afost stabilit acum aproximativ 13,7 miliarde de ani, când toată materia şi energiacare se află în Univers a fost concentrată într-un volum infinit mic fizic, unde curburaspašiu-timpului era zero (adică era nimic). Din cauze necunoscute de ştiinšă a apărutmomentul Big Bang, când a luat fiinšă Universul (spašiul şi timpul, materia, legile

fizicii) care a început să se dilate, ca un fel de explozie uriaşă, răcindu-se pemăsură ce îşi mărea volumul. Din energia primordială care era în Universul (sferic) a început să se modeleze particulele materiale - protoni, neutroni şi electroni - care,prin ciocniri şi asocieri repetate, au format atomii celui mai simplu element chimic – atomul de hidrogen. Totodată s-a făcut simšită forša gravitašională, care face cadouă particule de materie să se atragă reciproc.

Desigur, evenimentele prezentate mai sus au fost deduse teoretic de oameniide ştiinšă şi ele explică foarte bine evolušia ulterioară a Universului. Au trebuit sătreacă milioane de ani de la explozia inišială (momentul Big Bang) pentru ca, în

Universul timpuriu, particulele elementare de materie să se combine, formând atomide hidrogen ca prim element chimic. Odată cu stabilirea compozišiei chimice aUniversului, evenimentele au luat un curs ce poate fi mai uşor de imaginat şi de înšeles, pe baza fenomenelor chimice şi fizice cunoscute şi studiate de ştiinšă. Astfel,atomii de hidrogen, sub acšiunea foršelor de atracšie care se manifestă î ntre ei, s-auaglomerat la început în nori uriaşi, apoi, pe măsură ce foršele de atracšie semanifestau din ce în ce mai puternic, norii s-au fragmentat în formašiuni mai mici, îndepărtându-se unii de alšii. Acum imaginea Universului era cea a unui spašiu imens în care se mişcau în toate direcšiile nori fierbinši de hidrogen care, însă, se spărgeau în continuare, în interiorul lor, în fragmente din ce în ce mai mici şi mai reci. Situašia

poate fi comparată cu producerea picăturilor de ploaie într-un nor: prin răcirea




172

norului, se formează mici picături de apă, dar care încă mai fac parte din nor(până când se ating condišiile de ploaie). Tot astfel, un nor de hidrogen şi heliu(care a fost numit protogalaxie), se poate fragmenta în "mici picături de gaz", maireci, care schimbă oarecum structura protogalaxiei din care fac parte.

Cât de mari erau "picăturile de gaz" dintr-o protogalaxie? Doar câteva luni-

lumină (fašă de cea a protogalaxiei care era de un milion de ori mai mare!) Darlucrul cel mai important este că aceste "picături de nor", reci şi totodată întunecate,erau ―embrioni‖ de stele sau protostele" .

Gravitašia începea să fie principalul motor al evolušiei materiei din Univers.Ea acšiona din ce în ce mai puternic în micile aglomerări întunecate de gaz, careastfel se strângeau din ce în ce mai mult spre centrul lor, comprimându-se. Dar princomprimare gazul se încălzeşte (ca de exemplu aşa cum se încălzeşte capătul uneipompe când este folosită la umflarea unei anvelope). În interiorul protostelelor însă,temperatura creşte enorm şi odată ce a fost atinsă temperatura de zece milioanede grade, între nuclee

le de hidrogen din zona centrală, încep să se producă

reacšii

termonucleare. În momentul în care s-a aprins focul termonuclear, protosteaua a devenit stea.

Această prima stea a fost curând urmată de altele, de diferite dimensiuni şistrăluciri, şi, treptat, în curs de milioane şi milioane de ani, Universul a început să seapropie de forma pe care o cunoaştem azi.

Universul timpuriu era însă steril, ca un deşert lipsit de viašă, deoarece, la început, au fost formaš i doar atomi de hidrogen din "oceanul" de particule elementarerezultate în urma "marii explozii". Elementele chimice mai grele, inclusiv celeelementare vieš ii ca oxigenul, azotul, carbonul şi fosforul încă nu existau. Producerea

unor astfel de atomi s-a dovedit a fi dramatică, solicitând un "mare sacrificiu cosmic" şianume: moartea stelelor! Numai prin moartea stelelor, în miezul lor (până la atomii de fier) şi prin exploziilesupernovă (atomii mai grei decât fierul), se puteau naşte acele elemente chimicecare permit aparišia viešii. Ciclurile de naştere şi de moarte a stelelor au continuattimp de circa 10 miliarde de ani. Grupuri de galaxii - care sunt aglomera šii vastede stele, praf şi gaz - unele sferice, altele în formă de elipsoid sau chiar lipsite deformă precisă - se îndepărtau continuu unele de altele. Din această mulšime degalaxii, unele au evoluat spectaculos, luând frumoase forme spirale, rotindu-se încet,

ca uriaşe roši cereşti.




173

TIMP (s) TEMPERATURA(K)

EVENIMENT

< 10-43 - „Zidul lui Plank‖. (Ştiinša nu poate spune ce a fost înainte.)

ERA GRAVITĂŠII CUANTICE

1 x 10-43 1 x 1032 nceputul acšiunii legilor fizice. FAZA DE INFLAŠIE

1 x 10-38 1 x 1029 Universul unificat 1 x 10-35 1 x 1028 Prima rupere a simetriei Universului unificat

Decuplarea foršei gravitašionale 1 x 10-34 1 x 1027 Începuturile perioadei extinderii inflašioniste 1 x 10-32 1 x 1027 Sfârşitul perioadei extinderii inflašioniste

Perioada de reîncălzire 1 x 10-11 3 x 1015 A doua rupere a simetriei (Universului unificat)

Decuplarea foršei tari (interacšiunea nucleara tare) ERA QUARK-LEPTONIC

2 x 10-7 2 x 1013 Anihilările particule-antiparticule ―tau‖ 1 x 10-5 2 x 1012 Formarea hadronilor din quarcuri 7 x 10-5 1 x 1012 Anihilare particule-antiparticule „muonice‖

5 x 10-4 4 x 1011 Asimetria barioni-antibarioni (nerespectareasimetriilor C, P, T)

1 x 10-1 3 x 1010 Decuplarea neutrinilor 1 x 100 1 x 1010 Aparišia curenšilor cu sarcină

1 x 101 5 x 109 Anihilările electroni-pozitroni ERA RADIAŠIEI

1 x 102 1 x 109 Începe faza de nucleosinteză. (Apar nuclee de D,He, Li, Be).

1 x 103 4 x 108 ncetarea fazei de nucleosinteză. Energiaparticulelor scade sub bariera Coulomb.

4 x 1010 6 x 104 Densitatea materiei devine egală cu cea radiašiei. ERA MATERIEI

3 x 1013

~ 1 milion ani

3,3 x 103 Combinarea electronilor şi a nucleelor atomice.

Formarea atomilor de H şi He. 1 x 1014

~ 3 milioaneani

20 Formarea galaxiilor din Populašia I.

1,5 x 1016

~ 5 miliardeani

-Formarea soarelui din sistemul nostru solar (face

parte din Populašia a II-a de galaxii).

1,4 x 1016

~ 4,5miliarde ani

- Formarea sistemului nostru solar.




174

1,1 x 1016

~ 3,5miliarde ani

- Aparišia viešii pe Pământ.

4,5 x 1016

~ 15 miliarde

ani

2,73 Momentul actual.

Tabelul 2.10.1 Istoria Universului nostru în cosmologia de tip Big Bang inflašionist.

Există fizicieni şi matematicieni care, pe baza calculelor matematice, caută săgăsească explicašii asupra momentului zero al exploziei inišiale Big Bang. Astfel,există două mari teorii:

a) Teoria (fizica) cuantică a permis unor cercetători fizicieni să emită o seriede teorii referitoare la cauza care a determinat Big Bang-ul. Demonstrašiile făcute

în cadrul şi pe baza teoriei fizicii cuantice, conform cărora o particulă elementarăpoate fi detectată în două locuri în acelaşi timp (de unde şi concluzia că particulaeste într-o permanentă vibrašie), au generat ideea că spašiul şi timpul suntabstracšiuni, iluzii ale gândirii omului.

b) Există şi teoria "supragravitašiei", bazată pe faptul că foršagravitašională este mult prea slabă în raport cu forša electromagnetică sau cu alteforše (deşi în Univers ea se manifestă ca o foršă deosebit de mare şiatotcuprinzătoare). Aceasta a postulat că gravitašia se scurge într-un "Universparalel" şi că forša gravitašională ce rămâne în universul nostru este mult diminuată.

Ambele teorii au condus la dezvoltarea Teoriei „M‖ şi au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele patru (treispašiale şi timpul) pe care le cunoaştem.

O teorie completă şi consistentă care să combine mecanica cuantică şigravitašia, pare să fie teoria stringurilor, însă nu suntem destul de siguri deoarecenu putem verifica prin experimente practice prezicerile teoretice şi trebuie sa nemulšumim doar cu modelele matematice.

Conform sumei istoriilor propusă de Feynmann, o particulă nu are doar osingură istorie, aşa cum ar avea într-o teorie clasică a mecanicii, ci fiecare particulă parcurge fiecare traiectorie posibilă în spaš iu-timp, iar întrucât particula pot fi privită

şi ca o undă (în mecanica cuantică există dualismul undă-particulă), rezultă căfiecărei istorii i se asociază două numere, unul care reprezintă dimensiunea undei,iar celălalt număr reprezintă pozišia sa în ciclu (faza sa). Astfel, probabilitatea ca oparticulă să treacă printr-un anumit punct, se găseşte adunând undele asociatefiecărei istorii posibile care trec prin acel punct. Însă, dacă se încearcă într -adevărefectuarea acestor calcule se ajunge la probleme tehnice serioase. Singura cale dea evita aceste calcule este de a aduna undele pentru istoriile particulei care nu sunt în timpul ―real‖ pe care îl cunoaştem şi îl percepem. Astfel, timpul ―imaginar‖, esteun concept matematic bine definit, întrucât orice număr obişnuit (sau „real‖), înmulšitcu el însuşi are ca rezultat tot un număr pozitiv. Însă acelaşi număr pozitiv poate fi




175

obšinut dacă se înmulšeşte opusul numărului pozitiv, care este un număr negativ, cu el însuşi, ceea ce nu pare tocmai normal. Spre exemplu 2 înmulšit cu 2 fac 4, daracelaşi rezultat se obšine şi dacă înmulšim -2 cu -2. Astfel, dacă înmulšim douănumere pozitive sau două numere negative, rezultatul lor va fi întotdeauna unnumăr pozitiv. Există însă numere speciale (numite imaginare), care dau ca rezultat

numere negative atunci când sunt înmulšite cu ele însele, aşa cum ar fi de aşteptatde altfel. Astfel, se consideră i ca fiind 1 şi atunci numărul imaginar i înmulšit cuel însuşi va avea ca rezultat un număr negativ -1, iar numărul imaginar 2i, înmulšit cuel însuşi va fi -4 ş.a.m.d. Prin urmare, pentru a evita dificultăšile tehnice care apar lasuma istoriilor lui Feynmann, trebuie utilizat timpul imaginar, şi nu timpul real. Adică,pentru efectuarea calculelor, timpul trebuie să se măsoare utilizând numereimaginare, şi nu reale. Acest lucru însă are un efect interesant asupra spašiului şitimpului dispărând complet distincšia dintre acestea. Un spašiu-timp în careevenimentele au valori imaginare pe axa timpului se numeşte euclidian, Euclid fiind

cel care, în Grecia antică, a pus bazele studiului geometriei suprafešelor plane.Ceea ce noi numim acum spašiu-timp euclidian, este foarte asemănător cu excepšiacă el are patru dimensiuni (în loc de cele două ale planului). În spašiu-timpuleuclidian nu există nici o diferenšă între direcšia timpului şi direcšia spašiului. Pe dealtă parte, în spašiul şi timpul real, în care evenimentele sunt marcate de valorireale pe axa timpului, este foarte uşor să spunem care este diferenša între direcšiaspašiului şi cea a timpului, deoarece direcšia timpului în toate punctele se găseşte înconul de lumină al evenimentului, iar direcšiile spašiului se găsesc în afara lui.Stephen Hawking ne spune că, în ceea ce priveşte mecanica cuantică, putem considerautilizarea timpului imaginar

şi a spa

š iu-timpului euclidian doar ca un aparat (sau

artificiu) matematic necesar pentru a efectua calculele care ne oferă răspunsurileprivind spaš iu-timpul real.

Einstein spune că un câmp gravitašional se reprezintă prin spaš iu-timpul curbat,iar particulele care încearcă să urmeze corpul cel mai apropiat, o vor face pe otraiectorie dreaptă într-un spaš iu curbat care se numeşte linie geodezică (decitraiectoriile vor fi linii curbe). Prezicerile teoriei corzilor sunt întocmai cu prezicerileteoriei relativităšii generalizate la scară de lungimi normale. Atunci când laconcepšia despre gravitašie a lui Einstein aplicăm suma istoriilor lui Feynmann, atuncianalogul istoriei unei particule este un acum un spašiu-timp curbat care reprezintă

istoria întregului Univers. Pentru a se evita dificultăšile tehnice ce apar la efectuareacalculelor sumei istoriilor utilizând timpul real, aceste sisteme spašiu-timp trebuieconsiderate euclidiene, adică timpul este imaginar şi nu poate fi separat dedirecšiile spašiului. Pentru a calcula probabilitatea de a găsi un spašiu-timp real cuo anumită proprietate, se adună undele asociate tuturor istoriilor care au aceaproprietate.

În teoria clasică a gravitašiei, care se bazează pe un spašiu-timp real,Universul, spašiul şi timpul au început la o singularitate. Pe de altă parte, în teoriacuantică a gravitašiei când se utilizează spašiu-timpul euclidian, acesta are o

întindere finită, dar fără singularităši care să formeze limite sau margini. Astfel




176

spašiu-timpul ar fi întocmai ca suprafaša Pământului, doar că pe lângă cele douădimensiuni spašiale ar mai avea încă două (una spašială şi timpul). SuprafašaPământului este finită, dar nu are limite sau margini, adică în orice direcšie amcălători nu vom ajunge la o limită sau o margine, ci vom ajunge în locul de unde amplecat (Figura 2.10.2).

Fiecare istorie din suma istoriilor, conform mecanicii cuantice, nu descrie numaispašiu-timpul, ci tot ceea ce se află în el, inclusiv organismele complicate precumfiinšele umane care pot observa Universul şi istoria lui. Aceasta poate da o altăjustificare principiului antropic, deoarece dacă toate istoriile sunt posibile, atunci,atâta timp cât noi existăm doar în una din istorii, putem explica de ce Universul esteaşa cum este.

Istoria Universului în timp real însă ar arăta foarte diferit. Acum zece saudouăzeci de miliarde de ani, el ar fi avut o dimensiune minimă, care era egală curaza maximă a istoriei în timpul imaginar. La momente reale ulterioare, Universul s-ar extinde ca într-un model haotic infla

šionist, spre o dimensiune foarte mare

şi în

cele din urmă va suferi din nou un colaps către ceea ce noi numim singularitate întimp real.

Figura 2.10.2 Universul reprezentat în timpul imaginar.Spašiu-timpul euclidian este finit, dar fără limite.

Importanša reală a teoremelor singularităšilor este confirmarea faptului căgravitašia devine, în unele situašii, cea mai importantă foršă, dominând celelalteforše, rezultând astfel că efectele gravitašionale cuantice nu pot fi ignorate.Aceasta conduce însă la ideea că Universul este finit atât reprezentat în timp real,cât şi în timpul imaginar. Reprezentat în timpul imaginar, Universul ar avea o

dimensiune maximă şi una minimă (zero), dar fără limite sau singularităši. Cu alte

Dimensiunea

maximă

Dimensiunea

Universului creşte cu

timpul imaginar

Dimensiunea

Universului scade cu

timpul imaginar

Big Crunch

Big bang

Universul




177

cuvinte nu putem ―ieşi‖ din acest Univers finit , dar niciodată nu vom ajunge la o limităsau margine în călătoria noastră, ci vom ajunge în locul de unde am plecat.

Principiul de incertitudine implică faptul că Universul timpuriu nu putea ficomplet uniform, deoarece trebuie să fi existat unele incertitudini sau fluctuašii alepozišiei şi vitezelor particulelor. După Big Bang, Universul a suferit o perioadă de

expansiune rapidă, ca în modelele inflašioniste. În această perioadăneuniformităšile inišiale s-au amplificat până ce au fost destul de mari pentru aexplica originea structurilor pe care le observăm în jurul nostru. Într-un Univers înexpansiune în care densitatea materiei varia uşor de la un loc la altul, gravitašia arfi determinat regiunile mai dense să-şi înceteze expansiunea şi să înceapă să secontracte. Aceasta ar fi condus la formarea galaxiilor, stelelor şi, în cele din urmă, aomului.

Spašiul şi timpul formează o suprafašă închisă (deci finită), însă fără limite,iar această idee, ne spune savantul Stephen Hawking, are de asemenea implicašii

profunde pentru explicarea modului în care Dumnezeu a creat Universul. Datorităsuccesului teoriilor ştiinšifice în descrierea evenimentelor, majoritatea oamenilor autendinša să creadă că Dumnezeu a permis Universului să evolueze conform unor legişi nu ar interveni în Univers pentru a ―încălca‖ sau modifica aceste legi. Asta nu înseamnă însă că Dumnezeu nu le poate modifica, ci doar că nu vrea să modificelegile, întrucât dacă El le-a făcut aşa, numai El le poate schimba. Totuşi, aceste legidin Univers care sunt puse de Creator şi pe care le descoperă ştiinša, nu ne spuncum trebuie să fi arătat Universul la început. Universul, spaš iul şi timpul au un începutla o singularitate, cu alte cuvinte au fost făcute din „nimic‖, deci rămâne la latitudinealui Dumnezeu „când‖ şi „cum‖ să creeze Universul. Iar prin „când‖ nu înš elegem ceva

temporal, ci cauzal. Astfel ştiinša confirmă că Universul are un început, deci este finit(limitat) şi că doar Creatorul este nelimitat şi, deci, necondiš ionat. Pe de altă parte,legea conservării energiei (masa sau energia echivalentă nu poate fi creată, nicidistrusă) ne arată că noi nu putem crea nimic, ci doar modificăm cele ce există înUnivers prin legile ştiinš ei care sunt puse de Creator sau, cu alte cuvinte, „construim‖ cuceea ce există deja creat de Dumnezeu şi în limitele care ne-au fost nouă puse, caoameni. Prima lege din mecanica clasică (newtoniană, cunoscută sub numele de―principiul ineršiei‖ , ce arată fără echivoc că trebuie să existe o cauză externăUniversului (spašiului, timpului…) care să creeze legile ştiinš ei şi să declanşeze Big

Bang-ul. O dată cu aparišia mecanicii cuantice, am ajuns să recunoaştem căevenimentele nu pot fi prezise exact, ci există întotdeauna un anumit grad deincertitudine. Cu alte cuvinte nu putem prezice cu exactitate evenimentele viitoare.Putem atribui această caracteristică de incertitudine, intervenšiei divine care nearată că viitorul nu este decis, prescris. Deci nu există predestinare, iar noi avem înfaša noastră o infinitate de posibilităši, adică suntem liberi să alegem şi suntem pedeplin răspunzători pentru faptele noastre. Asta nu înseamnă că Dumnezeu, careeste mai presus de Univers, de spašiu şi timp, nu ştie ceea ce va fi, El preştie, dar nupredestinează. Astfel, noi nu ştim când va fi sfârşitul acestui Univers şi nici nu îl vom

putea calcula vreodată, întrucât nu are o dată fixată temporal (timpul este relativ),




178

ci cauzal întrucât, conform Scripturii, sfârşitul va veni când răbdarea lui Dumnezeupentru „îndreptarea‖ omului va ajunge la sfârşit. Aşadar, doar de noi oameniidepinde data venirii acelei zile, iar cei drepši ―aşteptând şi grăbind venirea zileiDomnului‖ 1 vor trăi veşnic în ―ceruri noi şi Pământ nou‖ 2. Reamintesc ceea ce amafirmat în câteva rânduri în capitolele anterioare, anume că sfântului Apostol ş i

Evanghelist Ioan Teologul i-a fost revelat acest adevăr şi a ―văzut cer nou şi pământnou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este‖ 3,deoarece Dumnezeu a spus: ―Eu voi face ceruri noi şi pământ nou. Nimeni nu-şi va maiaduce aminte de vremurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte‖ 4.

Ştiinša modernă este fondată pe ideea că există o totală separašie întresubiectul-observator şi realitate, considerând-o pe cea din urmă ca fiind completindependentă fašă de subiectul-observator. Dar, în acelaşi timp, tot ştiinša modernă a dat trei postulate fundamentale care acšionează până la gradul cel mai înalt allegilor cercetării. Primul ne spune că legile universale descoperite se exprimă în

limbaj matematic, al doilea principiu postulează că descoperirea acestor legi severifică prin experimente ştiinšifice, iar al treilea arată că există oreproductibilitate perfectă a datelor experimentale. Extraordinarele succese alefizicii clasice, de la Galileo, Kepler şi Newton până la Einstein, au confirmatvaliditatea acestor postulate. În acelaşi timp, ele au contribuit la instaurareaparadigmei simplităšii, care devine dominantă pe durata secolului al XIX-lea. Fizicaclasică este fondată pe ideea de continuitate în acord cu evidenša alimentată deorganele de simš: putem trece de la un punct din spa šiu, în care ne aflam într-untimp bine precizat, în alt punct din spašiu, cu timpul lui corespunzător, fără a treceprin toate punctele intermediare. Fiecare fenomen fizic poate fi înšeles ca un şir

continuu de cauze şi efecte.Conceptul de determinism este central în fizica clasică. Ecuašiile fizicii clasice

sunt astfel concepute încât, dacă se cunosc pozišia şi viteza unui obiect fizic, la unanumit moment dat, se pot calcula pozišia şi viteza aceluiaşi obiect fizic la un altmoment de timp. Legile fizicii clasice sunt legi care asigură determinarea. Stărilefizice sunt funcšii de pozišie şi viteză, astfel că, dacă sunt cunoscute condišiile inišiale(starea la un moment de timp dat), se poate stabili cu exactitate starea fizică la unalt moment de timp.

Obiectivitatea fizicii clasice este fundamental legată de cunoaşterea

deplasării obiectului într-o dimensiune temporală şi trei dimensiuni spašiale. Rolulcentral al nošiunii de spašiu-timp în patru dimensiuni nu a fost afectat de cele două teorii relativiste ale lui Einstein (restrânsă şi generalizată), care constituie apogeulfizicii. De menšionat că mecanica cuantică este, din punct de vedere conceptual,total diferită de mecanica clasică. Ca urmare a descoperirii lui Planck, se poatetrage concluzia că energia are o structură discontinuă, adică discretă. Entităšile

1 II Petru 3,12.2 II Petru 3,13.3 Apocalipsa 21,1.4 Isaia 65,17.




179

cuantice, sunt în acelaşi timp corpusculi şi unde, iar faimoasele relašii de incertitudineale lui Heisenberg arată, fără ambiguitate, că este imposibil să fie localizată oparticulă într-un anumit punct al spašiului şi la un anumit timp. Cu alte cuvinte, esteimposibil de a determina traiectoria particulei. Nedeterminismul existent la scaraparticulei este un nedeterminism structural, fundamental şi ireductibil. Aceasta nu

înseamnă nici întâmplare, nici imprecizie. Adevărata problemă este incompatibilitatea între realismul cuantic şi cel clasic. Obiectul clasic este localizat în spaš iu şi timp, spredeosebire de obiectul cuantic care nu este localizat în spaš iu-timp. El se mişcă într-unspašiu matematic abstract, descris de algebra operatorilor, nu de cea a numerelor.În fizica cuantică abstractizarea este mai mult decât o simplă metodă de descriere arealităšii, ea constituie chiar realitatea însăşi. Obiectul clasic este supus unei cauzalităš ilocale, în timp ce obiectul cuantic nu este expus acestei cauzalităš i. Este imposibil deprezis un eveniment cuantic individual. Se poate prezice numai probabilitateaproducerii evenimentelor. Cheia înšelegerii acestei situašii, aparent paradoxală şi dealtfel ira

šională din punctul de vedere al realismului clasic, este principiul

superpozišiei cuantice, care ne spune că superpozišia a două stări cuantice este, deasemenea, o stare cuantică. Mecanica clasică nu este un caz particular al mecaniciicuantice deoarece constanta lui Planck, care caracterizează interacšiile cuantice,are o valoare binecunoscută întotdeauna mai mare de zero. Ruptura radicală dintrerealismul clasic şi cel cuantic explică de ce nu s-au putut unifica până acum, într-osingura teorie unitară, cele două teorii paršiale, a relativităš ii şi a mecanicii cuantice, înciuda evoluš iei rapide a teoriei câmpului cuantic.

Teoria Stringurilor este extrem de promišătoare şi pare să fie teoriacompletă care să descrie acest Univers, adică modul cum este guvernat.

Descoperirea unei mari teorii unificatoare nu va însemna sfârşitul ştiinšei, ci vamarca un început, nicidecum un sfârşit, demonstrând că Universul poate fi înšeles şi,mai mult, că este guvernat de un principiu unic. După descoperirea teorieiunificatoare, următoarea problemă pe care o vor discuta filosofii, savanš ii şi oameniide ştiinšă va fi de ce existăm noi şi Universul. Dacă am găsi răspuns şi la această întrebare, „aceasta ar reprezenta triumful final al raš iunii umane, întrucât am cunoaştepušin din gândirea lui Dumnezeu‖, spunea marele savant contemporan StephenHawking.

Cosmologia se poate constitui acum ca o veritabilă interfašă în dialogul

dintre teologie şi ştiinšă. În partea a doua a acestei lucrări vom oferi răspunsul laaceastă a doua întrebare şi anume: De ce existăm noi oamenii şi Universul în caretrăim?

Rešinem: Între (adevărata) ştiinšă şi (adevărata) religie (credinšă în Hristos ,

Dumnezeu adevărat şi Om adevărat), nu există contradicšie, ci distincšie. Ştiinša nu va putea spune niciodată nimic despre:

→ Care este cauza Big Bang-ului?

→

Ce a fost înainte de „Zidul lui Plank‖, 10-43 secunde?→

Cum au apărut legile fizicii (ale

ştiin

šei)?




180

→ Care este originea constantelor din Univers?→ Care este cauza viešii (şi cum a apărut ea)? → De unde provine "superioritatea" omului fašă de toate celelalte

animale).→ Fiinša Lui Dumnezeu (căci ştiinša poate vorbi doar despre creašia

materială). Atât ştiinša cât şi religia susšin că:

→ Universul acesta (cu tot ce este în el, inclusiv cerul), are un început din nimic, înetape şi va avea un sfârşit.

→ Spašiul si timpul au un început din nimic.→ Legile care guvernează universul au un început din nimic. →

Nu există timp absolut. Timpul este relativ.→ Universul este dinamic, nu static. Nu există spašiu absolut. Spašiul este relativ.

Nu există stare de repaus absolut. →

Lumina se propagă cu viteză finită (constantă), putând exista astfel alternanšazi-noapte (Dacă lumina nu s-ar propaga cu viteză finită ci infinită, atunci cerulnopšii ar fi luminos ca şi ziua, datorită luminii care ar veni instantaneu de laalte stele într-o cantitate foarte mare).

→ Materia (energia) are un început din nimic şi apare toată în acelaşi moment,ulterior ea nu poate fi creată şi nici distrusă de către cineva din Univers.

→ Universul se supune unui singur set de legi (valabile peste tot în Univers, ce nupot fi schimbate sau modificate de nici o fiinšă inteligentă din Univers).

→ Universul este închis (nu se poate ieşi din el).

→

Universul este finit, dar fără limite spatio-temporale.→ Vietăšile biologice apar treptat de la simplu la complex. Există un singur

principiu al viešii biologice.→ Creierul (mintea) este cel care coordonează omul. → Nu există diferenšă între om şi animale din punct de vedere fiziologic

(trupeşte). Credinša (creştin ortodoxă) mărturiseşte că:→ Universul este în Dumnezeu (şi nu Dumnezeu este în Univers).→ Dumnezeu este creatorul oricărei existenše spirituale şi materiale.→

Diferenša între om şi animale nu este nicidecum trupească, ci de naturăsufletească. Doar omul este trup şi suflet spiritual, iar prin spirit (rašiune,gândire) poate fi în legătură conştientă cu Dumnezeu, Sfântul Duh sălăşluindu-se în duhul (spiritul sufletului) omului.

→ Omul poate alege să aibă viaša veşnică (în trup şi suflet) prin naşterea dinnou în Hristos (Taina Sfântului Botez) şi împărtăşirea reală (nu simbolică) cuadevărat trupul şi sângele Domnului Hristos, în Taina Sfintei Euharistii,făcându-se astfel ―părtaş dumnezeieştii firi‖ (II Petru 1,4) în toatădeplinătatea ei.




181

În continuare sunt listate unele probleme teoretice fundamentale din fizică sauidei teoretice lipsite de dovezi experimentale concludente. Paršial ele sunt în strânsălegătură unele cu altele. Se crede că multe dintre ele şi-ar putea găsi răspunsul într-oteorie mai generală, precum ar fi teoria Gravitašiei cuantice.

Gravitašia cuantică şi Cosmologia a) Gravitašia cuantică: Cum s-ar putea realiza o fuziune consistentă între teoriarelativităšii şi mecanica cuantică, materializată într-o teorie cuantică a câmpurilor? Esteteoria stringurilor (sau una din variantele ei, Teoria M) aproape de o asemenea fuziune?Mai riguros, câtă informašie experimentală am putea extrage pentru fizica de la scalaPlanck?

b) Găuri negre, informašie, radiašie şi structură: Pot produce găurile negreradiašie termică, în conformitate cu deducšiile teoretice? Ar putea această radiašie să nefurnizeze informašii privind structura găurilor negre, aşa cum sugerează teoria corzilor(stringurilor), sau nu, după cum ar rezulta din calculele inišiale ale lui Hawking? Dacă nu,iar dacă găurile negre se pot „evapora‖, atunci ce se întâmplă cu informašia

înmagazinată în ele? (Mecanica cuantică nu permite ca informašia să fie distrusă.) Sau arfi oare posibil ca radiašia să se oprească la un moment dat, lăsând în urma ei resturi dingaura neagră? Există vreo metodă de a stabili cumva structura internă a acestor resturi?

c) Dimensiuni suplimentare: are Natura mai multe dimensiuni decât cele patruspašio-temporale? Dacă da, care este numărul lor? Este acest număr o proprietateindependentă a Universului, sau rezultă din alte legi ale fizicii? Putem stabili pe caleexperimentală numărul dimensiunilor?

d) Universuri paralele: Există vreun argument al fizicii teoretice în favoarea

existenšei în paralel a altor universuri, cu legi fizice implicând alte consecinše pentruinflašia cosmică? Este justificată utilizarea principiului antropic pentru rezolvarea dilemelorcosmologice globale?

Fizica energiilor înaltea) Mecanismul Higgs: Există particula/bosonul Higgs? Ce se întâmplă dacă nu

există? b)Problema ierarhiei: De ce este tocmai gravitația cea mai slabă forță? De ce

diferă ea atât de mult de celelalte forțe?

c) Insula de stabilitate: Cât de mare poate fi un atom stabil?d) Monopolul magnetic: Există cumva un purtător al „sarcinii magnetice‖? e) Dezintegrarea protonului şi Teoria Marii Unificări: Cum pot fi unificate cele

trei interacțiuni nucleare fundamentale ale teoriei cuantice a câmpurilor? Oare protonuleste absolut stabil? Dacă nu, care este timpul său de înjumătăšire?

f) Supersimetria: Există supersimetria spațiului-timp în realitate? Dacă da, careeste mecanismul ruperii de simetrie?




182

Alte problemea) Mecanica cuantică la limita principiului de corespondenšă: Există vreo

interpretare a mecanicii cuantice superioară celorlalte? Cum ar putea descrierea cuanticăa realităšii, care include elemente precum superpozišia stărilor sau colapsul funcšiei deundă, să ne furnizeze o explicašie concretă a realităšii macroscopice?

b) Informašia fizică: Există fenomene fizice, precum găurile negre sau colapsulfuncšiei de undă, care distrug complet informašia despre stările lor inišiale? c) Teoria completă: Există vreo teorie care să explice valorile tuturor constantelor

fizice fundamentale? Depind aceste constante fizice fundamentale de timp? Există vreoteorie care să explice de ce grupurile de etalonare ale Modelului Standard sunt tocmaicele care sunt şi nu altele, să explice de asemenea de ce observăm 3+1 dimensiuni alespašiului-timp şi de ce toate legile fizicii sunt tocmai cele care sunt? Teoria stringurilor şiprincipiul antropic sunt corecte? Există vreo consecinšă a lor ce poate fi testată?

Fenomene lipsite de o explicație ştiinšifică riguroasă Cosmologie şi Fizica energiilor înaltea) Universul accelerat şi Constanta cosmologică;b) Asimetria barionică: De ce există mai multă materie decât antimaterie în

Universul vizibil?c) Materia întunecată: Ce este materia întunecată? Are ea vreo legătură cu

supersimetria?d) Ruperea simetriei interacšiunii electroslabe (în interacšiunea electromagnetică

şi interacšiunea slabă) e) Entropia (săgeata timpului): De ce entropia Universului a fost mai mică în

trecut, ducând la o distincšie între trecut şi viitor?f) Masa neutrinului: Care este mecanismul responsabil pentru generarea masei

neutrinului?g) Spinul nucleonilorh) Cromodinamica cuantică în regim neperturbat



183

2.11 Cosmologia - interfaša în dialogul dintre teologie şi ştiinšă

Este cunoscut faptul că problemele fundamentale, privind existenša lumii şisensul ei, cu cât sunt mai cercetate, cu atât mai mult provoacă spiritul şi îndeamnă lao căutare mai adâncă a adevărului. În timp ce Biserica propovăduieşte Adevărulrevelat de Dumnezeu, ştiinša caută cu mijloace proprii rašiunii omeneşti să dearăspuns şi solušii întrebărilor lumii.

Trebuie să precizăm că între religie şi ştiinšă nu există opoziš ie, ci distincš ie,ele completându-se. Lumea văzută (Universul) şi cea nevăzută a fost creată prinlogos, iar Hristos este logosul întrupat, deci adevărata ştiinšă şi adevărata credinšăconverg către adevăr, completându-se reciproc. Ştiinša lămureşte multe din tainelelumii materiale, dar inišiativa ei limitată (de Univers şi de legile ştiinšei care au un început) nu poate spune nimic despre lumea duhovnicească. Întrucât se sprijină

numai pe rašiunea umană, ştiinša are nevoie de cunoştinšele teologice revelateatunci când doreşte să afle cauza (existenšei) Universului. Ştiinša nu poate spunenimic despre cauza (originea) legilor fizicii care guvernează Universul.

Dumnezeu ‖ a zidit lumea din nimic‖ 1, iar ştiinša a demonstrat că Universul a început de la o singularitate inišială unde curbura spašiu-timpului era infinită (adicănu exista nici spašiu, nici timp şi nici legile fizicii), iar densitatea masei/energiei erainfinită (pentru că teoria trebuie să fie în concordanšă cu legea conservăriienergiei). Existenša unei astfel de singularităš i inišiale nu a rămas doar o filosofie, ci afost demonstrată de matematica elegantă şi rafinată a lui Roger Penrosa, căruia s-aalăturat marele savant Stephen Hawking.

Ştiinša (din lat. scientia = cunoaştere) înseamnă investigarea sau studiulnaturii prin observašie şi rašionament, cuprinzând suma tuturor cunoştinšeloracumulate în urma acestei cercetări. Majoritatea oamenilor de ştiinšă consideră că investigašia ştiinšifică este cea care corespunde metodei ştiinšifice, un proces al căruiscop este evaluarea cunoştinšelor empirice. Ştiinša este o metodă folosită cu scopulde a acumula cunoştinše şi are două mari dimensiuni: experimentul (căutarea uneiinformašii rapid disponibile) şi teoria (dezvoltarea de modele care explică ceea cese observă). Cele două ramuri mari ale ştiinšei sunt: ştiinšele naturale (studiul naturii)şi ştiinšele sociale (studiul comportamentului uman şi al societăšii).

Obiectivul metodei ştiinšifice este de a porni de la una sau mai multeipoteze şi de a dezvolta o teorie validă. Ştiinša se bazează pe studiu empiric, iarmetoda ştiinšifică constă în următoarele faze: observarea unui fapt, formularea uneiprobleme, propunerea unei ipoteze, realizarea unui experiment practic pentru atesta validitatea ipotezei. Pentru o siguranšă sporită în tragerea concluziei, întregulexperiment trebuie să fie controlat (experimentul controlat este acel experimentrealizat prin tehnici care permit înlăturarea variabilelor care pot influenša

1 Solomon 11,17.




184

rezultatul). În acest tip de experimente, se foloseşte metoda dublu-orb, carefoloseşte: un grup de test (un grup care va fi efectiv testat) şi un grup de control (ungrup care nu va fi testat şi care este folosit doar pentru a dovedi că testul estevalid).

În ştiinšă, termenii de "model" , "ipoteză" , "teorie" şi "lege fizică" au alte

înšelesuri decât în limbajul uzual. Astfel, oamenii de ştiinšă folosesc termenul de"model" pentru a exprima o descriere a „ceva‖ (lucru, fenomen, etc.), în mod specific„ceva‖ care poate fi folosit pentru a face predicšii care pot fi testate prinexperiment sau observašie. O ―ipoteză‖ este o afirmašie care încă nu a fost niciconfirmată, nici infirmată prin experiment. O „lege fizică‖ sau o "lege a naturii" esteo generalizare ştiinšifică bazată pe observašii empirice.

Cuvântul teorie este înšeles greşit de mulši oameni, mai ales de cătrenespecialişti. În limbaj comun, teorie înseamnă idei care nu se bazează pe nici odovadă solidă. În contrast cu aceasta, oamenii de ştiinšă de obicei folosesc acestcuvântul teorie pentru a se referi la m

ănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A

spune "mărul a căzut" înseamnă a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană agravitašiei universale este un corp de idei care permit unui om de ştiinšă să explicede ce mărul a căzut şi să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie care are o cantitate copleşitoare de dovezi pe care se sprijinăeste considerată a fi "dovedită" în sens ştiinšific. Unele modele acceptate universal,precum teoria heliocentrică şi teoria atomică au supraviešuit testării empiriceriguroase fără a fi contrazise. Teorii mai noi, precum teoria stringurilor, pot oferiidei promišătoare, dar încă trebuie sa treacă prin acelaşi proces pentru a fiacceptate.

Oamenii de ştiinšă niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut.Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie ştiinšifică dovedită nu pretindecă explică totul. Există multe teorii paršiale care explică paršial Universul, însă nuexistă (încă) o teorie completă care să explice totul (să poată răspunde la toate î ntrebările legate de existenša Universului). Chiar şi teoriile fundamentale se potdovedi a fi imperfecte dacă observašiile practice în circumstanše noi suntinconsistente cu prezicerile acestor teorii. Mecanica newtoniană este un exemplufaimos de lege care nu a supraviešuit experimentelor care implică viteze apropiatede cea a luminii, sau care se desfăşoară în apropiere fašă de câmpuri

gravitašionale puternice. În afara acestor două situašii descrie, legile lui Newton(mecanicii clasice) rămân un model excelent de mişcare şi gravitašie. Însă, pentru că relativitatea generală oferă explicašii atât pentru toate fenomenele descrise demecanica newtoniană, cât şi pentru viteze apropiate de cea a luminii, este privită ca o teorie superioară (dar totuşi incompletă pentru că nu poate descrie gravitašiala nivel cuantic) .

Procesul cunoaşterii ştiinšifice are mai mulši paşi. În unele ştiinše numai oparte din paşii de mai jos pot fi parcurşi şi deseori cunoştinšele sunt dobândite în altmod, inclusiv prin hazard. Aceşti paşi sunt: observarea şi măsurarea fenomenelor;acumularea şi ordonarea materialului; crearea de ipoteze şi modele, prognoze,

stabilirea nivelului de importanšă; testarea ipotezelor modelului prin experimente,




185

teste, încercări; confirmarea sau infirmarea ipotezelor; publicarea rezultatelor,pentru ca acestea să poată fi validate de alšii; modificarea, dezvoltarea sauinvalidarea modelului, în funcšie de rezultatul testelor şi de opiniile criticilor. În cazulconfirmării experimentelor practice, dezvoltarea unei teorii trebuie însă să îndeplinească anumite criterii bine stabilite. Acest model este valabil doar pentru

disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru ştiinšele istorico-hermeneutice suntvalabile alte principii.

Astfel, criteriile teoriei ştiinšifice sunt: lipsa afirmašiilor care se conšin pe ele însele ca premise, consistenšă internă (lipsă de contradicšii în cadrul teoriei),consistenšă externă (lipsă de contradicšii cu alte teorii recunoscute), valoareacercetării (explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate);testabilitate empirică; explicašie eficientă; falsificabilitate (o teorie trebuie să fieastfel formulată, încât afirmašiile să poată fi infirmate prin experiment. Teoriinefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment, nu pot fi considerate

ştiin

šifice.)

Criteriile experimentului ştiinšific, care asigură corectitudinea sunt:1. Obiectivitate: un experiment este obiectiv, dacă cercetători diferiši, în

condišii identice, ajung la aceleaşi rezultate finale.2. Fidelitate: un experiment este fidel, dacă în aceleaşi condišii, în repetate

rânduri, duce la rezultate identice, deci se poate repeta.3. Validitate (valabilitate): Un experiment este valid, dacă regula de

măsură într-adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se eviteca alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influenšeze rezultatul.

4. Standardizare şi comparabilitate: rezultatele unui experiment sunt

comparabile doar dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigurarepetabilitatea şi verificarea unui experiment, regulile de evaluare aexperimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

Teoremele din matematică au avantajul că nu ne cer o cunoaştere detaliatăa structurii Universului. Ele ne oferă posibile ipoteze aplicabile Universului nostru,care ne dau garanšia unei singularităši inišiale doar printr-o cale matematică.Astfel, existenša unei singularităši inišiale, dar care scapă investigašiilor noastrefăcute pe baza legilor fizicii pe care le cunoaştem permite doar afirmarea unui început al Universului, nu însă şi a modului în care s-a realizat acest început (al

spašiu-timpului, materiei etc.). Această perspectivă a cosmologiei ştiinšifice este îndeplină concordanšă cu viziunea religioasă despre lume. În singularitatea inišialălegile matematice, precum şi legile teoriei relativităšii generalizate aplicabilecontinuumului spašiu-timp, nu mai pot funcšiona, deoarece e vorba de o realitatemai presus de ceea ce ştiinša poate explica, întrucât legile ştiinšei însele au luatnaştere atunci. Ştiinš a nu poate depăşi creatul, iar în cazul singularit ăš ii iniš iale suntemla limita creatului, acolo unde cosmologia ştiinš ifică se întâlneşte cu teologia care nerevelează şi cele mai presus de creašie, adică Dumnezeirea.

Implicašiile tainicului şi a limitării ştiinšei datorate existenšei singularităšiiinišiale sunt recunoscute de cosmologia contemporană. O primă teorie cosmologică ce

evidenšiază existenša unei singularităš i iniš iale este cea a preotului romano-catolic




186

Georges Lemaître, cel care a formulat Teoria Big Bang-ului pe baza TeorieiRelativităš ii lui Albert Einstein. Eforturile acestuia sunt considerabile pentru realizareaunei teorii cosmologice unitare. Problema cosmogonică a intervenit la Lemaîtreplecând de la structura Universului, adică studiile cosmologice l-au condus lacosmogonie. În timpul unui colocviu din 1931, Lemaître a schišat pentru prima dată

teoria lui cosmogonică, numită teoria atomului primitiv. El a folosit noile rezultate alefizicii cuantice şi ale fizicii nucleare, dând o nouă perspectivă cercetărilorcosmologice. Lemaître a considerat că nucleul atomului primitiv a concent rat întreagamasă şi energie a Universului. Cosmogonia este rapidă, explozia inišială având un rolcentral, evenimentele succedându-se de la simplu la complex. Preotul romano-catolicLemaître a fost primul autor ştiinšific care promova o cosmogonie ce presupune osingularitate inišială.

Cosmologia ştiinšifică contemporană poate da mărturie despre existenš a uneisingularităš i iniš iale, ale cărei consecinš e pot fi observabile, dar ea nu poate emite un

principiu despre ceea ce e această singularitate inišială. Structura Universului vizibil

este o extindere a condišiilor dintr-o anume vecinătate a singularităšii inišiale, dardespre problema începutului Universului, cum şi de ce a trebuit să se ajungă la formacunoscută a Universului în care trăim, nu se poate spune nimic din punct de vedereştiinš ific. Cosmologia ştiinšifică contemporană reprezintă o interfašă pentru un dialogonest cu teologia deoarece afirmă un început şi un sens al Universului, dar totodată îşiconştientizează limitele în explicitarea lor. Astfel, teologia este chemată pentru amărturisi despre problema începutului şi sfârşitului Universului; şi chiar mai mult decâtatât, de a explica originea şi a da un sens existenš ei cosmosului care, din perspectivăcreştină, se împlinesc doar în Hristos.

Neputinš a cosmologiei contemporane de a da mărturie despre origineaUniversului sporeşte taina lumii în care trăim (ceea ce o face şi mai frumoasă şi maidemnă de asumat). Concepšia despre Universul care se dezvoltă dintr-o singularitateinišială are la bază teoria astrofizicianului american Gamow. Această teoriepresupune o primă fază explozivă în care domină fenomenele nucleare ce conducla formarea atomilor; o fază de condensare a materiei formate în stele şi galaxii; ofază actuală în care se observă expansiunea galaxiilor şi stingerea unor stele şi, încele din urmă, o fază a contracšiei Universului, datorită gravitašiei. Acest modelcosmologic este în perfectă concordanšă cu cosmogonia biblică.

Cei care au elaborat la început teoria singularităš ii iniš iale nu au avut în vedererelašionarea ei cu vreun fel de teologie. Perspectiva lui Gamow asupra singularităš iiiniš iale este una necreştină, însă este similară cu revelašia biblică. Studiulmicrocosmosului, al particulelor elementare au permis pătrunderea unor taine alemacrocosmosului, ale Universului. S-a ajuns la imaginea unui Univers care s-a dezvoltatdintr-o singularitate inišială, prin explozia Big Bang. Fizicienii au făcut aceastăincursiune inversă în timp, spre originile cosmosului. În acele prime momente aleUniversului sunt, în mod vizibil, expuse foarte clar legăturile dintre microcosmos şimacrocosmos. Se poate merge în timp înapoi până la timpul 10-43 secunde. Aceastăbarieră temporală a mai fost numită ―zidul lui Planck‖. Dincolo de acest moment nu

se poate ştii ce a fost. Prin explozia inišială ( Big Bang ) nu trebuie să înš elegem o




187

explozie a unei materii într-un spaš iu vid preexistent şi într-un timp preexistent, ci prinBig Bang-ul Universului înš elegem de fapt o explozie în care au luat fiinšă materia,spaš iul şi timpul, Universul fiind finit (atât în spašiu şi timp, cât şi în materie şienergie), dar fără limite, aşa cum am arătat în capitolele anterioare.

Universul (lumea) a apărut odată cu timpul, nu în timp. Dincolo de zidul lui

Plank nici o lege a fizicii nu este valabilă, întrucât atunci au luat naştere însăşi legilefizicii, pentru că înainte de acest moment este ―nimicul‖. Nu putem aplica legile fiziciila ―nimic‖. Nu mai avem spašiu, timp pentru a aplica teoria relativizată a lui Einstein.Astfel ştiinša ajunge să-şi declare propriile limite.

În dialogul teologiei cu ştiinša în planul cosmologic (şi nu numai), existăconcordanšă (de exemplu identificarea zilelor biblice a creašiei cu etapelemodelului cosmologic al Big Bang-ului). Acest tip de concordanšă este ontologic.Există şi o concordanšă epistemologică. Georges Lemaître recunoaşte că atât ştiinša,cât şi teologia ajung la unicul adevăr.

Astăzi, teoria Big Bang-

ului (confirmată de Savantul Stephen Hawking), este

acreditată de cosmologia ştiinšifică în explicarea începutului Universului. Aceastăteorie cosmologică venită din partea ştiinšei a dat naştere la mai multe interpretărifilosofice şi teologice.

Rešinem că teoria Big Bang-ului confirmă creaš ionismul biblic. Această teorie este un instrument apologetic pentru a demonstra crearea lumii de către Dumnezeu. Această pozišie este ilustrată de mulši savanši credincioşi, printre care şimatematicianul englez Sir Edmund Taylor Whittaker, în lucrarea „Space and spirit.Theories of the Universe and the arguments for the existence of God‖ . Această lucrarea constituit referinš a discursului Papei Pius al XII-lea din 1951, când acesta a validat

teoria Big Bang-ului din perspectiva biblică. Trebuie precizat că Whittaker eramembru al Academiei Pontificale de Ştiinše.

Big Bang-ul poate fi situat într-o problematică a dezbaterilor care întemeiază un dialog onest între teologie şi ştiinšă; şi de ce nu, chiar ar putea constitui un veritabilinstrument apologetic pentru demonstrarea credinš ei creştine. Cunoaşterea corectă,asumarea lucidă a datelor puse la dispoziš ie de teoria Big Bang-ului poate să permităo înšelegere mai adecvată a contextului cosmologic actual şi, ca atare, o plasarecorespunzătoare în cadrul corespondenš ei între teologie şi ştiinšă.

Noile cosmologii se distanšează de metodologia empiristă şi pozitivistă,

optând pentru o metodologie necarteziană. Un prim principiu al cosmologiilordezvoltate în secolul al XX-lea este cel al înlocuirii experienšei observabile cudeducšia axiomatică a unor modele matematice, care pleacă de la premisalegăturii observatorului cu Universul, şi a legilor matematico-fizice cu realitatedeschisă. Important este faptul că, în noua cosmologie, nu au fost angajate numaivalori epistemologice, ci şi valori etice şi religioase. Astfel, cosmologia se poateconstitui acum ca o veritabilă interfašă în dialogul dintre teologie şi ştiinšă.

În plan cosmologic, se poate valorifica un dialog între teologie şi ştiinšă, chiardacă acestea au metodologii diferite, deoarece actualmente cosmologia ştiinšifică nuse mai ocupă de un Univers detaşat de om, ci dimpotrivă îl implică pe om (principiul

antropic). Orice teologie care surprinde relašionările Dumnezeu-om-lume se




188

întâlneşte cu cosmologia ştiinšifică într-o perspectivă care fructifică istoria umanităšii,corelând-o cu evolušia cosmosului. Astfel, începutul Universului este asociat cuetapele creašiei, sfârşitul Universului cu eschatologia creştină. În acest mod se poateajunge la o mai adâncă pătrundere în tainele creašiei lui Dumnezeu şi la o asumaremai responsabilă a lumii ca dar neprešuit al lui Dumnezeu, bazându-ne atât pe

cunoaşterea revelată, cât şi pe cea verificată indubitabil prin mijloacele ştiinšei.Ortodoxia noastră face eforturi pentru a diminua ideea greşită de conflict î ntrereligie şi ştiinšă (istoria nu cunoaşte prigoana ortodoxă împotriva ştiinšei). Convinsă că adevărul revelat rămâne de-a pururi neschimbat, Biserica Ortodoxă ştie căcercetarea ştiinšifică, în continuă redimensionare, va ajunge la noi şi noi descopeririştiinšifice, ce nu vor putea fi potrivnice niciodată Revelašiei supranaturale, dimpotrivăvor confirma şi întregi cunoştinš ele revelate, de vreme ce acelaşi Duh dumnezeiesclucrează în tot, iar totul este creat şi š inut prin Logos.

În justificarea deciziei noastre creašioniste ortodoxe creştine, utilizăm legea

ştiin

šific

ă cauz

ă-efect. Aceast

ă lege, care este universal acceptat

ă în toate ramurile

ştiinšei, relatează fiecare fenomen ca efect al unei cauze. Se acceptă principiul că niciodată efectul nu este calitativ şi cantitativ mai mare decât cauza sa. Astfel, unefect poate fi mai mic şi niciodată mai mare decât cauza sa. Folosind rašionamentulcauzal, putem trage următoarele concluzii:

1. Spašiu-timpul, care are un început şi este finit, dar fără limite,implică o Primă Cauză infinită.

2. Masa-Energia (materiei) Universului (care este constantă) implică oPrimă Cauză omnipotentă.

3. Legile ştiinšei care guvernează Universul implică Prima Cauză

omniprezentă şi omniscientă (atotştiutoare).Astfel, concluzionăm că Prima Cauză a tuturor lucrurilor trebuie să fie infinită,

omnipotentă, omniprezentă şi omniscientă. Conceptele sistemului ştiinšific care reprezintăsuportul modelului creašionist (model considerat azi mult mai bun decât cel evolušionist înexplicarea aparišiei Universului) sunt prezentate succint în continuare:

1. Cauză şi efect. Acest principiu a fost evidenšiat mai sus. Un Creator omnipotenteste Unul adecvat pentru Prima Cauză a tuturor efectelor observabile în Univers.

2. Relativitatea. Einstein a scos în evidenšă faptul că viteza luminii este constantă,iar timpul şi spašiul sunt relative (de la Newton se ştia că nu există pozišie absolută în

spašiu şi nici viteză absolută pentru obiectele în mişcare). Aceasta argumentează căUniversul nu poate fi absolut prin el însuşi şi că nu poate fi independent sau să aibă oexistenšă absolută, întrucât doar Creatorul său este standardul absolut.

3. Mişcarea. Universul nu este static, ci în continuă mişcare atât la scară mare, câtşi la nivel atomic şi subatomic. Această faptă argumentează o Cauză omnipotentăpentru o astfel de energie şi mişcare, şi de asemenea pentru o creašie completă întrecut, în acord cu modelul creašionist.

4. Conservarea energiei. Legea conservării energiei (energia sau masaechivalentă, poate fi convertită dintr-o formă în alta, dar nu poate fi creată şi nicidistrusă), reprezintă cea mai importantă lege ştiinšifică, acceptată în prezent de toši

specialiştii. Principiul (legea) conservării energiei confirmă cel mai puternic model




189

creašionist ştiinšific şi anume: ―Creašia fizică (materia) a fost terminată în trecut şi seconservă în prezent ‖.

5. Echivalenša masă-energie. Conversia reciprocă a masei şi a energiei unuicorp, este una din cele mai mari descoperiri ale sec. al XX-lea. Materia estecaracterizată prin două mărimi fundamentale: masa şi energia. Astfel, cu cât un corp

are mai multă masă, cu atât el conšine mai multă energie şi reciproc, cu cât un corp aremai multă energie, cu atât el are mai multă masă. Energia şi masa nu sunt două lucruridiferite (precum focul şi apa spre exemplu), ci ele nu sunt altceva decât două forme deprezentare ale aceluiaşi lucru: materia; aşa cum spre exemplu, aburul şi gheaša suntstări de agregare (manifestări diferite) ale aceeaşi substanše, apa. Această conversiereciprocă între masă şi energie, este prezisă de modelul creašionist.

6. Clasificarea şi ordonarea. Acest concept ştiinšific susšine că lucrurile şifenomenele naturii pot fi aranjate în sisteme de clasificare ordonate. Astfel de sistemesunt: sistemul elementelor chimice a lui Mendeleev, aranjarea tabelară a particulelor(de materie

şi a celor purtătoare ale celor patru forše fundamentale ale Universului

etc.).7. Procesele. Fiecare unitate a materiei în Univers interacšionează în variate căi

cu alte unităši ale materiei sau energiei. Universul este dinamic, foršele sunt îninteracšiune, evenimentele se produc, energia este utilizată. Toate acestea arată că înUnivers există o ordine şi un scop, aşa cum prezice modelul creašionist.

7. Foršele şi câmpurile. La nivel atomic şi subatomic, înteracšiunea în natură depinde de patru tipuri de forše: forša electromagnetică, forša gravitašională, foršanucleară tare şi forša nucleară slabă. Toate aceste forše au apărut la începutulUniversului şi sunt valabile peste tot în Univers.

8. Interdependenša cu mediul. În natură, sistemele normale sunt integrate cumediul lor înconjurător. În domeniul organic, selecšia naturală acšionează ca unmecanism conservativ, astfel încât să se menšină relašia inišială cu natura. Mediul înconjurător cuplat cu selecšia naturală, constituie un element cibernetic pentruconservarea lucrurilor create şi balansează modificările locale ale naturii prin feed-back. Acest aspect este prezis de modelul creašionist.

9. Legea entropiei. Toate procesele în natură în timpul conversiei energiei dintr-oformă în alta, arată că energia disponibilă pentru efectuarea lucrului mecanic este încontinuă scădere. Astfel, în timp ce prima lege a termodinamicii (legea conservării

energiei) susšine că energia sau masa echivalentă nu poate fi creată şi nici distrusă, cidoar convertită, a doua lege a termodinamicii (adică legea entropiei) ne arată căenergia disponibilă scade mereu spre nivele de utilizare din ce în ce mai coborâte.Entropia (săgeata timpului) Universului creşte o data cu vârsta lui, ducând la o distincšie între trecut şi viitor. Acest lucru este în perfectă concordantă cu modelul creašionist.



190

Glosar

accelerator departicule:

o maşină care, utilizând electromagneši, poate acceleraparticulele încărcate electric aflate în mişcare, dându-le

mai multă energie; acceleraš ie: valoarea cu care se schimbă viteza unui obiect; antiparticulă: fiecare tip de particulă de materie are o antiparticulă

corespunzătoare. Atunci când o particulă se ciocneşte cuantiparticula sa, ele se anihilează reciproc eliberând ocantitate de energie;

atom: unitatea de bază a materiei obişnuite, formată dintr-unnucleu foarte mic (care conšine protoni şi neutroni) înconjurată de electroni care se deplasează pe orbite în

jurul său; Big Bang: singularitatea de la care a început Universul; Big Crunch: singularitatea la care va sfârşi Universul; con de lumină: o suprafašă în spašiu-timp care cuprinde direcšiile

posibile ale razelor de lumină care trec printr-uneveniment dat;

condišia „fărălimită‖:

ideea că Universul este finit, dar nu are limite (în timpulimaginar);

conservarea energiei: legea ştiinšei care afirmă că energia (sau masaechivalentă) nu poate fi creată sau distrusă;

coordonate: numere care prezintă pozišia unui punct în spašiu şi timp; cosmologie: studiul Universului ca un întreg; cuantă: unitate indivizibilă în care undele pot fi emise sau

absorbite; câmp: ceva care există peste tot în spašiu şi timp, în opozišie cu

o particulă care există numai într-un punct, la un momentdat;

câmp magnetic: câmpul răspunzător pentru foršele magnetice, încorporatacum împreună cu câmpul electric în câmpul

electromagnetic; deplasarea spre roşu: deplasarea spre culoarea roşie a luminii provenite de lao stea care se depărtează de noi, datorită efectuluiDoppler-Fizeau;

dimensiune spašială: oricare dintre cele trei dimensiuni spašiale ale spašiu-timpului (cvadridimesional);

dualismundă/particulă:

concept în mecanica cuantică în care nu se face distincšie între unde şi particule; particulele sunt analizate uneorica nişte unde, iar undele ca particulele;




191

electron: o particulă cu o sarcină electrică negativă care sedeplasează pe orbită în jurul nucleului unui atom;

energia de unificareelectroslabă:

energia (de aproximativ 100gev) peste care diferenšadintre forša electromagnetică şi interacšiunea nuclearăslabă dispare;

energia mariiunificări: energia peste care se crede că forša electromagnetică,interacšiunea nucleară slabă, interacšiunea nuclearătare nu mai pot fi diferenšiate una de alta;

eveniment: un punct în spašiu-timp, specificat de spašiul şi timpulsău;

fază: pozišia din ciclu a unei unde la un moment specificatarată dacă unda este la maxim, la minim sau la unpunct intermediar;

foršă

electromagnetică:

forša care apare între particule cu sarcină electrică, adoua ca putere din cele patru for

še fundamentale din

Univers; foton: o cuantă de lumină; frecvenšă: pentru o undă reprezintă numărul de cicluri complete în

interval de o secundă; fuziunea nucleară: procesul în care două nuclee se ciocnesc şi se unesc

formând un singur nucleu mai greu; gaură neagră: o regiune a spašiu-timpului unde gravitašia este atât de

puternică încât nimic nu mai poate ieşi, nici chiar lumina; greutate: forša exercitată asupra unui corp de câmpul

gravitašional. Ea este proporšională cu masa corpului,dar nu se identifică cu aceasta;

interacš iuneanucleară slabă:

a doua foršă în ordine crescătoare a tăriei, din celepatru forše fundamentale ale uUniversului, care are o rază de acšiune foarte mică. Eaafectează particulele de materie, dar nu afecteazăparticulele purtătoare de foršă;

interacš iuneanucleară tare:

cea mai puternică dintre foršă dintre cele patru foršefundamentale ale universului, care are raza de acšiune

cea mai scurtă dintre toate. Ea menšine quarcii împreună în protoni şi neutroni şi menšine, de asemenea, protonii şineutronii împreună în nucleele atomilor;

linie geodezică: drumul cel mai scurt (sau cel mai lung) între două puncte într-un spašiu curbat închis;

lungime de undă: pentru o undă, distanša dintre două minime adiacentesau două maxime adiacente;

masă: cantitatea de materie dintr-un corp; care determinăineršia sa sau rezistenša împotriva accelerării;

mecanica cuantică: teorie dezvoltată pe baza principiului cuantic al lui

Plank şi principiului de incertitudine a lui Heisenberg;




192

neutrin: o particulă elementară de materie, extrem de uşoară(posibil fără masă), care este afectată doar deinteracšiunea nucleară slabă sau de gravitašie;

neutron: o particulă neîncărcată, foarte asemănătoareprotonului, care reprezintă aproape jumătate din

particulele din nucleul celor mai mulši atomi; nucleu: partea centrală a unui atom, care constă numai dinprotoni şi neutroni, menšinuši împreună de interacšiuneanucleară tare;

orizontulevenimentului:

limita unei găuri negre;

particulă elementară: o particulă care se crede că nu mai poate fisubdivizată;

particulă virtuală: în mecanica cuantică, este o particulă care nu poate fi

niciodată detectată direct, dar a cărei existenšă areefecte măsurabile; pitică albă: o stea rece stabilă, susšinută de repulsia dintre electroni

datorată principiului de excluziune; pozitron: Antiparticula (încărcată electric pozitiv) electronului; principiul antropic: vedem Universul aşa cum este, deoarece dacă ar fi

diferit, noi nu am exista să-l observăm; principiul cuantic allui Plank:

ideea că lumina (sau orice alte unde clasice) poate fiemisă sau absorbită, numai în cuante discrete, a cărorenergie este proporšională cu frecvenša lor;

principiul deexcluziune (Pauli):

două particule identice de materie (spin 1/2) nu potavea ambele (în limitele stabilite de principiul deincertitudine) aceeaşi pozišie şi aceeaşi viteză;

principiul deincertitudine(Heisenberg):

nu se poate cunoaşte niciodată exact, atât pozišia cât şiviteza unei particule; cu cât se cunoaşte una dintre elemai precis, cu atât mai pušin precis se poate cunoaştecealaltă;

protoni: particule încărcate pozitiv care formează aproximativjumătate din particulele din nucleul celor mai mulši

atomi; quarc: o particulă elementară (încărcată electric) care simteinteracšiunea nucleară tare. Protonii şi neutronii suntfiecare formaši din trei quarci;

radar: un sistem care utilizează impulsuri de unde radio pentrua detecta pozišia obiectelor, măsurând timpul necesarunui impuls pentru a ajunge la obiect şi să fie reflectat înapoi;

radiaš ia de fond aUniversului:

radiašia provenită de la strălucirea Universului timpuriufierbinte, acum deplasată atât de mult spre capătul roşu

al spectrului lumini, încât a părăsit spectrul de frecvenšă




193

al luminii şi a trecut în domeniul de frecvenšă almicroundelor (care sunt unde radio cu o lungime deundă de câšiva centimetri);

radioactivitate: dezintegrarea spontană a unui tip de nucleu atomic înaltul;

raze gamma: unde electromagnetice cu lungimea de undă foartescurtă, produse prin dezintegrare radioactivă sau princiocnirea particulelor elementare;

sarcină electrică: o proprietate a particulei prin care ea poate sărespingă (sau să atragă) alte particule care au sarcinăelectrică de acelaşi semn (sau de semn opus);

secundă-lumină(an-lumină):

distanša parcursă de lumină într-o secundă (într-un an);

singularitate: un punct în spašiu-timp la care curbura spašiu-timpului

devine infinită; spaš iu-timp: spašiu cvadridimensional ale căror puncte sunt

evenimente; spectru: descompunerea unei unde electromagnetice în

componentele ei de frecvenšă (spre exemplu putemvedea spectrul luminii soarelui în culorile curcubeului);

spin: o proprietate internă a particulelor elementare, legatăde , dar nu identică cu conceptul obişnuit de rotašie înjurul unei axe;

stare stašionară: o stare care nu se schimbă în raport cu timpul. O sferă

care se roteşte cu viteză constantă este într-o starestašionară, deoarece ea arată identic în orice moment,chiar dacă nu este statică;

stea neutronică: o stea rece, susšinută de respingerea între neutronidatorată principiului de excluziune;

teoremasingularităš ilor:

o teoremă care arată că Universul trebuie să înceapă cuo singularitate;

teoria relativităš iigeneralizată:

teoria lui Einstein bazată pe ideea că legile ştiinšeitrebuie să fie aceleaşi pentru toši observatorii, indiferent

de cum se deplasează ei; teoria specială arelativităš ii:

teoria lui Einstein bazată pe ideea că legile ştiinšeitrebuie să fie aceleaşi pentru toši observatorii care semişcă liber, indiferent de viteza lor;

teoriasuperstringurilor(corzilor):

o teorie a fizicii în care particulele sunt descrise întocmaica punctele pe o coardă. Corzile au lungime, dar nu aualtă dimensiune.

timp imaginar: timpul măsurat utilizând numere imaginare; zero absolut: temperatura cea mai joasă posibilă (exprimată în

Kelvin), la care o substanšă nu conšine energie termică

(încetează practic orice mişcare);



194

Isaac Newton

Isaac Newton (4 ianuarie 1643 - 31 martie 1727), renumit om de ştiinšăenglez, matematician, fizician şi astronom, preşedintele Academiei Regale de Ştiinše

a Angliei. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinšifice care vorrevolušiona ştiinša, în domeniul opticii, matematicii şi, în special, al mecanicii. În 1687a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descrislegea universală a gravitašiei şi, prin studierea legilor mişcării corpurilor, a creatbazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, lainventarea şi dezvoltarea calculului diferenšial şi a celui integral. Newton a fostprimul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mişcarea globuluiterestru, cât şi a altor corpuri cereşti, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, darşi hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă

din radiašii monocromatice de diferite culori.Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaş a fostdomeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice,unele dintre ele inventate de el însuşi. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura purastronomică şi matematică a activităšii sale, ci a rămas de preferinšă fizician. Înaceasta constă neobişnuita tenacitate şi economia gândirii sale. Până la Newton şidupă el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniuluiştiinšific, de o foršă şi o durată mai mare.

Viaša lui Newton a decurs liniştită, paşnică şi monotonă; el a murit necăsătorit,iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanše, netrecând granišele Angliei. Newton

s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiaš i, de ovârstă cu el. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra „filozofiei naturale‖ sau a fizicii, matematicii şi astronomiei.

Preocupările teologice şi istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca untribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca şi mulši dintre contemporanii lui, deşi el însuşi era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei şireligiei drept activitatea lui principală.

Societatea Regală a devenit arena principală a luptei şi a victoriilor ştiinšificeale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 şi până la sfârşitul viešii, el a fost

preşedintele acestei societăši.Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie na šională înMarea Britanie şi aparatul preferat al astronomilor englezi. Telescopul lui Newtonpoate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară. Aşa cum într-o uvertură, care precede unei mari piese muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturordirecšiilor principale ale gândirii şi activităšii sale ştiinšifice ulterioare.

După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importanteale viešii ştiinšifice a lui Newton. Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scriecriticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societăšii Regale –



195

Oldenburg. Îl iritau obiecšiile nefondate, era jignit când concluziile sale eraucalificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferi. „Ştiš i – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi însuşirile lucrurilor constă în a le deduce dinexperienšă. V -am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numaipentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci şi pentru că decurge dinexperienš ele pozitive şi hotărâtoare.‖ Dacă šinem seama că Newton a lucrat şi în

domeniul acusticii, cel pušin teoretic, vedem că urmele activităšii sale pot ficonstatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet,lumină, electricitate şi magnetism şi în domeniul acelor fenomene, care astăzi suntreunite sub denumirea de „fizică moleculară‖ .

Newton era, fără îndoială, un om profund religios şi în afară de aceasta, unteolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevărun savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniulmatematicii, ci şi în domeniul teologiei, graš ie vastelor sale cunoştinš e din SfântaScriptură, puš ini putându-se compara cu el‖ . Newton se bucura, de asemenea, de

celebritatea sa ca teolog şi în cercuri mai largi.Triumful ştiinšific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumitgrad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijirebună acasă.

Epitaful de pe mormântul său conšine următorul text: „Aici se odihneşte SirIsaac Newton, nobil, care cu o rašiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cufăclia matematicii, mişcarea planetelor, căile cometelor şi fluxurile oceanelor. El acercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cuacestea, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înš elept şi corect alnaturii, al antichităš ii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreš ia

Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Săse bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane‖ .



196

Albert Einstein

Albert Einstein (14 martie 1879 - 18 aprilie 1955) s-a născut în Ulm,Germania, şi şi-a petrecut tinerešea la München, unde familia sa dešinea un mic

atelier de produse electrice. A început să vorbească abia la vârsta de 3 ani, dar , încă de mic copil, a arătat interes pentru natură, precum şi abilitate în a înšelegeconcepte matematice dificile. La vârsta de 12 ani a învăšat geometria euclidiană.

În 1896, a intrat la Politehnica din Zürich. Lui nu îi plăceau metodele deinstruire de aici, lipsea des de la ore şi folosea acest timp pentru a studia singurfizica şi pentru a cânta la vioară. A trecut totuşi examenele şi a absolvit Politehnica în 1900, studiind notišele unui coleg. Profesorii nu aveau o părere foarte bunădespre el şi nu i-au recomandat nici continuarea studiilor. În acelaşi an a căpătatcetăšenia elvešiană.

Timp de 2 ani, Einstein a lucrat ca tutor şi profesor. În 1902 a fost angajat caexaminator la Institutul Elvešian de Patentare de la Berna. În anul 1905, Einstein a publicat dintr-o lovitură rezultatele mai multor studii

teoretice, care l-au făcut deodată cunoscut şi care aveau să revolušioneze fizica.Primul şi cel mai important studiu cuprinde prima expunere completă a teorieirelativităšii restrânse, în care demonstrează că, teoretic, nu este posibil să se decidădacă două evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în acelaşi moment saunu. Altă lucrare, asupra efectului fotoelectric, conšine ipoteza revolušionară asupranaturii luminii. Einstein afirmă că, în anumite circumstanše determinate, radiašiaelectromagnetică are o natură corpusculară (materială), sugerând că energia

transportată de fiecare particulă a razei luminoase, denumită foton, ar fiproporšională cu frecvenša acelei radiašii. Această ipoteză avea să fie confirmatăexperimental zece ani mai târziu de către Robert Andrews Millikan. Într-un alt studiuasupra electrodinamicii corpurilor în mişcare, expune modalitatea interacšiunii întreradiašie şi materie şi caracteristicile fenomenelor fizice observate în sistemele demişcare browniană a moleculelor. Einstein susšine că fascicolele luminoase securbează când se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu mare foršă degravitašie, de unde reprezentarea mai greu de înšeles, cum că spašiul însuşi ar ficurbat. În 1916 publică memoriul privitor la bazele teoriei relativităšii generale, rod

al zece ani de studiu. Această lucrare se înscrie în linia demonstrašiilor sale alegeometrizării fizicei. Celebră este ecuašia care exprimă cantitatea enormă deenergie ascunsă într-un corp: E=mc2, cantitatea de energie (E) este egală cuprodusul între masă (m) şi pătratul vitezei luminii (c). Această cantitate imensă deenergie poate fi eliberată în procesul de dezintegrare nucleară, proces care stă labaza funcšionării bombei atomice cu fisiune.

După ce, în 1905, a obšinut titlul de Doctor în Fizică la Universitatea dinZürich, în urma unei dizertašii privind determinarea dimensiunilor moleculare, estenumit în 1909 profesor de Fizică Teoretică la aceeaşi universitate. În 1914,fizicianul german Max Planck îl aduce la Berlin, unde Einstein preia conducerea unei



197

secšii de cercetare în cadrul Academiei Prusiene de Ştiinšă ("Preußische Akademieder Wissenschaft" ), iar în 1917 devine director al Institutului, nou înfiinšat, de Fizică,"Kaiser Wilhelm".

După 1919, meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. A primitnumeroase premii şi distincšii de la diferite societăši de fizică de pe î ntreg globul,printre care şi Premiul Nobel pentru fizică în 1921, pentru explicarea efectului

fotoelectric (deci nu pentru teoria relativităšii). Vizitele sale în orice parte a Terreiau devenit evenimente našionale; fotografii şi reporterii îl urmăreau peste tot. Deşiregreta pierderea sferei sale intime, Einstein şi-a folosit renumele pentru a-şipropaga propriile sale vederi politice şi sociale. Cele două mişcări sociale care aufost pe deplin susšinute de el au fost Pacifismul şi Sionismul. În timpul Primului RăzboiMondial, Einstein a fost unul din numeroşii academicieni germani care au condamnatpublic implicarea Germaniei în război. După război, el şi-a continuat suportul publicpentru šelurile pacifiste şi zioniste, iar aceasta l-a făcut šinta unor numeroase atacuridin partea unor grupări antisemitice şi extremiste din Germania. Chiar şi teoriile

sale ştiinšifice au fost ridiculizate în public, pe nedrept, inclusiv teoria relativităšii.Când Hitler a venit la putere în Germania în 1933, Einstein s-a decis imediatsă emigreze în Statele Unite. A primit o funcšie la Institute for Advanced Study, înPrinceton, New Jersey. Continuându-şi activitatea în favoarea Zionismului, Einstein arenunšat la pozišia sa pacifistă în faša imensei ameninšări la adresa umanităšiivenită din partea regimului nazist din Germania.

În 1939, Einstein a contribuit împreună cu alši numeroşi fizicieni la scrisoareacătre preşedintele Americii, Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesităšiifabricării bombei atomice, întrucât exista posibilitatea ca şi guvernul german săurmeze această cale. Scrisoarea, care purta numai semnătura lui Einstein, a ajutat la

grăbirea eforturilor pentru obšinerea bombei atomice în Statele Unite, dar Einsteinnu a avut nici un rol direct sau personal în fabricarea acesteia.

După război, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmării internašionale şi aunei guvernări mondiale. A continuat suportul său activ pentru zionism, dar a refuzatoferta făcută de către conducătorii Israelului de a deveni preşedinte. În StateleUnite, la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, a susšinut ideea de a faceorice sacrificiu necesar pentru a conserva libertatea politică alături de alšiintelectuali.

Este foarte important de ştiut despre Einstein că nu a fost niciodată de acord

cu mecanica cuantică. A purtat discušii aprinse cu marele fizician Niels Bohr înlegătură cu principiul de incertitudine (elaborat de Heisenberg) şi s-a stins din viašăfără să accepte metoda acestei teorii. Sunt faimoase cuvintele sale: „Dumnezeu nujoacă zaruri‖.



198

Stephen Hawking

Stephen Hawking (născut la 8 ianuarie 1942, Anglia), teoretician al originiiUniversului, profesor la catedra de Matematică la Universitatea din Cambridge,

dešinută cândva de Isaac Newton, obšine titlul de Doctor în Fizică (la vârsta de 20de ani) la Trinity Hall din Cambridge, unde î şi începe activitatea ştiinšifică.Principalele domenii de cercetare sunt cosmologia teoretică, relativitatea generală şi mecanica cuantică.

În anii 1965-1970 elaborează un model matematic asupra originii şievolušiei Universului în expansiune din momentul "marii explozii" inišiale ("The BigBang" ) şi întreprinde studii asupra relašiei dintre "black holes" ("găurile negre" dinUnivers) şi termodinamică. Cercetările sale l-au dus la concluzia că aceste "găurinegre" nu există pentru veşnicie, constituirea unor perechi de particule-antiparticule

virtuale ducând cu timpul la o "evaporare" sub forma radiaš iei Hawking. Mai târziu,revine asupra acestei teorii, admišând că radiašia se produce indiferent de procesulce are loc înăuntrul unei găuri negre, reprezentare ce contrazice regulile mecaniciicuantice, teorie cunoscută sub numele de ―black hole information paradox‖ . LaConferinša Internašională asupra Relativităšii Generale şi Gravitašiei din 21 iulie2004, care a avut loc la Dublin, Hawking a emis idea că "găurile negre" ar puteatransmite, într-o manieră deformată, informašii asupra întregii materii pe care auasimilat-o.

La vârsta de 21 de ani, Hawking observă pentru prima dată o slăbiciune amuşchilor. În urma unui examen medical, se constată o îmbolnăvire progresivă a

neuronilor motori, afecšiune cunoscută sub numele de Scleroză laterală amiotrofică. Ise dau maximum 3 ani de trăit. Hawiking nu cedează, continuă să lucreze, în ciudaagravării continue a invalidităšii. Devine complet imobilizat, î şi pierde vocea şi esteconstrâns să comunice cu ajutorul unui computer sofisticat, care poate fi controlat cumişcări ale capului şi globilor oculari, la o viteză de cincisprezece cuvinte pe minut!

Foarte populare sunt căršile sale pentru nespecialişti: "O scurtă istorie atimpului" (A Brief History of Time, 1988) şi "Universul într-o coajă de nucă" (TheUniverse în a Nutshell, 2001).

Stephen Hawking este Fellow of the Royal Society din 1974 şi Companion of

the Order of the British Empire din 1982. În 1985 a primit Medalia de Aur dinpartea Royal Astronomical Society, iar în 1999 Premiul "J.E.Lilienfeld" de laAmerican Physical Society.

În 1975, Vaticanul i-a decernat medalia de aur cu numele Papei Pius al XII-lea, iar în 1986 este admis în Accademia Pontificia delle Scienze, deşi teoriile sale nusunt întru totul de acord cu interpretarea religioasă a creašiei lumii.



199

Brian Greene

Brian Greene (născut la 9 Februarie 1963), este fizician şi unul dintre cei maicunoscuši teoreticieni ai teoriei stringurilor. Din 1996 este profesor la ―Columbia

University‖. Născut în New York, Greene a fost de mic un geniu al matematicii.Capacităšile lui în matematică au făcut ca, atunci când era de doisprezece ani, să necesite tutore privat, un profesor de la ―Columbia University‖, î ntrucât depăşisedeja nivelul matematicii de liceu. În 1980, Brian Greene este admis la Harvardpentru a studia fizica, iar după obšinerea diplomei, Greene merge la UniversitateaOxford din Anglia, pentru a-şi continua studiile.

Cartea sa ―Elegantul Univers: Superstringuri, Dimensiuni Ascunse, şi căutareaTeoriei Ultime‖ (apărută în 1999) este o popularizare a teoriei superstringurilor şi aTeoriei ―M‖. A fost finalist în nominalizarea la premiul Pulitzer pentru nonficšiune şi

câştigătorul premiilor Aventis pentru cărši în domeniul stiinšei, în 2000. După carteasa ―Elegantul Univers‖ , televiziunea PBS a făcut un documentar, avându-l canarator pe Dr. Greene. A doua sa carte, ―Fabrica Cosmosului‖ , apăruta în 2004,este despre spašiu şi timp şi natura Universului. Utilizând relativitatea specială,precum şi teoria stringurilor, cartea este o examinare a naturii materiei şi realităšii,discutând subiecte ca spašiu-timp şi cosmologie, origine şi unificare.



200

3. Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat şi om adevărat

3.1 Despre Sfintele Taine ale Domnului

În cele ce urmează vom continua prezentarea începută în primul capitol,urmând învăšătura Sfântului Ioan Damaschin, adică a Sfintei Biserici Ortodoxe, cuprivire la întruparea Logosului, moartea pe cruce şi Taina Sfintei Euharistii, cândpractic mâncăm cu adevărat ― însuşi trupul îndumnezeit al Domnului‖ 1.

Urmăm exemplul Elisabetei, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care, plină deDuh Sfânt, o numeşte pe Fecioara Maria „Maica Domnului‖2 (născătoare deDumnezeu), întrucât ea este Eva cea nouă care „a îngăduit Creatorului să se creeze,Făcătorului să se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu să se întrupeze şi săse facă om din cărnurile şi sângiurile ei curate şi neîntinate, plătind datoria strămoaşei.

Căci după cum aceea a fost plăsmuită fără de împreunare din Adam, tot aşa şiaceasta a născut pe noul Adam, care s-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presusde natura naşterii. Se naşte fără de Tată, din femeie şi fără de mamă din Tată. Potrivitlegii naşterii, pentru că s-a născut prin femeie; mai presus de natura naşterii, pentru căs-a născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut la timpul sorocitnaşterii — căci se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea — mai presus delegea naşterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere. În adevăr, acelei căreia nu i-a precedat plăcerea, nu i-a urmat nici durerea‖ 3 după cum fusese proorocit de Isaiaca ―Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simši

chinul, ea a născut un fiu.‖4

―S-a născut , dar din ea Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Nu s-a născut om purtătorde Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns ca un profet, prin energie, ci prinprezenša deplină a celui care unge, încât cel care unge s-a făcut om, iar cel care a fostuns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea dupăipostasă. Acelaşi era atât cel care unge, cât şi cel care a fost uns. Ca Dumnezeu s-a unspe Sine ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut dinea pe Dumnezeu întrupat? În adevăr, este în sensul propriu şi real Născătoare deDumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, roabă şi maică a creatorului.După cum atunci când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a

zămislit, tot astfel şi atunci când a fost născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecândnumai prin ea şi păstrând -o încuiat ă. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prinscoaterea obişnuită la iveală a celor care se nasc, cu toate că unii spun poveşti că s -anăscut prin coasta Maicii Domnului. Căci era cu putinšă să treacă prin uşă fără să strice

1 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 13.2 Luca 1,43.3 Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, cartea a IV-a, cap 14.4 Isaia 66,7.




201

peceš ile ei‖ 1 împlinind astfel proorocia lui Iezechiel, cel căruia i-a „zis Domnul:«Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căciDomnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.»‖2

Astfel, Maica Domnului a rămas pururea fecioară, căci „cum ar fi admislegătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din

experienš a celor care au urmat? Departe cu acest gând! Nu este lucrul unei ra š iuni înš elepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le face.‖ 3

Maica Domnului stă pururea la dreapta Domnului Hristos conform profešiei:„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumusešată. Ascultă fiică şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul tău şi casapărintelui tău, că a poftit Împăratul frumusešea ta, că El este Domnul tău. ‖ 4.

Datori suntem să cinstim pe Maica Domnului şi ferice de cei care urmeazăexemplul ei de credinšă şi slujire a lui Dumnezeu, ascultând şi împlinind singurul ei îndemn adresat oamenilor, menšionat în Sfânta Scriptură ―Faceši orice ce vă va spuneEl

‖ 5.

Iată deci,

că şi Maica Domnului are acela

şi îndemn pentru oameni ca

şi

Dumnezeu Tatăl ―Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaš i‖ 6.Oamenii (care stau departe de Dumnezeu) sunt copleşiši de necazuri şi nevoi

acum ca şi atunci, iar mai înainte ca ei să „îşi vină în fire‖ 7 şi să alerge la HristosDumnezeu, care spune foarte clar că ―pe cel ce vine la Mine, Eu nu îl voi scoateafară‖ 8, Maica Domnului mijloceşte pentru aceştia la Hristos, acum ca şi atunci, lanunta din Cana Galileii, grăbind întâlnirea noastră izbăvitoare cu Hristos Domnul,iar pe noi ne aduce la Hristos şi ne îndeamnă să facem tot ce ne spune Domnul… nudoar ce vrem noi, ci tot ce spune El.

Dar unul este ―mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos ‖9 .

Mulši neştiutori, cultele neoprotestante în special, cred că Maica Domnului seconfundă cu Hristos sau ia locul Lui în procesul mijlocirii. Însă este o diferenšă întremijlocirea Maicii Domnului şi cea a Fiului ei. În timp ce termenul folosit pentru a redamijlocirea Maicii Domnului este cel de πρέσβεια (solitoare), pentru mijlocireaMântuitorului se foloseşte termenul de μεσιτεuέι care înseamnă o mijlocire prin El însuşi.

Întreaga fire dumnezeiască, în una din ipostasurile ei, s-a unit cu întreaga fireomenească şi nu doar o parte, numai cu o parte. „Cele comune şi universale suntatribuite şi celor particulare care sunt sub ele. Comun este fiin š a, ca specie, iar

particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, căci nu are o parte dinea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele se deosebesc prinnumăr şi nu prin fire. Fiinša este afirmată de ipostasă, pentru că fiinša este desăvârşită

1 Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, cartea a IV-a, cap 14.2 Iezechiel 44,2.3 Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, cartea a IV-a, cap 14.4 Psalmul 44,11-13.5 Ioan 2,5.6 Marcu 9,7.7 Luca 15,17.8 Ioan 6,37.9 I Tim 2,5.




202

în fiecare din ipostasele de aceeaşi specie. Pentru aceea ipostasele nu se deosebesc între ele în ceea ce priveşte fiinš a, ci în ceea ce priveşte accidentele, care sunt însuşiricaracteristice. Însuşirile caracteristice, însă, aparš in ipostaselor şi nu firii. Ipostasa sedefineşte: fiinša împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă comunul împreună cu particularul şi existenš a în sine. Fiinša, însă, nu există în sine, ci este

considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimeşte una din ipostase, atunci întreagafiinšă pătimeşte, căci a pătimit ipostasa, şi se spune că a pătimit în una din ipostaseleei. Dar nu este necesar să sufere toate ipostasele de aceeaşi specie cu ipostasa caresuferă.

Astfel, mărturisim că firea Dumnezeirii este în chip desăvârşit întreagă în fiecaredin ipostasele ei, toată în Tatăl, toată în Fiul, toată în Sfântul Duh. Pentru aceea Tatăleste Dumnezeu desăvârşit, Fiul Dumnezeu desăvârşit, Sfântul Duh Dumnezeu desăvârşit.Astfel şi în întruparea unicului Dumnezeu Cuvântul al Sfintei Treimi spunem că firea întreagă şi desăvârşită a Dumnezeirii în una din ipostasele ei s-a unit cu toată firea

omenească şi nu parte cu parte. Căci spune dumnezeiescul apostol: ―În el locuieşte în

chip trupesc toată deplinătatea Dumnezeiri‖ (Coloseni 2,9.), adică în trupul lui. Iarucenicul acestuia, purtătorul de Dumnezeu Dionisie, cel prea bine cunoscător al celordumnezeieşti, spune că Dumnezeirea a comunicat cu noi în întregime în una dinipostasele ei (Sfântul Dionisie Areopagitul - Despre numele dumnezeieşti). Nu suntemsiliši să spunem că s-au unit după ipostasă toate ipostasele Sfintei Dumnezeiri, adicăcele trei, cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şiSfântul Duh la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu decât prin bunăvoinšă şi voinšă.Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinšă a Dumnezeirii cu întreaga fire omenească.Dumnezeu Cuvântul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră când ne-a

plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gânditor şi raš ional şi însuşirileacestora. Căci viešuitoarea lipsită de una din acestea nu e om. El în întregime m -a luatpe mine în întregime, El în întregime s-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiascămie în întregime mântuirea. Căci ceea ce este neluat este nevindecat.

Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minšii, care stăla mijloc între curăš enia lui Dumnezeu şi grosolănia trupului. Căci mintea este putereaconducătoare a sufletului şi a trupului. Mintea (spiritul) este partea cea mai curată asufletului, iar Dumnezeu este superior minš ii. Şi când cel superior îngăduie, mintea luiHristos î şi arată propria sa conducere. Cu toate acestea este supusă, urmează celui

superior şi lucrează pe acelea pe care voinša dumnezeiască le vrea. Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şitrupul; ea nu locuieşte împreună cu Dumnezeirea, după cum rătăceşte părereablestemată a ereticilor, zicând că într-un vas de 50 de litri nu încap 100 de litri,judecând pe cele imateriale în chip material. Căci cum se va putea spune că Hristos esteDumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi deofiinšă cu Tatăl şi cu noi, dacă în el s-a unito parte a firii dumnezeieşti cu o parte a firii omeneşti?

Spunem că firea noastră s-a sculat din morš i şi s-a înălš at şi s-a aşezat de-adreapta Tatălui, nu în sensul că toate ipostasele oamenilor au înviat şi s-au aşezat de-adreapta Tatălui, ci în sensul că firea noastră întreagă este în ipostasa lui Hristos. Căci




203

zice dumnezeiescul apostol: ―Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întruceruri, în Hristos Iisus‖ (Efeseni 2,6.).

Spunem şi aceasta că unirea s-a făcut din fiinše comune. Căci orice fiinšă estecomună ipostaselor cuprinse sub ea şi nu se poate găsi o fire sau fiinšă particulară şideosebită, pentru că atunci ar fi necesar să spunem că aceleaş i ipostase sunt de

aceeaşi fiinšă şi de fiinšă deosebite şi să spunem că Sânta Treime, potrivit Dumnezeiriiei, este şi de aceeaşi fiinšă şi de fiinšă deosebită. Prin urmare aceeaşi fire se găseşte înfiecare din ipostasele ei. Iar când spunem după fericiš ii Atanasie10 şi Chiril11 că fireacuvântului s-a întrupat 12 spunem că Dumnezeirea s-a unit cu trupul. Pentru aceea nuputem să spunem că firea cuvântului a pătimit, căci nu a pătimit în el Dumnezeirea.Spunem, însă, că a pătimit în Hristos firea omenească, fără să lăsăm să se înšeleagătoate ipostasele omeneşti, ci mărturisim că Hristos a suferit în firea omenească. Astfelcând spunem ―firea Cuvântului‖ indicăm pe însuşi Cuvântul. Iar Cuvântul posedă şicomunul fiinš ei, dar şi particularul ipostasei.‖ 13

După cum am spus în primul capitol al acestei lucrări,ipostasa lui Hristos

cuprinde cele două firi: umană si dumnezeiască, însă fără să se amestece (rezultândo fire compusă) şi putem vorbi despre cele două voinše şi cele două activităši ale luiHristos, doar atunci când facem referire la cele două firi ale Lui (dumnezeiască ş iomenească) despăršind ipostasa lui Hristos pe cale abstractă, pentru că doar atunciputem vorbi de voinšele şi activităšile proprii fiecăreia dintre cele două firi, însăatunci când vorbim despre Hristos şi ne referim la ipostasa lui, trebuie să vorbim deo singură voinšă şi o singură activitate a persoanei (care conšine cele două firidistincte), iar pentru că una este ipostasa lui Hristos, atunci una va fi şi activitatea şivoinša Lui şi deci putem considera tot pe cale abstractă o singură fire a

ipostasului14. ―Prin urmare însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a suferit toate în trup, în timpce firea Lui dumnezeiască şi singura impasibilă a rămas impasibilă. Căci prin faptul că a suferit unul Hristos, compus din Dumnezeire si omenire si care este în Dumnezeire şiomenire, a suferit firea cea pasibilă, ca una ce prin natură este pasibilă, dar n-a suferit împreună cu ea si firea impasibilă. Sufletul este pasibil; pentru aceea, când corpul estetăiat , el simte durere si suferă împreună cu corpul, cu toate că el n-a fost tăiat.Dumnezeirea, însă, pentru că este impasibilă, n-a suferit împreună cu corpul. Trebuie săse ştie că spunem: Dumnezeu a suferit în trup, dar nici într-un caz că Dumnezeirea asuferit în trup, sau că Dumnezeu a suferit prin trup. Căci dacă atunci când soarele

luminează un copac, iar securea taie copacul, soarele rămâne netăiat si impasibil, cuatât mai mult rămâne impasibilă Dumnezeirea impasibilă a Cuvântului unită cu trupuldupă ipostasă, atunci când trupul suferă! Şi după cum dacă cineva varsă apă pe unfier înroşit în foc, unul, adică focul, care are însuşirea naturală de a suferi din pricina

10 Sfântul Atanasie, episcopul Alexandriei, apărătorul dogmei deofiinšimei Fiului cu Tatăl, a trăit între 295 -373.11 Sfântul Chiril, episcop al Alexandriei, mort în 444, a avut acelaşi rol pentru hristologie pe care l -a avut SfântulAtanasie pentru deofiinšimea Sfintei Treimi. 12 Aici este vorba de clebra formulă: ―o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul‖, care a circulat sub numeleSfântului Atanasie. Sfântul Chiril al Alexandriei, îşi însuşeşte în multe scrieri formula. Acelaşi lucru îl face si SfântulIoan Damaschin în lucrarea de fašă . 13 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea III-a, cap 6.14 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a III-a, cap 15.




204

apei, se stinge, dar fierul rămâne nevătămat, căci nu are însuşirea naturală de a sestrica din pricina apei, cu cât mai mult suferinš a nu este proprie Dumnezeirii, singuraimpasibilă, şi cu atât mai mult rămâne depărtată de suferinšă, atunci când trupulsuferea! Dar nu este necesar ca exemplele să se potrivească complet si perfect, înexemple este necesar să se observe asemănarea şi deosebirea, căci altfel nu este

exemplu. Căci asemănarea în totul va fi identitate si nu exemplu, si aceasta estevalabilă mai ales despre cele dumnezeieşti. Este însă cu neputinšă să se găseascăexemple întru totul asemenea cu privire la doctrina despre Dumnezeu şi despre întrupare.‖ 15

Sfinšii Părinši ne învašă că dumnezeirea Cuvântului este nedespăršită desuflet şi de trup şi în moartea Domnului, rămânând astfel o singură ipostasă întrucât―Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat, „căci păcat n -a făcut cel care ridicăpăcatul lumii şi nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui‖ (I Petru, II. 22; Isaia LIII, 9; IoanI, 29). Nu era supus moršii, de vreme ce prin păcat a intrat moartea în lume (RomaniV, 12). A

şadar, Domnul moare, primind în locul nostru moartea, se aduce pe sine însu

şi

în locul nostru jertfă Tatălui, căci noi am păcătuit fašă de Tatăl, şi El trebuia ca să-lprimească pe El, în locul nostru, preš de răscumpărare ca astfel să ne libereze pe noide condamnare. Sângele Domnului n-a fost adus ca jertfă tiranului. Departe acestgând! Aşadar, moartea se apropie şi înghiš ind momeala corpului este străbătută deundiš a Dumnezeirii; şi gustând din corpul infailibil şi făcător de viašă este distrusă şi dă îndărăt pe toši aceia pe care altădată i-a înghišit. Căci după cum întunericul disparecând vine lumina, tot astfel si stricăciunea este alungată la apropierea vieš ii; atunci toš icapătă viašă, iar cel care a introdus stricăciunea în v iašă, distrugere. Aşadar, chiardacă a murit ca om, si chiar dacă Sfântul Lui suflet s-a despărš it de corpul Lui prea

curat, totuşi Dumnezeirea nu s-a despăršit de cele două, adică de suflet si de corp, şiastfel nici unica ipostasă nu s-a despărš it în două ipostase. Căci corpul si sufletul auavut de la început, în acelaşi timp, existenša în ipostasa Cuvântului, si cu toate că întimpul moršii a fost despărš it sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, având existenš a înunica ipostasă a Cuvântului. Astfel, unica ipostasă a Cuvântului a fost si ipostasaCuvântului si a sufletului si a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut oipost asă proprie, alta decât ipostasa Cuvântului. Ipostasa Cuvântului a fost totdeaunauna şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este una totdeauna. Chiar dacăspaš ial sufletul s-a despăršit de corp, ipostatic, însă, era unit prin Cuvânt.‖ 16

Astfel trupul însângerat, dar îndumnezeit, al Mântuitorului rămâne pe cruce,iar ―sufletul îndumnezeit se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsăritsoarele dreptăšii (Maleahi IV, 2), tot astfel să strălucească lumină şi celor de subpământ şi care stau în întuneric şi în umbra moršii (Luca I, 79; Isaia IX, 2); ca dupăcum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiš i, vedere celor orbi(Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), şi celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice,iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinš ei, tot astfel şi celor din iad. „Pentru caLui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor de dedesubt ‖

15 Idem, Cartea a III-a, cap 26.16 Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a III-a, cap 27.




205

(Filipeni II, 10). Şi astfel a slobozit pe cei lega š i din veci şi iarăşi a revenit dintre morš ideschizându-ne calea către înviere.‖ 17

―Numele de coruptibilitate are două sensuri: indică aceste afecte omeneşti:foamea, setea, oboseala, străpungerea cu cuiele, moartea, adică despărš irea sufletuluide corp, şi cele asemenea. Potrivit acestei însemnări spunem că trupul Domnului este

coruptibil, căci a luat pe toate acestea de bunăvoie. Coruptibilitatea însă, înseamnă şidescompunerea şi disparišia completă a corpului în elementele din care a fost compus.Aceasta este numită de mulš i mai ales distrugere. Corpul Domnului n-a avut experienš aacesteia, după cum spune profetul David: „Că nu vei părăsi suf letul meu în iad, şi nicinu vei da trupului meu să vadă stricăciunea‖ (Psalmi XV, 10). …După al doilea sens alcuvântului coruptibilitate, mărturisim că trupul Domnului este incoruptibil, adicănepieritor, după cum ne-au predat purtătorii de Dumnezeu părinši. Dar după înviereadin morši a Mântuitorului, spunem că trupul Domnului este incoruptibil şi după primulsens. Şi Domnul a dăruit prin corpul Lui propriu si corpului nostru învierea siincoruptibilitate

a, care urmează după înviere, făcându-ni-se însu

şi pârga învierii, a

incoruptibilităšii si a impasibilităšii. „Căci trebuia, spune dumnezeiescul apostol, caacest corp stricăcios să se îmbrace în nestricăciune‖ (I Corinteni XV, 53).‖ 18

„Aşadar, omul, fiind făcut raš ional şi liber a primit puterea de a se uni pentrutotdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă vaasculta de Creator. Dar pentru că a călcat porunca Creatorului său şi a fost supusmorš ii şi stricăciunii, Făcătorul şi Creatorul neamului nostru, din pricina îndurărilor mileiSale, s-a făcut asemenea nouă, făcându-se întru totul om fără de păcat şi s-a unit cufirea noastră. Şi pentru că ne-a dat chipul Lui şi Duhul Lui şi nu l-am păzit, el însuşi iafirea noastră săracă şi slabă ca să ne curăšească, ca să ne facă nestricăcioş i şi să ne

facă iarăşi părtaşii Dumnezeirii Lui. Trebuia, însă, să se împărtăşească de cel mai bunnu numai pârga firii noastre, ci tot omul care vrea să se nască a doua oară, să senutrească cu o hrană nouă şi proprie naşterii, ca astfel să ajungă la măsuradesăvârşirii. Prin naşterea lui Dumnezeu Cuvântul, adică prin întrupare, prin botez, prinpatimă, prin înviere, a eliberat firea de păcatul strămoşesc, de moarte şi destricăciune, a devenit pârga învierii, s-a făcut pe Sine cale, pildă şi exemplu, ca şi noi,mergând pe urmele Lui, să ajungem fii (Matei V, 9, 45; Romani IX, 26; II CorinteniVI, 18; Galateni III, 26) şi moştenitori ai lui Dumnezeu (Romani VIII, 17; Galateni III,29; IV, 7) prin poziš ie aşa cum este El prin fire, şi împreună moştenitori cu El (Romani

VIII, 17).Aşadar, după cum am spus, ne-a dat a doua naştere, pentru ca după cumfiind născuš i din Adam, ne-am asemănat Lui, moştenind blestemul şi stricăciunea, totastfel născându-ne din El, să ne asemănăm Lui, moştenind nestricăciunea,binecuvântarea şi slava Lui. Pentru că acest Adam este duhovnicesc, trebuia ca şinaşterea să fie duhovnicească; tot astfel şi mâncarea. Dar pentru că suntem dubli şicompuşi trebuie ca şi naşterea să fie dublă; tot astfel şi mâncarea compusă. Naştereani s-a dat prin apă şi prin Duh (Ioan III, 5), adică prin Sfântul Botez; iar mâncarea

17 Idem, Cartea a III-a, cap 29.18 Idem, Cartea a III-a, cap 28.




206

este însăşi pâinea vieš ii (Ioan VI, 48), Domnul nostru Iisus Hristos, cel care s-a pogorâtdin cer (Ioan VI, 50). El, voind să primească în locul nostru moartea cea de bunăvoie, în noaptea în care s-a dat pe Sine a lăsat moştenire testament nou sfinšilor săi ucenici şiapostoli şi prin ei tuturor celor care cred în El. Aşadar, în foişorul Sfântului şi slăvituluiSion (Matei XXVI, 17-19; Marcu XIV, 12-16; Luca XXII, 7-13), după ce a mâncat

paştele cel vechi cu ucenicii Săi şi a plinit testamentul cel vechi, spală picioareleucenicilor (Ioan XIII, 4-12); prin aceasta le-a dat un simbol al Sfântului Botez. Apoi,frângând pâinea, le-a dat-o zicând: „Luaš i, mâncaš i, acesta este trupul Meu‖ (MateiXXVI, 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; I Corinteni, XI, 23-24), „care se frângepentru voi spre iertarea păcatelor‖( I Corinteni XI, 24). De asemenea, luând şipaharul, în care era vin şi apă, l-a dat lor zicând: „Beš i din acesta toš i, acesta estesângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor‖(MateiXXVI, 28; Marcu XIV, 24; Luca XXII, 22; I Corinteni XI, 25). „Aceasta să o faceš i întru pomenirea Mea (I Corinteni XI, 24), căci de câte ori veš i mânca pâinea aceasta şive

š i bea paharul acesta, vesti

š i moartea Fiului omului

şi mărturisiši învierea Lui până ceva veni‖ (I Corinteni XI, 26).Dacă „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător‖( Evrei IV, 12) şi „toate câte

a voit Domnul a făcut‖( Psalmi CXXXIV, 6), şi dacă a zis: „Să se facă lumină‖(Facerea I, 3) şi s-a făcut; „să se facă tărie‖( Facerea I, 6) şi s-a făcut; dacă „prinCuvântul Domnului s-au întărit cerurile şi prin Duhul gurii Lui, toată puterea lor‖(Psalmi XXXII, 6), dacă cerul, pământul, apa, focul, aerul şi toată podoaba lor s-aualcătuit prin Cuvântul Domnului şi chiar această fiinšă faimoasă, omul; dacă voind însuşi Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om şi şi-a făcut fără sămânšă corp Lui şi dinsângiurile curate şi neîntinate ale Sfintei Pururea Fecioare, nu poate oare să facă

pâinea Trup al său şi vinul şi apa, sânge? La facerea lumii a spus: „Să scoată pământuliarbă verde‖ (Facerea I, 11) şi până acum când plouă, pământul fiind împins şi împuternicit scoate vlăstarele sale prin porunca dumnezeiască. Dumnezeu a spus:„Acesta este trupul Meu" şi „acesta este sângele Meu" şi „aceasta faceš i-o întrupomenirea Mea" şi se face prin porunca Lui atotputernică, până ce va veni. Căci aşa aspus: „Până va veni‖( I Corinteni XI, 26). Şi plouă, prin invocare, în această šarinănouă puterea umbritoare a Sfântului Duh. După cum toate câte a făcut Dumnezeu le -afăcut prin Sfântul Duh, tot astfel şi acum, Sfântul Duh lucrează cele mai presus de fire,pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credinš a. „Cum îmi va fi mie aceasta,

zice Sfânta Fecioară, pentru că eu nu cunosc bărbat‖( Luca I, 34). Iar ArhanghelulGavriil îi răspunde: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Preaînalt teva umbri‖( Luca I, 35). Şi acum mă întrebi cum pâinea se face trupul lui Hristos ş i vinulşi apa sângele lui Hristos? Š i-o voi spune eu. Sfântul Duh se coboară peste ele şi facepe acelea ce sunt mai presus de cuvânt şi de cuget. Se ia pâine şi vin. Dumnezeucunoaşte slăbiciunea omenească; El ştie că de multe ori se întoarce cu dezgust de laacelea pe care nu le săvârşeşte în mod obişnuit. Aşadar, făcând uz de îngăduinš aobişnuită face, prin cele obişnuite ale firii, pe cele mai presus de fire. Şi după cum labotez, pentru că este obiceiul oamenilor să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn,a unit harul Duhului cu untdelemnul şi cu apa şi a făcut -o baie a renaşterii (Tit III, 5),

tot astfel, pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine şi să bea apă şi vin, a




207

unit cu acestea Dumnezeirea Lui şi le-a făcut trupul şi sângele Lui, ca să ajungem lacele mai presus de fire prin cele obişnuite şi potrivite firii. Pâinea şi vinul sunt în chipreal trupul unit cu Dumnezeirea; ele sunt trupul luat din Sfânta Fecioară. Asta nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost înălšat, ci că însăşi pâinea şi vinul seprefac în trupul şi sângele Domnului. Dar dacă cauši să afli chipul în care se face

aceasta, î ši este de ajuns să auzi că se fac prin Duhul Sfânt, după cum Domnul ş i-afăcut prin Duhul Sfânt, luişi în El însuşi, trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Maimult nu cunoaştem decât că Cuvântul lui Dumnezeu este real, activ, atotputernic, darmodul în care se prefac nu se poate cerceta. Nu este rău să spunem şi aceasta, că dupăcum în chip natural, prin mâncare, pâinea, iar prin băutură, vinul şi apa se prefac întrupul şi sângele celui care mănâncă şi bea, şi nu devine alt corp decât corpul lui celmai dinainte, tot astfel şi pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şipogorîrea Sfântului Duh se prefac în chip supranatural în trupul şi sângele lui Hristos şinu sunt doi, ci unul şi acelaşi. Pentru cei care cu credinšă, în chip vrednic, se

împărtăşesc, împărtăşania

este spre iertarea păcatelor, spre viaš a ve

şnică, sprepăzirea sufletului şi a trupului; dar pentru cei care se împărtăşesc cu necredinšă în chipnevrednic, este spre muncă şi pedeapsă, după cum şi moartea Domnului pentru cei carecred a devenit viašă şi nestricăciune spre desfătarea fericirii veşnice, iar celornecredincioşi şi ucigătorilor Domnului, muncă şi pedeapsă veşnică. Pâinea şi vinul nusunt simbolul trupului şi sângelui lui Hristos — departe acest gând! — ci însuşi trupul îndumnezeit al Domnului, însuşi Domnul când a spus: „Acesta este trupul Meu‖( MateiXXVI. 26; Marcu XIV, 22; Luca XXII, 19; l Corinteni XI, 24), n-a spus: „acesta estesimbolul trupului Meu", ci a spus: „Acesta este trupul Meu"; şi n-a spus: „Acesta estesimbolul sângelui Meu", ci: „acesta este sângele Meu‖( Matei, XXVI 28; Marcu XIV,

24; Luca XXII, 22). Şi înainte de aceasta, a spus iudeilor: „Dacă nu mâncaš i trupulFiului omului şi nu beš i sângele Lui, nu aveš i viašă întru voi‖( Ioan VI, 53). „Căci trupulMeu este mâncare adevărată şi sângele Meu băutură adevărată‖( Ioan VI, 55). Ş iiarăşi: „Cel care mă mănâncă va trăi‖ (Ioan VI, 57).

Pentru aceea să ne apropiem cu toată frica, cu conştiinša curată şi cu ocredinšă neîndoielnică şi negreşit ne va fi nouă după cum credem, dacă nu ne îndoim.Să o cinstim pe aceasta cu toată curăšenia, atât sufletească cât şi trupească, căci estedublă. Să ne apropiem de ea cu o dorinšă înfocată, şi încrucişând palmele să primimtrupul celui răstignit . Punând peste dânsul ochii, buzele şi fruntea să ne împărtăşim cu

dumnezeiescul cărbune, pentru ca focul dorinšei din noi, luând arderea din cărbune, săardă complet păcatele noastre, să lumineze inimile noastre, să ne aprindem şi să ne îndumnezeim prin împărtăşirea focului dumnezeiesc. Cărbune a văzut Isaia (Isaia VI,6-7). Cărbunele nu este un lemn simplu, ci este unit cu focul. Tot astfel şi pâinea împărtăşaniei, nu este pâine simplă, ci unită cu Dumnezeirea; iar trupul unit cuDumnezeirea nu este o singură fire, ci una a trupului şi alta a Dumnezeirii unite cu el;pentru aceea amândoi împreună nu sunt o fire, ci două. Melchisedec, preotulDumnezeului celui Preaînalt, a primit cu pâine şi cu vin pe Avraam care s-a întors după învingerea celor de alt neam (Facerea XIV, 17-18). Masa aceea preînchipuia masaaceasta mistică, după cum şi preotul acela era tipul (simbolul) şi icoana adevăratului

arhiereu Hristos (Evrei VI, 20; VII, 28). „Tu, spune Scriptura, eşti preot în veac după




208

rânduiala lui Melchisedec‖( Psalmi CIX, 5). Pâinile punerii înainte (Ieşirea XXV, 30; XL,21; Leviticul XXIV, 5-9) închipuiau această pâine. Aceasta este jertfa cea curată, adicănesângeroasă, care a spus Domnul, prin profet, să i se aducă de la răsăritul soareluipână la apus (Maleahi I, 11). Trupul şi sângele lui Hristos slujesc la menš inerea sufletuluişi trupului nostru; ele nu se mistuiesc, nu se strică, nu se aruncă afară — departe acest

gând! — ci slujesc fiinš ei şi menš inerii noastre. Sunt un mijloc de pază pentru oricevătămare şi un mijloc de curăš are pent ru toată întinăciunea, întocmai ca acela prin carecureš i, prin foc curaš itor, aurul fals pe care l-ai luat, ca să nu fim condamnaši împreunăcu lumea în veacul ce va să fie (I Corinteni XI, 32) — căci curăšă prin boli şi tot felul denecazuri — după cum spune dumnezeiescul apostol: „Dacă ne-am fi judecat pe noi înşine, n-am fi judecaš i. Dar fiind judecaš i de Domnul, suntem pedepsiši, ca să nu fimosândiši împreună cu lumea‖ (I Corinteni XI, 31-32). Cuvintele acestea se referă la ceeace a spus puš in mai sus: „Încât cel care se împărtăşeşte cu nevrednicie cu trupul şi sângeleDomnului, osândă luişi mănâncă şi bea‖ (I Corinteni XI, 29). Fiind curăš aš i prin El, neunim cu trupul Domnului

şi cu Duhul Lui

şi ajungem trup al lui Hristos (I Corinteni X, 16-

17; Romani XII, 5; I Corinteni XII, 12, 27). Pâinea aceasta este pârga pâinii ce va săfie, care este spre fiinšă. Cuvântul „pâinea cea spre fiinšă‖ (Matei VI, 11; Luca XI, 3)indică fie „pâinea ce va să fie", adică pâinea veacului ce va să fie, fie pe aceea cu carene hrănim pentru conservarea fiinšei noastre. Fie că este luat într-un sens, fie că este luat în celălalt, pâinea va fi numită în chip propriu trupul Domnului. Duh făcător de viašă estetrupul Domnului, căci a fost zămislit din Duhul făcător de viašă. Cel născut din Duh, Duheste (Ioan III, 6). Spun aceasta fără să distrug firea trupului, ci voiesc să arăt că acestaeste făcător de viašă şi dumnezeiesc.

Dar dacă unii au numit pâinea şi vinul antitipuri ale trupului şi sângelui Domnului,

după cum a spus purtătorul de Dumnezeu Vasile, nu le-au numit aşa după ce ele au fostsfinš ite, ci înainte de a fi sfinš ite. Ei au numit astfel acest dar de jertfă. Ea se numeşte împărtăşanie, căci prin ea ne împărtăşim cu Dumnezeirea lui Hristos. Se numeşte şicuminecătură şi este cu adevărat, pentru că prin ea ne cuminecăm cu Hristos şi participămtrupului şi Dumnezeirii Lui. Prin ea ne cuminecăm şi ne unim unii cu alšii, pentru că ne împărtăşim dintr-o singură pâine şi devenim toš i un trup (I Corinteni X, 16-17; RomaniXII, 5) şi un sânge al lui Hristos şi mădulare unii altora (Romani XII, 5), ajungând toš i împreună — trup al lui Hristos (I Corinteni XII, 27). Aşadar, cu toată puterea să nepăzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm. Căci spune Domnul: „Nu

daš i cele sfinte câinilor, şi nici nu aruncaši mărgăritarele voastre înaintea porcilor‖ (MateiVII, 6), ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinš e şi osândirii lor. Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alš ii, atunci negreşit ne unim cu toš i ceicare, potrivit voinšei libere, se împărtăşesc împreună cu noi. Într-adevăr, această unire sesăvârşeşte prin voinšă liberă şi nu fără asentimentul nostru. Căci, după cum spunedumnezeiescul apostol: „toši suntem un trup, pentru că ne împărtăşim dintr-o singurăpâine‖( I Corinteni X, 17). Pâinea şi vinul se numesc şi antitipuri ale celor viitoare, nupent ru că ele n-ar fi în chip real trupul şi sângele lui Hristos, ci pentru că acum participămprin ele Dumnezeirii lui Hristos, iar atunci numai spiritual prin contempla šie.‖ 19

19 Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica, cartea a IV-a, cap 13.



209

Anexa I

Sfântul Ioan Damaschin - Despre textele din Scriptură privitoare laHristos

„Textele din Scriptură privitoare la Hristos se împart în patru categoriigenerale: unele i se potrivesc înainte de întrupare, altele în unirea cuvântului luiDumnezeu cu firea omenească, altele după unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu fireaomenească şi altele după înviere.

Textele care se potrivesc lui Hristos înainte de întrupare sunt de şase feluri.Unele din acestea arată unirea firii şi deofiinšimea lui cu Tatăl, ca următoarele:

„Eu şi Tatăl una suntem‖ (Ioan 10,30); şi: „Cel care m-a văzut pe mine a văzut peTatăl‖ (Ioan 14,9); şi „Care există în chipul lui Dumnezeu‖ (Filipeni 2,6) ş i celeasemenea.

Alte texte arată desăvârşirea ipostasei lui Hristos, ca acestea: „Fiul lui

Dumezeu‖ (Matei 4,3; 8,29; 14,33; 16,16; 26,63; 27,40,43,54; Marcu 3,11 ; 5,7;15,39; Luca 1,35; 4,3,9,41; 8,28; Ioan 1,34,49; 3,18; 5,25; 9,35; 10,36;11,4,27; 19,7; 20,31; Faptele Apostolilor 8,37; 9,20; Romani 1,4,9; 5,10;8,3,29,32; I Corinteni 1,9; II Corinteni 1,19; Galateni 1,16; 2,20; 4,4,6; Efeseni4,13; Coloseni 1,13; I Tesalonicieni 1,10; Evrei 4,14; 6,6; 7,3; 10,29; I Ioan 1,3,7;3,8,23, 4,9,15; 5,5,9,10,11,12,13,20; II Ioan 3; Apocalipsă 2,18.) „Chipulipostasei Lui‖ (Evrei 1,5) şi acest text „Înger de mare sfat, sfetnic minunat‖ (Isaia 9,6)şi cele asemenea.

Alte texte arată întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor, ca acesta „Eu în

Tatăl şi Tatăl în mine‖ (Ioan 10,38; 14,10,11; 17,21.) şi arată că el îşi are temelia saindivizibilă în fiinš a Dumnezeirii, cum sunt expresiile: Cuvânt (Ioan 1,1-18; I Ioan 1,1;Apocaplipsă 1,13.), înš elepciune (I Corinteni 1,24.), putere (I Corinteni 1,24.) şistrălucire (Evrei 1,3.). Cuvântul îşi are temelia sa indivizibilă în minte – aici vorbesc decuvântul substanš ial (Despre cuvântul substanš ial, cuvântul mintal şi cuvântul rostit să sevadă Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea II, Cap 21) – înš elepciunea deasemenea, puterea în cel puternic, strălucirea în lumină, căci izvorăsc din ele.

Alte texte arată raportul lui Hristos cu Tatăl, care este cauza Lui, cum esteacesta: ‖Tatăl este mai mare decât Mine‖ (Ioan 14,28.). Din el are atât existenš a, câtşi pe toate câte le are. Existenš a o are pe calea naşterii, nu a creaš iei, cum este acest

text: ‖Eu am ieşit şi vin de la Tatăl‖(Ioan 16,28.); şi ―Eu trăiesc din cauza Tatălui‖(Ioan6,54.). Şi are pe toate câte le are Tatăl, dar nu prin participare şi nici prin instrucš ie, cica de la cauza sa, cum este acest text: ‖Fiul nu poate să facă de la sine nimic, dacă nuva vedea pe Tatăl făcând astfel‖ (Ioan 5,19.). Dacă nu este Tatăl, nu este nici Fiul. Fiuleste din Tatăl şi în Tatăl şi simultan cu Tatăl şi nu după Tatăl. Tot astfel ş i ceea ce facedin El şi cu El. Există una, singura şi aceeaşi – nu asemenea, ci aceeaşi – voinšă,activitate şi putere a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Alte texte arată că toate cele ale lui Hristos se împlinesc prin activitate luipotrivit bunăvoinšei părinteşti, nu ca printr-un instrument sau printr-un rob, ci ca prin

Cuvântul, înš elepciunea lui substanšială şi enipostatică, din pricină că se observă în




210

Tatăl şi în Fiul o singură mişcare, ca acest text: ‖Toate s-au făcut prin el‖(Ioan 1,3.); şiacesta ―Trimis-a cuvântul Lui şi i-a vindecat‖(Psalmi 106, 20.); şi acesta ―Ca săcunoască că Tu M-ai trimis‖(Ioan 11,42).

Alte texte sunt spuse în chip profetic. Din aceste unele se raportează la celeviitoare, spre exemplu: ―Va veni în chip văzut‖(Psalmi 49,3) şi textul din Zaharia:

―Iată împăratul tău vine la tine‖(Zaharia 9,9), şi cuvintele spuse de Mihea: ‖IatăDomnul pleacă din locul Lui şi se va coborî şi se va urca pe înălš imilepământului‖(Mihea 1,3). Alte texte se raportează la cele viitoare, dar sunt spuse ca ş icum s-ar fi întâmplat, ca acest text: ‖Acesta este Domnul nostru. După aceasta s -aarătat pe pământ şi a petrecut între oameni‖(Baruh 3,36,38), şi acesta : ―Domnul m-a zidit început căilor Lui spre lucrările Lui‖ (Pildele lui Solomon 8,22.); şi acesta: ―Pentruaceasta Te-a uns, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decâtpe părtaşii Tăi‖ (Psalmi 44,9) şi cele asemenea.

Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc înainte de unire, pot fispuse despre el

şi după unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească. Dar nici într-un

caz nu pot fi spuse despre El înainte de unire acelea care i se potrivesc Lui după unire,decât în chip profetic, după cum am spus.

Textele care i se potrivesc lui în unirea firii dumnezeieşti cu firea omeneascăsunt de trei feluri.

Primul fel când vorbim despre partea Lui superioară; atunci spunem îndumnezeirea, încuvântarea, înălš area trupului şi cele asemenea. Prin aceasta noiarătăm bogăš ia care s-a adăugat trupului prin unirea şi coeziunea cu DumnezeuCuvântul cel Preaînalt.

Al doilea fel, când vorbim despre partea lui inferioară; atunci spunem

întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, înomenire, golire, sărăcire, smerenie. Acestea şi celeasemenea lor se spun despre Cuvânt şi Dumnezeu din pricina unirii cu firea omenească.

Al treilea fel, când vorbim despre amândouă în acelaşi timp; atunci spunemunire, comuniune, ungere, coeziune, conformare şi cele asemenea. Din pricina acestuide-al treilea fel sunt spuse cele două feluri amintite mai sus. Prin unire se arată ce aprimit fiecare din cele două, în virtutea unirii şi a întrepătrunderii celui care există împreună cu el. În virtutea unirii ipostatice se zice că trupul se îndumnzeieşte, că devineDumnezeu şi asemănător lui Dumnezeu Cuvântul. Şi la fel: Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, s-a făcut om, se numeşte făptură şi se numeşte ―cel din urmă‖(Apocalipsa

1,17.). Asta nu înseamnă că cele două firi se prefac într-o fire compusă, - căci este cuneputinšă ca însuşirile fireşti contrarii să se găsească într-o singură fire – ci în sensul căcele două firi, unite după ipostasă, au întrepătrunderea reciprocă fără confundare şifără amestecare. Întrepătrunderea n-a venit din partea trupului, ci din parteaDumnezeirii, căci este cu neputinšă ca trupul să pătrundă prin Dumnezeire. Dar fireaDumnezeiască, o dată ce a pătruns prin trup, a dat şi trupului întrepătrunderea inexprimabilă cu ea, pe care o numim unire.

Trebuie să se ştie că vedem contrariul privitor la primul fel ş i al doilea fel altextelor care se potrivesc lui Hristos în unire. Când vorbim despre trup, spunem, îndumnezeire, încuvântare, înălš are, ungere. În adevăr, acestea sunt din partea

Dumnezeirii, dar se văd la trup. Când vorbim, însă, despre Cuvânt, spunem golire,




211

întrupare, înomenire, smerenie şi cele asemenea. Aceasta, după cum am spus, se spundespre Cuvânt şi Dumne zeu ca din partea trupului. Că a suferit din bună voie aceasta.

Textele privitoare la Hristos după unirea firii dumnezeieşti cu firea omeneascăsunt de trei feluri.

Primul fel care arată firea lui dumnezeiască, ca acesta: ―Eu sunt în Tatăl ş i

Tatăl este în Mine‖(Ioan 10,38; 14,10,11; 17,21. ); şi ―Eu şi Tatăl una suntem‖(Ioan10,30.). Toate câte se spun despre el înainte de întrupare acelea se vor spune despreel şi după întrupare, afară de faptul că n-a luat trup şi însuşirile fireşti ale acestuia.

Al doilea fel, cel care arată firea lui omenească, ca acest text: ‖De ce căutaš isă mă omorâš i pe mine, omul, care v-am vorbit adevărul‖(Ioan 8,40) şi acesta: ―Astfeltrebuie să se înalše Fiul omului‖(Ioan 3,14.) şi cele asemenea.

Textele care se spun sau s-au scris privitor la firea omenească a lui Hristos, fiecă el a vorbit, fie că el a săvârşit, sunt de şase feluri.

Unele dintre ele s-au săvârşit şi s-au spus în virtutea firii lui omeneşti în

vederea întrupării, spre exemplu: naşterea din fecioară, creşterea

şi progresul în

vârstă, foamea, setea, oboseala, lacrimile, somnul, străpungerea cu cuie, moartea ş icele asemenea, care sunt afecte fireşti şi neprihănite. În toate acestea există o unire afirii dumnezeieşti cu firea omenească, fără de care nu este învederată existenš atrupului, deoarece firea dumnezeiască n-a suferit nimic din toate acestea, dar asăvârşit mântuirea noastră.

Alte texte s-au spus în chip de prefăcătorie, cum este întrebarea: ―Unde l-aš ipus pe Lazăr?‖ (Ioan 11,34), mergerea la smochin (Mat ei 21,19; Marcu 11,13),ascunderea sa (Marcu 1,35-37; Ioan 8,59; 12,36) sau retragerea sa încetul cu încetul(Luca 4,30; Ioan 8,59.), rugăciunea (Ioan 11, 41-42.) şi cuvintele ―S-a făcut că

merge mai departe‖ (Luca 24,28.). De acestea şi de cele asemenea n-avea nevoie nicica om, nici ca Dumnezeu, ci lua o atitudine omenească, după cum cerea trebuinš a şifolosul. Astfel, rugăciunea a făcut -o pentru a arăta că nu este contra lui Dumnezeu şică cinsteşte pe Tatăl ca pe cauza sa. A întrebat (Ioan 9,34.), nu pentru că nu ştia, cica să arate că este om cu adevărat, împreună cu existenš a lui ca Dumnezeu. S-a retras încetul cu încetul (Luca 4,30; Ioan 8,59) ca să ne înveše să nu lucrăm cu îndrăzneală şinici să ne lăsăm în voia sorš ii.

Alte texte s-au spus în virtutea împroprierii noastre şi a relaš iei cu noi, cum estetextul acesta: ―Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit‖ (Matei

27,46); şi acesta: ―Pe cel care n-a cunoscut păcat, l-a făcut păcat în locul nostru‖ (IICorinteni 5,21); şi acesta ―S-a făcut blestem în locul nostru‖ (Galateni 3,13); şiacesta: ―Fiul însuşi se va supune celui ce i-a supus lui toate‖(I Corinteni 15,28.). Hristosn-a fost părăsit niciodată de Tatăl ca Dumnezeu, nici ca om; de asemenea el n -a fostnici păcat, nici blestem şi nici n-are nevoie să se supună Tatălui. Ca Dumnezeu esteegal Tatălui şi nu este nici potrivnic lui şi nici supus lui; ca om n-a fost niciodatăneascultător celui care l-a născut, ca să fi trebuit să se supună. A spus aceste cuvinte,deci, ca să arate că şi-a împropriat persoana noastră şi că s-a aşezat în rândul nostru.În adevăr, noi am fost cei acuzaši de păcat şi de blestem, pentru că am fost nesupuş i şineascultători, şi din pricina aceasta am fost părăsiš i.




212

Alte texte s-au spus potrivit despărš irii pe care facem cu mintea între firile luiHristos. Dacă vei despărši cu mintea pe acelea care sunt în realitate nedespărš ite,adică trupul de Cuvânt, atunci Hristos se numeşte şi rob (Isaia 49,6; Filipeni 2,7.) şiignorant (Matei 24,36; Marcu 13,32.). El avea o fire roabă şi ignorantă şi dacătrupul nu s-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvântul, ar fi fost rob şi ignorant. Dar din pricina

unirii d upă ipostasă cu Dumnezeu Cuvântul n-a fost nici rob, nici ignorant. În sensulacesta Hristos a numit pe Tatăl său Dumnezeu.Alte texte s-au spus ca să ne facă cunoscut cine este El şi să ne încredinš eze pe

noi de acest adevăr, cum este textul acesta: ―Tată slăveşte-Mă cu slava pe care amavut-o la tine înainte de a fi lumea‖ (Ioan 17,5.). El era şi este slăvit, dar slava lui nune era făcută cunoscută nouă şi nici nu fusese crezută. Şi cuvintele spuse de apostol:―celui care a fost hotărât Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul s finš eniei, dinpricina învierii din morši‖ (Romani 1,4). În adevăr, a fost făcut cunoscut şi a fost crezut în lume şi prin minuni, prin înviere şi prin pogorârea Sfântului Duh. Şi acest text:

―Sporea în înš elepciune

şi har‖ (Luca 2,52).

Alte texte sunt spuse despre Hristos în virtutea împroprierii persoanei iudeilor,socotindu-se pe sine însuşi împreună cu iudeii, după cum zice către samarineancă: ―Voivă închinaš i la ceea ce nu ştiši, noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci mântuirea este diniudei‖ (Ioan 4,22).

Al treilea fel de texte privitoare la Hristos după unire sunt acelea care indică oipostasă şi care reprezintă pe cele două firi, spre exemplu: ―Eu trăiesc din cauzaTatălui şi cel care mă mănâncă pe mine acela va trăi din cauza Mea‖ (Ioan 6,57); şiacesta: ―Mă duc la Tatăl şi nu mă veši mai vedea‖ (Ioan 16, 10-16); şi acesta: ―N-arfi răstignit pe Domnul Slavei‖ (I Corinteni 2,8); şi acesta: ―Nimeni nu s-a suit în cer

decât cel care s-a coborât din cer, Fiul omului, care este în cer‖ (Ioan 3,13) şi celeasemenea.

Din textele care s-au spus despre Hristos după înviere unele se potrivescdumnezeirii sale, ca acesta: ―Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi alSfântului Duh‖ (Matei 28,19), adică în numele Fiului pentru că este Dumnezeu. Ş iacesta: ―iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului‖ (Matei 28,20) şicele asemenea, căci este cu noi pentru că este Dumnezeu. Alte texte din aceastăcategorie se potrivesc omenirii lui, ca acesta: ‖Au cuprins picioarele Lui‖ (Matei 28,9);şi acesta: ‖Şi acolo mă vor vedea‖ (Matei 28,10) şi cele asemenea.

Textele spuse despre Hristos după înviere, texte care i se potrivesc omenirii lui,sunt de diferite feluri. Unele sunt spuse ca întâmplate în chip real, dar nu în virtutea firiiomeneşti, ci în virtutea întrupării, pentru a da încredinšare că a înviat însuşi trupul carea suferit, cum sunt rănile (Luca 24,39; Ioan 20,20,27), mâncarea, băutura cea dedupă înviere (Luca 24, 42-43; Ioan 21, 5-13).

Alte texte sunt spuse ca întâmplate în chip firesc, ca de a se duce de la un locla altul fără să se ostenească şi de a intra prin uşile încuiate (Ioan 20,19).

Alte texte sunt spuse în chip de prefăcătorie, ca acesta: ―Se prefăcea că vreasă meargă mai departe‖ (Luca 24,28).

Alte texte scot la iveală firile, ca acesta: ―Mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl

vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul Vostru‖ (Ioan 20,17); şi acesta: ―Va intra




213

împăratul slavei‖ (Psalmi 23,7,9); şi acesta: ―A stat în dreapta măririi întru cele înalte‖(Evrei 1,3).

Alte texte sunt spuse în virtutea împărširii pe care o facem pe cale abstractă între firile lui Hristos, pentru că el s-a pus pe sine însuşi în acelaşi rând cu noi, ca acesttext: ―Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru‖ (Ioan 20,17.).

Trebuie aşadar să atribuim pe cele înalte firii dumnezeieşti, superioarăpatimilor şi trupului, iar pe cele smerite, firii omeneşti, singurului Hristos, care esteDumnezeu şi om, şi trebuie să ştim că amândouă, atât cele înalte cât şi cele smerite,sunt ale unuia şi ale aceluiaşi, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cunoaştem caracterulfiecăreia dintre ele şi dacă vedem că amândouă sunt săvârşite de o singură persoană,atunci vom crede drept şi nu vom rătăci. Din toate acestea se cunoaşte deosebireafirilor unite şi că în Hristos nu există identitate între Dumnezeire şi omenire în ceea cepriveşte calitatea naturală a lor, după cum spune dumnezeiescul Chiril: ―Unul este Fiulşi Hristos şi Domnul‖ (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola IV către Nestorie); şi

pentru că este unul, una este şi persoana sa, căci cu nici un chip nu este împăršităunirea cea după ipostasă din pricina cunoaşterii deosebirii firii lor.‖



214

Sfântul Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin (650-753), ultimul părinte al Bisericii din perioadapatristicii răsăritene, s-a născut în Damasc (de unde i se trage şi numele) la începutul

celei de-a doua jumătăši al secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată care segăsea în fruntea administrašiei fiscale a Siriei. La sfârşitul secolului al VII-lea, Siria estecucerită de arabii musulmani. Califul Omar II porneşte o politică sângeroasă contracreştinilor şi îi cere lui Ioan să-şi menšină funcšia în stat (pe care o moştenise de la tatălsău) în schimbul credinšei. Ioan refuză sacrificându-şi rangul şi situašia socială pentruMântuitorul Hristos. După ce şi-a împăršit averea la săraci şi la biserici s-a retras încelebra mănăstire palestiniană Sfântul Sava. Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului îlhirotoniseşte preot şi îl însărcinează să predice în biserica Învierii din Ierusalim.

Faima de adânc cunoscător al problemelor teologice se răspândeşte, iar când

Leon Isaurul publică edictul contra icoanelor (726) patriarhul Ioan al V-lea alIerusalimului se adresează lui Ioan. Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune,pentru a nu ascunde în pământ, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat.Damaschin nu-şi găseşte rost existenšei sale decât învingând noua nălucire diavolească.El este crainicul adevărului, apărătorul neînduplecat al tradišiei, strigând continuu: ‖să nudepăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinšii noştri, ci să šinem predaniile aşacum le-am primit‖, este vrăjmaşul înverşunat al iconoclasmului şi putem spune că lui îidatorăm victoria dreptei credinše asupra acestei erezii care a zguduit bisericarăsăriteană în sec al VIII-lea.

Opera Sântului Ioan Damaschin este foarte variată şi bogată. Ea îmbrăšişează:

dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi imnologia. Sfântul IoanDamaschin este cel dintâi care a încercat o sinteză de amploare a doctrinei ortodoxetradišionale: „Expunerea credinšei ortodoxe‖, este a treia parte din suma sa teologică„Izvorul cunoaşterii‖. Este cunoscut pentru lupta de apărare a cultului icoanelor, în timpulpersecušiei iconoclaste, din pricina căreia suferă. A scris opere teologice, cuvântare, odeşi imne mariologice: ―Cuvântări despre icoane‖, „Paralele sacre‖ (citate biblice şipatristice). Pentru poezia sa liturgică, a fost numit „David al Noului Testament‖. În cepriveşte hristologia, Ioan Damaschin reia doctrina hristologică de la Calcedon, inclusivformula Sfântului Chiril de Alexandria, asimilând clarificările de mai târziu, datorate lui

Leonšiu de Bizanš şi Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ipostasul lui Hristos are două firi(unite şi nu amestecate, rezultând o fire compusă). Hristos este ipostasul firii dumnezeieştişi a firii umane, de aceea Fecioara a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Hristos, nu are ipostasuman preexistent (adică ipostasul uman nu a existat mai înainte de unirea cu ipostasulCuvântului, care există atemporal prin naşterea din Tatăl, ci în momentul întrupăriiHristos devine ipostasul ce cuprinde atât firea umană, cât şi firea dumnezeiască înipostasul Cuvântului). În Hristos, firea umană păstrează proprietăšile, caracteristicile(„Idiomata‖) ei naturale. Damaschin subliniază că, prin întrepătrunderea firilor(„communicatio idiomatum‖), care este consecinšă a unirii ipostatice, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat firea umană pasibilă şi astfel firea umană primeşte starea de îndumnezeire.



215

Anexa II

Cosmologie - întrebări şi răspunsuri

1. Dumnezeu este în Univers sau Universul este în Dumnezeu?Argumentaši răspunsul cu un citat din Sfânta Scriptură.

R: Universul este în Dumnezeu in sens cauzal (nu spašio-temporal) ―caci in EL(Dumnezeu) trăim si ne mişcam şi suntem (fiinšam, existăm)‖ (Faptele Apostolilor17,28).

2. Ce este cerul conform învăšăturii Sfinšilor Părinši (Sfântul IoanDamaschin):

R: „cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute‖ ( Sf. Ioan Damaschin -Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6).

3. Este cerul făcut înaintea Universului, sau după Univers sau atât cerul catsi Universul sunt făcute simultan? Argumentaši răspunsul cu citatescripturistice si patristice (Sf. Ioan Damaschin).

R: ―spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului‖ (Sf. Ioan Damaschin- Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6).

―La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.‖ Facerea 1,1.

4. Ce ne învašă atât Sfânta Scriptură cât şi ştiinša (prin teoria Big-Bang-ului)despre originea materiei (din Univers), spašiului, timpului şi legile fizicii(care guvernează universul)? Apare toata materia într-un singurmoment? Ulterior acestui moment cineva din univers poate crea sau

distruge materie (energie)? Ce afirmă legea conservării energiei?

R: ―La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.‖ (Facerea 1,1) deci toatămateria a fost creată atunci, în acel moment, din nimic, caci Dumnezeu ‖a zidit lumeadin nimic‖ ( Solomon 11,17 ) şi trebuie să ― înšelegem că s-au întemeiat veacurile princuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd‖ (Evrei 11,3 ). Spašiul şitimpul au fost create tot atunci, ca şi materia, la începutul Universului (şi implicit acerului). Dumnezeu a creat legi care să guverneze universul ―El a zis şi s-au făcut, Ela poruncit şi s-au zidit. […] lege le-a pus şi nu o vor trece.‖ (Psalmul 148,5-6).




216

Ştiinša nu poate spune nimic despre cauza legilor fizicii (care guverneazăuniversului), ci doar afirmă că au un început la Big-Bang.

Teoria Ştiinšifica a Big-bang-ului este modelul care explică aparišiamateriei,energiei,spašiului şi timpului, altfel spus la existenša Universului dintr-osingularitate inišiala, ce reprezintă ―nimic‖ (din punct de vedere matematic) caci nu

are dimensiuni spašio-temporale dar are o energie extrem de mare. La momentul"zero" acesta singularitate inišiala a ieşit din starea ei de singularitate (încă nu seştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o inimaginabilă explozie,Big Bang-ul, care mai continuă şi în ziua de azi.

Pe scurt legea conservării energiei spune ca energia sau masa echivalenta nupoate fi creata si nici distrusa.

Legea conservării energiei afirmă că energia totală al unui sistem fizic izolatrămâne nemodificată în timp, indiferent de natura proceselor interne ce au loc însistem. Cu alte cuvinte, diversele forme de energie ale unui sistem se pot transforma

reciproc, dar suma cantităšilor tuturor formelor de energie r

ămâne constant

ă, ea nu

poate fi creată sau distrusă. Potrivit concepšiilor fizicii moderne, orice cantitate deenergie exprimă în acelaşi timp o masă, şi reciproc oricărei mase îi corespunde oenergie. Conservarea energiei, în fizica modernă, este echivalentă cu principiulconservării masei.

5. Ce ne învašă Sfântul Ioan Damaschin despre forma Universului (şiimplicit a cerului)? Forma este închisă sau deschisă (argumentaširăspunsul)? Aceasta forma a fost preluata de filosofii păgâni din învăšătura Sfintei Scripturi sau Biserica Ortodoxa a preluat aceastaforma de la filosofii păgâni?

R: ―spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofiipăgâni, însuşindu-şi învăšătura lui Moise, spun că este o sferă‖ ( Sf. Ioan Damaschin -Dogmatica, Cartea a II-a, cap 6). Forma universului trebuie sa fie închisă, pentru canu putem ―ieşi‖ din Univers, caci Universul este în Dumnezeu (Faptele Apostolilor17,28).

6. Conform învăšăturii Sfinšilor Părinši, Universul este static sau dinamic (înmişcare)? Există stare de repaos absolut (in Univers)? Argumentaširăspunsul cu citate patristice (Sfântul Ioan Damaschin). Referitor lastarea de repaos absolut, argumentaši daca este posibil şi cu referinšeştiinšifice din fizica (prima lege a mecanicii newtoniene, teoriarelativităšii).




217

R: ―toši care au spus că cerul este sferic susšin că el se depărtează în chip egal de laPământ şi în sus şi în lături şi în jos‖ ( Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a,cap 6), căci ―numai Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate‖ prin lucrarea Sa (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap IV) deci nu exista stare de repaosabsolut.

În antichitate, marele filosof grec Aristotel, susšinea că starea naturală aunui corp este de repaus şi că el se mişcă numai acšionat de o foršă sau de unimpuls. El credea că Pământul era în repaus. Pe baza acestor idei s-a dezvoltatmodelul geocentric pentru univers ce apare ca model potenšial şi in scrierile SfinšilorPărinši.

Toate corpurile din Univers sunt în mişcare rectilinie uniformă (datorată BigBang-ului). Galilei a fost primul care a introdus conceptul de accelerašie (variašiavitezei raportată la unitatea de timp). Studiind căderea corpurilor, el a observat cătoate corpurile în cădere şi-au mărit viteza cu aceeaşi valoare (ceea ce implică oaccelera

šie constantă) indiferent de greutatea lor, ajungând la concluzia că ipotezaprin care orice mişcare este legată de acšiunea unei forše, este falsă. Aceasta l-acondus pe Galilei la formularea legii ineršiei. Măsura tendinšei unui corp cu masă dea se opune schimbării stării sale de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformădefineşte conceptul de ineršie a corpului.

Isaac Newton a fost cel care a formulat legile mişcării. Atunci când un corp seafla în cădere, el era acšionat întotdeauna de aceeaşi foršă (greutatea sa) şiefectul era că viteza sa creştea constant. Aceasta arată că efectul real al unei foršeeste întotdeauna de modificare a vitezei unui corp, nu acela de a-l pune în mişcare,aşa cum se credea anterior de la Aristotel. Cu alte cuvinte, dacă asupra unui corp nu

acšionează nici o foršă el îşi va menš ine mişcarea în linie dreaptă cu aceeaşi viteză. Aceasta este Legea întâi a mecanicii (clasice sau newtoniene) şi a fost enunšatăexplicit de Newton în lucrarea sa Principia Mathematica publicată în 1687.

7. Cine a propus ideile pe baza cărora ştiinša a formulat teoria Big-bang-ului? Învăšătura Sfintei Scripturi, literatura şi gândirea patristică au avutvreun rol în formarea celui care a propus această teorie, dar asuprateoriei însăşi?

Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi - d. 20 iunie 1966,Geneva) a fost un preot romano-catolic şi fizician belgian, întemeietor al teorieiBig-Bang. Preotul romano-catolic născut la Charleroi a fost primul cercetător care aprezis prin calcule matematice pe baza teoriei relativităšii generalizate a lui AlbertEinstein, teoria ca universul nu este static ci este in continua expansiune. Confirmareaacestei teorii a venit 2 decenii mai târziu în anul 1965 când Penzias si Wilsondescopereau prin telescoape performante ecourile exploziei primordiale, adică aconceptului de Big Bang in forma pe care o ştim astăzi. În timpul viešii sale, Lemaîtrea avut numeroase întâlniri cu Einstein. În 1933, Lemaître a prezentat în fa

ša lui




218

Einstein teoria sa despre începutul Universului într-o mare explozie Big-Bang.Einstein a apreciat această teorie, deşi nu a fost la început de acord întru totul cuea, iar cu trecerea timpului, dovezile experimentale au confirmat validitatea teorieiBig Bang-ului, iar astăzi ea este acceptată de toate comunităšile ştiinšifice.

Această teorie este in concordanša cu modelul scripturistic şi patristic pentru

Univers, întrucât Universul are un început din nimic, este dinamic şi nu static,cantitatea de materie (energie) a fost creată toata într-un singur moment şi esteconstanta în timp (doar formele ei de prezentare sunt variabile in timp, însa sumaacestora este constanta).

8. Exista concordanta între cosmogonia Sfintei Scripturi şi cosmologiaştiinšifică conform teoriei Big Bang-ului? Enumeraši câteva concordante în caz afirmativ, sau neconcordanše în caz contrar.

R: Concordanta intre cosmogonia Sfintei Scripturi, în viziunea patristică (Sfântul IoanDamaschin) şi cea ştiinšifica conform teoriei Big-Bang-ului este fără echivoc, întrucâtse afirmă următoarele adevăruri:

a) Universul acesta (cu tot ce este în el, inclusiv cerul), are un început din nimic, în etape şi va avea un sfârşit.

b) Spašiul si timpul au un început din nimic.c) Legile care guvernează universul au un început din nimic.

d)

Nu există timp absolut. Timpul este relativ. e) Universul este dinamic, nu static. Nu exista spa šiu absolut. Spašiul esterelativ. Nu există stare de repaus absolut.

f) Lumina se propaga cu viteza finită (constantă), putând exista astfe lalternanta zi-noapte (Daca lumina nu s-ar propaga cu viteza finita ciinfinita, atunci cerul nopšii ar fi luminos ca şi ziua datoria luminii care ar veniinstantaneu de la alte stele într-o cantitate foarte mare).

g) Materia (energia) are un început din nimic şi apare toată în acelaşi moment,ulterior ea nu poate fi creată şi nici distrusă de către cineva din Univers.

h) Universul se supune unui singur set de legi (valabile peste tot în Univers, cenu pot fi schimbate sau modificate de nici o fiinšă inteligentă din Univers).

i) Universul este închis (nu se poate ieşi din el).j) Universul este finit dar fără limite spatio-temporale.k) Universul va avea un sfârşit.




219

9. Universul (si implicit cerul) sunt finite sau infinite? Au limite spa šiale?Dar limite temporale? Argumentaši cu citate scripturistice dacă Universul(şi implicit cerul şi pământul acesta) are sfârşit sau nu?

R: Atât in cosmogonia patristica cât şi în cea ştiinšifica conform teoriei Big-bang-ului,

Universul (si implicit cerul) sunt finite dar fără limite spašio-temporale şi vor avea unsfârşit. Se cunoaşte limita de început a Universului. Conform Teoriei Big-Bang-uluiUniversul are un sfârşit.

Despre sfârşitul printr-o contracšie (în ştiinša numit Big Crunch) a acestuiUnivers (inclusiv a cerului), Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că psalmistuladresându-se Creatorului spune ―Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai întemeiat,şi lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi şi toate ca o haină sevor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tuacelaşi eşti şi anii Tai nu se vor sfârşi‖ ( Evrei 1,10-12; Psalmul 101,26-28 ).

Proorocul Isaia întăreşte aceasta spunând că ―toată oştirea cerului se vatopi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cadfrunzele de višă şi cele de smochin‖ ( Isaia 34,4 ), ―cerurile vor trece ca un fum‖ ( Isaia51,6 ), iar „oştirea cerului‖ (Facerea 2,1) reprezintă galaxiile din Univers în limbajulSfintei Scripturi.

Sfântul Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui Univers,spune că ―Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi Pământulşi lucrurile de pe el se vor mistui. ...Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile,aprinse, se vor topi!‖ (II Petru 3,10-13). Astfel, ―cerul si Pământul vor trece‖ ( Matei24,35; 5,18; Marcu 13,31; Luca 21,33. ) căci „soarele se va întuneca şi luna nu vamai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui‖ ( Matei 24,29; Marcu 13,24-25; Luca 21,26. ) urmând apoi ―înnoirea lumii‖ ( Matei19,28 ), iar „noi aşteptăm, ...ceruri noi şi Pământ nou‖ ( II Petru 3,10-13 ).

Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie celeviitoare şi a ―văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâiau trecut; şi marea nu mai este‖ ( Apocalipsa 21,1 ), deoarece Dumnezeu a spus: ―Euvoi face ceruri noi si pământ nou. Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremuriletrecute si nimănui nu-i vor mai veni in minte‖ ( Isaia 65,17 ).

10. Ce spune teologia ortodoxă despre cauza existentei universului? Darştiinša (contemporană)? Argumentaši răspunsul teologic ortodox cucitate scripturistice şi patristice.

R: ―La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.‖ (Facerea 1,1) „Şi a privitDumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.‖ (Facerea 1,31).

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că Dumnezeirea „este mai presus de toate,este în afară de orice fiinšă, pentru că este suprafiinšială, mai presus de cele ce sunt‖

(Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.), amintindu-ne că ―în aceste




220

învăšături am fost instruiši din cuvintele sfinte, după cum a zis dumnezeiescul DionisieAreopagitul: Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor, este fiinš a existenš elor, viaš avieš uitoarelor, raš iunea existenš elor raš ionale, spiritualitatea existenšelor spirituale‖( Sf.Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 12.)

Ştiinša nu poate spune nimic despre cauza universului (şi implicit a legilor

care îl guvernează). Teoria Big-bang-ului şi toate teoriile ştiinšifice explică fenomenele care au loc după momentul Big-Bang (nu pot trece de limita temporalaa momentului 10-43 s, care este denumit „Zidul lui Plank‖. Dincolo de această limită însăşi legile ştiinšei nu mai există).

11. Care este centrul universului din punct de vedere al scopului?Argumentaši răspunsul teologic ortodox cu citate scripturistice. Ce afirmă „Principiul antropic” şi unde apare el?

R: Omul este cununa creašiei. Universul este antropocentric, mai precis esteHristocentric. ―Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri ş i cele de pepământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fiestăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toateprin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născutdin morši, ca să fie El cel dintâi întru toate.‖ (Coloseni 1,16-18)

În fizica şi cosmologie, principiul antropic (din greacă anthropos - om) esteun argument filosofic cum că observašiile din Universul fizic trebuie să fiecompatibile cu viaša conştientă care le observă. Susšinătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce Universul are exact vârsta şi constantele fizicefundamentale care fac posibilă aparišia şi găzduirea viešii conştiente. Principiul afost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997), care s-abazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac:

"Universul are proprietăš ile pe care le are şi pe care omul le poate observa,deoarece, dacă ar fi avut alte propriet ăš i, omul nu ar fi existat."

12. Ce este timpul? Precizaši daca este posibil, definišii de dicšionar ale

timpului?

R: Definirea timpului este una dintre cele mai dificile sarcini, nu numai din punct devedere filozofic sau psihologic, dar şi fizic. Timpul este una dintre dimensiunile dinUnivers, diferită de dimensiunile spašiale prin aceea că el ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Timpul e o noš iune primară (care nu se defineşte, ci esteperceput ă prin simš uri) şi corelat ă cu cea de eveniment. Percepšia umană sesizează ordinea în timp a evenimentelor.

Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei şi

ştiinšei. Există multe divergenše în legătură cu însemnătatea lui, din acest motiv este




221

dificil de oferit o definišie a timpului care să nu ducă la controverse. Multe domeniifolosesc o definišie operativă în care unităšile timpului sunt definite. Academicieniiau o opinie diferită în ceea ce priveşte posibilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sistem de măsurare.

Dicšionarul Oxford defineşte timpul ca fiind „procesul indefinit şi continuu al

existenš ei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate‖ . O altă definišiede dicšionar standard este „Un continuum nonspaš ial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă‖ .

Măsurarea timpului a ocupat de asemenea un loc important pentru savanšişi tehnicieni, şi a fost o primă motivašie in astronomie.

13. Ce este timpul propriu?

R:Nu există un timp absolut, ci fiecare observator are propria măsura a timpului.Einstein a demonstrat că timpul care se scurge pentru un observator aflat pe un corp

în mişcare este mai scurt decât timpul scurs pentru un corp considerat în repaus.

14. Care este definišia timpului în fizică? De ce doar această definišie estepotrivită pentru cosmologie (şi cosmogonie)?

R: Timpul este una dintre pušinele mărimi fizice fundamentale (şapte în SistemulInternašional), care conform cunoştinšelor actuale nu se pot defini prin intermediul

altor mărimi, la fel ca de exemplu lungimea şi masa.Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei

mişcări uniforme (de exemplu deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotireaPământului), sau şi pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscila šia unui pendulgravitašional, a unui pendul elastic, a unui circuit LC, etc.). Prin această metodă sepoate defini doar timpul pentru punctul din spaš iu în care este plasat instrumentul demăsură (ceasul). Pentru alte puncte din spaš iu este necesar să se stabilească mai întâinoš iunea de „simultaneitate la distanšă‖ — un criteriu după care să se poat ă declaradacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spaš iu sunt simultane sau nu.

Timpul în mecanica clasică În mecanica clasică se consideră „de la sine înšeles‖ că simultaneitatea adouă evenimente este o proprietate independentă de observator şi că ordineacronologică şi duratele fenomenelor sunt independente de observator sauexperimentator. În acest fel, mulšimea momentelor de timp este izomorfă cumulšimea punctelor de pe o dreaptă: fiecărui eveniment îi corespunde un punct unicde pe axa timpului, pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesarsă fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convenšional cu „0‖) şisă măsurăm durata dintre momentul respectiv şi momentul „0‖.




222

Timpul în mecanica clasică este omogen (se scurge permanent la fel derepede), nu este influenšat de obiectele sau fenomenele ce au loc, şi esteindependent de spašiu.

Timpul în mecanica relativistă În teoria relativităšii, simultaneitatea, duratele şi ordinea cronologică a

evenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc (în teoriarelativităšii restrânse) relašia dintre duratele fenomenelor aşa cum sunt perceputede observatori diferiši, în funcšie de viteza cu care se deplasează aceştia fašă defenomenele studiate.

Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, sepoate construi un model matematic de spašiu cvadridimensional, numit „spašiu-timp‖,astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spašiu-timp. Pentru unobservator dat, fiecare punct din spašiu-timp este văzut ca un punct având oanumită pozišie în spašiu fašă de sistemul de referinšă al observatorului şi un anumitmoment în timpul observatorului. În teoria relativit

ăšii restrânse, spa

šiu-timpul este

modelat ca spašiu Minkowski.Nošiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se

păstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment (fiecărui punct dinspašiu-timp) i se pot asocia:

a) un con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distanšă (în spašiu)mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punct înmulšit cu viteza luminii în vid; cu alte cuvinte, mulšimea de puncte în care poateajunge lumina emisă în punctul din spašiu-timp corespunzător evenimentului sau maitârziu;

b) un con de lumină trecut, constituit din punctele aflate la distanšă mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmulšit cu viteza luminii în vid.

Conurile de lumină trecut şi viitor ale unui punct din spašiu-timp suntindependente de observator.

Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiindulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecutapar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punctaflat în afara conului viitor şi a conului trecut apare fašă de unii observatori ca fiind

anterior evenimentului considerat, fašă de alšii ca fiind ulterior evenimentului şiiarăşi fašă de alšii ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece vitezaluminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acšiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influenša(cauzal) şi nu pot fi influenšate de acel eveniment.

În teoria relativităšii generalizate, forma spašiu-timpului este influenšată deprezenša materiei; ca urmare spašiu-timpul nu este o simplă „scenă‖ în care sedesfăşoară fenomenele fizice, ci este influenšat de acestea.




223

15. Ce este dilatarea temporală? Ce teorie ştiinšifică o explică? Precizašidovezile practice care arată fără echivoc dilatarea temporală (conformrelativităšii restrânse şi relativităšii generalizate).

R: Reamintim ca nu există un timp absolut ci fiecare observator are propria măsură

a timpului. Dilatarea temporală, demonstrată de teoria relativităšii, este fenomenulprin care un observator A vede că ceasul altui observator B care este identic cuceasul său, înregistrează timpul mai încet, în raport cu ceasul său (A). Aceasta însemnă că timpul a "încetinit" pentru celălalt ceas (B), dar aceasta este adevăratădoar în contextul sistemului de referinšă al observatorului A. Local în cazulobservatorului B (adică din perspectiva oricărui observator din acelaşi sistem dereferinšă cu observatorul B, fără legătură cu alt sistem de referinšă), timpul trecemereu în acelaşi ritm. În Teoria relativităšii a lui Albert Einstein, dilatarea temporală se manifestă în două circumstanše: în relativitatea restrânsă, ceasurile care sunt înmi

şcare în raport cu un sistem de referin

šă iner

šial se mi

şcă mai încet (şi acest efect

este descris exact de transformările Lorentz), iar în relativitatea generală, ceasurileaflate la un potenšial inferior într-un câmp gravitašional (cum ar fi cazul înapropierea unui corp masiv precum o planetă sau o gaură neagră) merg mai încet.

În relativitatea restrânsă, efectul dilatării temporale este reciproc, astfelobservând din punctul de vedere al oricăror două ceasuri aflate în mişcare unul înraport cu celălalt, mereu ceasul celălalt suferă dilatare temporală (se presupune cămişcarea reciprocă a celor doi observatori este uniformă, adică aceştia nuaccelerează pe parcursul observašiilor.) În contrast, dilatarea temporală gravitašională (tratată în teoria relativităšii generale) nu este reciprocă, astfel un

observator aflat în vârful unui turn va observa că ceasurile de la nivelul solului batmai lent, iar observatorii de la nivelul solului vor fi de acord. În acest mod, dilatašiatemporală gravitašională este observată de toši observatorii stašionari,independent de altitudinea lor.

Dovada practică a dilatării temporale în teoria relativităšii generalizată Conform teoriei generale a relativităšii timpul trebuie să treacă mai încet

lângă un corp masiv, ca planeta Pământ spre exemplu. Pentru un observator aflatla înălšime ar părea că tot ceea ce se întâmplă jos necesită un timp mai lung. Cu câtcâmpul gravitašional este mai puternic, cu atât este mai mare efectul. Spre

exemplu, un ceas de pe suprafaša Soarelui ar câştiga doar aproximativ un minutpe an comparativ cu un ceas de pe suprafaša Pământului. Această diferenšă atimpului la diferite înălšimi deasupra Pământului are astăzi o importanšă practicăfoarte importanta, o dată cu aparišia sistemelor de navigašie foarte precise bazatepe semnale emise de sateliši. Astfel, sistemul de pozišionare globală prin semnaleradio de la sateliši (GPS) trebuie să corecteze zilnic diferenša temporală de ordinulnanosecundelor (o nanosecundă este 10-9 secunde, adică o miliardime dintr-osecundă) ce apare la ceasurile de pe satelišii artificiali care orbitează î n jurulPământului, întrucât, dacă nu s-ar efectua această corecšie, erorile de pozišionarear fi foarte mari, de ordinul kilometrilor.

Dovada practică a dilatării temporale în teoria relativităšii restrânse




224

Dezintegrarea spontană a unui mezon π a permis măsurarea timpului deviašă al mezonilor în referenšialul propriu ca fiind t=2,2·10-6s . Aceşti mezoni sedeplasează cu o viteză egală cu 0,998 din viteza luminii. Astfel, în sistemul dereferinšă propriu mezonii pot parcurge o distanšă maximă de 600 metri (d=v·t), însă mezonii produşi la câšiva kilometri altitudine sunt totuşi înregistraši pe suprafaša

Pământului. Acest lucru se explică numai prin existenša dilatării temporale dintrecele două sisteme de referinšă (cel ataşat mezonului şi cel ataşat observatorului depe pământ) datorită vitezei relativiste cu care se deplasează mezonii (conformteoriei relativităšii restrânse), care arată că timpul de viašă al mezonului măsurat decătre observatorul aflat pe Pământ este de 32·10-6s (adică de aproximativ 15 orimai mare decât cel măsurat din sistemul de referinšă al mezonilor) şi astfel distanšaparcursă de mezon măsurată de pe Pământ este de aproximativ 10 kilometri.

Mii de experimente au fost efectuate de când Einstein a formulatpostulatele relativităšii speciale şi fiecare dintre acestea au scos în evidenšă faptul

că dilatarea timpului şi contrac

šia lungimii sunt efecte reale, observabile,

măsurabile, fiind consecinše a faptului că viteza luminii este constantă fiind vitezamaximă în univers.

Chiar fără a lua în calcul cauzalitatea, sunt alte motive puternice pentrucare călătoria cu viteză peste cea a luminii este interzisă de relativitatea restrânsă.De exemplu, dacă se aplică o foršă constantă asupra unui obiect pentru o perioadănelimitată de timp, atunci rezultă un impuls care creşte nelimitat (fiind infinit atuncicând obiectul ar atinge viteza luminii). Pentru un observator care nu accelerează,pare că ineršia că ineršia obiectului creşte, producând o accelerašie mai mică pentruaceeaşi foršă aplicată. Acest comportament este observat în acceleratoarele de

particule.Astfel, Teoria Restrânsă a Relativităšii ne demonstrează că tipul se scurge

diferit pentru observatorii aflaši în mişcare relativă, iar Teoria Generală aRelativităšii ne demonstrează că timpul se scurge diferit pentru observatori aflaši ladiferite înălšimi într-un câmp gravitašional.

16. Precizaši cu aproximašie care este timpul necesar pentru ca luminaemisă de Soare să ajungă la planeta Pământ?

R: Aproximativ 8,3 minute. (t=d/v; distanša medie între Pământ şi Soare este deaproximativ 149.600.000km, iar viteza luminii este de 300.000.000m/s).

17. Precizaši cu aproximašie durata temporală a zilei terestre. Care suntfactorii care determina această durată?

R: Ziua terestră pare un concept extrem de simplu. Ştim cu toši că o zi, caredurează 24 de ore, reprezintă timpul de care Pământul are nevoie pentru a

efectua o rotašie de 360 de grade în jurul axei sale.




225

Pământul se roteşte în jurul Soarelui pe o traiectorie eliptică, cu Soareledispus într-unul din focarele elipsei. Într-o zi la momentul amiezii, Soarele se găseşte într-un anumit punct pe care îl vom considera ca referinšă. Privind dintr-o pozišiefoarte avantajoasă, putem vedea cum Pământul execută o rotašie cu 360 degrade.

Însă, în timp ce se roteşte în jurul axei sale, Pământul se deplasează pušin şipe orbita circumsolară. Astfel că, după o rotašie de 360 de grade, Soarele nu maieste exact deasupra aceluiaşi punct de pe Pământ deasupra căruia se afla la începutul rotašiei, deci nu este chiar miezul zilei următoare. Punctul considerat careferinšă trebuie să se rotească ceva mai mult de 360 de grade până se ajungedin nou la amiază.

Rotašia de 360 de grade poartă numele de zi siderală, în timp ce rotašia între două amiezi consecutive (două momente consecutive de înălšare maximă aSoarelui deasupra orizontului, pe bolta cerească) se numeşte zi solară.

Trebuie adăugat şi că viteza de rotašie a Pământului scade gradat, iarlungimea zilei solare creşte în consecinšă, datorită mareelor cauzate de foršelegravitašionale dintre Pământ şi Lună. Lungimea medie a unei zile solare creşte cuaproximativ 1.4 milisecunde într-un secol. Acum două miliarde de ani, anul aveacam 750 de zile!

Să vorbim şi despre ziua-lumină, perioada din cadrul celor 24 de ore încare afară este lumină. Din cauza refracšiei şi difuziei luminii solare în atmosferaterestră, cerul este luminat chiar şi atunci când Soarele este pušin sub liniaorizontului, dar durata zilei-lumină se referă la intervalul de timp în care discul solarse găseşte la orizont sau deasupra liniei acestuia. Astfel că ziua începe în momentul

în care discul solar apare în timpul răsăritului şi se termină atunci când discul solardispare, la asfinšit.

La ecuator duratele zilei şi nopšii diferă cu doar câteva minute, dar ladiferite distanše înspre nord sau sud de ecuator, lungimea zilei variază în funcšie deanotimp, cu cele mai lungi, respectiv cele mai scurte, zile fiind la solstišii.

La poli, odată ce Soarele răsare, acesta rămâne pe bolta cerească pentruşase luni înainte de a apune. Pe parcursul fiecărei zile el descrie un cerc complet pebolta cerească.

Deoarece viteza Pământului pe orbita circumsolară variază, Soarele este la

nord de ecuator pentru o perioadă cu aproape 4 zile mai mare decât o jumătatede an, iar durata medie a zilei în emisfera nordică o depăşeşte pe cea dinemisfera sudică cu câteva minute.

În emisfera nordică, Cercul Polar de Nord reprezintă cea mai sudicălatitudine unde avem 24 de ore consecutive de lumină naturală măcar o dată pean. În emisfera sudică, Cercul Polar de Sud reprezintă cea mai nordică latitudineunde măcar o dată pe an avem lumină naturală pentru cel pušin 24 de ore, încontinuu.




226

18. Precizaši cu aproximašie durata temporală a anului terestru (în funcšie dezile). Care sunt factorii care determina această durată?

R: Anul terestru este dat de o rotašie completă a Pământului în jurul Soarelui. Paredestul de simplu, dar există o problemă. Pământul nu revine în punctul de plecare

după efectuarea unei rotašii complete. Aşa că ne putem întreba, şi pe bunădreptate, cum de ştim când începe sau se termină anul?

Ştim cu toši că anul are 365 de zile, că la fiecare 4 ani avem de -a face cuun an bisect, de 366 de zile sau că durata unui an este legată de mişcarea derevolušie a Pământului în jurul Soarelui.

Mişcarea stelelor şi a Soarelui pe bolta cerească sunt folosite pentru adetermina durata anului terestru.

Perioada de revolušie a Pământului în jurul Soarelui ce determină durataanului, cuprinde aproximativ 366.26 zile siderale, respectiv în jur de 365.26 zilesolare.

Anul sideralUna dintre variantele de răspuns este anul sideral ce raportează orbita

circumsolară la stelele îndepărtate. Percepută de pe Terra, mişcarea circumsolarăcreează impresia că Soarele se mişcă printre constelašiile zodiacale pe otraiectorie numită ecliptică. Când Soarele revine la punctul inišial, a trecut un ansideral. Această mişcare este dificil de observat în mod direct, deoarece nu putemvedea stelele ziua, atunci când Soarele se află pe bolta cerească.

Totuşi, dacă privim cerul înaintea fiecărui răsărit de Soare, mişcarea anualăeste foarte uşor perceptibilă. Ultimele stele care răsar nu sunt mereu aceleaşi, iar

după una-două săptămâni se observă o deplasare către în sus a acestora.Anul tropicalO altă posibilitate este măsurarea lungimii anului în conformitate cu

trecerea anotimpurilor. Din cauza înclinašiei axei de rotašie a Pământului, pozišiaSoarelui pe bolta cerească se schimbă de la o zi la alta pe parcursul unui an. Dacăfotografiem Soarele la prânz pe parcursul zilelor unui an, putem observa că acestaurmează pe bolta cerească o traiectorie aparentă, numită analemă (ce este odiagramă care dă declinašia Soarelui şi ecuašia timpului pentru orice zi a anului).

În zilele în care înclinašia fašă de Soare (spre sau dinspre acesta) este

maximă, durata zilei-lumină atinge la rându-i un maxim, respectiv un minim. Acestezile se numesc solstišii, iar Soarele va fi pe analemă în stânga sus, respectiv îndreapta jos. În zilele când înclinašia planetei este perfect laterală fašă de Soare,ziua şi noaptea au durate egale. Acestea sunt echinocšiile, iar Soarele va fi la acestpunct de intersecšie pe analemă:

Timpul în care Soarele parcurge distanša între două echinocšii deprimăvară reprezintă un an tropical. Astfel măsurat, anul durează 365 de zilesolare, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde.




227

19. Precizaši care este argumentul Sfântului Ioan Damaschin pentru faptul cănu se poate măsura durata temporală a primelor trei zile ale creašiei.

R: Sfântul Ioan Damaschin spune că ―înainte de întemeierea lumii, când nu era soarecare să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura.‖ (Sf. Ioan

Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 1.)

20. Pentru a putea vorbi de timp în general, precum şi despre duratatemporală a zilelor creašiei aşa cum apar ele descrise in Sfânta Scriptura î n Facere cap 1, ce trebuie să precizăm mai întâi?

R: Întrucât timpul in univers nu este absolut ci relativ, pentru a putea vorbi despretimp este necesar să precizam observatorul, întrucât din sistemul de referinšă ataşat

acestuia se face măsurarea timpului.

Din nefericire, o greşeală des întâlnită la oameni este aceea de aconsidera timpul ca fiind absolut (invariabil, constant, fix) şi independent de creašie, însă teoria relativităšii demonstrează că în realitate timpul este relativ (variabil) şi înstrânsă legătura cu creašia (depinzând de aceasta).

Astfel, nu creašia depinde de timp (orbita Pământului, mişcarea de revoluš ie aplanetei Pământ în jurul Soarelui ce determină durata anului şi mişcarea de rotaš ie aplanetei Pământ în jurul propriei axe ce determină durata zilei, nu sunt făcute deCreator să depindă de o durată temporală prestabilită), ci timpul (durata zilei ş i aanului) e făcut de Dumnezeu să depindă de creašie, fiind în strânsă legătura cu

aceasta. Ziua este considerată perioada de rotašie a Pământului în jurul axe sale şiare aproximativ 24 de ore. (În cultul creştin, ziua liturgica nu începe cu miezul nopšii,ca în măsurătoarea laică a timpului, ci cu seara. Ziua liturgica este intervalul detimp de 24 de ore dintre doua apusuri consecutive şi este moştenita din tradišiaiudaica de măsurare a timpului). Pe toate planetele sistemului nostru solar există zile, însă doar pe planeta Pământ ziua are o durată de 24 de ore. Pe alte planetedurata zilei este diferita. Spre exemplu pe planeta Venus o zi are 5832 ore, a dică243 de zile pământene, iar pe planeta Saturn ziua are 10,65 ore adică 0,44 zilepământene.

Sfinšii Părinši, ne învašă că noi nu putem calcula timpul decât după ieşireaomului din Rai (primul an în Hronografele bisericii, este anul ieşirii lui Adam din Rai).Argumentele lor pentru faptul că ―nu putem calcula‖ timpul înainte de ieşirea luiAdam din Rai erau în principal două. Primul argument, era că noi nu ştim cât eraude lungi ―zilele‖ creašiei, întrucât scriptura afirmă că Soarele şi Luna au fost făcu tede Creator doar în a patra zi de la începutul creašiei, iar o zi reprezintă pentru noiun interval de douăzeci şi patru de ore, când Pământul efectuează o mişcare derotašie în jurul axei sale (şi în acelaşi timp se mişcă şi pe orbită în jurul Soarelui),deci în primele trei zile când nu era creat încă Soarele, o zi nu avea douăzeci şipatru de ore (privit din sistemul de referinšă al omului). Al doilea argument era că

omul, în Rai, nemuritor fiind prin har înainte de căderea în păcat, percepea timpul




228

altfel şi, deci, toată perioada de timp petrecută de om în nemurire e considerată înGeneză ca o singură zi.

Iată deci cum cele şase zile ale creašiei nu aveau acelaşi interval de timp şinicidecum nu aveau o durată de douăzeci şi patru de ore (privit din sistemul dereferinšă al omului).

Reamintim că timpul este relativ, aşa cum reiese clar şi din Sfânta Scriptura(în Psalmul 89 o mie de ani este comparată fie cu o zi de 24 ore, fie cu o strajă dinnoapte, adică 3 ore). Contează sistemul de referinša la care le raportăm. Spreexemplu zilele creašiei din Sfânta Scriptură, pot fi de câteva secunde, privit dintr-unsistem de referinšă, sau pot fi de miliarde şi miliarde de ani privit din alt sistem dereferinšă. Întocmai ca în filmele documentare de la televizor, când este filmată ofloare cum înfloreşte, iar mai apoi se vizionează filmul la o viteză mult mai mare,astfel încât noi vedem în câteva secunde ceea ce în "timp real" a fost filmat însăptămâni. Însă filmul se poate viziona şi la viteză foarte mică şi, astfel, putem

vedea acest proces în miliarde de ani. Teoria Relativităšii demonstrează că nuexistă sistem de referinšă privilegiat, nu există un timp absolut, ci fiecare observatorare propria sa măsură a timpului. Toate măsurătorile, din orice sistem de referinšă sunt corecte.

Prin an se înšelege o perioadă de timp necesară Pământului pentru aefectua o rotašie completă (datorată mişcării de revolušie a Pământului) în jurulSoarelui. Pe toate planetele sistemului nostru solar există ani (întrucât se rotesc înjurul Soarelui), însă doar pe planeta Pământ anul are (o durata temporală de)aproximativ 365 de zile. Spre exemplu pe planeta Venus un an are 224,7 zilepământene iar pe planeta Saturn un an are 29,4 ani pământeni. În sistemul nostru

solar, Soarele este cel care determină durata zilelor si a anilor pe toate planetele.(Nu Soarele creează timpul - Doamne fereşte! – caci timpul este creat deDumnezeu, ci soarele doar determină durata temporală a zilei şi a anului, aşa cumSoarele nu este nicidecum creatorul luminii, lumina fiind creată de Dumnezeu, ci estedoar un luminător, ―căci luminătorul nu este însăşi lumina, ci cel care conš ine lumina‖Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 7.)

21. Explicaši ce este calendarul şi cum funcšionează. Precizaši de ce a fost

necesară revizuirea calendarului iulian precum şi cum se facesincronizarea anului calendaristic cu anul tropical atât în calendarulgregorian cat şi în calendarul iulian revizuit.

R: Anul calendaristic trebuie să fie sincron cu ciclul anotimpurilor, deci el trebuie săfie o aproximare cu o precizie cât mai mare a anului tropic.

Introducerea calendarului gregorian si a calendarului iulian revizuit a fostnecesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul calendaristic era ceva mai lungdecât anul astronomic, făcând ca echinocšiul de primăvară să se mute uşor înapoi înanul calendaristic. Însă cum se întâmplă aceasta şi mai ales de ce vom vedea în

continuare.




229

Ce este calendarul? Calendarul este un sistem de măsurare a timpului fiziciar ―calende‖ provine de la „caleo‖ care înseamnă a chema, căci în prima zi afiecărei luni cetăšenii romani erau chemaši în forum la adunarea publică pentru a lise aduce la cunoştinšă lucruri de interes public. Urmărind trecerea timpului fizic,omul a ajuns să delimiteze perioadele ciclice ale acestor şi astfel s-a ajuns la

delimitarea zilelor, săptămânilor, anilor, orelor, minutelor, ş.a.m.d.Ce este anul? Termenul de an este folosit pentru a indica perioada orbitală

de parcurgere a unei rotašii în jurul Soarelui de către fiecare planetă.Ce este anul terestru? Anul terestru este dat de o rotašie completă a

Pământului în jurul Soarelui. Pare destul de simplu, dar există o problemă. Pământulnu revine în punctul de plecare după efectuarea unei rotašii complete. Aşa că neputem întreba, şi pe bună dreptate, cum de ştim când începe sau se termină anul?

În astronomie, durata unui an este definită ca durata unei revolušii aPământului în jurul Soarelui. În funcšie de punctele de referinšă alese îndeterminarea acestei mi

şcări, exist

ă:

1. Anul sideral este durata revolušiei siderale, raportând orbitacircumsolară la stelele îndepărtate. Percepută de pe Terra, mişcarea circumsolară creează impresia că Soarele se mişcă printre constelašiile zodiacale pe otraiectorie numită ecliptică. Când Soarele revine la punctul inišial, a trecut un ansideral. Folosind această metodă de măsurare a duratei unui an, se ajunge la operioadă de 365 de zile 6 ore, 9 minute şi 10 secunde.

2. Anul tropical reprezintă o altă posibilitate este măsurarea lungimiianului în conformitate cu trecerea anotimpurilor. Din cauza înclinašiei axei de rotašiea Pământului, pozišia Soarelui pe bolta cerească se schimbă de la o zi la alta pe

parcursul unui an. Dacă fotografiem Soarele la prânz pe parcursul zilelor unui an,putem observa că acesta urmează pe bolta cerească o traiectorie aparentă, numităanalemă. În zilele în care înclinašia fašă de Soare (spre sau dinspre acesta) estemaximă, durata zilei-lumină atinge la rându-i un maxim, respectiv un minim. Acestezile se numesc solstišii, iar Soarele va fi pe analemă în stânga sus, respectiv îndreapta jos. În zilele când înclinašia planetei este perfect laterală fašă de Soare,ziua şi noaptea au durate egale. Acestea sunt echinocšiile, iar Soarele va fi la acestpunct de intersecšie pe analemă. Timpul în care Soarele parcurge distanša întredouă echinocšii de primăvară reprezintă un an tropical. Astfel măsurat, anul

durează 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde.Anul ca unitate de timp. Ca unitate de măsură pentru timp, anul poate fiuna din mai multe variante, fiind necesar să se precizeze care dintre ele estefolosită:

1. anul iulian: 365,25 zile.2. anul gregorian: 365,2425 zile.3. anul ―obişnuit‖ (calendaristic, secular, civil): de 365 zile.4. anul sideral: 365 de zile 6 ore, 9 minute şi 10 secunde. (365,2563

zile)5. anul tropical: 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde.

(365,2421 zile)




230

Anul calendaristic. Anul calendaristic trebuie să fie sincron cu ciclulanotimpurilor şi prin urmare trebuie să fie o aproximare cât mai bună a anuluitropic. Din rašiuni practice, anul calendaristic are un număr întreg de zile. Unii ani au365 de zile (anii obişnuiši), alšii au 366 de zile (anii bisecši), astfel încât duratamedie a anului calendaristic să fie aproximativ egală cu durata anului tropic.

După cum am precizat anterior, în astronomie anul tropic reprezintăintervalul de timp în care pământul face o rotašie completă în jurul soarelui. Timpulnecesar este de 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde. Primul care a oferit ometoda de sincronizare a anului tropic cu cel calendaristic a fost Sosigene, în anul46 î.d.Hr, în timpul Împăratului Iulius Caesar. Sosigene a stabilit că pentru a eliminadiferenša de 5 ore, 48 min şi 46 secunde dintre anul tropic şi cel calendaristic; lafiecare 4 ani trebuie adăugată adăuga o nouă zi la anul calendaristic. Astfel astabilit ca luna februarie la fiecare 4 ani să aibă 29 de zile şi aşa au început săapară anii bisecši. În vremea lui Sosigene, echinocšiul de primăvară era la 24martie, iar anul începea la 1 ianuarie. Acesta a fost numit calendarul iulian.

Calendarul iulian însă avea o problemă, pentru că el a aproximat cele 5ore, 48 min şi 46 secunde ca fiind 6 ore. Rămânea astfel o diferenšă de 11 minuteşi 14 secunde cu care anul calendaristic era mai lung decât anul tropic. Parenesemnificativa această diferenšă însă ea face ca la fiecare 128 de ani să apară odiferenšă (desincronizare) de o zi între anul tropic şi cel calendaristic (adicăechinocšiul de primăvara se mută înapoi în anul calendaristic). Astfel, datorită acestei diferenše, în vremea Primului Sinod Ecumenic (Niceea în anul 325 d.Hr.)echinocšiul de primăvară s-a serbat la 21 martie.

În secolul al XVI-lea diferenša între echinocšiul real, astronomic şi cel ipotetic

(calendaristic) ajunsese la 10 zile. Astfel, în anul 1582 papa Grigore al XIII-lea areformat calendarul iulian cu ajutorul astronomului Luigi suprimând mai întâi cele 10zile cu care anul astronomic (tropic) a rămasa în urma anului calendaristic(readucând astfel în 1582 echinocšiul de primăvară la 21 martie) şi apoi stabilindcă anii bisecši calendaristici să rămână bisecši doar cei care se împart exact la 4,iar ceilalši să rămână comuni. (Regula stabilită: anii divizibili prin 100 vor fi anibisecši numai dacă sunt divizibili şi prin 400.) Astfel, prin suprimarea celei de-a 366zi din unii ani bisecši se asigura pentru o perioadă de 3400 de ani, o coincidenšă aanului civil cu cel astronomic.

Bisericile ortodoxe au acceptat calendarul îndreptat (calendarul iulianrevizuit) în 1923 după congresul de la Constantinopol când s-a hotărât îndreptareacalendarului. (Atunci a fost adoptată regula anului bisect care diferă de cea aCalendarului gregorian: anii care se divid cu 4 sunt ani bisecši, cu excepšia anilorcare se divid cu 100 care nu sunt bisecši, doar dacă nu dau un rest de 200 sau 600când se divid cu 900, caz în care ei nu sunt bisecši. Acest lucru înseamnă că celedouă calendare vor fi diferite în 2800, care va fi un an bisect în Calendarulgregorian dar un an obişnuit în Calendarul iulian revizuit.) Calendarul iulian revizuit(care asigură o sincronizare pe o perioadă mai îndelungată între anul calendaristicşi cel tropical, decât calendarul gregorian) a fost adoptat de Patriarhia Ecumenică,

Bisericile din Grecia, Albania, Cipru, Polonia, Romania, Cehoslovacia, Finlanda,




231

Patriarhia Antiohiei şi a Alexandriei. Au rămas pe vechiul calendar patriarhiaIerusalimului, Biserica Rusă, cea Sârbă şi Muntele Athos. S-a găsit o cale decompromis aşa încât Paştele să fie serbat de toată B.O după pascalia veche.

22.

Precizaši care sunt cele două postulate ale Teoriei Relativităšii Restrânse.Cum au fost revizuite conceptele fundamentale ale fizicii teoretice, cumsunt timpul, distanša, masa, energia, cantitatea de mişcare?

R: Postulatul fundamental al teoriei relativităšii este că legile ştiinšei trebuie să fieaceleaşi pentru orice observator care se mişcă liber, indiferent de viteza lui. Acest lucruera adevărat pentru legile mişcării lui Newton, dar acum ideea a fost extinsăcuprinzând şi teoria lui Maxwell referitoare la viteza luminii, astfel toš i observatoriitrebuie să măsoare aceeaşi viteză a luminii, indiferent de cât de repede se mişcă ei.

Cele mai cunoscute două legi din teoria relativităšii sunt echivalen

š a masei

şi energiei,

exprimată de faimoasa ecuašie a lui Einstein E=mc2 (unde E este energia, m estemasa, iar c este viteza luminii în vid şi anume trei sute de milioane de metri pesecundă) şi legea că nici un corp (cu masă) nu se poate deplasa mai repede decâtviteza luminii şi nici nu poate atinge aceast ă viteză.

Pentru a putea împăca mecanica clasică (newtoniană) cuelectromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii, măsurată de doiobservatori situaši în sisteme referenšiale ineršiale diferite, este totdeaunaconstantă. Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fiziciiteoretice, cum sunt timpul, distanša, masa, energia, cantitatea de mişcare, cu toate

consecinšele care derivă. Astfel: 1.) orice obiect aflat în mişcare devine mai scurt (contractat) pe direcšia sa dedeplasare. (Acest efect poartă numele de contracšie a lungimii).2.) timpul se scurge mai lent la ceasurile aflate în mişcare (dilatarea temporală). 3.) dispare simultaneitatea evenimentelor (două evenimente care par simultane unuiobservator, apar în momente diferite altui observator care se deplasează în raportcu primul).4.) viteza luminii în vid devine viteză limită atât pentru obiecte, cât şi pentruinformašii.

5.) masa şi energia unui corp (material) devin echivalente.Relativitatea restrânsă nu šine cont însă de efectele gravitašiei.

23. Ce spune echivalenša masei şi a energiei din Teoria relativităšii desprematerie? Precizaši exemple practice care se bazează pe acest principiu?

R: Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa şi energia. Masaeste măsura inerš iei şi a gravitaš iei, iar energia este măsura scalară a mişcării materiei. Astfel, energia şi masa nu sunt două lucruri total diferite (precum focul şi apa spre

exemplu), ci sunt două forme de manifestare (prezentare) ale aceluiaşi lucru,




232

respectiv materia, aşa cum spre exemplu, aburul şi gheaša sunt stări de agregare(moduri de prezentare) ale aceleaşi substanš e, respectiv apa. Conform relašiei dintremasă şi energie a lui Einstein, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îicorespunde o masă inertă a sistemului.

Echivalenša masei şi energiei, (E=mc2), ne spune că energia înmagazinată

de un obiect în repaus cu masa m este egală cu masa respectivă înmulšită cupătratul vitezei luminii în vid, arătând că un corp are energie chiar şi atunci cândeste stašionar, spre deosebire de mecanica newtoniană în care un corp care nu seaflă în mişcare nu are energie cinetica (însă el poate avea sau nu alte forme deenergie înmagazinate în interior, cum ar fi energie termică sau energie chimică.Poate avea şi energia potenšială ce poate fi sub diferite forme: de deformare,elastică, gravitašională, electrică, magnetică etc. Energia potenšială depinde numaide pozišia relativă a corpurilor din sistem şi fašă de sistemele din exterior. Înmecanica newtoniană toate aceste energii sunt mult mai mici decât masa obiectului înmul

šită cu pătratul vitezei luminii în vid.) În teoria relativităšii, toate energiile care

se mişcă împreună cu un obiect se adună la masa totală a corpului obiectului, caremăsoară rezistenša acestuia la deviere. Atât energia cinetică, cât şi cea potenšială au o contribušie directă asupra masei. În teoria relativităšii scăderea energiei înseamnă scăderea masei. Spre exemplu când apa este încălzită într-un cuptor cumicrounde, se adaugă o masă de aproximativ 10-17 kilograme pentru fiecare Joulede căldura adăugat apei (Joule este unitatea de măsura pentru energie în SistemulInternašional).

Cuvântul energie provine din limba greacă veche, ενέργεια (energhia)care înseamnă activitate şi este format din doi termeni, "εν" având semnificašia "în"

şi "έργον" având semnificašia „lucru‖. În sensul folosit în fizică, sau, mai general, înştiinšă, „energia‖ înseamnă „potenšialul care determină schimbări‖.

Termenul de energie nucleară este folosit în două contexte. Astfel, la nivelmicroscopic, energia nucleară este energia asociată foršelor de coeziune anucleonilor dată de interacšiunea tare a protonilor şi neutronilor din nucleeleatomice. La nivel macroscopic prin energie nucleară se înšelege energiaelectromagnetică eliberată (prin radiašie) datorită reacšiilor de fuziune nuclearădin stele şi din bombele cu hidrogen, respectiv cea eliberată prin fisiune nucleară înbombele atomice şi în aplicašiile civile (centrale nucleare).

Relaš ia E=mc² poate fi, deci, folosit ă pentru a calcula câtă energie s-arproduce dacă o cantitate de materie ar fi convertită în radiašie (care transportăenergia) electromagnetică. Spre exemplu, masa materiei convertită în energie încazul bombei de la Hiroşima a fost mai mică decât 30 grame. (Conform relašiei luiEinstein, energia unui gram de materie este de 1014 Joule). Nu trebuie, însă, săconfundăm masa cu materia. Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formăde substanšă (caracterizat ă prin masă ) sau câmp (caracterizat prin energie). Trăsăturile caracteristice care definesc materia sunt: masa, necesarul de spašiu,structura internă şi energia termică internă a materiei. Masa se defineşte dreptacea mărime măsurabilă ce determină cantitatea de substanšă conšinută într-un




233

corp sau particulă, determinabilă la nivel macroscopic şi măsurată, de asemenea,macroscopic.

Spre deosebire de masă, conceptul de „câmp‖ este cu siguranšă unul destulde abstract, întrucât nu are nici măcar masă şi poate să nu existe deloc în materie. În ciuda aspectului abstract, putem da un exemplu destul de practic, cu care

majoritatea dintre noi suntem familiarizaši:magnešii. Deşi, aparent nu există nici olegătură directă între două bucăši separate de magnet, există cu siguranšă o foršăde atracšie sau de respingere în funcšie de orientarea lor relativă. Această „foršă‖nu are nici culoare, nici masă, nici miros, iar dacă nu am observa interacšiunile dintreei, nici nu am şti că există. În cadrul fizicii, interacšiunile ce au loc în spašiul dintremagneši poartă numele de câmpuri magnetice. Dacă plasăm pilitură de fier în jurulunui magnet, putem observa (re)orientarea acesteia în jurul liniilor de câmp; în acestfel putem avea o indicašie vizuală a prezenšei câmpului magnetic. Din experienšade zi cu zi suntem familiarizaši şi cu câmpurile electrice. Un exemplu este

electricitatea statică ce explică modul în care materiale precum sticla şi mătasea seatrag după ce au fost în prealabil frecate una de cealaltă. Fizicienii includ acesteinteracšiuni în domeniul câmpurilor electrice generate de două corpuri ca rezultat aldezechilibrului de electroni dintre ele. Este suficient să spunem că prezenša uneidiferenše de potenšial (tensiuni) între două puncte duce la aparišia unui câmpelectric în spašiul liber dintre acestea.

Câmpurile au două caracteristici principale: forša şi fluxul. Forša reprezintăcantitatea de împingere pe care un câmp îl exercită la o anumită distanšă, iarfluxul reprezintă cantitatea totală, sau efectul, câmpului prin spašiu. Forša şi fluxulcâmpului sunt aproximativ similare tensiunii (împingere) şi curentului (curgere) printr-

un conductor. Fluxul unui câmp poate întâmpina rezistenšă în spašiu precum un curent întâmpină rezistenšă într-un conductor.

24. Care au fost primii atomi ai materiei (ordinare) şi din ce sunt eiconstituiši? Unde anume şi in urma cărui proces s-au sintetizat atomiidin sistemul periodic (Mendeleev)?

R: Primii atomi ai materiei (ordinare) au fost cei de hidrogen. Atomul de hidrogen

este cel mai simplu atom, el fiind format dintr-un singur proton ce constituie nucleulsau si un singur electron. În stele, în urma fuziunii atomilor de hidrogen, se formează atomii de heliu (care

sunt mai grei şi coboară spre centul stelei) şi se eliberează o cantitate de energie(sub formă de radiašie electromagnetică). Presiunea cauzată de foršagravitašională este din ce în ce mai mare pe măsură ce ne apropiem de centrulstelei, iar atomii de heliu ce coboară ajung la un nivel la care presiunea estesuficientă pentru a fuziona rezultând atomi mai grei. Astfel se sintetizează, prinfuziune atomică, atomi din în ce mai grei (spre exemplu: aluminiu, carbon, titan, fier)pe măsură ce ne apropiem de centrul stelei. Interiorul este format dintr-o succesiune

de straturi (precum o ceapă) din ce în ce mai pušin calde şi mai pušin dense spre




234

exterior, compuse din diferiši atomi din ce în ce mai grei. Fierul este ultimul elementchimic ce se poate sintetiza în stele întrucât este cel mai greu atom ce sesintetizează prin fuziune atomică exotermă (adică, în urma reacšiei de fuziune seeliberează energie prin radiašie electromagnetică). Ceilalši atomi (spre exemplu:argint, platină, aur, mercur) ai căror atomi sunt mai grei decât fierul, se sintetizează

doar la sfârşitul ciclului de viašă al stelelor în timpul exploziei, numită supernovă.Aceasta deoarece reacšiile de fuziune pentru producerea atomilor mai grei decâtfierul sunt endoterme (adică consumă energie) şi doar în timpul exploziilorsupernove se generează suficientă energie pentru declanşarea acestor reacšii defuziune.

Soarele este steaua sistemului nostru solar şi este o sferă având diametrul deaproximativ 1,4 milioane km aflată la o distanšă de aproximativ 150 milioane kmde Pământ. În Soare, prin reacšiile termonucleare, atomii de hidrogen fuzioneazărezultând atomii de heliu şi radiašie electromagnetică, reacšie de fuziune care are loc

la o temperatură minimă de 3 milioane Kelvin. Viteza de conversie a hidrogenului înheliu este de aproximativ 4,26 milioane tone pe secundă. Energia solară ajunge pePământ prin spašiul cosmic în cuante de lumină (energie electromagneticămajoritatea în domeniul vizibil şi infraroşu, iar o mică parte în domeniul ultraviolet) în aproximativ 8,3 minute.

25. Precizaši care sunt cele 3 stadii finale corespunzătoare sfârşitului cicluluide viaša al unei stele?

R: Principiul de excluziune, descoperit de fizicianul austriac Wolfgang Pauli, spuneca particulele de materie nu pot ocupa simultan aceeaşi pozišie in spašiu-timp.Particulele purtătoare de foršă nu ascultă de principiul de excluziune.

Stadiile finale pentru o stea:1. „pitică albă‖ (o stea mică, de mărime comparabilă cu Pământul; dar unde o

cantitate de materie de mărimea unui ou cântăreşte câteva tone). Această stea serăceşte, strălucirea ei scade încetul cu încetul, până se stinge. Nu mai rămâne din eadecât o "pitică neagră", prea rece ca să mai strălucească. Steaua pitica albă estešinută în echilibru de gravitašie pe de o parte şi de principiul de excluziune intre

atomii materiei pe de altă parte. 2. După explozia denumită supernovă, nu mai rămâne din stea decât miezul şi în funcšie de masa pe care o are acesta devine stea de neutroni (diametrul deaproximativ numai 20 de kilometri, cântărind până la 500 de milioane de tone pecentimetru cub). Pulsarii sunt stele neutronice care se învârtesc foarte repede în jurulpropriilor lor axe, emišând un fascicul de unde radio sau alte radiašii. Steauaneutronică este šinută în echilibru de gravitašie pe de o parte şi de principiul deexcluziune intre neutronii materiei pe de altă parte.

3. ―gaură neagră". O gaură neagră este o singularitate de densitate infinită şicurbură infinită a spašiu-timpului. Acest obiect are o asemenea foršă de atracšie

(gravitašie), încât "înghite" tot ceea ce trece pe lângă el, rešinând chiar şi propria




235

sa lumină. Găurile negre reprezintă unul din foarte pušinele cazuri din istoria ştiinšei, în care teoria a fost elaborată foarte detaliat ca model matematic, înainte de aexista vreo dovadă experimentală a corectitudinii sale. În prezent astronomii audescoperit numeroase găuri negre.

26. Explicaši teologia ortodoxa cu privire la natura omului, pornind de laurmătoarele citate ale Sfântului Pavel: “duhul minšii voastre” (Efeseni 4,23);“despăršitura sufletului si duhului” (Evrei 4,12);“întreg duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul vostru să se păzească” (ITesaloniceni 5,23).―Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celorcereşti şi alta a celor pământeşti. […] Se seamănă trup firesc, înviază

trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum

şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adamcel de pe urmă cu duh dătător de viašă“ ” (I Corinteni 15,40-45.)

R: Omul nu are doar un suflet simplu (cu activitate psihică, emošii sufleteşti: bucurie,tristeše, iubire, ură etc. ) precum au animalele, ci a primit un suflet spiritual(cugetător, gânditor, rašional, deci cu conştiinša existenšei fiinšiale şi nemuritor, cuposibilitatea unei vieši duhovniceşti) direct de la Dumnezeu, fiind astfel o creaturadirectă a Lui.

Astfel ,doar minte face diferenša între om si animale căci ―omul în cinste

fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor‖. (Psalmul 48,12,21.)

Astfel, pentru om, duhul si sufletul nu sunt nicidecum două entităši deosebite,ci una singură; in timp ce prin suflet se înšelege, in general, sediul emošiilor,principiul vital (care îl au şi animalele), duhul (spiritul) este partea superioară, fină,a sufletului omului, capabilă de a se pune in contact cu Sfantul Duh şi de a-I devenisălaş.

Antropologia Paulină face distincšii terminologice intre psyhè = suflet,pnēuma = duh (partea superioara a lui psyhè), si nóos (noūs) = minte, cugetare,

inteligenta, rašiune (partea superioara a lui pnēuma si cea mai fina a lui psyhè),toate in opozišie cu sárx = carne (ca materie) si sōma = trup (forma organizata alui sárx).

Terminologia Paulină trebuie citită şi înšeleasă astfel: "trup carnal" (sárx)este carnea ce alcătuieşte atât trupurile oamenilor cât şi cele ale animalelor, caredeşi este din aceeaşi materie, este diferita ca aspect în funcšie de specie, carneafiecărei specii (om, peşti, păsări, animale) având particularităšile ei, însă nu estediferita ca structură (atomică, moleculară); "trup" (sóma) este forma organizată, cuformă specifică, a materiei carnale; "trup firesc" (psyhikós) este trupul omului înzestrat cu suflet viu, dar care trăieşte doar la nivelul afectelor şi pasiunilor, prada




236

labilităšii psihologice; iar "trup duhovnicesc" (pneumatikós) este trupul omuluitransfigurat prin înviere, asemănător cu trupul înviat al lui Iisus Hristos, liber nunumai de materia coruptibilă, ci şi de labilitatea psihologică, dominat de propriulsau duh în comuniune cu Duhul Sfânt, devenit capabil sa participe la slava luiDumnezeu.

Singura caracteristică comună a celor două firi, cea dumnezeiască şi ceaumană, este rašiunea întrucât omul a fost făcut „după chipul‖ (Facerea 1,26) luiDumnezeu,―adică gânditor şi liber‖ (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a,cap 4), şi ―după asemănarea‖ (Facerea 1,26) ,―adică desăvârşit în virtuš i atât cat estecu putinšă firii omeneşti‖ (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea IV-a, cap 4), căciformă au doar cele materiale din Univers, iar Dumnezeu fiind mai presus de Universnu are cum să aibă formă.

Astfel Sfântul Ioan Damaschin, spune: ―aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu s-aunit cu trupul prin intermediul minšii, care stă la mijloc între curăš enia lui Dumnezeu şi

grosolănia trupului. Căci mintea este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului.

[...]Mintea s-a făcut lăcaş Dumnezeirii unite cu ea după ipostasă, după cum şi trupul‖(Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea VI-a, cap 6.)

Sf. Ioan Damaschin, în ―Dogmatica‖, în Cartea II-a la cap 12, mărturiseşte:―Lumea spirituală este înrudită cu El, căci înrudită cu Dumnezeu este firea rašionalăcare se poate sesiza numai cu mintea.‖ Astfel în om ―[…] Sufletul este o substanšă vie,simplă, necorporală, prin natura sa invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, rašională,spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi ii dă acestuia puterea deviašă, de creştere, de simš ire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritulsău este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul

în suflet. [...] Trebuie să se ştie că facultăšile oricărei viešuitoare se împart în facultăš isufleteşti, facultăš i vegetative şi facultăši vitale.‖

Hristos Domnul spune clar că "Duhul este cel ce dă viašă; trupul nu foloseşte lanimic‖ (Ioan 6,63) subliniind că mărešia omului, "chipul si asemănarea" (Facera 1,26-27) lui cu Dumnezeu este exclusiv în sufletul său. Trupul omului (ca şi cel alanimalelor), e făcut din pământ ca "să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletulsă se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat‖ (Ecclesiaticul 12,7). Învierea moršilor(Marcu 12,25) va fi cu trup şi suflet la a doua venire a Domnului Iisus Hristos. TotDomnul ne avertizează "Nu vă temeši de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l

ucidă; temeš i-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă îngheena." (Matei 10,28.)

27. Precizaši ce este ADN-ul şi care este rolul lui?

R: ADN (acidul dezoxiribonucleic). Nošiunea de acid dezoxiribonucleic desemneazăuna dintre cele mai complexe molecule organice, substanšă care se găseşte înfiecare celulă a corpului unei fiinše vii şi care este esenšială pentru identitateaoricărui organism. ADN-ul are rol de stocare a informašiei, conšinând instrucšiunile

pentru construirea altor componente ale celulelor: moleculele de ARN, proteine...




237

Segmentele ADN care poarta informašia genetica sunt numite gene. Altesecvenše ADN au rol structural sau sunt implicate in reglarea folosirii acesteiinformašii genetice.

Din punct de vedere chimic, ADN-ul este constituit din doi polimeri lungi,constituiši din unităši simple numite nucleotide.

Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix -- forma nuinfluenšează funcšia, în esenšă o "scară" dreaptă ar fi identică din punct de vederefuncšional, însă dublul helix economiseşte spašiu. "Scara" este alcătuită din două lanšuri organice elastice ce sunt conectate prin "trepte". "Treptele" sunt de fapt doarde patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi patru tipuri diferite demolecule organice, adenină (notată A), citozină (C), guanină (G) şi timină (T);Literele (baze) din structura spiralei ADN-ului, luate cate 3, formează structuricodificate care indica ce aminoacizi trebuie combinaši pentru a forma o proteina.

ADN-ul se găseşte practic în orice celulă (de la organisme unicelulare cumar fi bacteriile, pr

otozoarele până la organismele pluricelulare (fungi, animale sauvegetale), precum şi, în structura internă a unor virusuri. Structura ADN-ului esteunică nu numai pentru o specie anume ci şi pentru orice individ al oricărei speciianimale sau vegetale.

Întrucât trupul tuturor viešuitoarelor, inclusiv al omului, este făcut din pământ(materie, molecule, atomi) având acelaşi principiu de viašă biologică, toateviešuitoarele ar trebui să fie dotate cu structuri similare care să execute proceselede bază ale viešii. Şi într-adevăr sunt astfel dotate. La nivel celular şi mai jos, lanivelul moleculelor care susšin şi execută procesele elementare ale viešii biologice,toate formele de viašă de pe Terra prezintă aceleaşi molecule care permit

funcšionarea organismelor vii. Indiferent de specie, polinucleotidele (precum ADN-ulşi ARN-ul), polipeptidele (precum proteinele) şi polizaharidele (precum amidonul şiglucoza) sunt identice. ADN-ul, ARN-ul şi proteinele au toate aceleaşi formulechimice în ciuda faptului că există sute de aranjări posibile ale elementelorstructurale (proprietatea numită chiralitate). Toate formele de viašă folosescaceleaşi patru molecule (adenină, citozină, timină, guanină) în cadrul structurii ADN-ului, deşi puteau fi utilizate mai bine de o sută. Toate formele de viašă se reproducprin duplicarea moleculei ADN. Nošiunea de acid dezoxiribonucleic (ADN)desemnează una dintre cele mai complexe molecule organice, substanšă care se

găseşte în fiecare celulă a corpului unei fiinše vii şi care este esenšială pentruidentitatea oricărui organism. Are rol de stocare a informašiei, conšinândinstrucšiunile pentru construirea altor componente ale celulelor: moleculele de ARN,proteine etc. Segmentele ADN care poarta informašia genetica sunt numite gene.Proteinele prezente în cadrul tuturor formelor de viašă de pe Terra conšin aceiaşi20 de aminoacizi în cadrul structurii proprii, deşi există în jur de 400 care ar fiputut fi folosiši.




238

28. Argumentaši cu citate scripturistice de ce numărul speciilor (vietăšilebiologice vegetale şi animale) nu este constant şi nici limitat la cel al“zilelor creašiei”, însă omul este cununa creašiei?

R: Viaša biologica apare din pământ (materie) la porunca lui Dumnezeu (Facera

1,11-31) în timpul „zilelor‖ creašiei, însa având în vedere ca Dumnezeu (Cel ce afăcut timpul) este atemporal şi Cuvântul Său este atemporal, această poruncă esteatemporală deci nu se limitează doar la perioada de timp a „zilelor‖ creašiei.Aceasta înseamnă că speciile de vietăši vegetale şi animale apar şi dispar în timp,iar numărul speciilor nu este limitat doar la cel din perioada „zilelor‖ creašiei si nicinu este constant. Toate sunt conform planului lui Dumnezeu.

Astfel, atâta timp cât va exista, pământul (planeta Pământ) ascultă deporunca lui Dumnezeu şi nu susšine doar viaša biologică cu un număr limitat despecii, ci dă (creează condišiile pentru aparišia unor) specii noi, după legea (viešii

biologice) pusă de Dumnezeu în natură (căci materia nu are viašă în sine şi nu poate

crea viašă de la sine).Omul este cununa creašiei şi centrul ei, astfel universul este antropocentric,

mai exact Hristocentric (şi nu geocentric sau heliocentric. Universul nu are centruspašio-temporal). Omul nu are doar viašă biologică şi psihologică asemeneavietăšilor animale (în funcšie de complexitatea speciei evident, căci nu toateanimalele au emošii sufleteşti: bucurie, tristeše, depresie etc.), ci este singura fiinšă (specie) de pe Pământ care are şi viaša duhovnicească prin sufletul său spiritual şinemuritor, întru Duhul Sfânt. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, omul dobândeşte DuhulSfânt care se sălăşluieşte în duhul (mintea, spiritul sufletului) omului.




239

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE SCRIPTURISTICE:1. Sfânta Scriptură (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1997)2. Sfânta Scriptură, Edišie Jubiliară a Sfântului Sinod (Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al BOR, 2001)

SCRIERI PATRISTICE:3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR,

2005)4. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri III – Despre Sfânta Treime (Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al BOR - PSB 40, 1992)5. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri IV – Comentariu la Evanghelia după Ioan

(Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR - PSB 41, 2000)6. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire vol. II (Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al

BOR - PSB 39, 1992)7. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri partea a II – a. Scrieri exegetice, Dogmatico-

polemice şi morale (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR - PSB 39, 1998)8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

BOR - PSB 80, 1983)9. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri partea I. Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi,

Omilii şi cuvântări (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR - PSB 17, 1986)

TEOLOGIE ORTODOXĂ:

10.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. I, II şi III(Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1996)

11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni(―Ortodoxia", an. V, 1953, nr.1, p. 46 - 115)

12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii (RT, an.XXXIV, 1944, nr. 3-4,p. 162- 181 şi nr. 7-8, 1944, p. 335-356;)

SCRIERI ORTODOXE:

13.

Constantin Coman, Erminia Duhului (Editura Bizantină, 2002) 14.

Ioannis Zizioulas, Creaš ia ca Euharistie (Editura Bizantină, 1999) 15. Ioannis Zizioulas, Man the priest of creation (A. Walker & C. Carras (ed.s), Living

Orthodoxy in the Modern World . London: S.P.C.K, London, 1996)16. Iova Firca, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinš ifice (Editura Anastasia, 1998)17. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaš iei (Editura Asab, 2010)18. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor

(Editura Sophia, 2006)




240

SCRIERI ŞTIINŠIFICE:19. Brian Greene, The Elegant Universe (Random House, 2000)20. Stephen Hawking, The Universe in a Nutshell (Bantam, 2002)21. Stephen Hawking, A Briefer History of Time (Bantam, 2008)22. Stephen Hawking, A Brief History of Time (Bantam Books, 1988)

23.

Stephen Hawking, The Theory of Everything (Phoenix Books, 2005)24. Simon Singh, Big Bang – The Origin of the Universe (Harper Collins, 2004)25. Michio Kaku, Einstein’s Cosmos (Weidenfeld & Nicolson, 2004)26. Michio Kaku, Beyound Einstein (Anchor,1997)27. Lee Smolin, Three roads to quantum gravity (Basic Books, 2002)28. Carl Sagan, Cosmos (Abacus, 1995)29. Albert Einstein, The Meaning of Relativity (Princenton University Press, 1988)30. Steven Weinberg, The first Three Minutes (Basic Books, 1994)

SCRIERI privind Dialogul dintreştiin

šă şi religie:

31.

Alexei Nesteruk, Universul in comuniune (Editura Curtea Veche, 2009)32. Alexei Nesteruk, Light from the East: Theology Science and the Eastern Orthodox

Tradition (Fortress Press, 2003)

Web

The Elegant Universe – Professor Brian Greene: www.pbs.org/nova/elegant

Sthephen Hawking’s Universe:www.pbs.org/wnet/hawkingProfessor Stephen Hawking web pages:

www.hawking.org.ukUniversity of Cambridge. Cosmology.

www.damtp.cam.ac.uk/user/gr/publicNASA - Wilkinson Microwave Anisotropy Probe

http://map.gsfc.nasa.govThe museum of science, art and human perception

http://www.exploratorium.edu/origins/ Scientia:

www.scientia.roThe Christian Classics Ethernal Library – The early Church Fathers:

www.ccel.org/fathers.htmlWikipedia – free encyclopedia:

http://wikipedia.orgEncyclopedia - Britannica Online Encyclopedia:

www.britannica.com



Partea II:

VALOAREA VIE ŠII. SFÂNTA EUHARISTIE (ÎMPĂRTĂŞIREA CU ADEVĂRATTRUPUL Ş I SÎNGELE DOMNULUI HRISTOS IISUS).

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viašă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viašă.”

Ioan 5,24

„Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.”Ioan 8,51

„Eu sunt învierea şi viaša; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”

Ioan 11,25-26



243

Prefašă

Fiecare dintre noi oamenii am apărut in lume din mila si purtarea de grija alui Dumnezeu. Cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl face oamenilor este via ša.Viaša noastră poate fi asemănata cu un drum către eternitatea de după ce părăsimaceasta viašă trecătoare şi stricăcioasă. În Sfânta Scriptura omul e privit ca uncalator în aceasta viaša şi prin ocrotirea lui Dumnezeu, nu doreşte doar mântuirea(de robia moršii şi a păcatului) ci încearcă să ajungă la scopul pentru care a fostcreat: desăvârşirea, şi chiar mai mult: îndumnezeirea întregii persoane umane (trupşi suflet). Viaša omului nu e legata doar de existenta biologica, ca şi la animale, eae legată mai ales de existenta spirituala şi cea duhovnicească. Omul trebuie satindă mereu sa fie asemenea cu Dumnezeu, Cel care l-a creat, trebuie sa sestrăduiască sa înainteze continuu în virtute şi sfinšenie. După Sfântul Serafim de

Sarov: ‖Scopul vieš ii creştine este dobândirea Duhului Sfânt .‖ Duhul lui Dumnezeu, Celde viaša făcător, are o importanšă foarte mare în viaša oamenilor. Putem să nedam seama de importanta Duhului Sfânt pentru viaša şi din Psalmul 103 alproorocului David : ―Întorcându-Š i Tu fata Ta, se vor tulbura, lua-Vei duhul lor si sevor sfârşi şi în šărână se vor întoarce. trimite-vei duhul Tău si se vor zidi si vei înnoifata pământului.‖

Omul poate dobândi harul şi puterea divina, revărsata de la Dumnezeu,prin rugăciune. Harul Sfântului Duh se coboară peste omul credincios, îl transformafăcându-l dintr-un om trupesc un om duhovnicesc. Rugăciunea este convorbireanoastră cu Dumnezeu, o legătura de iubire sinceră şi adevărată in care Dumnezeueste Cel care face primul pasul spre noi dar aşteaptă ca si omul sa fie deschiscomuniunii.

Viaša are o valoare foarte mare deoarece fiecare existenta a oamenilor eunica. Omul trebuie sa conlucreze cu harul lui Dumnezeu şi aşa sa fie mereu intr-ostrânsă comuniune cu El. Doar omul are pozišie verticala (în comparašie cu animalelecare au privirea îndreptată spre pământ), pozišie care îl face sa privească sprecer, acolo unde se află Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul acestei lumi. Ridicareanaturii împotriva omului după căderea acestuia în păcat, e o alta lucrare a DuhuluiSfânt, fiind urmarea firească a neascultării omului de Dumnezeu. Odată cu căderea

omului a avut loc şi ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Iisus Hristos, prin întruparea Sa , vine sa restaureze natura umană, să-l repună pe om în starea î ncare a fost la început. Deşi omul era căzut, chipul lui Dumnezeu în el nu a fostniciodată şters, ci doar întunecat. Omul rămâne om, cununa creašiei, făcut dupăchipul şi asemănarea Creatorului chiar şi după căderea în păcat. Chipul luiDumnezeu fiind doar alterat, după cădere, era posibil ca el sa revină din nou ladesăvârşirea inišială, şi mai mult era posibilă îndumnezeirea omului. In fiecare fiinšă omenească există capacităši nebănuite de a se converti, de a-si regăsi frumusešeaoriginara.



244

Noi înşine, prin darul Duhului Sfânt ne ridicăm, depăşind limitele născute dinpăcat (păcatul strămoşesc al neascultării căruia i-a urmat robia moršii şi apăcatului), la deplina desăvârşire. Natura nu poate fi concepută decât în legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu, Creatorul celor văzute şi a celor nevăzute, revarsă în mânaomului iubirea Sa, transformându-l prin puterea harului Său. Tot ceea ce noi am

primit ca dar de la Dumnezeu trebuie sa dam înapoi lui Dumnezeu. Omul trebuie sase regăsească intr-o continua urcare, intr-o continua înaintare spre o viašă duhovniceasca, o viašă trăită sub ocrotirea lui Dumnezeu si a Preacuratei FecioareMaria, Maica Domnului. Nimic nu valorează aşa de mult ca sufletul unui om, după cum spune si Mântuitorul Iisus Hristos: ‖Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau.‖

Sufletul omului unit cu Dumnezeu devine vizibil pentru toši ca un suflet blând,smerit, nerisipit la rugăciune, măsurat î n dorinše şi, în sfârşit, un suflet ce nu-si facepe plac sieşi în mod egoist, ci trăieşte în comuniune cu Hristos Iisus după cum spuneSfântul Pavel ―Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine‖ .

Orice om care crede în Dumnezeu trebuie să caute un povăšuitor adevăratşi iubitor de Dumnezeu care sa aibă pe Hristos înlăuntrul său şi care să cunoască sfânta Lui voie şi taină. Apropiindu-ne de Dumnezeu ne apropiem de lumina ceaadevărată şi după aceea putem să dam şi celor din jurul nostru lumina. Doar oviašă trăită în Hristos Dumnezeu îşi găseşte cu adevărat sensul ei, î şi găseşteadevărata ei valoare. Sfintele Taine, rugăciunile Bisericii si toata Tradišia SfinšilorPărinši ne pot ajuta şi pot sa ne îndrume spre ―Calea, Adevărul şi Viaš a‖ carereprezintă esenša şi Creatorul existentei noastre.

Se cuvine să mulšumesc în primul rând bunului Dumnezeu şi PreacurateiFecioare Maria, Maica Domnului, pentru ca m-au ajutat sa pot aborda aceasta

tema, luminându-mi mintea şi inima spre a înšelege aprecierile legate de aceastaproblema studiata.

Se cuvine sa mulšumesc, nu in ultimul rând, P.C. Părinši Profesori ai Facultăšiide Teologie pentru dragostea şi răbdarea cu care mi-au călăuzit paşii pe drumulpregătirii şi formării în misiunea atât de sfânta a preošiei, precum şi tuturor aceloracare au fost alături de mine î n vederea alcătuirii acestei lucrări.

Pr.Prof. Horia Ioan RANGA



245

4. Despre viaša în Hristos în scrierile evanghelice

4.1 ”De vrea cineva să vină după Mine să ia crucea sa, să se lepede de

sine şi să-Mi urmeze mie.” Viaša şi importanša ei la Sfinšii Părinši.Viaša, miracolul existenšei, suflare din suflarea divină, darul cel mai de preš

al lui Dumnezeu, este un cuvânt sfânt. A spune că viaša e doar existenša ca atare,faptul de a fi viu, înseamnă a surprinde doar un aspect al viešii şi poate cel maicomun. În lumina învăšăturii creştine, a trăi nu înseamnă numai a-ši desfăşura într-untimp istoric, concret, curgerea viešii, ci şi a fi în comuniune cu Dumnezeu - IzvorulViešii.

„Viaša în limba ebraică este exprimată prin cuvântul «hayim», iar în limbalatină prin cuvântul «vita»; este starea unei fiinše dotată cu activitate proprie ş i în

măsură să o exercite. Compusă din diferite stadii, viaša fizică, psihică, morală oriviitoare sau în slavă – viaša e un tot unitar, existând de fapt o singură Viaš a, care î şiare š elul ei final în Dumnezeu, Creatorul şi Viaš a prin excelenšă. Dumnezeu îşi are viaš a în sine şi o comunică făpturii, de aceea îndepărtarea de El, Părintele şi Izvorul vieš ii, înseamnă rupere din comuniune de har dumnezeiesc şi implicit moartea.‖ 305

Sfinšii Părinši Capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz,Grigorie de Nyssa, prin înalta lor gândire teologică au produs şi valoroase opiniiasupra nošiunii de viašă, opinii dublate şi de un „modus vivendi‖ autentic creştin.Neîncetat, prin cuvânt şi fapta, ei au propovăduit ideea imperioasă a apărării

viešii, care e factorul indispensabil al susšinerii societăšii şi lumii. Prin doctrina lor,Sfinšii Părinši au dat un sens şi o valoare nouă viešii umane, nu numai în perspectivaveşniciei ei, ci şi în aceea a existenšei şi duratei sale efemere, căci i-a permiscreştinului să realizeze plenitudinea demnităšii sale de fiu al lui Dumnezeu,răscumpărat din robia păcatului şi a moršii prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Dinrelašia biblică a Vechiului Testament aflăm că Dumnezeu este „Cel Viu‖,‖ IzvorulViešii‖. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine; S-a definit ca „Cel ce este‖ – „Eu Sunt Celce Sunt.‖ 306 Această definišie reduce toate atributele lui Dumnezeu la cea maiimportantă caracteristică a fiinšei Sale, a exista, a fi, a avea viašă, contrarneantului, vidului, neexistenšei. Fiind Viašă, Dumnezeu are Viašă de la Sine şi prin

Sine. El nu poate împărtăşi oamenilor decât viaša, deoarece moarte în El nu există – „Dumnezeul cel Viu‖ .307

Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinšă vie, el primind viaša prin creašieca dar, de la Creator, căci a suflat asupra lui suflare de viašă. Acest dar edesăvârşit fiind împodobit de Dumnezeu cu atributele superioare ale cugetării ş i

305 Viaša şi valoarea ei dupa Sfintii Părinši Capadocieni. Drd Ioan Mircea Ielciu, Mitropolia Moldovei şi Sucevei 1-2/1986306 Ieşire 3,14307 Deuteronom 5,26; Iov 27,2; Ieremia 46,18.



Valoarea viešii. Împărtăşirea cu adevărat trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos.

246

sensibilităšii, cu puterea de a înšelege şi a cunoaşte, a vibra în fašă suferinšei,bunătăšii sau frumusešii.

Moartea intervine ca un stigmat asupra viešii omului în urma păcatuluioriginar, fiind o consecinšă a acestuia. În faša omului Dumnezeu pune „calea viešii şia moršii‖:‖ Iată am pus înaintea ta binele şi răul, alege binele ca să trăieşti.‖ 308

Iahve îi îndeamnă pe oameni să aleagă binele pentru a trăi şi să evite răul.Ascultarea de Dumnezeu, cu împlinirea poruncilor, asigură viaša, binecuvântarea şilungimea de zile.

Omul care iubeşte viaša şi vrea să vadă zile bune să-şi oprească limba dela rău, să caute pacea şi s-o urmeze. Viaša biologică e comună omului şi tuturorviešuitoarelor. Vechiul Testament a subliniat şi un sens spiritual, duhovnicesc alnošiunii de viašă, ca viaša specifică omului, deoarece numai el e capabil de o viašasuperioară, de comuniune cu Dumnezeu. Omul nu trăieşte numai cu trupul, ci, avândsufletul spiritual şi nemuritor înzestrat cu rašiune, voinšă şi simšire, trăieşte şi o viašă

spirituală.

„Omul, în inima sa, când se apropie de Dumnezeu, când se depărtează de El,el simte pacea şi bucuria; teama, tulburarea, apărarea. Există două lucruri: viaš a şimoartea spirituală. În general în momentele de durere noi ne apropiem de Dumnezeu,căci nimeni nu ne poate veni în ajutor decât numai Dumnezeu, spre care ne întoarcematunci cu toată inima; tot aşa ne îndepărtăm de Dumnezeu în momente de bunăstare,de mare belşug, de satisfacšii pământeşti care umflă în noi mândria omului vechitrupesc.‖ 309

Unirea cu Dumnezeu e marea problemă a viešii noastre, căreia păcatul seopune radical; de aceea trebuie să fugi de păcat ca de un groaznic duşman, ca de

un ucigaş de suflete. Orice creştin trebuie să aibă, mai ales, o inimă curată pentru aputea să-L vadă pe Dumnezeu, să-L vadă cu ochii minšii pentru a contemplafrumusešea îngerilor, toată mărirea Sfintei Fecioare Maria, frumusešea sufletuluisău, calitatea sa de Maică a lui Dumnezeu.

În Noul Testament, nošiunea de viašă dobândeşte profunzime şi desăvârşire.A doua Persoană a Sfintei Treimi - Logosul atemporal - Cel prin care toate s-aufăcut, făcându-Se om a arătat omului şi lumii întregi sensul adevărat al viešii. Viašalui Hristos este viaša veşnică. „Şi precum Tatăl are viašă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului săaibă viašă în Sine. Şi I-a dat putere să facă judecata pentru că este Fiul Omului‖ 310.

Fiul lui Dumnezeu este trimis în lume ca să se identifice cu oamenii, în lupta dintrebine şi rău, dintre viaša şi moarte. Iisus Hristos este izvorul viešii veşnice, este apacea vie de la care credincioşii pot să se adape, omul devenind făptura nouăchemată la viašă, iar firea se înviorează primind putere de viaša din Hristos.

Sfântul Pavel zice că „nici moartea, nici viaša nu va putea să ne despartă dedragostea lui Hristos.‖ 311 În sens spiritual, Hristos este Viaša, este „Pâinea cea vie

308 Deuteronom 11,24309 Sfantul Ioan de Cronstadt: ‖Viata mea in Hristos‖,trad..D.Duca,editura Oastea Domnului-Sibiu,1995,p.44310 Ioan 5,26-27311 Romani 8,39




247

care s-a pogorât din cer‖ 312 şi a dat lumii viašă. Noul Testament evidenšiază şi înšelesul eshatologic al viešii, viaša veşnică pe care o dobândeşte omul împlinindporunca cea mare a iubirii. „Poruncă nouă vă las vouă să vă iubiši unul cu altul‖ 313,deoarece viaša veşnică este „să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şipe Iisus Hristos pe care L-ai trimis‖ 314, semnul distinctiv al celor care cunosc pe

Dumnezeu fiind respectarea poruncilor.Ascultarea de cuvintele Mântuitorului, credinša în El şi păzirea poruncilor Lui

pe care se condišionează posedarea viešii celei veşnice, sunt virtuši pe care omul lepractică în viaša sa pământească. Aşadar, între viaša pământească şi cea veşnicănu există separare sau discontinuitate; cea veşnică nu se realizează prindistrugerea celei pământeşti, ci prin transcenderea acesteia, viaša veşnicăreprezentând deplinătate de viašă pe care a promis-o Mântuitorul când a spus căEl a venit pentru ca oamenii să aibă viašă, şi încă din belşug. „În persoana lui IisusHristos, Logosul a împărtăşit această viašă veşnică naturii Sale umane într-o

deplinătate eshatologică. Această nouă viaša ni se comunică treptat, anumite calităš i

ale acesteia fiind deja prezente în viaša noastră pământească, dezvoltând în noiperspectiva eshatologică.‖ 315

„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Căcine š ine la sufletul lui îl va pierde, iar cine î şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.‖316 Desăvârşirea omului credincios nu poate fi decât în unire cu Hristos, alături deDumnezeu şi de Maica Domnului. Omul trebuie să se unească cu Hristos care esteViaša, Lumina, Calea, Adevărul şi Învierea. Eliberându-se de patimi şi agonisindu-şivirtušile, omul ajunge la o viaša nouă, trăieşte în Hristos. Sfântul Apostol Pavelreliefează clar faptul că „viaša în Hristos‖ are, pe lângă caracterul ei hristocentric,

o dominantă eshatologică. Creşterea în Hristos se face în Biserică, întrucât aicilucrează Hristos prin Duhul Sfânt, revărsând viaša dumnezeiască asupra Bisericii şi amădularelor ei care participă la viaša Capului Hristos.

Lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului în biserică nu pot fi disociate, cum nupot fi disociate nici Hristos Dumnezeu-Omul şi întreaga lucrare soteriologică aMântuitorului înfăptuită prin patimi, moarte, Înviere, Înălšare la cer.

Mădular a lui Hristos nu poate deveni cineva şi nici nu poate rămâne, decâtdacă face parte din Trup, din Biserică al cărui cap unic este Hristos-Viaša. Conšinutulantropologic real al îndumnezeirii este hristificarea. Sfântul Pavel cheamă în

Epistola către Corinteni pe tot omul să se facă „desăvârşit în Hristos‖ ş i pecredincioşi, să fie împliniši în El. Îndemnul lui Pavel către omul credincios este că el săse înfăšişeze ca „bărbat desăvârşit, la măsură vârstei plinătăšii în Hristos‖ 317, sădobândească „mintea lui Hristos‖, „inima lui Hristos‖. Nu îndeamnă la o imitareexterioară pur etică, ci la o hristificare reală. Căci aşa cum scrie Maxim

312 Ioan 6,51313 Ioan 13,34314 Ioan 17,3315 Panayotis Nellas, ―Omul-Animal Îndumnezeit‖, trad. diac. I. Ica jr., Sibiu, 1994, p.20 316 Matei 10,39.317 Efeseni 4,13




248

Mărturisitorul, „Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu vrea pururea şi în toate să selucreze taina Î ntrupării Sale.‖ Tema îndumnezeirii s-a ridicat din nou la suprafašă,ea trebuie să câştige un conšinut antropologic şi hristologic, care trebuie să fie înšeles iarăşi ca o hristificare. Scopul omului şi mijloacele de realizare a acestuiscop: credinša.

Paza poruncilor, asceza, Tainele, întreaga viašă bisericească şiduhovnicească, toate ce luminează în interior, îşi găsesc legătura organică între elecu lumea şi cu Hristos. Omul î şi primeşte viašă prin creašie de la Dumnezeu-IzvorulViešii. Omul este creatura lui Dumnezeu şi a fost creat de Acesta în virtutea iubiriide care a fost însuflešit. Fiind creat ca să se împărtăşească de bunuriledumnezeieşti, omul trebuie să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de care šine. Dinaceastă cauză a fost împodobit şi cu viaša. El primeşte viaša direct de la Dumnezeu,ca cel mai prešios dar.

Părintele Dumitru Stăniloaie afirmă: „Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nuatât via

ša biologică, căci pe aceasta o au şi animalele care nu primesc suflare de la

Dumnezeu, ci şi viaš a înš elegerii şi comuniunii cu Sine, adică viaša spirituală. Dumnezeuinsuflă în organismul biologic suportul spiritual al sufletului, căruia i se adreseazăchemarea Sa şi în acelaşi timp îi dă capacitatea să răspundă. Prin suflarea luiDumnezeu, apare în om un tu a lui Dumnezeu, care e «chipul lui Dumnezeu», căci acesttu poate să spună şi el «eu» şi poate spune lui Dumnezeu «Tu». Dumnezeu î şi dă dinnimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a luiDumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conştient cu Dumnezeu şi cu semenii. Acestdialog e menit să dureze continuu.‖ 318

Viaša şi omul sunt rod al iubirii lui Dumnezeu . Omul are o dublă alcătuire:una materială şi alta spirituală, putând duce o viaša spirituală. Deoarece omul areimprimat în el „Chipul lui Dumnezeu‖ , el este stăpân al tuturor celor văzute, areconştiinšă de sine şi locul său în univers, este chemat să-şi croiască în libertatedestinul şi se învredniceşte a cunoaşte şi a fi în comuniune cu Creatorul său. Fiindcreat după „Chipul lui Dumnezeu‖ , omul e chemat în acelaşi timp să dobândeascăasemănare cu El, e chemat spre o viaša virtuoasă. Sfântul Grigorie de Nyssaprezintă problema chipului şi asemănării, precizând că natura umană este chipul viucare participă la demnitatea şi numele modelului; această demnitate stă în

capacitatea de a fi stăpân prin virtute, în fericirea nemuririi, în puritate, înnepătimire şi în depărtarea de orice rău. Chipul lui Dumnezeu trebuie să serealizeze în fiecare dintre noi deoarece suntem creaši după chipul lui Dumnezeu,adică înzestraši cu rašiune şi capabili de desăvârşirea morală. De aceea omul echemat prin creašie să ducă o viašă de comunicare cu Dumnezeu, pentru că numaiprintr-o viaša autentică, desăvârşită, omul poate exprima prezenša lui Dumnezeu înel. „Omul fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu trebuie să existe şi să trăiască înfiecare clipă teocentric. Când îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuşi şi se

318Pr.prof. D. Stăniloae, ―Teologia Dogmatică Ortodoxă‖, vol.I, Buc. 1978, p.393




249

autodistruge. Când vieš uieşte teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuşi, sedezvoltă şi întregeşte în veşnicie.‖ 319

Bunurile naturale pentru om sunt cu putinšă să fie găsite dacă sunt căutate înizvorul lor real şi dacă, pentru ca să le găsească, omul se mişcă valorificândputerile lui naturale. Chipul lui Dumnezeu este alterat prin patimi. Înainte de cădere,

viaša omului nu era atinsă de boală şi de stricăciune. Viaša omului era scutită degriji neavând nici măcar grija îmbrăcămintei; oamenii erau goi, însă goliciunea lorera acoperită de virtute. Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază faptul că „în Raiomul trăia o viašă fericită potrivită cu firea lui şi cu chipul lui Dumnezeu din el.‖ 320 Învremea păcatului, chipul lui Dumnezeu în om era alterat, întunecat, viaša pierzându-şi dimensiunea de comuniune deoarece a pierdut harul. Rostul întrupării Fiului luiDumnezeu este tocmai acela de a-l restaura pe om şi viaša lui. Precum floareasoarelui se îndreaptă mereu spre marele luminător al zilei, aşa se îndreaptă şisufletele credincioşilor mereu spre Dumnezeu, ca să devină asemenea cu El.

Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind Cântarea Cântărilor, spune că sufletulnostru caută pe Dumnezeu precum caută mireasa pe mire, căci numai Dumnezeu arecu adevărat dulceaša, dorirea şi iubirea. Gustarea continuă din Dumnezeu devinepricină a unei dorinše şi mai mari pentru că o intensifică prin participarea la bunuri.Viaša creştinului trebuie să fie un continuu urcuş spre desăvârşire şi o continuăreeditare a viešii lui Hristos. Viaša spirituală a creştinului trebuie trăită la un aşagrad de desăvârşire încât să devină oglinda în care să se reflecte atributele luiHristos. Sensul desăvârşirii este nevinovăšia şi frumusešea spirituală a omului dinmomentul ieşirii din mâinile Creatorului, iar modelul spre care trebuie să tindem esteMântuitorul Iisus Hristos; de aceea se cuvine să modelăm chipul viešii noastre după

exemplul viešii lui Hristos. Modelarea viešii umane după viaša lui Hristos înseamnădouă lucruri fundamentale: mistuirea în iubire şi trăirea în afară de păcat. Creş tiniitrebuie să întrupeze în viaša lor adevărată desăvârşirea, care constă în a nu se opriniciodată în progresul spre mai bine şi în a nu delimita prin nici un hotar acest „maibine‖. Viaša drepšilor în veşnicie va fi un permanent urcuş; din trupeşti vor deveniduhovniceşti şi, transformaši din slavă în slavă, vor ajunge la îndumnezeire. Îndumnezeirea nu înseamnă depăşirea cadrelor omenescului şi participarea lanatura lui Dumnezeu, ci desăvârşirea până la sfinšenie prin harul Duhului Sfânt, asporirii virtušilor puse de Dumnezeu în om încă de la creašie. Sfinšii Părinši

Capadocieni insistă şi recomandă ca viaša oamenilor să stea sub imperiul egalităšiişi al dreptăšii. Dreptatea este aceea care redă viešii adevărata dimensiunecomunitară. Dreptatea şi iubirea trebuie să existe în toate ramurile de activitate aleviešii creştine.

Iubirea fašă de semeni şi solidaritatea fašă de cel în nevoi şi necazuri suntdouă aspecte ale dimensiunii sociale. Sfinšii Părinši au înšeles că iubirea creştinătrebuie coborâtă din afara cugetării pe tărâmul viešii practice. Dacă nu se

319Panayotis Nellas, ―Omul-Animal Indumnezeit‖, idem op.cit., p.23 320 Viaša şi valoarea ei dupa Sfintii Părinši Capadocieni. Drd Ioan Mircea Ielciu, Mitropolia Moldovei şi Sucevei 1-2/1986, idem p.78, prin Sfantul Grigorie de Nyssa -Marele cuvant catehetic III,col.2413




250

realizează acest lucru ea va rămâne ceva static, neroditor. Iubirea trebuie să împodobească, ca o cunună de diamant, viaša personală şi comunitară a oamenilor.Sfinšii Părinši au insistat asupra faptului că pacea este nu numai fundamentul viešii şipremisa fericirii acesteia, ci şi o poruncă a lui Dumnezeu, a cărei împlinire estenecesară pentru mântuire. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Războiul este iadul urii;

ura menš ine şi produce războiul, care ucide viaša. Războiul este tatăl dezastrului şi almoršii.‖ 321

Viaša, fiind un dar divin, nu putem dispune de ea cum dorim şi mai ales nuavem dreptul să ne distrugem propria viaša, şi cu atât mai pušin pe cea a semenilor.Fiind un dar de la Dumnezeu, doar El are dreptul s-o dea şi s-o ia. Iisus Hristos aprešuit viaša pământească şi ne-a învăšat şi pe noi s-o prešuim. Mântuitorul vorbeştede o lepădare de sine, dar aceasta nu înseamnă negašia sau disprešuirea viešiiexterioare, nici fuga de lume, nici desconsiderarea efortului uman concentrat încultura, ştiinša, arta şi nici renunšarea la mijloacele de existenša. Prin „lepădarea de

sine‖ se înšelege lepădarea de gândurile rele, de patimi, ură şi venirea totală acredinciosului în mâinile Mântuitorului. Viaša în Hristos începe şi se dezvoltă cât timptrăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la „ziuaaceea‖. Pe de o parte grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaša, iarnestatornicia lumii nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea, motivpentru care Sfântul Pavel mai voios vrea să se despartă de trup şi de viaša aceastaspre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mai bine a fi împreună cu El. „Viaš a viitoaren-ar aduce nici o fericire deplină dacă n-ar fi dus cu ei, cei ce au ajuns acolo, putereacu care s-o poată gusta căci ar rămâne într-o stare în care domneşte moartea şi chinul.Cu ajutorul Sfintelor Taine vom putea avea parte de această viašă în Iisus Hristos, Fiul

lui Dumnezeu; cei care L-au iubit vor putea auzi de la El.‖ 322

„Veniš i şi binecuvântaši Împărăšia Tatălui cea pregătită pentru voi.‖ 323 Dar nuvei putea că abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-šideschizi urechi duhovniceşti sau să-ši găteşti haina de nuntă şi alte lucruri trebuitoarenunšii la care ai fost chemat, ci viaša de aici trebuie să fie atelierul tuturor acestora.Aici pe pământ se naşte, prin durerile facerii omul lăuntric, un om nou făcut dupăchipul lui Dumnezeu; rar după ce a prins formă deplină se naşte aşa zis a douaoară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită, căci după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale, la întuneric plutind şi pregătindu-se astfel pentru legile firii,

pentru viaša plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşastau lucrurile şi cu cele duhovniceşti. Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulšumit să împrăştie sămânša viešii pe pământ („A ieşit semănătorul să semene sămânša‖ 324),pentru ca după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grijă de a supravegheacreşterea ei, nici n-a aprins foc pe care să-l lase în seama oamenilor să-l sporească,şi, în sfârşit, nici n-a adus foc şi sabie ca să le dea oamenilor, iar apoi să plece. Nici

321Idem op.cit.,p.81322Nicolae Cabasila:‖Despre viata in Hristos‖ trad.pr.prof.Teodor Bodagae,Buc.1997,p.22323 Matei 25,34324 Luca 8,5




251

unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea ceaveşnică. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea în ajutor, ci le-a făgăduitcă-şi va face sălaş înlăuntrul lor. De aceea şi în Sfânta Scriptură sunt o mulšime depilde care să lămurească marea taină a acestei uniri neînšelese. Orice prietenieduce în chip silit la o unire oarecare; cu atât mai mult dragostea de Dumnezeu care

te călăuzeşte spre o viaša dusă în sfinšenie şi după poruncile dumnezeieşti. SfântulApostol Pavel vorbeşte despre taina unirii cu Hristos asemănata cu Taina căsătoriei,spunând că „taina aceasta mare este‖ , adăugând imediat „în Hristos şi în Biserică.‖ 325

Unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină decât cea dintre capşi mădulare, din clipa în care Sfinšii se leagă mai cu putere de fiinša Mântuitoruluidecât de însuşi viaša lor. Dragostea dumnezeiască este infinit mai mare decât ceade oameni, ea urmează şi unirea dintre dragostea cea aprinsă a lui Dumnezeu şisufletul omenesc, iar pe de altă parte, puterea de înšelegere a omului, în aşamăsură în care nu o poši tălmăci în cuvinte.

După învăšătura Sfinšilor Părinši a vorbi despre via

ša în Hristos fărăDumnezeu este un nonsens deoarece substanša gândirii teologice este însăşidescoperirea lui Dumnezeu, prezenša Sa personală şi lucrarea Sa creatoare şirăscumpărătoare care se caracterizează în Biserica întemeiată de Fiul Său. Înteologia Sfântului Vasile cel Mare, Duhul Sfânt este izvorul sfinšeniei, de aceea nuexistă sfinšenie fără Duh Sfânt şi nici Biserica lui Hristos, care e manifestareaAcestuia. În consecinšă cei ce se despart de biserică, de viaša trăită prin slujbeleacesteia, se exclud de la harul Duhului Sfânt şi nu au valabilitate sacramentală.Sfântul Vasile se foloseşte şi citează foarte frecvent tradišia nescrisă a Părinšilor încare s-au transmis elemente indispensabile viešii bisericeşti, mai ales în domeniul

ritualului Sfintelor Taine. Doctrina bisericii se sprijină pe autoritatea Sfintei Scripturi.Tradišia ortodoxă este principiul unităšii în Biserică, unitate care se păstrează şi seexprimă prin comuniunea episcopatului de pretutindeni, dar tradišia nu este doar unizvor care curge neîncetat, el având un caracter dinamic. Sfântul Vasile cel Marearată cum credinša Bisericii se află într-un proces de dezvoltare, în sensulaprofundării, explicării şi reformulării ei.

„Viaš a şi activitatea Sfinš ilor Trei Ierarhi au notele unei slujiri integrale pentruBiserica şi societatea umană. Prin tot ce au învăš at, scris şi realizat ei, au contribuit la înălš area plenitudinii Bisericii lui Hristos şi la modelul cel mai înalt de slujire a

omului.‖ 326

Sfântul Grigorie Teologul este simbolul ştiinšei teologice şi al contemplašiei înalte. Sfântul Vasile cel Mare este simbolul energiei şi al acšiunii puse în slujbaoamenilor. Sfântul Ioan Hrisostom este simbolul zeului apostolic, atât prin cuvintelesale cât şi prin faptele sale, pentru îndreptarea viešii credincioşilor şi orientareatuturor oamenilor după învăšătura Domnului nostru Iisus Hristos.

325 Efeseni 5,32326 Arhim.dr.Chesorie Gheorghescu:‖Actualitatea invataturilor Sfintilor Trei Ierarhi Vasile,Grigorie,Ioan‖ Glasul Bisericii nr.1-2,ian-feb 1984




252

Mai clar spus: unul ar reprezenta în acelaşi timp, mintea care gândeşte,altul gura care învašă şi al treilea mâna care activează, deşi fiecare a avut şiminte, şi mână şi gură care lucrau în desăvârşită armonie şi unitate. Fiecare dintre eierau neîntrecuši păstori sufleteşti, mari dascăli ai lumii, învăšători şi apărători aidreptei credinše. Sfinšii Trei Ierarhi au ştiut cum să dăruiască epocii lor mesajul

creator al Evangheliei, în modul în care au ştiut să înšeleagă năzuinšele oamenilordin vremea lor, în spiritul de dăruire pentru binele tuturor oamenilor. Deciumanismul, filantropia şi sacrificiul lor pentru semeni, traduse în viaša în numele luiDumnezeu şi al Bisericii, sunt virtuši esenšiale ale creştinilor şi ele rămân mereuactuale în viaša oamenilor. Putem împrumuta de la Sfinšii Trei Ierarhi credinša vie şidinamică, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, adevărul şi lumina; harul cu care s-au îmbrăcat ei ca să facem viu şi luminos mesajul Evangheliei în vremea noastră.Putem să-i luăm ca model în felul în care au îmbinat ortodoxia, adică învăšăturacea dreaptă cu trăirea cea adevărată şi dinamică a credinšei. Trebuie să vedem

aspectul în care ei ai păstrat plenitudinea Bisericii, plenitudinea trăirii cu şi în

Hristos, înšelepciunea şi curajul cu care au apărat dreapta credinšă şi unitateaBisericii în faša ereziilor vremii. Putem să-i avem călăuze în spiritul apostolatuluisocial şi pe drumul pe care ne aflăm azi, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.Problema refacerii unităšii bisericeşti a lui Hristos şi cea a sprijinirii năzuinšelor şiidealul umanitar al omenirii din zilele noastre sunt întrebări actuale ale religieicreştine, ele reprezentând preocupări de prim ordin şi în epoca patristică.

Problema refacerii unităšii bisericeşti, a unităšii în mărturisirea credinšei atuturor creştinilor este o problemă principală care a preocupat mereu pe mulšioameni. După multe secole în care diferitele vremuri ale creştinismului s-au privit cu

ostilitate, s-a ajuns să se caute ce au în comun cultele, pentru a reface unitateapierdută. Se pot pune întrebările în ceea ce priveşte activitatea Sfinšilor Trei Ierarhi în legătură cu viaša creştină şi rolul Bisericii din această perioadă. Care sunt învăšămintele care se desprind din sferă şi activitatea lor pentru unitatea Bisericii?Care au fost elementele care au stat la baza unităšii Bisericii în vremea lor şi careau ferit-o de dezbinare în mijlocul atâtor cuvinte şi erezii? Elementele care auformat cheagul unităšii din Biserica primelor secole, care au susšinut-o şi au apărat-o, se cade a fi cunoscute şi puse în valoare şi în timpul nostru de către cei cemilitează sincer pentru doborârea unităšii Bisericeşti. În sânul creştinismului au existat

în sec. al IV-lea erezii, schisme, curente gnostice care încercau să distrugă unitateabisericii, dar care nu a putut fi fărâmată. Este dovada caracterului revelat al învăšăturii, al teologiei creştine, al puterii ei de mântuire. Părinšii Bisericii noastre,cei Trei Ierarhi, precum şi Sinoadele de la Niceea, Calcedon şi celelalte sinoadelocale au avut ca obiectiv formarea şi păstrarea adevăratei înšelegeri şi trăiri înBiserică şi societate, a învăšăturii Domnului Iisus Hristos. Sfinšii Trei Ierarhi, printeologia şi viaša lor, au ferit biserica de interpretarea unilaterală şi simplistă aSfintei Scripturi, de amestecul păgânismului în lucrarea de taină a Duhului Sfânt şimai mult, ei au împreunat adevărata pietate cu trăirea completă a credinšei. Ei auluptat să constituie structura unitară a cultului bisericesc. Liturghia Sfântului Vasile cel




253

Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur constituie o adevărată coloană vertebrală aunităšii bisericeşti, în acel timp, dar şi în prezent, pentru Ortodoxie.

„Un element important pentru menšinerea unităš ii, a vieš ii creştine în epocaSfinš ilor Trei Ierarhi este iubirea creştină, care circulă ca sângele într-un organism, întot trupul tainic a lui Iisus Hristos. Sfinš ii Trei Ierarhi, îndeosebi Sfântul Ioan Hrisostom,

au arătat importanš a ce o are în viašă unitatea lumii prin Biserică. Biserica este şitrebuie să fie una fiindcă e icoana Sfintei Treimi. Această unitate se menšine prin păstrarea adevărului şi prin trăirea în

dragoste. Dar ea se manifestă în chip deplin şi armonie prin împărtăşirea tuturoroamenilor cu trupul şi sângele Domnului Iisus Hristos. În viaš a şi activitatea Sfinš ilor TreiIerarhi găsim învăšăminte şi cu privire la raportul dintre Biserică şi lume, despre felul încare Biserica î şi poate da contribuš ia în slujba oamenilor. Lor le revine meritul de a fiferit teologia creştină de doctrinele eterodoxe, închise şi străine de viaša oamenilor.‖327 În opozišie cu doctrina maniheilor, care socoteau lumea că o operă a unui spirit

rău, Sfinšii Trei Ierarhi au învăšat că lumea e opera lui Dumnezeu, că El e cauza şi

creatorul cosmosului material şi spiritual. Lumea nu este un loc de pierzare, ci oarenă, un cadru prin care omul, prin munca şi cu ajutorul unui har revărsat dinenergiile divine necreate, poate deveni stăpân peste lume şi î şi poate dobândimântuirea şi fericirea. Cuvintele biblice „creşteš i şi vă înmulš iš i – umpleši pământul şi-lstăpâniši‖ 328 sunt doar unul din numeroasele argumente cu privire la înalta concepšiedespre om şi despre lume. Pentru sfinširea şi stăpânirea împărăšiei naturale acosmosului, Dumnezeu a întemeiat prin Iisus Hristos împărăšia harului. Biserica, deşinu este din lume, se află în lume şi are chemarea să slujească lumii. Întâlnim mereu înteologia Sfinšilor Părinši învăšătura despre dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

Însăşi preošia e o misiune înaltă de slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Sfinšii TreiIerarhi vedeau în fiecare om pe Hristos întrupat. Ei au fost numi ši „ambasadoriisăracilor‖. Ei descriu în culori triste mizeria şi suferinšele celor mulši din epocarespectivă, dându-ne în acelaşi timp imaginea nedreptăšilor sociale cauzate delăcomie, nedreptate, exploatare – într-un cuvânt, lipsa de dragoste pentru ceisăraci. Dragostea de om şi slujirea lui la Sfinšii Trei Ierarhi o întâlnim nu numai încuvintele de mustrare a bogašilor şi la îndemnurile de milostenie pentru cei săraci, cişi în faptele concrete de ajutorare, de îngrijire, de asistenšă şi ocrotire a celorbolnavi, bătrâni şi aflaši în mizerie. Biserica noastră foloseşte amintirea şi

activitatea Sfinšilor Trei Ierarhi ca pildă a slujirii ei în lume pentru binele material ş ispiritual ai oamenilor credincioşi şi arată că adevărata teologhisire nu se poatedespărši de slujirea omului prin apostolatul social.

Problema unităšii Bisericii îl preocupa foarte mult pe Sfântul Ioan Gură deAur. Simšul răspunderii fašă de păstrarea unităšii Bisericii izvorăşte, în concepšiaSfântului Părinte, din sentimente de adâncă venerašie fašă de însăşi fiinša Bisericii.El aseamănă Biserica cu un munte, exprimând prin aceasta stabilitatea, înălšimea şiputerea neclintită a ei. Mărešia bisericii şi tăria ei constau în faptul că necazurile şi

327 Diac.prof.C.Voicu:‖Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea bisericii‖,ian-feb 1976,Buc.,p.75328 Facerea 1,28




254

primejdiile pe care le înfruntă sunt tot atâtea triumfuri, care îi măresc slava ei.Viaša oamenilor din cadrul bisericii, armonia şi pacea dintre ei, este temeliaprincipală a unităšii bisericii şi solidarităšii creştinilor. Biserica trebuie să fie într-adevăr una, dar dacă locurile îi separă pe creştini, Stăpânul lor comun îi uneşte.Acei ce trăiesc în locuri diferite, dar având unul şi acelaşi stăpân, acesta îi uneşte

pe toši ce au acelaşi crez. Îmbrăšişându-i pe părinšii săi, înainte de plecare în exil, Sfântul Ioan Gurăde Aur se întreba cum să nu fie mai tare decât puterea focului un popor atât denumeros, unit prin dragoste. Îi mângâia pe credincioşi că unde este el acolo vor fi şiei şi unde sunt ei acolo va fi şi el. Noi alcătuim un singur trup, iar trupul nu poate fidespăršit de cap şi nici capul de trup. Chiar dacă suntem despăršiši prin distanšă,noi totuşi suntem uniši prin dragoste şi nici moartea nu ne va putea despărši.Unitatea credinšei constă în faptul că noi toši alcătuim un singur trup, că necunoaştem ca fiind toši uniši între noi. Această împlinire este asemenea celei carealc

ătuie

şte trupul fa

šă de cap, c

ăci reunirea membrelor alc

ătuie

şte trupul, f

ără s

ă-i

fie ceva lipsa. Unitatea persoanelor Sfintei Treimi este exprimată prin activitatea şi învăšătura Sfântului Vasile cel Mare. După modul pe care îl arată Sfântul Pavel„toate vin de la Tatăl, prin Fiul şi în Sfântul Duh‖ 329, folosim expresii diferite pentruTatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ceea ce ar arăta în acelaşi timp, deosebirea de natură şiintegritatea ce există între persoanele Sfintei Treimi. „Sfântul Vasile cel Mare, deşivrea să demonstreze divinitatea şi egalitatea Duhului cu celelalte persoane ale SfinteiTreimi, nu-I atribuie niciodat ă apelativul de Dumnezeu. Asta nu înseamnă că se îndoieşte de aceasta, dar n-o face din motive de iconomie, pentru a nu supăra peadversari şi a-i face să respingă orice dialog şi mai ales pentru a nu se fi îndepărtat de

ei de pe scena apărătorilor dreptei credinš e.‖ 330 Atitudinea lui fašă de biserică a fostapreciată în vremea aceea chiar şi de cei ce erau împotriva lui. El era gloriabisericii, luptând vitejeşte pentru adevăr şi învăšând pe cei ce au nevoie deaceasta. El nu trebuie combătut, ci mai degrabă trebuie acceptată bună lui intenšie.Acelaşi lucru avea să spună şi Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu este niciun răupentru noi să ştim că Duhul este Dumnezeu prin intermediul unor expresii echivalente;rău ar fi fost dacă am fi scos din Biserică pe acela care exprima în acest fel adevărul.‖331 Scrierile Sfinšilor Părinši alcătuiesc laolaltă un adevărat univers de gândire şipovăšuiri de care nu ne putem apropia decât cu respect şi cu venerašie adâncă.

Diversitatea uluitoare a preocupărilor lor stă mărturie grăitoare despre genul şibogată dăruire a Sfinšilor Părinši. Unele din ele sunt imnuri de neîntrecută frumuseše închinate prieteniei şi viešuirii în Hristos. Este experienša viešii trăită din punct devedere creştin, respectând poruncile lui Dumnezeu. Altele sunt mesaje înflăcăratepentru sprijinirea celor aflaši în suferinšă; unele scrieri au caracter dogmatic, în caredreapta credinšă este clar formulată pentru a risipi învăšătorul ereticilor. SfântaLiturghie, regulile după care se conduc bisericile şi mănăstirile au însuflešit şi au

329 I Corinteni 8,6330 ―Părinti şi scriitori bisericești nr.12‖,Sf.Vasile cel Mare,trad.pr.C.Comitescu,T.Bodagae,Buc.1998 p.9331 Idem op.cit.,p.10




255

hrănit de-a lungul veacurilor cele mai alese forme de manifestare a spiritualităšiiromâneşti. Alături de folclorul religios al strămoşilor sau de vechile cărši de cult,aceste scrieri au îmbogăšit tot mai mult cultură teologică în apărarea drepteicredinše.

„Viaša în Hristos a lui Pavel a fost numită de Părinš ii Bisericii îndumnezeita, în

principal că să apere scopul final şi conš inutul real al vieš ii în Hristos, de primejdiile pecare le-au creat ereziile. Părinš ii n-au omis niciodată să accentueze faptul că atâtconš inutul, cât şi calea îndumnezeirii este unirea cu Hristos; tocmai unirea cu Arhetipuleste cea care conduce pe om la întregimea lui.

Moartea distruge închisoarea viešii în stricăciune, iar omul, abandonândstricăciunile împreună cu moartea şi ceea ce a primit de la ea, este eliberat. Libertateaşi iubirea sunt trăsături fundamentale ale chipului lui Dumnezeu în om. Omul este liberpe măsură ce se curăšă de patimile păcătoase şi egoiste. Păcatul este robie, înstrăinareşi moarte, iar sfinšenia, ca iubire curată şi nepătimaşă fašă de Dumnezeu, oameni ş i întreaga crea

š ie, este începutul vie

š ii ve

şnice înc

ă din lumea aceasta. Sfin

š enia este

asemănarea cu Dumnezeu a omului iubitor de Dumnezeu şi împlinitor al virtuš ilor, esteidealul vieš ii creştine şi condiš ia fericirii veşnice.‖ 332Hristos lasă în sufletele oamenilortiparul înfăšişării şi al formei Sale, iar altădată îi îmbracă pe creştini că şi cu ohaină. Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor voastre şi încă sub forma răstignirii.Omul cel vechi a fost în noi în clipa zămislirii noastre, dar prin Întruparea Fiuluicrede în Hristos. După cum naşterea din nou este îndumnezeire şi mai presus de fire,tot aşa şi viaša, purtările şi gândirea au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Dreptateaeste o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce dreptar putea râvni un rob la atâta libertate şi după o astfel de împărăšie? Astfel ar

însemna că destul ar fi să facă fapte de rob spre a te face vrednic de împărăšie.După cum stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acesttrup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, tot aşa nici faptele noastre de robi nune pot face vrednici de împărăšie. Toši cei ce vor să fie moştenitori trebuie sălepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, să-şi întipărească pe fašalor chipul Fiului, Cel unul născut, şi cu a Lui strălucire şi frumuseše să se arate înainteaTatălui; adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de orice robie şi să ajungăcu adevărat liberi, lucru pe care îl exprima aşa de bine Mântuitorul când le spuneaiudeilor: „Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veš i fi într-adevăr.‖ 333

Dumnezeu dezleagă şi face fiu pe orice rob. El, care Fiu fiind întru totulliber de păcat, le dă acestora trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Dumnezeu înrădăcinează în noi viaša Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumnezeiască; Domnulne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumnezeit, iar prin ospăšul Său cel prea Sfânt,pe Hristos, viaša cea adevărata, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiarcel ce ne-a dat firea, până într-atâta încât ne putem lăuda cu faptele Lui şi neumplem de fericire că şi când noi ne-am câştigat-o şi să arătăm că am fi luat şicununi de biruinšă, pe care noi le-am fi câştigat. Dar trebuie o condišie: să rămânem

332 Pr.dr.V.Raduca:‖Antropologia Sf.Grigorie de Nyssa,Buc.1996,p.11333 Ioan 8,36




256

toată viaša în El, în comuniune cu cei care mărturisesc acelaşi crez. Omul estesingura făptura a lui Dumnezeu purtătoare de valori, capabilă de continuădepăşire de sine. Învăšătura creştină acorda omului, atât viešii fizice, cât şi celeispirituale, o valoare deosebită fašă de concepšiile etice ale antichităšii. Poruncaiubirii, în cadrul învăšăturii creştine, desfiinšează toate barierele sociale dintre

oameni: „Căci toš i sunteš i fii a lui Dumnezeu prin credinša în Iisus Hristos [...] Căci câš i în Hristos v-aš i botezat, în Hristos v-aš i şi îmbrăcat. Nu mai este nici iudeu, nici elin, nicirob, nici liber, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voitoš i una sunteši întru Hristos.‖ 334Spre deosebire de concepšiile individuale ale lumiiantice (sofiştii, cinicii), personalismul creştin î şi are temeiul în calitatea tuturoroamenilor de a fi creaturi ale aceluiaşi Dumnezeu, iar pe de altă parte, chemareaoamenilor credincioşi la acea viašă de comuniune cu El sau la starea de fiii a luiDumnezeu, recunoaşte fiecărui credincios în parte o valoare deosebită. Nu estevorba de un „individualism axiologic şi juridic, ceea ce înseamnă că fiecare ins

reprezintă o valoare în sine, ci înseamnă că fiecare ins are o responsabilitate personalădupă cum are şi anumite drepturi personale.‖ 335 Omul este purtătorul chipului luiDumnezeu, iar sufletul său este înrudit cu a lui Dumnezeu, tinde spre El şi se află într-o revelašie vie cu El. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă laasemănarea cu El, fiind deschis comuniunii ontologice cu El şi cu semenii săi şirealizează această comuniune cu El intrând în relašie cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Caracterul de chip a lui Dumnezeu implică şi ideea de participare a omuluila viaša divină care are loc prin harul Duhului Sfânt. Chipul pune pe fiecare om înraport personal, unic cu Dumnezeu şi presupune în acelaşi timp că omul este creatpentru comuniune cu El. Omul este o fiinšă responsabilă pentru că a fost înzestrat cu

rašiune şi libertate, este subiect activ şi responsabil al existenšei sale. Sfinšii Părinšipun mare accent pe libertatea omului, aceasta fiind capacitatea lui de a sedetermina pe sine, caracteristică fundamentală prin care omul se deosebeşte de totceea ce nu este subiect activ de relašii său persoana. Prin darul viešii, omul devinepersoană purtătoare de valori în dialog conştient de iubire cu creatorul. Dacă omule făcut să tindă fără sfârşit spre bine, fără să poată ajunge vreodată la capătullui, binele realizat în deplinătatea lui din veci este infinitatea în act, iar aceasta esteuna cu dumnezeirea. Binele împlinit în deplinătatea lui infinită este şi el bunătateanesfârşită a unei persoane. Ca atare, Dumnezeu nu poate fi cuprins şi înšeles.

Desăvârşirea Lui nu e lămurită. Însuşirea binelui de a fi nesăvârşit şi realizat căatare în mod personal, din veci implica existenša personală a Sfinte Treimi.‖ Bineledesăvârşit este Dumnezeu cel infinit şi omul care tinde spre acest infinit doreşte să fiemereu în comuniune cu Creatorul său. Dar faš a binelui nu se poate exercita fizic, cispiritual; prin aceasta o persoană îşi face simš it ă bunătatea asupra altuia, arătând caDumnezeu î şi face simš it ă, într-un fel tainic, bunătatea în firea omenească.‖ 336 Dacădesăvârşirea în bine e fără hotar, căci ceea ce a mărginit în bine are chiar în

334 Galateni 3,26-29335 Aurel Radu:‖Dreptul la viata‖studii teologice nr.1,ian-feb 1986,Buc.p.71336 Sf.Grigorie de Nyssa‖Viata lui Moise‖,trad.pr.prof.D.Dtaniloae şi pr.I.Buga,Buc.1982,p .23




257

aceasta o nedesăvârşire, în virtute este inclusă voinša persoanei omeneşti de a înfăptui, în mod neîntrerupt şi în mai mare măsură, binele. Aceasta înseamnă că niciDumnezeu nu e lipsit de voinša Lui personală de a fi bun, dar odată ce în Dumnezeubinele e desăvârşit, însuşirea Lui de a fi bun e una cu voin ša de a rămâne înaceasta desăvârşire. Desăvârşirea lui Dumnezeu nu are hotar fiind plenitudinea

înfăptuită din veci. Desăvârşirea omenească nu are hotar ca înaintare prin virtutesau prin binele pe care ne străduim să-l înfăptuim. Desăvârşirea rânduită omuluiconstă în faptul că voinša acestuia nu se opreaşte niciodată din împlinirea binelui, oasemenea oprire fiind contrară firii omeneşti. Prin aceasta participăm noi ladesăvârşirea lui Dumnezeu. Nu putem vorbi de viaša umană fără să-i găsimfundamentul în Dumnezeu. Omul este înrădăcinat şi ancorat în absolut: „Însetat -a deTine sufletul meu, suspinat-a după Šine trupul meu.‖ 337

Dumnezeu însuşi ne cheamă la această viaša. El iese în mod liber dintranscendenša Sa pentru a comunica oamenilor viaša Sa. Omul, ca fiinšă liberă, ecapabil de rela

šii con

ştiente

şi libere cu Dumnezeu. Omul nu e o fiin

šă oarecaredestinată să rămână închisă î n afara lumii duhovniceşti, trăind doar în lumeabiologică, ci e o persoană, deci o fiinšă care prin relašiile pe care le leagă,depăşeşte individualitatea proprie. Noi credem că pentru fiinša noastră sensurileexistenšei nu-şi pot găsi încoronarea decât „în lumina nelimitată şi eternă a unei vieš itranscendente şi libere de orice monotonie a repetiš iei şi de orice relativitate. Prinrăspunsul afirmativ la chemarea lui Dumnezeu, omul îşi poate îmbogăš i viaš a proprie înaintând în infinitatea vieš ii duhovniceşti. Dumnezeu însuşi doreşte afirmarea vieš iiumane şi cheamă pe om să valorifice toate posibilităš ile cu care l-a înzestrat, dardepinde de om să-şi afirme prin fapte propria demnitate descoperind viaš a ca valoare

şi ca dar al lui Dumnezeu în lumea complexă a valorilor.‖ 338 Valoarea viešii şidemnitatea persoanei se descoperă chiar în această libertate de alegere. Păcatulnu poate fi o valoare a viešii, păcatul luptă să întunece sensul viešii, să-Ipervertească scopul.

Viaša umană şi-a pierdut strălucirea inišială pentru că a pierdut legătura cuSursa, s-a lipsit de relašia cu realitatea infinită şi nu se mai poate întoarce prinpropriile-i puteri la comuniunea cu Dumnezeu. Naşterea la o viaša neschimbătoare epricinuită de voia noastră. Dimpotrivă, orice naştere spre o viaša schimbătoare nu edin voia noastră. Naşterea din viaša noastră poate fi spre o viaša neschimbătoare

pentru că e din duh, iar duhul nostru e întărit de Duhul Sfânt sau de daruldumnezeiesc. Faptul că viaša născută din duh nu este schimbabilă nu înseamnă nemişcare, ci înaintare în binele la care ne-am născut, înaintare în virtute sau în tăriaspirituală. Naşterea fără voie este naşterea noastră din trup supus legii păcatului încare am căzut. Legea trupului ne duce la moarte şi ne šine într-o continuă schimbare,supusă patimilor, iar această schimbare este o schimbare în monotonie. „Trebuie să

337 Psalmul 62,2338 Pr.dr.V.Citiriga:‖Temeiurile dogmatice ale valorii vietii umane‖studii teologice nr.9-10,nov-dec1984




258

se nască totdeauna ceea ce se schimbă. Căci nu ar putea vedea cineva în fireaschimbătoare ceva ce rămâne mereu acelaşi.‖ 339

Omul se află între slujirea la idoli şi dreapta credinša, între desfrânare şicurăšie; nedreptate şi dreptate; mândrie şi smerenie şi între toate ce se socotescpotrivnice, aşa cum erau în lupta egipteanul şi evreul. Noi trebuie să respingem

învăšătorii cei răi, care întrebuinšează învăšătura în scopuri rele, trebuie să nedespăršim de aceştia şi să viešuim împreună cu cei ce pasc.Trebuie să fim stăpâniši de voia Cuvântului îndrumător. După partea

rašională şi înšelegătoare a sufletului suntem înrudiši cu îngerii; mai mult putem aveape îngeri ca pe un fel de fraši, aşa cum avem pe unii ca fraši dintre oamenii deaceeaşi natură rašională şi conştientă cu noi. Prin această putinšă a îngerilor de ane fi fraši se întemeiază voinša lui Dumnezeu de a da fiecăruia dintre noi, după ceam căzut în păcat, un înger că un fel de frate ca să ne fie sprijinitor în lupta cuvrăjmaşul, ispititor la păcat. El ne este dat de la începutul existenšei noastre, darsim

širea spiritual

ă sau con

ştient

ă a prezen

šei lui în noi o câ

ştig

ăm dup

ă ce am

înaintat în curăširea de păcate. Acest î nger ne este dat ca frate pentru a ne întări înlupta împotriva ispitelor, pentru săvârşirea binelui. Dar vrăjmaşul sufletelor noastrea încredinšat şi el un supus a lui să stea lângă noi neîncetat că să ne îndemne la Rău.Sfântul Grigorie de Nyssa spune că aceasta e o predanie a părinšilor de mai înainte. Cel ce s-a întărit pe sine prin lumina şi şi-a câştigat un împreuna luptător şisusšinător, pe un astfel de frate îl aduce cu îndrăzneală, în fašă poporului, cuvinteleadevărului. Când spunem cuvinte frumoase care descriu libertatea, iar acestea întăresc dorinša după libertate a celor ce asculta, vrăjmaşul se înfurie şi aduceasupra noastră dureri şi mai mari. Mulši care au primit cuvântul, care îi eliberează

de tirania păcatului, sunt supuşi până astăzi atacului ispitelor. Şi dintre aceştia mulšise fac mai încercaši şi mai neclintiši în credinša lor, întărindu-se prin navala încercărilor. Demonul care aduce vătămare şi stricare oamenilor se străduieşte să-i împiedice pe cei ce ascultă de el, de a privi spre cer, îndemnându-i să se plece sprepământ şi să-i lucreze lutul din ei înşişi pentru a face cărămidă.

„Pofta după cele pământeşti nu se satură niciodată. Când te saturi de ceva,treci la altceva şi după o vreme te simš i gol de ceea ce te-ai săturat mai înainte şi te întorci iarăşi spre lucrul spre care te-ai îndreptat după săturarea cea dintâi. Este olărgime care se goleşte îndat ă ce nu I-ai dat ceea ce doreşte ea. Te-ai săturat de

desfrâu, tinzi spre băutură. Între timp š i s-a golit lărgimea poftei umplut ă de desfrâu şite întorci iarăşi la el. Sunt nişte pofte alternative pe care le saturi pe rând, şi care teatrag pe rând. Dar în niciuna nu poš i înainta până la nesfârşit, ca în conştiinšă şivirtute, care î š i aduc mereu ceva nou, care nu-š i oferă acelaşi lucru, š inându-te pe loc.Varietatea păcatelor suferă totuşi o monotonie, pe când identitatea curată a virtuš ilore o noutate continuă. Departe de a înainta la infinit prin satisfacerea poftelor, te întorci mereu în loc sau în aceleaşi locuri rămânând într-o monotonie de superficialăvarietate şi de repetare a câtorva „leit -motive‖ care nu reprezintă niciun progres realsau adevărată schimbare. E o nesăturare infinită în monotonie. E o infinitate de

339 Sfantul Grigorie de Nyssa,idem op.cit.,p.39




259

platitudini, o infinitate cenuşie a aceloraşi câteva sunete repetate mereu în modalternativ‖ 340. Învăšătura adevărului se schimbă după starea celor care o primesc.Sfântul Grigorie de Nyssa, dând o tâlcuire spirituală minunilor lui Moise, valabilăpentru orice om credincios, vede în ele minunile virtušilor care pot deveni biruinšeale tuturor celor care le practică. Virtušile zdrobesc pe faraonul cel nevăzut sau pe

diavolul şi fac să se înmulšească cei ce văd puterea lor şi care cred că sunt lucratecu puterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie nu acceptă predestinarea. Nu Dumnezeu învârtoşează mânia lui Faraon, nu El predă pe unii patimilor de necinste, ci ei înşişise învârtoşează şi se predau acestor patimi. Dumnezeu oferă tuturor îndemnul Său şiharul Său prin tot felul de împrejurări. Astfel se poate spune că Dumnezeu areinišiativă în a-I îndrepta, dar ei refuză îndemnul şi ajutorul Lui. Iar când ei pornescspre bine, Dumnezeu le vine în ajutor, chiar dacă ei nu-l simt. În binele pe care îl facoamenii e prezent şi Dumnezeu. În facerea binelui e actualizată cu adevărat şilibertatea lor; şi se poate spune că între libertate – har nu e o opozišie sau harul nu

slăbeşte libertatea, nici libertatea nu se opune harului. Harul face pe om liber, iar

libertatea când căuta harul are deja în ea un ajutor al lui. Dumnezeu ne-a datlibertatea şi când o manifestam, o facem pentru că El vrea această şi ne ajută laaceasta. Viaša luminoasă stă în puterea tuturor; unii umblă în lumină, iar alšii suntduşi prin faptele răutăšii în întuneric, nefiind luminaši de lumina virtušii.

Sfântul Grigorie pune în relief semnificašia morală a minunilor, semnificašiecare poate fi de folos tuturor. Uneori pare să spună că minunea însăşi a fost înviaša lui Moise, ca o stare sau o faptă morală, cum pare şi această afirmaš ie calumina văzută de evrei era „lumina virtušii‖, iar întunericul văzut de egiptenii era întunericul faptelor păcătoase. Dar de cele mai multe ori Sfântul menšionează

întâmplările minunate ca fapte istorice. Altă dată prezintă minunile ca pricinuite defapte şi stări morale. Când vede numai faptele şi stările morale vede în eleminunea pentru că sunt produse cu ajutorul lui Dumnezeu. Expresia „lumina virtušii‖ arată că virtutea nu e numai o deprindere a voin šei în bine, ci ea aduce un sens înviašă sau e săvârşită de cineva pentru că el cunoaşte un sens al viešii. Cine facebinele în mod stăruitor, îl face pentru că ştie de Dumnezeu şi de aproapele, dedatoria fašă de ei, de orizontul viešii adevărate în care sporeşte prin virtute şi de înaintarea prin ea spre viaša veşnică, singură ce dă sens viešii pământeşti. „Viaš acreştinilor trebuie să fie povăšuită de purtarea cea înšeleaptă, iar sufletul să fugă de

pagubă pe care o poate avea de pe urma răutăšii. Căci dacă ne înfrânăm de la vin ş ide la cornuri şi ne facem totuşi vinovaš i de păcate sufleteşti, vă spun mai înainte şi vădau mărturia mea că apa, verdeš urile şi masa cea fără de carne nu vă va folosi lanimic atâta vreme cât dispozišia voastră lăuntrică nu va fi şi ea potrivit înfăš işăriivoastre din afară. În zadar e carul lucrat şi cu patru boi care trag la el dacă cel careconduce nu e priceput. Postul este temelia virtu š ilor. Teama de Dumnezeu învašă limbasă grăiască cele ce se cuvin şi să nu vorbească lucruri deşarte, să ştie timpul potrivit,măsură potrivită, cuvântul trebuitor şi răspunsul bine chibzuit, să nu vorbească acolounde nu trebuie, să nu lovească cu putere de grindină asupra celor ce se găsesc în jur.

340 Sfantul Grigorie de Nyssa,idem op.cit.,p.50




260

Să binecuvânteze rar, nu să ocărască, să cânte, iar nu să defăimeze, să laude iar nu săgrăiască de rău‖ 341.

Necazurile care vin asupra noastră şi asupra celor vrednici nu sunt de laDumnezeu, ci fiecare se face sieşi pricinuitorul acestui fel de plăgi, pregătindu-şiprin voia lor liberă durerile, după cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola Sa

către Romani: „După împietrirea ta şi după nepocăinš a inimii tale š i-ai îngrămădit š iemărire pentru ziua urgiei şi arătării judecăš ii lui Dumnezeu Care va răsplăti fiecăruiadupă faptele sale.‖ 342 Dumnezeu l-a învrednicit pe om să se înalše prin unirea lui cuDivinul. Diavolul însă nu putea să rabde, ca din făptura aflată sub stăpânirea lui, sărăsară o fiinšă care să se asemene cu Divinitatea şi, în invidia lui, l-a sedus pe om.Sfântul Grigorie de Nyssa spune că: „mintea noastră nu poate pricepe cum se uneştesufletul cu trupul omenesc. Aceasta nu se poate înš elege decât prin credinšă. În omsălăşluieşte frumuseš ea divină a firii inteligibile amestecat ă cu o anumit ă putere tainică.Binecuvântarea divină îi d ăruise omului puterea, înălš ându-l în mărire, avea să st

ăpâneasc

ă pământul şi toate cele cuprinse în el, era frumos la chip căci aveaasemănarea frumuseš ii celei dintâi, firea lui era slobod ă de pătimire şi plină de

încredere, desf ătându-se din plin de arătarea fašă în fašă a lui Dumnezeu.‖ 343

Răul privit în sine nu este nimic, el nu are aceiaşi natură cu binele; secomportă fašă de aceasta ca întunericul fašă de lumină, ca neexistenša fašă deexistenša, ca orbirea fašă de vedere; el nu este altceva decât absenša sauprivašiunea binelui şi nu poate avea cauză decât în voinša liberă a făpturii fărăpervertire, răutatea morală. „Deci, dacă în acelaşi loc unul suferă răul, iar altul nu, înfiecare se arat ă deosebirea în folosirea libert ăš ii, de pe urma căreia îi revine ceea ce ise potriveşte.‖ 344

Rezultă că nici un rău nu poate luă fiinšă fără voia liberă a omului. Nuexistă un alt rău decât răul moral, adică păcatul. Dacă în starea actuală a firiinoastre s-a desfigurat chipul lui Dumnezeu şi omul zace în păcate, apoi de acestfapt nu e de vină nicidecum Dumnezeu, ci omul însuşi. „Omul ce a căzut de bună voiede la starea primordială, dând mai mult ascultare ispititorului decât glasului divin şidepărtându-se de binele etern, netrecător pentru a se îndrepta către bineleaparent‖.345

Depărtarea de la bine este răul, iar despărširea de nemurire este moartea.Astfel omul s-a făcut propriul său ucigaş. Omul a păcătuit şi numai Dumnezeu poate

să-l readucă la starea primordială. Sfântul Grigorie spune că trebuie să stârpimprimele începuturi ale răului până nu se dezvoltă. Să stârpim prima aparišie a uneimomeli la rău, neoperând intrarea în dialog sau însoširea cu ea, după cum urmează consimširea cu ea şi apoi trecerea ei în faptă. Nu scoatem răul intrat în noi princugetare, ci trebuie chiar de la început să nu-l lăsăm să pătrundă în interiorul nostru.

341 Sfantul Grigorie de Nyssa ―Despre iubirea săracilor‖,glasul bisericii nr.10-12, 1957,p.673342 Romani 2,5-6343 Sfantul Grigorie de Nyssa‖Ortodoxia. Probleme dogmatice in opera Marelui Cuvânt Catehetic‖,anul XIII,nr.2apr-iun 1961,Buc.,p.218-219344Sfantul Grigorie de Nyssa,‖Viata lui Moise‖,idem op.cit.,p.55345Sf,Grigorie de Nyssa,‖Probleme dogmatice‖idem op.cit.,p.219




261

Sângele curat a lui Hristos şi gândul la El, vărsat în mânie, în poftă şi rašiune lesustrage de sub impulsurile sângelui nostru mai pušin tare prin curăšia lui. PentruSfântul Grigorie moartea e numai o ieşire din viaša pământească. După el, oriceieşire din ceva înseamnă intrare în altceva. Astfel noi ne naştem spre viaša veşnică, în care intrăm după ce ieşim din cea pământească. Tocmai de aceea în viaša asta

suntem doar călători. Călătorul are o šintă pozitivă; el nu călătoreşte spre nefiinšă.Nimeni nu călătoreşte dacă nu are o šintă. Spre moarte, pur şi simplu, nu segrăbeşte nimeni. Spre moarte nu călătorim de bună voie. În viaša aceasta totcălătorim spre ceva; călătorim spre viaša veşnică. Fiecare să se ocupe de cei dinapropierea lui. Nu lăsa ca cei din apropierea ta să fie îngrijiši de altul. Nu cumvasă ia altul comoara ce se găseşte lângă tine. Iubeşte pe cel ce pătimeşte ca şi cumai iubi aurul. Îmbrăšişează pe cel împovărat ca şi cum ai îmbrăšişa propria tasănătate, ca şi cum el ar însemna izbăvirea şotiei, a copiilor, a casnicilor şi a întregiitale case. Cel lipsit şi bolnav este de două ori sărac. Dumnezeu iubeşte pe cei caresunt milostivi, pe cei care au mil

ă fa

šă de aproapele lor. Nu trebuie s

ă fim

nepăsători fašă de cei care zac, ca şi cum nu ar fi vrednici de nimic. Socoteşte binecine sunt acei oameni şi vei afla valoarea lor, căci şi ei sunt îmbrăcaši în chipulMântuitorului nostru. Căci Dumnezeu i-a uns pe ei cu chipul său ca prin aceasta să îmblânzească pe cei lipsiši de compătimire şi urători de săraci, aşa cum fac şi aceiacare pun chipurile împărašilor înaintea celor ce se năpustesc asupra lor pentru caaceia, având înainte chipul celui ce stăpâneşte peste toši, să se potolească şi să seastâmpere. „Săracii sunt cei ce vor moşteni bunurile viitoare, ei sunt paznicii împărăš ieicare deschid uşile celor buni şi le închid celor răi şi urători de oameni. Căci lucrul pecare îl săvârşim cu privire la ei, strigă înaintea Creatorului şi Cunoscătorului de inimi

mai puternic decât orice crainic.‖ 346Facerea de bine cheamă la sine pe toši cei cesunt în greutăši şi în necazuri, împărtăşind celor ce vin la ea tămăduireanenorocirilor. Ea este mai presus de orice faptă vrednică de laudă, este prietenia cuDumnezeu, iubirea binelui având cu binele multă împărtăşire. Mai înainte de toate,Dumnezeu ne arată care sunt faptele cele bune şi pline de iubire de oameni. El dăsămânša celui ce seamănă şi ne ajută „precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şinu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi d ă sămânš a semănătorului şi pâine spre mâncare.‖ 347

Noi suntem învăšaši, la tot pasul, de Scriptură să urmăm pe Domnul şi

Dumnezeul nostru pe cât ne este cu putinšă, din ce în ce mai mult. Noi nu trebuie să ne î ngrijim numai pentru trup, ci trebuie să avem grijă şi de suflet, să-i dăruim luiDumnezeu ceea ce îi aparšine Lui. Simšul şi plăcerea mâncării desfată numai o mică parte din trup, dar după ce trec prin gât şi intră în stomac, în cele din urmă suntdate afară, ca cele nevrednice. Milă şi facerea de bine sunt lucruri iubite deDumnezeu, îndumnezeindu-l pe om şi-l fac următor al binelui, devenind mai departechip al Fiinšei celei dintâi şi prea curate, care desăvârşeşte toată mintea. Noi

346 Sfântul Grigorie de Nyssa ―Despre iubirea săracilor‖, Glasul Bisericii 10-11/1957, Pr. Olimp A. Căciulă, pag.693.347 Isaia 55,10




262

trebuie să căutăm lucruri care nu ne părăsesc niciodată. Căci toate lucrurile sunt alelui Dumnezeu, Părintele comun al tuturor. Noi suntem ca frašii, în acelaşi neam şilucrul cel mai bun este că ei să se împărtăşească din moştenirea părintească. Nu neputem folosi de toate, dar nici să abuzăm de ele, după cum ne spune Sfântul Pavel:„Să nu vă lipsiš i unul cu altul decât cu bună învoială pentru un timp ca să vă

îndeletniciš i cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiš i împreună ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre.‖ 348 Noi trebuie să avem o credinšă vie,lucrătoare, şi nu moartă. Să nu credem că dacă credinša va fi moartă, desfătareava fi veşnică. „Neamul omenesc are diferite denumiri legate de Scriptură: dupăAvraam el este pământ şi cenuşă; după Isaia este iarbă; după David nici iarbă, ci cevaasemănător ierbii. După Ecclesiast omul este deşert ăciune; după Sfântul Pavel – nenorocire‖ 349Acesta este omul, dar Dumnezeu? Dumnezeu este deasupra naturiiomeneşti, este Făcătorul a toate. Natură divină a Lui întrece natura oamenilor,cugetările pământeşti. În legătură cu o asemenea realitate e privit omul, el care esocotit un nimic, cenu

şă, deşert

ăciune, el care e primit ca fiu de Dumnezeul tuturor

lucrurilor. Omul, raportându-se la Dumnezeu, î şi depăşeşte propria sa fire: dinmuritor devine nemuritor, din trecător devine netrecător, din fiinšă efemeră devinefiinšă veşnică. Căci cine a fost socotit vrednic să devină fiu a lui Dumnezeu, acela vaprimi neapărat vrednicia Tatălui şi va deveni moştenitor al tuturor treburilor Tatălui.Căci dacă dăruieşte oamenilor ceea ce este El însuşi după natură, ce altceva lepune în perspectivă decât o stare de cinste egală cu a Sa şi întemeiată pe legăturade înrudire. Dumnezeu vrea ca mai întâi noi oamenii să fim plini de bunurile păcii şiapoi să le putem da şi celorlalši oameni. „Precum substanš ele aromate,binemirositoare umplu aerul din jur cu buna lor mireasmă, tot aşa şi Domnul vrea să-š i

dea darul păcii în măsura cea mai mare pentru ca viaš a ta să devină un leac pentruboala celor din jur.‖ 350 Patima invidiei şi a făšărniciei sunt mult mai rele ca mânia, înmăsura în care un rău ascuns e mai primejdios decât unul vădit. Aşa e şi pătimaş invidiei şi a făšărniciei prin care ura e păstrată în adâncul inimii ca un foc mocnit, întimp ce exteriorul ia haina prieteniei. Dacă pe cel invidiat îl loveşte vreo nenorocire,atunci boala iese la iveală prin bucuria pe care invidiosul o simte fašă de suferinšaceluilalt. Suferinša secretă, oricât ar vrea invidiosul să o šină ascunsă în inima lui,iese totuşi la iveală prin trăsăturile fešei. Cine poate stăpâni boala invidiei din viašaomenească îi leagă pe oameni prin bunăvoinšă şi pace şi-I duce la o prietenească

înšelegere. Cei care căută pacea îl imită pe Dumnezeu, şi sunt cei care, în proprialor viašă, arată ce e specific activităšii Lui, înlăturând şi distrugând în întregime totceea ce e străin binelui. Fericirea nu e legată doar de binele extern. Odată ceperetele răutăšii e înlăturat din inima noastră cele două parši devin o unitate, prindecizia pentru mai bine. Cea mai importantă este armonia dintre oameni,dragostea unuia fašă de altul. „Iubirile trupeşti, întrucât au bază trecătoare, trec şiele întocmai că florile de primăvară deoarece nici o flacără nu d ăinuieşte mai mult

348 I Corinteni 7,5349 Mitropolia Ardealului 7-9 iulie-septembrie 1982. Sfântul Grigorie Nissanul, din MPG XLIV 1280-1292 D. Belu.350 Idem. Op. Cit. pag. 502




263

decât materia care o produce, ci se stânge odată ce materia combustibilă s-a consumat.Tot aşa se întâmplă cu dragostea, se stinge îndată ce s-a consumat jarul ei. Dimpotrivă,iubirile curate şi plăcute lui Dumnezeu, având o temelie solidă, sunt mult mai durabile şicu cât se dezvoltă mai mult frumusešea lor, cu atât mai mult se leagă de ele şi între elepe cei ce iubesc acelaşi lucru. Aceasta este legea dragostei, cea mai presus decât noi.‖ 351

Fără muncă susšinută, împletită cu virtute nu se poate aştepta biruinša în viaša.„În fiecare dintre noi viaš a î şi cântă cântarea ei tainică în care sunt accentuate anumitesensuri şi aspecte ale ei. Creatorul vieš ii şi a obârşiei d ă învăšătura şi mijloacele de adobândi împlinirea poruncilor Lui, de a-L iubi pe El şi pe semeni. Mijloacele de d ăruire avieš ii, rânduite de Domnul, sunt Sfintele Taine care încorporează în Trupul Său tainic.‖ 352

Prin iconomia lui Dumnezeu, omul s-a îndumnezeit întocmai ca fierul înroşit înfoc, care ia puterea acestuia fără să se prefacă în foc, deşi arde. Tot aşa şiomenirea, prin unirea cu Cuvântul s-a ridicat la starea de îndumnezeire. Căci lanaşterea Sa, El a recapitulat în Sine întreaga omenire. Moartea lui Hristos înseamnă moartea noastr

ă, a tuturor, iar Învierea Lui devine principiul învierii universale.

Caracterul divin al operei lui Hristos se învederează prin minunile făcute de El. Mâniaşi pofta sunt šinute într-o stare potolită prin faptul că stau dedesubtul rašiunii şi nu seridică deasupra ei. Însă ridicarea lor deasupra rašiunii e pricinuită şi de impulsurilesângelui nostru, neîntărit în curăšia lui prin sângele curat a lui Hristos şi prin DuhulSfânt, din care le imprimă o anumită spiritualitate. Botezul a curăšit caracterul muritor îndreptat spre păcat al poftei noastre obişnuite cu păcatul, însă ne-a lăsat sarcinatotalei dezrădăcinări din păcat în mod treptat prin viešuirea întru Duhul Sfânt, acestlucru l-am primit la botez prin sălăşluirea lui Hristos în noi. Botezul ne dă toatăputerea de a nu mai păcătui, dar nu ne ia libertatea de a păcătui dacă noi asta

alegem. Astfel, Botezul nu ne-a făcut incapabili de a mai păcătui, ci doar ne dăposibilitatea de a nu mai păcătui prin viešuirea întru Hristos.

Chiar dacă suntem šinuši sub păcat şi după botez, aceasta se întâmplă nupentru că botezul nu ar fi desăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca şi ne alipim debună voie de păcat. „Cei ce călăuzesc pe alš ii spre Dumnezeu trebuie să se sprijine pecredinšă, dar se va impune altora deplin călăuză numai când credinš a lui î şi arat ă statornicia şi puterea în virtuš i. Dar şi în credinšă şi în virtuš i e lucrătoare puterea luiDumnezeu.‖ 353 Viaša robită plăcerilor trupeşti, nu se bucură de libertate. Hristos aajuns la înviere prin lemnul crucii. Apa amară a viešii lipsită de plăcerile inferioare se

îndulceşte când călăuzitorul aruncă în ea crucea sau întipăreşte în ea semnificašiacrucii, făcându-i pe cei călăuziši să suporte această viaša cu cunoştinša că ea este ocruce care duce la înviere.

Viaša aspră, lipsită de plăcerile păcatului, trăită ca o cruce, duce spre înviere, devine o viašă în virtute sau o apă care hrăneşte virtutea. A păstra unitateaBisericii, numai astfel se simte fiecare mădular al Trupului Domnului, căci Sfânta

351 Protos.Dr. Casian Craciun:‖Sfintii Trei Ierarhi‖si invatamantul teologoc ―Mitropolia Ardealului‖ ian -feb 1987,anulXXXII,p.62352 Pr.Olimp N.Caciula:‖Despre viata in Hristos‖ glasul bisericii nr.10 -11,oct-nov 1957,p.681353 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Viata lui Moise.Parinti şi scriitori bisericestinr.29.‖trad.Pr.prof.D.Staniloaie,Pr.I.Buga,Buc. 1982,p.64




264

Împărtăşanie e hrana lor şi fără de ea nu se poate concepe viaša creştină. Sunt şicreştini care nu văd în această Taină un mijloc de a dobândi mântuirea. „SfântaÎmpărtăşanie este pâinea cea de toate zilele a creştinului.‖ 354 Noi cerem pâinea cea detoate zilele, adică Sfânta Împărtăşanie, ca un gaj zilnic al stăruinšei noastre în viašalui Hristos. Noi, cu toată convingerea, participăm la Trupul şi Sângele lui Hristos, căci

în pâine şi vin se dă Trupul şi Sângele Lui pentru ca să devii corporal şi consangvin cuEl. Aşa putem deveni noi hristofori, Trupul şi Sângele Lui pătrunzând în membrele noastre. Sufletul, unindu-se cu Hristos în credinšă, î şi găseşte principiul mântuirii sale.Trupul are un alt chip de a se uni cu Mântuitorul şi de a se face una cu El. Când cinevase otrăveşte, nu poate fi salvat decât dacă bea ceva care să-i neutralizeze otrava.După cum pušin aluat dospeşte toată frământătura, tot aşa Trupul, imortalizat prinDumnezeu pătrunzând într-al nostru, îl schimbă şi-l preface de-a întregul după chipulSău.

„Într-adevăr, după cum o substanšă otrăvitoare administrată unui corp sănătos îl

slăbeşte pe de-a întregul, tot a

şa Corpul nemuritor p

ătrunzând într-un corp str

ăin îl

schimbă după propria Sa natura.‖ 355 Teama de Dumnezeu îl opreşte pe creştin de lasăvârşirea anumitor lucruri potrivnice cu legea divină; omul nu mai poate să rostească orice cuvânt sau lucruri deşarte. Asemănarea cu Dumnezeu i-a fost dată omului numaica o înclinare, însă înfăptuirea acestei înclinări, aşa cum există în intenšia luiDumnezeu, nu se putea realiza decât prin propria autodeterminare a omului.Renunšând la puterea aceasta, omul î şi pierde puterea de cugetare, iar fără libertatenu există virtute, nici mântuire, iar abuzul de libertate, adică abaterea voinšei de labine, este răul. Cuvântul divin a îmbrăcat (luat) haina (firea) omenească (aceea a luiAdam după căderea în păcat şi moarte), cu toate însuşirile ei naturale fireşti:

creşterea de la copilărie la maturitate, nevoia de mâncare, băutura, oboseala,somnul, durerea, lacrimile; însă fără săvârşirea păcatului. În iconomia mântuirii a fostnecesar că Logosul (Cuvântul) să ia firea omenească pentru că numai însuşindu-şitoate caracterele firii umane, l-a putut izbăvi pe om de păcat. Şi întrucât viaša omuluiera prihănita de păcat în întregimea ei, mântuirea a trebuit să se adreseze întregiiviešii omeneşti. Sfântul Grigorie acceptă liniile mari ale lui Origen despre rolul centralal omului în creašie, împărširea realităšii î n lumea sensibilă şi cea inteligibilă, teoriadespre liberul arbitru, după care răul nu există decât în voinša omului şi teoria desprerestabilirea făpturii în starea ei primordială. „Prin întrupare, Iisus Hristos a căutat să se

ridice din moarte şi să realizeze unirea indisolubilă dintre trup şi suflet.‖ 356

Patimile obişnuiesc să urmeze firii noastre şi noi trebuie să le omorâm prinputerea lui Dumnezeu, înecând stihiile. Apa botezului îneacă tot ceea ce este rău. Răulnu se poate propaga în ea. Dacă cel ce î ntra în ea e întreg rău, lipsit de credinšă, îl îneacă întreg. Dacă prin credinša se prinde de Dumnezeu, el se ridică din ea cagermenele întărit al viešii celei noi, care a început să încolšească în el (prin credinšă).

354 Pr.Ioan Chiryasie:‖Importanta vietii crestine‖glasul bisericii 8-9 aug-sept. 1957,p.518355 Idem op.cit.,p.520356 2C.Voicu:‖Probleme dogmatice in opera Marele Cuvant Catehetic al Sfantului Grigorie de Nyssa ―Ortodoxiaanul XIII nr.2 apr-iun 1961,Buc.,p.215




265

Apa, ca stihie care îneacă total, îi pierde puterea necredinšei sau o dă la o parte,mijlocind celui ce a intrat în ea întâlnirea cu uscatul tare, cu fundamentul sus šinător alexistenšei, având drept conducător neîntrerupt norul dumnezeiesc. „În fiecare lucrucreat sunt mai multe aspecte simbolice şi unele dintre ele se întâlnesc în mai multe lucruri,Sfântul Grigorie alegând adeseori din aceste aspecte pe unul şi, folosindu-l până la un

loc, îl combină cu un aspect simbolic identic al altui lucru.‖ 357 Stăpân peste om nu poatedeveni cel ce face nedreptate, jurământ mincinos, cel ce trăieşte cu o femeie înpreacurvie sau cel care face orice altceva din cele ce le făcea înainte de botez.Acesta socoteşte că s-a eliberat de robia păcatelor, rămânând totuşi în desfătareade obişnuinšele sale cele rele şi după voia botezului, nevăzându-se pe sine supusrăilor stăpâni.

„Respectul fašă de om este lucrul cel mai important. Azi se pune din plinproblema persoanei sau a personalităš ii că ideal suprem, în vreme ce nimeni nu pare arecunoaşte că acest concept este indisolubil legat de teologie, atât istoric, cât şiexisten

š ial.

‖ 358

Nu există personalitate, nici ochi, nici individualitate spirituală. Îngândirea platonică, conceptul de persoană este ontologic imposibil, pentru că sufletulcare asigură durată, fiinša omului nu este în permanenšă legat de om concretindividual: el trăişte etern, dar se poate ataşa şi unui alt corp concret care poateconstitui o altă individualitate. Sufletul, în cazul gândirii aristotelice, este indisolubillegat de concret, de individual: omul e o individualitate concretă, dar nu persistădecât pe durata alcătuirii sale psihosomatice; moartea aboleşte concret şi definitivaceasta individualitate dată. Gândirea greacă veche rămâne încătuşată de principiulfundamental prin care s-a impus în ciuda multiplicităšii fiinšelor. Fiinša constituie ounitate. Nici chiar Dumnezeu nu se poate sustrage acestei unităši ontologice pentru a

sta liber în faša lumii, într-un dialog fašă în fašă. El este legat de lume şi lumea de El,fie sub forma creašiei, fie că logosul stoicilor. Astfel, gândirea greacă zămisleşteadmirabil conceptul de cosmos, ceea ce înseamnă unitate, armonie, o lume încărcată de dinamism interior şi de plenitudine estetică, o lume cu adevărat frumoasă şi divină.Locul omului î n această lume unificată, armonioasă şi rezonabilă constituie tematragediei antice greceşti. Termenul de persoană are semnificašia lui anatomică. El seidentifică cu masca folosită la teatru. Masca aminteşte doar într-o manieră deadevăratul chip. Sensul inišial al termenului de „persoana‖ este cel de raport sau derelašie, dar acest sens nu este atestat de vechile texte greceşti. Omul era destinat să

devină o persoană, să-şi înalše stătură în fašă unităšii armonioase care îi este impusă cu necesitatea logică şi morală. Omul primeşte confirmarea tragică a faptului că libertatea îi este limitată sau, mai curând, că libertatea pentru el nu există; într-adevăr o libertate limitată nu este decât o contradicšie. „Omul a experimentat prinintermediul măştii gustul amar al urmărilor răzvrătirii sale. Masca nu este fără raport cupersoana, dar relaš ia lor este tragică în vechea lume antică; «prosopon» desemnează pentru om un element supraad ăugat entit ăš ii sale şi nu fiinš a sa adevărat ă, ipostasul

357 Sfantul Grigorie de Nyssa,‖Parinti şi scriitori bisericesti nr.29‖ trad.pr.prof.D.Staniloae şipr.I.Buga,Buc.1982,p.62358 Ioaniris Zizioulas:‖Fiinta ecclesiala‖,editura Bizantina,trad.Aurel Nae,Buc. 1996,p.28




266

său.‖ 359 În legătura cu „prosopon‖ - termen grecesc,‖ persona‖, termen roman,exprimă şi ea negarea şi afirmarea simultană a libertăšii umane: ca persoană, omul î şi angajează liber libertatea vis-à-vis de ansamblu organizat, dar în acelaşi timp î şiasigură un mijloc, o posibilitate de a gusta libertatea, de a-şi afirma identitatea.Identitatea este elementul primordial al conceptului de persoană, ceea ce permite

unui om să fie diferit de alšii, să fie cel care este el. Mărešia acestei lumi constă înfaptul că ea a arătat omului o dimensiune a existenšei sale ce poate fi numităpersonală. Slăbiciunea să poate face ca această dimensiune să nu aibă justificareontologică. Această dimensiune personală nu ar trebui să devină niciodată identică cuesenša lucrurilor, cu adevărata fiinšă a omului. Conšinutul ontologic al existenšei umanenu era revendicat de calitatea personală a omului, ci de alte puteri. Părinšii greci,dotaši cu o creativitate rară, demnă de spiritul elin, au dat istoriei conceptul depersoană, cu un simš al absolutului care mişcă până şi pe omul epocii noastre, deşiacesta le neagă spiritual. Conceptul de persoană a apărut în istorie din efortulBisericii de a-

şi exprima ontologic credin

ša în Dumnezeu cel Întreit. Contactul din ce în

ce mai profund între creştinism şi elenism punea în mod acut problema interpretăriiacestei credinše de manieră să mulšumească gândirea grecilor. Platon vorbeşte de„ipostasurile‖ divinului; s-ar fi putut da acestui termen o interpretare neoplatonică, cutoate primejdiile pe care le implică pentru teologia creştină, o legătura de tipneoplatonic între Dumnezeu şi lume. Sensul adânc al identificării dintre ipostas şipersoană, reprezentând un sens al cărui caracter, este revolušionar pentru gândireagreacă. Persoana nu este un element „suprapus‖, o categorie pe care o adăugamunei fiinše concrete. „Persoana este însuşi ipostasul fiinš ei‖ 360. Lumea nu este un principiuontologic în sine. Vechii greci considerau în ontologia lor lumea ca ceva extern.

Dogma creştină a creašiei îi obligă pe Sfinšii Părinši să facă loc în teologie uneialterări radicale, să raporteze lumea la o ontologie situată în afara ei, adică înDumnezeu. Fiinša lumii care înseamnă necesitate devine acum libertate, se raportează la aceasta şi chiar fiinša lui Dumnezeu se identifică cu Persoana. Unitatea luiDumnezeu e constituită de substanša divină unică, care devine, de fapt, principiulontologic a lui Dumnezeu. Unicul Dumnezeu nu este substanša unică, ci Tatăl, care ecauza naşterii Fiului şi a purcederii Duhului. Dumnezeu confirmă liberă Să voinšă de aexista în calitate de Tată şi de substanšă, adică prin faptul că este în mod perpetuu.Sensul moral al libertăšii este satisfăcut de unică posibilitate a alegerii; deci este liber

cel care poate alege una din posibilităšile care i se oferă. Această libertate estecondišionată de „datul‖ unor posibilităši şi printre aceste „daturi‖, cel maiconstrângător pentru om este propria sa existenšă: cum poate fi considerat omulabsolut liber când el nu poate decât să-şi accepte propria existenšă? Adevăratapersoană, ca libertate ontologică absolută, nu poate fi decât „necreată‖, adicăliberă de orice „dat‖, inclusiv de propria sa existenšă. Dacă Dumnezeu nu există, nuexistă nici persoana. Orice revendicare a libertăšii absolute este mereu refuzată cuajutorul argumentului că realizarea sa ar duce la haos.

359 Idem op.cit.,p.27360 Idem op.cit.,p.33




267

Conceptul moral sau juridic de lege presupune totdeauna o anumită limitarea libertăšii personale în numele ordinii şi armoniei, al necesitašii de a trăi alături deceilalši. Conceptul de persoană duce existenša umană într-un impas: umanismul sedovedeşte incapabil să afirme persoana. Omul, fiind condišionat de starea decreatură, de „datul existenš ei sale, nu-şi poate exercita pe deplin libertatea ontologică,

în vreme ce Dumnezeu, fiind necreat, nu suferă această limitare.‖ 361 Dacă izvorullibertăšii ontologice a lui Dumnezeu este pur şi simplu inerent naturii sale, atunci nuexistă nici o speranšă pentru om, nici o posibilitate de a deveni o persoană în sensul încare e Dumnezeu: o persoană veritabilă. Cauza libertăšii ontologice a Lui nu rezidă înnatura Sa, ci în existenša Sa personală, adică modul de existenšă al naturii divine.Tocmai aceasta permite şi omului, în ciuda naturii sale diferite, să spere că va devenio persoană veritabilă. Comuniunea este un fapt de libertate rezultând nu din naturădivină, ci dintr-o persoană - Tatăl, care este în Treime. Singurul exercišiu al libertăšiieste iubirea. Afirmašia „Dumnezeu este iubire‖ 362, înseamnă că Dumnezeu există ca

Treime, deci ca persoană, şi nu ca substan

šă. Iubirea nu e o consecinšă sau o

proprietate a naturii divine, ci ea constituie substanša Să, ceea ce-i permite luiDumnezeu să fie ceea ce este: unicul Dumnezeu. Iubirea se identifică cu libertateaontologică. Unicitatea este pentru persoană ceva absolut. Persoana însăşi constituiescopul: ea este împlinirea totală a fiinšei. Persoana nu se lasă relativizată fără areacšiona. Neputinša omului de a-şi garanta identitatea absolută în lume culminează în moarte. Moartea devine tragică şi inadmisibilă numai dacă omul e privit capersoană şi mai cu seamă că ipostas şi identitate unică. Dumnezeu este nemuritor prinnatura Sa, iar omul se înrudeşte esenšial cu Dumnezeu; El este afirmarea fiinšei caviašă – viašă veşnică. Moartea e vrăjmaşul cel din urmă al existenšei. A nu mai iubi şi

a nu mai fi iubit înseamnă moartea persoanei. Dar manifestarea unicităšii ipostasuluiprin iubire descoperă adevărata sa viašă. Scopul mântuirii este că viaša personală realizată de Dumnezeu în Treime, să fie realizată şi în sânul existenšei umane.Persoana considerată ca fiinšă umană distinctă există nu ca libertate, ci ca necesitate.Ea nu-şi poate afirma ipostasul în absolută libertate ontologică. Structură biologică aipostasului uman, legat la baza să de necesitatea propriei naturi, realizeazăperpetuarea acestei naturi prin naşterea trupurilor. Trupul tinde spre persoană darduce în cele din urmă la individ. Moartea este rezultatul natural al ipostasului biologic,cedarea spašiului şi timpului altor ipostasuri individuale, încoronarea ipostasului în

calitate de individualitate. În acelaşi timp, moartea este cea mai tragica autonegarea acestui ipostas, căci el încercând să se afirme descoperă că natura sa l-a condus peo cale greşita, ducând la moarte. Eşecul ipostasului biologic în încercarea de asupraviešui nu se datorează unei greşeli de ordin moral ci chiar modului sau deconstituire, adică actului de perpetuare a speciei. Omul ca ipostas biologic este princonstitušie o identitate tragică. El se naşte grašie erosului, dar acest fapt, fiind însošitde o necesitate naturală, e lipsit de libertate ontologică. Omul se naşte, ca acthipostatic, ca trup însă acest act este profund legat de individualitate şi de moarte.

361 Idem op.cit.,p.69362 I Ioan 4,16




268

Schimbarea modului constitutiv al ipostasului nu înseamnă realizarea uneimodificări sau îmbunătăširi morale, ci o naştere din nou a omului. Erosul şi trupul î şischimbă modul de acšiune pentru a se adapta noului mod de existenšă al ipostasului.Este imposibil pentru existenša creată să evite necesitatea ontologică în momentulconstituirii ipostasurilor biologice. Persoană necesită o contribušie hipostatică fără

necesitate ontologică. Ipostasul existenšei ecleziale se constituie cu prilejul „naşterii dinnou‖ a omului: botezul. El ca re-naştere este cu siguranšă un act constitutiv alipostasului. Aşa cum conceperea şi naşterea omului formează ipostasul său biologic,botezul duce la un nou mod de existenšă, la o nouă renaştere şi, în consecinšă, la unnou ipostas. Este imposibil pentru existenša creată să existe necesitatea ontologică înmomentul constituirii ipostasurilor biologice. Fără legile naturale date ipostasulbiologic al omului este imposibil. Persoană necesită, pentru a evita urmărilepersonajului tragic, o constitušie hipostatică fără necesitate ontologică. Ipostasul săutrebuie neapărat să se înrădăcineze, să se constituie într-o realitate ontologică,

neafectată de starea de creatură. Acesta este sensul frazei scripturistice:‖ Adevăruladevărat zic Š ie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să între în

împărăš ia lui Dumnezeu.‖ 363 Iisus Hristos nu revendică titlul de Mântuitor pentru că aadus lumii o revelašie frumoasă sau o învăšătură înaltă despre persoana, ci pentru căEl aduce realitatea însăşi a persoanei, de fapt fundamentul şi ipostasul persoaneipentru orice om. Îndelungata dispută cu nestorianismul era o luptă înflăcărată vizând întrebarea esenšială: cum poate fi Hristos Mântuitorul omului dacă ipostasul său edoar cel biologic? Dacă Hristos există ca persoană atunci el nu va scăpa în final destarea tragică a persoanei umane. Persoana lui Hristos este una şi se identifică cuipostasul Fiului în sânul Treimii. Dumnezeu este numai în calitate de persoană ceea ce

este în natura Sa un Dumnezeu perfect. Omul în Hristos este un om perfect numai încalitate de persoană, deci ca iubire şi libertate. Omul perfect este numai cel careposedă un mod de existenšă, care e constituit ca fiinšă, urmând întocmai modul în careDumnezeu există ca Fiinša. Datorită lui Hristos, omul poate şi el în sfârşit să existe, să-şi afirme existenša ca persoană, nu sprijinindu-se pe legile naturii sale, ci întemeindu-se pe relašia cu Dumnezeu, identică celei pe care Hristos ca Fiu o întrešine liber şi diniubire cu Tatăl. Biserica îl pune pe om în relašie cu lumea în sensul că Bisericapregăteşte pentru om o nouă naştere, de vreme ce omul este zămislit în ea ca ipostas,ca persoană. Cine nu are pe pământ Biserica drept mamă, nu va avea în cer pe

Dumnezeu ca Tată. Omul confirmă că ceea ce este valabil pentru Dumnezeu estevalabil şi pentru sine. Nu natura defineşte persoana, ci persoana este cea carepermite naturii să existe. „Posibilitatea dată persoanei de a iubi fără exclusivism e oporuncă morală prin constituš ie hipostatică, prin faptul că naşterea sa din nou înpântecele Bisericii a f ăcut persoana membră a unei tevaturi relaš ionale ce transcendeorice exclusivism.‖ 364

363 Ioan 3,5364 Ioaniris Zizioulas:‖Fiinta ecclesiala‖,editura Bizantina,trad.Aurel Nae,Buc.1996,p.54



269

5. Ce înseamnă viaša în Hristos

5.1 Sfinšenia

În afara Sfinšilor nu există învăšători şi pedagogi adevăraši şi nici o cultură adevărată, fără sfinšenie. Numai Sfântul este adevăratul pedagog şi învăšător,numai sfinšenia este lumina adevărată, numai Sfinšii sunt cu adevărat luminaši.Sfinšenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acšionează prin ea. Sfinšenia înacelaşi timp luminează şi învie. Există o anumită identitate între sfinšenie şi luminaadusă de Duhul Sfânt, care e purtătorul şi creatorul sfinšeniei, şi al luminii, şi alcunoştinšei. Şi întrucât sunt sfinšiši şi luminaši de Duhul Sfânt, Sfinšii sunt adevărašii învăšători şi pedagogi.

Sfinšenia este unire după har cu Dumnezeu, adică o unire cu Logosul veşnic,

cu sensul viešii şi al existenšei. Tocmai în aceasta stă plinătatea şi desăvârşireapersonalităšii şi existenšei omeneşti. Numai Sfântul este adevăratul "luminător"şinumai sfinšenia este adevărata lumânare. Acesta este adevărul evanghelicdescoperit de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi pe care l-a păstrat şi îlpropovăduieşte Biserica Ortodoxă. Fără Dumnezeu omul nu poate avea sfinšenie.Mântuirea omului de păcat, de rău, de moarte, prin Hristos constituie adevăratacultură şi lumânare a omului. Cultul prin evlavie, respectul fašă de toši Sfinšiimărturiseşte că poporul nostru recunoaşte ca învăšător doar un Sfânt. Domnul nostruIisus Hristos este sfinšenia noastră, lumânarea şi cultura noastră. El a parcurs toată

calea viešii omeneşti şi a făcut cu putinšă întreaga lucrare a sfinširii şi luminăriiomului prin adevărul veşnic şi viaša veşnică. Sufletul se sfinšeşte şi se lumineazăatunci când se exercită pe sine şi trupul său în gânduri sfinte, în simširi sfinte, în sfintedorinše, în fapte sfinte. Roada acestora este viaša veşnică. Din robia păcatului, omulse eliberează prin Hristos, dacă prin nevoinšele în har ale credinšei şi ale dragostei,ale rugăciunii şi ale postului, ale smereniei şi blândešii, ale răbdării şi iertării, seschimbă pe sine ziua şi noaptea, dintr-un păcătos într-un om fără de păcat, dintr-ofiinšă mărginită, în una veşnică. Sfinšenia este starea normală a sufletului nostrudupă chipul lui Dumnezeu, de aceea sfinšenia noastră este voită de El:‖ Căci aceastaeste voia lui Dumnezeu: sfinš enia noastră.‖ 365

Aceasta vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere şi în ea constă toată voiaLui legată de noi. Iar noi săvârşim voia Lui numai dacă facem ceea ce este Sfânt,ceea ce sfinšeşte şi luminează. Lucrul acesta este posibil dacă ne menšinem întotdeauna într-o dispozišie sfântă prin exercitarea în har a virtušilor-nevoinšelorevanghelice, dacă îndrumăm pe calea sfinšeniei şi luminii evanghelice toate

365 I Tesaloniceni 4, 3




270

gândurile noastre, toate simširile şi faptele noastre. Întreaga Evanghelie se rezumă la o singură poruncă:‖ Fiš i Sfinš i precum Sfânt sunt Eu.‖ 366. Din iubirea Sa fašă delume, Dumnezeu îl face pe om egal cu El, vrând să-l aducă pe om la calea debunătate, sfinšenie, desăvârşire. „Căci Cel ce se sfinš eşte şi cei ce se sfinš esc dintr-unulsunt toš i‖ 367. De aceea creştinismul este calea sfinšeniei. Apostolul sfătuieşte pe

creştini:‖ După Sfântul care v-a chemat pe voi, aşa şi voi fiš i sfinš i în toat ă petrecereavoastră.‖ 368. Evanghelia nu este altceva decât o chemare a oamenilor de cătreDumnezeu la sfinšenie şi la curăširea de patimi. Fără de sfinšenie nimeni nu va puteasă vadă pe Dumnezeu, nimeni nu poate să ajungă la desăvârşire. Domnul este Sfântşi de aceea numai Sfinšii, numai cei sfinši şi luminaši, pot să-L vadă, adică cei ce-şi însuşesc adevărul veşnic cu toată fiinša lor. „Veš i afla Adevărul şi acesta vă va faceliberi‖ 369. Cine este Adevărul? Pentru că Adevărul poate fi doar o PersoanăDumnezeiască, iar nu un lucru, numai Dumnezeu-creatorul, iar nu un lucru sau ocreatură. Dumnezeu-omul răspunde:‖ Eu sunt Adevărul‖ 370.

Numai cei sfinši de Adevărul veşnic sunt adevăraš

i luminaši, pentru c

ă

Adevărul a venit prin Iisus Hristos. Fără de El şi în afara existenšei Lui nu există şinici nu poate există adevăr. Adevărul creează în suflet o dispozišie sfântă, iar dinsufletul Sfânt izvorăsc continuu gânduri sfinte, dorinše sfinte, simšăminte şi faptesfinte. Pentru aceasta creştinii se numesc sfinši. Făptura trebuie să îndeplinească osingură condišie: să pună în practică ceea ce spune Dumnezeu, prin Evanghelie, şi să se roage. Rugăciunea sfinšeşte şi luminează. Nu mai suntem făptura lui Dumnezeudacă nu ne sfinšim prin Evanghelie şi prin rugăciune. Numai diavolul nu se poatesfinši prin ele datorită urii lui fašă de Dumnezeu, căci a devenit atât de rău încât dincauza aceasta a încetat de a mai fi făptura lui Dumnezeu. Mântuirea constă în

sfinširea omului prin Duhul Sfânt. Aceasta este o nevoinša dificilă şi îndelungată pentru sfinširea carismatică câştigată prin lucrarea poruncilor evanghelice, oosteneală proprie lăuntrică, neîncetată. La aceasta ne cheamă Dumnezeu prinEvanghelia Lui. Scopul viešii pe pământ este dobândirea Duhului Sfânt, după cummărturiseşte şi învašă cel însuflat de Dumnezeu, Sfântul Serafim de Sarov. Pentruacest lucru Duhul Sfânt se mai numeşte şi Duhul sfinšeniei, Duhul sfinširii. Sfinšenia semanifestă prin luminarea omului de către Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Cincizecimii se mai numeşte şi ziua Duhului Sfânt, ziua luminăriiprin adevăr, de sfinšenie şi de foc. În Duhul Sfânt, sfinšenia şi lumina sunt una, ceea

ce se întâmpla şi la Apostoli, şi la Sfinšii Părinši. Sfinšenia alungă din om păcatul dinadâncul sufletului şi al trupului omenesc, iar prin lumină luminează calea fiecărui ompentru a putea străbate valea moršii, spre liniştea nemuririi. Botezul în Duhul Sfânt şifoc este în acelaşi timp şi sfinšenie, şi lumânare, de aceea botezul Domnului se mainumeşte şi Lumânare. Născuši pentru Duhul Sfânt prin sfinšenie şi lumânare, creştiniisunt şi rămân creştini numai în Duhul Sfânt, de aceea se numesc şi sfinši. Prin

366 I Petru 1, 10367 Evrei 2,11368 I Petru 1,15369 Ioan 8,32370 Ioan 14,6




271

Întrupare, Trupul divino-uman a lui Hristos a devenit al nostru, dar în modtranssubiectiv, în timp ce prin Sfânta Euharistie acesta devine al nostru real şipersonal în mod obiectiv. În Sfânta Euharistie se găseşte plinătatea şi desăvârşireasfinšeniei şi a luminării. Dincolo de Sfânta Euharistie natura omenească nu mai poate înainta în ceea ce priveşte imitarea şi urmarea lui Dumnezeu pentru că nu mai are

unde să înainteze. Sfinšenia se manifestă întotdeauna ca lumină. Din acest adevărtrăieşte Evanghelia lui Hristos, lumea aceasta şi lumea îngerească. În Schimbarea laFašă, Mântuitorul ne înfăšişează modelul transfigurării fiecăruia dintre noi prinsfinšenie şi lumină:‖ Şi pe când se ruga, înfăš işarea feš ei Sale a devenit alta şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind.‖ 371

Transfiguraši prin sfinšenie, Sfinšii revărsă pururea razele luminii celei plinede har care uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate străluci din ei ca un soare.

Omul devine treptat din ce în ce mai Sfânt şi mai luminos, transformat deDuhul lui Dumnezeu. A trăi cineva în spirit evanghelic înseamnă să reverse în el

lumina Cuvântului lui Dumnezeu, lumina dumnezeiască necreată. Viaša

şi lumina sunt

de-o fiinšă în Dumnezeu şi în Dumnezeu om. Aceasta strălucire a Luminii celei plinede har este înfăšişată în Sfintele Icoane printr-un nimb de lumină. Trăsăturacaracteristică a unui Sfânt este aceea că el iradiază lumina, adevărul veşnic adreptăšii, a sfinšeniei şi a frumusešii.

Şi lumina în întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.‖ 372

Lumina Hristos „a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul, decâtlumina‖ 373. Lumea este cufundată în întunericul păcatului şi al moršii. În acest întuneric înfricoşător, numai Hristos a putut să spună „Eu sunt lumina lumii, cel ce-Mi urmeazăMie nu va umbla în întuneric şi va avea Lumina Viešii.‖ 374

În Domnul, noi am devenit lumină, adică prin Domnul, care e sfinšeniaadevărată şi lumina adevărată. Sfinšii cei purtători de Dumnezeu sunt lumina lumii,luceferii lumii, de aceea întunericul păcatului nu pot să-i cuprindă. Ei nu sunt lumină,ci doar dešinători şi purtători ai luminii lui Hristos. Sfinšii continuă să lumineze şidupă moartea lor pentru că ei răspândesc razele nu numai prin cuvintele lor, ci şiprin sfintele lor moaşte. Dumnezeu este sfinšenia desăvârşirii şi lumina absolută, deaceea întuneric nu este în El. Noi suntem cu El dacă umblăm în lumină după cum Eleste lumină. Comuniunea cu Dumnezeu este comuniunea cu lumina. Luminadumnezeiască şi sfinšenia deschid ochii sufletului nostru către realităšile veşnice ale

acestei lumi, în timp ce întunericul păcatului orbeşte. Sfinšenia este nevoinša (asceză) în har de aceea şi cultura este o astfel de nevoinšă (asceză). Omul care căută sincersensul şi lumina viešii găseşte întotdeauna o bucurie spirituală inexprimabilă.Mântuitorul este Cel care ne-a răscumpărat, înainte de venirea Lui existând doarmoartea; tot ce era omenesc era învins de moarte. Noi eram neputincioşii prizonierişi dešinuši ai acesteia. Numai prin venirea lui Dumnezeu, prin întruparea lui Hristos,‖

371 Luca 9, 29372 Ioan 1,5373 Ioan 3,19374 Ioan 8,12




272

viaša s-a arătat‖; ni s-a arătat „viaša cea veşnică‖, nouă muritorilor celordeznădăjduiši, sclavi nefericiši ai moršii. Trăind î n comuniune cu Hristos, noi trăim încomuniune cu viaša veşnică pentru că Hristos a venit în lume să ne arate pe„adevăratul Dumnezeu şi viaša veşnică‖. Singura noastră viašă adevărată esteviaša în singurul adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos pentru că ea este pe de-

a-ntregul veşnică şi mai puternică decât moartea. Iubirea de oameni a lui Hristos(Cel ce este Dumnezeu-om), nu are limite, nici sfârşit. Pentru ca noi oamenii sădobândim viašă veşnică, care este în El, şi să o trăim, nu ni se cere nici cultură, nicislavă, nici bogăšie, nici nimic din cele pe care cineva dintre noi nu poate să le aibă,ci se cere ceva ce fiecare dintre noi poate să aibă: credinša!

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul Născut Fiul Său I-a dat catot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viašă veşnică‖ 375. „Cel ce crede în El areviaš a veşnică‖ 376.

Credinša în Hristos uneşte pe om cu Dumnezeu veşnic, care pe măsuracredin

šei omului umple sufletul lui cu via

ša cea ve

şnic

ă, iar omul simte c

ă el însu

şi

este veşnic. Pe măsură ce înaintează în credinša care sfinšeşte treptat sufletul lui,inima lui, conştiinša lui, toată fiinša lui cu dumnezeieştile energii ale harului, omulpoate ajunge la îndumnezeire, iar pe măsură credinšei omului, sporeşte şi sfinšenianaturii sale, pe măsura ce el devine mai Sfânt, dobândind din ce în ce mai multăputere, mai multă simšire vie a nemuririi lui personale, mai multă cunoştinšă aveşniciei lui şi a tuturor. Viaša adevărată a omului începe cu credinša în Hristos,credinšă care predă Domnului tot sufletul, toată inima, toată mintea, toată puterealui, iar Acesta sfinšeşte, transformă şi îndumnezeieşte treptat treptat toate acestea.Prin aceasta sfinšire, transformare, prin această îndumnezeire, Domnul revărsă în om

energiile divine ale harului care îi dau simšământul atotputernic şi cunoştinšanemuririi şi veşniciei lui personale. Creştinii sunt purtători ai viešii veşnice.

Sfinšii sunt creştini desăvârşiši care s-au desăvârşit în gradul cel mai înalt cuputinšă prin exercitarea credinšei în Domnul Iisus Hristos, Cel Înviat şi veşnic viu. Eisunt singurii adevăraši nemuritori din neamul omenesc pentru că trăiesc cu toată fiinša lor în Hristos Cel Înviat şi de aceea pentru El moartea nu mai are nici ostăpânire asupra lor. Întreaga lor viašă este în Hristos şi de aceea este în întregime‖Hristo-viašă‖. Gândirea lor este o „Hristo-gândire‖, iar simširea lor este o „Hristo-simšire‖. Viešile Sfinšilor nu sunt nimic altceva decât viaša Mântuitorului repetată mai

mult sau mai pušin în cutare mod în fiecare Sfânt. Sau mai exact este viaša luiHristos prelungită în sfinši377, care de aceea s-a şi făcut om ca să ne dea şi să netransmită ca om viaša lui dumnezeiască, ca să se sfinšească şi să se facănemuritoare şi să ne învrednicească cu viaša Lui „căci Cel ce sfinš eşte şi cei ce sesfinš esc dintr-unul sunt toš i‖ 378. Devenind om, dar rămânând Dumnezeu, Hristos a trăitpe pământ o viašă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin viaša, moartea şi

375 Ioan 3,16376 Ioan 3,15377 Galateni 2,20378 Evrei 2,11




273

prin Învierea Lui a nimicit pe diavolul şi stăpânirea moršii. În acest fel El a dat şi dăcontinuu tuturor celor ce cred în El energiile harului pentru ca şi ei să nimicească pediavolul şi orice moarte, şi orice ispită. Această viašă divino-umană existentă înpersoana divino-umană a lui Hristos, este evidentă în Biserica Sa şi se trăieş tecontinuu de către ea, de către mădularele ei în parte, pe măsură credinšei lor.

Viaša Sfinšilor este însăşi viaša Dumnezeului – om canalizată în toši cei care-Lurmează şi trăită de ei în Biserica Lui. Totul în această viašă vine de la Hristos, Elfiind viaša:‖ Întru El era viaša, era lumina oamenilor‖ 379, Iisus a zis‖ Eu sunt Calea,Adevărul şi Viaša‖ 380. O viašă nesfârşită, infinită şi veşnică, care cu puterea eidumnezeiască înviată din orice moarte şi învinge toate moršile. Mântuitorul a spus:‖Eu sunt Învierea şi Viaša‖ 381. El locuieşte cu toată fiinša Lui divino-umană în BisericaLui, de aceea durata realităšii acesteia nu cunoaşte sfârşit. Viaša Lui este continuă întoši vecii. Orice creştin este concorporal cu Hristos pentru că trăieşte viaša divino-umană a însuşi trupului lui Hristos, ca unul ce este o celulă organică a lui. Viaša dupăEvanghelie, via

ša sfântă, viaša dumnezeiască este viaša naturală şi normală pentrucreştini. Prin vocašia lor creştinii sunt sfinši. Chemarea noastră este aceea de a nesfinši în întregime, atât în ceea ce priveşte sufletul, cât şi trupul:‖ Şi întreg duhulvostru şi sufletul şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostruIisus Hristos.‖ 382

Şi acest lucru nu constituie o minune, ci o regulă, regula credinšei, natura şilogica credinšei evanghelice. Porunca dumnezeieştii Evanghelii este clară şilămurită:‖ După Cel Sfânt care V -a chemat pe voi, fiš i şi voi sfinš i în toat ă petrecereavoastră‖ 383. Aceasta înseamnă că după Hristos Iisus Sfântul, care întrupându-se şifăcându-se om a arătat în El însuşi viaša absolut sfântă şi în această calitate dă o

poruncă oamenilor:‖ Fiš i sfinš i pentru că Eu sunt Sfânt ‖ 384. El avea dreptul săporuncească aceasta pentru că făcându-se om dă prin Sine, ca Sfânt, oamenilortoate puterile-energiile dumnezeieşti necesare spre viašă şi spre bună cucernicie înlumea aceasta. Trăind în Hristos, Sfinšii fac lucrurile Lui pentru că prin El devin nunumai puternici, ci şi atotputernici. „Toate le pot în Hristos care mă întăreşte‖ 385. Ceicare cred în Hristos vor putea face lucrurile Lui, ba chiar vor putea face minuni.Umbra Sfântului Apostol Pavel vindecă bolnavii; prin cuvântul Său, Sfântul MarcuAtonitul mişcă muntele şi iarăşi îl opreşte.

„Amin, amin zic vouă, cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac ş i acelea

le va face şi mai mari decât acestea va face‖ 386

.Viešile Sfinšilor sunt un fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În acestevieši întâlnim aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viašă, acelaşi adevăr, aceeaşi dreptate,

379 Ioan 1, 14380 Ioan 14, 6381 Ioan 11, 35382 I Tesaloniceni 5, 22383 I Petru 1, 15384 I Petru 1, 16385 Filipeni 4,13386 Ioan 14,12




274

aceeaşi dragoste, aceeaşi credinšă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi putere de sus, acelaşiDumnezeu şi Domn Iisus Hristos. Iisus este Acelaşi pentru oamenii tuturor veacurilor, împăršind carismele şi energiile Sale dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. ViešileSfinšilor înfăšişează toate acele persoane pline de Hristos, persoane pline în Hristos,persoane sfinte prin care se păstrează şi prin care se transmite Sfânta Tradišie a

acestei vieši de har, care se păstrează şi se transmite prin trăirea lor sfântă,evanghelică. Viešile Sfinšilor sunt adevăruri evanghelice dumnezeieşti, transferate înviaša noastră omenească prin har şi prin nevoinše ascetice. Ele constituie o dovadă şi o mărturie că obârşia noastră este din cer, că nu suntem din lumea aceasta, ci dinalta, că omul este cu adevărat numai în Dumnezeu, că trăim pe pământ pentru cer,că viešuirea noastră este în ceruri. Scopul nostru este de a ne face cereşti, hrănindu-ne cu „pâinea cea cerească‖ care se pogoară din cer. Această pâine se pogoară ca să ne hrănească atât cu Adevărul Dumnezeiesc cel veşnic, cu BunătateaDumnezeiască cea veşnică, cu Dreptatea Dumnezeiască, cât şi cu ViašaDumnezeiasc

ă cea ve

şnic

ă prin Sfânta Euharistie. Chemarea noastr

ă este aceea de

a ne umple cu Hristos, cu energiile Lui dumnezeieşti şi de viaša făcătoare şi de aajunge la hristificarea noastră. Omul hristificat va depăşi fiinša lui de om prinDumnezeul-om, unde ni s-a dat modelul desăvârşit al omului adevărat. În El ni s-audat şi energiile dumnezeieşti atotputernice prin care omul se înalšă deasupraoricărui păcat, a oricărei morši, a oricărui iad şi aceasta numai în Biserică şi prinBiserică, pe care poršile iadului nu o vor birui pentru că în ea trăieşte Hristos,Domnul cu toate puterile Sale dumnezeieşti, cu toate energiile Sale, cu realitateaSa, cu desăvârşirea Sa, cu viašă şi veşnicia Sa.

Viešile Sfinšilor sunt mărturii sfinte despre puterea făcătoare de minuni a

Domnului Iisus Hristos. Sfinšii nu sunt altceva decât martori sfinši ca şi Apostolii, ceidintâi martori a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat din morši, care s-a înălšat la cer şieste veşnic viu. Viaša Sfinšilor constituie o mărturie vie şi veşnică despre EvangheliaMântuitorului, ca viaša nouă, o viaša cu har dăruită, viaša sfântă, dumnezeiască, oviašă făcătoare de minuni şi adevărată, după cum a fost şi cea a Domnului nostruIisus Hristos. Sfinšii alcătuiesc toši un trup - trupul Bisericii lui Hristos, sunt corporali cuEl şi mădulare între ei. În „Viešile Sfinšilor‖ toate sunt obişnuite, ca şi în Evanghelie,dar toate sunt minunate, tot ca în Evanghelie şi în amândouă toate sunt reale şiadevărate într-un chip cu totul unic, adevărate şi reale potrivit cu acelaşi adevăr

divino-uman şi potrivit cu aceeaşi realitate divino-umană şi mărturisite de sfinši cuaceeaşi putere divino-umană în chip dumnezeiesc şi desăvârşit.Sfinšii sunt îngeri în trup, purtători de Hristos şi oriunde sunt ei acolo este

întreg şi Domnul, în ei şi cu ei, în mijlocul lor. În Sfinšii lui Dumnezeu împărăšeşteAdevărul dumnezeiesc, veşnica Dreptate dumnezeiască, veşnica iubiredumnezeiască, veşnica Viašă dumnezeiască. Moartea nu mai este în ei pentru cătoată fiinša lor este plină de puterile dumnezeieşti ale Învierii Domnului. Pentru ceisfinši nu mai există moarte, fiinša lor întreagă este plină de Cel ce Singur este fărăde moarte. Gândindu-ne la cei care cu adevărat au învins orice patimă, oricemoarte, orice păcat, orice demon, orice iad, când suntem cu ei nici un fel de moarte




275

nu ne poate vătăma pentru că Sfinšii sunt cu adevărat nemuritori. Viešile lor nearată că dogmele nu sunt numai adevăruri ontologice, ci orice dogmă este un izvorde viašă veşnică şi de sfântă spiritualitate în acord cu Evanghelia:‖ Cuvintele Melesunt duh şi sunt viašă‖ 387. Orice cuvânt a lui Dumnezeu revărsă putere mântuitoare,Sfinšitoare care dă har, care transformă. Fără Sfântul adevăr dogmatic despre

Sfânta Treime nu am avea energiile dumnezeieşti pe care le câştigăm prin credinšacea dreaptă şi care ne sfinšesc, ne mântuiesc, ne îndumnezeiesc. Fără Sfântuladevăr dogmatic despre Dumnezeu-om nu există mântuire, pentru că omul trăieştedin acest adevăr, din care izvorăşte puterea dumnezeiască ce mântuieşte de păcat,de moarte, de diavol. Sfinšii sunt sfinši tocmai pentru că trăiesc în întregime întruHristos, Domnul este existenša lor, Domnul este viaša viešii lor. În acest fel fiecaredintre ei spune cu un glas ca de tunet, împreună cu dumnezeiescul Apostol,adevărul:‖ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.‖ 388

Crucea reprezintă arma de neînvins cu care ei înving pe toši vrăjmaşii văzuši

şi nev

ăzu

ši ai mântuirii lor. Crucea este prezent

ă pretutindeni în ei: în con

ştiin

ša lor,

în mintea lor, în voinša lor, în trupul lor; o putem vedea ca pe un izvor nesecat deputeri mântuitoare şi sfinšitoare care î i conduc în chip sigur din desăvârşire îndesăvârşire, din bucurie în bucurie în Împărăšia cea veşnică a cerurilor unde esteglasul celor ce prăznuiesc neîncetat şi desfătarea cea nespusă a celor ce vădfrumusešea cea negrăită a fešei Domnului. În viešile lor se cuprinde Moralaortodoxă, etosul ortodox în toată strălucirea mărešiei lui divino-umane şi în toată forša lui de neînvins. Toate legile moral-dumnezeieşti izvorăsc din Sfintele Taine şise realizează prin Sfintele Virtuši. Omul desăvârşit creşte mereu ajungând la„bărbatul desăvârşit la măsură vârstei deplinătăš ii în Hristos‖ 389 prin Sfintele Taine şi

Sfintele Virtuši în Biserica lui Hristos. Acesta constituie idealul pedagogic alEvangheliei, singurul ideal pedagogic vrednic de o fiinšă dumnezeiască, cum esteomul. Idealul acesta l-a pus, dar l-a şi realizat cel dintâi Dumnezeu-omul Hristos, iardupă El l-au realizat Sfinšii Apostoli şi ceilalši sfinši a lui Dumnezeu. Însă, fără Hristosşi în afara Lui, oricare ar fi idealul său pedagogic, omul va rămâne totdeauna ofiinša nedesăvârşita, o fiinša muritoare, o fiinša nefericită şi tragică, vrednică delacrimile tuturor ochilor care există în lumea lui Dumnezeu. În viaša unui Sfânt poategăsi cineva tot ce este necesar pentru lumea aceasta, tot ce trebuie unui suflet înfometat şi însetat de Iubirea şi Adevărul veşnic, înfometat şi însetat de nemurirea

dumnezeiască şi de viaša veşnică. Deşi este însetat de credinšă, pe aceasta o vagăsi din belşug în viaša unui Sfânt şi se va sătura sufletul său cu o asemenea hrană şi nu va mai fi flămânzi niciodată. Dacă doreşti dragostea, adevărul, dreptatea,nădejdea, blândešea, smerenia, pocăinša, rugăciunea sau orice virtute ori nevoinšă poši să le găseşti în viaša unui om bineplăcut lui Dumnezeu, adică în viaša unui Sfânt.Dacă suferi mucenicie pentru credinša ta în Hristos, viešile Sfinšilor te vor mângâia şi încuraja, te vor întări şi înaripa în aşa fel că mucenicia ta să se schimbe în bucurie şi

387 Ioan 6,63388 Galateni 2,20389 Efeseni 4,13




276

nădejde, ajutându-te să biruieşti orice ispită. Dacă te-ai gândi la acšiuneavrăjmaşului asupra ta, viešile Sfinšilor te vor ajuta să te înarmezi cu toate „armelelui Dumnezeu‖ şi te vei lupta cu ei şi-I vei împrăştia pe toši totdeauna în viaša ta. Înmijlocul unor vrăjmaşi văzuši, viaša de trăire a unui Sfânt este modelul pe care tutrebuie să-l urmezi, care te ajută să ai putere de a mărturisi credinša în Hristos, în

Adevărul Evangheliei Lui neclintit până la moarte, oricare ar fi ea şi te vei simši maiputernic decât orice moarte şi decât orice vrăjmaş a lui Hristos. Suferind pentru Elvei sălta de bucurie simšind cu toată fiinša ta că dincolo de poršile moršii, viaša ta segăseşte în ceruri „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu‖ 390.

Ne sunt date nenumărate căi de mântuire, de lumânare, de sfinšenie, detransformare, de hristificare, de î ndumnezeire; ele arată toate modalităšile princare natura omenească biruieşte păcatul, pătimaş, moartea, orice demon. Aici segăseşte leac pentru orice păcat, vindecare pentru orice patimă, înviere din oricemoarte şi eliberare de orice diavol şi mântuirea din toate relele laolaltă. Nu există

patimă sau păcat pentru care viaša unui Sfânt să nu ne arate modul în care a fostbiruit, omorât şi dezrădăcinat. În ele se arată limpede că nu există moartespirituală din care să nu existe înviere cu puterea dumnezeiască a Domnului nostruIisus Hristos, că nu există chin sau necaz, strâmtoare sau suferinšă pe care Domnul,prin credinša în El, să nu o schimbe treptat sau deodată într-o bucurie liniştită şiblândă. Există o mulšime de exemple cum poate un om păcătos să devină un omSfânt, cum dintr-un curvar, bešiv desfrânat, dintr-un ucigaş să ajungă la o viašă bineplăcută lui Dumnezeu, urmând poruncile Lui. Ni se arată de asemenea cumpoate deveni cineva omul lui Dumnezeu dintr-un egoist, dintr-un iubitor de plăceri,necredincios, dintr-un ateu, dintr-un mândru, dintr-un iubitor de arginši, dintr-un

pătimaş, criminal, stricat, câinos, rău, făšarnic, dintr-un om ce se bucură de răulaltuia, invidios, iubitor de slavă deşarta, viclean, hrăpăreš, dintr-un nemilos. Searată cum un tânăr poate deveni Sfânt, cum o fată poate deveni sfântă, un bătrânpoate deveni Sfânt, cum părinšii pot deveni sfinši, cum un fiu poate deveni Sfânt,cum o familie poate deveni sfântă, cum o societate poate deveni sfântă, cum unpreot poate deveni preot Sfânt, cum un episcop poate deveni episcop Sfânt, cum unšăran poate deveni un šăran Sfânt, cum un împărat poate deveni un Sfânt, cum unjudecător poate deveni Sfânt, cum un învăšător poate deveni Sfânt, cum un ostaş poate deveni un ostaş Sfânt, cum un ofišer poate deveni Sfânt, cum un guvernator

poate deveni Sfânt, cum un secretar poate deveni Sfânt, cum un negustor poatedeveni Sfânt, cum un monah poate deveni Sfânt, cum un zidar poate deveni Sfânt,cum un medic poate deveni Sfânt, cum un vameş poate deveni Sfânt, cum un elevpoate deveni Sfânt, cum un sărac poate deveni Sfânt, cum un savant poate deveniSfânt, cum un bogat poate deveni Sfânt, cum sošii pot deveni sfinši, cum un scriitorpoate deveni Sfânt sau cum un artist poate deveni un artist Sfânt.

Sfinšii i-au sfinšenia ―dintr-unul toši‖ 391 de la Unul Cel Sfânt. Pentrunevoinšele lor doritoare de Hristos li se dă Duhul Sfânt, singurul care cunoaşte

390 Coloseni 3, 3391 Evrei 2,11




277

adâncurile lui Dumnezeu-omul; ei ne vorbesc prin Duhul Sfânt despre Taina ceanespusă a lui Hristos şi despre toate darurile negrăite care ni s-au dat prin HristosDumnezeu.” Dar noi nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu ca săcunoaştem cele prin har d ăruite noua de la Dumnezeu‖ 392.

Taina lui Hristos se descoperă numai prin Duhul Sfânt şi numai oamenilor

sfinši. De aceea sfinši sunt cei mai desăvârşiši, cei mai autentici martori ai lui Hristos.Din viaša unui Sfânt noi cunoaştem cine este Dumnezeu şi ce este El, cine este omul şice căută omul. Omul este o mare taină, o sfântă taină a lui Dumnezeu. Atât demare şi de sfântă încât Dumnezeu s-a făcut om pentru ca să ne tâlcuiască toatăadâncimea tainei omului. Adevărul Evangheliei este că Dumnezeu s-a făcut ompentru ca omul să devină Dumnezeu, după har. Acest adevăr îl vestesc cu glasputernic Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul GrigorieTeologul, Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Simion Noul Teolog, Sfântul GrigoriePalama. Pe aceştia îi urmează ceilalši sfinši când vestesc adevărul Evangheliei:Domnul

şi Dumnezeul

şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a f

ăcut om din nemăsurataLui iubire de oameni ca să-l sfinšească, să-l îndumnezeiască. A luptat şi a învins totce era fără Dumnezeu şi potrivnic Lui (păcatul, moartea, diavolul) şi a ridicat pe omdeasupra tuturor cerurilor până la Dumnezeu Cel în Treime. Toši Sfinšii, până laultimul mărturisesc aceasta. Fiecare dintre ei dau mărturie despre acest adevăr: că în cadrul sfintei Biserici a lui Hristos, prin sfintele Taine şi Virtuši, omul se transformă în Dumnezeu, după har, în Dumnezeu-om după har. Transformarea omului prinDumnezeul-om în Dumnezeu om după har şi plăsmuirea lui ulterioară în Dumnezeudupă har este după învăšătura Sfinšilor Părinši arta artelor, ştiinša ştiinšelor, filosofiafilosofiilor. De aceea Sfinšii noştri învăšători numesc viaša după Evanghelie, filosofie

adevărată, înšelepciune adevărată. Sfântul Macarie cel Mare îi numeşte pe sfinši„filosofi ai Duhului Sfânt‖. Omul e o existenšă care atinge extremităšile: ea se întinde de la diavol până la Dumnezeu; după voinša lui liberă poate deveni şidumnezeu după har şi diavol. Prin dragostea fašă de păcat şi prin stăruinša debună voie şi continuă în păcat, omul se îndiavoleşte treptat treptat, se transformă înom-diavol şi în acest chip creează rodul pentru sine însuşi, pentru ca fiecare păcateste un mic iad. Împotriva, în Biserica lui Hristos, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuši,omul se umple cu Dumnezeu-omul, se îmbrăca în Hristos, se transformă treptattreptat în om purtător de Hristos şi la fel ca El în „bărbat desăvârşit, ajuns la vârsta

deplinătăš ii lui Hristos‖ 393

. El devine Dumnezeu-om după har şi în acest feldobândeşte în sufletul lui împărăšia cerurilor. Sfinšii cunosc întreagă taină a omului, a tuturor oamenilor, a mea, a ta,

pentru că ei au cunoscut taina singurului Om Desăvârşit şi prin El au dezlegat în chipdesăvârşit şi definitiv problema omului şi toate solušiile la problemele omului. Fără Dumnezeul-om, omul este întotdeauna un sub-om şi ne-om, adică nu există în sensulesenšial al cuvântului. În viešile Sfinšilor afli leacuri cu care poši să te vindeci detoate bolile spirituale şi să te faci sănătos pentru totdeauna, astfel încât să nu mai

392 I Corinteni 2, 12393 Efeseni 4,13




278

poši fi vătămat de moartea sufletească. Omul este o fiinšă veşnică, o fiinšă divino-umană prin har (şi nu prin fire aşa cum este Hristos). Singura noastră realitatenestricăcioasă, sfinši, nemuritoare este Dumnezeul-om, iar dacă suntem cu El acelaşilucru putem deveni şi noi oamenii prin har. Suntem cu El şi în El prin Sfintele Taine şiprin Sfintele Virtuši. Fără El, oamenii sunt nişte fantome, un basm, o umbră, un vis, pe

care îl împrăştie orice păcat, orice moarte, orice diavol. Numai împreună cu Elsuntem mai puternici decât orice moarte, decât orice diavol. Lucrul acesta îl putemvedea la orice Sfânt. În el toate sunt mai puternice decât diavolul, pentru că în oriceSfânt este Hristos şi întreaga Lui realitate, întreaga Lui nemurire şi veşnicie. Sfinšii auparcurs cel mai lung drum pe care îl poate face un om, şi anume cel care se întindede la iad la rai sau mai degrabă, mai lung decât acesta: drumul de la diavol laDumnezeu. Îmbrăšişaši de Dumnezeu-omul şi înălšaši la cer, Sfinšii au înviat cu El şi aufost î nălšaši la cer împreună cu El. Mai înainte, ei s-au răstignit împreună cu El şi s-aufăcut asemenea Lui prin viaša dusă de la Înviere la Înălšare. În acest fel ei aureînnoit în ei însu

şi pe Hristos, au reluat pe Înving

ătorul p

ăcatului, al mor

šii

şi al

diavolului. Au reînnoit în ei pe Dumnezeu-om; s-au hristificat. Au reuşit să realizezescopul pe care Dumnezeu l-a pus existenšei umane, au devenit „dumnezei după har‖, şi „Hristos după har‖, aşa cum arată Sfântul Simion Noul Teolog. Orice Sfânteste un Hristos reînnoit. Întreaga viaša a Bisericii, toate slujbele ei zilnice nu suntnimic altceva decât o continuă invitašie să reînnoim şi noi viaša lui Hristos împreună cu Sfântul pe care îl sărbătorim în ziua respectivă, trăind în rugăciune şi în har,viešuind întreaga viašă şi faptele Sfinšilor aşa cum ei au trăit viaša şi faptele luiHristos. „Fiš i următori ai mei cum şi eu sunt al lui Hristos‖ 394. Noi toši am fost chemašila sfinšenie, la o trăire sfântă, la o viašă sfântă. De la Hristos izvorăşte şi porunca

dumnezeiască a corifeului. „După Cel Sfânt Care ne-a chemat, fiš i şi voi sfinš i în toat ă petrecerea pentru că scris este: fiš i sfinš i pentru că şi Eu sunt Sfânt ‖ 395. Dar viaša ceasfântă nu o putem trăi singuri, ci împreună cu toši Sfinšii, cu ajutorul şi sub clauza lor,prin mijlocirea Sfintelor Taine şi Virtuši. În Biserică un rol foarte mare îl arePreacurata Fecioară Maria, care este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fărăde asemănare decât Serafimii‖ . A proclama stăpânirea lui Dumnezeu asuprauniversului este totuna cu a spune că omul nu mai este rob stihiilor. Sfinširea firiiimplică demistificarea ei.

Părinšii capadocieni vorbesc despre o revărsare a Duhului Sfânt în om.

Dumnezeu î şi revărsă iubirea Sa în sufletul oamenilor, El fiind principiul de viašă aloricărei existenše. El este „natura şi slava‖, El este dincolo de lumea creată, niciunamestec ontologic nu e posibil între El şi ea, prin slava Lui însă pătrunde şi conšinetoate. Mărešia naturii divine este cunoscută în faptul că ea depăşeşte oriceimaginašie şi orice încercare de cuprindere. Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că Dumnezeu, nu numai că depăşeşte lumea, ci şi că El este altul fašă de lumealimitată prin categoriile de spašiu şi timp, de formă şi de conšinut, de volum şi degreutate, de mic sau mare. Natură divină este de nedefinit, inefabilă şi de

394 Filipeni 3,17395 I Petru 1,16




279

neînšeles. Orice nume ce i se dă lui Dumnezeu ar fi o limitare. Dumnezeu este orealitate inefabilă şi dincolo de orice înšelegere şi nu poate fi cuprins în limitelecuvântului. El este dincolo de orice demers al gândirii, mai presus de crea šie şi maipresus de înšelegere. Dumnezeu lasă rašiunii posibilitatea să recunoască faptul că Eleste dar şi că este altul şi altceva decât natura celor ce pot fi cunoscute ra šional.

Natură divină î şi este suficientă ei însăşi. Infinitatea şi eternitatea Să nu pot ficircumscrise de celelalte existenše. Dumnezeu nu este nici în vreun loc, nici în timp,dar într-un mod inefabil El este atât în timp, cât şi în spašiu, fiind în acelaşi timpdeasupra lor. Natură divină a lui Dumnezeu nu poate fi contemplată decât princredinša, neputând fi măsurată cu ajutorul anilor. Nu putem gândi natură divină încomparašie cu trecutul său cu viitorul şi nimic nu e în afara ei. Ea e natura prin caretoate au fost făcute.

Datorită faptului că rašiunea nu poate înšelege infinitul naturii divine,Sfântul Grigorie de Nyssa ajunge la concluzia că orice gândire discursivă trebuie să tac

ă în fa

šă lui Dumnezeu. Ceea ce noi afirm

ăm despre Dumnezeu este umbra

aripilor Lui, nici măcar umbră, iar aripile nu sunt altceva decât virtušile, puterile Lui.Natură divină este departe de toate semnele pe care le putem găsi în lumeacreată pentru a defini necreatul.

Prin numele pe care îl dăm lui Dumnezeu nu spunem ce este El, căci fiinša Luie inefabila, ci ceea ce face El pentru noi. Orice cunoaştere vizează aspectulexistenšei şi nicidecum natura obiectului cunoaşterii. Cel ce este invizibil prin naturase face vizibil prin energiile sale. Denumirile şi conceptele sunt elaborări mentaleale exprimării acestor energii. Omul e creat din iubirea celor trei Persoane divine.El nu este chip adevărat a lui Dumnezeu decât într-o relašie iubitoare, împlinindu-şi

viaša în comuniune cu altă fiinšă egală lui. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că Dumnezeu este Persoana şi omul este persoana. „Într-adevăr nimeni nu poate definiomul pornind de la carne, de la oase sau de la organele senzoriale. Dând un numefuncš iilor nutritive sau facult ăš ile de a se mişca, nu înseamnă că definim specialitateanaturii umane, ci puterea inteligenš ei şi a raš iunii sunt cele care au definit omul‖ 396.Omul trebuie să tindă spre a deveni una cu Hristos, să se dezbrace de omul celvechi, realizând astfel o restaurare finală a omului. Aceasta s-ar asemăna cu o întoarcere a omului la starea de dinainte de cădere, la viaša pe care omul a avut-o în Eden. Înaintea căderii, natura umană era împăršită în două sexe: bărbat şi

femeie. La restaurarea finală cele două sexe nu vor dispărea, ci numai funcšiileinstinctului sexual, dat fiind faptul că nu vor mai avea nevoie de el. Atunci şi acolonimeni nu se va mai însura sau mărita „ci toš i oamenii vor fi ca îngerii din ceruri‖ 397.Restaurarea omului în starea de dinainte de păcat nu înseamnă ştergereadiferenšelor somato-anatomice, ci că funcšionalitatea organelor va fi alta. Funcšiilefiziologice ale omului restaurat vor corespunde scopului noii situašii în care acesta seva afla. Prin faptul că este chip a lui Dumnezeu, omul este persoană, iar această calitate (de a fi persoana) nu este micşorată.

396 Antropologia Sfantului Grigorie de Nyssa,Pr.dr.Vasile Raduca,Buc.1996,p.60397 Marcu 12,25



280

5.2 Omul – fiinša sensibilă şi inteligentă

După Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu aduce de la neexistenšă laexistenšă atât lumea sensibilă, cât şi pe cea inteligibilă (pe îngeri şi pe oameni cutot mediul în care, şi unii, şi alšii aveau să existe). Diferenša dintre cele două lumi nue definită prin gradul structurărilor, ci prin faptul că este vorba de două ordiniontologice diferite. Diferenša dintre cele două face că nici natura sensibilă să nupoarte semnele naturii inteligibile, nici invers, natura inteligibilă să poarte semneleceleilalte. Separarea şi neconfundarea identităšilor constituie o notă caracteristicărealului. Natura face drumul spre în sus sub forma de trepte pornind de la celemărunte spre ceea ce este desăvârşit. Fiecare nivel nou creat al lumii constituie opremisă pentru existenša nivelului următor. Atâta vreme cât dependenša dintrenivele este păstrată, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, toate sunt unite, fiecare la

nivelul său, ca Cel care este prin Sine Bunătate, căci elementul superior transmitefrumusešea sa celui care se găseşte sub el. Lumea inteligibilă şi cea sensibilă formează în ultima analiză un tot (rod a lucrării lui Dumnezeu) care poartă în sineurmele lui Dumnezeu, Cel ce există în Treime (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul,Dumnezeu-Duhul Sfânt). Separarea ontologică între cele două lumi va fi depăşită şiva găsi armonia realizată datorită înšelepciunii care se află acolo în Univers. Putemspune că natura umană are o bază dublă: natură spirituală şi natura materială. Nue vorba de un amestec, ci de o structurare care are o anumită direcšie. SfântulGrigorie foloseşte nošiunea pentru a desemna modul special de organizare aelementului sensibil şi a celui inteligibil în natura umană. Omul e o sinteză caredepăşeşte suma elementelor ei componente fiind orientată spre în sus, o fiinšă careare şi alte posibilităši şi dimensiuni, o persoană orientată spre transcendent. Omulnu e rodul evolušiei lumii materiale din care face parte. Nu se poate nega că lumeacreată nu s-a mişcat, că nu a evoluat spre el, ba din contră; omul nu reprezintănumai un nou nivel al lumii văzute, ci ceva mai mult, o noutate a lumii create.

Sfântul Grigorie de Nyssa utilizează o expresie spunând că omul este unmicrocosmos, rezultat şi culme a lumii sensibile. Prin puterea dumnezeiască, universulcreat a fost pregătit să poarte în el lumea spirituală. Ontologic omul nu poate fiseparat de lumea inteligibilă. Omul, fiinšă materială înzestrată cu trup şi suflet, este

considerat de Sfântul Grigorie, ca făcând parte din lumea inteligibilă, din care facparte şi îngerii şi Dumnezeu. Elementele lumii sensibile primesc în om funcšionalitateaşi perspectivele noi. Trupul omenesc e compus din aceleaşi elemente (materie) catoată lumea sensibilă. Omul deplin este acela care a primit Duhul Sfânt. Omulprimordial avea şi el Duhul Sfânt. Prin păcat el l-a pierdut. Creştinul, primind DuhSfânt, devine un om deplin, capabil să realizeze o relašie mai strânsă cu Dumnezeudecât înainte. Duhul Sfânt plineşte natura omului, îi dă adevărata specificitate, darnu putem să-l socotim ca pe o parte componentă a omului, judecând din punct de




281

vedere fizic sau psihologic. Sfântul Grigorie distinge în suflet puterea rašională,puterea de a dori şi cea irascibilă. El nu consideră că cele trei facultăši ale sufletuluisunt trei părši ale Sufletului. Aceasta ar implica ideea materialităšii sufletului oricâtam afirma ideea de diferenša între trup şi suflet. Ideea spiritualităšii pure nu a fostcunoscută de cei vechi: un suflet care se divide nu poate fi un suflet spiritual. Proprie

naturii spiritului este ideea de judecată (rašiune, cugetare), de înšelegere, în timp ceputerea dorinšei şi cea a voinšei naturale nu ar face parte din natura spiritului,făcând totuşi parte din ceea ce se referă la suflet. Sfântul Grigorie distinge treitipuri de oameni, motivând această teză cu texte din Scriptură:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul t ău din toat ă inima ta, din tot sufletul t ău,din tot cugetul t ău şi din toat ă puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă, iar a douaeste aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuši. Altă poruncă mai maredecât aceasta nu este‖ 398. Având în vedere distincšia pe care o face Scriptura întreoameni şi totodată nošiunile de inimă, minte, suflet, spirit, duh se disting trei feluri detipuri de om. În calitate de fiin

šă ra

šional

ă, rezultat al transform

ării evolutive a

lumii, omul, după Sfântul Grigorie, posedă în natura lui elemente din tot ceea ce I-aprecedat în existenšă, sau urmând pe Aristotel, tot felul de suflete. Sfântul Grigoriespune că omul e compus din trei naturi deoarece are trei mari activităši (nutritivă,senzitivă, intelectuală) care caracterizează cele trei niveluri unde constatămexistenša viešii: vegetal, animal, uman, însă nu profesează o trihotomie deoarecedistincšia între trup (materie) şi suflet este clară. Nu numai omul e înzestrat cu suflet,ci şi celelalte fiinše. Diferenša între psihicul speciilor constă doar în gradul lor deorganizare. Dacă funcšia nutritivă este specifică plantelor, iar animalelor atât ceanutritivă, cât şi cea senzitivă, putem spune că omul le însumează în sine pe cele

două iar în plus are şi funcšia cugetătoare (rašională). Fiecare funcšiecaracterizează o anumită natură. În această perspectivă, Sfântul Grigorie afirmă că omul e alcătuit din trei naturi sau trei feluri de suflete. De fapt, cele trei sufletenu sunt altceva decât funcšia nutritivă, senzitivă şi cea intelectuală a persoaneiumane. Sufletul omului este unul prin natura sa, în sens propriu al termenului, naturainteligibilă şi spirituală unită în actul creašiei cu elementele care constituie trupul. „Înrealitate, sufletul în adevărul şi desăvârşirea lui este unul prin natură, fiind deodatăspiritual şi fără materie, găsindu-se prin intermediul simš urilor amestecat cu naturamaterială‖ 399. Cele trei funcšii funcšii naturale definesc omul drept fiinša care rezumă

şi reprezenta lumea materială, în acelaşi timp fiind chip al naturii spirituale şidumnezeieşti. Omul, fiinša cea mai evoluată a lumii, conšine în zestrea lui genetică „capitole‖ care aparšin regnurilor care l-au precedat în existenšă, fiinša luineapărând numai printr-o nouă şi specială „angajare‖ a acestei moşteniri numită deSfântul Grigorie „suflet‖, ci primând şi ceva nou, ceea ce numim în mod restrânsspirit sau duh. Sufletul omului cuprinde în el şi natură spirituală, duhovnicească(proprie divinităšii şi îngerilor) cu care unindu-se elementele cosmosului (materia) se

398 Luca 11,27; Marcu 12,30; Matei 22,37399 Le Crist.Terre des vivents,Maine et Loire 1976,p.99.O.Clement,prin Antropologia Sfantului Grigorie deNyssa,p.95




282

constituie în ceea ce numim firea umană. Sufletul e o natură deosebită de naturalumii materiale şi principiul care informează elementele care urmează a fistructurate în trup.

Omul e constituit prin structurarea cu totul specială a elementelor lumii.Acesta este cel care dă specificitate şi nobleše naturii (fiinšei, speciei) umane.

Sufletul fără elementele lumii materiale structurate într-un trup nu poate fi numit om,după cum nici trupul nu poate fi numit om fără prezenša în el a sufletului. Fărăsuflet, trupul rămâne un cadavru sau o šărână, adică o anumită cantitate deelemente fizice care vor reintra în circuitul universal al materiei. Trupul nu e o haină,ci o realitate, creat de Dumnezeu, pe care El o vă reconstitui la Învierea universală.Trupul nu există doar ca o materie a sufletului. E o realitate concretă şi nu existănumai în potenša sau numai ca funcšie a sufletului, ca la Aristotel. Unirea dintre sufletşi natura trupească e o legătura inefabilă şi se realizează în creierul uman. Sufletulpătrunde în toate organele trupului. Inteligibilul şi sensibilul sunt unite în modparadoxal în taina persoanei. Între trup

şi sufletul omului există o anumită tensiuneprodusă din cauză că e vorba de două naturi diferite, iar fiinša umană (fiinšacompusă) e conştientă de necesităšile celor două naturi. Cu toate că este diferit denatura sufletului, trupul nu poate exista separat de el. Materia luată din univers, întrupul omenesc, în unire cu sufletul este personalizată, în persoana umană. În sensulacesta trupul omului are o mare importanšă, căci întreaga persoană umană (trup şisuflet) este mântuită, desăvârşită şi îndumnezeită de Hristos. După Sfântul Grigoriede Nyssa omul veacului viitor nu va fi altul decât cel restaurat în starea dinainteapăcatului. Sfântul Grigorie cunoaşte un singur creator al sufletului şi al trupului,principiu care e în voinša lui Dumnezeu şi în sinergia părinšilor, sinergie care

urmează actul creator a lui Dumnezeu, care la rândul său a avut loc odată pentrutotdeauna şi pentru toši oamenii. Sufletul poartă şi marca trupului pentru că acestaposedă o anumită rašionalitate care se face disponibilă acšiunii sufletului. Materiatrupului nu este locul urâšeniei şi al răului. Afirmând totuşi spiritualitatea trupului, darşi fundamentul spiritual al materiei, Sfântul Grigorie nu neagă diferenša (desubstanšă) dintre suflet şi trup; sufletul e o natură spirituală, în timp ce spiritualitateamateriei e descoperită în spirit şi prin spirit.

Sufletul, după Sfântul Grigorie, e asemănător şi înrudit cu Dumnezeu, dareste deopotrivă înrudit şi cu trupul. El are atât dorinša şi gustul de Dumnezeu, cât şi

predispozišia, înclinašia spre ceea ce este material creat pentru că este înrudit cutoată creašia. Ele reprezintă totuşi garanšia învierii şi a spiritualizării trupului şitotodată posibilitatea răsturnării armoniei cosmice şi a raporturilor care au foststabilite de Dumnezeu şi care fac parte din starea naturală a creašiei. Sufletulomenesc se află la hotarul dintre cele două naturi; una e netrupească, rašională şifără întinăciune, cealaltă trupească, materială şi lipsită de rašiune. Având privirileašintite spre Cel care îi este înrudit, el nu-şi opreşte căutarea principiului celor ceexistă, care e şi izvorul frumusešii lor, din care šâşneşte puterea care face să curgă din abundenšă înšelepciunea în cele ce există. Sfântul Grigorie consideră că întrupul omenesc, elementele lumii nu numai că există, dar că ele se coc,




283

spiritualizându-se într-un mod conştient şi activ. O lume care suferă în mod pasivexistenša lui Dumnezeu sau care nu e conştienta de ceea ce i se întâmpla e o lumenefericită. Sufletul omului este cel care poartă în el chipul divinităšii şi numaterialitatea trupului. Omul, ca atare, este hotar între lumea materială şiDumnezeu. În componenša naturii umane, cele două firi (spirituală şi materială) se

întrepătrund în aşa fel încât fiecare dintre elementele lumii să participe lainteligibil. În trupul omenesc se întâlnesc spiritul şi materia. În trupul omenesc esteconcentrată, în chip infinit de variat, vibrašia lumii cu foršele ei totdeauna în acšiune.Aici mişcările materiei suportă modificări în sensul că structurarea fizică aelementelor lumii e depăşită în raporturi voite şi conştiente. În fiinša umană înlănšuirea fizică a elementelor lumii există, dar în om ele primesc şi o posibilitatenouă: de a intra prin intermediul omului în legătura cu Dumnezeu. Creat prin unireaelementelor lumii, structurate într-un trup cu suflet de esenšă spirituală, omul e orealitate de hotar între două lumi ontologice separate.

Sfântul Grigorie spune că omul nu e o realitate mai izolată, nici pasivă, ciinelul de legătură între sensibil şi inteligibil şi locul unde sensibilul î şi schimbacalităšile. De aici se poate deduce atât mărešia, cât şi responsabilitatea omului.Omul creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu depinde numai deDumnezeu, ci şi de el însuşi pentru că este o fiinša conştientă, liberă şi responsabilă.El nu este numai cel care se bucură de o stare aparte, ci şi o fiinšă care are omisiune de îndeplinit în calitate de fiinša personală care participă la cele două lumi.Prin fiinša şi scopul său, omul este fiu şi colaborator al lui Dumnezeu, Creatorul şiProniatorul lumii. La început, după Sfântul Grigorie, omul e creat desăvârşit, dar cuo desăvârşire într-un continuu proces de împlinire. Prezenša slavei lui Dumnezeu este

peste cel care a fost creat după chipul şi asemănarea Lui. Această calitate face dinom fiinša care nu e chemată la existenšă pentru a fi absorbită, mai curând sau maitârziu în lume, sau mântuită prin pierderea într-un univers în care conştiinšaexistenšei personale nu mai există. „Fiinša este centrată în afara ei şi ecclesiastică prinnatura sa‖ 400. A da slavă lui Dumnezeu înseamnă a armoniza toată creašia prinharul participării la Dumnezeu. Misiunea acestei armonizări revine naturii inteligibilecreate. „Iubirea lui Dumnezeu cere ca lucrarea mâinilor Lui să facă dovadă de iubire,să răspundă iubirii divine. Lucrare a Sfintei Treimi, omul are o normă a fiinšării ş i avieš ii: viaš a Sfintei Treimi în unitatea Ei de fiinšă şi de viašă. Omul trebuie să dea un

răspuns personal iubirii creatoare a lui Dumnezeu‖ 401

. Sufletul înrudit cu Dumnezeu afost amestecat cu elementele care constituie trupul, ca prin suflet omul să aibă o înclinašie spre ceea ce îi aparšine într-un anume fel. Născut pentru a se bucura deDumnezeu, omul trebuie să aibă ceva înrudit cu Creatorul, cu Cel din care se împărtăşeşte. Baza înrudirii omului cu Dumnezeu o constituie prezenta energiilordivine în natura umană chiar din momentul creašiei. Sfântul Grigorie numeştebunurile pe care Dumnezeu le dă oamenilor drept daruri.

400 H.Crouzel ,Gregoire de Nyssa est il le fondateur de la theologie mystique,1957,p.201 prin AntropologiaSfantului Grigorie de Nyssa401 Pr.Constantin Galeriu:‖Jertfa şi rascumparare‖ glasul bisericii nr.1-2,1973,p.70




284

Omul neîmpătimit este cu adevărat o oglindă în care se oglindeştedumnezeirea. Nepătimirea nu este numai o virtute a spiritului, ci şi virtutea uneifiinše spirituale şi materiale. Nepătimirea omului nu este renunšarea la parteamaterială a fiinšei; dimpotrivă, omul fiind deodată trup şi suflet, participă şi la spiritşi la materie. Raporturile dintre trup şi suflet sunt determinate de suflet şi nu de trup.

Trupul nu foršează niciodată sufletul atâta vreme cât sufletul păstrează raporturilesale cu Dumnezeu î n starea lor naturală. Nepătimirea primului om era armoniainterioară fiinšei sale realizată prin echilibrul dintre trup şi suflet într-o viaša simplă,adică o viašă dusă numai în bine fără să fie amestecată cu rău.

Desăvârşirea este înšeleasă ca stare de fapt şi ca devenire. Primaaccepšiune a cuvântului, desăvârşirea, arată că omul a fost creat întreg, fiinšaumană deplină, fără să-i mai trebuiască ceva pentru a fi ceea ce este. Dumnezeu astabilit natura şi finalitatea existenšei umane, deci direcšia evolušiei fiinšei umane,arhetipul spre care urma să se configureze, cu care urma să se asemene, direcšia şiobiectivul activit

ăšii sale. Fiin

ša creat

ă din unirea unei naturi sensibile cu una

inteligibilă, omul, după Sfântul Grigorie, urmează să se împărtăşească de bunuriledumnezeieşti, desfătându-se de cele create, urma să înšeleagă pe Cel care I le-aoferit, iar grandioasa frumuseše a ceea ce contempla urma să-l pună pe urmeleputerii inefabile a Creatorului. Dumnezeu care este iubire, un izvor de iubire,creează omul după chipul Său în totală libertate.

Iubirea şi libertatea sunt criteriile modului de a acšiona a fiinšei create după chipul lui Dumnezeu. În iubire şi libertate, omul contemplă şi stăpâneşte lumea pestecare a fost creat şi pus stăpân. Fiinšă liberă, omul e creat să fie nu numai stăpân allumii, ci şi stăpânul propriei sale voinše. Funcšia de mijlocitor a omului îl face pe

acesta ca, în propria lui persoană, evolušia lumii să fie din ce în ce maispiritualizată. Creat ultimul, omul este scopul întregii creašii, este coroana creašiei,având scopul său legat de Dumnezeu însuşi.

Trupul omului rezumă în sine o lume în mic, nivelurile de existenšă a lumiimateriale. Omul depăşeşte universul prin calităšile sale spirituale, iar universul eprezent în toate lucrările omului. Viaša omului î şi găseşte finalitatea în deplinacomuniune cu Dumnezeu, căci numai în acest mod omul este cu adevărat liber (demoarte, de păcate etc). Dacă Scriptura spune că omul vine la existentă ultimul, ca şicunună a creašiei, după ce venise ceea ce este viu, este pentru că vrea să dea o

învăšătură cu privire la creašia făcută de la simplu la complex, căci desăvârşireacreašiei se vede în ultimii creaši: oamenii. În fiinša înzestrată cu rašiune sunt cuprinsetoate celelalte. În bucuria comuniunii cu Dumnezeu, omul primeşte toată demnitatea Sacare, după Sfântul Grigorie, nu este altceva decât „reflectarea aripilor luiDumnezeu‖, adică prezenša Lui peste cel care a fost creat după chipul şi asemănareaSa.



285

5.3 Libertatea omului

Sfântul Grigorie de Nyssa pune un accent deosebit pe libertatea omuluicare a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Demnitatea omului se concentrează înfaptul că omul e o fiinšă liberă. În această calitate de fiinšă liberă, omul esteasemenea lui Dumnezeu. Dar libertatea, în sensul gândirii Sfântului, nu e o func šiepersonală între celelalte funcšii psihice, ci o stare ontologică dată de conlucrareamai multor virtuši, toate implicând libertatea ca facultate a persoanei. Nepătimirea,libertatea în gândire şi cuvânt, libertatea de a alege şi cea ontologică formeazăvirtutea libertăšii persoanei umane. Nepătimirea omului e înšeleasă prin analogie cucea a lui Dumnezeu. Ea este un fel de prezen šă în om a revărsării nepătimirii luiDumnezeu. Nepătimirea aparšine lui Hristos Dumnezeu. Ea este curăšia care seoferă celui ce se aseamănă cu El. Nepătimirea este şi dar divin, şi fruct al

nevoinšelor omeneşti. Razele acestei virtuši adevărate şi dumnezeieşti reflectându-se în viaša curată prin nepătimiri care se revărsa în ea, îl fac vizibil pe Cel nevăzut, de înšeles pe Cel inaccesibil, zugrăvind soarele în inimile noastre. Nošiunea denepătimire este împrumutată din tradišia stoică şi neoplatonică, dar ea nu are laSfântul Grigorie acelaşi sens cu cel pe care îl întâlnim la cele două curente filosoficeşi de spiritualitate. Când ne referim la nepătimire ne referim nu numai la o virtute aspiritului, ci este inclusă totodată atât partea materială, cât şi cea spirituală. Dacăla Dumnezeu nepătimirea este dinamismul curat al persoanei absolute, la om eatrebuie să exprime acelaşi lucru, dar la nivelul creat, adică mişcarea sufletului în

direcšia firească a naturii sale, adică spre modelul sau antrenând cu sine toată fiinša umană.După Sfântul Grigorie, trupul are o înclinašie spre materie. Aceasta nu

înseamnă lipsa de Nepătimirea. Raporturile dintre trup şi suflet sunt determinate departea spirituală, nu de cea materială. Trupul nu foršează niciodată sufletul atâtavreme cât acesta este în legătură cu Dumnezeu, cât timp se află în starea luinaturală. Nepătimirea este lipsă de contact cu răul de orice fel (păcat sausuferinša), nevătămarea fiinšei de o formă a răului.

În calitate de copie a frumusešii arhetipale, spune Sfântul Grigorie, omul nuavea nici o patimă pentru că era chipul Celui care nu cunoştea patimă. Omul se

desfăta de fericirea vederii lui Dumnezeu fašă în fašă. În comentariul de laEclesiast, Sfântul Grigorie spune că libertatea omului este unul din darurile prin carese arată în primii oameni chipul dumnezeiesc. Această stare corespunde atitudiniiinterioare plină de demnitate, dar şi stimă şi responsabilitate fašă de Cel căruia i seadresează. Libertatea omului este dată de starea de siguranšă care vine din încrederea în Cel în care te încrezi. „Rămâneš i în El -spune Sfântul Apostol Ioan - ca




286

atunci când El se va arăta, să avem îndrăzneală şi să nu fim ruşinaš i la venirea Lui‖ 402.Puterea spune că ea este conştiinša stabilită prin reciprocitatea a două persoanesau de intimitatea existentă între aceste persoane. Libertatea este posibilă numai înfašă unei persoane. În faša lui Dumnezeu, libertatea omului există atunci cândconştiinša nu ne acuză:‖ Iubišilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire

către Dumnezeu‖ 403.Libertatea omului implică deopotrivă libertatea de a se desfăta, înintimitatea iubirii, de bucuria altuia. Mai presus, libertatea omului semnificădeschiderea care caracterizează legătura filială cu Tatăl, faptul de a înain ta cucapul în sus şi cu naturalešea celui care are un drept înnăscut să fie aici şi să vorbească, al celui care poate să privească fără teama în fašă pe Tatăl. Prinpăcat, libertatea omului a fost înlocuită cu ruşinea. Una exclude pe cealaltă.Prezenta ruşinii, robie spirituală venită printr-o conştiinša care acuză, ne face să înšelegem în ce constă contrariul ei. Aceasta are prin urmare modul de a trăi carenu avea experien

ša p

ăcatului

şi con

ştiin

ša p

ăcatului care acuză. Era rodulnepătimirii. Libertatea omului implică libertatea morală în care iubirea celuilalt şipentru celălalt este norma de urmat. Iubirea, în această situašie, nu estesentimentalism, ci stare existenšială determinată de dreptate. Libertatea ontologicăşi cea existenšială sau de comportament sunt alte două daruri ale primului om.Acestea se intercondišionează sau, altfel spus, ultima desemnează funcšionalitateaceleilalte, existenša primei condišionând corectitudinea celei de-a doua. Într-adevărCel care a creat omul pentru a-l face să se împărtăşească de propriile Salebunătăši şi care, creându-l, a pus în natura lui principiile tuturor bunătăšilor, pentruca prin fiecare din ele dorinša să se orienteze spre Cel care-I este asemenea, Acela

nu ar fi lipsit omul de cel mai frumos şi prešios dintre lucruri de bucuria suveranităšiişi independenšei. Dacă vreo necesitate ar da o direcšie viešii umane, chipul, subacest aspect, va fi falsificat, fiind înstrăinat de prototip printr-un element diferit.Omul creat după chipul lui Dumnezeu trebuia să aibă o natură suverană şi stăpânăpe sine, întrucât participă la bunătăšile dumnezeieşti. Scopul libertăšii de acšiune aomului este precizat chiar în actul creašiei. Putem spune că acest scop are o dublă determinare: participarea la Dumnezeu şi afirmarea demnităšii împărăteşti achipului. Prin libertate, omul dovedeşte că poate dispune de propria-i persoană dincolo de orice constrângere pentru că virtutea să-I aparšină şi că participarea la

Dumnezeu să fie considerată rod al activităšii sale. Sfântul Grigorie ajunge să spună chiar că independenša în care Dumnezeu a creat omul, face într-un fel peacesta egal cu El. El este stăpân pe sine în orice decizie privând lucrarea lui. Dacă din punct de vedere al originii sale, omul depinde în mod absolut de Dumnezeu prinaceeaşi origine el este independent fašă de rău. Doi dintre termenii utilizaši spre amarca genul de libertate a omului indică, pe de-o parte, lipsa de constrângere aomului, iar pe de alta, caracterul împărătesc al deciziilor luate. Libertateaontologică este starea de integritate morală şi fizică. În acelaşi timp ea este

402 I Ioan 2,28403 Ioan 3,21




287

garanšia şi siguranša oricărei lucrări şi oricărei determinări. Acest gen de libertate,spune Sfântul Grigorie, î n posibilitatea de a merge liber spre înălšimi şi de acontempla realităšile cele de sus. Este starea în care natura umană se mişca potrivitsensului ei stabilit de Creator. Sfântul Grigorie consideră libertatea ontologică sinonimă cu virtutea şi cu procesul de asemănare cu Dumnezeu. Libertatea

ontologică este asemănătoare cu Cel care este independent şi suveran, asemănarecare ne-a fost dată de Dumnezeu de la început. Libertatea este una prin natura saşi constă în armonia cu ea însăşi.

Aşadar, oricine este liber este în armonie cu Cel asemenea lui. Virtutea estesuverană. Cel ce este liber vă fi în virtute, căci cel ce este liber este suveran. Şidesigur natura dumnezeiască este izvorul oricărei virtuši. Libertatea ontologică estearmonia naturii cu ceea ce ea trăieşte. Ea este o virtute care la rândul ei î şi aresursa în Dumnezeu. Libertatea aceasta este o virtute, o putere primită de om înurma creašiei prin care el se pune în armonie cu prototipul.

Dacă Dumnezeu este izvorul oricărei virtuš

i, libertatea este starea de undeorice negativitate este absentă pentru ca ea nu e virtute, ci păcat. Omul este libercând trăieşte în chip virtuos şi se aseamănă cu Dumnezeu când libertatea lui nucontrazice vocašia naturii, gradul de virtute exprimând nivelul de libertate la careomul se află. Libertatea ontologică arată echilibrul naturii. Ea este totodatăcondišia echilibrului şi obiectivităšii puterii de autodeterminare. Orice cădere aputerii de autodeterminare înseamnă amestec cu ceva străin şi totodată cădere dinlibertatea ontologică. Aceasta nu e doar o mişcare pe orizontală, ea e un progres.Desăvârşirea ei constă, după Sfântul Grigorie, în păstrarea fecioriei. Sigur că estevorba de o figură de stil. Fecioria înseamnă lipsa de corupšie, înseamnă

nestricăciunea. Orice cădere este dovada a corupšiei, cu alte cuvinte, a lipsei defeciorie. Desăvârşirea libertăšii ontologice constă în păstrarea integrităšii morale, înnecoruptibilitatea funcšionalităšii darurilor primite de la Dumnezeu în faptul creašiei.Dacă libertatea ontologică indică o stare dobândită, dar cu posibilitatea dedesăvârşire, alt termen al nošiunii de libertate este acela de libertate existenšială care indică funcšionalitatea puterii de judecată şi de acšiune a sufletului. Libertateaexistenšială este dinamismul fiinšei personale pe care nimeni şi nimic n-o poateconstrânge sau împiedica. Cel care dispune în mod liber de toate a permis în mareaLui dragoste pentru om ca şi noi să avem împărăšia noastră, al cărei stăpân să fie

fiecare persoană. În cazul nostru este vorba de o autodeterminare, facultate lipsităde orice servitute şi liberă, fondată pe independenšă de judecată. Orice atestat laadresa liberei alegeri este atestat la adresa puterii de judecată şi de aici, atentatadus demnităšii chipului. Puterea de judecată, de alegere şi de acšiune, funcšionândnevătămate de rău, asigura păstrarea fiinšei în libertatea ontologică şi progresul înaceastă libertate, libertatea în care omul a fost creat; vătămată de vreo patimă această libertate funcšională poate pierde sensul pe care natura umană l-a avut înfaptul creašiei. Dumnezeu, din considerašie pentru Chipul Său, nu intervine atuncicând libertatea acšionează într-un alt chip decât cel pe care l-a primit în actulcreašiei. Proiectul lui Dumnezeu este etern. Activitatea Lui este iubire şi dar, care nu




288

sunt retrase vreodată. Din această cauză, chiar în cazul unei rele alegeri şi căderi,omul nu e lipsit de respectul Creatorului său. Orice intervenšie ar fi mai rea decâtcăderea: ar însemna distrugerea demnităšii chipului. A acšiona împotriva lui, chiar şipentru a-l îndrepta spre bine, ar fi după Sfântul Grigorie, o nedreptate echivalentă cu golirea omului de demnitatea de a fi asemenea cu Dumnezeu.

Libertatea de alegere sau cea existenšială e o funcšie bipolară a spiritului.Prin ea, ori se decade din libertatea ontologică, ori se realizează virtutea, înaccepšiunea clasică a termenului. Nu bipolaritatea este gloria libertăšii de alegere,ci punctul de plecare al modului ei de funcšionare în vederea realizării scopului caresă corespundă direcšiei de mişcare a naturii.

Dacă libertatea de alegere ar rămâne fără obiect, virtutea va dispărea cusiguranša. Iar dacă virtutea lipseşte, viaša va fi fără de cinste şi putere dejudecată, se va îndrepta spre ideea de fatalitate, iar lauda celor virtuoşi nu va maiexista. Scopul liberei alegeri este virtutea. Trupul este organul liberei alegeri careurmeaz

ă elanul min

šii, schimbându-se spre cele c

ătre care se îndreapt

ă sufletul. Dar

libera alegere nu e nimic altceva decât minte şi dispozišia către ceva anume. Se potdistinge două aspecte profunde ale libertăšii de alegere: ea nu e o facultateseparată de celelalte facultăši ale sufletului. Sfântul Grigorie îndrăzneşte să spună că este un fel de spirit şi de dispozišie orientată spre ceva; trupul este un instrumental liberei alegeri, deci al spiritului, virtutea fiind reuşita spiritului care acšionează prin trup. Orice fiinšă umană este angajată în acte de liberă alegere. De aici înšelegem de ce Sfântul Grigorie găseşte că libertatea de alegere acšionează totdeauna direct proporšional cu natura, adică cu puterile şi cu sensurile ei. Aici sefundamentează atât autonomia responsabilă a libertăšii de alegere cât şi puterea

de desăvârşire (o responsabilitate fašă de fiinša proprie şi, în final, fašă deDumnezeu). Mai precis, puterile şi disponibilităšile fiecărei fiinše sunt adecvatepropriei sale naturi.

După Sfântul Grigorie, la Dumnezeu există identitate între natura şi puterileei; El nu suferă niciodată schimbări sub impulsurile voinšei, ci vrea să fie întotdeaunaceea ce este, şi este în mod absolut ceea ce vrea să fie. Omul înainte de păcat seaflă î ntr-o stare numai de bine, fără să fie amestecat cu răul. La nivelul omenesc,analogia este menšinuta cu deosebirea că facultăšile spirituale, ca dinamism alnaturii, pun în mişcare natura spre ceva nou.

Tocmai prin aceste facultăši, natura umană se descoperă drept fiinšaipostatică. Dar noul produs, în care facultăšile personale, nefiind întotdeauna înacord cu natura, apare tensiunea între ea şi celelalte facultăši, totodată apareevidentă că facultăšile naturii trebuie să acšioneze cunoscând posibilităšile şi limitelenaturii lor. „Natura creată, omul, nu-şi este suficient lui însuşi. Orientat prin creaš iespre Modelul său, el este totdeauna devenire şi asemănare cu Dumnezeu. Tocmaipentru această libertate ontologică nu se vede decât în procesul de asemănare aomului cu Dumnezeu, iar libertatea de alegere acš ionează firesc numai atunci când esteorientat ă spre bine. Ca funcš ie psihică, libertatea de alegere ne poate înşela, dar earămâne în continuare liber arbitru, adică funcš ie prin care omul trebuie să se afirme că




289

fiinš a liberă şi spre libertate‖ 404. Sfântul Grigorie vrea să spună că libertatea dealegere merge totdeauna spre ceva, fie că acšionează întru totul conform cu binele,fie că e târâtă spre contrariul acesteia. A fi neutru este caracteristică fiinšelor caren-au rašiune, cugetare. Observând verbele utilizate pentru acšiunea libertăšii dealegere constatăm că mişcarea spre bine este dinamică şi creatoare. La nivelul

uman neutralitatea este exclusă. Libertatea de alegere este totdeauna bipolară.Aceasta există chiar şi când ea acšionează în sensul asemănării cu Dumnezeu, daraici nu e vorba de bipolaritatea dintre bine şi rău, dintre existenšă şi neexistenšă, ci între fiinšă şi fiinša adevărată, între bine şi mai bine, între a fi om şi a deveni îndumnezeit sau între a rămâne ceea ce este şi a te schimba spre mai dumnezeiesc.

Libertatea de alegere acšionează în mod independent fašă de Dumnezeu.Dacă omul ar fi constrâns în săvârşirea unor fapte, nu ar mai putea fi vorba de olibertate şi astfel s-ar exclude şi ideea de judecată. Dumnezeu a înzestrat fiinšaumană cu libertate, dar în acelaşi timp este şi responsabil de faptele sale în fašă lui

Dumnezeu. Se poate spune că suprema libertate implică şi suprema responsabilitate

în fašă lui Dumnezeu. Omul poate alege binele şi să urmeze poruncile evanghelicemergând spre o cale de sfinšenie şi înnoire mereu în viaša sa, dar poate să aleagă şi cealaltă cale, trăind fără să respecte legea creştină. Libertatea de alegere estedeplină numai atunci când ea duce la virtute, adică atunci când ea face ca omul să participe la Dumnezeu. În acest sens Sfântul Grigorie socoteşte că orice libertate dealegere se va împlini întru Dumnezeu când răutatea va dispărea cu desăvârşire.Libertatea de alegere ca funcšie a spiritului nu e constrânsă de ceva, dar nu-şi îndeplineşte funcšionalitatea normală decât în Dumnezeu. De aceea ea este şi ovirtute, o putere care ne apropie de Dumnezeu. Aşa a fost şi înainte de păcat. Este

un scop de realizat în procesul restaurării finale. Prin lucrarea ei, libertatea dealegere era unul din darurile divine care constituiau libertatea ontologică a fiinšeiumane.

Funcšionalitatea ei normală, era la rându-i condišionată de natura liberă depăcat. Libertatea de alegere, ca autodeterminare între contrarii, nu va mai fi şivirtute, ci o simplă funcšie psihică a unei naturi afectate de suferinšă.

Libertatea de alegere î şi va recăpăta strălucirea funcšionalităšii ei,calitatea de virtute în măsură în care va face că libertatea ontologică a naturiiumane să-şi recapete starea dintâi prin acte de continuă eliberare, de detaşare de

rău şi de apropiere treptată de Dumnezeul Cel nepătimitor. Calitatea de chip a luiDumnezeu face din om o persoană. Prin păcat omul nu-şi pierde chipul că datontologic al fiinšei sale, ci posibilitatea de a face funcšionale darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi de a recepta frumusešea prototipului din cauza răului care a învăluit ca un noroi faša chipului.

Poruncile lui Dumnezeu sunt o datorie pentru creştin în orice situašie ar fi el,chiar dacă ar fi monah sau un simplu creştin, chiar dacă ar avea o funcšie foarte înalšă sau ar fi un simplu muncitor. Nu te po ši apropia de Hristos dacă prin voia ta

404 Studii Teologice nr.1-2/1992 Conferentier Vasile Raduca-Teodicee şi cosmologie la Sfantul Grigorie deNyssa,p.30




290

liberă te depărtezi tot mai mult de poruncile dumnezeieşti, de cei care vor să ducă o viaša în curăšie şi în sfinšenie. „Aşa că oricine s-a hotărât să ducă o viašă în Hristos,să trăiască în El, întrucât nu va avea alt izvor de unde să -i vină viaša, va trebui să sepună în legătura cu această inimă şi cu acest cap, lucru care este cu neputinšă dacă omul nu se va strădui să vrea şi el ce vrea Dumnezeu. Cu alte cuvinte, trebuie să ne

silim pe cât ne este cu putinšă ca mintea să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, să nudorim pe altcineva decât pe El şi să ne bucurăm de aceleaşi bucurii de care se bucuraEl‖ 405. Dumnezeu creând pe om în libertate, dându-i posibilitatea să înainteze princredinšă, fapte bune, milostenie spre o viaša bineplăcută Lui, ne face totodată şipărtaşi la împărăšia Sa, să participăm la strălucirea Sa. Omul nu e un rob sau oslugă, ci Dumnezeu ne consideră ca nişte prieteni, se poartă cu noi după legileprieteniei. Omul, prin libertatea lui, poate ajunge la o mai mare asemănare cuDumnezeu sau prin călcarea poruncilor poate ajunge rob al păcatului. Iar păcatulodată săvârşit aduce cu el moartea sufletească.

„Dacă stăruim împreuna cu Hristos în răbdare vom şi împăraš i împreuna cu

El‖ 406. Prin botez scăpam de jugul robiei, de silnicia păcatului. Poruncile NouluiTestament sunt porunci ale libertăšii, ale harului, nu ale legii. Dar dacă nu le împlinim ne pierdem iarăşi libertatea. Poruncile Noului Testament ne sigurălibertatea spiritului precum neîndeplinirea lor ne întoarce iar sub tirania păcatului.Deci iată că de cugetarea minšii atârnă reuşita şi nereuşita strădaniei lui Dumnezeucu desăvârşirea noastră. „Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel cenu împlineşte poruncile‖ 407. Credinša stă nu numai în a fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini poruncile Lui. Cât de mare este darul libertăšii pe care-l vrea Dumnezeupentru om, rezultă şi din cuvintele Sfântului Marcu Ascetul:‖ nici botezul, nici

Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului‖ 408. Deci curăšenia deplină a firii,realizată prin botez, aşteaptă şi vremea minšii când curăširea e aflată efectiv prinporunci.

Mântuirea noastră este un dar a lui Dumnezeu, dar acceptarea lui se vedenumai în faptele noastre libere. Desigur după cum omul pătimea sub robiastăpânirilor rele, împotriva voinšei noastre, Dumnezeu putea să ne slobozeancă şi să ne facă neschimbători tot cu sila. Dar n-a făcut aşa, ci întru Hristos, prin botez ne-ascos cu dragoste din robie, desfiinšând păcatul prin cruce şi ne-a dat poruncile ca săfim liberi, dar împlinirea poruncilor, a fost lăsată în voia noastră liberă. De aceea

împlinind poruncile ne arătăm dragostea fašă de Cel ce ne-a slobozit, iar prinnepurtarea de grijă fašă de ele sau prin neîmplinirea lor ne dovedim împătimiši deplăceri. Deşi înzestraši cu darurile botezului, totuşi noi n-am scăpat de războiul dus împotriva patimilor şi tentašiilor. Momeală, neconstituind păcat, e permisă deDumnezeu, pentru că prin ea să se încerce cumpănă libertăšii noastre. Sfântul MarcuAscetul ne lămureşte: „Hristos, prin cruce şi prin harul botezului, slobozindu-ne de

405 ―Antropologia Sfantului Grigorie de Nyssa‖,pr.dr.Vasile Raduca,Buc.1996,p.150 406 ―Despre viata in Hristos‖,Nicolae Cabasila,trad.pr.prof.dr.Teodor Bodogae,Buc.1997,p.162 407 II Timotei 2,12408 Sfântului Marcu Ascetul – Filocalia 1.




291

orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inima. Aceasta pentru că unele dinele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse, altele fiind iubite să şi rămână, şi astfel, săse arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricinaharului sau gândurile din pricina plăcerii‖ 409. Aici stă pricina pentru care noi, deşibotezaši, totuşi avem trebuinša şi pocăinša în Taina Spovedaniei, întrucât nu suntem

ca îngerii-neschimbabili. Prin botez ni s-a hărăzit darul desăvârşit al lui Dumnezeuspre împlinirea tuturor poruncilor. Tot cel ce a primit acest dar în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, este asemenea lui Adam, cel care a nesocotit poruncile, întrucâtluând puterea lucrării nu săvârşeşte lucrul. Iar cel care împlineşte poruncile esteasemenea omului cel nou, Hristos. Neîmplinirea poruncilor vine din necredinšă, dinlibertatea folosită şi înšeleasă rău de om. Iar necredinša nu e un păcat străin, ci alcelui care nu crede, făcându-se pe urmă mamă şi începătură al oricărui alt păcat.Iar cei ce au împlinit poruncile paršial, pe aceeaşi măsură vor şi avea parte de împărăšia lui Dumnezeu. Dar cei ce vor să ajungă la desăvârşire sunt datori să

împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar porunca ce le cuprinde pe toateeste lepădarea orgoliului propriu, pentru a învia în Hristos şi Evanghelie. Şi precumpână când cineva mai trăieşte în trup e în lipsă cu împlinirea acestuia, tot aşa pânăla ieşirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa de mai suspomenită. Rešinem de aici ca şi moartea e o poruncă ce ne izbăveşte desăvârşit denestatornicia firii în bine. Cu gândul acesta ne apropiem de concepšia SfântuluiMaxim Mărturisitorul: Talasie i-a adresat Sfântului următoarea întrebare:‖ Dacădupă Sfântul Ioan, cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat pentru că sămânš a Luirămâne în el şi nu poate păcătui, cum noi, cei născuš i din Dumnezeu prin Botez putempăcătui?‖ Sfântul Maxim spune că‖ noi avem harul înfierii prin potenš a, iar Duhul nu

naşte o aplecare a voii f ără voie, ci pe una voit ă o preschimbă până la îndumnezeire‖ 410. În scolia a treia a, aceluiaşi răspuns ne spune că:‖ Sunt arătatedouă chipuri ale naşterii. Primul cel după fiinš a, aşa zis a omului întreg. Prin aceasta sesădeşte în suflet desăvârşirea înfierii în potenšă. Al doilea chip al naşterii este cel după bună plăcere a voinš ei şi după hot ărâre. Prin aceasta Duhul Sfânt însoš indu-ne cu înclinarea voinš ei o preschimbă până la îndumnezeire, unind-o întreaga cu Dumnezeu.Primul chip al naşterii lasă putinš a ca cei născuš i să se încline spre păcat, dacă nu vorsă treacă în fapt ă potent ă înfierii, sădit ă în ei, fiind împătimiš i de cele trupeşti. Căcihot ărârea voinš ei este aceea care întrebuinš ează un lucru. Potenš a înfierii e ca o

unealt ă care rămâne nefolosit ă dacă voinš a nu se hot ărăşte să o întrebuinš eze. După chipul acesta al naşterii e cu putinšă aşadar că cei născuš i să păcătuiască; după aldoilea e cu putinšă, odat ă ce înclinarea voinš ei şi hot ărârea sunt îndumnezeite.‖ 411

Încă demult, Sfântul Pavel scria romanilor:‖ Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, careavem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea

409 Sfantul Marcu Ascetul,‖Despre Botez‖ Filocalia ed.I,vol.I,editura Institutului Biblic şi de Misiune,Sibiu 1996,p.279 410 Sfantul Maxim Marturisitorul ,Raspuns catre Talasie,Intrebarea 6,Filocalia,Sibiu 1948,ed.I,p.31-32411 Sfantul Maxim Marturisitorul ,Raspuns catre Talasie,Intrebarea 6,Filocalia,Sibiu 1948,ed.I.




292

trupului nostru‖ 412. Aspirašia noastră spirituală nu se iveşte printr-un fel de generašiespontane, ea are rădăcini în jos prin toată mişcarea universului şi a viešii care estedeja un avans divin făcut cu scopul de a pregăti venirea spiritelor; ea are rădăcini în sus prin pătrunderea (infuzia) transcendenšei divine care luminează mintea şiconsimte să se lase căutată. Iată prin urmare că încercările şi neliniştile vremii au şi

ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu ca ultimulreazem etern al liniştii, iar pe de altă parte, ne conduc la găsirea sinelui, ca făpturirenăscute în Dumnezeu şi se ajunge astfel la libertatea spiritului. Toată cărarea dela porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, nu o parcurgem singuri, nicimăcar un pas. Dumnezeu ne conduce după propria Lui voie pe drumul pe care îlavem de urmat în viašă. Cei ieşiši din Cale ar fi nişte ieşiši din Cuvântul luiDumnezeu, nişte răzvrătiši împotriva voinšei Lui. Viaša pământească a lui Hristos e opermanentă actualitate, repetându-se cu fiecare din noi, aşa cum un dascăl însošeşte fiecare copil pe care-l creşte în toate stadiile sporirii lui în învăšătură.Fiecare din noi poate deveni contemporan cu toat

ă via

ša lui Hristos sau mai bine zis,

El se face contemporan cu fiecare din noi, ba chiar mai mult decât contemporan,părtaş intim la întreaga traiectorie a viešii noastre. Hristos se face contemporan cufiecare din noi întrucât viaša fiecăruia îşi are unicitatea ei pe care nu şi-o pierde.Iisus, participând la toate suferinšele viešii noastre şi uşurându-le, duce cu noi luptacu ispitele şi păcatele noastre, se străduieşte împreună cu noi după care virtuteaiese la iveală în fiinša noastră pe măsură ce iese la iveală adevărata noastră firede sub petele păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „până la sfârş itul lumiipătimeşte tainic pururea cu noi, pentru bunătatea Sa şi după măsură suferinšeiaflătoare în fiecare.‖ Noi ştim că există un schimb de comunicare de la om la om,

că oamenii pe măsura interesului ce şi-l poartă îşi trec unul altuia în chip tainicpoverile, bucuriile, că unul poate să simtă toate stările celuilalt, primându-l peacesta în sine sau pătrunzând el în acela. Dacă omul ajunge prin sensibilitateadragostei să cunoască şi să înšeleagă pe semenii săi, cu atât mai mult o poate faceIisus, Omul culminant. Omul desăvârşit în dragostea de oameni, căruia curăšeniadesăvârşită de păcat, de egoism şi de nepăsare îi dă o sensibilitate unică.Dumnezeu e aproape de toši, sesizează cu fineše supremă starea ce este în toši şiparticipă generos, fără păcat la vibrašiile tuturor inimilor, la năzuinšele lor bune şila luptele lor împotriva răului, fortificându-le. „Chiar înainte de a fi pornit cineva cu

hotărâre pe drumul unei vieš i ce duce la mântuire, Dumnezeu, din bunătatea Lui fašă decreatura Să, îl urmăreşte şi îl atrage la Sine, aşteptând orice prilej, folosind oricemijloc bun. El urmăreşte în toate zilele pe toš i cei ce se vor mântui, pentru a-icâştiga.‖ 413 Căci cine este ascuns în comoară de mult preš, trebuie să aibă o viašacurată şi sfinšită.

Mântuitorul nostru îndură o micşorare a Sa în Duh potrivit măsurilor noastreomeneşti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni până la sfârşitul veacului. El

412 Romani 8,22-23413 ―Cararea Imparatiei‖,iconom Arsenie Boca,tiparita cu binec.Prea Sf.dr.Timotei Seviciu,editie ingrijita depr.prof.Simion Todoran;monah.Zamfira Constantinescu,edit.Sfaitei Episcopii Ortodoxe Romane a Ardealului,1995




293

se sileşte cu o mare smerenie să ne înduplece prin alegerea cea cu bună voie să nesuim la măsura Să dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsură omenească,dându-Se minšii noastre pentru a-i descoperii prešul, El dorind să ridice fireaomenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după har.Prin darul bunurilor de peste veacuri şi de peste fire, Dumnezeu se face neîncetat

om în cei vrednici. Dumnezeu care conduce lumea, cu o mare smerenie bate şiaşteaptă la poarta zidirii Sale, vrând să I se deschidă şi să fie primit. „Iată Eu staula uşă şi bat. De va auzi cineva şi de va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el‖ 414. Într-unii se naşte, în alšii sporeşte cu vârsta şi cu înšelepciunea, într-alšiipropovăduieşte, în alšii minuni săvârşeşte şi, în sfârşit, în alšii se schimba la fašă înlumina dumnezeiască, iar în alšii, foarte mulši din aceştia, neasemănat se chinuieşte.

414 Apocalipsa 3,20



294

5.4

Înstrăinarea de Dumnezeu. Păcatul şi urmările lui

Părinšii capadocieni au fost primii care au folosit termenul de înstrăinare. Eiau acceptat deopotrivă că lumea şi starea omului sunt înstrăinate. Ei au încercat săexplice în ce constă această înstrăinare, fašă de ce şi fašă de cine. Filosofia greacăşi concepšia biblică referitoare la păcatul primordial au ajutat pe Părinšiicapadocieni să formuleze concepšia lor vis-a-vis de cele gnostice. Considerăm că Părinšii au utilizat nošiunea de înstrăinare în antropologia lor, cunoscând bine învăšătura gnostică. Şi aceasta nu este î ntâmplător, deoarece Capadocia era oprovincie situată la confluenša dintre cultura greacă şi cea orientală. Cultura Irano-persană era bine cunoscută de capadocieni. Cultura greacă i-a ferit de misticăabisală orientală, oferindu-le măsura lucrurilor şi ferindu-i de rašionalismul secprofesat de filosofii greci din sec. al IV-lea. Nošiunea de înstrăinare nu o întâlnim

doar în antropologia Părinšilor, ci şi atunci când ei vorbesc de natura lui Dumnezeu,mai ales când ei prezintă consecinšele la care ajung ereticii. Înstrăinarea nu elegată întotdeauna de formalitate, ea exprimă opusul la ceea ce este propriu şinatural, dar mai ales, starea care se opune comuniunii existente între realităšilepersonale. Capadocienii sunt cei care au creat şi impus conceptul de persoană.Pentru aceasta au dat posibilitatea să se înšeleagă, într-o manieră nouă, şiconceptul vechi de înstrăinare.

La Sfântul Grigorie Teologul termenul de înstrăinare nu-l găsim des. SfântulGrigorie de Nazianz s-a ocupat mai mult de ereziile care au apărut în vremea sa,spunând despre Arie şi despre cei care I-au succedat (eunomiei) că ei au luatnošiunea de „nenăscut‖ pentru a defini natura lui Dumnezeu, au introdus în unitateanaturii dumnezeieşti înstrăinarea persoanelor unele de altele. Vorbind despredumnezeirea Duhului Sfânt, el îndeamnă să nu ne fie teamă de afirmašia potrivitcăreia Duhul este Dumnezeu, ci de înstrăinarea celor care spun blasfemii cu privirela El. Sfântul Grigorie Teologul apăra dumnezeirea Duhului Sfânt alături de cea aTatălui şi a Fiului. Afirmând ortodoxia tatălui Său, Sfântul Grigorie Teologul spunecă acela nu a căzut nici în sabelianism, nici în arianism, nemicşorând dumnezeirea,nedizolvând şi neînstrăinând unele de altele, nicidecum persoanele dumnezeieşti. Încuvântarea funebră la moartea Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie

subliniază strânsa legătură de prietenie dintre episcopul Cezarei şi credincioşii luica şi conştiinšă înalšă cu privire la responsabilitatea episcopului de care dădeadovadă Sfântul Vasile. El a învăšat credincioşii că armonia şi comuniunea cuepiscopul este garanšia mântuirii lor.

La Sfântul Vasile găsim mai des nošiunea de înstrăinare. Susšinând că nošiunea „nenăscut‖ exprima natura Tatălui, Eunomia ajunge la concluzia că întreTatăl şi Fiul există diferenšă de natură. Sfântul Vasile arată că numele Persoanelordumnezeieşti nu desemnează natura acestora. Mai mult, Apostolul Pavel a utilizat




295

cuvântul Duh pentru a-l desemna pe Mântuitorul:‖ Domnul este Duh şi unde este DuhulDomnului acolo este libertatea‖ 415. Aceasta arată ca comuniunea numelor nu indică înstrăinarea în natură divină, ci unitatea naturii Duhului cu cea a Tatălui şi a Fiului.Se spune că Dumnezeu este bun, Duhul deopotrivă bun, neavând o bunătateconfecšionată, ci una care există cu natura Lui. Cel care considera Duhul Sfânt că ş i

creatură s-a înstrăinat de Dumnezeu, spune Sfântul Vasile cel Mare. Combătându-ipe gnostici că Dumnezeu nu e creatorul răului, Sfântul Vasile spune că răul esteurmarea înstrăinării de Dumnezeu. Cât priveşte omul, Sfântul Vasile afirma că şistoicii, ca o rašiune naturală, are sămânša sa în noi, arătându-ne familiarizarea cubinele şi înstrăinarea de fapte vătămătoare. Omul actual nu mai este la fel întrutoate cu cel din momentul creašiei, iar aceasta se datorează înstrăinării prin păcat.

Orice păcat este boală pentru suflet, întunecare a minšii, înstrăinare deDumnezeu, familiarizare cu necunoaşterea şi noian de suferinša. Răul din lume şinenorocirile oamenilor î şi au izvorul în îndepărtarea de Dumnezeu prin păcat.Mântuirea nu vine decât de la Dumnezeu. Iconomia lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,cu privire la om constă în a-l ridica din păcat, în a-l readuce din starea de înstrăinare, consecinšă a neascultării. Constatăm că Sfântul Vasile este fidel stoicilor în ceea ce priveşte maniera de utilizare a nošiunilor de înstrăinare şi familiarizare.Cu toate acestea, el nu a lăsat un tratat de antropologie care ar fi putut să uşureze înšelegerea mai adâncă a ceea ce episcopul Cezarei înšelegea prin î nstrăinareanaturii umane. Tratatul de antropologie a fost scris de fratele său, Sfântul Grigoriede Nyssa, primul părinte care ne-a lăsat un asemenea tratat.

La el găsim cuvântul înstrăinare de peste cincizeci de ori. Ca şi la ceilalši doicapadocieni, el utilizează această nošiune când vorbeşte despre Dumnezeu.

Afirmând infinitatea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie afirma deopotrivă înstrăinarea Lui de orice limită; Dumnezeu este departe de orice început şi de oricesfârşit, dar şi de orice corupšie. În Tratatele trinitare, Sfântul Grigorie ne învašă că,dacă socotim că numele persoanelor divine indică vreo diferenša de natura întreele, ajungem să punem limite în natura dumnezeiască, care e nelimitată. NaturaFiului ar fi atunci înstrăinată de cea a Tatălui. Aceasta ne-ar obliga să acceptămmai multe naturi în Dumnezeu, dar nu vom putea să înšelegem niciodată de ce ofiinšă va primi prin naştere altă natură decât natura celui din care S-a născut. A nuaccepta că natura Sfântului Duh este Dumnezeu echivalează cu î nstrăinarea de

viaša potrivită naturii, dar dacă Fiul e împărat prin natura lui, Duhul Sfânt prin careFiul este una, are demnitate împărătească. Cine va putea înšelege atunci înstrăinarea de demnitatea împărătească în propria să natura. Familiaritatea curăul implică în mod necesar înstrăinarea de bine, în timp ce înstrăinarea de răuaduce din nou comuniunea cu Dumnezeu. Cel ce nu urăşte păcatul nu a ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu. Omul nu e o fiinšă neutră sau o fiinšă la care instinctul deconservare ar fi prima înclinare a naturii. El este o fiinšă care participă laDumnezeu. Scopul naturii umane nu este de a păstra pur şi simplu ceea ce a primitla creašie, ci progresul în ceea ce este mai bun prin desăvârşirea continuă a datului

415 II Corinteni 3, 17




296

ontologic. Libertatea omului nu se dovedeşte în autodeterminarea între ceea ce estepropriu şi ceea ce este străin naturii, ci în lucrarea fără de păcat, adică lucrareacare este expresia unei naturi diforme şi care nu prejudiciază comuniunea cuDumnezeu. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa termenul de înstrăinare nu are numaisensul de deteriorare existenšiala, ci şi de revenire din înstrăinare la cea de

sănătate spirituală. Păcatul protopărinšilor este o înstrăinare. Este o înstrăinareprimordială a omului, tipul şi posibilitatea altor genuri de înstrăinării (psihologicăsocială) pentru că ea echivalează cu intrarea în intimităte cu răul. Sfântul Grigorie înšelege revenirea naturii umane la starea dinainte de păcat că o nouă înstrăinare.De data aceasta înstrăinarea echivalează cu îndepărtarea, cu detaşarea de rău şide păcatul în care firea umană se împotmolise prin păcatul primordial şi cele carei-au survenit. Omul a fost creat de Dumnezeu că stăpân al lumii sensibile. Lui i sesupuneau toate. Trupul se supunea sufletului, iar sufletul lui Dumnezeu, în larg procesde participare a întregii creašii la Dumnezeu. Înaintea păcatului protopărinšilorexist

ă, dup

ă Sfântul Grigorie, o armonie perfect

ă în ceea ce era crea

šia

şi modul ei

de existenšă. Atunci moartea era absentă, boala nu exista, al meu şi al tău nici atât.La început cuvintele viclene erau în afara viešii oamenilor, după cum soarele eracomun şi aerul comun la fel şi harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu erau comună, nuexistă nimic ce ar fi putut domina. Şi încă altele asemenea acestora pe care nu levom putea prezenta în cuvânt.

Egalitatea cu îngerii, libertatea omului, contemplarea bunătăšiisupralumeşti, faptul că oamenii erau împodobiši cu frumusešea inefabilă a naturiifericite arată î n ei chipul dumnezeiesc care strălucea datorită grijii pe care o aveapentru suflet. În paradis omul nu avea nevoie să lucreze bunătăšile, ci să fie păstorul

lor. Ca păstor al lor, omul avea o responsabilitate plină de consecinše pentrupropria-i natura şi pentru natura lumii, responsabilitate care vine din faptul că elera chip a lui Dumnezeu. Dumnezeu era un fel de veghetor care veghea lumea. A fiveghetor este echivalent cu a fi părinte, a fi responsabil pentru ceva, pentru cineva.Numele dumnezeirii este acela de Părinte; nu e altceva decât puterea caresupraveghează şi care prevede toate, putere caracteristică şi neamului omenesc. Deaici deducem şi aspectul major a funcšiei omului în lume. Pomii din paradis din careurmau să se hrănească protopărinšii nu ofereau o hrană să poată satisfacepântecele, ci procurau cunoaşterea şi nemurirea, potrivit Sfântului Grigorie. În

paradis omul se găsea gol, dezbrăcat de orice vesmânt de piei moarte şi privea cudeplină siguranšă faša lui Dumnezeu şi nu judeca încă binele după gust şi după vedere, ci găsea desfătare numai în Dumnezeu şi se folosea în acest sens deajutorul pe care îl primise – femeia. Goliciunea din paradis nu ar reprezenta lipsade veşminte, ci „gol‖ este luat că starea de curăšie, fie curăšia binelui neamestecatăcu răul, fie curăšia morală a omului înainte de păcat. Calitatea omului de stăpânitorfašă de univers va fi deformată de ruşinea păcatului pentru care responsabili vor fi,deodată, protopărinšii şi diavolul, care a semănat în noi sămânša necredinšei.Păcatul a fost, în consecinšă, un act care angajează persoana umană în totalitateaei, nefiind numai greşeala doar a uneia din facultăšile sale. „Expresia din Sfânta




297

Scriptură «din tot pomul» exprima ideea de universalitate, adică tot pomul reprezentatoši pomii sădiši de Dumnezeu al căror fruct este viaša.‖ 416 În Scriptură se facediferenša între cunoaştere şi discernământ. Un om cu dispozišiile sufletului maidesăvârşite şi cu simšurile disciplinate poate să discearnă cu bună ştiinšă binele derău. Discernământul este propriu omului duhovnicesc. Cuvântul cunoaştere nu pare să

desemneze peste tot ştiinša şi informašia, ci mai degrabă o dispozišie interioară fašă de ceea ce ne este plăcut. Răul nu se prezintă niciodată în goliciunea lui aşacum este realmente. Răutatea ar fi fără eficacitate dacă nu s-ar colora cu oanumită frumuseše care excită pofta în cel ce se lasă înşelat. Răul ni se prezintă întotdeauna sub forma de amestec: în adâncurile lui el šine moartea ca pe o cursă,dar printr-o iluzie înşelătoare ni se înfăšişează sub o aparenšă de bine. Pofta careduce spre rău ca şi cum ar fi un bine e numită de Scriptură cunoaşterea binelui şi arăului. Cuvântul cunoaştere vrea să explice această dispozišie interioară şi acestamestec. Nu există nici un rău absolut pentru că bunătatea i se arată în jur, nici un

bine fără amestec pentru că răul se află ascuns în interior, ci un amestec deamândouă, acesta este rodul pomului interzis.Răul se prezintă în aşa fel încât îl luăm drept un lucru, dar în experienša se

arată cu totul altceva: cunoaşterea lui, adică intrarea în contact cu el prinexperienšă, este începutul şi fundamentul moršii şi al stricăciunii. Cunoaşterea bineluişi al răului, după Sfântul Grigorie, nu trebuie înšeleasă în sens modern al cuvântului.Nu e o cunoaştere care se înscrie în ordinea lui „a şti‖, ci în ordinea lui „a fi‖. Înlimbajul Scripturii, cunoaşterea nu e sinonimă nici cu ştiinša, nici cu discernământul,nici cu informašia.

Ştiinša implică o sumă de cunoştinše, informašii. Ştiinša se referă la

cunoştinše, care descriu realitatea uneori în mod abstract, însuşite printr-un procesmetodic de informare. Scopul acestei informări are o finalitate în practică, prinrealizarea experimentelor, ce validează cunoştinšele corecte.

La Sfânta Scriptură nu e vorba totuşi de o cunoaştere ştiinšifică a binelui şia răului. Mai mult, în Scriptură cunoaşterea binelui şi răului nu înseamnă ştiinša abinelui şi a răului, nu e o elaborare conceptuală şi abstractă care ar exclude saupreceda existenšă, ci un gen de experienša cu o realitate, alta decât a noastră.Orice cunoaştere este o lucrare în contact, după cum cunoaşterea lui Dumnezeu nu eo elaborare mentală, ci o participare la Dumnezeu, la fel cunoaşterea binelui şi

răului e o experienša existenšială, care echivalează cu o intrare pe o anumită calecare nu îi este indiferentă naturii umane. Gnozia e o legătura, un amestec cu o altărealitate. Sfântul Grigorie spune că este atitudinea interioară pe care o avem fašăde ceva sau cineva care ne place. Cu alte cuvinte acest gen de cunoaştere cere întotdeauna existenša iubirii fašă de obiectul cunoaşterii. Cunoaşterea în sensulSfintei Scripturi înseamnă a fi în comuniune cu un altul sau cu ceva şi a trăi aceastacomuniune.

416 Patologie Greaca 90,17-Curs de ascetica şi mistica crestina a pr.prof.D.Staniloae,p.26




298

Discernământul este o calitate a omului duhovnicesc. A fi duhovnicesc înseamnă a depăşi nivelul dezorientării senzoriale, a îndrepta funcšionalitateasimšurilor spre unitatea spiritului şi a avea experienša spiritului.

Discernământul tine de inteligenšă, dar eticul este cel care determinăcalitatea oricărei judecăši. Discernământul este o înšelepciune, expresie a prezenšei

noastre în înšelepciunea care a făcut şi susšinut universul. A fi înšelept înseamnă a fi în înšelepciunea lui Dumnezeu. Înšelepciunea omenească este imitarea celeiadevărate. Iar cea adevărată nu este alta decât înšelepciunea care vegheazăuniversul. Înšelepciunea omenească este, deci, faptul de a ne găsi în înšelegerealucrurilor adevăratei înšelepciuni. Lucrarea acestei înšelepciuni este desigur, după părerea mea, incoruptibilitatea sau fericirea sufletului, curajul, dreptatea, oriceurme şi orice sens înšeles conform cu virtutea. Discernământul este dreaptă judecată,o preocupare constanšă a ascešilor; e recunoscut ca o lucrare a minšii care suferă influenša sălăşluirii lui Dumnezeu în ea. Trebuie a avea pe Dumnezeu în tine sau a fi în Dumnezeu pentru a cunoa

şte în adev

ăr lucr

ările Lui sau ceea ce nu e lucrarea Lui.

Trebuie să fim în Duh pentru a estima duhovniceşte lucrurile, astfel spus a leestima în perspectiva sufletului a cărui viaša este aceea de a fi cu Dumnezeu. A fiprezent în Duh înseamnă a participa la Duh, a te ridica la înălšimea Lui şi a fi întăritde puterea Sa. Aceasta înseamnă a privi realitatea de sus şi să nu te amesteci cucel de jos. A fi înšelept înseamnă să activezi în acord cu virtutea, iar noi ştim că virtutea absolută este Dumnezeu. Pentru ca să fii înšelept trebuie să acšioneziconform cu voia lui Dumnezeu, adică să ai o viašă fără patimă urmând porunciledumnezeieşti. În acest scop trebuie să discernem ceea ce este plăcut în fašă luiDumnezeu de ceea ce este dezgustător. Trebuie să examinăm dacă plăcerea se

oferă simšurilor sau minšii. Plăcerea sufletului este virtutea. Gândirea trebuie să fie îndepărtată de ceea ce este mai rău şi instruită în aşa fel încât să-şi î mprospătezeceea ce este mai bun. Discernământul este un element fundamental în procesuldesăvârşirii. El este o funcšie a spiritului uman care trebuie să se exercite înmomentul fiecărei acšiuni.

Discernământul este o cunoaştere spirituală care nu cere întotdeaunacontactul trăit cu o altă realitate pentru ca omul să descopere caracterul acesteia, ciomul care are experienša Duhului lui Dumnezeu prin discernământ poate lansajudecăši şi evaluări înzestrate cu perspectiva asupra a ceea ce-l înconjoară.

Judecată nu e nici dreaptă nici adevărată atâta timp cât omul se dedă plăcerilor şibucuriilor trupeşti. Discernământul între bine şi rău, în calitate de judecată careoperează în domeniul realităšilor spirituale, nu este posibilă în afara înšelepciunii luiDumnezeu, ci în înšelegerea adevăratelor lucrări ale Lui. În absenša trăirii prezenšeilui Dumnezeu nu există nici înšelepciune, nici discernământ. Garanšia înšelepciunii şi adiscernământului o constituie tocmai prezenša puterii de judecată în ordinea înšelepciunii lui Dumnezeu, nu abandonarea în lumea simšurilor sau în universulfanteziei. Facultatea de a cunoaşte şi de a discerne este proprie celui care estediform în suflet şi care primeşte în sine pe Dumnezeu. Numai sufletul unit cuDumnezeu ajunge la o înšelegere superioară a realităšii.




299

Măsura cunoaşterii lui Dumnezeu este în noi prin funcšionarea normală adarurilor cu care Dumnezeu a împodobit natura omului. Pe măsură ce imită modeluleste posibilă şi cunoaşterea adecvată şi adevărată a lumii. Păcatul este consecinšă unei lipse de discernământ, deci a adevăratei cunoaşteri pentru că această lipsă decunoaştere este mai întâi lipsa de recunoaştere a lui Dumnezeu. Adevărata

cunoaştere nu este cea care are drept criteriu experienša individuală a fiecăruisubiect determinată uneori numai de senzašii şi dorinše, ci aceea care începe maiprofund şi înainte de toate cu cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienša prezenšeiLui. La originea cunoaşterii binelui şi răului trebuie să fie un discernământ încunoaşterea lui Dumnezeu şi independenša de înšelepciunea Lui. Modul omului de aacšiona în ceea ce priveşte binele şi răul n-a fost informašie, ci cunoaşterea unuielement eterogen, cunoaştere lipsită de discernământ. Lipsa de discernământ cuprivire la bine face ca multe lucruri să nu mai existe pentru păcătoşi.

Sfântul Grigorie face analiza diverselor nošiuni legate de cunoaştere.

Libera alegere implică un rašionament, care e fals atâta vreme cât nu e

sinonim cu înšelepciunea. Un atare rašionament este o judecată lipsită de minte. A fi înšelept este acelaşi lucru cu a avea minte, dovada că oamenii nu au minte, şi nu efaptul că alegerea liberă se mişca printre cele rele în mod liber spre ceea ce estelipsit de importanšă, ci faptul că cu toate că sunt înzestraši cu putere de judecată, eise află totuşi în afară de bună cugetare.

A gândi corect înseamnă a gândi în perspectiva binelui. Încălcând porunca,omul face nu numai experienša unei realităšii străine fašă de Dumnezeul care l-acreat, ci şi dovada unei confuzii: în experienša protopărinšilor nu era vorba de înšelegerea celor două contrarii (binele şi răul), ci de una şi aceeaşi realitate care

se prezintă deodată că bine şi ca rău.Răul, neavând substanšă, nu e decât o existenšă parazitară agitată de

creatura lui Dumnezeu, bună la început, devenită deficitară în ceea ce priveştebinele prin îndepărtarea de Dumnezeu. Un alt aspect al păcatului protopărinšilorpriveşte puterea liberei alegeri. Omul fiind înzestrat de Dumnezeu cu voinša liberă poate să aleagă ceea ce crede el că este bine în viaša. El poate să aleagărespectarea legii morale şi a tuturor regulilor care impun o viaša creştină, după cumpoate să le respingă mergând pe o cale opusă celor dumnezeieşti. Mişcarea liberă rău utilizată de către oameni a devenit organ al păcatului. Însăşi înclinarea liberă a

puterii de judecată, după ce s-a prăvălit spre erezia răutăšii într-un chip nestăpânit,s-a făcut ispită a sufletului, care a îmbrăšişat mişcările pătimaşe ale naturii în loculcelei înalte şi cinstite. Scriptura acuza libertatea (care în calitate de dar a luiDumnezeu, este bună), dar care a devenit rea pentru că a preferat tocmai ce -i erapotrivnic. Eclesiastul spunea că totul e deşertăciune, indicând şi cauză: nu Dumnezeueste autorul deşertăciunii, ci libera alegere a omului, pe care a numit-o şi minte. Elacuză această minte că nu ar fi fost deşartă de la început (altfel ar fi fost în afară de orice acuzašie), ci pentru că, întorcându-se de la Dumnezeu, s-a separat dearmonia lumii. Păcatul este şi urmează consecinšă unei false independenše şi a uneialegeri libere lipsită de sens.




300

Este neascultarea fašă de un principiu obiectiv, principiu care nu distrugelibertatea omului, ci care îi dă o structură şi o ordine ca ea să ajungă la un scopviabil. Nu este atât o funcšie a spiritului uman, cât o stare de spirit. Este oindependenšă care nu e totuşi echivalentă cu autonomia fašă de Dumnezeu.

Este independent cu adevărat cel independent de păcat, cel căruia păcatul

îi este străin, nu cel familiarizat cu păcatul, nici cel ce-şi căută independenša înafara ordinii stabilite de Creator.

Păcatul este consecinšă a lucrării libere a omului care s-a voit independentfašă de Dumnezeu şi nu fašă de rău. În realitate este vorba de un abuz a libereialegeri, o pervertire a raporturilor stabilite de Dumnezeu în faptul crea šiei.Libertatea de alegere nu e o funcšie ce ar exclude rašiunea sau care ar dominaaspectul reflexiv al funcšiei umane. Cei ce sunt în Hristos au murit împreună cu elfašă de păcat şi vor î nvia cu trupul duhovnicesc ca să fie asemenea Lui şi cu El înveci. După cădere, cea dintâi şi mai grozavă pierdere pentru oamenii zidiši deDumnezeu, a urmat regretarea Sfântului Duh, întrucât ei au devenit vr

ăjma

şi ai lui

Dumnezeu. Fără darul Sfântului Duh sufletul se depărtează de la chipul drept algândurilor spre răspântii rătăcitoare, se perverteşte spre poftirea oricărui rău, se îmbolnăveşte din cauza schimbării gândurilor lui spre rău, din cauza năzuinšelor luinecuvântătoare şi din cauza mândriei lui irašionale.

„Strămoşii noştri au cunoscut goliciunea, au pierdut liniştea, au devenitsăraci, cerşetori, în locul cunoştinšei divine. Mintea şi gândul lor, aceşti ochiduhovniceşti, s-au întunecat. Adam a început să se uite la cele văzute, cu ochipătimaş, cu ochi trupeşti". Libera alegere este facultatea sufletului a căruifuncšionalitate este direct proporšională cu natura omului. Ea are limite în măsura în

care natura înzestrata cu putere de alegere liberă, are limite. Natura omuluiacšionează între originea şi scopul ei. Numai în Dumnezeu libertatea de alegere î şigăseşte limitele activităšii ei sau, altfel spus, Dumnezeu este garanšia independenšeialegerii libere. Omul prin natură este o fiinša cu voinša liberă limitată, facultăšilesale personale vor fi nelimitate atâta vreme cât ele fac experienša lui Dumnezeu,atâta vreme cât omul recepšionează prezenša Lui. Natura omului de la creašie tindespre mai multă existenšă, spre mai multă afirmare de sine. Libertatea de alegere nue o formă de activitate limitată la dimensiunea orizontală a omului, ci o formă demişcare şi activare a unei fiinše create la frontiera dintre neant şi fiinšă, dintre mai

pušin şi mai mult, dintre bine şi mai bine, dintre bine şi rău.Prin natura sa omul are chemare să se structureze după Fiinšă, după Bine şidupă Viašă; omul are această posibilitate, dar are şi posibilitatea contrariului.Alegerea liberă face posibile opšiunile minšii care se lasă duse fie spre rău, avândperspectiva neantului, fie în universul binelui, al fiinšei spre un grad mai mare dedesăvârşire. Când mintea omenească se află în afara Duhului lui Dumnezeu,nošiunea de bine poate fi atribuită fie binelui adevărat, fie binelui fals. Omul nu se înşeală în ceea ce priveşte numele şi judecata binelui. Chiar când alege răul el vreasă aleagă binele pentru că aparenšele oferă destule motive pentru a aveaimpresia că face o alegere rašională. Omul trebuie să aibă ca punct de referinšă în




301

alegerea făcută pe binele suprem, adică pe Dumnezeu. Libertatea de alegere cafuncšie a spiritului uman acšionează normal numai când are în vedere două considerente: înlăturarea determinărilor sensibile cu semnificašie morală negativă şiintegrarea liberei alegeri în sistemul ordinii morale stabilite de Creator. Greşealamorală a libertăšii de alegere constă în faptul că ea a acšionat într-un moment de

independenšă individuală şi egocentrică ce a făcut-o să fie independentă deDumnezeu, şi nu de rău. Dacă natura omului este liberă, atâta vreme cât se află înprocesul de participare la Dumnezeu, funcšiile spiritului uman nu sunt cu adevăratlibere decât atunci când acšionează în sensul libertăšii naturii. Voinša a acšionat rău încălcând disciplină, norma morala, nesocotind funcšionalitatea normală aautodeterminării şi pervertind mişcarea firească a naturii prin supralicitarea iluzoriea acesteia. Prin folosirea libertăšii voinšei împotriva poruncii s-a acšionat împotrivaacesteia, s-a acšionat împotriva chemării naturii omului.

După Sfântul Grigorie ordinea morală condišionează modul de a exista afiin

šei umane. Prin c

ălcarea poruncii

şi neascultarea fa

šă de voia lui Dumnezeu, care

vrea să fim în orice moment credincioşi, omul a redus criteriul deciziei şi acšiuniimorale la o individualitate întoarsă oarecum spre sine, răul neimpunându-se dinafară, ci prin interiorul unei naturi, a unei libertăši a cărei măsură de a acšiona n-amai fost porunca lui Dumnezeu.

Păcatul reprezintă o pervertire a finalităšii dorinšei din cauza plăceriisimšurilor care s-au interpus ca o ceašă între ochii sufletului şi frumusešeadumnezeiască.

Orice lipsă de unitate a elementelor care compun omul duce ladezorientarea interioară a fiinšei şi la pierderea echilibrului dat până la acel

moment de rašiunea virtušii, zămislind patimi. Mintea pierde controlul celorlaltefuncšii ale fiinšei atunci când senzašia care tinde spre plăcere se instituie ca uncriteriu de evaluare a realităšii. Pentru că simšurile privesc spre plăcere, mintea fiind împiedicată de plăcere să privească spre virtute, simšurile devin principiu al răuluipentru că mintea, dominantă de foršă a simšurilor, a acceptat cu privire la bine ojudecată lipsită de sens.

Senzašia nu este un criteriu singur al binelui. Dacă simšurile orientate spreDumnezeu s-au slăbit prin plăcere şi dacă idolatria formei a pătruns înăuntrulputerii de judecată prin ochi, atunci mintea este învinsă de atâtea gânduri. Simšurile

care nu au putere prin ele însele, dar care pot deveni complice cu cei din afară şimintea care este slăbită când nu se află în armonie cu toată fiinša, nu mai poatevedea frumusešea divină.

În căderea omului, o mare responsabilitate a avut-o diavolul. În calitate decădere operată de diavol, păcatul este rodul unei duble invidii a Satanei: invidiafašă de Dumnezeu şi fašă de demnitatea omului. Omul avea de la Dumnezeubinecuvântarea dumnezeiască ce îl întărea, bucurându-se de o condišie superioară pentru că el fusese însărcinat să domnească peste pământ şi peste tot ce-l înconjoară; el era frumos din punct de vedere al formei, dat fiind că fusese creatchip al frumusešii arhetipale. Natura omului era fără patimă pentru că era copia




302

Celui nepătimitor; el se hrănea prin arătarea fašă către fašă (Dumnezeu-omulcreat). Toate acestea erau o hrană care aprindea în cel potrivnic patima invidiei.Cel potrivnic nu putea să-şi realizeze planul prin forša şi prin folosirea violentă aputerii sale, căci binecuvântarea lui Dumnezeu depăşea forša lui. Diavolul apelează la unele şiretlicuri pentru a-l separa pe om de puterea lui Dumnezeu, care-i dădea

vigoare, şi astfel să-l câştige pe om de partea lui. Diavolul vrea să piardă omul în întregimea lui, tocmai pentru aceasta el se adresează deodată atât sufletului, cât şisimšurilor. Satana seduce pe protopărinši cu divinitatea. Sensibilitatea se întoarcedinspre Dumnezeu spre creatură, iar sufletul se umple de mândrie, orgoliul fiind o„urcare în jos.‖

A deveni Dumnezeu, nu prin harul Lui, ci prin deliciile lumii, înseamnă aacšiona nu numai contra lui Dumnezeu, ci şi contra naturilor şi aspirašiilor Sale. Dinpunct de vedere al naturii, niciuna din facultăšile unei fiinše nu depăşeşteposibilitatea propriei sale naturi, ci orice dezvoltare este o lărgire a posibilităšilorfiin

šei, neexcluzând totu

şi limitele sale. Înc

ălcarea poruncii este echivalent

ă cu

încălcarea posibilităšilor şi aspirašiilor naturii, este refuz de a mai rămâne în unitatecu Duhul lui Dumnezeu. Încălcarea poruncii nu este vina trupului, ci a omului trup şisuflet: nu trupul este acela care s-a rătăcit, ci omul în întregime a fost tulburat,pornind de la suflet. Trebuie precizat că sufletul s-a pierdut înaintea trupului pentruca păcatul este neascultarea liberei alegeri, şi nu a trupului. Păcatul apare ca unact în care inteligenša, puterea de judecată, temperamentul, sentimentele şiaspirašiile spre mai bine au acšionat şi conlucrat împreună spre un scop, cu toate căacest scop era absurd. Este vorba de un act moral în care toată personalitateaomului a fost implicată. Sfântul Grigorie de Nyssa nu acceptă ideea lui Filon,

reluată de Părinšii alexandrini, că păcatul ar fi constat în legătura trupească dintreprotopărinši. Păcatul strămoşesc nu este o simplă greşeală de ordin moral care va ficorectată mai curând sau mai târziu. Este mult mai mult decât legătura trupească „interzisă‖ de vreo lege. Păcatul strămoşesc este consecinšă unui act care a pus îndirecšie, am putea spune, Slava lui Dumnezeu, sfinšenia şi iubirea Lui. Actul moraleste răspunsul unui întreg psihosomatic şi nu o atracšie deosebită sau vreoexperienšă trupească; este răspunsul la o situašie, este aspectul unei orientări spreun scop. A slăvi pe Dumnezeu înseamnă a sfinši în viašă numele Lui. Omul sfinšeştenumele lui Dumnezeu prin mărturia pe care o dă puterii Lui despre propria-i virtute.

Cinstea pe care omul o dă lui Dumnezeu, potrivit dreptei judecăši, nu este altadecât legătura de dragoste cu el şi mărturisirea bunătăšilor Lui.Omul înşelat lasă de-o parte o experienšă trăită pentru o altă care se

anunšă doar. Dintre pomii lui Dumnezeu, cel ce se află în mijloc este viaša, în timp cemoartea nu e sădită şi nu are rădăcini, neavând loc nicăieri. Dar ea se sădeş te înlipsa viešii, când cei vii încetează să se mai împărtăşească de ce este mai bun.Pentru că viaša se află în mijlocul pomilor dumnezeieşti şi prin lipsa acesteiasubzistă firea moršii. Prin păcat omul s-a despăršit de abundenša roadelor, de totfelul de bunătate, s-a umplut cu rodul care aduce stricăciunea, şi îndată a murit




303

pentru viaša mai bună, schimbând viaša dumnezeiască cu cea nerašională şidobitocească.

Viaša este cea sădită de Dumnezeu, nu moartea. Mai mult, viaša apare caun dar a lui Dumnezeu şi omul o păstrează activând acest dar prin participarea laceea ce este bun. Orice lipsă de participare la Dumnezeu, la viašă aduce după sine

pătrunderea contrariului, a răului şi a moršii. În sufletul omului nu există loc decâtpentru prezenša lui Dumnezeu. Nu există loc nici măcar pentru propriul „eu‖absolutizat. Atitudinea pe care omul o are fašă de viašă, modul prin care încearcăsă o aibă, participarea prin iubire sau posedare egoistă, aduce în el rodul atitudiniisale. Pierderea familiarităšii cu Dumnezeu este o înstrăinare. Înstrăinarea deDumnezeu nu este doar un fenomen care priveşte numai raporturile omului cuexteriorul, ci un fenomen ce dă orientarea existenšei sale, este îndepărtarea desinea lui, e înstrăinarea de el însuşi. Omul înstrăinat de bine, de viaša şi deDumnezeu introduce răul şi moartea acolo unde ele nu existau. Păcatul e o

înstrăinare, dar totodată un aspect al procesului de distanšare a omului fa

šă de Cel

cu care se familiarizase. Pierderea familiarităšii cu Dumnezeu este păcat pentru că ea este ruperea conştientă a participării şi comunicării cu El. Este o pierdere a stăriinaturale unde lipsa de credinšă, echivalentă cu lipsa de iubire adevărată, întoarceparticiparea la fiinšă prin împroprietărire a ceea ce nu este, iar comunicarea cuDumnezeu duce la ataşarea de creatură.

Neascultarea de legea lui Dumnezeu şi disprešul fašă de planul cel înalt alLui sunt echivalente cu separarea de hrană (hrana paradisului era viaša) şi cuumilinša. Umilinša este la rândul ei o fărădelege, o absenšă a principiului ordonatorcare păzea pe protopărinši să nu cadă în afara intimităšii cu Dumnezeu. În „Marele

cuvânt catehetic‖, Sfântul Grigorie precizează că omul a pierdut libertatea şi încrederea filială pe care o avea în faša lui Dumnezeu, primând în locul acesteiaruşinea. Observăm retorica şi observašia fină psihologică a fostului avocat, dar şiinfluenša maeştrilor săi Origen şi Sfântul Vasile cel Mare. Acesta din urmă nuconsideră că păcatul s-ar fi petrecut în cer. „A trăi sus‖ indică o viašă cerească, darnu înšeleasă din punct de vedere spašial, dat fiind că voinša şi privirileprotopărinšilor erau orientate spre cele de sus. Omul a fost chip a lui Dumnezeu,capabil să meargă întru cele de sus, să trăiască în horă îngerilor, capabil sătrăiască pe pământ bucuria cerească. El se face după chipul pământului prin

devenirea conştiinšei pe care o avea fašă de sine şi prin răsturnarea dimensiunilorcu adevărat dumnezeieşti. "Printre consecinš ele păcatului se număra şi pierdereachipului lui Dumnezeu. Dumnezeu creându-ne a imprimat în noi bunăt ăš ile propriei Salenaturi ca o pecete într-o ceară. Dar răul răspândindu-se în jurul chipului diform l-af ăcut f ără utilitate pentru binele care a fost ascuns sub valori întinate‖ 417. Omul,această fiinša mare şi prešioasă, a căzut din propria lui demnitate, a suferit ceea cese întâmplă celor care căzuši într-o mlaştină văd frumusešea lor mânjită de noroi, încât devine de nerecunoscut chiar şi pentru prieteni. Omul căzut în mlaştinapăcatului a pierdut privilegiul de a fi chip a lui Dumnezeu cel nestricăcios.

417 Sfântul Simion Noul Teolog:‖Telul vieții creștine‖ Comorile Pustiului,Editura Anatasia 1996,p.16




304

Pierderea chipului este înšeleasă metaforic. Este pierderea posibilităšilor deexersare a darurilor primite prin creašie, din cauza interpunerii noroiului păcatelor,adică a unui element necreat de Dumnezeu între chip şi prototip. Faptul că răul s-apus pe fašă omului ca o mască hidoasă, nu înseamnă că omul a pierdut calitatea depersoană. Prin păcat omul nu pierde chipul că dat ontologic al fiinšei sale, ci

posibilitatea de a face funcšionale darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi de arecepta frumusešea prototipului din cauza răului care a învăluit ca un noroi fašă chipului.

Înainte de păcat chipul lui Dumnezeu strălucea în toată natura omenească;după cădere chipul nu se mai află decât în poršile cele mai sublime ale fiinšeinoastre. Alungarea din paradis nu este urmarea răzbunării lui Dumnezeu, ci onecesitate a păcatului pentru că paradisul, locuinša a celor vii, nu primeşte pe ceimorši prin păcat. Starea de moarte nu se referă numai la faptul că moartea ne-adevenit o realitate iminentă, ci este starea naturii afectată şi hăršuită continuu desemnele mor

šii. Sfântul Grigorie consider

ă c

ă toate func

šiile care contribuie la

menšinerea în existenšă a speciei umane sunt patimi, fără ca acestea să fie în modnecesar păcate. Mânia nu poate fi un punct de asemănare între Dumnezeu şi om.Plăcerea nu va putea să definească natura transcendentă şi laşitatea, îndrăzneala,pofta după cele mai mari, bunătatea. Toate instinctele de apărare care servesc lapăstrarea viešii animale, mutate în viaša umană suscită pornirii pătimaşe. Omul apierdut prin păcat egalitatea cu îngerii, posibilitatea de a se mişca în sferelesuperioare, deci comuniunea cu î ngerii. Sfântul Grigorie subliniază că puterea dejudecată pusă în serviciul mişcărilor instinctive ale naturii se îndobitoceşte în aşamăsură că uneori putem ajunge la o mulšime de absurdităši prin întoarcerea chipului

lui Dumnezeu din noi către chipul fiarei. Pierzând frumusešea dumnezeiască, omul s-a transformat în fiară spre asemănarea cu natura necugetătoare, făcându -seleopard şi leu prin preocupările sale reale. „Funcš iile sufletului devin organe alevirtuš ii sau ale păcatului printr-o mişcare a liberei alegeri, după cum fierul semodelează după bunul plac al meşterului, devenind fie sabie, fie unealt ă agricolă.Toate mişcările (funcš ii sau altele) naturii cuget ătoare pot deveni virtuš i şi conformefrumuseš ii chipului dacă vor fi îndreptate spre cele î nalte de către puterea spiritului.Mişcările naturii prin ele însele nu sunt nici bune nici rele, dar pot deveni şi una şialta‖ 418.

În general, Sfinšii Părinši au exprimat dorinša de întoarcere spre Dumnezeudin necesitatea lui de a colabora cu Creatorul său pentru a învinge greutăšile viešii.Ideea că pofta omului se va sătura de viaša dusă într-un šinut străin exprimă convingerea că până la sfârşitul lui, omul se va întoarce la Creatorul său chiar prinintermediul veşmintelor de piele. Sfinšii Părinši folosesc termenul de patimănepăcătoasa atunci când vorbesc despre afecte. Noi înšelegem toate funcšiilepsihosomatice ale omului a căror bună funcšionare face ca acesta să trăiască foamea, setea, văzul, auzul, funcšia reproducerii, ele nefiind rele prin ele însele.

418 Pr.prof.dr.V.Raduca:‖Antropologia Sfantului Grigorie de nyssa‖ Editura Scripta ,Buc.1996,p.217




305

Afectele, pentru cel care va acšiona conform funcšiilor sale duhovniceşti, vor devenicolaboratori în realizarea virtušilor.

Tunicile din piele în care omul era îmbrăcat nu au fost o pedeapsă; ele auun caracter medicinal. Viaša umană în condišia specificată de ceea ce au adus în eatunicile de piele, nu este, după Sfântul Grigorie, viaša întru totul adecvată naturii

umane. Tunicile vor fi lepădate în viaša de dincolo, acolo unde sufletul va fi curativde tot ceea ce nu face parte din natura lui. Separarea de Dumnezeu nu înseamnăintrarea imediată în neantul existenšial, ci mai întâi într-un spašiu de unde binelecurat, identic cu viaša adevărată este absent, intrarea într-un spašiu de bine şi rău,confuză şi sfâşiată între cele două contrarii. Dumnezeu nu există în rău! Neexistenšaeste faptul de a nu te găsi întru bine. Primul fel de moarte este echivalent curuperea comuniunii primordiale cu Dumnezeu, pierderea posibilităšii de a nu maimuri şi a familiarităšii cu binele. A două moarte constă în separarea sufletului detrup. Aceasta nu e o tragedie; ea trebuie în šeleasă ca pe o curăšie de rău. Dacă

prima moarte este creată oarecum de om datorită relei cugetări şi neascultării,neavând o rašiune de a fi, a doua este impusă de Dumnezeu cu o motivašieprofundă: pentru ca păcatul să nu se eternizeze, vasul prezent se destrăma înmoarte printr-o mai bună purtare de grijă pentru ca, după ce răutatea va fi îndepărtată, natura umană să fie reconstituită în viaša restaurată de la început,fără să mai fie amestecată cu răul. Dumnezeu, olarul care poate sparge vasul,pentru a-l reface după propria voinša, doctorul care cunoaşte bine atât efectulotrăvirii, cât şi antidotul ei, poate îndrepta spre un scop rašional orice lipsă deminte a creaturii. Răul şi moartea nu vor fi îndepărtate din viaša omului dacă omulnu se întoarce şi face cale inversă din direcšia păcatului. Lucrarea mântuitoare a lui

Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească pe care o umple cu dumnezeirea Luişi o eliberează de afectele, pătimirile şi moartea, de pe urma păcatului strămoşesc.



306

5.5 Pocăinša. Întoarcerea. Restaurarea omului.

„Mântuirea nu o putem primi decât în Dumnezeu sau cu o înveşnicire a relaš ieipersonale cu El, relaš ie prin care ni se comunică şi primim în mod liber darurile şiputerile viešii adevărate şi inepuizabile‖ 419. Actele Lui mântuitoare sunt ocaracterizare şi o manifestare mai vădita a acestor implicašii. În ordinea simplă aviešii omeneşti, sunt fapte care indiferent de ce om au fost săvârşite, au prin elerepercusiuni importante asupra celorlalši oameni. Un om a întemeiat un stat, oinstitušie, a făcut o operă de artă. Noi oamenii nu putem obšine mântuirea prinaceste fapte, indiferent de omul care a pus baza unei institušii sau care a realizat ooperă, având un caracter prelungit într-un mod sau altul. Iisus Hristos mântuieşte El însuşi ca persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de persoană dumnezeiască devenită accesibilă ca om, este unicul izvor de putere care ne eliberează de păcat

şi de urmările lui, î ntre care cea mai gravă este moartea. Creştinismul nu ne lasă încadrul puterilor noastre umane limitele şi nici nu ne vorbeşte de închipuirile puteriiimpersonale de care tot noi vom dispune prin oarecare tehnici, ci de Persoană reală, a lui Dumnezeu Cel î ntrupat, ca izvor a toată viaša, al viešii desăvârşite şieterne. „În creştinism nu se poate vorbi de o învăšătura mântuitoare şi nu ne mântuimprintr-o lege, nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui IisusHristos‖ 420.

Iisus Hristos se mai numeşte şi Mântuitor. Nici un alt întemeietor de religie nue şi nu se numeşte mântuitor, ci legiuitorul sau învăšătorul acelei religii. Fără îndoială că Iisus este Mântuitorul lumii, întrucât este Fiul lui Dumnezeu, căci numai înDumnezeu este puterea mântuirii şi viaša de veci. Iubirea Lui fašă de oameni,dragostea Lui deosebită fašă de aceştia se explică prin faptul că este Fiul luiDumnezeu. Întrucât El lucrează asupra noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şicu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea î n care e activă întreaga Sfânta Treime cuiubirea Ei. Oamenii sunt mântuiši nu ca nişte obiecte, ci prin acceptarea liberă acomuniunii lor cu Hristos şi în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. Toată mântuirea aremarca unor relašii personale între Hristos şi prin El, între Sfânta Treime şi oameni.

Creştinismul este personalist; el înseamnă mântuirea persoanei umane prinPersoana supremă. El crede în valoarea netrecătoare a persoanei. Dar Persoana lui

Hristos ne mântuieşte printr-o lucrare de transformare a noastră, prin săvârşireaanumitor fapte transformatoare sau făcându-şi eficientă iubirea sa prin astfel defapte. Numai Hristos, ca persoană de neînlocuit, ne poate mântui.

Lucrarea de restabilire şi de îndumnezeire a firii proprii este în acelaşi timplucrare de slăvire a lui Dumnezeu, căci în natura omenească restabilită şi îndumnezeită se arată slavă lui Dumnezeu, şi natura însăşi slăveşte pe Dumnezeu.

419 Pr.prof.dr.V.Raduca,idem op.cit.,p.220420 Idem op.cit.,p.222




307

Slava Lui se face vădită în eliberarea omului de păcat. Oamenii încetează de amai fi duşmanii lui Dumnezeu odată ce Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu prin trupulSău. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ridicarea noastră la comuniunea directăcu Sine, El nu se poate să nu se afle şi să nu se manifeste şi ca om în relašia deascultare cu Tatăl, să nu umple firea Sa umană de dumnezeirea Sa şi să nu

realizeze şi să promoveze activ relašia Sa cu oamenii. Prin cele trei activităši aleSale de Învăšător, Arhiereu şi de Împărat putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Căci oamenii trebuie să fie luminaši ca să meargă şi cu voia lor pecalea care îi duce la Dumnezeu, trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şiDumnezeu printr-o renunšare la orgoliul lor şi la plăcerile egoiste. „În cele trei slujirimântuitoare a lui Hristos, învăšătorească, arhierească, împărătească, trebuie să š inemseama de ordinea cronologică şi reală a actelor mântuitoare din cadrul fiecăreislujiri‖ 421. În toată lucrarea Sa, Hristos manifestă întreită relašie cu natura Saomenească, cu Tatăl şi cu oamenii şi prin lucrarea Sa manifestă slujire de Învăšător,

Prooroc, Arhiereu, Împărat. Restaurarea-lucrare a atotputerniciei lui Dumnezeu, nu

exclude libertatea omului, din contră, ea o presupune. Ea nu constrânge naturaomenească, ci o eliberează, utilizând propria ei disponibilitate. „Astfel mântuirea arfi imposibilă chiar şi în cazul unui Dumnezeu atotputernic, dar care respectă libertateacreaturii‖ 422. Înstrăinarea de Dumnezeu a produs mutašii în natura omului, deoareceprin libera alegere şi plăcere s-a introdus în ea răul, iar transformarea trebuiaoperată în însăşi natura omului. Mântuitorul Iisus Hristos este Învăšătorul în senssuprem prin însăşi persoana Sa, pentru că din El decurge învăšătura care aratădrumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existenšei. El este modelulultim al omenirii şi în unire cu El, ea î şi află desăvârşirea. El este prin dumnezeirea

Sa, dar şi prin umanitatea Sa îndumnezeită, „lungimea şi lărgimea infinită în care vor înainta cei ce cred în El, în vecii vecilor.‖ 423

În Hristos Cel Înviat avem continuu chipul real a ceea ce vom fi şi noi. Însăşipersoana Sa e o proorocie despre om, aşa cum a chemat să devină în actualizareacelor mai bune şi mai proprii potenše ale lui, dar numai în unire cu Dumnezeu. Învăšătura lui Hristos este revelašia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât el însuşi este că persoană, această revelašie.

În El se încheie toată revelašia şi toată proorocia. El este suprema proorocie împlinită. Adevărul se impune cu toată puterea când se comunica el însuşi în mod

direct. Cu altă putere se impune Dumnezeu ca adevăr în actul Său deautocomunicare. Se simte în orice cuvânt al Său totalitatea adevărului viu, identic cupersoana Sa. Adevărul integral se arată în Hristos ca persoană vie, lăsându-Seipostas al spiritului uman. Datorită acestui fapt, spiritul uman îl sesizează îndeplinătatea lui. Predica lui Hristos este şi chemarea adresată oamenilor ca săprimească această Împărăšie, ca unica şansă a viešii lor adevărate şi depline.Hristos a fost rânduit în acelaşi timp apostol şi arhiereu şi, neeliberat de legea

421 Idem op.cit.,p.226422 Pr.prof.dr.D.Staniloae,‖Teologia Dogmatica Ortodoxa II‖,Buc.1997,p.72423Idem op.cit.,p.74




308

umbrită, ne-a trecut la vorbirea clară a învăšăturii evanghelice. Hristos a venit sau afost trimis ca „Apostolul‖ său propriu, precum s-a făcut şi „Proorocul‖ său propriu,căci numai întrucât s-a umilit pe sine, luând modelul uman pentru a comunica cuoamenii, a putut deveni accesibil ca Dumnezeu şi a putut intra cu oamenii în acestdialog direct.

"Sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos‖ 424. Legea arată despre taina luiHristos, dar în ea nu era Hristos descoperit. Hristos e însăşi persoana supremă dincare iradiază toată puterea şi viaša, în sensul că, în calitate de Dumnezeu, dăputere umanităšii sale să se umple de el ca Dumnezeu sau de viaša lui şi în sensul căaceastă umanitate e stimulată să crească în adevărul ei prin fluviile ce iradiază dinDumnezeu şi răspund trebuinšelor ei celor mai naturale. Înaintarea în adevăr este înaintarea spre o tot mai adâncă imprimare a omului de umanitatea lui Hristos camodel al lui, care are puterea de a-l conduce pe el într-o desăvârşire infinităpentru că umanitatea lui e imprimată şi umplută de dumnezeirea Lui. Adevărulmântuitor s-a realizat întâi în umanitatea lui Hristos, prin implica

šiile unirii

hipostatice, făcând-o pe aceasta deplin după modelul ei dumnezeiesc. Cuvintele şifaptele lui Hristos sunt necesare pentru a cunoaşte persoana Lui, ca Dumnezeu şi caom deplin realizat. Omul trebuie să fie tratat ca partener de iubire, spune SfântulGrigorie. Dacă orice cădere produce separašie, orice restaurare cere mai întâirevenire la comuniune. Restaurarea e echivalentă cu o nouă creašie, după cumDumnezeu are inišiativă creării lumii şi stabilirii comuniunii cu ea, la fel restabilireacomuniunii cerea intervenšia personală a lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie subliniază particularitatea noului act de creare a naturiiumane. Cuvântul se face om pentru a-l aduce pe om la Duh. Întruparea Cuvântului

este cauzată de păcat. Dumnezeu nu a creat lumea pentru întruparea Cuvântului, cilumea căzută a avut nevoie de întruparea Lui. Creašia şi devenirea omului erauprevăzute şi contenite în înšelepciunea lui Dumnezeu. Înšelepciunea lui Dumnezeueste Cuvântul (Logosul).

„Restaurarea omului este dovada condescendentei lui Dumnezeu fašă de naturaomenească slăbita şi a iconomiei lui Dumnezeu fašă de om, a căror motivaš ie profund ă se află în iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu‖ 425.

El nu ar fi venit să ne mântuiască dacă un sentiment de bunătate nu ar fideterminat un asemenea sfat. Înšelepciunea este o virtute cu condišia expresă să fie

unită cu dreptatea (Dumnezeu este iubire). El face ceea ce vrea şi vrea ceea ceface. Prin înšelepciunea Cuvântului, natura umană va fi mântuită din interior, fără aconstrânge libertatea persoanei, păstrând totodată şi taina creašiei. Comuniunea cuTatăl este condišia unei reale restaurări, dat fiind că „Cel care se află în Tatăl şicontemplă din eternitate pe Tatăl este Fiul, Viaša, Lumina, Adevărul, Înš elepciunea,Sfinš enia, Pacea, Plinătatea a toate. El a fost dintotdeauna identic cu binele şi în sânulTat ălui. Dacă El este Dumnezeu cu adevărat, continuă Sfântul Grigorie de Nyssa,urmează că El este totdeauna identic cu şinele şi nu vom putea concepe niciodată că nu

424 Romani 10,4425 Pr.prof.dr.D.Staniloae :‖Iisus Hristos sau Restaurarea omului‖Editura Deisis,Sibiu 1943,p.63




309

a existat aşa după cum am mărturisit întotdeauna; dacă El există acum, a existat deasemenea dintotdeauna.‖ 426 Cel ce se găseşte în Tatăl nu se va afla de unul singur, ci în toate cele pe care le înšelegem referitoare la Tatăl.

Fiul este fără stricăciune, după cum Tatăl este nestricăcios şi bun în Cel bun,puternic în Cel ce este Puterea, veşnic în Cel ce este veşnic. El însuşi este tot ceea ce

putem gândi mai bine despre Tatăl, este Cel care are în mod absolut tot ceea ceTatăl are, este înšeles în toată slava Tatălui. Fiul este de condišie dumnezeiască,după cum spune Sfântul Pavel „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până lamoarte, şi încă moarte de cruce‖ 427. Cel ce se află în natura Tatălui este pecetluit cuslava Lui. Numele de Fiu şi de Tată indică unitatea de natură. Natura Sfintei Treimieste una, fără să se confunde cu ceea ce vedem propriu şi distinct în fiecare dintrecele trei ipostasuri şi fără ca ele să-şi schimbe reciproc ceea ce le distinge pefiecare. Lucrarea de mântuire a Fiului va fi lucrarea de mântuire a Tatălui, va filucrarea lui Dumnezeu. Se întăreşte mai mult ideea că opera de mântuire în Hristoseste rodul iubirii lui Dumnezeu fa

šă de om în vederea restabilirii comuniunii dintre

om şi Dumnezeu, după modelul comuniunii trinitare.Fiul este la Tatăl, iar Acesta n-a fost vreodată fără Fiu. Fiul este

înšelepciunea şi puterea Tatălui şi nu putem gândi că Tatăl a fost lipsit vreodată de înšelepciune şi putere. Pentru ca restaurarea să fie reală şi ca întruparea să nu ducăla panteism se impune că Mântuitorul să fie un ipostas separat de ipostasul Tatăluişi ipostasul Duhului, şi nu doar o altă manifestare a Tatălui. Sfântul Grigorie deNyssa a luptat împotriva lui Apolinarie utilizând hotărârile sinodului de la Niceea.Apolinarie consideră că Dumnezeu nu a asumat decât trupul şi sufletul animal, loculspiritului fiind luat de Logos.

Pentru Apolinarie, Dumnezeu-omul este o unitate compusă în formăomenească, adică o sinteză cu o formă omenească, el văzând în Hristos o viašăexclusiv activată de dumnezeire. Orice mântuire a omului constă în faptul că întrupul lui Hristos se află unită o cunoaştere dumnezeiască, o voinšă neînstrăinabilă şio putere dumnezeiască, şi astfel este făcut fără de păcat. Apolinarie mai susšine că în Hristos nu se află un om pământesc, cu atât mai mult cu cât Omul (Iisus) a coborâtdin cer. Cuvântul Întrupat a fost pe de o parte Dumnezeu care s-a întrupat, iar pede alta, om prin trupul care a fost asumat de Dumnezeu. Sfântul Grigorie observăcă afirmašia lui Apolinarie „pe de o parte neagă existenš a cunoaşterii în firea umană

asumat ă şi pe de alt ă parte afirmaš ia lui conš ine implicit posibilitatea existenš eicunoaşterii. Dacă Logosul asumă trupul fără a-l silui înseamnă că o face cu permisiuneaAcestuia. Aceasta înseamnă că trupul asumat are libertate. Ori libertatea este ocalitate a cunoaşterii.‖ 428

Cât priveşte opera de restaurare a naturii umane, Sfântul Grigoriesubliniază unitatea lucrărilor Persoanelor Sfintei Treimi. Restaurarea prin Cuvânt nueste doar lucrarea Fiului, ci a tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Cuvântul întrupat

426 Pr.dr.Vasile Raduca:‖Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa‖editura Scripta,Buc.1996,p.234 427 Filipeni 2, 8428 Pr.dr.V.Raduca‖Antropologia Sfantului Grigorie de Nyssa‖,p.237-238




310

este Cel uns de Dumnezeu în vederea restaurării omului. „Tatăl este Cel care unge,iar ungerea este Duhul Sfânt. Ungerea este actul prin care veşnicul Fiu al Tat ăluidobândeşte Duhul că Fiu omenesc al aceluiaşi Tat ă, având ca origine întruparea şiconstituind sursa de îndumnezeire treptat ă a firii Sale create‖ 429. Natura umanăasumată plină de Duhul Sfânt, înălšată pentru totdeauna de Dumnezeu, se face

izvor etern al Duhului pentru ceilalši oameni. Sfântul Grigorie spune că una estelucrarea celor doi, a Duhului care curăšă păcatul şi a Fiului care a curăšit păcatele.Tatăl iartă păcatele, Fiul ridică păcatul lumii, iar Duhul Sfânt curăšă de întinăciuneapăcatului.

Răscumpărarea este un act al iubirii, de filantropie lucrat de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Identitatea de natură dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi estegaranšia unităšii lucrărilor Lor. Comuniunea este modul Lor de a fi. La fel şi oameniidupă modelul de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi, trebuie să se găsească încomuniune. Restaurarea este un act care exprimă în primul rând reîntoarcerea la

comuniunea pierdută şi restabilirea ordinii primordiale care poartă peceteacomuniunii intratrinitare. Întruparea reală a Cuvântului lui Dumnezeu şi restaurareaerau posibile numai printr-un act de deplină iubire a lui Dumnezeu fašă de creaturaSă. Orice concepšie după care Dumnezeu n-ar fi participat în calitate de fiin šă personală la lucrarea de mântuire sau că Dumnezeu n-ar fi asumat omul întregpentru a-l salva în totalitatea lui nu este în acord cu Revela šia, nici cu viaša Bisericiicare e structurată după această Revelašie. Restaurarea prin Întrupare se potriveşteatât cu natura omului, cât şi cu natura personală a lui Dumnezeu. Ea se manifestă cao intrare a Dumnezeului personal în lume, în istorie, intrare nu numai prin energie,dar şi prin ipostas, care nu constrânge pe nimeni, nici măcar pe diavol. Adevărata

virtute este Dumnezeu şi cel ce se opune acestei virtuši este diavolul (cel care nuface voia Creatorului). Dar în Dumnezeu nu există contradicšie, nici limită. Actul de întrupare a Cuvântului a cărui putere nu e limitată într-o transcendenšă, unde areloc un contact cu omenirea, deoarece Dumnezeu a venit în lume pentru noi oamenii şipentru a noastră mântuire. Acest act numai Dumnezeu personal putea să-l facă.

Dumnezeu Unul Născut a făcut multe pentru noi, fiind Logos, s-a făcut trup,fiind Dumnezeu s-a făcut om, fiind netrupesc s-a făcut trup şi pentru oameni s-afăcut blestem, stâncă, secure şi pâine, şi cale, şi oaie, şi uşă, şi piatră.

El s-a făcut multe din acestea neavând nimic cu ele, prin natura Să ce a

făcut-o pentru noi după iconomie. Hristos apare drept Cuvânt a lui Dumnezeu opusomului. El este revelatorul unic. Pentru Sfântul Grigorie, Hristos nu a fost un omceresc, ci având un trup, El a fost un Om ca to ši ceilalši, un Om concret care pentrunoi S-a făcut toate, după iconomie, adică Cuvântul a acceptat să fie toate pentruom în mod deliberat, liber şi conştient. Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască cu forša.Vrea ca omul să vină de bună voie spre Creatorul său. Nu e o ruşine că Dumnezeua venit şi s-a întrupat concret –istoric în lume, pentru că El a venit în ceea ce era alLui, nu în ceva străin. Dumnezeu a venit în ceea ce-i aparšine pentru a-l restaura.

429 Idem op.cit.,p.238




311

Păcatul a fost şi o cădere din cunoaştere. Întruparea are şi un caracterrevelator şi didactic, iar restaurarea se va face prin cunoştinša de ceea ce esteHristos, de ceea ce El reprezintă. „Revelaš ia Mântuitorului Iisus Hristos nu e o simplă informaš ie cu privire la cele dumnezeieşti, ci are drept scop viaš a şi restaurarea ei. Fiullui Dumnezeu – Viaša, Lumina, Adevărul, Dumnezeu, Înš elepciune, după natura Sa a

fost vă zut pe pământ şi a trăit cu oamenii pentru ca aceştia să nu mai cugete cu privirela „Cel ce este‖ după părerile lor, f ăcând dogme din presupunerile lor, ci crezând că Dumnezeu s-a arătat cu adevărat în trup pentru ca noi să credem de asemenea Tainacredinš ei, credinš a care ne-a fost dat ă prin dumnezeu-cuvântul, chiar atunci când s-aarătat Apostolilor‖ 430. Credinša este fidelitatea fašă de Revelašia lui Dumnezeu, iarRevelašia î n Hristos este fundamentul oricărei afirmašii sau negašii cu privire la „Celce este‖. Prin Întrupare Dumnezeu a voit să realizeze o schimbare în atitudineaomului fašă de Creator. Omul trebuie să se apropie cât mai mult de Dumnezeu să-Lcinstească, să-I respecte legea divină pentru a dobândi scopul ultim pentru care a

fost creat. Dumnezeu vrea să ne facă părtaşi pe to

ši la Bine, la tot binele pe care îl

poate săvârşi. Este sigur că lucrarea Lui este cel mai mare şi mai frumos semn albunătăšii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni.

„Dumnezeu ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea dumnezeirii, d ăruindu-netoat ă bogăš ia darurilor care se revărsa din Fiinš a Lui. Sfintele Taine pot fi numite«porš i ale drept ăš ii» deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu fašă deomenire ne-au deschis porš ile prin care oamenii ajung la fericirea Cerului. Dumnezeu,nu din milă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău ce apăsa asupra sufleteloroamenilor‖ 431. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea Întrupată s-a pogorât la noi, căci înainte de a se pogorî Domnul la

noi, nu există nici o dreptate pe pământ.‖ Iar celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morš ii le-a răsărit adevărul‖ 432, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat pentru prima dată în toată desăvârşirea ei. Ce rost mai avea moartea luiHristos, ca să împrăştie duşmănia, să strice zidul de despăršire şi să strălucească pacea şi adevărul, Dacă înainte de jertfă de pe Golgota ar fi fost cu putin šă să tefaci drept şi prieten înaintea lui Dumnezeu. Odinioară legea era cea care ne uneacu Dumnezeu; azi, credinša şi harul. Căci legea e făcută pentru robi, pe când harul,credinša şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei.

Mântuitorul a venit în lume ca ea să aibă viašă, şi încă din belşug. Ori viaša

pe care ne-a adus-o ne-a fost dată prin Sfintele Taine cu ajutorul cărora noi nefacem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea, numai aşapoate fi înlăturată. Fără a fi botezaši cu apa şi cu Duhul Sfânt nu putem intra înviaša şi fără a mânca Trupul Fiului şi a bea Sângele Lui nu putem avea viaša în noi.Nu putem începe o viaša în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatulnu-l poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Omul s-a lăsat biruit de rău de

430 Pr.dr.V.Raduca ,idem op.cit.,p.246431 Pr.Ilie Moldovan:‖Ivatatura despre Sfantul Duh in Ortodoxie şi preocuparile ecumenice contemporane‖Mitropolitul Ardealului XVIII nr.7-8/1973,p.764432 Pr.dr.V.Raduca ,idem op.cit.,p.247




312

bună voie, tot aşa prin propria voie trebuie să dobândească binele, biruinša. Omul,care trebuie să scape de datoria ce-l apasă greu pe suflet şi să câştige această biruinšă prin puterile lui, ajunge el însuşi rob al celor peste care el trebuie să fiestăpân, iar pe de altă parte, Dumnezeu că Stăpân atotputernic nu era cu nimicdator fašă de nimeni. Asta înseamnă că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta

cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaša ceaadevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi cu totul altulcel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumnezeu şi omul săconlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, înaşa fel că una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare. „Dumnezeu nuse poate bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea, fašăde păcatele omenirii a răspuns cu suferinš a şi cu moartea, dar nu atât ca să-ipedepsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Căci dacă s-a dobândit împăcarea atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oameni nu se găsea

niciunul care să nu aibă vreo vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora.

Nici un om singur, nici omenirea întreagă n-ar fi fost în stare să împace pe om cuDumnezeu‖ 433. Căci prin ce suferinšă ar fi fost în stare să împace pe om cuDumnezeu? Domnul devine suflarea noastră, viaša noastră, hrana noastră şi astfel,unindu-Se cu noi şi amestecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinšei noastre, Else face Trup tainic şi în acest trup ajunge să fie pentru noi ceea ce este capul pentrumădulare. Dumnezeu a vrut să lupte singur, dar când a fost vorba de cunună biruinšei, î ndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea.

Iubirea Lui covârşeşte toată mintea şi puterea de înšelegere. Mântuitorul şi-a dat viaša pe cruce, dobândindu-ne răscumpărarea şi zdrobind cursele diavolului;

din acel moment am primit slobozenie şi înviere şi ne-am făcut mădulare aletrupului, care are drept cap pe Hristos. El apare drept Cuvântul definitiv al luiDumnezeu supus omului, El fiind revelatorul unic. Hristos prin viaša şi opera Sa erevelatorul absolut care a depăşit pe toši Sfinšii.

Au existat unii oameni care negau posibilitatea întrupării pe motiv cănatura curată nu putea să se întineze, amestecându-se cu răutatea naturii omeneşti.Aceştia au fost dochetiştii şi gnosticii. Ei considerau că Întruparea este imposibilă, că orice naştere trebuie să urmeze calea obişnuită, adică legătura dintre doiparteneri.

Intrarea ipostaziata a lui Dumnezeu în lume este conformă cu virtutea (datfiind că Dumnezeu e virtutea însăşi) pentru că nu se cuvine lui Dumnezeu, în care nue stricăciune, „să se facă om prin pătimire şi prin stricăciune‖. Acestea din urmă vinde la natura omenească după păcat, iar rašiunea sănătoasă refuză să creadă că Dumnezeu ar fi utilizat calea naturală pentru o fiinšă căzută, fiinšă care s-a pierdutde modul îngeresc de virtute.

Virtutea este asemănarea cu Dumnezeu, scopul Întrupării Cuvântului fiindreaducerea naturii umane la asemănarea cu Dumnezeu, prin lipsa de păcat şi depătimire. Dacă la oameni viaša începe prin patimi (neascultarea protopărinšilor

433 Pr.dr.V.Raduca,idem op.cit.,p.249




313

Adam şi Eva), „căci, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maicamea‖ 434, şi se sfârşeşte în suferinšă, cu Hristos nu a fost aşa: zămislirea Lui nu a început în pătimire şi nici moartea nu a dus la suferinšă, nici zămislirii nu I-a premersplăcerea, după cum nici moršii nu I-a urmat stricăciunea. Venirea lui Hristos în lume afost supranaturală, a depăşit limitele naturalului omenirii, neputând prin propria lor

înšelepciune să pătrundă misterul, ci el trebuie doar acceptat prin credin šă. Hristosnu a î ntinat nici puritatea firii divine, după cum nu a contrazis nici virtutea, aşa cumatotputernicia Lui nu a contrazis modul de existenšă al omului (mişcările sufleteşti şitrupeşti, fireşti umane): a fost o zămislire unică şi o naştere unică, ce s-a făcut atâtdupă legea umană firească, căci Hristos s-a dezvoltat firesc în pântecele MaiciiDomnului ca orice prunc şi a fost născut firesc la vremea potrivită a naşterii (9 luni);dar şi mai presus de legea umană firească căci zămislirea s-a făcut de la DuhulSfânt iar naşterea Maicii Domnului a fost păstrătoare a fecioriei şi fără durerilenormale ale naşterii.

Apolinarie, care acceptă învăšătura gnosticilor, contesta faptul că Logosular fi luat firea Sa umană din Fecioara Maria. Sfântul Grigorie încearcă să explicemaniera prin care a fost posibilă întruparea păstrând totdeauna conştiinša căaceasta este o taină care s-a produs în toată curăšia şi sfinšenia. Fiind născut dinSfânta Fecioară Maria, Mântuitorul are fire umană; pe de altă parte, păstrareafecioriei în naştere scoate în evidenšă că aceasta a fost mai presus de înšelegereaomenească; pe de o parte ceea ce s-a născut din Fecioara este om; pe de alta,puterea în vederea zămislirii nu a fost de la om, ci de la Sfântul Duh şi din putereaCelui Prea Înalt. Hristos este conform rašiunii celei adevărate şi om, şi Dumnezeu;după aspectul fizic el este om, iar după ceea ce gândim despre El, este Dumnezeu.

Dumnezeu a umbrit firea umană reprezentată în Sfânta Fecioară, iar în momentul încare puterea Lui a atins persoana Sfintei Fecioare, firea umană a Cuvântului sedezvolta împreuna cu cea Dumnezeiasca care a coborât, fiind unită cu aceasta fărăamestecare sau confundare în ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, Cel născut dinFecioară a fost numit Fiul Celui Prea Înalt având î nrudirea apropiată cu Cel Prea Înalt datorită puterii dumnezeieşti, iar înrudirea cu întreaga fire umană sedatorează naturii Sale umane pe care a asumat-o în persoana Sa. Unitateadinamică sau unitatea reciprocă şi concomitentă a celor două naturi s-a produs înmomentul pogorârii Duhului Sfânt peste Sfânta Fecioară. Cele două naturi se

întrepătrund una pe alta şi se comunică reciproc. Nu este vorba nici de o simplăjuxtapunere a celor două realităši, dar nici de o fuzionare, în care una sau cealaltărealitate să-şi piardă identitatea.

Sfântul Grigorie arată că întruparea nu încălcă legile naşterii, ci, în condišiicu totul deosebite, ea are în vedere natura omenească, care se constituie prinunirea sufletului rašional şi a materiei care va constitui trupul. Amândouă constituieun tot, ca un fel de principiu material. După cum există o putere care dă viašamateriei prin care e constituit omul, tot aşa puterea Celui Prea Înalt a pătruns închip nematerial prin Duhul Sfânt în trupul cel curat al Fecioarei Maria; firea divină a

434 Psalmul 50,6




314

pătruns în mod egal toată compozišia firii omeneşti, încât nimic să nu fie străin împărtăşirii de Dumnezeu şi ca ea să fie aproape în mod egal şi în trup, şi în suflet.Dacă unic este vesmântul mântuitor, adică Hristos, nimeni nu va putea spune căOmul Cel Nou, cel drept după Dumnezeu, va fi altul decât Hristos. El e cu adevăratcel numit în mod propriu Om Nou, care s-a arătat în viaša oamenilor.

Creašia, schimbându-şi felul obişnuit şi căpătând un caracter oarecumpropriu, numai î n El a fost înnoită. Tocmai pentru aceasta văzând paradoxulnaşterii, Apostolul îl numeşte „Om nou şi drept după Dumnezeu‖ 435. În El creašia seschimba şi se înnoieşte, iar Cuvântul este şi om. Trecerea de la o lume la alta nu e olinie continuă, deşi e vorba de o î mplinire. Întruparea se realizează printr-un salt înafara desfăşurării fireşti a viešii omeneşti şi totuşi este în cuprinsul ei. În acest Omnou cele două naturi sunt unite şi fiecare î şi păstrează identitatea, manifestându-se în unul şi acelaşi ipostas.

Imaginea recreării naturii umane în Hristos este prezentată în imaginea

celor două table ale lui Moise: primele table însemnau natura umană carenu se

frânge şi care era nemuritoare, modelată de mâinile dumnezeieşti şi pecetluită cufrumusešea literelor nescrise ale legii. Cuvântul a asumat din Fecioară omul, nu unsimplu trup omenesc. În Hristos tabla zdrobită a naturii noastre este adusă lafrumusešea ei primordială. Din natura umană asumată şi îndumnezeită de Fiul luiDumnezeu tot neamul omenesc primeşte afectele operei răscumpărătoare a luiDumnezeu. Logosul e întrupat prin conlucrarea Duhului Sfânt. Când vorbeşte despre Întrupare, Sfântul Grigorie foloseşte cuvântul „sarx‖ cu sensul de trup însuflešit, deun om, nu cu sensul pe care acest cuvânt î l avea în limba greacă, adică de carne.Omenirea păcătoasă este comparată cu oaia cea pierdută. Omul făcea parte la

început din cele o sută de oi. Rătăcită de la păşune într-un loc arid şi necultivat(adică natura aceasta a fost sfâşiată de rău), oaia este căutată de Bunul Pastor,care găsind-o o pune pe umerii Săi, mântuind-o de pierzare. Sfântul Grigorie spunecă pastorul a lăsat turma cerească pentru că „natura omenească s-a lipsit de bunulPărinte şi s-a dus în afara privirii şi grijii dumnezeieşti. Noi, natura omenească,suntem această oaie pe care bunul Păstor a mântuit-o, făcându-Se primul născut.‖

Stăpânul şi Mântuitorul nostru ia pe umerii Săi toată oaia pentru că înşelăciunea nu se află doar într-o parte a oii, ci pentru că s-a îndepărtat în î ntregime trebuie să fie adusă la starea inišială, în întregime. Prin asumare devine

una cu Cel care vrea să caute şi să mântuiască pe cel care s-a pierdut. În momentul în care îl găseşte, îl asuma. Oaia nu s-a ridicat pe propriile ei picioare cum o făceamai î nainte, ci a fost ridicată de Dumnezeu. Asumând oaia, Păstorul s-a făcut una cuaceasta. Tocmai de aceasta El vorbeşte turmelor cu vocea oilor. Aşadar, Păstorulcare a asumat oaia şi care ne vorbeşte prin aceasta este atât oaie, cât şi păstor; Eleste oaia î n ceea ce este asumat. Condescentă lui Dumnezeu este arătată în modul în care El abordează oaia pierdută şi prin ea pe celelalte. Pentru că Dumnezeu s-aunit în mod corespunzător cu fiecare din cele două părši ale omului, semnele naturiitranscendente s-au făcut evidente într-amândouă: trupul arată în sine dumnezeirea

435 Efeseni 4,24




315

care producea vindecări prin atingere; sufletul arată la rândul lui putereadumnezeiască în voinša puternică. Rašiunea şi iconomia mântuirii cerea ca Dumnezeusă asume omul în întregime. Mărešia omului constă nu în nevoia de hrană şi băutură,ci în mintea şi cugetarea, care sunt cele care definesc pe om, cu alte cuvintecalităšile sufletului. Cuvântul asumă tot ceea ce caracterizează natura umană, cu

excepšia mişcării spre păcat, fiindcă acesta este eşecul, nu proprietatea naturii. Dineternitate ipostasul Cuvântului era unul, prin Întrupare El nu se va Schimba, ci varămâne acelaşi pentru eternitate. Totul a fost asumat de Dumnezeu ca să nemântuim. Dumnezeu s-a făcut om pentru veşnicie, El este omul Cel nou, Adam Celnou „care cuprinde în sine totul‖. El este Dumnezeul care s-a înomenit, a existat şiexistă în formă şi natura umană. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu adevărat, ci ar fi fosto fiinša intermediară, nu ne-ar fi putut apropia de Dumnezeu; ne-ar fi separat iarmijlocirea Lui ar fi fost nulă.

„Numai în iconomia Cuvântului lui Dumnezeu ne este relevată lumea uimitoarea existen

š ei naturilor, a mi

şcării condescendenš ei

şi a inova

š iei naturii. Nici o sintez

ă

f ăcut ă, plecând de la noš iunile noastre de Dumnezeu şi de om, nu va putea să deasocoteală de noutatea eshatologică a Întrupării‖ 436.

Ereticii nu puteau înšelege cum două realităši cuplate nu pot ficomplementare. Ei spun că firea umană a Cuvântului trebuie să fie lipsită de Suflet.Potrivit Sfântului Grigorie, prin întrupare, Cuvântul cheamă la Sine creatura, şi El,care este Domnul creašiei, se face deopotrivă om; fiind întru toate Dumnezeu, seface întru toate om şi astfel natura umană s-a amestecat cu Dumnezeu, Hristosfăcând mijlocirea. Iisus Hristos este mijlocitor datorită funcšiei mijlocitoare pe care aavut-o şi pentru a stabili comuniunea dintre Dumnezeu şi om, pe care omul o

pierduse. Credinša în El ar fi fost absurdă fără să avem o finalitate, un scop care să reprezinte totul pentru noi.

„Numele de Fiu desemnează comuniunea naturii Sale atât cu privire la naturădivină, cât şi cu privire la cea umană. Astfel este Fiul lui Dumnezeu, dar El s -a făcutdupă iconomie şi om ca prin comuniunea celor două firi să unească prin El cele douăfiri care prin natura lor sunt separate. Dacă prin Întrupare s-a făcut Fiu al omului nu armai fi participat la natură divină. Dacă toată firea umană s-a unit cu El, în modnecesar trebuie să credem cuvântul Fiului după care orice însuşire a naturiitranscendentă se află deopotrivă în El‖ 437. Natura umană individuală (a oricărui

individ) a fost asumată. Logosul nu a asumat doar o natură umană, individuală, cinatura umană în calitate de totalitate de indivizi. Protestanšii pun mai pušin accentpe contribušia omului în procesul mântuirii subiective, ei au pus totul pe seamamântuirii obiective; Hristos a asumat toši oamenii, noi nemaiavând nimic de făcut.Sfântul Grigorie vorbeşte de realitatea ontologică. În Hristos există două naturiunite care sunt diferite din punct de vedere al fiinšei. Dacă toši oamenii sunt incluşi înHristos dincolo de spašiu şi timp, libertatea fiecărei individualităši a firii umane nuar mai avea nici o valoare, nemaiavând nici un sens toată strădania omenească şi

436 Nicolae Cabasila:‖Despre viata in Hristos‖,trad pr.dr.Teodor Bodagae,Buc.1997,p.46 437 Idem op.cit.,p.34




316

lucrarea Bisericii. „Dumnezeu s-a unit cu fiinš a noastră pentru ca fiinš a noastră să se îndumnezeiască, prin unirea ei cu cea divină. Fiul lui Dumnezeu s-a f ăcut om pentru aface pe oameni dumnezei.‖ 438

Ca om El se leagă de omenire şi o înšelege, iar ca Dumnezeu e în stare să supună firea omenească, s-o înalše cu propria Lui fiinšă. Atunci când Hristos se

revărsă în sufletele noastre şi se face una cu ele, noi ne-am schimbat şi ne-am făcutasemenea Lui, întocmai cum se întâmpla cu o picătură de apă când cade într-un vasuriaş plin de ulei bine mirositor. Apoi chiar aşa este şi rodul acelui miros, în stare săfacă din cei peste care se revărsă, nu numai bine mirositori, ci să devenim ş i noimiros bun după Cuvântul Sfintei Scripturi:

„Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos‖ 439adevărata închinare fašă de Dumnezeu înseamnă supunere, ascultare şi împlinire a toate; cumne-am putea noi supune mai bine lui Dumnezeu decât atunci când ne facemmădularele Lui. Noi ne facem tocmai aceasta pâine a viešii, căci după cum

mădularele sunt strâns legate de cap şi i

nimă tot aşa

şi cel ce mănâncă Trupul luiHristos.Sfântul Grigorie nu exclude universalitatea mântuirii în Hristos, dar actul

acesta trebuie văzut că şi actul creašiei primului om în dublă perspectivă: unadivină, potrivit căreia Hristos, Adam cel nou, a inclus în El toši oamenii pentru că încalitate de Dumnezeu El nu e supus distanšelor spašio-temporale; şi una umană,potrivit căreia Logosul şi-a asumat o natură umană individuală dintr-o Fecioară, într-un anumit loc şi moment al istoriei. Nu este vorba de o mântuire fizică a naturiiumane. Argumentării că prin natura umană asumată Cuvântul a întrat într-un raportfizic cu toată omenirea, i se poate răspunde că elementele naturii umane asumate

se află într-un raport simbolic cu elementele care compun restul lumii. Mântuireaeste un proces în care responsabilitatea umană este hotărâtoare. Mântuireaobiectivă este un act personal care pecetluieşte cu acest caracter mântuirea fiecăreipersoane umane. Sunt prezente la Sfântul Grigorie problemele legate determinologia trinitară (menšinându-se în cadrul terminologiei nou testamentare).

Samarineanul, oaia, Mijlocitorul, Fiul sunt termenii principali ai hristologieisale. Hristos a asumat natura umană, a restaurat în sine în mod concret şi odatăpentru totdeauna, într-un act personal, toată omenirea (umanitatea).

Înstrăinarea absolută de rău înseamnă ascultarea de Dumnezeu. Când toši

vom fi în afara răului şi ne vom alipi de bine, atunci vom deveni un trup şi vom primipentru totdeauna stăpânirea împărăšiei binelui. Pentru a ajunge la lumina harică şipentru a-L milostivi pe Dumnezeu, creştinul trebuie să păstreze o năzuinšă statornică către Dumnezeu în cuvinte, în fapte, în gânduri, întrucât după cuvântul Domnului:‖Orice cetate sau casa care se dezbină în sine nu va dăinui‖ 440. A cugeta numai celebune nimeni nu poate, dacă mai întâi Hristos nu se va sălăşlui în mintea noastră. Deaceea noi trebuie să căutam din toate puterile sălăşluirea Domnului în mintea şi

438 Pr.dr.V.Raduca :‖ Sfantului Grigorie de Nyssa‖,p.253 439 II Corinteni 2,15440 Matei 12, 25




317

inima noastră, prin mijlocirea rugăciunii neîncetate. „Cei ce păstrează în minteaducerea aminte de Dumnezeu nimicesc în ei faptele diavolului, primesc în inimaporuncile lui Dumnezeu şi de acum înainte diavolul nu mai are în el nici o putere. Odatăcu rugăciunea neîncetată orice credincios trebuie să facă loc grelei pătimiri înnevoinš ele privegherii, setei, plânsului pentru păcate şi în osteneală binefacerilor‖ 441.

Ademenirile viešii omeneşti sunt stricăcioase deoarece după sfârşitul eisufletul nostru va lua aminte numai la cele nevăzute, găsindu-se în altă ordine deviaša. Cei ce se curăšă prin Pocăinšă, prin lacrimi vor vedea încă din viaša asta peHristos, izvorul Luminii divine care dă viaša şi hrăneşte sufletele noastre cubunătăšile Împărăšiei Sale. Cei ce se luptă zi şi noapte cu patimile şi cu viciile suntcălăuziši în chip haric de însuşi Mântuitorul şi de aceea sunt eliberaši de patimi şi derobia demonilor. Lipsa de grijă cu privire la cele stricăcioase şi vremelnice îi aduceomului o stare îngerească, de netulburare î n duhul păcii şi al iubirii. Pentru unii caaceştia Hristos este slavă, frumuseše, milă nemăsurată, bogăšie de necuprins cumintea. Hristos înnoie

şte, cur

ăšă, lumineaz

ă sufletele lor prin cuno

ştin

ša tainelor

Împărăšiei Cerurilor şi le da putinša să vadă lucrările harului Său. Domnul coboarăspre cel neputincios, ca un milostiv, ca un Dumnezeu bun şi blând şi iubitor deoameni, deoarece El nu vrea să moară cel ce a greşit, ci să se întoarcă şi să fie viu:„Pe cât este de adevărat că Eu sunt viu, pe atât de adevărat este că Eu nu voiescmoartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu‖ 442. Împătimirea fašă de lumeamaterială nu-i lasă pe oameni să-L iubească în întregime pe Dumnezeu şi să-I placăLui, îi împiedică să păstreze bogăšia duhovnicească, îi împiedică să regrete că aupăcătuit. Domnul Iisus Hristos este unicul eliberator al sufletelor noastre de împătimirile pământeşti şi de iubirea de slavă, de plăceri trupeşti şi de cele

materiale. Sufletul unit cu Dumnezeu devine vizibil pentru toši ca un suflet blând,smerit, nerisipit la rugăciune, măsurat în dorinše, un suflet ce nu-şi face pe plac sieşi.Un astfel de suflet urăşte tot ceea ce este pătimaş, iubeşte în întregime virtuteadobândeşte o adevărată cunoştinša despre bine şi rău, deosebeşte lămurit căiledreptăšii şi alunecările păcatului. Cei ce slujesc patimilor sunt strâns legaši de ele şiastfel de oameni nu pot să alunge de la ei gândurile necurate. Orice credincios secuvine să caute un povăšuitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu care să-L aibă peHristos înlăuntrul său şi care să cunoască sfânta Lui voie şi taină. „Ceea ce se cere dela toši care poartă numele de creştin e datoria ce fiecare trebuie să şi-o îndeplinească,

a Cărei neîmplinire nu aduce nici o scuză, nici vârst ă, nici slujba, nici orice stare deviaš a ar fi, nici schimnicia, nici viaša singuratică, nici cea trăită în zgomotul oraşelorsau în orice loc de retragere. Nu exist ă vreo datorie mai înalt ă, pe care oricine e înstare s-o îndeplinească, decât aceea de a nu te împotrivi lui Dumnezeu, şi a-š i potriviviaša după rânduielile Lui, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti‖ 443. PoruncileMântuitorului sunt o datorie pentru toši credincioşii şi fiind şi de cea mai mareimportanšă pentru viaša lor şi deloc cu neputinša pentru cei ce o vor, e firesc că nu

441 Nicolae Cabasila ,idem op.cit.,p.117442 Iezechiel 33,11443 Pr.dr.V.Raduca:‖ Sfantului Grigorie de Nyssa p.272




318

se pot apropia de Hristos cei care se depărtează de El. Orice faptă izvorăştedintr-o dorinšă şi orice dorinšă dintr-o cunoaştere şi cugetare. Cei trei factori (fapta,dorinša şi cugetarea) sunt esenšiali în concepšia lui Nicolae Cabasila. Numaiaducerea lor la acelaşi numitor poate însemna desăvârşirea. Va trebui ca înaintede a întoarce ochii sufletului nostru de la cele deşarte, să avem pururea inima plină

de gânduri bune, în aşa fel ca gândurile rele să nu mai rămână în noi. Unireanoastră cu Dumnezeu în lumea viitoare adică izvor de lumină, de pace, de bucurie şide fericire le presimšim prin experienša încă din această viaša. „În timpul rugăciunii,când sufletul nostru este cu totul întors spre Dumnezeu, cu care ne uneşte, ne simš imfericiš i, calmi, uşori şi bucuroşi că nişte copii cuibăriš i la sânul mamei lor, sau mai bine zis, încercăm un sentiment de negrăit ă plăcere duhovnicească‖ 444.

„Doamne, bine ne este să fim aici.‖ 445 Numeroase lucruri sunt vrednice a ficugetate, de a pune în lucrare sufletul, de a umple mintea şi de a o atrage spre cesă-şi petreacă vremea, dar dintre toate cel mai folositor, mai plăcut, mai de dorit şimai potrivit pentru a

şa ceva e cugetarea asupra Sfintelor Taine

şi asupra

binefacerilor ce decurg din ele. Cât de minunat este să ne aducem aminte cine eram înainte de a se arăta lucrarea Sfintelor Taine şi ce am ajuns după aceea, cât a fostatunci de adâncă robia noastră şi cât sunt de mari acum libertatea şi vrednicia derege la care am ajuns, cât de multe binefaceri am primit şi câte încă vom mai primi;gândul la Cel ce ne-a adus toate acestea, la frumuse šea Lui fără de margine, labunătatea Lui, la dragostea şi mărturia nemaiauzită a iubirii Lui de oameni. „Unireaveşnică cu Dumnezeu are mereu în sine actul de predare al omului, sau de moartetainică cu Hristos, pentru ca în unirea sa cu Dumnezeu să se menšină veşnic ca persoană şi mereu unirea să fie deplină‖ 446. Valoarea moršii şi învierii întru Hristos o vedem

numai în ascultare. În acest sens Hristos moare în cursul întregii Sale vieši pământeştisau î şi pregăteşte moartea finală printr-o moarte în dezvoltare.

„Fapta ascultării evocă tot numai o relaš ie juridică exterioară‖ 447, ea însă nuimplică o unire cu Dumnezeu pentru care e necesară renunšarea totală a creaturii laexistenša autonomă. Harul lui Dumnezeu pe care îl primeşte lumea înmoaie inimaoamenilor. Dumnezeu oferă tuturor îndemnul Său, şi deci harul Său prin tot felul de împrejurări. Astfel se poate spune că Dumnezeu are inišiativa de a-i îndrepta, daroamenii refuză îndemnul şi ajutorul Lui. Iar când oamenii pornesc spre bine, înmişcarea aceasta este şi ajutorul Lui, chiar dacă ei nu-l simt. Iar, întrucât în facerea

binelui, e actualizată cu adevărat şi libertatea lor, se poate spune că între libertateşi har nu e opozišie, sau că harul nu slăbeşte libertatea, nici libertatea nu se opuneharului sau nu se hotărăşte pentru el, ci ele întră în acšiune împreuna. Harul face peom liber, iar libertatea, când căută harul, are deja în ea un ajutor de la Dumnezeu.El ne-a dat libertatea, şi când o manifestăm, o facem pentru că El vrea această şine ajută la aceasta. Forša plăcerii constă în amestecul celor contrare. Ea seamănă

444 Arhiman.Paulin Lecca:‖Sfantul Simion Noul Teolog.Telul vietii crestine‖,editura Anastasia,1996,p.78 445 Matei 17,4446 Nicolae Cabasila:‖Despre viata in Hristos‖idem,p.161 447 Idem op.cit.,p.163




319

confuzia şi rupe comuniunea. Fructul cel bun devine rău pentru păcătos, cu toate că păcătosul păstrează aparent dorinša binelui. Orice integrare în Hristos va fiposibilă numai prin integrarea în ceea ce a devenit pârgă. În această perspectivăse afirmă libertatea fiecăruia, prin integritatea în libertatea înnoită a lui Hristos.

Extensiunea lucrării mituitoare a lui Hristos la toată omenirea se va face

printr-un fel de iradiere în toši oamenii plecând dintr-un «punct privilegiat», naturaasumată şi îndumnezeită a Cuvântului – pârgă. Înomenîndu-Se, Cuvântul a asumat înpârga omenirii toată natura omenească individuală, vindecând-o, activând-o dininterior şi restabilind-o în comuniunea cu Dumnezeu. În Cuvântul înomenit constatămevidenša omului cel adevărat sau a naturii adevărate, respectiv natura la carestricăciunea nu a mai avut loc. Asumând stricăciunea noastră, El nu s-a întinat, ci aşters pata, pentru că păcatul atinsese viaša omenească în întregime. Hristos orecapitulează în Sine trecând prin toate etapele viešii. Lucrarea mântuitoare a luiHristos nu constă doar în moartea răscumpărătoare. Moartea se înscrie în procesul

restaurării, nefiind la episcopul Nyssei centrul preocupărilor sale soteriologice.Moartea este culmea suferinšelor lui Hristos. El luase contact direct cu ea înmomentul în care întrase în unire cu natura omenească.

Sfântul Grigorie vede mântuirea „ca o maturizare care se dezvoltă în etapesuccesive, nu în salt în mod analog cu orice boală vindecată. El dezvoltă aspectulontologic medicinal al restaurării. Remediul începe cu Întruparea şi ajunge la Înviere,trecând prin proba morš ii. Recapitularea naturii umane includea toate etapele prin carea trebuit să treacă aceast ă natură‖ 448. Sfântul Grigorie spune că după cum glasulmedicului se acomodează la starea bolnavului, tot aşa Cuvântul viešii se faceeficace în cei morši, care când aud cuvântul Fiului Omului, nu mai rămân în moartea

de odinioară. Cei care sunt în morminte căută glasul învierii şi cuvântul luminii sepotriveşte celor care sunt întunecaši şi se face cale netedă pentru cei ce s-au înşelatşi uşă pentru cei care trebuie să intre. Hristos s-a lăsat cuprins de natura omeneascăcea slabă şi a coborât slava inefabilă a dumnezeirii Sale la nivelul umilinšei noastrepentru că ceea ce are El era mare, desăvârşit şi de necuprins cu mintea, în timp ceceea ce El a curmat era potrivit naturii noastre. Chenoză, care se află în centrulrestaurării, ca dovadă a actului de iubire desăvârşită a lui Dumnezeu, este totodatăsemn a realei atotputernicii dumnezeieşti care nu e împiedicată să facă lucruriextraordinare, chiar paradoxale, paradoxul fiind cale spre un scop etern şi Sfânt.

„Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu ce S-adeşertat pe Sine, chip de rob luând, f ăcându-se asemenea oamenilor S-a smerit peSine ascult ător f ăcându-Se până la moarte şi încă pe cruce‖ 449.

448 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Parinti şi scriitori bisericesti 29‖,trad.pr.prof.D.Staniloae şi pr.I Buga,Buc.1982,p.48 449 Filipeni 2,7



320

5.6 Desăvârşirea în Hristos

Omul creat după chipul lui Dumnezeu avea posibilitatea să se ridice laasemănarea cu Dumnezeu prin respectarea poruncilor divine, putând să ajungă la ostare de sfinšenie ca şi a Lui.‖ Voi veš i fi sfinš i, pentru ca Eu sunt Sfânt ‖ 450.

Ascultarea de cuvintele Mântuitorului, credinša în El şi păzirea poruncilor Lui,de care se condišionează posedarea viešii celei veşnice, sunt virtuši pe care omul lepractică în viaša sa pământească. Viaša veşnică reprezintă viaša deplină pe care apromis-o Mântuitorul atunci când a venit: „Eu am venit ca lumea viaša să aibă şi dinbelşug să aibă‖ 451. Participând la Sfintele Taine ale bisericii, omul are posibilitateasă se sfinšească, să devină bineplăcut în fašă lui Dumnezeu care l-a creat. În cazulsfintei Euharistii, sfinširea ce se împărtăşeşte prin această taină menšine legământulde viašă şi pace, întăreşte legătura omului cu Dumnezeu, cu semenii săi, cu sine

însuşi. Adevărata înaintare în sfinšenie şi în bine are loc numai prin statornicia însfinšenie şi în bine. Viaša aspră lipsită de plăcerile păcatelor, trăită ca o cruce ceduce spre înviere devine o viaša în virtute sau o apă ce hrăneşte virtutea. Fiecareom are un drum al său prin care poate înainta spre Dumnezeu spre a fi plăcut Lui.

Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre creaturile Sale. Sfântul Grigoriedescrie cum Dumnezeu se descoperă lui Moise, când I se arată în lumina unui rug.Sfântul Grigorie face o deosebire între întunericul dinainte de cunoaşterea ceadintâi a lui Dumnezeu, sau de o cunoaştere peste tot a lui şi întunericul în care întră după înaintarea în lumina cunoaşterii Lui, arătată în rug sau în stâlp de foc ca înceva superior ei. Dacă primul întuneric era o credinša greşita despre Dumnezeu saulipsa unei cunoştinše a existenšei Lui-starea de care scoate pe om lumina drepteicredinše sau a credinšei peste tot în El sau a cunoştinšei despre El-întunericul dedeasupra sau de dincolo de această lumină, nu consta într-o lipsă a cunoştinšeidespre Dumnezeu ci o înaintare în ea până dincolo de ea.‖ În alt înš eles întunericulde deasupra luminii e o ridicare în lumina până dincolo de ea, o intensificare supremăa credinš ei celei drepte şi a conştiinš ei despre Dumnezeu şi a cunoaşterii Lui. Acest întuneric este strălucitor sau e întuneric din prea multă lumină.‖ 452

Dumnezeu e mai presus de orice cunoaştere. Nici făpturile nu le putemdefini complet, ci numai în parte. De aceea există un progres în cunoaşterea lor ca

definire tot mai bogată, dar niciodată terminată. Din Dumnezeu nu putem defininimic. Nimic din ce spunem despre El nu are caracteristica unei definiri exacte, ci cucât înaintăm în cunoaşterea Lui adevărată, înaintăm în cunoaştere ca să-L putemdefini. După Sfântul Grigorie există un progres în a cunoaşte că Dumnezeu e maipresus de cunoaştere, e o dovadă că această cunoaştere a necunoaşterii e una cu

450 I Petru 1,16451 Ioan 10,10452 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Parinti şi scriitori bisericesti 29‖trad.pr.prof.D.Staniloae şi pr.IoanBuga,Buc.1982,p.50




321

teologia negativă intelectuală, în care nu e nici un progres. Esenša învăšăturiidespre Dumnezeu coincide cu experienša că El, aflându-se în lumină, nu poate fiprins în nici o imagine, în nici o asemănare, deoarece e indefinibil. Omul poateajunge la capătul urcuşului duhovnicesc, în sensul că mintea poate urca pentru că înEl e totul şi dincolo de El nu e nimic, pentru că El cuprinde în infinitatea lui

dumnezeiască toate.Este nevoie să recunoaştem că tot atât de mare este puterea Cuvântului încât şi libertatea alegerii se poate deschide sau închide unei înfăptuiri. Omul prinparticiparea la viaša lui Dumnezeu se poate Sfinšii continuu până să ajungă lastătură de fiu a lui Dumnezeu după har. „Căci fie că bunătatea, fie ca puterea, fie ca înš elepciunea, fie ca veşnicia, fie ca lipsa de răutate, de moarte şi de stricăciune, fie cadesăvârşirea în orice privinš a, fie ca orice însuşire de acest fel s-ar face semnul princare se înš elege Tat ăl, prin aceleaşi semne vei afla şi pe Acela care-şi are ipostasul înEl, pe Fiul‖ 453. Omul se naşte pentru a fi părtaş bunurilor dumnezeieşti şi în chipnecesar el este alc

ătuit s

ă se poat

ă bucura de aceste bunuri. După cum ochiulajunge să se împărtăşească de lumină, atrăgând la sine prin puterea înnăscută

lumina care este înrudită, tot aşa era necesar să se amestece şi în firea omenească o părticică de la Dumnezeu pentru că datorită asemănării cu El să ducă darulAcestuia cu care se înrudeşte. „La fel şi omul care este înzestrat cu viašă, cu cuvânt, cu înš elepciune şi cu toate bunurile proprii lui Dumnezeu pentru că fiecare din acestebunuri să ducă dorul Aceluia cu care este înrudit ‖ 454.

Dar omul este o fiinšă muritoare, expusă nenorocirilor, slabă, supusă cu trupşi suflet la tot felul de suferinše. Faptul că viaša omenească decurge din împrejurărinepotrivite firii ei, nu e o dovadă suficientă că el n-a trăit niciodată în alte condišii.

Omul este creašia lui Dumnezeu care datorită bunătăšii Sale l-a adus pe acesta laviaša şi nu l-a lipsit de cel mai frumos şi de cel mai de preš bun, adică harullibertăšii. Dacă omul n-ar fi avut libertate nu am fi putut să vorbim de sfinšenie, de î naintare spre desăvârşire. „Iubirea de oameni a lui Dumnezeu Hristos nu are limite ş inici sfârşit‖ 455. Nici un rău nu a apărut din voinša divină, împotriva răului se naşte înlăuntrul omului, la libera lui alegere, luând fiinša atunci când sufletul se îndepărtează de bine.

După cum întunericul urmează luminii, atunci când acesta dispare şi cum întunericul piere atunci când lumina reapare, tot aşa cât timp binele sălăşluieşte în

firea omului, răul nu poate pătrunde, iar alungarea binelui dă naştere a ceea ceeste contrar. Iisus s-a făcut om ca să ne transmită ca om viaša Lui dumnezeiască, casă sfinšească, să facă nemuritoare şi să înveşnicească cu viaša Lui, viaša omenească de pe pământ.

„Căci Cel ce se sfinš eşte şi cei ce se sfinš esc dintr-unul sunt toš i‖ 456. Devenindom şi trăind pe pământ, Dumnezeu-om a trăit o viaša sfântă, fără păcat, divino-

453 Idem op.cit.,p.54454 Pr.de.V.Raduca:‖ Sfantului Grigorie de Nyssa‖, p.274 455 Idem op.cit.,p.280456 Evrei 2,11




322

umană, iar prin viaša, prin moartea şi Învierea Lui a nimicit pe diavolul şi stăpânireamoršii. Chemarea noastră e de a ne sfinši în întregime, atât în ceea ce priveştesufletul, cât şi în ceea ce priveşte trupul. Aceasta nu reprezintă o minune, ci o regulă a credinšei, natura şi logica credinšei evanghelice. Hristos e Sfântul care, întrupându-Se şi făcându-Se om, a arătat în El viaša absolută sfântă şi în această

calitate dă poruncă oamenilor să fie sfinši precum este El:‖ Fiš i sfinš i fiindcă Eu suntSfânt ‖ 457. Trăind în Hristos, Sfinšii fac lucrurile Lui pentru că El devine atotputernic.Cei ce cred în El vor face lucrurile Lui, ba chiar mai mari. Când Dumnezeu s-a făcutom atunci viaša dumnezeiască a devenit şi viaša omului. Adevărul dumnezeiesc adevenit şi adevărul şi dreptatea omului; toate cele ale lui Dumnezeu au devenit şiale omului.

Viaša Sfinšilor e însăşi viaša lui Hristos canalizată în toši cei ce-L urmează peEl şi trăită de ei în Biserica Lui. Hristos este plinătatea supra-desăvârşită aDumnezeirii fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Viašaoamenilor credincio

şi constituie mărturii vii şi ve

şnice despre Evanghelia

Mântuitorului Iisus Hristos, ca viaša nouă, viaša cu har dăruită, viaša sfinšită dumnezeiască, divino-umană, în consecinšă o viašă făcătoare de minuni şiadevărată, după cum o viašă făcătoare de minuni este însăşi viaša lui Hristos. Sfinšiisunt oameni care trăiesc pe pământ adevărurile veşnice şi dumnezeieşti:„Deosebirea dintre virtute şi răutate nu este privită ca şi cum acestea ar fi două lucrurideosebite după natura lor, ci răul se deosebeşte de virtute în chipul în care ceea ce nuexistă se deosebeşte de ceea ce există‖ 458. Chemarea noastră este aceea de a neumple de Hristos cu energiile Lui dumnezeieşti şi de viaša făcătoare. În lumeanoastră pământească singură realitate nestricăcioasă este Dumnezeu-omul, Hristos;

la fel putem fi şi noi oamenii dacă suntem în El. Dacă nu merge pe o cale desfinšenie, omul alunecă spre pantă păcatului prin îndepărtarea de viaša în locul ei avenit moartea, prin lipsa de lumina a venit întunericul, prin lipsa virtu šii a venitrăutatea, şi aşa locul celor bune poate fi ocupat de cele potrivnice. „Hristos lucrează în viaš a într-un fel divin, de aceea locuieşte în toš i creştinii deodat ă‖ 459. Hristos toarnăviaša nouă în cei ce-I aparšin Lui, îi înnobilează, îi eliberează, îi îmbrăcă în luminaunei frumuseši cereşti. În Hristos, omul devine subiect al dragostei divine, în el serevărsă puterile harului prin care eul uman e ridicăt din slăbiciunea existenšeiadamice, nu mai este sub robia demonilor şi a păcatului, ci biruitor peste toate,

înfloreşte minunat sub zările comuniunii cu Dumnezeu, ca un „fiu‖ asemănător cu IisusHristos: om duhovnicesc, om pur, om Sfânt. Creştinul nu e niciodată singur: din primulmoment el e încadrat în unitatea de viašă a bisericii. Hristos e Dumnezeul care-lajută pe om să înainteze într-o viaša sfântă. Omul participă la o viašă ce aparšine tuturor,el e integrat într-o unitate organică. În comuniunea de viaša nu se dizolvă persoanaindividului în „apele‖ unei „persoane colective‖, deşi credinciosul, membru al trupului luiHristos, nu î şi pierde individualitatea.

457 I Petru 1,16458 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Parinti şi scriitori bisericesti 29‖,idem,p.65 459 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Marele Cuvant Catehetic‖editura Eofix,trad.Grigorie Teodorescu,p.19




323

Sfinšenia nu are izvor decât pe Dumnezeu. Sfinšii nu-şi puneau nădejdea lor în nicio imagine a lumii şi de nici o formă concretă de civilizašie nu se temeau. Orice virtute aomului are o valoare reală în măsură în care este virtute a lui Hristos, pentru că numaiceea ce este încorporat în El şi este prin urmare lucru duhovnicesc poate să depăşeascălimitele stricăciunii şi a moršii, să fie viu şi să aibă valoare pentru veşnicie. Sfântul Grigorie

spune că Dumnezeu şi omul sunt modele în mod reciproc şi se atrag în mod reciproc.„Şi aşa de mult s-a făcut Dumnezeu omului om, pentru iubirea de oameni pe cât demult omul întărit prin iubire ce o are de la Dumnezeu s-a putut îndumnezei pe sine luiDumnezeu şi aşa de mult a fost atras omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaşterea Lui pecât de mult a fost omul arătat prin virtuš i pe Dumnezeu, Cel prin fire nevă zut ‖ 460. Fiul luiDumnezeu s-a făcut om ca să îndumnezeiască prin aceasta firea omenească asumată şipe cea a oamenilor care voiesc, adică de a-i scăpa de păcat şi de moarte şi a-idesăvârşi în unanimitatea lor. Căci omul nu se poate realiza decât în Dumnezeu, înorizontul lui infinit de viašă şi în orizontul comuniunii cu semenii, ambele deschise luiDumnezeu. Hristos Cel ce S-

a înălšat la cer, dup

ă ce S-a eliberat de afectele trupe

şti, ne

ajută şi nouă să rezistăm afectelor trupeşti care ne îndeamnă la păcat. El a rezistatpăcatului şi noi după Botez, urmăm Lui trăind întru El. El rămâne mereu în fiecare dintrenoi, prin Duhul Sfânt întărindu-ne în lupta duhovnicească cu afectele care vor să ne ducăla păcat. Hristos se face om în timp ca să-i dea timpului un sens prin puterea ce le-o dăoamenilor de a ajunge la viaša veşnică prin biruirea plăcerilor care cad sub simšuriletrupeşti, căci acestea sunt efemere. Dumnezeu dă timpului şi istoriei şi celor cuprinse în eleun sens, prin acest sfârşit la care sunt duse, tot El le dă un sens prin faptul că le dă un început. „Sfinš irea firii implică demistificarea ei. Pentru un creştin forš ele naturii nu pot fidumnezeieşti şi nici nu pot constitui obiectul vreunei forme de determinism natural: Învierea lui

Hristos călcând legile firii, a eliberat omul din robia fašă de natură, iar omul e chemat să-şicroiască destinul ca domn al firii în numele lui Dumnezeu‖ 461.

Iubirea e adevărata foršă a spiritului făcut să-şi găsească bucuria în comuniuneacu Dumnezeu şi în armonia neegoistă cu toši şi cu toate. Comunicându-ne fericirea deplăceri şi suportarea durerilor, ne comunică de fapt iubirea de oameni sau puterilevirtušilor, care se arată înot ceea ce facem pentru alšii, eliberaši de egoismul cătăriiplăcerilor şi a firii de dureri. Cei ce au crezut în Hristos, se răstignesc pe sine împreună cuEl.

Fiecare î şi adaptează răstignirea la un alt mod al virtušii. În urcuşul spiritual, omul

are în sine pe Hristos sau altă iubire a Lui, dar pe Hristos aflăt la altă înălšime în putereacrucii. Hristos dă putere celor ce cred în El să-şi însuşească crucea Lui în urcuşul lorduhovnicesc.

460 Idem op.cit.,p.28461 Arhim Iustin Popovici:‖Omul şi Dumnezeu-Omul‖editura Deisia,trad.pr.prof.Ioan Ica şi diac.Ioan Ica jr., Sibiu 1997



324

6. Euharistia

6.1

Legătura Euharistiei cu celelalte Taine

Baza generală a Tainelor bisericii este credinša că Dumnezeu poate lucraasupra creaturii în realitatea ei vizibilă. Din Hristos se extinde în fiecare Taină puterea lui Dumnezeu asupra oamenilor. Omul este inelul creašiei sau adevăratulmacrocosmos fiind capul conştient al tevaturii rašionale şi unitare a lumii. Tainelesunt lucrări invizibile ale lui Hristos săvârşite prin acte vizibile prin care se constituieBiserica şi care se săvârşesc în ea. Tainele sunt acšiuni sensibile, instituite de Hristosprin care se împărtăşeşte harul Lui şi se uneşte El cu persoanele care cred pentru ase constitui şi menšine Biserica.

Tainele scot în evidenšă, ca şi Întruparea Domnului, marea însemnătate a

trupului omenesc şi valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogăšiilor şiadâncimilor dumnezeieşti. A sfinši trupul înseamnă a sfinši şi sufletul, a-l face organtot mai adecvat prezenšei lui Dumnezeu. Sfânta Împărtăşanie, taina cea mai marepentru că mai încolo de ea nu se poate merge, nici nu se poate adăuga ceva. Deregulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta, a treia. După Sfânta Împărtăşanie nu mai este loc unde să păşeşti, de aceea trebuie să te opreşti aici şisă te gândeşti cum să faci ca să poši păstra până la sfârşit comoara pe care aidobândit-o. Tainele šin seama de legătura dintre trup şi suflet şi de faptul căsufletul e deschis lui Dumnezeu, iar în Hristos această deschidere a umanităšii spre

Dumnezeu şi-a atins nivelul maxim. Hristos însuşi lucrează prin trupul Său plin deputere asupra trupului nostru. Natura este un mijloc prin care Hristos lucreazăasupra omului. Mântuirea trebuie văzută în orizontul întregii creašii, părăsindu-sedualismul creştinismului occidental ce condamnă natura şi creează eliberarea delumea fizică. Atâta vreme cât efectul şi puterea actului mântuitor nu atingetotalitatea experienšei umane şi a mediului său, mântuirea rămâne incompletă.Puterea lui Hristos din trupul Său asupra trupului nostru şi, deci, şi asupra sufletuluiprintr-o natură pe care o sfinšeşte prin însuşi trupul Său, fie în momentul săvârşiriiTainei, fie înainte. Hristos pătrunde cu energia trupului Său curat în trupul nostru, începutul sfinširii neproducându-se dacă nu are loc şi un efort din parteaprimitorului.

Materia prin care lucrează Duhul lui Hristos în taine e sfinšită de El şi nutrebuie văzută nici o separašie între materia Tainei şi harul său puterea Lui, care se împărtăşeşte prin ea. Materia nu e numai un simbol separat de har, ci ea însăşi eplină de putere dumnezeiască. Hristos, prin Taine, recapitulează în sine ca Bisericape oamenii cei despăršiši de Dumnezeu, dar care cred în El. Nu se săvârşeşte oTaină pe seama unei persoane din afara bisericii, pentru a o lăsa în afara bisericii.




325

Prin Taine sporeşte în unitatea cu Hristos şi în ea însăşi atât biserica în întregimea ei,cât şi fiecare mădular în parte.

„Hristos pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce şi prin înviere şisăvârşeşte prima Euharistie poruncind Apostolilor şi urmaşilor lor să o facă.

El a fost Arhiereu prin excelenšă şi rămâne în chip nevăzut în această lucrare şi

calitate, prin arhiereii şi preoš ii vă zuš i cărora le comunică aceast ă calitate de organevă zute ale Tainelor săvârşite de El în chip vă zut ‖ 462. Hristos pătrunde în toši cei ceprimesc Tainele şi acelaşi soare al Dreptăšii e prezent activ în această lumină şienergie ce-I pătrunde. Precum un tată care priveşte deodată pe copii lui cu aceeaşiafecšiune şi dragoste, tot astfel şi Hristos pătrunde cu energia iubirii Lui în toši cei ceprimesc Tainele, unindu-i cu Sine şi, prin aceasta, extinzând Biserica şi întărindunitatea ei. „Ceea ce se spune despre Hristos trece dincolo de fire, în lucrurile pe carenu le crezi, este dovada că Cel vestit este Dumnezeu. Firea noastră neputincioasă aveanevoie de un lecuitor, avea nevoie de un dătător de viašă cel ce se îndepărtase devia

šă‖ 463

. Pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine ac

šiunea Sa c

ătre fiecare

persoană e necesar ca aceasta să manifeste, printr-un act propriu, voinša de aaccepta o relašie personală, decisivă cu Hristos. Toši cei ce cred în Dumnezeu, careprimesc Sfânta Taină a Botezului şi sporesc în celelalte Tainei în relašia totală cuHristos, intră şi sporesc şi în relašie cu ceilalši credincioşi. Pentru că fiecare Taină să lucreze unirea credincioşilor cu Hristos va trebui să trecem prin ceea ce a trecut El,să răbdăm şi să suferim ceea ce a răbdat şi suferit El.

Noi creştem în natura noastră omenească din punct de vedere duhovnicesccum a binevoit să crească şi El cu natura Sa omenească. „Lucrarea porneşte de laDumnezeu, din partea noastră se ad ăuga bunăvoinš a. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a

noastră e numai dorinš a de împreună-lucrare. Noi putem dobândi unirea cu Dumnezeu întrucât ne supunem harului şi întrucât nu ascundem «talantul» şi nu stingem duhul carearde în noi‖ 464. Hristos ne uneşte aşa de profund cu El, încât devenim părtaşi şi împreună viešuitori cu El, care ne face mădulare ale Lui şi cu care formăm un singurtrup. Taina va deveni un element decisiv şi unic în viaša omului care vine la credinšă şi care continuă să creadă în Dumnezeu. Omul trebuie să trăiască momentulTainelor, deoarece atunci întră în comuniune cu Hristos, care este o persoană adumnezeirii, ce îl ridică la nivelul comuniunii cu El, dar care este în acelaşi timp şi omcoborât la nivelul comuniunii cu noi. Datorită Sfintelor Taine, care vestesc moartea şi

îngroparea Domnului, noi ne naştem la o viaša duhovnicească şi cu ajutorul acestoracte sfinšitoare noi creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip minunat cu însuşiMântuitorul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Dumnezeiasca Împărtăşanie susšine viaša păstrând-o într-o viašă înfloritoare. „Dispariš ia chipului, stricarea peceš ii dumnezeieşti întipărit ă în noi de laprima zidire, pierderea drahmei, ce cuvânt le-ar putea înşira‖ 465. Noi nu suntem cei

462 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Marele Cuvant Catehetic‖,idem,p.35 463 Arhim.Iustin Popovici:‖Omul şi Dumnezeu-Omul‖,idem,p.113 464 Mitropolit Nicolae Mladin:‖Ascetica şi Mistica‖,editura Deisis,Sibiu 1996,p.92465 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa‖,editura Mitropoliei Olteniei,Craiova1991,p.32




326

care ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Domnul însuşi eCel care s-a coborât şi a venit la noi. Nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutatpe noi deoarece nu oaia a plecat în căutarea păstorului, nici drahma în căutareastăpânei sale, ci Domnul a coborât pe pământ şi a găsit în om chipul Său. „Caredintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă

în pustie şi se duce după cea pierdută până o găseşte? [...] Său care femeie având zece drahme, dacă pierde o drahmă nu aprinde lumina şi nu matură casa şi nu căut ă cugrijă până o găseşte. Şi găsind-o cheamă prietenele spunându-le: bucuraš i-vă‖ 466

Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Iisus Hristos poate fi comparat cu SoareleDreptăšii care întră ca printr-o mare deschizătură a firii în această lume întunecatăşi omoară tot ce e pieritor în ea, împărtăşind peste tot duh de viašă nemuritoare,căci lumina cea adevărată biruieşte lumea, după cum spune Mântuitorul: „Îndrăzniš i:Eu am biruit lumea‖ 467. Prin Sfintele Taine, oamenii ajung dumnezei şi fii ai luiDumnezeu, iar firea omenească, creată din pământ, se învredniceşte de cinstea carenumai Domnului I se cuvine, se ridic

ă la atâta m

ărire, încât ajunge p

ărta

şă la însăşi

cinstea şi firea dumnezeiască. Lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna în aface şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şiva săvârşi toate cele ce vor veni, căci binele se cere să fie împărtăşit şi împrăştiatla cât mai mulši. Lucrarea Sfintelor Taine stă tocmai în a nu lăsa lipsiši de roadele eipe nici unul dintre cei care gusta din ea. Dacă rămânem în Hristos, ce am putea doridin clipa în care El ne este oaspete şi sălaş? Însuşi Domnul Iisus ne umple sufletulstrăbătându-ne toate adâncurile şi toate tainele, învăluindu-ne din toate păršile; ce-ar mai putea veni bun peşte noi sau ce ni s-ar mai putea adăuga?

Hristos este scăparea noastră, iar dacă înlăuntrul nostru este o necurăšie, El

o şterge cu totul pentru că locuind în noi umple toată casa sufletului nostru. „A semodela cineva după Hristos înseamnă a reveni cineva la frumuseš ea de la începutulfirii, căci omul a fost făcut de la început după chipul lui Hristos. Păcatul, depărtându-lde Hristos, este depărtat în acelaşi timp de propria fire. Căci omul e f ăcut pentru iubireşi pentru comuniune sau pentru asemănarea în iubire. Dar comuniunea desăvârşit ă este în Dumnezeu. În comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi omul înf ăptuieşte în sine ofrumuseš e după chipul frumuseš ii dumnezeieşti‖ 468.

Prin Sfintele Taine omul participă la viaša dumnezeiască. Euharistia edesăvârşirea celorlalte Taine. Ea ajută la împlinirea a ceea ce nu sunt în stare

celelalte Taine să facă, după cum tot ea este cea care face să strălucească şi maitare darul primit prin celelalte Taine şi întunecat de umbra păcatului. Sfânta Împărtăşanie poate aduce din nou la viaša pe cei care au fost morši din cauzapăcatelor. Sfântul Dionisie Areopagitul spune că celelalte Taine nu sunt desăvârşiteşi nici nu pot să dea rodul dorit dacă nu participăm la spašiul cel dumnezeiesc.„Dacă ne apropiem cu zdrobire de inimă şi ne mărturisim păcatele la preot, Sfânta

466 Luca 15,4,8-9467 Ioan 16, 33468 Nicolae Cabasila:‖Despre viata in Hristos‖,trad din greacă pr.prof.dr.T.Bodagae,Buc.1997,p.107




327

Împărtăşanie este din Tainele care e în stare să ne spele de orice păcat fašă deDumnezeu, judecătorul nostru‖ 469.

Astfel de mijloace nu dau roadă în lupta contra păcatului decât dacă luăm în noi singurul leac împotriva răutăšii omeneşti. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca noisă ne îndumnezeim. S-a unit cu fiinša noastră pentru ca fiinša noastră să se

îndumnezeiască, prin unirea ei cu cea divină. „Participăm la starea de îndumnezeiredoar dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real înSfânta Euharistie. Prin Euharistie noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletelenoastre‖ 470

469 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Teologoa Dogmatica Ortodoxa‖,p.25 470 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Marele Cuvant Catehetic‖,idem,p.61



328

6.2 Euharistia – Taina înaintării în viaša dumnezeiască

„Unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină, tocmai pentru că El nu maieste lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Sfânt, ci cu Trupul şiSângele Lui imprimate în trupul şi sângele nostru‖ 471.

Prin Sfânta Euharistie noi ajungem să ne întâlnim cu Hristos care se uneşte cunoi în cea mai desăvârşită iubire. El s-a coborât din ceruri, din sânurile Tatălui, s-afăcut pentru noi dreptate şi sfinšenie, şi răscumpărare, stricând prin trupul Său zidulvrajbei şi realizând astfel împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Prin viaša Sa,Mântuitorul a dat Tatălui ceresc toată cinstea ce se putea da, cinstea care I secădea, căci pe Tatăl trebuie să-L cinstim mai presus de orice. Existenša noastră pepământ e menšinuta după Botez pentru înnoirea şi dezvoltarea ei ca viašă în Hristosprin virtuši. Euharistia este steaua polară ce călăuzeşte corabia viešii noastre pe

valurile existenšei pământeşti; e fermentul sau aluatul care preface viaša noastrăpământească în viaša de veci. Dumnezeu nu-l lasă lipsit de roadele sfintei Taine peniciun om care gustă din ea. După făgăduinša Domnului, tocmai prin Împărtăşanierămâne Hristos întru noi şi noi întru El. Hristos ne transforma, ne curăšă, El umpletoată casa sufletului nostru. Euharistia este prin excelenšă Taina unităšii Bisericii.Euharistia e mărturia supremă a iubirii Lui fašă de noi şi aceasta este bazacomunicării mutuale desăvârşite între El şi noi. Hristos a făcut aceasta, ridicându-nela o mai mare iubire fašă de El şi arătând iubirea Lui fašă de noi. El nu doar searată spre a fi văzut celor ce Îl doresc, nu se lasă doar atins, ci mai mult, îşi oferăchiar trupul şi sângele Său spre mâncare, omul înfigându-şi dinšii în trupul Lui şi bândsângele Lui, unindu-se deplin cu El, împlinind toată dorinša.

Euharistia nu este „una dintre Taine‖, una dintre slujirile divine, ci estedescoperirea şi înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfinšenia şi plinătatea ei şinumai participând la această Taină noi putem creşte în sfinšenie şi putem împlini totceea ce ni s-a poruncit. Euharistia este iertarea păcatelor, a acelora cărora le suntiertate păcatele şi fărădelegile, care sunt împăcaši cu Dumnezeu. Taina Euharistieieste concomitent cosmică şi eshatologică şi se referă atât la lumea lui Dumnezeu înprima ei creašie, cât şi la împlinirea ei în Împărăšia lui Dumnezeu. Taina estecosmică pentru că ea cuprinde întreaga creašie care se aduce lui Dumnezeu („Ale

Tale dintru ale Tale‖) , şi descoperă în sine şi pentru sine biruinša lui Hristos. Credinšanoastră descoperă şi dăruieşte realitatea spre care este îndreptată: prezenša înmijlocul nostru a Împărăšiei lui Dumnezeu.

Biserica este Taină în ambele dimensiuni: cosmică şi eshatologică. E cosmicăpentru că ne descoperă pe Dumnezeu în lumea aceasta şi astfel putem cunoaştechemarea noastră, şi e eshatologică pentru că lumea pe care o descoperă esalvată de Hristos în trăirea. Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt şi

471 Nicolae Cabasila,idem op.cit.,p.28-29




329

plinătatea harului. Unitatea bisericii se pierde acolo unde oamenii se roagă separatsau căută o unitate a rugăciunii lor în vagă simšire momentană, iar prefacerea(darurilor) nu e legată de rugăciunea comunicării unite în Hristos. În Euharistie, pe deo parte, ne oferim lui Dumnezeu (î n sensul că acceptam să conlucrăm cu Hristos prinacceptarea prezenša reale a Lui în noi), iar pe de alta, ne ia Hristos şi ne

încadrează în jertfa Lui.Trupul jertfit al Domnului în Euharistie e numai trupul Lui, dar are în El darul

comunităšii sau jertfa ei ca să o prezinte şi Tatălui. Prin Hristos se aduc ei înşişi jertfă ca nişte persoane distincte, nu ca nişte obiecte. Euharistia înseamnă o recunoaştere şio mărturie că ea este valoarea supremă şi ultimă, că este însăşi „viaša viešii‖. Taina Împărtăşaniei este mai presus de orice altă Taină, rodeşte un şir întreg de bunătate,cu cât ea formează şi šinta cea mai înalšă spre care se poate îndrepta strădaniaomenească.

Singur Mântuitorul a fost în stare să redea prin viaša Sa cinstea Tatălui

ceresc, iar prin moartea Sa, să înlăture nedreptatea, pentru că prin moartea pecare a suferit-o pe cruce spre mărturia Tatălui, a răscumpărat ocara adusă de noi(prin păcatele noastre personale, dar este inclus evident şi păcatul strămoşesc), cuun preš mai mare decât se cerea pentru îndreptarea acestei greşeli.

Hristos se aduce pe Sine jertfă „pentru toši şi pentru toate‖, El trimite uceniciiSăi să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. „În biserică se află întotdeaunadintre aceia care trăiesc cu intensitate chemarea cosmică, universală a bisericii, darsunt şi dintre aceia care parcă sunt orbi şi surzi la aceasta chemare şi văd în creştinismo religie a mântuirii personale. Evlavia, rugăciunea şi mijlocirea bisericii le estedeschisă pentru nevoie, durere sau bucurie proprie‖ 472. Credinša creştină poate spune

că lumea este creată pentru fiecare, poate spune că este creat pentru lume, pentrua se dărui (prin participare) pentru viaša lumii. În acelaşi chip, după ce noi înşine nevândusem de bună voie celui rău (prin păcate), trebuie ca Cel care avea să neaducă iarăşi la libertate prin bunătatea Lui, să nu aleagă un chip tiranic, ci un chipdrept de răscumpărare. Dumnezeirea a luat trup, anume pentru ca omul cel rău,văzând partea asemănătoare omului, să nu se sperie de apropierea puterii de susşi pentru ca să creadă că Cel ce s-a arătat e mai degrabă de dorit, decât detemut. Prin întruparea Sa, Cuvântul S-a pus la îndemâna celor ce nu au altăcunoaştere decât prin simšuri, făcându-i să înšeleagă toată bunătatea fašă de

oameni a Înšelepciunii divine, care L-a adus pe lume, înšelepciune despre careDomnul îi spune lui Filip atunci când voia să-L vadă pe Tatăl:‖ Cine m-a văzut peMâne a văzut pe Tatăl‖ 473.

Trupul lui Hristos este întru totul neatins de păcat („non posse pecari‖) şi-afăcut comoară a plinătăšii dumnezeieşti, săvârşind pentru noi toată dreptatea şi,prin cuvânt şi fapte, a binevestit celor de un sânge cu El pe Tatăl Cel necunoscutpână atunci. Acesta este trupul împus pe cruce, care î n preajma chinurilor din urmăa tremurat, s-a zbătut, s-a scăldat în sudori, a fost vândut, încătuşat, trup care s-a

472 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Parinti şi scriitori bisericesti 29‖,idem,p.317 473 Ioan 14,9




330

dat judecătorilor fără de lege şi care a adus bună mărturie în fašă lui Ponšiu Pilat,mărturie pe care a plătit-o cu moartea, şi încă cu moartea cea mai ruşinoasa dinacea vreme: moartea pe cruce. Acest trup a suferit biciuiri pe spate, iar în palmelemâinilor şi în picioare s-a lăsat străpuns de piroane şi în coastă de sulišă; acest trupa simšit pe deplin durerea şi a gemut când a fost šintuit pe lemn. Acesta este şi

sângele care, šâşnind din vine, a determinat întunecarea soarelui, a determinatcutremurul pământului, a sfinšit văzduhul şi întreaga lume a spălat-o de necurăšiapăcatului. Roadele Sfintelor Taine au efect doar dacă participăm la Cină la carene cheamă Domnul Iisus Hristos.

Mijloacele pe care le folosim în lupta împotriva păcatului nu dau roadădecât dacă luăm în noi singurul leac împotriva răutăšii omeneşti: Sfânta Euharistie.După cum o mlădišă de măslin bine altoită pe măslinul sălbatic dă acestuia dinurmă puterea să rodească roadă bună şi nu sălbatică, deoarece la roadă nu i sesimte gustul sălbatic, tot aşa bunătatea omenească mărginită la puterile sale

singure, nu poate nimic, dar îndată ce se uneşte cu Dumnezeu

şi se împ

ărt

ăşeşte din

Trupul şi Sângele Său e în stare să dobândească cele mai mari bunuri, adicăiertarea păcatelor şi moştenirea Împărăšiei cereşti, roade ale lucrării lui Hristos. Întrucât noi ne împărtăşim la Sfânta Euharistie cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cugaranšia că vom dobândi în viaša cele mai mari biruinše, e firesc ca prin împărtăşire dreptatea noastră să se facă asemenea dreptăšii lui Hristos:‖ Noisuntem trupul lui Hristos şi mădulare unii altora‖ 474.

Mântuitorul nu a îmbrăcat numai trup omenesc, ci a luat întreaga fireomenească, cu suflet, înšelegere şi cu voinšă pentru ca El să se poată uni cu întreaganoastră fiinšă, să ne scoată din lumea (păcatului) cu întreagă persoană noastră

(trup şi suflet) şi să ne unească cu El dăruindu-Se nouă tuturor în întregime. Hristos,fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, n-a pregetat să se coboare pe pământca să ne ridice pe noi la cer. S-a coborât la noi ca să ne facă vrednici de a primidarurile Sale; a împărtăşit soarta noastră de om şi atât de strâns s-a unit cu fireanoastră, încât dând înapoi ceea ce a primit de la noi, Domnul ni se dă El însuşipentru ca noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său şi astfel să primim peDumnezeu în sufletele şi trupurile noastre. Iisus Hristos a câştigat biruinša contraduhului rău, El, a cărui trup înseamnă o cunună de biruinšă împotriva păcatului şiprin care poate veni în ajutor celor ce luptă tocmai prin acest trup, în care a suferit

şi prin care a biruit toate încercările.Euharistia prin natura ei este adunarea închisă a bisericii, şi în aceastăadunare toši sunt consacraši şi toši slujesc, fiecare la locul său, într-o singură lucraresfântă a bisericii. Nu preotul sau preotul cu mirenii slujesc, ci Biserica, pe care toši laun loc o alcătuiesc şi o descoperă în toată plinătatea ei. Vorbind despre Euharistie,Sfântul Grigorie spune că ea este „Taina realei împărtăşiri din Trupul slăvit al luiHristos, sămânša nemuririi. Prin trimiterea harului Său, El însuşi se răspândeşte înfiecare credincios prin acel Trup, a cărui existenšă vine din Pâine şi din Vin, unindu-Sepe Sine cu trupurile credincioşilor ca să ne asigure că, prin aceast ă unire cu Cel

474 Romani 12,5




331

nemuritor, şi omul poate fi părtaş la nemurire‖ . Participarea la aceste adevărateizvoare ale nemuririi, prin care se realizează o strânsă unitate între Dumnezeu şicredincioşi trebuie să fie o preocupare constantă pentru fiecare creştin. Credinšacreştină a mărturisit cu trăire de la început realitatea prefacerii darurilor – a pâiniişi a vinului – în Trupul şi Sângele lui Hristos, care este însuşi cinstitul Trup şi este însuşi

cinstitul Sânge; orice înlocuire a acestei realităši prin „simbolism‖ înseamnă oameninšare fašă de „realismul‖ euharistic, o ameninšare la prezenša reală aTrupului şi a Sângelui lui Hristos pe Sfânta Masă. Simbolul poate să nu„preînchipuie‖, poate să fie lipsit de „asemănarea‖ exterioară cu ceea cesimbolizează. Funcšia propriu-zisă a simbolului nu e de a preînchipui, ci de adescoperi şi de a se face părtaş cu cel descoperit. Simbolul este descoperirea şiprezenša altuia, tocmai a unui altul real, care în condi šiile date nu poate fidescoperit decât în simbol. Credinša înseamnă comuniune şi însetarea de comuniune,este întrupare şi însetare de întrupare, de descoperire, de prezenšă şi acšiune aunei realit

ăši în alta. Spre deosebire de simpla preînchipuire, de simplul semn,

simbolul cuprinde două realităši: cea empirică sau văzută şi cea spirituală, ceanevăzută. O realitate descoperă pe alta numai în măsură în care însuşi simbolul estepărtaş realităšii spirituale şi e capabil să o întrupeze.

Realitatea se cunoaşte înainte de toate ca împlinirea simbolului, iar simbolulca împlinire a realităšii. Slujba divină creştină este simbolică pentru că însăşi creašialui Dumnezeu este tainică şi pentru că prin esenša bisericii şi prin destinašia ei în„lumea aceasta‖ se descoperă împlinirea unui simbol, a acelui simbol, realizarea luica „cea mai reală realitate‖. Împărăšia lui Dumnezeu este conšinutul viešii creştine,este unirea cu Dumnezeu, El fiind Izvorul viešii, însăşi Viaša. „Hristos s-a împărš it şi tot

cel ce crede în El şi este renăscut cu apă şi cu Duh, aparš ine Împărăš iei Lui şi-L are pe El în sine‖ 475.

Euharistia este doar „efectul‖ vizibil a unui model invizibil, iar slujitorul,oferindu-L pe Hristos ochilor noştri, ne arată într-un mod palpabil viaša noastrăinteligibilă. Sensul cel mai înalt al ritualului euharistic şi al comuniunii sacramentaleconstă în simbolizarea unirii minšilor noastre cu Dumnezeu şi cu Hristos.

Euharistia nu preînchipuie nimic, ci descoperă totul şi se împărtăşeştetuturor.‖ Sfânta Euharistie e Taina cea mai mare, că de acum nu primim numai darurileDuhului Sfânt, ci pe însuşi Vistiernicul acestor daruri, comoara care începe toată

bogăšia darurilor‖ 476

. E o învăšătura comună că Euharistia este cea mai mare dintreTaine pentru că ea nu conšine numai grašia, ci cu autorul grašiei ne uneşte cu El, într-un chip mai mult sau mai pušin intim, după dispozišiile noastre, precum beneficiemmai mult de căldura unui cuptor când ne apropiem de el. Prin Sfânta Euharistie,Hristos vine la noi şi ne revărsă bogăšiile Sale cele mai presus de minte. El esteprezent cu Trupul Său neprihănit şi cu Sângele Său neprešuit, cu care a pătimit şi cucare a înviat şi trupul slăvit şi transfigurat al acestei învieri. Euharistia, sub aspectulei de Taină, înseamnă realitatea dumnezeiască sub semnul sensibil, cu scopul de a

475 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Teologia Dogmatică Ortodoxă vol III‖,idem,p.91 476 Alexandre Schmemann:‖Euharistia – Taina imparatiei‖,trad.Pr.Boris Raduleanu,editura Anastasia 1984,p.30




332

se împărtăşi credincioşilor. Dumnezeu comunică cu omul în momentul în care şi omul edeschis comunicării cu Dumnezeu. Noi toši am fost împăcaši cu Tatăl prin moartea şisângele lui Hristos. Credem că Euharistia nu este numai o simplă amintire, ci o cinădin care ne împărtăşim în mod real cu Trupul şi Sângele Domnului. Noi mâncampâinea naturală şi bem vinul natural, dar în acelaşi timp omul nostru întreg se

nutreşte de comuniunea cu Hristos cel înălšat, care prin întruparea Sa ne-a adusputerile de viaša ale lui Dumnezeu. Legătura dintre cer şi pământ o face DuhulSfânt. El e legătura comuniunii noastre cu Hristos. Noi, prin Euharistie, acceptăm ocomuniune reală cu Hristos cel înălšat. Domnul a stabilit Euharistia ca o legăturanouă, mai strânsă între Sine şi noul Israel, după plecarea Sa văzută de pe pământ, înlocuind mielul pascal al Legii Vechi, care era numai un chip al adevăratei legături.

Din cele mai vechi timpuri Biserica a pus accent că la împărtăşire, pâinea şivinul din Euharistie nu e numai pâine şi vin simplu, ci e chiar prezenša reală aDomnului. Euharistia, deşi pare la pipăire şi la gustare pâine şi vin simplu, nu e totuşiaceasta, ci Trupul

şi Sângele Domnului. Dac

ă Domnul e prezent real în Euharistie cu

Trupul şi Sângele Său, se poate pune întrebarea despre felul prezenšei sau despreraportul Trupului şi Sângelui lui Hristos cu elementul pâinii şi vinului.

În cuvintele instituirii Euharistiei nu există motive care să îmbuneze înšelegerea lor într-un sens impropriu. După ce Mântuitorul a săturat 5000 debărbaši prin minunea înmulširii pâinilor, El le îndreaptă atenšia la o hrană mai înaltă, după care nu va mai flămânzi cel ce o mănâncă, căci această hrană estehrana cea adevărată care dă viaša eternă. „Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaš alumii este Trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viašăveşnică‖ 477.

Cuvintele acestea nu pot fi înšelese aici alegoric, căci expresia „a mâncatrupul‖ înseamnă alegoric „a cauza un rău cuiva‖. Sfinšii Părinši declară că după sfinšire, pâinea şi vinul sunt însuşi Trupul şi Sângele Domnului, nu numai icoane aleAcestora, după cum susšin unii dintre protestanši. Aceasta prefacere, esteconsiderată de ei o mare minune săvârşită prin atotputernicia lui Dumnezeu şi ocompară cu prefacerea materiilor în natură, cu asimilarea mâncărurilor şi abăuturilor în trupul nostru. Hristos, deşi este pretutindeni de fašă, totuşi numai înEuharistie se mănâncă şi se bea. Euharistia este Taina unirii cu Hristos. El însuşitrăieşte în oamenii care l-au primit şi au în El unitatea cu Dumnezeu şi unitate unul cu

altul. Această unitate întru Hristos cu Dumnezeu şi unitate întru Hristos cu toši şi cutoate este viaša nouă şi veşnică, nu numai prin durata ei, dar şi prin calitatea ei,fiind totodată scopul creašiei şi al mântuirii. Hristos a făcut totul şi la lucrarea Lui nuse mai poate adăuga nimic. Biserica nu este o societate religioasă în careDumnezeu stăpâneşte, prin preoši, asupra oamenilor, ci este însuşi Trupul lui Hristos,care nu are alt izvor şi conšinut al viešii decât viaša divino-umană a Lui. Hristos eprezent pe altarele noastre substanšial, adică nu numai printr-o putere sau eficienšă exercitată din cer, ci întregul Hristos.

477 Ioan 6,51




333

„Hristos operează extinderea mântuirii, a cărui sursă s-a făcut că a luat trupca al nostru, a întipărit în El dispoziš ia jertfei supreme pe care a suportat-o spre laudaTatălui. El este viaša inalterabilă a învierii, slava unei umanităši înălš ate care st ă de-adreapta Tat ălui şi care are să vină din nou să judece vii şi morš ii spre viaš a sau osândaveşnică. Hristos e prezent real în Euharistie pentru a ne face părtaşi de toate cele ce s-

au făcut în Trupul Său, de urmarea lor în El până azi ş i în vecii vecilor, comunicându-ni-le acum în mod actual în măsură în care putem să le primim în acest veac, dar înaceastă comuniune actuală aflându-se virtual tot ce vom putea primi în veaculviitor‖ 478.

În Euharistie e concentrată toată mântuirea noastră pentru a ne-o însuşipersonal. Ea ne uneşte cu Hristos, ne face asemenea Lui, imprimând în noi stareacapabilă de jertfă, puterea învierii şi a slavei veşnice. Prin Euharistie devenimconcorporabili cu Hristos, se extinde în noi starea de mântuire, de înviere şi de slavăefectuată de Hristos în unanimitate cu El. Dacă Hristos a primit în Sine trupul şi

sângele lipsit de orice întinăciune, Cel ce prin fire dintru început a fost Dumnezeu şi

a îndumnezeit firea omenească pe care a luat-o, atunci cel ce vrea să se unească cuEl va trebui să guste din Trupul Lui, să guste din dumnezeirea Lui şi să-şi lege viašasa de moartea şi de învierea Domnului. De aceea noi trebuie să mâncăm hranăpreasfântă a Împărtăşaniei şi să ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca săne cuminecăm cu însuşi Trupul şi Sângele pe care Hristos le-a luat din PreacurataFecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu.

Duhul Sfânt a prefăcut pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, darchipurile lor rămase netransfigurate ne împiedică să vedem Trupul şi Sângele Lui,deşi aparšin în mod ascuns Trupului şi Sângelui lui Hristos. Din perspectivă

eshatologică trăită de noi anticipat, pâinea şi vinul pot fi considerate prefăcute înTrupul şi Sângele Domnului în mod deplin. Deducem că Euharistia are un caracterprofetic din acest punct de vedere al transfigurării eshatologice a materiei. ÎnEuharistie, Hristos se dă, iar comunitatea numai primeşte. Hristos vine întâi prinpâinea şi vinul care, prin faptul că sunt oferite, reprezintă nu numai punctul viitor alviešii, ci şi un punct î nălšat spre Hristos. Mâncând pâinea şi vinul prefăcute în Trupulşi Sângele lui Hristos, credincioşii nu fac nu numai un pas înainte în existenšă, ci unpas hotărâtor în prefacerea lor în Hristos. Unii Sfinši Părinši văd unirea cu Hristosprin Euharistie, calea de unire cu El în cugetare (rašiune). Hristos vrea ca rašiunile

lumii să se adune în trupul Lui şi prin intermediul trupurilor noastre, î ntărite de El înacest scop şi atrase spre unirea cu trupul Lui. Astfel, punctul de întâlnire al lui Hristoscu noi, prin coborârea Duhului Sfânt asupra comunităšii, are loc la prefacerea pâiniişi a vinului în Trupul şi Sângele Lui, pentru că nu numai noi să ne prefacem în Hristos,ci şi rašiunile lumii, pe care i le oferim şi de care ne vom împărtăşi, pentru ca împărtăşindu-ne cu ele să fim nu numai uniši cu El, ci să avem în comun rašiuniletransfigurate ale tuturor. Hristos este prezent î n Euharistie cu trupul Său luat dinFecioara Maria, răstignit pe cruce, înviat, înălšat la cer. El este prezent cu Trupul şiSângele Lui în timpul Sfintei Liturghii.

478 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Marele Cuvant Catehetic‖,idem,p.83




334

În Biserica primară celebrarea Euharistiei era o comunicare a moršii şi învierii lui Hristos, dar şi un mijloc de unire a credincioşilor cu Hristos cel prezent şi oaşteptare a venirii Lui viitoare. Întreaga Tradišie moştenită de Biserica Ortodoxă dela biserica primară, afirmă că Domnul este prezent real în Euharistie. Comunitatea eprefăcută î n mers, e angajată în Hristos, în paşii ei viitori, pentru ca mersul ei să fie

asemănarea cu Hristos odată cu transfigurarea materiei. Nimic nu poate împiedicaacšiunea Duhului Sfânt să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos, căciatât pâinea şi vinul cât şi trupul şi sângele Domnului sunt alcătuite din materie.Starea de luminozitate a trupului Domnului, spre care înaintează în ascuns ş itrupurile noastre, e solidară cu starea luminii cea nouă care a început odată cu învierea lui Hristos şi cu existenša Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt.

Toši oamenii fac parte în ascuns din trupul lui Hristos cel înviat, dar numai ceicredincioşi văd lumină divină. Tot ceea ce este în afară de Hristos a devenitaparent, deci putem spune că ceea ce este încă netransfigurat a devenit aparent,

fiind destinat transfigurării. Lumea există în Hristos, devine realitate cu El şi fără Elnu e decât o lume aparentă. Numai Biserica posedă o existenšă adevărată, reală, în afara căreia nu este decât o existenšă iluzorie. Credincioşii înaintează şi ei odată cu rašiunea lor în cursul Liturghiei spre Logosul cel divin, spre ra šiunea tuturor, înălšând treptat prin diferite consacrări şi pâinea, şi vinul, care sunt prelungiri aletrupului, şi deci a rašiunii fiecăruia dintre ei. Euharistia nu e numai sacramentulculminant, în care, sub chipul pâinii şi a vinului, ni se oferă spre împărtăşire, ca dardivin culminant, Trupul şi Sângele Domnului. Jertfa lui Hristos în Euharistie nu e altăjertfă, diferită de cea de pe Golgota, ci una şi aceiaşi pentru iertarea păcateloromenirii, iar noi o retrăim la fiecare Sfântă Liturghie. Cu această jertfă

(atemporală) stă Hristos ca un Miel înjunghiat în fašă Tatălui de-a pururi. Făcându-se om, Hristos îi aduce în această calitate în veci laudă Tatălui, în numele oamenilor,şi I se predă.

În Hristos se realizează această predare a omului lui Dumnezeu pe caretrebuie să o realizăm şi noi. Hristos vrea să ne supună pe toši în mod desăvârşit luiDumnezeu-Tatăl pentru ca El să fie în toši. „Corpul lui Hristos, înfăš işându-se în pâineşi vin, nu încetează de a fi corp duhovnicesc care petrece sau rezidă deasupra lumii.Pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Hristos, aparš in acum transcosmicit ăš ii,corporalit ăš ii Sale preamărite, f ără însă să piard ă propria fire în această lume.‖ 479.

Noi suntem destinaši învierii cu trupurile, starea de după înviere va fi cu siguranšă deosebită de cea în care vom petrece până atunci după moarte, sufletele noastrevor avea şi ele o potenšialitate a corpului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune căDomnul s-a întrupat, s-a înălšat la ceruri, de unde a venit fără trup, cum numai Elştie. Mântuitorul se arată cu Trupul, ucenicilor după Înviere; El le-a arătat că nu alepădat materia trupului, dar a atras-o în adâncurile Duhului Său dumnezeiesc; aşade mult a îmbrăcat-o în slava Duhului, încât trupul Său nu e văzut decât atunci cândEl vrea să şi-L facă văzut. Creştinii trebuie să fie urmăritori ai lui Hristos.

479John Meyendorff:‖Teologia bizantina‖,trad.pr.conf.dr.Alexandru I.Stan,Buc.1996,p.269




335

Sfinšii vor fi înconjuraši în veacul viitor în lumină, cum au observat ucenicii laSchimbarea la Fašă a Domnului. „Trupul Domnului chiar are în sine izvorul luminii şi elluminează sufletul nostru după ce-L primim, căci atunci pe Tabor, nefiind încăamestecat cu trupurile noastre, Trupul Lui, care are în sine izvorul luminii harului,lumina din afară pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau şi lumina pătrundea prin ochii

sensibili în suflet, acum însă, fiind amestecat cu noi şi petrecând în noi, evident că neluminează sufletul de dinăuntru‖ 480. Omul trebuie să colaboreze cu harul divin şi săparticipe la energiile divine necreate ale lui Dumnezeu printr-o viašă curată, faptebune şi milostenie. Harul dumnezeiesc e însuşi energia necreată pornită din fiinšadivină. „În orice energie sau acš iune ce se exercit ă în noi, sunt prezente cele TreiPersoane divine. Duhul Sfânt ne deschide simš irea pentru oricare dintre lucrări ca să vedem apoi în ea şi pe Fiul şi pe Tat ăl. Prin Duhul său în Duhul cunoaştem pe Fiul şi înFiul pe Tat ăl‖ 481. Mântuirea oamenilor nu o putea aduce un simplu om, ci numaiDumnezeu-omul. Numai El e în stare să împace pe Dumnezeu în interesul nostru, al

tuturor. Ce poate găsi omul aşa de pre

š s

ă poat

ă da drept r

ăscump

ărare pentru

sufletul său? Singurul lucru găsit suficient pentru toši oamenii şi care a fost oferit carăscumpărare pentru sufletul nostru, a fost Sfântul şi preacinstitul Sânge al Domnuluinostru Iisus Hristos, care s-a vărsat pentru noi toši. „Lumea nu putea fi mântuită altfeldecât prin Sângele şi moartea lui Hristos, conform icoanei divine. N-am fi putut săbiruim pe autorul păcatului şi al morš ii, dacă Domnul n-ar fi luat firea noastră.Întruparea Logosului a fost o condiš ie preliminară necesară mântuirii noastre‖ 482.Nimeni nu poate cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu decât în Duhul Sfânt. A primi harul î nseamnă a primi Duhul Sfânt şi prin El întreaga Sfântă Treime, şi a fi în comuniunecu ea. Sfinšenia nu este o calitate de ordin contemplativ a sufletului, ci un produs al

dinamismului moral şi o manifestare necontenită a acestui dinamism. Duhul Sfânt nedeschide simširea pentru oricare dintre lucrări ca să vedem în ele pe Tatăl şi pe Fiul. În Sfintele Daruri recunoaştem Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, recunoaştemjertfa adusă de El „pentru toš i şi pentru toate‖ , iar în împărtăşania pe care o primimcu credinšă, cu Nădejde şi cu dragoste recunoaştem că noi suntem în unitate cuHristos, cu viaša Lui, cu împărăšia Lui.

Hristos însuşi trăieşte în oamenii care l-au primit şi s-au deschis comuniunii cuEl, şi astfel unitatea cu Dumnezeu şi unitatea unuia cu altul. Dumnezeu nu dă Duhul cumăsură, prin El toši sunt sfinši, toši sunt chemaši la plinătate şi desăvârşire,‖ la viašă

din belşug‖. Biserica este astfel Trupul şi Sângele lui Hristos, care nu au alt izvor şiconšinut al viešii decât viaša divino-umană a lui Hristos însuşi.Dacă mădularele bisericii, în slujirea lor trădează natura acestora slujitori

întru Hristos şi se întorc de la Har şi iubire, la lege, iar de la lege la fărădelege,atunci nu se poate readuce Duhul lui Hristos în viaša bisericească prin „legile lumiiacesteia‖, nu se poate readuce prin constitušii şi reprezentări, ci numai prinneîncetata „aprindere a harului lui Dumnezeu‖ care nu părăseşte niciodată biserica.

480 Alexandre Schmemann:‖Euharistia - Taina Împărăšiei‖, idem,p.47 481 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Dumnezeiasca Euharistie in cele trei confesiuni‖,Ortodoxia nr.1 ian-mart.1953, Buc.,p.46482 Idem op.cit.,p.49




336

Prin Taine se sfinšeşte şi se consacră întreaga biserică pentru slujirea luiHristos; Biserica însăşi devine părtaşă Tainei lui Dumnezeu– omenirii Hristos. Mireniisunt consacraši în slujirea lui Hristos fašă de lume şi o realizează în primul rând prinparticiparea lor în aducerea jertfei Lui pentru lume. „Pe măsură ce devenim virtuoşi,dacă săvârşim în chip sistematic binele, Hristos se străvede mai clar în noi. El ră zbeşte

de sub pământul ascuns al fiinš ei noastre la suprafašă prin activitatea noastră morală aşa cum sămânš a î şi arat ă prezenš a ei prin plant ă ce creşte la vedere. Fapta bună,statornică este un mod de manifestare a forš ei lui Hristos şi omul virtuos este o fiinšă alui Hristos, o fašă străbătut ă dinăuntru de faš a lui Hristos‖ 483. Prin Hristos lumea setransfigurează din interior primând lumină divină. Materia devine mediu prin careiradiază divinul. Materia nu e numai ceea ce ne apăsa, ne înlănšuie, ne ispiteşte lapăcat, ci în acelaşi timp e ceea care ne hrăneşte, ne susšine viaša, ea nu e numaibătrână şi grea, ci şi tandră, vioaie, energică; Domnul o preface î n Trupul Săueuharistic, iar trupurile Sfinšilor iradiază lumina. Ea condišionează viaša tuturor celorde pe p

ământ. Ea e pref

ăcut

ă prin tain

ă, în materie sfânt

ă (în Trupul

şi Sângele

Domnului nostru Iisus Hristos).„Materia e tot opera lui Dumnezeu, păcatul n-a pornit de la El. Nu e vinovată

de păcat, ci vinovat e omul cu libertatea lui. Omul e cel care o poate uşura, Sfinš ii otransfigurează, folosind plasticitatea ei pentru a întipări în ea formele frumoase,f ăcând-o nu numai a vieš ii, ci şi a spiritului‖ 484. Aşa se mănâncă Miel lui Dumnezeu şise mestecă spre digestie duhovnicească pentru ca să prefacă în Sine cu Duhul pe ceice se împărtăşesc, pe fiecare din el, atrăgându-l şi aşezându-l în locul mădularuluimâncat de el duhovniceşte, potrivit cu ordinea şi armonia trupului, „ca să facă cuiubire de oameni Raš iunea din toate, cea singură mai presus de fire şi de raš iune, fiinš a

lucrurilor.‖ 485 Lumina în care este ascuns Domnul Slavei nu e o lumină fizica, cispirituală, din nesfârşita dumnezeire şi ea nu poate fi văzuta de cei care nu au ochiduhovniceşti. Vederea luminii dumnezeieşti nu înseamnă şi vederea Trupului luiHristos pe care ea îl ascunde. Trupul lui Hristos, după Înviere intră într-o altă dimensiune. El este de fašă fără să fie văzut, aşa cum s-a petrecut la Schimbarea laFašă, când ucenicii de la poalele muntelui n-au văzut lumina de pe Tabor deşistrălucea mai tare decât soarele.

„Acest trup şi-l face prezent Hristos în Euharistie, nu numai ca putere, ci şisubstanš ial într-un mod nesesizat de simš urile noastre. Şi aceasta prin faptul că pâinea

şi vinul se prefac după substanš a, chiar dacă nu după chipuri într-un mod nesesizat desimš urile noastre.‖ 486 După prefacerea elementelor, pâine şi vin, Domnul e prezent înEuharistie întreg, în fiecare părticică din ele. Trupul Domnului cel prezent înEuharistie e trupul cel înviat şi nu poate fi despăršit de Sânge, de suflet şi dedumnezeire, căci el nu mai este moarte. Totuşi Euharistia a fost instituită şi se împărtăşeşte sub ambele forme, pâine şi vin, prin aceasta se evidenšiază

483 Alexandre Schmemann:‖Euharistia…‖,idem,p.94484 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Dumnezeiasca Euharistie in cele trei Confesiuni‖,Ortodoxia nr.1 ian-mart 1953 Buc.,p.85485 Drd.Konnal:‖Cunoasterea lui Dumnezeu in opera Sfantului Grigorie de Nyssa‖Ortodoxia nr.2 apr-iun1988,p.129486 Idem op.cit.,p.131




337

reprezentarea Jertfei de pe Cruce. Trupul şi Sângele Domnului nu stau despăršitede dumnezeirea Sa în Euharistie. Dar cum poate fi Domnul cu Trupul şi cu SângeleSău întreg pe fiecare altar, în forma pâinii şi a vinului, î n fiecare părticică din ele?Dacă Domnul e prezent în Euharistie prin prefacerea elementelor, este prezent nunumai în momentul împărtăşirii, ci şi înainte sau după împărtăşire, începând din

momentul prefacerii sub forma pâinii şi al vinului unit substanšial cu ele. Cuvintele„Acesta este Trupul Meu‖ şi „Acesta este Sângele Meu‖ pe care le-a rostit Domnuldând pâinea şi vinul, arată că Hristos e prezent în ele. Hristos n-a spus „Acesta va fitrupul Meu când vă veši împărtăşi‖.

Azi, biserica păstrează pâinea şi vinul sfinšit în chivot pe Sfântul Altar spre împărtăşirea bolnavilor. Prezenša Trupului şi Sângelui Domnului sub chipul pâinii şi avinului păstrate în afară durează până când acestea î şi pierd natura lor. Trupulcare se dă credincioşilor e trupul care totodată se aduce jertfa Tatălui ceresc. AcestTrup ni se da nouă, Trupul ce se jertfeşte lui Dumnezeu. După ce s-a oferit solemnpe altar, Hristos vine în inima celui ce se împ

ărt

ăşeşte pentru a continua oferirea Sa.

Mereu Preot şi victimă, mereu în exercišiul preošiei Sale, El se oferă în acela, şi maidirect, pentru acela care se împărtăşeşte.

Dar El vine mai ales pentru a desăvârşi asocierea credinciosului la JertfaSa. Jertfa începută pe altar se termină în sufletului celui ce se împărtăşeşte. Cei cenu se împărtăşesc, deci cei ce nu primesc Taina, se folosesc de ea ca jertfă, casimplă aducere. Desigur Domnul e adus sub forma sensibilă de taină. Euharistia emai întâi o taină, adică un lucru sensibil, semnificativ şi eficace al unor realităšiinvizibile. Pornind de la aspectul ei exterior şi sensibil de taină, se străbate printrepte la realitatea ei adâncă şi se descoperă jertfa.

Trupul Domnului din Euharistie e Trupul „care pentru mulši se frânge‖, iarSângele din Euharistie e „Legea cea nouă care pentru mulši se vărsă spre iertareapăcatelor‖. Biserica este Trupul lui Hristos. Trupul lui Hristos e Hristos însuşi,deoarece de la învierea Sa, El e prezent în noi şi se întâlneşte cu noi pe pământ.Hristos este însuşi esenša bisericii; El este biserică pentru că ea e numai în El.Unitatea în Hristos se desăvârşeşte în biserică, o unitate deplină şi organică întreDomnul şi toši cei ce-l cred că Dumnezeu şi Mântuitor, pe care o dă comuniuneaeuharistică. În Euharistie noi ne unim pe deplin cu capul Bisericii - cu Hristos. Aceastaeste o unitate a trupului şi a sângelui.

De aceea Euharistia este inima viešii creştine, iar fără Euharistie, fără aceasta comuniune tainică între Domnul şi ucenicii Săi, biserica nu e deplină. Bisericaecumenică, în toată plinătatea ei, este biserică ce are Euharistia comună. Atâtavreme cât creştinii de diferite confesiuni nu au o Euharistie comună nu se poate vorbi încă de o unitate deplină. Hristos a întemeiat Biserica, a Cărei natură este deasemenea şi dumnezeiască, şi omenească. În Biserica are loc unirea dintredumnezeiesc şi omenesc. Hristos intră în lume prin Trupul Său; tot aşa se dăruieştelumii în continuare, în şi prin biserica Sa văzută. Mântuitorul este finalitatea cosmică a mântuirii şi presupune biserică văzută.




338

În Biserica Ortodoxă, a trăi în Hristos înseamnă a trăi în biserică deoarecebiserica, având pe Hristos în ea, e o plenititudine teandrică. Unitatea se menšineprin prezenša reală a lui Hristos în biserica Sa. Numai în biserică şi în Sfânta Treimeoamenii se pot uni ca într-un tot, pentru ca toši să fie una.

Aici pot fi šinute la un loc de harul Sfântului Duh şi să formeze Trupul tainic,

Trupul lui Hristos. La Sfinšii Părinši, drumul omului spre desăvârşire în unirea lui câtmai deplină cu Hristos, trece prin aceste trei momente principale: credinša,activitatea morală şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Unii socotesc că, dacă lumea etrecătoare, orice activitate îndreptată spre perfecšionarea ei este nefolositoaremântuirii. Dar Sfântul Pavel zice „orice lucraš i, lucraši din toată inima ca pentruDomnul‖ 487. Apostolul nu opreşte pe creştini de la nici o activitate, ci îi îndeamnă să o săvârşească din toată inima.

Dar aceasta o poate face un creştin când ştie că este vorba despre Domnul.Adevărata viašă plăcută lui Dumnezeu e viaša de comuniune, în care creştinii segăsesc aduna

ši în jurul Sfântului Altar. La Liturghie, Sfin

šii P

ărin

ši vorbind despre

Euharistie folosesc termeni care manifesta caracterul ei de jertfă, ca de pildă: altar,masa, jertfă, aducere, a aduce, a jertfi, a înjunghia, şi consideră Euharistia ca jertfăce începe să fie pregătită la Proscomidie şi e împlinită prin prefacere, dovedindcredinša continuă a bisericii în jertfa euharistică. Aceasta nu e o jertfă nouă,deosebită de cea de pe Golgota, ci aceeaşi în continuare, dar nesângeroasă şi îmbrăcată în taina euharistiei, aducându-se, nu ca atunci pentru toată lumea în modobiectiv, ci pentru cei ce sunt de fašă şi pentru cei ce vor să se împărtăşească dinroadele ei. În teologia catolică s-a născut tendinša de a face oarecum din jertfaeuharistică o jertfă a bisericii, deosebită de jertfă de pe cruce a Mântuitorului, de a

face biserica subiect al jertfei euharistice şi pe Iisus, obiect al ei sau de a scoate peprimul din inišiativa bisericii în această aducere. Întrucât Fiul care se aduce e înbiserică, această aducere e şi a bisericii. Biserica participă la ea. Ea nu poate fipasivă, dar activitatea ei e din partea lui Iisus Hristos. Acesta, aflându-se veşnic încer, coboară prin puterea Sfântului Duh, ca cel ce se aduce în cer şi pe pământ,ascultând chemarea bisericii conform promisiunii Sale. El binevoieşte să se aducă şipe altarul bisericii spre mântuirea credincioşilor ca şi ei să se poată ridica cu El înfaša lui Dumnezeu.‖ Hristos se jertfeşte în Euharistie pentru şi în fiecare om, pentru a-lantrena în această mărire a lui Dumnezeu, care este totodată jertfa ce duce la înviere.

Hristos face cu fiecare, prin jertfa euharistică, drumul făcut cu pârga firii noastre. Necesitatea Euharistiei ca jertfă nu se poate întemeia pe ideea că mântuirea omului serealizează numai prin satisfacerea onoarei lui Dumnezeu, ci pe ideea că mai are lipsăşi de o unire cu Iisus Hristos, Cel ce continuă a se jertfi, pentru că prin putereanecontenită a Jertfei Lui să se jertfească şi el‖ 488.

Jertfa lui Hristos permanentizată e înšeleasă nu ca o simplă omagiere a luiDumnezeu, fără efect asupra credincioşilor, sau cu un efect de răsplătire juridică, cica producând prin ea însăşi sfinširea lor, întrucât îl atrage în mişcarea ei pe Tatăl.

487 Coloseni 3,23488 Alexandre Schmemann:‖Euharistia-Taina Imparatiei‖trad pr.Boris Rădulescu,editura Anastasia,1984




339

Jertfa noastră constă în fond în depăşirea stării de sine, în ieşirea din închisoareaegoismului prin punerea la dispozišia lui Dumnezeu ca expresie a iubirii şi aaderării Lui, e deschiderea generoasă a propriului cu acceptarea în el a Eului divinde nesfârşită generozitate. „Intrarea Mântuitorului în fiinš a noastră înseamnă pentruEl cea mai mare bucurie şi pentru noi cea mai mare fericire care se realizează prin

căldura iubirii, prin spaš iul euharistic al comuniunii noastre intime cu Hristos. Noiascultam glasul Mântuitorului şi-I deschidem uşa fiindcă ştim cine este El şi pentru că înset ăm după El ca cerbul după izvoarele apelor‖ 489. Primirea lui Hristos în cămarasufletului nostru înseamnă nu numai cea mai mare cinste, dar şi cel mai mareeveniment din viaša noastră, înseamnă realizarea celui mai înalt şi mai scump idealreligios al nostru şi ne aduce suprema fericire la care putem râvni. Sfântul Grigoriespune despre Euharistie că e Taina realei împărtăşiri din Trupul slăvit al lui Hristos,sămânša nemuririi. Prin trimiterea Harului Său, El însuşi se răspândeşte în fiecarecredincios prin acel Trup a cărui existenšă vine din pâine şi din vin, unindu-Se peSine cu trupurile credincio

şilor ca s

ă ne asigure c

ă prin aceast

ă unire cu Cel

nemuritor, şi omul poate fi părtaş la nestricăciune. El ne dă aceste daruri în virtuteabinecuvântării prin care El preface însuşirea naturală a acestor semne vizibile înacel lucru nemuritor. Este bine şi folositor să ne împărtăşim zilnic şi să gustăm dinSfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. „Sensul eshatologic al Euharistiei presupune oretragere din lume, o comunitate închisă a unor participanš i devotaš i. Euharistia a început să fie explicat ă ca un sistem de simboluri menite contemplaš iei‖ 490.Participarea sacramentală a fost înlocuită cu vederea intelectuală, Euharistia edoar efectul vizibil al unui model invizibil, iar slujitorul oferindu-l pe Hristos ochilornoştri ne arată într-un mod palpabil ca într-o icoană viaša noastră inteligibilă.

Sensul cel mai înalt al ritualului euharistic şi al comuniunii sacramentale constă însimbolizarea unirii minšilor noastre cu Dumnezeu. Sinodul din anul 754, condamnândutilizarea religioasă a icoanelor, a proclamat că singura „icoană‖ admisibilă a luiHristos este aceea statornicită de însuşi Hristos-trupul şi Sângele euharistic. Aceastăafirmašie clară şi radicală bazată pe o îndelungată tradišie a fost o ameninšarereală la adresa credincioşilor. Euharistia nu este „tip‖ cu însuşi adevărul, este Tainace recapitulează î ntreaga milostivire (iconomie) dumnezeiască. Ea e Trupul luiDumnezeu, unul şi acelaşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cel ce a venit să mântuiască însăşi realitatea trupului omenesc făcându-Se şi rămânând trup chiar

după slăvirea Sa. În Euharistie omul participă la umanitatea slăvită a lui Hristos, umanitatecare nu e fiinša lui Dumnezeu, dar este o umanitate încă de o fiinšă cu omul şidisponibilă pentru el ca mâncare şi băutură. Euharistie înseamnă trupul lui Hristostransfigurat, dătător de viašă, dar încă omenesc, ipostaziat în Logos şi pătruns deenergiile divine, dumnezeieşti. Temeiul Euharistiei ca jertfă nu poate fi găsit într-oaltă concepšie despre mântuire; în cea a Sfinšilor Părinši şi a Bisericii primare, carevede o identitate ontologică între refacerea chipului dumnezeiesc în fiecare om şi

489 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Iisus Hristos sau Restaurarea omului‖editura Omniscop,Craiova 1993,p.25 490 Alexandre Schmemann:‖Euharistia-Taina Imparatiei‖trad pr.Boris Radulescu,editura Anastasia,1984,p.96




340

între mărirea lui Dumnezeu prin jertfă. Necesitatea Euharistiei ca jertfă nu se poate întemeia pe ideea că mântuirea omului se realizează numai prin satisfacereaonoarei lui Dumnezeu, ci pe ideea că omul are lipsă şi de o unire cu Hristos cel cecontinuă a se jertfi pentru ca prin puterea necontenită a jertfei Lui să se jertfeascăşi el. Şi aceasta nu ca să-şi câştige un merit în plus pe lângă cel de Mântuitor, ci

pentru ca să parcurgă prin aceasta drumul refacerii firii, drumul ridicării ei dinstricăciune (moarte şi din păcat). Jertfa cu care se împărtăşeşte omul în Euharistie nuare un rost juridic, un efect meritoriu, ci unul ontologic de refacere, deşi e şi o mărirea lui Dumnezeu.

Euharistia că Taină se săvârşeşte chiar prin faptul că Hristos se oferă mereuTatălui, El coborându-Se pe altar în momentul epiclezei. Jertfa euharistică în sensortodox nu mai apare ca ceva de prisos, iar jertfă de pe Golgota nu mai estemicşorată prin ea. Trupul lui Hristos se frânge, iar Sângele Lui se vărsă spreiertarea păcatelor. Biserica Ortodoxă şi cea Catolică socotesc că jertfa euharisticăe o jertf

ă reală, dar nu una separată de cea de pe Golgota în forma ei de atunci;se deosebeşte de aceasta din urmă prin faptul că pe cruce Domnul s-a adus peSine în mod sângeros şi vizibil, jertfindu-şi viaša Sa trupească, iar în Euharistie seaduce în mod nesângeros şi misterios prin preot. Scopul jertfei de pe cruce a fostrăscumpărarea lumii în general, iar cea euharistică se aduce pentru a împărtăşicredincioşilor din biserică bunurile crucii. „În orice jertfă este un jertfitor, o victimăjertfită şi un act de jertfă. Jertfa euharistică şi cu jertfă de pe cruce coincid, încât ş i pecruce, şi în Euharistie este acelaşi Jertfitor şi aceeaşi victimă: Iisus Hristos‖ 491. Actuljertfei are loc în momentul sfinširii; victimă în Euharistie e Trupul şi Sângele Domnului,nu pâinea şi vinul. Preotul se împărtăşeşte, dar în actul jertfei, jertfitorul trebuie să

fie Hristos, cum tot El e victimă, ca jertfă euharistică să fie identică cu cea de peGolgota. Prin mâncare nu se distruge ipostasul lui Hristos. Jertfa se aduce luiDumnezeu.

Euharistia se săvârşeşte pentru împărtăşirea credincioşilor, dar împărtăşireanu constituie actul de bază al jertfei.

Sfântul Grigorie vorbeşte despre Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeuasemănându-L cu cortul pe care-l vede Moise în întunericul de pe muntele Sinai. El eipostasul ultim al tuturor, e ipostasul prin fire al celor dumnezeieşti şi ipostasul prin î ntrupare al celor create. Prin unirea Sa cu noi ne face pe fiecare împreună

cuprinzător cu El. „S-a făcut Biserică şi în acelaşi timp Arhiereul ei adunându-le ca ompe toate în Sine ca într-o încăpere, în calitate de mijlocitor la Tat ăl, ca să le ofere împreuna cu Sine, Sieşi ca Dumnezeu. Omul e chemat şi el să devină cort, biserică sau în biserică, adică să le cuprind ă pe toate împreună cu ceilalš i semeni şi să fie cuprins detoš i, dar în acelaşi timp să fie preot al lor‖ 492.

Sfântul Grigorie a numit dorinša necontenită a sufletelor de la unirea cuDumnezeu la mai multă unire, epectază. Epectaza se explică prin faptul căDumnezeu, după fiinša, este inaccesibil, rămâne mereu transcendent şi stimulează

491 Pr.dr.V.Raduca:‖Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa‖ idem,p.281492 Idem op.cit.,p.317




341

mereu dorirea Lui. Oricât înaintează creatura după El, ea nu poate să-L cuprindăniciodată după fiinšă, pentru că nu poate deveni niciodată infinită în act. Omultrebuie să tindă să ajungă la o libertate deplină care constă în deschidereanestrâmtorată a subiectului nostru spre infinit. Libertatea omului este revenirea lastarea în care chipul dumnezeiesc în om era desăvârşit, când omul era neîngrădit

de urmările păcatului. Sfântul Grigorie vorbeşte de trei aspecte ale eliberării: înlăturarea divizării dintre trup şi suflet, unificarea trecutului şi a viitorului şiatingerea de către suflet a unităšii profunde a simšurilor şi înšelegerii. „Naturaumană şi asemănarea ei cu Dumnezeu sunt una, căci amândouă înseamnă elanul spreinfinit şi spre iubire‖ 493. În gândirea Sfântului Grigorie, biserica e Trupul lui HristosDumnezeu care şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-oasupra Sa prin Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu; sfinšeşte împreună cuea pe cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adicăbiserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinšă în trupulcomun.

Biserica este mediul în care se pregăteşte hrană duhovnicească tuturor cefac parte din ea, prin iconomii tainelor lui Dumnezeu. „Căci viaš a veşnică şi veselianegrăită din ceruri o dăruieşte harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile, de a sebucura de har o d ă dragostea de osteneli a credinš ei‖ 494.

Sfântul Grigorie subliniază, de asemenea, valoarea sinergiei sau împreunălucrarea harului cu osteneală a omului pentru dobândirea mântuirii persoanelor.

493 Idem op.cit.,p.331494 Pr.Teodor Damian:‖Credinta-Iubire-Mantuire‖,Mitropolia Ardealului nr.1 ian-feb 1988,Sibiu,p.69



342

6.3 Euharistia-Tarna Împărtăşaniei cu Dumnezeu

Unirea cu Hristos în stare de jertfă se realizează în Euharistie. Bunămireasmă a stării de jertfă a lui Hristos umple toată biserica până la sfârşitul

timpului ca o putere producătoare a stării de jertfă în toši cei ce numai aşa potavea intrare la Dumnezeu, pentru că numai aşa se împărtăşesc de curăšia lui Hristosşi numai aşa pot fi acolo unde a fost şi El. Fără aceasta mireasmă a stării de jertfăa lui Hristos în ea, nu e biserică.

Hristos se află în această stare de permanentă oferire „în cer‖, în calitatede cap al Bisericii, deci într-o comuniune interioară cu Biserica, umplând permanentbiserica cu starea Sa de oferire şi antrenând-o în ea. Prin Euharistie biserica î şimanifestă mereu voinša de a-şi însuşi această stare de jertfă a lui Hristos, căruiaHristos îi vine în întimpinare. Noi ne separăm de lume pentru ca să o aducem, să o

înălšăm către Împărăšie, să-i facem din nou cele către Dumnezeu şi să o facempărtaşă Împărăšiei veşnice a Lui. „Pe măsură ce vom urmări slujba Euharistiei vomdescoperi tot mai clar şi mai profund scopul ei. Lumea a fost creată ca templu, casimbol al Împărăšiei. Mântuirea este un proces în care responsabilitatea personală ehotărâtoare.‖ 495

Sub influenša înšelegerii apusene a Euharistiei, noi interpretăm de obiceiLiturghia, nu în sensul ei de înălšare, ci de coborâre. Experienša euharistică inišială mărturisită de însăşi slujba Euharistiei ne vorbeşte de înălšarea noastră acolo undes-a înălšat Hristos, ne vorbeşte de natura cerească a lucrării euharistice. Euharistiaeste întotdeauna ieşirea din lumea această şi înălšarea la cer. Dumnezeu însă amântuit lumea, a mântuit-o prin aceea că a descoperit din nou în lume scopul ei,anume Împărăšia lui Dumnezeu. Viaša lumii să fie calea către această împărăšie,sensul ei să fie comuniunea cu Dumnezeu şi întru El cu întreaga făptură.

Noi suntem sfinši prin prezenša Lui, suntem luminaši prin lumina Lui. Aceastasfinšire cutremurătoare şi dulce a prezenšei lui Dumnezeu, bucuria şi pacea nu auasemănare pe pământ, iar toate acestea sunt exprimate în cântarea lentă aTrisaghionului. Unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuieşte ultimul scop al creašiei şi almântuirii. Tainele sunt daruri prin care Hristos ni se dăruieşte şi î şi dăruieşte viaša să divino-umană bisericii şi credincioşilor. Biserica confirma că Hristos cu iubirea sa

mântuitoare spre fiecare om -unic- este nu numai obiectul acestei iubiri a Lui, dareste şi unit cu El prin această unitate a ideii lui Dumnezeu despre fiecare om. Jertfa lui Hristos e plenitudinea jertfei, nu numai că ea e în stare să topească tot fondul depăcat din natura omenească, ci şi pentru că ea e capabilă să obšină iertarea de laDumnezeu pentru toši oamenii, fără ca aceasta să mai ceară fiecăruia o suferinšă echivalentă pentru păcatul ei‖.

495 Diac.prof.Teodor V.Domsa:‖Iubirea şi mila crestina‖ Mitropolia Banatului nr.7-9 iul-sept 1980,Sibiu,p.442




343

Fiecare om trebuie să fie purificat când se apropie de El. Dacă nu seproduce în om depăşirea păcatului pe o cale spirituală, nu se poate apropia deDumnezeu. Noi scăpăm de păcat prin jertfa lui Iisus care face să moară în noi omulvechi al egoismului, întrupând în toši jertfa. Murind pentru noi, fără a înceta însă săexistăm, noi existăm acum pentru Hristos, în comuniunea cu El, situašia Lui în faša

Tatălui o împărtăşim şi noi. Jertfa lui Hristos reuşeşte să înfăptuiască în acelaşi timptrei lucruri: să ne atragă în comuniunea cu Sine, omorând omul egoist din noi; să nefacă să împărtăşim soarta Lui de fericire şi de comuniune cu Tatăl, odată ce formămun întreg cu El; să înfăptuiască dreptatea divină suferind pentru întreaga omenire înaşa fel încât duhul Lui de jertfă să devină comun tuturor. Înšelepciunea lui Dumnezeua găsit această modalitate de a spăla onoarea Sa jignită de oameni, dar şi de a împlini iubirea lui prin care voia mântuirea oamenilor.

Dacă după căderea în păcat, omul muritor păcătuieşte continuu, la infinit,Dumnezeu iartă la infinit, iar dacă nu se pune nicăieri oprelişti la păcat în fašă

păcatului, ce autoritate mai are Dumnezeu şi ce for

šă mai st

ă în sprijinul binelui

şi a

ordinii morale? În cazul acesta nu Dumnezeu e suveranul, ci omul. În acest caz, nuexistă o ordine morală pe care să o simtă omul deasupra lui şi în jurul lui, ci el elegea să, dacă mai poate fi vorba de o lege morală. Hristos trăieşte în oameniicare au acceptat învăšătura creştină şi au în El unitatea cu Dumnezeu şi unitatea unulcu altul. Această unitate întru Hristos cu Dumnezeu şi unitatea întru Hristos cu toši şi cutoate este Viaša cea nouă şi veşnică atât cât priveşte durata ei, dar mai ales felulde a trăi, acesta fiind scopul ultim pentru care a fost creat omul. „În această viašănouă nu există deosebire între cei puternici şi cei slabi, între robi şi slobozi, între partebărbătească şi parte femeiască, ci acela care este în Hristos, acela este făptura

nouă.‖ 496 Înstrăinarea absolută de rău înseamnă ascultarea de Dumnezeu.Dumnezeu s-a dezbrăcat de Sine ca să îmbrace omul sfâşiat de patimi, Fiul luiDumnezeu s-a golit pe Sine, a luat forma robului pentru noi, ca să vedem peDumnezeu. S-a arătat om, el care prin natura Lui era Dumnezeu.

Dumnezeu s-a amestecat cu firea umană pentru că omenirea să fie ridicatăla înălšimea lui Dumnezeu.

Jertfa lui Hristos este culmea comuniunii creatoare. Prin credinša şi prinparticiparea la moartea şi învierea lui Hristos, oamenii întră în comuniune cu Trupul îndumnezeit al Domnului, devenind membre ale Trupului Său tainic - biserica.

Puterea prin care sesizăm sau sporim această apropiere este biserica. Există ovoinšă comună a întregii omeniri. Unitatea aceasta care nu e numai sufletească, ci şiesenšială, reală, se revelează în biserică şi în viaša viitoare. În viaša viitoare,această unitate se manifestă mai puternic decât multiplicitatea persoaneloromeneşti. Prin aceasta ne-a mântuit şi Hristos, ca fiind în adânc o unitate cu noi,suferinša Lui din iubire ni s-a făcut izvor de biruinšă asupra păcatului. În biserică intră cei ce cred în tainele ei. Credinša nu este rodul unei forše străine de biserică, cie al Duhului care face ca mădularele aceluiaşi trup să aibă cunoştinšacomplementarităšii lor în Trupul Bisericii. Unitatea credinšei e şi puterea Duhului

496 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Parinti şi scriitori Bisericeşti‖ idem,p.23




344

Sfânt care luminează atât în biserică, cât şi în fiecare ins. Duhul Sfânt dă viašă fiecărui mădular, dar el presupune credinša. Prin credinša în Fiul lui Dumnezeu noidevenim Trupul Său, iar sufletul care s-a unit cu El prin credinšă găseşte principiilemântuirii.

Duhul Sfânt activează desăvârşirea, dar desăvârşirea cere existenša

credinšei. Credinša este condišia de bază a intrării în biserică şi a participării lataina lui Hristos. Prin credinšă se deschide omului o nouă cale - calea bisericii.Credinša este absolut necesară pentru integrarea ca mădular activ al trupuluibisericii pentru că păcatul primordial a fost comis din necredinšă, fašă de cuvântullui Dumnezeu. Euharistia este hrana, dar şi mijlocul unei mai mari dorinše după Dumnezeu. Ea intră în credincios, îl transformă şi prin ea atinge într-un fel şi peceilalši. Cel ce se împărtăşeşte se umple de daruri care sunt lucrătoare. Euharistiastabileşte şi întăreşte comuniunea în două sensuri: cu Hristos şi cu ceilalši credincioşi. În Euharistie devenim trupeşti cu Hristos şi cu semenii. Strălucirea puterii lui Hristos înnoi

şi prin noi la ceilal

ši, face ca Euharistia să fie prin excelenšă Taina unităš

iibisericii. Domnul nostru Iisus Hristos primeşte pâinea şi vinul comunităšii ca pe ojertfă. Duhul Sfânt care odihneşte din veci peste Fiul preface pâinea şi vinulcomunităšii în Trupul şi Sângele lui Hristos. Euharistia, nefiind o hrană ca toatecelelalte şi o băutură obişnuită, pentru ea trebuie o pregătire aparte. Noi trebuiesă lucrăm în acelaşi chip când primim acest dar al trupului, să nu-l punem în giulgiulconştiinšei întinate şi nici să nu-l depunem în mormântul sufletului care răspândeştemirosul urât al păcatelor şi al necurăšiei. Bună mireasmă a lui Hristos nu sălăşluieşteprintre cei morši, căci Domnul se îndepărtează de cel care îl căuta în acest chip,spunându-i: nu Mă atinge.

Euharistia hrăneşte în chip duhovnicesc şi totodată îi sfinšeşte pe toši cei cegustă din ea. Se poate spune despre Euharistie că este Taina tainelor, Tainacomuniunii. În comuniune există un raport de receptivitate între subiecši. Îndumnezeiasca euharistie, Dumnezeu ni se oferă potrivit posibilităšilor noastre de a-Lprimi, dar scopul coborârii Sale, scopul darului Său este ca noi să mergem spre El.Cuvântul se face om pentru că firea umană să se înalše la înălšimea ipostasului făcutom urmând ritualul mişcărilor ipostasului dumnezeiesc. „Dumnezeu nu ne-a creat penoi pentru o libertate abstractă, ci pentru Sine, pentru ca noi să fim părtaş i la aceaviašă, şi încă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Numai după

aceast ă viašă însetează şi numai pe ea o caută omul, numai pe ea o numeşte f ără să o înš eleagă prin cuvântul libertate; omul tinde totdeauna la aceast ă viašă chiar şi atuncicând, în orbirea şi nebunia lui, lupt ă împotriva lui Dumnezeu‖ 497 . Viaša omuluirenăscut prin Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos şi hrănit cu pâine cerească are undublu sens: să nu-şi limiteze preocupările la prezent, ci să privească dincolo unde săcaute realmente principiile fericirii negăsite, înstrăinându-se de legătura cu viciile şirăutăšile printr-o bună alegere şi să crească în el iubirea pentru Dumnezeu. Prezenša Duhului Sfânt însuflešeşte din interior toată osteneala omenească ivită îndrumul omului spre Dumnezeu. Iubirea pentru Dumnezeu nu creşte în noi liber şi

497 Arhim.Iustin Popovici:‖Omul şi Dumnezeul-om‖,idem,p.123,97




345

spontan, ci prin multe osteneli şi mari luări-aminte precum şi prin conlucrarea cuHristos. Nu e posibil ca iubirea de Dumnezeu să coexiste cu patimile. Omul trebuiesă caute să se elibereze de păcate înaintând spre o viašă în sfinšenie şi credinša.Taina Euharistiei în care biserica se împlineşte pe sine ca fiind făptură nouă, catrupul lui Hristos, şi părtaşă la împărăšia veacului viitor. Credinša ne mijloceşte

asemănarea cu Dumnezeu. Mântuitorul arată rolul credinšei prin minunile Sale.Privând la crucea Mântuitorului nostru înseamnă că Mântuitorul jertfit intrăprin privire în sufletul nostru, ne face că în viaša noastră să šinem cont de El, dejertfă Sa, ne aminteşte de dragostea lui Dumnezeu pentru noi care trebuie să fie şia noastră fašă de semeni, ne aminteşte de recunoştinša ce trebuie să I-o purtămmereu deoarece „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său l-a dat ca toš icei ce cred în El să nu moară, ci să aibă viaš a veşnică‖ 498. Canoanele 3 şi 71apostolice dispun să se aducă pentru jertfă numai ceea ce a fost rânduit de Hristos,adică pâine, vin, untdelemn, tămâie. Din acestea, pâinea şi vinul alcătuiesc materia

jertfei euharistice. Pâinea e cel mai potrivit dar de jertfă. Darul să se încredinšeze

preošilor şi aceştia să-l ducă la jertfelnic. Pâinea să fie făcută din grâu, să fiecurată în fiinša ei, cât şi în modul de preparare şi dospită cu aluat. Se aduce subforma de prescuri care după proscomidie se taie în bucăši. Vinul să fie din rodulvišei, neacrit, neamestecat cu nimic. Se poate aduce vin alb sau roşu; culoarea nucontează. Omul e întru atâta om doar când trăieşte în iubire. Iubirea lui Dumnezeue mult mai mare decât iubirea oamenilor.

„Iubirea divinităšii asigură omului fericirea supremă care nu stă în bucuriileiluzorii de aici, ci în jertfă şi în abnegaš ia totală pentru cei mici şi pentru cei lipsiš i. Prinaceast ă jertf ă şi iubire aprinsă fašă de Dumnezeu şi de aproapele, omul imit ă pe

Dumnezeu şi ajunge el însuşi dumnezeu pentru cei pe care îi ajut ă şi-i mântuieşte.Numai această iubire şi jertfă din iubire garantează nemurirea. Mântuirea e de jasăvârşită întru Hristos, ea se săvârşeşte în lume până va veni ceasul din urmă albiruinš ei Lui şi va fi Dumnezeu totul în toate.‖ 499 Iubirea lui Hristos nu se va epuizaniciodată.

498 Ioan 3,16499 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Desavarsirea noastra in Hristos‖Mitropolia Olteniei nr.1-3 ian-mar 1971,p.98



346

7. Sensul viešii în Hristos

„Omul este făcut să tindă fără sfârşit spre bine fără să poată ajunge vreodatăla capătul lui, binele realizat în deplinătatea lui din veci este infinitatea în act, iaraceasta este una cu dumnezeirea. Dumnezeu nu poate fi cuprins sau în š eles.Desăvârşirea Lui nu e limitată‖ 500. Bunătatea unei persoane se arată în raport cualtă persoană. Însuşirea binelui de a fi nesfârşit şi de a fi realizat că atare în modpersonal din veci implică existenša personală a Sfintei Treimi.

Virtutea nu are hotar pentru că ea nu e decât forma concretă,personalizată a binelui, mereu în înaintare prin voinšă. Binele ne deschide orizontulinfinităšii, ne atrage spre el sau ne aşează şi ne šine în el, Dumnezeu fiind bineleinfinit din veci, iar noi tindem la nesfârşit spre această infinitate fără să o putematinge, în aşa fel ca să nu mai dorim să tindem mai sus.

Naşterea la o viaša neschimbătoare e pricinuită de voia noastră, scopulviešii creştine este de a dobândi darul Sfântului Duh, de a participa cât mai deplinla o viašă în Hristos prin eliberarea de patimi şi printr-un urcuş necontenitduhovnicesc. Prin participarea la biserică, la Sfintele Taine dobândim nu numaiputerea lui Hristos care ne întăreşte împotriva păcatelor şi pentru creşterea învirtute, ci şi o conştiinšă mai înalšă a lui Dumnezeu prin credinšă, bazată peexperienša viešii în Hristos, primită în Sfintele Taine.

„Dacă viaša noastră este ritmată de Dumnezeu atunci este evident că nu răuleste principiul viešii noastre. Dacă ne naştem datorit ă păcatului, noi vom trăi în modnecesar orientaš i spre rău, prin urmare, e imposibil să dorim virtutea tocmai pentru că ea va fi ceva străin de natura omenească.‖ 501 Omul în viaša sa, trebuie mereu să-Lcaute pe Dumnezeu. A vedea pe Dumnezeu constă în a nu ajunge la sfârşituldorinšei de a vedea şi mai mult din El. A vedea pe Dumnezeu este a vedeanemărginirea Lui care nu poate fi cuprinsă niciodată. Vederea necuprinderii Lui este în acelaşi timp o mişcare continuă la un grad mai mare de vedere şi de trăire anecuprinderii Lui. În cunoaşterea de Dumnezeu Cel infinit, transcenderea nu aresfârşit. Cugetându-L fără o margine pe Dumnezeu ne dăm seama că dincolo de Elnu mai e nimic. Dacă Dumnezeu este Binele, ceea ce este în afara Lui este răul. Darrăul nu poate avea o existenšă în sine, căci însăş i existenša ce ar avea-o ar fi un

bine. Răul nu e cu totul în afara puterii lui Dumnezeu, dar El îl tolerează pentru cătolerează libertatea creaturii. Creatura fără libertate n-ar fi propriu-zis nici bună,nici corespunzătoare puterii lui Dumnezeu ca persoană pentru că ar fi cu o gravălipsă de ea. O lume fără persoane libere n-ar mai fi o lume creată de unDumnezeu liber, ci o lume emanată într-un sens panteist, dintr-o esenša neliberă,

500 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Iisus Hristos sau Restaurarea Omului‖,idem,p.67 501 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa‖editura Mitropoliei Olteniei,Craiova1991,p.180




347

lipsită de sens. Omul nu poate ajunge singur la Dumnezeu, dacă nu este El cel care îl călăuzeşte.

Cel care nu cunoaşte calea nu poate ajunge la Dumnezeu „căci cel ce seabate în mişcarea sa într-o latură sau alta sau î şi îndreapt ă privirea spre faš acălăuzitorului, î şi taie sieşi o alt ă cale, neurmând pe cea arătat ă lui de către

îndrumător. Căci binele nu merge împotriva binelui, ci îl urmează.‖ 502 Omul seeliberează de păcat prin Cel ce a luat chipul păcatului şi s-a făcut ca noi care ne-am abătut spre „chipul şarpelui‖. Pe cruce e pironit trupul poftelor care e asemeneaunui şarpe îndemnător la păcat. Pe cruce Hristos şi-a răstignit Trupul, nu pentru că şiTrupul Lui ar fi fost muşcat de pofte, ci pentru a ne arăta că-şi dă până şi viašatrupului pentru a-l arăta umplut de puterea înfrânării, pentru a-l duce până lacapăt în întărirea prin înfrânare ca să ne-o transmită şi nouă. Înainte de Hristos,păcatul îl stăpânea pe om ca o lege, nepermišându-i o deplină eliberare de el. Îniubirea de Dumnezeu, î şi află sufletul treapta cea mai înaltă a desăvârşirii. Căciprin iubirea de Dumnezeu sufletul se na

şte în chip curat în Hristos.

Şi des

ăvâr

şirea,

şi

unirea î n gradul cel mai înalt constau în unirea cu Dumnezeu din care se revărsă înnoi toate bunătăšile şi toată fericirea. A iubi pe Dumnezeu ca Persoană e cu multmai mult decât a dori o răsplată de la El. Cel ce urmăreşte doar răsplata rămâneašintit la bunurile date de Dumnezeu, nu la El însuşi ca Persoană. Iar Persoană enesfârşit mai mult decât orice răsplată dăruită de ea. Comuniunea cu persoanaiubită e nesfârşit mai mult decât orice. De-a lungul întregii sale istorii, omul seprezintă ca o fiinšă deosebită de toate celelalte prin aceea că în chip neobositcaută adevăratul fundamental şi principal pe care se sprijină şi pentru care existătoate lumile. Numai în minunată Persoană a Dumnezeului-om, Hristos s-a descoperit

întregul adevăr veşnic, fără nici o lipsă.Iisus Hristos e Învierea, El a asigurat pentru totdeauna naturii omeneşti

biruinša asupra moršii, iar prin Înălšarea Sa la cer i-a asigurat viaša nemuritoare însfinšenia Dumnezeirii. Pasiunea iubirii de Dumnezeu e o pasiune unită în chipparadoxal cu nepătimirea, în ea minšea e încălzită de focul dumnezeiesc, dar numaipentru că s-a stins în ea tot focul simširii trupeşti. Un foc curat a stins un foc necurat,o nepătimirea trupească a aprins focul pasiunii spirituale a iubirii de Dumnezeu,Duhul suprem. Î n iubirea curată nu e nimic care să ne robească cum ne robescpatimile trupeşti. În ea duhul nostru şi-a găsit zborul liber de tot ce-l atrage spre

cele de jos. Când mişcările sufletului sunt duhovniceşti, ele fac duhovniceşti şimişcările trupului, şi când mişcările trupului sunt pătimaşe, atunci pătimaşe sunt şisimšurile, şi mişcările sufletului.

Mişcarea progresivă în intimitatea lui Dumnezeu este o întâlnire viufăcătoare şi voită atât de Dumnezeu, cât şi de om. Se întâlnesc generozitateainfinită a lui Dumnezeu cu receptivitatea crescândă a omului. Nu e vorba de opierdere a identităšii omului în intensitatea experienšei lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul, omul este într-adevăr lipsit de un cap, şi mai mult lipsit de sine însuşi fără sinea lui veşnică, nemuritoare după chipul lui Dumnezeu.

502 Idem op.cit.,p.181




348

Trăind în trupul divino-uman al bisericii împreună cu toši Sfinšii, omul sedivino-umanizează treptat prin Sfintele Taine şi virtuši. Creat de Dumnezeu, omul sestrăduieşte în trupul bisericii să-şi asemene mintea sa lui Dumnezeu, să o transforme în minte de Dumnezeu.

Divino-umanizat prin biserică şi în biserică, omul se readuce pe sine la

starea dinainte de păcat, umplându-se din belşug de frumusešea dumnezeiască aminunatului chip al lui Hristos. Scopul principal al celui rău este de a lipsi pe om dechipul lui Dumnezeu, de a-l lipsi de El şi de a-l transforma astfel într-o fiinšaasemănătoare lui însuşi. Omul transformat prin nevoinše în har devine din ce în cemai Sfânt şi mai luminos.

Credinša în Hristos nu numai că-l eliberează de întuneric, dar îl şitransformă în lumină, în fiu al luminii. De aceea credincioşii sunt luminaši, iar culumina dumnezeiască a sufletului lor luminează toate tainele cerului şi alepământului. Creştinii sunt purtători de Hristos, „hristofori‖ purtători şi posesori aivie

šii ve

şnice. Adev

ărata via

šă pe p

ământ începe de la Învierea Domnului, pentru c

ă

este o viašă ce nu se sfârşeşte cu moartea. Fără Învierea lui Hristos viaša omenească nu e altceva decât o agonie pasivă ce se sfârşeşte inevitabil cu moartea. „Viaš aeste viašă adevărată doar în Dumnezeu. Pentru că aici este o viašă sfântă, o viašănemuritoare. Aşa cum în păcat se găseşte moartea, tot aşa în sfinš enie se găseştenemurirea‖ 503. Sfânta Tradišie se continuă neîntrerupt, ca viaša carismatică în tošicreştinii, care prin sfintele Taine şi Virtuši trăiesc în harul Domnul nostru Iisus Hristos,care întreg este prezent în biserica Lui. Dumnezeu creează şi creând stabileşterelašii; creašia nu există decât în relašie. Condišia fundamentală a fiinšei create esterelašia cu Fiinša adevărată. Lui Dumnezeu îi aparšine orice inišiativă, atât în ordinea

fiinšei, cât şi în cea a existenšei, omul creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să aibă o voinšă liberă pentru că participarea la bunătăšile divine să fie prešul virtušii.După cum nu există fiinšă în afară de Dumnezeu sau de ceea ce El a creat, la fel nuva exista alt gen de relašie care ne va menšine în fiinša decât cel stabilit de însuşiDumnezeu în faptul creašiei.

O adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu nu este cea care are drept criteriuexperienša individuală a fiecărui subiect, ci aceea care începe mai profund şi înainte de toate cu cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienša prezenšei Lui. Numaiprin puterea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt omul poate deveni liber fašă de păcat,

liber pentru simšuri şi acte de iubire spirituală şi pentru bucuria superioară şiadevărată produsă de acesta. Numai iubirea, produs al eliberării de sub legileautomatismului pătimaş, produce căldura continuă liniştită în suflet. Numai iubirea înlibertate ridică pe om la starea lui, mereu vie şi mereu deasupra obiectelor rigide,incapabile de mişcări libere. Dacă comuniunea înseamnă viašă, opusul comuniunii înseamnă împietrirea.

Purificarea de patimi nu se poate obšine realizând o stare neutră asufletului, ci înlocuind patimile cu virtušile. Din lacrimi se naşte smerenia şi blândešea.

503 Sfantul Simion Noul Teolog:‖Imnele iubirii dumnezeiesti‖Studii de Teologie Dogmatica,editura Olteniei,Craiova1991,p.349




349

Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu va mai iubi lumea, nu se va mai îngrijinici de avušii, nici de părinši, nici de slava viešii, nici de prieteni, nici de fraši.Ascultarea de Dumnezeu nu înseamnă a te încrede în tine toată viaša, orice bine aisăvârşi, ci a ancora în Dumnezeu, a te elibera de patimi prin credin šă. Urcuşulduhovnicesc al viešii noastre spirituale trebuie să aibă mai multe trepte: credinša,

frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga răbdare, nădejdea,nepătimirea şi iubirea. Frica de Dumnezeu presupune credinša în El. Înfrânarea şiviaša virtuoasă întăresc credinša, dar primul motor al acestora este totuşi o credinšă.

Întrucât credinša o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit că harul săpremeargă oricărui bine la care pornim. Toată viaša virtuoasă a noastră nu estedecât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Necesitatea credinšei caprimă treaptă a urcuşului duhovnicesc rezultă însă şi din felul de a se stârni alpatimilor. Păcatul începe de fiecare dată printr-o cădere a rašiunii, printr-o căderedin adevăr, prin lucrarea pe un drum rătăcit, printr-o uitare a rostului ei. Credinšastatornice

şte ra

šiunea într-o ac

šiune intelectual

ă, într-o concep

šie de via

šă. Credin

ša

se însuşeşte în mare parte prin voinšă şi, ca atare, e o virtute. Credinša în Dumnezeu,creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtušile.

Credinša î n Iisus Hristos eliberează pururea neamul nostru din tot felul derătăciri şi ne întemeiază în adevăr şi adevărul în noi şi nimeni nu ne va clinti din el,chiar de ne-ar socoti nebuni pe noi cei ce prin credinša cea adevărata ieşim înextazul mai presus de înšelegere şi mărturisim acest adevăr cu fapta şi cu cuvântul,nelăsându-ne purtaši de orice vânt al învăšăturii deşarte, ci persistând încunoaşterea cea unică şi adevărată. Depăşind ideile născute din contemplareafăpturilor, credinša ne-a unit pe noi cu rašiunea aşezată mai presus de toate. Viaša

în Hristos este o viašă trăită în har şi adevăr, ocrotiši fiind de lumina dumnezeiască;o viašă ce are ca scop final mântuirea sufletelor, adică veşnica fericire.

„Întruparea Fiului lui Dumnezeu din iubire fašă de om stă în legătură cu felulde fiinš are însuşi al lui Dumnezeu. Creaš iunea se realizează printr-un salt în afară dedesf ăşurarea firească a vieš ii divine. Mântuirea st ă în legătură cu acest salt. Origineacreaš iunii şi a mântuirii se află la punctul unde se întâlnesc indicaš ia fiinš ei şi hot ărâreavoinš ei divine.‖ 504 Credinša creştină nu vrea să anuleze trupul şi lumea, ci crede că ele pot fi sfinšite, dar prin „puterea unui Dumnezeu mai presus de ele, care le-a creatşi le susš ine spre folosul veşnic al omului‖ . Omul se realizează cu adevărat numai

când, prešuind pozitiv puterile sale umane şi foršele naturii cosmice, le copleşeşte„prin polul tendinš ei voluntare spre sfinš enie, spre informare şi curăš ie care sunt propriipersoanei‖ 505. Persoana umană depăşeşte timpul prin gândirea şi aspirašia ei. Nupoate accepta să fie închisă în timpul prezent. Ea e în el, dar mai presus de el.Crede că-l depăşeşte trecând din clipă în clipă. Dă importanšă clipei prezente şi laceea ce ea oferă şi celor ce le fac în ea, dar înviată din cele trecute ş i-şiprelungeşte mereu prin ele viitorul. Trăieşte în timp şi adună cele din timp, dar

504 Idem op.cit.,p.348505 Idem op.cit.,p.353




350

pentru eternitate. Prešuieşte timpul, dar îl şi disprešuieşte când îl gândeşte casingură realitate.

Numai prin iubire ne ridică Dumnezeu în treaptă de parteneri ai Săi îniubire, adică ne face dumnezei. Numai iubirea ne scoate din întuneric, numai ea neridică din chinurile însingurării, care sunt un adevărat iad. Iubirea nu cunoaşte

graniše, nici distanšă. Iubirea îl face pe Dumnezeu îndelung-răbdător, îl face săaştepte mult întoarcerea la Sine a celui ce L-a uitat. Iubirea îl face pe Cel maipresus de toši să vadă pe toši. Iubirea trece toate granišele.

„Persoana infinită poate coborî la o persoană mărginită şi o poate ridica îninfinitatea ei. În iubire se arată Dumnezeu putând face pe om înrudit cu El.‖ 506 Oricineiubeşte pe Hristos simte iubirea Lui sau atenšia Lui îndreptată spre sine. Dar în ea îlsimte pe El însuşi. De aceea ea îndumnezeieşte pe om. Cine s-a umplut de iubire se îndumnezeieşte. Toate sunt efecte ale iubirii lui Dumnezeu, ca existen šă personală.Numai iubirea Lui ne aprinde iubirea fašă de El, dar ne şi răscoleşte setea cu apaei vie. Numai iubirea Lui opre

şte coruperea noastr

ă pentru c

ă nu las

ă s

ă sl

ăbeascăviaša în noi.Cel ce-şi plânge păcatele se desparte de lumea care îl ispiteşte la păcate

şi-l desparte de Dumnezeu. „De aceea cel ce plânge cunoaşte că plăcerile date delume sunt trecătoare, iar bucuriile ce vin din partea lui Dumnezeu sunt veşnice‖ 507. Cel închis în sine e întunecat chiar pentru Dumnezeu. El se luminează când se elibereazăde patimile egoiste. Atunci răsare ca lumina chiar în Dumnezeu. Lumina izvorând dinDumnezeu, cei ce sunt fiii luminii Lui sunt fiii Lui pentru că se văd purtători şirăspânditori ai luminii Lui. Un om întunecat de răul din el nu e fiul lui Dumnezeupentru că nu are pe Dumnezeu în sine, lumină îl face pe cineva luminos chiar dacă e

de altă fiinšă. Drumul curăširii, al vederii şi dobândirii luminii, al unirii cu Dumnezeu,al îndumnezeirii este fără de sfârşit. Suntem mereu la începutul infinitului. Aceastăeste relašia creaturii umane cu infinitul, mereu însetaši de infinit. „Superioritateaslavei dumnezeieşti gustat ă de pe acum de cei apropiaš i de El nu const ă numai în toatebunătăšile netrecătoare, ci şi în capacitatea de a le dori pe ele şi în dorinš a de a înainta în ele, spre deosebire de cele pământeşti care e plină de grijă că nu le vomvedea împlinite‖ 508.

Nepătimirea creştină e o iubire de bunătatea ce iradiază din Dumnezeu. Ease naşte din vederea fešei lui Dumnezeu, dintr-o relašie cu Dumnezeul cel personal.

„Virtuš ile şi activităš ile spontane le are natură omenească prin libertatea şi conştiinš a ei,deci nu prin rotunjirea ei într-un ipostas. În orice lucrare actul fundamental aparš inenaturii, numai împlinirea actului aparš ine persoanei‖ 509. În iubirea lui Dumnezeu existăo plăcere şi o bucurie: Tatăl se bucură că primeşte răspunsul la iubirea Sa dinpartea Fiului Său, iar Fiului îi face plăcere să răspundă Tatălui Său. Există ocreştere a omului prin experienša sa, prin ceea ce vede, dar şi Duhul lucrează în

506 Dumitru Staniloae:‖Iisus Hristos sau Restaurarea omului‖,p.112 507 Dumitru Staniloae:‖Mica dogmatica vorbita‖editura Deisis,Sibiu 1995,p.65 508 Sfantul Simion Noul Teolog:‖Imnele iubirii dumnezeiesti‖,idem,p.362 509 Dumitru Staniloae:‖Iisus Hristos sau Restaurarea omului‖,p.107




351

măsura în care ne dezvoltăm în credinša facem şi această experienša spirituală.Rolul Duhului e de a duce la desăvârşire realitatea naturală. El conduce spredesăvârşire tot ceea ce există.

Păcatul ne introduce noi limite, îndeosebi o graniša strictă între natura şisupranatural. Prin harul Duhului dat celui ce crede în Hristos şi încearcă să-şi

potrivească viaša după poruncile Sale, ajungem la o anumită deplinătate umanăcare este realizarea aspirašiei naturii. Primând Sfântul Duh omul devine om(desăvârşit). Lucrarea harului Duhului Sfânt poate fi concepută ca o umanizaredesăvârşită a omului. Duhul Sfânt este pretutindeni unde există o conştiinšă, undeexistă o formă de Împărtăşanie a Duhului Sfânt. Cele ce se săvârşesc în omul creatde Dumnezeu dovedesc şi mai mult bogăšia gândirii Lui.

Omul nu e închis în viaša lui naturală oricât de bogată este ea. El e înrelašie trăită cu totul, deci şi cu Dumnezeu cel infinit, în el e şi viaša lui Dumnezeucând e credincios. El e mereu nou prin libertatea lui, prin setea lui de a fi mereunou, de a ajunge la alte

şi alte experien

še. Omul care s-a ridicat la unirea cu

Hristos trăieşte cea mai înaltă şi cea mai bogată viašă. „Focul iubirii dumnezeieşti mi se d ă după măsura puterii mele de a-l suporta.

Dacă mi s-ar da tot, m-aş topi ca ceară. Lumina lui întreagă m-ar orbi‖ 510.

510 Pr.D.Staniloae:‖Mica dogmatica vorbita‖,trad Maria Cornelia Oros,editura Deisis,Sibiu 1995,p.60



352

8. Dorinša omului de comuniune cu Dumnezeu

„Dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi făcut om în sensul întreg al cuvântului omuln-ar mai fi putut fi împăcat cu Dumnezeu, căci drumul satisfacerii legii, care e înacelaşi timp un drum pornit de la starea de comuniune spre realizarea comuniunii şi a înfierii, nu a putut fi nici iniš iat, cu atât mai pušin dus la capăt. Cel ce cade în patimisau în erezie se rupe de comuniunea cu Dumnezeu. A fi în comuniune cu Dumnezeu înseamnă a te preda Lui, mereu căutând viaš a de sfinš enie şi de puritate. Dacă cinevavoieşte să-şi înf ăš işeze trupul curat înaintea Domnului şi să-I ofere o inimă curată, să sepăstreze pe sine ferit de orice mânie şi desfrânare, căci astfel toată osteneala este zadarnică‖ 511. Sufletul veghetor ridică pe demoni împotriva să căci cu cât îşi înmulšesc aceştia atacurile, tot pe atâta i se înmulšesc şi lui cununile de biruinšă.Omul credincios, în încercările viešii, î şi dovedeşte răbdarea şi marea lui iubire fašă

de Dumnezeu. „Cel ce nu a fost atacat de vrăjmaş, nu va fi niciodat ă încoronat. Celcare nu-şi pierde curajul în urma unor păcate î ntru care se întâmplă a cădea, va filăudat de către îngeri ca un ostaş biruitor‖ 512.

Dumnezeu este cu adevărat viaša tuturor celor liberi voitori şi mântuiretuturor celor credincioşi sau necredincioşi, drepši sau nedrepši, robuşti sau slabi,tineri sau bătrâni. Deşi sunt multe lucruri care se văd în creašie totuşi nici unul nu epotrivnic luminii sau viešii, nici piatra, nici lemnul, nici apă, nici omul şi nici un alt lucru în afară de acelea pe care le ştim a fi contrare, cum sunt întunericul şi moartea; totaşa în ceea ce priveşte virtutea, nimic altceva nu-i este potrivnic decât păcatul.

Creştinul este cel care imită pe Hristos atât cât îi este posibil unui om, încuvinte, în fapte şi în gânduri, cel care crede fără strâmbătate şi fără prihană înSfânta Treime. Iubitor de Dumnezeu este cel care se află întru împărtăşirea tuturorcelor fireşti şi nepăcătoase şi cât îi stă în puterile sale să urmeze binele. „Cei ce întreprind urcarea spre cer trup având, au trebuinšă cu adevărat de a se munci pe sinef ără î ncetare, mai ales când se află la începutul lepădării de lume, până cânddeprinderile cele iubitoare de plăceri şi inima nesimš itoare vor fi transformate prin viadurere a pocăinš ei într-o adevărat ă dragoste de Dumnezeu şi purificare‖ 513. Prin Fiul şiprin Duhul Îl putem cunoaşte pe Tatăl. Cuvântul spune totul, revelează totul, Îl arată pe Tatăl. Duhul insuflă totul, insuflă în noi sentimentele de fi, sentimentul de a fi iubit

de un astfel de Tată, sensibilitatea fašă de o iubire atât de pământească.„Omul creşte spiritual, dar această creştere se face şi ea în comuniune, căciduhul comuniunii ne face să creştem. Este vorba de creşterea fiecăruia în acelaşi timp,de creşterea în comuniune cu ceilalš i, de creşterea împreună.‖ 514

511 Idem op.cit.,p.60-62512 Placide Deseille:‖Nostalgia ortodoxiei‖trad Dora Mezdrea,editura Anastasia 1995,p.126 513 Idem op.cit.,p.155514 Sfantul Grigorie de Nyssa:‖Marele Cuvant Catehetic‖idem,p.80




353

Atunci când comuniunea va fi desăvârşită prin lucrarea sa, prin lucrareajertfei sale, prin lucrarea sa de a face să crească în noi responsabilitatea, cândtoată această lucrare a Fiului va fi înfăptuită, când toată această slujire a luiHristos va fi împlinită, atunci El ne va preda deplin Tatălui. Slujirea lui Hristos fašăde noi este aceea de a ne conduce la Tatăl, de a ne face să-L cunoaştem. Tatăl ne

cunoaşte din totdeauna. Doar Cel care este Fiul deplin al unui astfel de Tată ni-Lpoate face cunoscut. „Omul este liber şi să nu fie fiu. Îl respinge pe Fiul şi pe Tatăl înacelaşi timp‖ 515. Iubirea Tatălui şi a Fiului fašă de noi, despre care dă mărturiedefinitivă Fiul pe cruce, este o iubire fără umbră de dominašie sau de posesiune.Numai o astfel de iubire poate să schimbe în bine inimă î mpietrită a omului. Bisericatrebuie înšeleasă în sens de comuniune neclintită. Hristos rămâne în veşnicie capersoană întreruptă şi noi înşine ne vom păstra persoana noastră. Fiecare, fiind opersoană, va fi o comuniune desăvârşită, nu o masă indistinctă. El va rămâne centrulcare iradiază lumina frăšească, deci cea mai aproape spiritual de noi, susšinândapropierea spiritual

ă dintre noi. Dumnezeu nu se poate bucura deplin cât

ă vreme

nu vor fi mântuiši toši oamenii care îl iubesc pe El şi îl doresc. „Dar mântuirea nu eprivită într-un mod individual. Mântuirea este în mod fundamental revelată ca ocomuniune de persoane. Mântuirea înseamnă comuniune‖ 516. În măsura în carecomuniunea nu e desăvârşită, mântuirea nu e nici ea desăvârşită. În acest cazbucuria Tatălui nu poate fi desăvârşită.

„Între darul iniš ial a lui Dumnezeu primit prin Sfintele Taine şi deplina înflorirea acestui dar care ne solicit ă conlucrarea şi nevoinš a, trebuie să ne împărt ăşim şi deDuhul şi de voinš a Celui cu al Cărui sânge ne împărt ăşim‖ 517.

A stărui în dragostea în care se află bucuria cea mai înaltă înseamnă a

sălăşlui lui Dumnezeu şi sălăşluind în El să-L avem în noi. Viaša prea fericită elucrarea acestei iubiri care înăbuşă întreaga voinšă, o desparte de toate celelalte,chiar şi de propriul suflet, ca să se unească doar cu Hristos. Împărtăşirea cu Trupul şiSângele lui Hristos apare ca mijloc predilect de a le încredinša creştinilor, trupului şisufletului lor, viaša cea veşnică şi îndumnezeitoare pe care Dumnezeu în mare milăSa a dorit să le-o dăruiască. Fiecare biserică locală, adică fiecare grup de creştinicare se adună în acelaşi loc în jurul preotului lor rânduit pentru a săvârşi SfântaEuharistie, nu e doar o parte a Bisericii universale, ci se identifică pe deplin cu ea, oface prezentă în plinătatea ei, îndată ce rămâne în întregime fidelă credinšei

propovăduite de această Biserică. În cadrul bisericii există o singură Euharistiepentru că nu există decât un singur trup al Domnului şi un singur Potir ca să ne unimcu Sângele Lui, un singur altar şi un singur preot cu diaconii lui, frašii mei de slujire.Doar în cadrul bisericii şi participând la Sfintele Taine omul poate înainta spredumnezeire. „Inima omului reprezintă izvorul tainic din care purcede cea mai

515 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Filocalia XII‖editura Harisma 1993,Buc.,p.165 516 Idem op.cit.,p.176517 Sfantul Ioan de Cronstadt:‖Viata mea in Hristos‖idem,p.150




354

desăvârşită viašă spirituală, alcătuită din înclinaš iile spontane şi din simš ul lăuntric allucrurilor care angajează întreaga fiinšă‖ 518.

Inima stăpâneşte şi domneşte asupra întregului organism şi îndată ce harulpune stăpânire pe inimă, ea tronează asupra tuturor mădularelor şi gândurilor.După cum harul pătrunde în toate mădularele trupului, aşa şi păcatul stăpâneşte în

inimile celor ce sunt fii ai întunericului şi pătrunde în toate mădularele lor. Semneleprezenšei Duhului Sfânt sunt: dragostea, pacea, bucuria, blândešea, răbdarea,smerenia, iubirea. Sfântul Grigorie a tălmăcit taina mântuirii noastre înfăptuită deHristos: trebuie adusă înapoi de la moarte la viašă, natura noastră întreagă.Dumnezeu s-a aplecat asupra hoitului nostru care să-i întindă, să zicem aşa, mânafiinšei care zăcea; s-a apropiat de moarte până la a lua cunoştinšă cu starea decadavru, ca să pregătească naturii noastre prin propriul Său trup mântuirea,restaurând astfel prin puterea Sa omul în întregul său. Cei uniši cu Hristos sunt fii ailuminii. Ei au descoperit în El un sens al viešii. Ştiu că omul e destinat veşniciei. Căci

omenescul a devenit propriul fiu a lui Dumnezeu. Prin aceasta a arătat oamenilorbunătatea ca drum spre fericire şi ca temei al ei, data fiind bucuria adusă decomuniune.

„Iar puterea comuniunii ne-o dăruieşte Hristos prin Duhul Sfânt. De aceea prinfapte, ca mod de realizare a comuniunii, ajungem la fericirea Împărăšiei cerurilor‖ 519.Crucea sau moartea de bună voie pentru Dumnezeu şi pentru oameni e unită cuiubirea pentru ei. În aceasta se vede că iubirea e cea mai înaltă dintre virtuši.Hristos şi-a vărsat sângele pentru noi şi pentru ca să ne arate că trebuie să părăsimsângele omului vechi, primându-L pe al Lui ca sângele omului nou. Acesta s-a arătatca simbol în vărsarea sângelui la Evrei prin tăierea împrejur. Noi trebuie să luăm

aminte în chip drept la sfintele Lui porunci şi să trăim voile noastre în comuniune cuHristos. Dacă Hristos voieşte să ne conducă prin împlinirea poruncilor Sale în Împărăšia Lui înseamnă că prin ele ne arată iubirea Lui. Dar iubirea Lui ne-o arată când nu iubim pe oamenii care ne laudă şi ne cinstesc. Fericit e cel care s-a luptat şis-a dezbrăcat de cele care îl atrag spre gheară şi s-a îmbrăcat în cele ce-l atragspre Împărăšie. Nu poate înainta spre Dumnezeu cel care se închide în sine, înegoismul păcatelor.

„Căci Dumnezeu e creatorul tuturor şi vrea ca toate să fie unite între ele în El.Numai în El se poate înainta în mai multă existenša‖ 520. A nu judeca pe altul înseamnă

a-l iubi. Liniştea constă în a nu te încrede în ceea ce nu-ši aparšine. Dumnezeu nuvoieşte de la om decât smerenia fašă de aproapele, tăierea voii lui în relašie cuacesta. Dumnezeu vrea ca omul să ajute pe om, dar şi să ceară la rândul săuajutorul lui Dumnezeu în aceasta.

„A-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă să nu te lege nimic dinaceastă lume, împlinind în toate voia Sa, şi nu pe a ta. Al iubi pe Dumnezeu din totsufletul înseamnă a-ši păzi sufletul în Dumnezeu, a-ši sălăşlui mâna întru El, a-š i supune

518 Idem op.cit.,p.91-92519 Pr.prof.dr.D.Staniloae:‖Filocalia‖editura Harisma,ediția a II-a 1993,Buc,p.189520 Idem op.cit.,p.221




355

voinš a voinš ei Lui în orice împrejurare‖ 521. Când Hristos este în inimă atunci suntemmulšumiši de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate,amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăšie, foamea este săturată şitristešea noastră devine bucurie.

Milostenia este bună şi mântuitoare când este însošită de efortul nostru de a

scoate din inimă mândria, răutatea, pofta, lenea, lăcomia, desfrâul, minciuna,viclenia şi toate celelalte. „Iubirea noastră de Dumnezeu începe să se manifeste şi sălucreze în noi atunci când iubim pe aproapele ca pe noi însene, când nu- i refuzămnimic, nici pe noi însene, nici ceea ce ne aparš ine, când ne străduim să contribuim lamântuirea aproapelui cu tot ceea ce ne stă în putinš a, când pentru a-i plăcea luiDumnezeu refuzăm să împlinim poftele noastre‖ 522 (păcătoase evident). Scopul viešiinoastre creştine e dobândirea harului Duhului Sfânt, harul rugăciunii fiind unul dintreaspectele acestuia, ceea ce nu înseamnă că Sfântul Duh şi harul dumnezeiesc nulucrează în om încă din primele stadii duhovniceşti. Împărăšia lui Dumnezeu şi Tatăleste în to

ši cei ce cred. Dumnezeu s-a r

ăstignit pentru noi, Cuvântul s-

a făcut ca unuldintre noi suferind moarte pe cruce pentru a ne elibera de sub robia diavolului şi amoršii. „Astfel se răstigneşte în cei care încep viaš a de evlavie prin fapte, pironind prinfrică lui Dumnezeu lucrările pătimaşe ale lor şi învie şi se înalšă la ceruri în cei ce audezbrăcat întregul om vechi, care se strică cu pofte amăgitoare şi au îmbrăcat pe întreg omul nou, pe care se zideşte prin duhul după chipul lui Dumnezeu‖ 523. Omulcredincios trebuie să caute mereu legătura de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii săi.Trebuie să caute să biruiască lumea patimilor şi odată ce părăseşte lumea patimilorse află în Hristos, care a biruit păcatul şi moartea. Căci cel ce n-a lepădat împătimirea după cele materiale va avea pururea necaz, schimbându-şi înclinările

voii deodată cu cele ce se schimbă prin firea lor. În Hristos avem pace izbăviši fiindde vârtejul şi de tulburarea produsă de patimi şi de lucrurile materiale, dar în lume, în împătimirile după cele materiale avem necazuri pentru schimbarea şi stricareaneîncetată a lor. Principalul rol al venirii Mântuitorului în lume a fost restaurareanaturii umane.

Sfântul Grigorie vorbeşte de restaurarea puterilor sufleteşti căzute prinpăcat, în starea în care au fost create. „Căci precum toate î şi vor primi prin înviereatrupului la vremea sperată nestricăciunea, aşa trebuie să lepede şi puterile pervertiteale sufletului în cursul prelungirii veacurilor, de amintirile păcatului sălăşluite în el‖ 524.

Comuniunea cu cei din jurul tău trebuie să aibă drept scop întărirea în dragoste ş ivirtute nu înaintare spre o viašă de păcat. Dacă rudele şi prietenii ne smintesc şi nevătămă sufletul trebuie să ne îndepărtăm de aceştia pentru a ne menšine starea decurăšenie a sufletului în fašă lui Dumnezeu. Există diferite dreptăši de care omultrebuie să šină cont în viašă: omenească, îngerească şi dumnezeiască.

521 Idem op.cit.,p.220522 Sfântul Maxim Mărturisitorul:‖Părinți şi scriitori bisericești 81‖,trad pr.prof.D.Staniloae,Buc 1990,p.162 523 Idem op.cit.,p.182524 Pr.prof.D.Stanuloae:‖Filocalia V‖editura Harisma,editia a II-a,Buc.1995,p.288




356

„Dreptatea omenească spun că este împărš irea egală şi cinstit ă a lucrurilorvă zute ale lumii; cea îngerească e împărš irea îmbelşugat ă a conştiinš ei bisericeşti, iarcea dumnezeiască stă în puterea de a suferi pentru cei păcătoşi.‖ 525 Fără cuvântoamenii n-ar putea fi uniši spiritual chiar când sunt la distanšă. Prin cuvânt omuldepăşeşte timpul şi spašiul arătând că el aspiră spre eternitate şi atotprezenša

spirituală şi e făcut pentru o astfel de existenšă. Această existenšă nu are sens şi nue posibilă fără comuniune. „Căci iubirea e cea care face pe om să vrea să aibăpururea pe cei iubiš i lângă sine, biruind timpul şi spaš iul. Astfel st ă cuvântul în slujbaiubirii‖ 526.

Rugăciunea ne este necesară pentru a păstra o comuniune cu Dumnezeu, ascăpa de singurătatea totală. Iar prin aceasta se uşurează şi o adevărată comuniune de la suflet la suflet. Dar nu orice comunicare e şi comuniune. Exista ocomunicare a urii şi una făšarnică, care mai mult însângerează pe om. Unde esteiubire acolo este unitate. Din Hristos izvorăşte iubirea, izvorăşte puterea unificăriinoastre cu El. Toate faptele mântuitoare a lui Hristos trebuie s

ă devin

ă puteri în noi.

Orice înaintare în cunoaşterea lui Dumnezeu e o înaintare în tainele Lui.Omul are libertatea voinšei. Aceasta este o manifestare a stăpânirii

neorbite asupra faptelor. Omul e stăpân prin rašiune peste cele spuse rašiunii.Hristos a primit firea omenească robită de moarte şi de păcat. Hristos Iisus a primitfirea căzuta a lui Adam, nu fără voie ca noi, ci în mod liber. Cine primeş te ceva înmod liber nu se face rob a ceea ce primeşte. Vârful tuturor virtušilor este stăruinša înrugăciune. Cel ce se sileşte să stăruie în rugăciune se aprinde în erosul divin şiprimeşte harul sfintei desăvârşiri a Duhului. Progresul omului în urcuşul duhovnicesc eposibil doar prin lucrarea Duhului Sfânt care i se acordă pe măsura credinšei şi a

vârstei lui spirituale.Viaša are valoare cu adevărat doar dacă e trăită după poruncile lui

Dumnezeu. Credinša e un bun lăuntric care naşte în noi frica de Dumnezeu.Cine vrea să poarte grijă de nepătimire, să-şi asuprească şi să-şi

strunească trupul cu gândul smerit, chemând harul dumnezeiesc, iar astfel va câştigaceea ce doreşte. Cel ce î şi hrăneşte trupul în neînfrânarea mâncărurilor va fi chinuitde diavolul curviei. Foamea şi înfrânarea împreună cu smerenia sufletului stingefierbinšeala trupului şi nălucirile urâte. Omul trebuie să-şi curăšească sufletul său deamintirile rele şi să fie călăuzit de lumea gândurilor bune. Trebuie să nu lase să se

sălăşluiască în el iušimea şi mânia, căci un bărbat mânios nu e cu un chip bun. Înorice ispită şi în orice război foloseşte rugăciunea ca armă nebiruită şi vei învingeprin harul lui Hristos. Dumnezeu, prin harul Său, ajută pe toši oamenii în viašă pentrua descoperi adevărata valoare a acestei vieši, El vrea mântuirea tuturor oamenilor,dar nu obligă pe nimeni căci mântuirea este un dar, iar omul în libertatea sa poateprimi sau poate respinge acest dar.

525 Pr.prof.D.Staniloae:‖Filocalia IV‖editura Harisma, editia a II-a,Buc.1994,p.226526 Idem op.cit.,p.229



357

9. Taina Sfintei Euharistii şi raportul ei cu celelalte Taine

Harul Duhului Sfânt comunicat oamenilor prin mijlocirea Sfintelor Taine, îmbracă diferite aspecte sau se prezintă sub diferite forme, care corespunddiferitelor trebuinše duhovniceşti ale naturii umane. Astfel, dacă în Sfântul Botezharul, curăšind, sfinšind şi zidind din nou firea, o uneşte cu trupul lui Hristos, ca astfelrenăscută să dea acces omului să reintre în starea de har prin filiašia dobândită (loan 1, 12), iar prin pecetluirea Sfintei Mirungeri se împărtăşeşte persoaneiomeneşti dumnezeirea (harul), prin care se întăresc şi se pun în lucrare toate darurileprimite la Botez, spre îndreptarea efectivă a omului, punându-se astfel început„epifaniei" (arătării lui Hristos) în noul botezat; în Sfânta Euharistie Duhul hrăneşte şidă viaša, aduce o hrană nouă, pe măsura omului celui nou (născut întru Hristos),reînnoit în cristelnišă şi întărit cu Sfintele Peceši ale Mirungeri.

Pentru aceea curăširea ce se face prin Duhul (la Botez), se întăreşte prinMirungere şi este dusă la desăvârşire de Sfânta Euharistie prin sfinširea ce o pune înnoi Trupul şi Sângele Mântuitorului, purtător al energiei Logosului care locuieşte în El.Căci lucrarea specifică a Sfintei Euharistii este Îndumnezeirea prin har mai mult şimai pregnant decât prin oricare altă Taină. În felul acesta Botezul, Mirungerea şiEuharistia sunt cele trei Taine prin care cel care crede în Hristos, este unit desăvârşitcu EI şi introdus ca membru deplin în Biserică.

Aceste trei Taine, deşi fiecare dintre ele are un mod specific de lucrare,totuşi ne apar atât de strâns unite între ele, încât formează un singur tot-unitar, cutrei părši distincte, dar atât de apropiate î ntre ele, încât sunt privite ca un singur „actsacramental", de unde şi calificarea lor de Taine ale inišierii. Dacă Mirungerea dă puterea dezvoltării viešii celei noi primită la Botez, prin Euharistie se desăvârşeşteaceastă viašă ca unire deplină cu Hristos. Euharistia este deci lucrarea care încoronează efectele Botezului şi ale Mirungerii, întrucât cuprinde în ea şi maipregnant ideea moršii omului fašă de păcat, începută la Botez şi dând, în acelaşitimp, luminoase perspective asupra Învierii şi viešii veşnice. În Euharistie, omul seuneşte cu Hristos, Care moare (ca om) la sfârşitul viešii Sale pământeşti pentru a învia la viaša veşnică.

Deci, Hristos euharistic, fiind Hristos cel înviat, în această Taină, mai mult

decât în oricare alta, îi garantează creştinului viaša cea veşnică. Iar dacă totuşi sespune şi despre Euharistie că este spre „iertarea păcatelor" şi nu numai spre „viašaveşnică", aceste păcate sunt acelea care, pentru că au scăpat conştiinšei noastre laspovedanie şi n-au fost spuse, n-au putut fi iertate la Taina Pocăinšei pe bazamărturisirii. În mod special însă, Euharistia se dă pentru viaša de veci, deci pentruridicarea viešii omului deasupra viešii celei pământeşti. Căci Hristos, venind în sufletulnostru cu viaša cea veşnică din EI, întăreşte nu numai că perspectivă, ci şi ca arvună,mişcarea viešii noastre pământeşti spre cea veşnică, menšinând prin aceasta în ea




358

înnoirea în curăšie şi virtuši. Şi astfel, Euharistia este şi un ajutor pentru ca viašanoastră pământească să înainteze şi mai cu spor spre viaša de veci.

Hristos euharistic, din punct de vedere tainic, este de fašă cu Trupul, cuSângele şi cu Ipostasul Său divino-uman, aşa cum se află la Cina cea de Taină, cândse dăruia pentru prima dată Sfinšilor Săi Apostoli: „Luaš i, mâncaš i, acesta este Trupul

Meu; [...] beš i dintru acesta toš i, acesta este Sângele Meu‖ 527. Aşa încât, toată mărešiaacestei Sfinte Taine, care constituie în sine modul suprem şi plenar de unire a omuluicu Dumnezeu pe pământ, constă în adevărul celor declarate de Mântuitorul: „Acestaeste Trupul Meu [...] Acesta este Sângele Meu‖ şi în credinša pe care noi o mărturisim împreună cu toată creştinătatea ortodoxă dintotdeauna că "Acesta este Însuşipreacurat Trupul Tău" şi "Acesta este Însuşi scump Sângele Tău" . Adică, pâinea şi vinulce ni se dau la Sfânta Împărtăşire, prin sfinširea săvârşită de către preotul slujitor, s-au prefăcut: pâinea în însuşi Trupul, iar vinul în însuşi Sângele lui Hristos, cum a încredinšat El personal la Cina cea de Taina pe Sfinšii Săi ucenici.

Prin urmare, sub forma acestor două elemente naturale, pâinea şi vinul,

folosite la Sfânta Liturghie, este prezent cu totul real Însuşi Iisus Hristos. Aşa încât, împărtăşindu-ne cu pâinea şi vinul euharistic, ne unim chiar cu El Însuşi, ca Om şiDumnezeu, precum singur ne-a încredinšat: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi beaSângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el‖ 528. Deci în timp ce în celelalte Taine,partea sensibilă (văzută) este mijlocul prin care se şi simbolizează şi ni se dă şicomunică harul dumnezeiesc, în Sfânta Euharistie, sub forma pâinii şi a vinului, esteprezent Însuşi Domnul. Şi de asemenea, în timp ce în celelalte Taine Mântuitorullucrează sfinširea şi a elementelor şi a credincioşilor cu puterea Duhului Sfânt, înSfânta Euharistie este prezent Însuşi Răscumpărătorul cel întrupat, ipostatic şi

substanšial. De aceea în Sfânta Euharistie nu primim numai

darurile Duhului Sfânt, ca în celelalte Sfinte Taine, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Însuşi Vistierul acestordaruri, comoara în care se cuprinde toată bogăšia acestora.

Sfântul Vasile cel Mare, în Liturghia sa, înainte de sfinširea Darurilor, seroagă zicând: „[...] Šie ne rugăm, şi de la Tine cerem, Sfinte al Sfinšilor, cu bunăvoinš abunăt ăš ii Tale, să vină Duhul T ău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte şi să le blagoslovească, să le sfinšească şi să le arate [...] pâinea aceasta, adicăÎnsuşi cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos [...];iar potirul acesta, Însuşi cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului

nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viaš a lumii" .Iar Sfântul loan Gură de Aur, în cuvinte mai pušine, dar cuprinse de acelaşi înšeles, zice: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse

înainte. Şi fă, adică, Pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirulacesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău".

În cultul divin, acest mare adevăr a fost prins pe scurt, astfel: „Hristos este,gustaš i şi vedeš i că Domnul Care de demult pentru noi, precum suntem noi f ăcându-Se

527 Matei 26, 26-28528 loan 6, 56




359

şi, o dat ă pe

Sine Părintelui Său ca jertfă aducându-Se, pururea Se junghie

sfinš ind pecei ce se împărtăşesc cu Dânsul" 529.

Deci, în Sfânta Euharistie, mărturisim că este de fašă Hristos istoric,substanšial şi ipostatic, purtând asupra Să tot ceea ce cunoaştem din SfântaEvanghelie, că a suportat de la Întrupare până la Cruce: Moartea, Învierea,

Înălšarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, unde Se află permanent, sub formă dejertfă, pentru păcatele lumii întregi.

Când ne împărtăşim din Sfântul Potir, atât slujitorii cât şi toši credincioşii,fără nici o deosebire, primim exact ceea ce mărturisim: „Cred că acesta este ÎnsuşiPreacurat

Trupul Tău şi acesta este Însuşi Scump Sângele Tău" . Aşa ne-a spus ÎnsuşiMântuitorul Hristos şi noi credem că El n-a venit să ne amăgească, ci să nemântuiască. Căci, ne-a încredinšat că El este „Calea, Adevărul şi Viaš a‖530. Şi adovedit cu fapta, murind pentru noi. Şi aşa „cu rană Lui, noi toš i ne-am vindecat‖ 531.

Şi dacă am spus mai înainte că Divinitatea, ca substanšă şi ipostas, este

inaccesibilă şi necomunicabilă vreunei făpturi, totuşi am vorbit totodat

ă şi despre

energiile necreate şi puterile divine, între care întră în primul rând şi problemadumnezeiescului har. Prin acestea Divinitatea î şi face simšită prezenša, se dăruieştespre participare întregii făpturi, întră în contact cu toate, îndeosebi cu celeinteligibile şi mai ales cu omul (pentru a cărui mântuire n-a pregetat a se faceasemenea lui, afară de păcat).

La Sfânta Împărtăşire, primim "Însuşi Trupul" şi "Însuşi Sângele Său", unindu-ne cu El precum spune şi canonul Sfintei Împărtăşiri: ―cu sufletul şi cu trupul să măsfinš esc, St ăpâne, să mă luminez, să mă mântuiesc, să fiu Š ie casă prin împărt ăşirea cuSfintele Taine, avându-Te pe Tine cu darul vieš uitor î ntru mine, împreună cu Tatăl şi cu

Duhul făcătorule de bine, mult milostive‖ 532.Deci este vorba de o unire reală a omului cu Dumnezeu care ne face părtaşi

la naturii dumnezeieşti (nu prin participare la ea ci ca beneficiari ai ei), cum nespune Sfântul Apostol Petru: ne facem ―părtaşi firii celei dumnezeieşti - divineconsorte natura‖ 533, fără că esenša noastră (creată, omenească) să devină esenšă (fire) a lui Dumnezeu. Desigur, lucrurile sunt greu de în šeles, ele rămânând în fond otaină (adică putem înšelege ceea ce se întâmplă însa nu şi cum se întâmplă), cum dealtfel o şi numim, Taina Sfintei Împărtăşiri. Precum tot Taine le numim şi pe toatecelelalte prin mijlocirea cărora, într-un fel sau altul, ne unim cu Dumnezeu.

Pe toate le primim prin credinša „în‖ (Hristos cel înviat) şi nu prin credinša„că‖ (Hristos există). E o diferenšă fundamentală între cele două afirmašii decredinša. Astfel când mărturisesc ―cred în‖ 534 afirm certitudinea cunoaşterii şi acomuniunii cu Hristos, în timp ce afirmašia ―cred că‖ nu implică cunoaşterea şi nici

529 Canonul Sfintei Împărtăşanii, Pesna IX, Troparul I 530 Ioan 14, 6531 Isaia 53, 5532 Canonul Sfintei Împărtăşiri, Pesna IX, Troparul 2533 2 Petru 1, 4534 Ioan 6,47




360

comuniunea cu El, ci este legată doar de existenša Lui, iar aceasta nu este de nici unfolos pentru că ―şi dracii cred şi se cutremură‖ 535.

Cât despre modul de unire propriu-zis al omului cu Dumnezeu în Sfânta Împărtăşire, pentru o înšelegere oarecare, s-ar putea întrebuinša aceleaşi cuvinte pecare le-au folosit Sfinšii Părinši de la al IV-lea Sinod (Calcedon – 451), cu privire la

unirea celor două firi (dumnezeiască şi omenească) în Hristos: "Noi cunoaştem ca faptadevărat unirea a două firi (cea dumnezeiască cu cea omenească) într-o singurăpersoană, anume Iisus Hristos. Dar modul acestei uniri rămâne pentru noi o taină". Şitotuşi, pentru posteritate, ei au emis o formulă - pe cât a fost posibil omeneşte -privând pe Cel care pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Unul singur şi acelaşifiind Hristos, Fiu, Domn, Unul Născut care S-a făcut cunoscut în două firi, dar care aurămas "neamestecate şi neschimbate, neîmpărš ite şi nedespărš ite" .

Tot aşa şi noi, referitor la Sfânta Împărtăşanie, credem şi mărturisim căHristos este de fašă substanšial şi ipostatic şi că ne împărtăşim cu El. Putem afirma

că, deşi Duhul lui Dumnezeu nu se amestec

ă cu

„eul

‖ nostru în nici o privin

ša, noi,

împărtăşindu-ne, devenim subiecte ale harului, care este rešinut în noi de Însuşi DuhulSfânt ce este de fašă. Căci, unde este o lucrare a lui Dumnezeu, acolo este ÎnsuşiDumnezeu (ca persoană şi esenšă), deoarece Dumnezeu nu se poate despărši delucrarea Sa.

Unirea omului cu Hristos în Sfânta Euharistie, care lasă intacte cele douăpersoane unite, este modul cel mai înalt şi mai deplin de unire a omului cu Dumnezeu,posibil pe pământ, superior modului de unire prin mijlocirea tuturor celorlalte SfinteTaine, inclusiv Botezul şi Mirungerea. Cât despre unirea desăvârşită, «măiadevărată», pe care o cerem şi în Liturghie şi în Canonul Paştelui: „Dă-ne nouă să ne

împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînsetată a Împărăšiei Tale‖ , deci acest„mod suprem‖ de unire este rezervat pentru viaša de dincolo, în veacul al optuleape care-l aşteptăm. „Aştept învierea morš ilor şi viaš a veacului ce va să fie.‖ 536

Conservatorismul oficial a constituit unul dintre aspectele predominante dincivilizašia bizantină, afectând atât aspectul laic, cât şi pe cei sacru al viešii, ca şiformele liturgice, îndeosebi. Dar dacă intenšia mărturisită era de a păstra lucrurileaşa cum erau, dacă structurile de bază ale Liturghiei Euharistice nu s-au modificat, începând din primele secole ale Creştinismului până astăzi, şi rešin formele pe carele-au dobândit în secolul al IX-lea, interpretarea cuvintelor şi a gesturilor a devenit

obiectul unei Schimbări şi evolušii substanšiale. Astfel, conservatorismul ritual bizantina fost instrumentul în păstrarea acelei rex oranš i creştine inišiale, reinterpretateadeseori în contextul unui simbolism platonizant sau moralizator, deşi el lăsa loc, latimpul potrivit - îndeosebi o dată cu Nicolae Cabasila şi cu teologii isihaşti dinsecolul al XIV-lea - unei puternice reafirmări a realismului sacramental inišiat înteologia bizantină.

Creştinismul primar şi tradišia patristică au înšeles Euharistia că Tainaadevăratei şi concretei împărtăşiri cu Hristos, o unire reală şi nu simbolică. Vorbind

535 Iacov 2,19536 Crezul Niceo-Constatinopolitan.




361

despre Euharistie, Sf. Ioan Gură de Aur insistă că "Hristos este prezent chiar şi acum,chiar şi acum lucrează" , iar Sf. Grigorie de Nyssa, în ciuda tendinšelor platonizanteale gândirii sale, se află de altfel de partea aceleiaşi concepšii despre Euharistie că Taină a realei "împărtăşiri" din Trupul slăvit al lui Hristos, sămânša nemuririi. "Printrimiterea harului Său, EI Însuşi Se răspândeşte în fiecare credincios prin acel Trup a

cărui existenšă vine din Pâine şi din Vin, unindu-Se pe Sine cu trupurile credincioşilor, casă ne asigure că prin această unire cu Cel Nemuritor, şi omul poate fi părtaş lanestricăciunea. El ne dă aceste daruri în virtutea binecuvântării prin care El preface( μεταστοιχείωσις ) însuşirea naturală a acestor semne vizibile, în acel lucru nemuritor".

Participarea la aceste izvoare de nemurire şi unitate este o preocupareconstantă pentru fiecare creştin: "Este bine şi folositor să ne împărtăşim zilnic - scrie Sf.Vasile – şi să gustăm din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos. Căci El spune clar: «Cel cemănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaš a veşnică» (Ioan 6, 55). Şi cine se îndoieşte că împărtăşindu-se des din viašă este totuna cu a avea viašă din belşug? Eu

mă împărt ăşesc, într-adevăr, de patru ori pe săpt ămână: Duminică, Miercurea, Vinereaşi Sâmbăta, iar î n celelalte zile, dacă este o pomenire a vreunui sfânt" .Această teologie realistă şi existenšială privitoare la Euharistie - după cum

am văzut - a fost pusă în discušie de nevoile pastorale din Biserica post-constantiniană: mari mulšimi din vaste biserici au provocat o scădere a participăriidin partea mirenilor.

Se poate argumenta că motivašiile pastorale care au determinat aceastăevolušie au fost cel pušin paršial justificate. Sensul eshatologic al Euharistieipresupunea o retragere din "lume", o comunitate "închisă" a unor participanšidevotaši. Întrucât în imperiul lui Constantin şi Justinian Biserica şi lumea deveniseră

indiscriminabil ca o singură societate, Euharistia a trebuit să fie protejată de"mulšime", care deja încetase să mai fie "poporul lui Dumnezeu". Însă maiproblematică era rašionalizarea teologică a acestei situašii noi, rašionalizaresusšinută de unii comentatori ai cultului care au început să explice Euharistia ca sistemde simboluri menite "contemplašiei". Participarea sacramentală a fost înlocuită,astfel, treptat, cu vederea intelectuală. Nu e nevoie să mai spunem că aceastăatitudine nouă se potrivea perfect cu înšelegerea origenistă şi evagriană a religieica ridicare a minš ii la Dumnezeu, şi al cărei simbol era lucrarea liturgică.

Foarte influente în promovarea acestei înšelegeri simbolice a Euharistiei au

fost scrierile lui Pseudo-Dionisie. Reducând adunarea liturgică (synaxis) la o chemaremorală, Areopagitul îşi invită cititorii la o contemplašie "superioară": „Să lăsăm peseama celor nedesăvârşiš i aceste semne care - aşa cum am spus - sunt minunat pictate înpridvoarele sanctuarelor; ele vor fi suficiente pentru a le hrăni contemplaš ia. În ce nepriveşte pe noi, având în vedere sfinši sinaxă (adunarea liturgică), să ne întoarcem dela efecte spre cauze şi, mulšumită luminilor pe care Iisus ni le va da, vom putea săcontemplăm armonios realităšile inteligibile în care se reflectă clar binecuvântatabunătate a modelelor". Astfel, Euharistia este doar "efectul" vizibil al unui "model"invizibil; iar slujitorul, oferindu-L pe Iisus Hristos ochilor noştri, ne arată într-un modpalpabil, şi-ca într-o icoană - viaša noastră inteligibilă. După Dionisie, "sensul cel




362

mai înalt al ritualului euharistic şi al comuniunii sacramentale constă în simbolizareaunirii minšilor noastre cu Dumnezeu şi cu Hristos. Simbolismul lui Dionisie a afectatdoar la suprafašă riturile euharistice, dar el a devenit foarte popular printrecomentatorii Liturghiei. Astfel, marele Maxim Mărturisitorul, a cărui utilizare aconceptului de "simbol" este probabil mai realistă decât aceea a lui Dionisie, aplică

totuşi sistematic termenii "simbol" sau "icoană" Liturghiei euharistice în general şielementelor pâinii şi vinului în special.

În secolul al VIII-lea, acest simbolism a dus la o gravă dispută teologicăprivând Euharistia - singura dispută cunoscută vreodată de Bizanš. Sinodul iconoclastdin anul 754, condamnând utilizarea religioasă a icoanelor, a proclamat că singura„icoană" admisibilă a lui Hristos este aceea statornicită de Însuşi Hristos: Trupul şiSângele euharistic. Această afirmašie clară şi radicală, bazată pe o Îndelungatătradišie, a fost o ameninšare reală la adresa ortodocşilor; ambiguitateaAreopagitului s-a evidenšiat încă o dată şi a devenit necesară clarificareasimbolismului.

Astfel, apărătorii icoanelor, în special Sf. Teodor Stufitul şi PatriarhulNichifor, au respins cu fermitate ambiguitatea. După Sf. Teodor, Euharistia nu este„tip", ci însuşi „adevărul"; este „Taina ce recapitulează întreaga milostivire(iconomie) dumnezeiască". Potrivit lui Nichifor, Euharistia este „trupul (carnea) luiDumnezeu", „unul şi acelaşi" cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel ce a venit sământuiască însăşi realitate a trupului omenesc făcându-Se şi rămânând "trup" chiardupă slăvirea Sa. Astfel, În Euharistie, „ce mai este materia tainei, dacă trupul nueste real, aşa încât să-L vedem desăvârşit de către Duhul?".

Ca rezultat al controversei iconoclaste, "realismul euharistic" bizantin -

îndepărtându-se în mod evident de terminologia dionisiană s-a reorientat în direcšialiniilor hristologice şi soteriologice. În Euharistie, omul participa la umanitatea slăvită a lui Hristos, disponibilă pentru el ca mâncarea şi băutura. În tratatul contra luiEusebiu şi Epifanie, Patriarhul Nichifor este deosebit de categoric în condamnareaideii origeniste, că în Euharistie omul contemplează sau participă la „fiinša" luiDumnezeu. După părerea lui, ca şi după teologii bizantini de mai târziu, Euharistia înseamnă trupul lui Hristos, transfigurat, dătător de viašă, dar încă omenesc,enipostaziat în Logos şi pătruns de „energiile" dumnezeieşti.

În mod caracteristic, nu aflăm niciodată categoria de „fiinšă" (ousia) utilizată

de teologii bizantini într-un context euharistic. Ei vor considera drept neadecvat untermen ca "transsubstanšiere" (metousiosis) pentru a desemna taina Euharistică, şiutilizează în general conceptul de metamorfoză (prefacere), aflat în canonul Sf. IoanHrisostom, sau termeni dinamici ca "trans-elementare" (metastoicheiosis) sau re-orânduire (metarrhythmisis). Transsubstanšierea (metousiosis) apare doar în scrierilelatinizanšilor (latinophrones) din secolul al XIII-lea. Cel dintâi autor ortodox care-lutilizează este Ghenadie Scholarios; dar, şi în cazul său, influenša latină directă esteevidentă. Euharistia nu este nici simbol spre a fi „contemplat" din exterior nici o„fiinšă" (ousie) deosebită de umanitate, ci este Iisus însuşi, Domnul înviat, „făcut




363

cunoscut prin frângerea pâinii" 537. Teologii bizantini rareori au speculat dincolo deaceastă afirmare realistă şi soteriologică a prezenšei euharistice concepută caumanitatea slăvită a lui Hristos.

Respingerea conceptului de Euharistie ca „imagine" (icoană) sau „simbol"este, pe de altă parte, foarte semnificativă pentru înšelegerea întregii „percepšii"

euharistice a bizantinilor. După ei Euharistia a rămas fundamental o taină ce trebuieprimită ca hrană şi băutură, iar nu pentru a fi „văzută" cu ochii pământeşti.Elementele rămân acoperite, în afară de timpul rugăciunilor de sfinšire şi de timpul împărtăşirii. Şi, în contrast cu evlavia apuseană medievală, elementele euharistice nuau fost „adorate" niciodată în afara cadrului specific al Liturghiei euharistice.Euharistia nu poate revela nimic simšului vederii; ea este pâinea din cer. Vederii îieste oferit un alt mijloc al revelašiei - icoanele: de aici şi programul revelator alcatapetesmei bizantine, cu chipul lui Hristos şi acelea ale sfinšilor expuse exactpentru a fi văzute şi cinstite. „Hristos nu este arătat în Sfintele Daruri" - scrie LeonidUspensi ci

„El este dat. El este arătat în icoane. Partea vizibilă a realităš ii Euharistiei

este un chip ce nu poate fi înlocuit nici de imaginaš ie, nici de privirea la Sfintele Daruri" .Ca rezultat al controversei iconoclaste, teologia euharistică bizantină a

menšinut şi a accentuat din nou misterul şi caracterul ascuns al acestei lucrări liturgicecentrale a Bisericii. Dar ea a reafirmat şi că Euharistia este în esenšă o masă la carese ia parte numai prin a mânca şi a bea, deoarece Dumnezeu a luat asupră-şiplinătatea umanităšii noastre, cu toate funcšiile ei psihice, spirituale, duhovniceşti şifizice, pentru a o duce la înviere.

Teologii bizantini au avut prilejul să afirme acelaşi lucru în legătură cupolemicile lor anti-latine îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie.

Discušia privând azimele - începută în secolul al XI-lea - s-a încurcat, în general, înargumente de natură pur simbolică. Grecii susšineau, de exemplu, că pâineaeuharistică trebuie să fie dospită, ca să simbolizeze umanitatea însuflešită a luiHristos, în timp ce folosirea de către latini a azimelor presupunea apolinarismul,adică negarea faptului că Iisus a avut suflet omenesc.

Dar controversa a mai recunoscut şi că bizantinii au înšeles că pâineaeuharistică este în mod necesar deofiinšă (όμοούσιος) cu umanitatea, în timp ceevlavia medievală latină accentua "supersubstanšialitatea", provenienša ei dincealaltă lume. Utilizarea pâinii obişnuite, identică cu pâinea folosită ca hrană de

fiecare zi, era semnul adevăratei întrupări: "Ce este pâinea cea de toate zilele (dinRugăciunea domnească) - întreabă Nichita Stethatos - dacă nu este deofiinšă cu noi?Iar pâinea deofiinšă cu noi nu este alta decât Trupul lui Hristos, care S-a făcut desfiinšă cu noi prin trupul amenit ăš ii Sale".

În taina euharistică bizantinii nu au văzut substanša pâinii schimbată cumva într-o altă substanšă - Trupul lui Hristos- ci au considerat această pâine ca "tipul"(modelul şi nu doar un simbol n.t.) umanităšii: umanitatea noastră schimbată înumanitatea transfigurată a lui Hristos. Pentru acest motiv, teologia euharistică a jucatun rol atât de proeminent în disputele teologice din secolul al XIV-lea, când

537 Luca 24, 35




364

problema principală a constituit-o confruntarea dintre o concepšie „autonomă"despre om şi apărarea de către isihaşti a „î ndumnezeirii". Marele Nicolae Cabasila,deşi încă legat de vechiul simbolism dionisian, depăşeşte pericolele nominalismului.După el şi după Sf. Grigorie Palamas, Euharistia este Taina care nu doar„reprezintă" (reactualizează, n.t.) viaša lui Hristos şi ne-o dă nouă spre

„contemplare"; ci ea este momentul şi locul în care umanitatea îndumnezeită a luiHristos devine umanitatea noastră.

„El nu doar S-a îmbrăcat într-un trup. El a luat şi suflet, şi minte, şi voinšă, şi totce este omenesc, astfel încât să poat ă fi în stare să se unească cu tot ce suntem, să pătrund ă prin totalitatea noastră şi să ne asimileze întru Sine, unindu-şi sub toateaspectele cele ale Sale cu ceea ce este al nostru. [...] Şi întrucât n-a fost posibil ca noisă urcăm şi să fim părtaşi la ceea ce este El, coboară El la noi şi participă la ceea ceeste al nostru. Şi atât de minuš ios Se conformează El cu ceea ce Şi-a asumat, încât,dându-ne nouă cele ce a primit de la noi, El Se dă pe Sine nouă. Împărtăşindu-ne dinTrupul

şi Sângele umanit

ăš ii Sale, noi Îl primim pe Dumnezeu Însu

şi în sufletele noastre -

Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, şi sufletul, mintea şi voia lui Dumnezeul nu mai puš indecât umanitatea Sa".

Ultimul cuvânt despre Euharistie din teologia bizantină este, astfel, o înšelegere antropologică şi soteriologică a Tainei. „Abordând Euharistia, bizantiniinu au început cu pâinea ca pâine, ci cu pâinea ca om". Pâinea şi vinul sunt oferitedoar fiindcă Logosul a luat asupra Sa umanitatea, iar Darurile se prefac (seschimbă) şi se îndumnezeiesc prin lucrarea Duhului Sfânt, deoarece umanitatea luiHristos s-a transformat în slavă prin Cruce şi Înviere. Aceasta este gândirea luiCabasila - după cum s-a citat - şi aşa este înšelesul canonului euharistic al Sf. Ioan

Hrisostom: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri (ce sunt puse înainte) şi fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirulacesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, ca să fie celor ce se vor împărtăşi curăš iesufletului, iertare păcatelor, împărtăşirea Sfântului Tău Duh, plinătatea Împărăš ieicerurilor. [...] " .

Taină prin excelenšă a noii umanităši, Euharistia - potrivit lui Cabasila - este„singura dintre Taine care desăvârşeşte celelalte Taine deoarece acelea nu pot să îndeplinească iniš ierea f ără ea" . Creştinii se împărtăşesc din ea „neîncetat", deoarece„ea este taina desăvârşită pentru toate scopurile, şi nu este nimic din cele care, cine se

împărtăşeşte din ea, să aibă trebuinšă şi să nu i se dea în chip excepš ional" . Euharistiamai este şi „mult lăudata nuntă potrivit căreia Mirele preasfânt ia ca Mireasă Biserica" ,adică, Euharistia este însăşi Taina care transformă o obşte umană în „Biserica luiDumnezeu" şi este, deci, cum vom vedea mai târziu, criteriul suprem şi baza structuriibisericeşti.



365

10. Euharistia şi Biserica

Însemnătatea eclesiologică a Euharistiei - deşi ameninšată de concepšiaelenistă despre lume, care tindea să o interpreteze ca sistem de „simboluri"contemplate vizual de către persoana individuală - a fost menšinută de bizantini şi afost reafirmată de către cei care au urmat curentul principal al teologieitradišionale. Controversa privitoare la azime implică, din partea bizantină, faptul căEuharistia, într-adevăr, este o Taină pascală, în care umanitatea noastră căzută setransformă în umanitatea slăvită a Noului Adam - Hristos: această umanitate slăvităse realizează în Trupul Bisericii.

Aceste premise antropologice ale teologiei euharistice bizantine au trebuitsă includă conceptul de "sinergie" şi pe cel de unitate a omenirii.

Pe linia învăšăturii patristice greceşti despre "sinergie" putem să înšelegem

cu adevărat importanša insistenšei bizantine asupra epiclezei (έίπικλησις) din Liturghiaeuharistică - o altă temă disputată în secolele XIV şi XV de către teologii greci ş ilatini. Textul epiclezei, aşa cum apare în canonul euharistic al Sf. Ioan Gură de Aur şi în alte Liturghii răsăritene, face că Taina să se termine printr-o rugăciune a întregiiBiserici: „Noi Te rugăm..." - o concepšie care nu exclude în mod necesar ideea că episcopul sau preotul care pronunšă cuvintele de instituire acšionează în personaChristi, cum susšine teologia latină, dar care dezbracă nošiunea de exclusivitatea ei,interpretând "puterea" sacerdotală slujitoare de a săvârşi Tainele ca pe o funcšie a î ntregului Corp de închinători ai Bisericii.

În binecunoscutele pasaje din Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, Cabasilaapărând epicleza aminteşte că toate Tainele se termină printr-o rugăciune. Anumeel citează simširea Mirului, rugăciunile pentru hirotonie, pentru iertare şi pentruMaslu. Astfel, scrie el, „tradišia Părinš ilor, care au primit aceast ă învăšătură de laApostoli şi de la urmaşii lor, arat ă că Tainele devin eficiente prin rugăciune; toateTainele - cum am spus - şi în special Sfânta Euharistie" . Această formă „rugătoare" aritualurilor sacramentale nu implică, totuşi, o învăšătură despre validitatea ex opereoperantis, adică o validitate dependentă de vrednicia slujitorului. „Cine slujeşte zilnicjertfa - continuă Cabasila - este doar un slujitor al harului. El nu-i adaugă nimic de lael; el n-ar îndrăzni să facă sau să zică ceva după judecată sau mintea lui... Harul

săvârşeşte totul; preotul este doar un slujitor, şi însăşi acea slujire vine la el prin har; elnu o deš ine cu titlu propriu" .

Taina Bisericii, deplin realizată în Euharistie, depăşeşte dilema rugăciunii şi arăspunsului, a naturii şi harului, a dumnezeiescului ca opus umanului, deoareceBiserica - Trupul lui Hristos - este tocmai comuniune a omului cu Dumnezeu, nu numaiacolo unde Dumnezeu este prezent şi lucrător, ci unde umanitatea se face deplin„acceptabilă lui Dumnezeu", deplin adecvată planului inišial al lui Dumnezeu.Rugăciunea însăşi devine atunci act de comuniune, în care nu poate fi vorba că nu ar




366

fi ascultată de Dumnezeu. Conflictul, "problema", distanšarea şi păcătoşenia sunt încă prezente în fiecare credincios al Bisericii, dar numai în măsura în care el nu şi-aapropriat deplin prezenša dumnezeiască şi refuză să i se conformeze. Dar prezenša însăşi este "Noul Legământ întru Sângele Meu" , iar Dumnezeu nu şi-L va lua înapoi.Astfel, toši creştinii - inclusiv episcopul sau preotul - luaši în parte, nu sunt altceva

decât nişte păcătoşi, ale căror rugăciuni nu sunt ascultate în chip obligatoriu, ci cândadunaši laolaltă î n numele lui Hristos, ca „Biserică a lui Dumnezeu", ei sunt parte dinNoul Legământ, fašă de care Dumnezeu S-a angajat etern prin Fiul Său şi prin DuhulSfânt.

Ca împărtăşire divino-umană şi ca "sinergie", Euharistia este o rugăciuneadresată, „în Hristos", Tatălui şi plinită prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza, deci,este plinirea lucrării euharistice, tot aşa cum Cincizecimea este plinirea unei„iconomii" dumnezeieşti a mântuirii. Mântuirea este totdeauna o lucrare treimică.Dimensiunea pnevmatologică a Euharistiei este de asemenea presupusă în însăşino

šiunea de "sinergie". Ea este Duhul, Care Îl face pe Hristos prezent în perioada

dintre cele două veniri: anume, când lucrarea dumnezeiască nu se impune pe sineumanităšii, ci se oferă pe sine acceptării de către libertatea umană şi, comunicându-se pe sine omului, îl face pe el liber în mod autentic.

Totdeauna, teologii bizantini au înšeles că Euharistia este centrul unei tainesoteriologice şi treimice, nu doar o prefacere a pâinii şi a vinului. Cei ce au urmatsimbolismul dionisian au abordat Euharistia în contextul unui cosmos ierarhic elenic şiau înšeles-o drept miezul lucrării mântuitoare prin „contemplarea" mistică, eaangajând totuşi întreaga soartă a omenirii şi a lumii. Cei ce au susšinut o concepšiemai biblică despre om şi o înšelegere mai hristocentrică a istoriei au abordat

Euharistia ca fiind cheia eclesiologiei; Biserica, după ei, a fost locul primordial undeDumnezeu şi omul s-au întâlnit în Euharistie, iar Euharistia a devenit criteriul structuriieclesiale şi al inspirašiei oricărei lucrări creştine şi al responsabilităšii fašă de lume. Înambele cazuri, Euharistia a fost înšeleasă într-o dimensiune cosmologică şieclesiologică afirmată în formula pro-aducerii bizantine: „Ale Tale dintru ale Tale, Š ie î š i aducem de toate şi pentru toate" .

Una dintre ideile care apar constant în interpretările „simbolice‖ bizantineale Euharistiei este că templul (lăcaşul) în care se slujeşte Liturghia Euharistică este oicoană a cosmosului „nou‖ transfigurat. Ideea se află la mai mulši scriitori creştini

timpurii, şi reapare la Sfântul Maxim Mărturisitorul; iar mai târziu, la Simeon alTesalonicului. Fără îndoială, ea a inspirat arhitecšii bizantini care au înălšat SfântaSofia din Constantinopol, modelul tuturor bisericilor din Răsărit, cu cercul ca temăgeometrică centrală a acesteia. În tradišia neoplatonică, cercul, simbolul plenitudiniieste imaginea normativă a lui Dumnezeu. Dumnezeu Se oglindeşte în făpturile Sale, îndată ce ele sunt readuse la înfăšişarea lor inišială: „El circumscrie extinderea lor într-un cerc şi Se constituie pe Sine ca model al fiinš elor pe care le-a creat ‖ - scrieri Sf.Maxim, adăugând îndată că „Sfânta Biserică este icoană a lui Dumnezeu, deoareceea realizează unirea credincioşilor aşa cum o face Dumnezeu‖ . Biserica, deopotrivăcomuniune şi edificiu, este, deci, un semn al noii epoci, anticiparea eshatologică a




367

noii creašiei, cosmosul creat restaurat în integritatea sa inišială. În mod evident, unteolog ca Sf. Maxim utilizează modele şi categorii ale epocii sale pentru a descrieplinătatea lumii ce va să fie. Interpretare de către el a Liturghiei Euharistice este maipušin o inišiere în taina Liturghiei cât o introducere în Taină, cu Liturghia ca punct deplecare. Dar ideea că euharistia este o anticipare a împlinirii eshatologice este

afirmată chiar în canonul din Liturghia bizantină, canon ce avea a doua venire a luiHristos ca pe un eveniment ce deja s-a produs: „Aducându-ne aminte, aşadar, deaceast ă poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, degroapă, de Învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, [...] şi de cea da a doua şislăvita iarăşi venire, Š ie Š i-aducem [...]‖ .

Acest caracter eshatologic al Taine Euharistice, ferm exprimat în Liturghie, înarta religioasă care i-a servit drept cadru şi în comentariile teologice, oricare va fifost şcoala lor de gândire, explică de ce bizantinii au crezut întotdeauna că înEuharistie Biserica este pe deplin „Biserica adevărată‖, iar că Euharistia este criteriul

şi pecetea supremă a tuturor celorlalte Taine. Urmându-l pe Pseudo-Dionisie, care a

vorbit de Euharistie că „Taină a Tainelor‖, ca „punctul focal‖ al fiecărei Taine înparte, teologii bizantini afirmă pozišia centrală a Euharistiei în viaša Bisericii: „EsteTaina finală – scrie Cabasila-deoarece nu este posibil să se treacă mai departe şi să seadauge ceva la aceasta‖ . „Dintre Taine, numai Euharistia le desăvârşeşte pe celelalteTaine [...], deoarece acelea nu pot termina iniš ierea f ără ea‖ . Simeon al Tesaloniculuiaplică această idee în mod concret la Tainele individuale. Cu privire la Cununie, deexemplu, el scrie că mirii „trebuie să fie gata să primească Împărtăşania, astfel încât încununarea lor să fie cinstită (meritorie), iar nunta să fie validă‖ . El precizează că Împărtăşania nu se dă celor a căror cununie este deficitară din punctul de vedere al

disciplinei Bisericii şi nu este, deci, Taină deplină, ci doar o „bună însošire‖.Orice Biserică locală unde se săvârşeşte „dumnezeiască Liturghie‖ a

Euharistiei posedă, deci, „semnele‖ Bisericii adevărate: unitate, sfinšenie,universalitate (sobornicitate) şi apostolicitate. Aceste semne nu pot să aparšină vreunei adunări omeneşti. Ele sunt eshatologice, conferite unei comunităši prin Duhullui Dumnezeu. Î ntrucât o Biserică locală este clădită pe Euharistie şi în jurul Euharistiei,aceasta nu este doar „parte‖ din poporul universal al lui Dumnezeu. Ea esteplinătatea Împărăšiei, anticipată în Euharistie, iar Împărăšia nu poate fi „paršială‖ una sau „paršial‖ universală. „Paršialitatea‖ aparšine numai apropierii individuale a

plinătăšii date, de către credincioşii Bisericii, credincioşii fiind limitaši de apartenenšala „vechiul Adam‖. Această stare - paršialitatea - nu există în Trupul lui Hristos.Disciplina liturgică şi Dreptul bizantin încearcă să protejeze acest caracter

unificator şi universal al Euharistiei. Ambele cer ca la fiecare altar să nu se slujeascămai mult de o singură Euharistie în fiecare zi. La fel, preotul sau episcopul nu posedăpermisiunea de a o sluji de două ori în aceeaşi zi. Oricare ar fi inconvenienšelepractice, aceste reguli šintesc la menšinerea Euharistiei – cel pušin la suprafašă -adunarea „tuturor, împreună, în acelaşi loc‖ 538. Toši trebuie să fie împreună la acelaşialtar, în jurul aceluiaşi episcop, în acelaşi timp, fiindcă există numai un singur Hristos,

538 Fapte 2, 1




368

o singură Biserică şi o singură Euharistie. Ideea că Euharistia este Taina care uneşteBiserica a rămas vie în Răsărit şi a împiedicat multiplicarea Miselor de intenšie şi aMiselor simple. Liturghia Euharistică a rămas întotdeauna un eveniment – sărbătoare în Bizanš, o slujire angajând – cel pušin în principiu – întreaga Biserică.

Ca manifestare a unităšii şi a integrităšii Bisericii, Euharistia a servit şi ca

normă teologică supremă pentru structura bisericească: Biserica locală în care seslujeşte Euharistia a fost considerată întotdeauna nu doar o „parte‖ dintr-oorganizašie universală, ci întregul Trup al lui Hristos, manifestat sacramental şiincluzând întreaga „comuniune a Sfinšilor‖, vii şi răposaši. O astfel de manifestare afost socotită ca bază necesară pentru extinderea geografică a creştinismului, dar nua fost identică cu ea. Din punct de vedere teologic, Taina este semnul şi realitateaanticipării eshatologice a Împărăšiei lui Dumnezeu, iar episcopatul – centruobligatoriu (necesar) al acestei realităši – este văzut în primul rând, în funcšiunea luisacramentală, împreună cu celelalte aspecte ale slujirii sale (pastoral, învăšătoresc), întemeiat pe aceast

ă func

šie

„arhiereasc

ă‖ din comunitatea local

ă mai degrab

ă

decât pe ideea de cooptare într-un colegiu apostolic universal. Episcopul, înainte detoate, era, icoană lui Hristos în Taina euharistică. „Doamne, Dumnezeul nostru – zicerugăciunea de hirotonire a arhiereului - Care cu iconomia Ta ai aşezat dascăliasemenea nouă să întreš ină Altarul T ău, ca să-Š i aducă Š ie jertf ă şi prinos pentru totpoporul T ău; Tu, Acelaşi Domn f ă-l şi pe acesta, ce a fost declarat econom al haruluiarhieresc, să-Š i fie următor Šie, Adevăratului Păstor [...]‖

Astfel, potrivit lui Pseudo-Dionisie, „arhiereul‖ posedă „cea dintâi şi cea dinurmă‖ treaptă a ierarhiei şi „săvârşeşte orice sfinšire šinând de ierarhie‖. Şi Simeonal Tesalonicului defineşte demnitatea episcopală prin funcšiile ei sacramentale. După

el, episcopul săvârşeşte toate Tainele: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Hirotonia. Eleste cel prin care se desăvârşesc toate lucrările bisericeşti. Euharistia este, într-adevăr, suprema arătare a lui Dumnezeu în Hristos; şi nu poate să existe prinurmare vreo slujire mai mare şi mai decisivă decât aceea de întâietate (protei) laEuharistie. Locul central al Euharistiei, conştiinša că plinătatea Trupului lui Hristossălăşluieşte în ea şi că funcšiunea episcopală este cea mai î naltă funcšie în Biserică va fi principalul temei al opozišiei bizantine fašă de orice interpretare teologică aprimatelor supra-episcopale: potrivit bizantinilor, nu poate există o autoritate „dedrept divin‖ mai presus de Euharistie şi de episcopul care conduce adunarea

euharistică.Practica Bisericii bizantine n-a fost întotdeauna în concordanšă cu logicainterioară a eclesiologiei euharistice. Evolušia istorică a funcšiei episcopale - care, pede-o parte, după secolul al IV-lea, a delegat săvârşirea Euharistiei preošilor pe obază permanentă şi, pe de altă parte, a devenit de facto parte din structurileadministrative mai largi (provincii, patriarhat) – a pierdut unele din legăturile eiexclusive şi directe cu aspectul sacramental al viešii bisericii. Dar normele teologice şibisericeşti esenšiale au fost reafirmate ori de câte ori au fost atacate direct şi, astfel,au continuat să fie o parte esenšială a ceea ce - pentru bizantini - era tradišiaBisericii universale.




369

Când ni se propune îndemnul Apostolului: „Rugaš i-vă neîncetat ‖ 539, ies laiveală toate problemele viešii spirituale: lupta pentru Împărăšia, organizarearugăciunii, diferitele căi care ne sunt propuse. Acest îndemn reia poruncile lui Hristos însuşi din Sfânta Evanghelie şi este reluat de întreaga Tradišie. Evagrie, de exemplu, în Tratatul practic, spune: „Pentru noi a ne ruga fără încetare este lege‖ .

Dar de ce, oare, acest îndemn este adevărat şi vital? Dacă Îl împlinim, nevom afla fără încetare uniši cu Dumnezeu, cu buzele (trupul), cu mintea şi cu inima.„Rugaš i-vă neîncetat ‖ înseamnă: fiši tot timpul uniši cu Dumnezeu, într-un fel sau altul.Cel care se uneşte cu Dumnezeu devine Dumnezeu prin participare. Acesta estescopul viešii umane, înrădăcinată în Creašie şi în Întrupare. Hristos S-a întrupatprintre noi, pentru a ne arăta această cale. Unul dintre numele lui Hristos esteEmmanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi‖. Aceasta este baza spiritualităšiicreştine, punctul ei de plecare: Dumnezeu cu mine, eu cu Dumnezeu. Nu se poate caaceastă viašă comună să nu lase urme.

Îndumnezeirea este finalitatea firească propusă omului de Dumnezeu, dinmomentul în care El spune: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră‖ 540.Printr-o continuă unire cu Dumnezeu, cu gândul, cu buzele, noi restaurăm planulinišiat, starea firească: a fi în comuniune cu El.

De ce, atunci, lucrurile nu merg mai bine? Pentru că avem libertatea de aface altfel. Nu vrem să fim uniši cu Dumnezeu tot timpul. Zilnic trebuie să ne străduimsă trăim î n comuniune cu Dumnezeu. Dacă am acšiona corect (în loc să continuăm să acšionăm după voia noastră separată de voia lui Dumnezeu) toate ar merge bine,pentru că acesta este scopul firesc. Dar se întâmplă ca în orice activitate practică: nuajungi un adevărat pianist, artist, exersând de câteva ori pe săptămână, fără

îndrumare, doar de plăcere, cântând la un instrument fără să munceşti cu adevărat.Este nevoie de ritmicitate. Spre exemplu, copilul care este aşezat la pian la trei ani,pe care îl ajuši să păstreze contactul cu instrumentul - căci el nu are întotdeaunadispozišie să studieze - ajunge să trăiască în atmosfera muzicii, fiind învăšat curitmicitatea, cu perseverenšă, este astfel îndrumat şi încurajat putând deveni un bunartist.

Spre deosebire însă de lumea artistică, fiecare fiinšă umană estefundamental înzestrată pentru viašă spirituală. Toată lumea este a priori înzestrată cu posibilitatea îndumnezeirii. Duhul Sfânt este dăruit tuturor, chipul lui Dumnezeu

este în noi toši. Botezul este propus tuturor, fără deosebire, la fel ca şi Pocăinša.Desigur acest dar variază, căci suntem dotaši în mod diferit, dar important este că fiecare primeşte acest dar. În funcšie de varietatea darurilor, însăşi formelerugăciunii sunt nenumărate. Sfântul Ioan Casian spunea că: „Numărul lor este atât demare, încât pot fi întâlnite într-un suflet, sau mai degrabă în toate sufletele, stări şidispoziš ii diferite‖ .

Căile rugăciunii sunt legate în primul rând de faptul că sufletul omului esteextrem de Schimbător. Mobilitatea sufletului este un dat natural.

539 I Tesaloniceni 5,17540 Facere 1, 26




370

După Sfinšii Părinši, una din deosebirile care există între creatură şiDumnezeu este Schimbarea. Fiinša creată este dăruită cu posibilitatea Schimbării. ÎnDumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel, noi „ne mişcăm şi suntem‖ 541. Mişcarea nu s-anăscut din cădere. Dată fiind mobilitatea naturală a fiinšei create, nu numai îngerul,ci şi omul î şi asumă spašiul şi timpul pentru a se apropia de Dumnezeu şi pentru a se

uni din ce în ce mai mult – la nesfârşit – cu Cel care este neschimbător după fire,Creatorul. În acest caz apropierea dintre Cel neschimbător şi cei schimbători se faceprin rugăciune. Omul însă, spre deosebire de îngeri are parte şi de Sfintele Taine.

Sufletul este în chip firesc schimbător şi, în aceste modificări continue, el aflăforme nenumărate ale comuniunii sale cu Dumnezeu. „Rugăciunea se modifică înfiecare clipă‖ , spune Casian. De aceea, cel care se roagă tot timpul nu se plictiseşteniciodată. El mai spune iarăşi că „rugăciunea se modifică în fiecare clipă în funcš ie degradul de curăš ie la care a ajuns sufletul, de dispoziš ia pe care o are la un moment datşi care se datorează unor influenš e străine sau spontane, şi este foarte sigur că ea nurămâne tot timpul, pentru nimeni, identic

ă cu ea îns

ăşi. Ne rug

ăm în mod diferit: când

avem inima uşoară sau îngreunat ă de tristeš e sau de disperare, când ne aflăm în starede exaltare spirituală sau de deprimare datorit ă ispitelor violente, atunci cândimplorăm iertarea pentru greşelile noastre sau cerem har, virtute, vindecarea unui viciu,atunci când simš im durerea pe care ne-o inspiră gândul la iad şi teama de judecat ă şiatunci când ardem de nerăbdare sau de nădejdea dobândirii bunurilor viitoare. Înnenorocire şi în pericol sau în pace şi în siguranš a, când ne simš im inundaš i de luminarevelaš iei tainelor cereşti, sau când suntem paralizaš i de neînaintarea în virtute şi deuscăciunea gândurilor, ne rugăm diferit ‖ .

Varietatea rugăciunii vine din caracterul multiform pe care-l îmbrăcă harul

divin, pentru a se însoši cu firea noastră schimbătoare. Darurile Sfântului Duh suntnumeroase.

Mobilitatea sufletului se datorează de asemenea, în anumite cazuri, şi unorpăcate de moarte. Ele caricaturizează mişcarea naturală a sufletului tulburându-l şi împrăştiindu-l.

Toate aceste modificări ale conştiinšei, ale sufletului, combinându-se cumultiplele daruri de la Dumnezeu, dau, de fiecare dată, un tip de relaš ie diferită.Singurul lucru important este să ne rugăm „neîncetat‖: să continuăm să ne alipim deDumnezeu. Sufletul se modifică în mod constant, dar el găseşte în sine însuşi o

caracteristică permanentă: constantă în tensiunea către Dumnezeu, în toate formelede aderare la voinša Sa. Formele diferă, tensiunea e aceeaşi. Notele sunt multiple,modurile schimbătoare, melodiile variate, însă contactul arcuşului cu coarda estemenšinut în mod constant.

Sufletul descoperă continuitatea în schimbare. Dacă analizăm o roată, ştimfoarte bine că un punct de pe circumferinša se învârte şi că centrul rămâne stabil. Să privim şi modul în care un titirez î şi găseşte echilibrul şi stabilitatea în rotašia să continua. Tot aşa şi sufletul nostru este tot timpul în mişcare, dar el dobândeşte prinrugăciune neîncetată o statornicie care, dacă vrem, poate să persiste. Datoria

541 Fapte 17, 28




371

noastră este să facem titirezul să se învârtă fără încetare, să-l menšinem tot timpul înmişcare, orientat în acelaşi sens; o orientare constantă a inimii noastre cătreDumnezeu, făcută prin alegerea, efortul şi perseverenša voinšei noastre libere.Printr-o astfel de acšiune fiinša umană creşte în Dumnezeu. Cu stăruinša „bateš i şi vi seva deschide‖ 542. Dumnezeu este neschimbător. Fiinša umană este, după fire,

schimbătoare, dar în ea însăşi are un mijloc, o capacitate de a fi statornică în urcuşulcontinuu către Dumnezeu. Procedând astfel, omul perseverează în legea divinăsădită în fiinša sa. Ea tinde spre îndumnezeire, care este scopul său firesc. Orice lucru î şi găseşte odihna numai tinzând către un anumit scop şi lăsându-se atras definalitatea firească. La început, sufletul oboseşte, pentru că este decăzut şi„handicapat‖; ca şi brašele lui Moise, el nu poate rămâne în acest efort de lepădarede sine şi unire cu Dumnezeu. Apoi el dobândeşte vigoare şi, prin antrenament,capacitatea de a se mişca continuu. El regăseşte vigoarea originară firească urmarea comuniunii cu Dumnezeu. Voinša, perseverenša, răbdarea permit sufletului să reg

ăseasc

ă starea sa fireasc

ă, vertical

ă şi orientat

ă spre Dumnezeu f

ără efort (de a

fi eliberat de lanšurile robiei patimilor, păcatelor şi a moršii). Această revenire aomului la comuniunea firească cu Dumnezeu este câteodată dureroasă şi cere timp.Regăsind astfel orientarea firească a esenšei, fiinša umană poate să realizezedesăvârşirea şi asemănarea cu Dumnezeu.

Omul are deci capacitatea de a odihna sufletului. Fiinša umană poate să găsească această comuniune printr-un efort constant (rugăciune, Sfintele Taine ş.a.m.d) Este ceea ce face monahul. Nu este vorba despre o stare exterioară, ci de unainterioară. Titirezul se învârte în acelaşi sens. Dumnezeu este unic, dar fiinša umană are putinša, prin consecvenšă fašă de orientare unică, de a se asemăna lui

Dumnezeu. Dumnezeu fiind neschimbător, trebuie să fim şi noi statornici în virtuši şiastfel ne vom asemăna Lui. Abia atunci când se arată în noi chipul divin (pe care noil-am întunecat prin păcate, patimi şi prin moarte).

Acesta este unul dintre aspectele îndumnezeirii. Nu este vorba nicidecum dedezumanizare, ci dobândirea progresivă, de către om, a unor însuşiri divine543 princomuniunea cu Dumnezeu, iar aceasta se face doar prin curăširea deplină a chipuluilui Dumnezeu în om (ce se realizează prin Sfintele Taine, mai ales prin Taina SfinteiEuharistii). Acesta este doctrina stabilită la Sinodul de la Calcedon şi dezvoltată deSfinšii Părinši. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu, a dezvoltat în mod special

această învăšătură. Omul redescoperă în el progresiv însuşiri divine (căci este făcutdupă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu) drept răspuns la modul în care divinul, prin Întrupare, a dobândind definitiv şi deplin însuşirile umane, oferind omului nu doarmântuirea ci şi desăvârşirea şi mai mult decât atât: îndumnezeirea.

Pentru a contura pušin diferitele forme pe care le îmbrăca aceasta dorinšă constantă, se poate face referire la Sfântul Apostol Pavel, care spune: „Vă îndemndeci, înainte de toate, să faceš i cereri, rugăciuni, mijlociri, mulš umiri pentru toš i

542 Matei 7,8543 Psalmul 81,6-7




372

oamenii‖ 544. Părinšii au comentat adesea acest text. Origen face aluzie la el înTratatul despre rugăciune, şi, după el, Evagrie. Casian numeşte „strigăt, rugăciuneapăcătosului mişcat de durere, care imploră iertarea greşelilor sale prezente şi trecute‖ .Evagrie vorbeşte şi el despre implorare. Se începe prin acest sentiment al necesitašii,printr-o atitudine „de cerere‖. Omul î ncepe să se roage când descoperă acest lucru:

el nu are niciun drept, nimic nu i se cuvine; dar el cere: se simte rău, este bolnav,suferă, este singur, are nevoie de ceva şi se plânge lui Dumnezeu. Această rugăciunede cerere este în mod expres ilustrată în Sfânta Evanghelie prin acele modele caresunt pentru noi exemple concrete, cum sunt: femeia canaaneancă sau orbul de lapoarta Ierihonului. Cerem Tatălui iertare şi lumina Preasfântului Duh prin mijlocireaFiului Său.

Cel de-al doilea termen folosit de Apostol este astfel comentat de Evagrie:„Cuvintele cu care ne adresăm sunt rugăciunile prin care noi oferim sau încredinšămceva lui Dumnezeu‖ . Ne angajăm la ceva. Psalmul 50 urmează cumva această

structură: prima parte este clar o implorare („Miluieşte-m

ă, Dumnezeule, după maremilă Ta‖ ); cea de-a doua parte este un angajament: „Învăš a-voi pe cei fără de legecăile Tale‖ . În rugăciunea noastră există o cerere pentru noi înşine, pentru iertare şipentru har de la Sfântul Duh, dar există şi o dăruire de sine către Dumnezeu. Ea nueste în mod obligatoriu formulată, dar noi îi oferim timpul pe care-l dedicămrugăciunii; îi oferim atenšia pe care o concentrăm în rugăciune. Întotdeauna înrugăciune ne oferim pe noi însene, într-un anumit mod, lui Dumnezeu. Lucrul acesta semanifestă în special în rugăciunea liturgică şi are fundamentare în Botez, care estededicare a omului lui Dumnezeu.

În contextul monahal, acest angajament se exprimă, de exemplu, în voturile

monahale (castitate, sărăcie, ascultare), respectate tot timpul. Pentru toši ceibotezaši, aceasta corespunde formulei Botezului: lepădarea de Satană şi ascultareade Hristos; iată angajamentul nostru cotidian. Credincioşia fašă de Botezul nostrucoincide cu cea de-a doua formă de rugăciune.

Acestea sunt mai pušin formule de rugăciune şi mai mult atitudini interioare:prima este o atitudine de aşteptare disperată; a doua este dăruirea de sine: „T e voiurma oriunde vei merge‖ 545. Ea este ilustrată de acest verset din Eclesiast: „Dacă aifăcut un jurământ lui Dumnezeu, nu pierde din vedere să-l îndeplineşti‖ 546, sau dePsalmul 39: „Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit [...]‖ 547. Omul poate să aibă

această dispozišie interioară de a veni în faša lui Dumnezeu: „facă-se voia Ta!‖ , carete angajează să faci voia Lui, căci Dumnezeu ne iubeşte pe noi mai mult decât neiubim noi înşine, iar această iubire evident că se manifestă în dorinša binelui pentrucel iubit.

Acest tip de rugăciune este odihna în Dumnezeu, atitudine simplă a omuluicare gustă fericirea de a fi „ca un prunc înšărcat de mama lui‖ 548. Ea nu mai este un

544 I Tim. 2, 1545 Luca 8, 38546 Eclesiast 5, 3547 Psalmul 39, 11548 Psalmul 130,2




373

strigăt disperat, ci ascultarea chemării lui Dumnezeu. „Strigat -am către Tine‖ , înrugăciunea de implorare „iar Tu mi-ai răspuns‖ , când sufletul meu a tăcut şi s-aodihnit întru Tine. Omul încetează să mai formuleze rugăciunea de implorare atuncicând inima lui nu mai suferă şi când reuşeşte să întrezărească blândešea prezenšeilui Dumnezeu. Atunci omul tace şi-L lasă pe Dumnezeu să crească şi să lucreze în el.

Cel de-al treilea fel de rugăciune este rugăciunea de mijlocire. DupăCasian, este vorba de „rugăciuni prin care noi mijlocim pe alš ii, în timp ce suntemrâvnitori în Duhul‖ . Trebuie deci ca prin intermediul primelor două rugăciuni sădobândim „râvna Duhului‖. Abia apoi ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei care ne suntdragi, pentru pacea lumii, întreaga lume, „pentru toši oamenii‖ 549.

Pentru aceasta trebuie să ne eliberăm de toată mânia. „Dacă inima ta esteslobodă de toată mânia, atunci poš i să intri în rugăciunea roditoare de mijlocire‖ , spuneSfântul Ioan Casian şi acelaşi lucru îl afirmă Evagrie şi Sfântul Ioan Scărarul. Acestadin urmă consideră că este neapărat necesar să fim eliberaši de toată mânia. Mâniaeste un p

ăcat îngrozitor, care ne face cu totul incapabili s

ă s

ăvâr

şim ceva bun.

„Veghează să te eliberezi de mânie atunci când vrei să te rogi‖ .Acesta este de fapt cuvântul Evangheliei, care spune: „Înainte de a aduce

jertfa ta, împăcate cu fratele tău‖ 550. Sfântul Ioana Casian, Evagrie şi Sfântul IoanScărarul aplică acest cuvânt rugăciunii. Să dezrădăcinăm mânia prin pocăinšă.Suferinša altuia poate de asemenea să ne depărteze de mânie. Dacă inima noastră este înduioşată, mânia se va îndepărta de noi. Poate că nu pentru mult timp, dardestul de mult pentru că rugăciunea noastră să fie vie. Aşa se întâmplă adesea.Dacă avem cu adevărat milă pentru cineva care suferă, nu mai există loc pentrumânie. Fiecare rugăciune, fiecare liturghie este o dovadă în acest sens. De fiecare

dată, înainte de a ne ruga, trebuie să verificăm cum stăm la acest capitol. Nu poatefi încă vorba de o eliberare definitivă, ci de a fi liber pentru acea rugăciune.Sfântul Ioan Scărarul spune că, de fiecare dată când începem să ne rugăm, trebuies-o facem cu aceleaşi dispozišii sufleteşti şi să încercăm să mergem cât mai departecu putinšă.

Cea de-a patra formă de rugăciune este cea de mulšumire. Aceasta estesensul termenului euharistie, de întoarcere la Dumnezeu a harului care vine de la El.Aceasta presupune că sufletul nostru să fie cât mai slobod de păcatele de moarte.De ce? Răul esenšial pe care ni-l produc patimile noastre – mânia sau celelalte –

constă în faptul că ele blochează în noi în mod organic mişcarea harului. Harul carevine de la Dumnezeu nu este primit atunci decât la un anume nivel şi este opritundeva; el nu poate pătrunde în noi cu adevărat. Chiar dacă pătrunde, el nu poateieşi, nici către Dumnezeu, de la care vine, şi nici către celălalt care are atâta nevoiede el. Vai de cel căruia Hristos îi ia înapoi harul şi îi spune: „Sluga vicleană şileneşă‖ 551, pentru că n-a împărtăşit şi n-a făcut să rodească darurile primite de laDumnezeu. Structura naturală a fiinšei umane o predispune pe aceasta să fie un

549 I Timotei 2, 1550 Matei 5,23-24.551 Matei 25, 26




374

focar de har divin, un centru de răspândire a harului divin către Dumnezeu şi cătrelume. Prin păcatele noastre, mişcarea harului, de care suntem răspunzători, este împiedicată. În acest moment rugăciunea pentru sine este indispensabilă. Rugăciuneade căinšă ne redă menirii noastre naturale, aceea de a fi atât receptoare cât şireflectoare ale harului care vine de la „Părintele luminilor‖ 552, precum Luna spre

exemplu primeşte lumina de la Soare fiind astfel luminată, dar o şi reflectă luminândnoaptea Pământul.Un element important al rugăciunii de mulšumire este memoria, a cărei

funcšie naturală este de a ne aminti de binefacerile dumnezeieşti. În starea dedecădere, memoria noastră ne aduce în conştiinšă ceea ce am văzut la televiziune,pe afişe, o întreagă cohortă de paraziši. În vremea noastră suntem obsedaši deimaginile pe care le captăm continuu. Sănătatea sufletului constă în a purtaamintirea milei divine. „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita toaterăsplătirile Lui!‖553. Acesta este un semn excepšional. Exemplu remarcabil al acesteifeciorii a sufletului este ilustrat de cântarea Maicii Domnului:

„Mi-a făcut mie mărireCel Puternic‖ 554.

Atunci când Sfântul Duh ne dăruieşte îndrăzneala de a afirma aceastapentru noi înşine, suntem izbăviši de iad. Este foarte important momentul în careajungem, prin rugăciunea liturgică, la substanša textelor biblice: încetăm să le mairostim ca pe nişte adevăruri valabile doar pentru alšii, şi le rostim pentru noi înşine.Acest al patrulea stadiu al rugăciunii constituie finalul purificării. Ne curăšim pentru amulšumi şi a aduce laudă lui Dumnezeu. Nu-L poate lăuda pe Dumnezeu cel al căruisuflet este mort: „Oare, morš ilor vei face minuni? Sau cei morš i se vor scula şi Te vorlăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul

pierzării? Oare, se vor cunoaşte în întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământuitat?‖ 555.

Rugăciunea de laudă este semnul învierii sufletului, anticipare a învieriitrupeşti î n Ziua de Apoi. Ea este semnul curăširii de păcat. Fecioara Maria a fostcurăšită de Sfântul Duh de păcate (însă trebuie evidenšiat că Maica Domului s-anăscut firesc din părinšii ei, Sfinšii Ioachim şi Ana, primind ca orice om firea ceacăzută a lui Adam). Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în Maica Domnului (luândfirea cea căzută a lui Adam, pe care nu doar a vindecat-o de păcatul strămoşesccare este: moartea şi păcatul – mai ales cel al neascultării; ci a şi îndumnezeit-o), iar

Născătoarea de Dumnezeu a înălšat un cântec de laudă. Atunci când mulšumeşte,sufletul se află în starea lui firească. Eu mă aflu acasă în cuvântul lui Dumnezeu.Citesc Evanghelia îndrăznind să spun: „da‖, este adevărat, pentru mine a făcutDumnezeu acestea, iar dacă n-aş recunoaşte acest lucru, aş huli. A mulšumi înseamnă a recunoaşte lucrarea milostivă a lui Dumnezeu în toate lucrurile. Înseamnă de

552 Iacov 1,17553 Psalmul 102, 2554 Luca 1, 49555 Psalmul 87, 11-13




375

asemenea a face să iradieze din noi harul Sfântului Duh care sălăşluieşte în noi, dar în general noi nu ştim acest lucru.

Pentru desăvârşita să smerenie, Dumnezeu i-a dăruit Sfântului Serafim deSarov conştiinša harului dumnezeiesc care emană din el ca dintr-un izvor. Ele dădeaslavă lui Dumnezeu strălucind de lumina dumnezeiască: întreaga lui făptură

răspândea această lumină, el devenind, după învăšătura evanghelică, o făcliepentru lume. Pe Muntele Tabor, Hristos a mulšumit, a restituit lumină divină prin trupulSău transfigurat. Ar trebui să vorbim mai curând despre starea de laudă, desprestarea euharistică, despre omul euharistic, decât despre rugăciunea de laudă.Hristos Iisus nu rosteşte doar Cuvântul ci El este Cuvântul Tatălui. După ridicarea Sala cer, Domnul ne ajută să înšelegem şi să cunoaştem Cuvântul prin Duhul Sfânt caredin Tatăl purcede.

Va veni o zi în care nimic nu ne va mai împiedica să ne aprindem de flacăraiubirii de Dumnezeu, foc pe care Iisus a venit să-l arunce pe pământ556. Atunci vom fi

simpli, plini de îndrăzneală şi de familiaritate cu Dumnezeu! Vom în

šelege cu

adevărat starea de fii ai lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată, va fi starea decomuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalši, care sunt lăcaş al lui Dumnezeu căciDuhul Sfânt sălăşluieşte în ei.

Piedicile nu vin decât dinlăuntrul nostru. Mântuirea nu depinde de hotărârealui Dumnezeu, ci de cea a omului. Nu Dumnezeu este Acela care nu vrea sau nu neiubeşte. Tatăl nu încetează să insufle harul Duhului Său, iubirea Sa în noi sau cătrenoi prin Cuvântul Său întrupat, Iisus Hristos. Noi suntem cei care punem piedici, dinignoranšă, capriciu, narcisism psihologic, perversiune, pentru că preferăm să fim îniad, singuri şi mândri, decât în Rai cu Dumnezeu, când suntem cu adevărat măreši

întru Hristos Iisus. Aceasta este nesăbuinša creaturii – iluzia autonomiei, a auto-realizării. Nu acceptăm nici Dumnezeu, nici Stăpân! Însă stăpânirea lui Dumnezeueste deplină libertate căci doar prin viešuirea întru Hristos omul este liber, DuhulSfânt călăuzindu-l în libertatea deplină (care este mântuirea de robia moršii, apăcatelor şi a patimilor). În ziua în care vom înceta să mai fim atât de nesăbuiši încâtsă dorim să trăim fără comuniunea cu Creatorul, nimic nu se va mai opune fericiriinoastre, iar noi ne vom regăsi funcšia noastră firească: aceea de a fi în lume unizvor al dragostei dumnezeieşti. Rugăciunea de mulšumire va fi semnul că dragosteade Dumnezeu a întrat în viaša mea.

Mulši dintre Părinši au vorbit despre această fază definitivă a viešii înHristos, când vom fi eliberaši, liberi pentru o rugăciune demnă de acest nume,„rugăciune de foc‖, „rugăciune curată‖, „rugăciune continuă‖. Adevărata rugăciuneeste înălšată de cel care trăieşte în nestricăciune asemenea lui Hristos Însuşi. Amvăzut că nepătimirea nu rezultă dintr-o stăpânire de sine, obšinută printr-un act devoinšă; ea nu înseamnă nici insensibilitate ci ea este o schimbare, o convertire adorinšelor fireşti (pervertite în patimi şi păcate) către scopul lor natural şi cătrecomuniunea fiinšei create cu Creatorul. Rugăciunea curată este imprevizibilă şi undar gratuit. Desigur, noi ne purificăm în vederea dobândirii acestui dar. El este

556 Luca 12, 49




376

imens fašă de eforturile noastre, dar este adevărat că le încoronează. Aceasta esteantinomia efort-dar. De fapt, Dumnezeu ne dăruieşte totul, fără a cere nimic înschimb, însă totuşi noi înşine trebuie să ne curăšim pentru a putea šine darurile. Înaceasta constă, dacă suntem în stare s-o vedem, gratuitatea darului: Tu îmi dăruieştitotul mie, care nu am dreptul la nimic, Slavă Šie, Care eşti atât de bun.

În stadiul rugăciunii curate, noi nu trebuie să aşteptăm nimic, trebuie să fimcomplet liberi de orice grijă legată de eficacitatea rugăciunilor noastre. Aceastaeste atitudinea de fiu. Rugăciunea cea curată constă doar în a face să iradiezedragostea pe care noi o primim de la Dumnezeu. Atâta vreme cât vrem categoric săobšinem nişte rezultate, există ceva greoi şi pătimaş în rugăciune noastră, o lăcomiecare face rugăciunea sterilă. Doar rugăciunea complet dezinteresată poate să fie împlinită cu adevărat. Această rugăciune va fi, la început, ca un elan intens şi descurtă durată, ca o inspirašie trecătoare.

De ce? Pentru că Dumnezeu ne învašă astfel să-L recunoaştem. Caracteruldivin al harului ne d

ă posibilitatea s

ă-L deosebim pe Dumnezeu de noi. Altfel am

ajunge să confundăm divinul cu noi înşine. Am fi pierduši; ori, Dumnezeu nu vrea săne piardă, ci să ne aducă la deplinătatea viešii în Hristos, care este o viašăpersonală. Scopul viešii creştine nu este satisfacerea unui soi de lăcomie, de fericirecopilărească. Viaša spirituală nu este un drog. Nu este fericirea de dragul fericirii, cifericirea cu Dumnezeu. Fericirea fără Dumnezeu este iadul. Aceasta este problematuturor „paradisurilor‖ la care ajungem prin tehnici spirituale. Raiul fără Dumnezeueste iadul. De aceea Dumnezeu l-a alungat pe Adam din Rai.

Scopul rugăciunii nu este în sine starea de constantă fericire, ci de a-Lcunoaşte pe Dumnezeu pentru că El este Tatăl nostru; iar dacă noi vrem să-L

cunoaştem, nu o putem face decât ca fii. Dumnezeu nu ne cheamă numai la obucurie, la un ospăš, ci ne învašă să-L recunoaştem pentru a ne împărtăşi la ospăšulSău. Aici este superioritatea revelašiei creştine asupra oricărei alte căi: cunoaştereaPersoanei divine.

Adam n-a fost creat spre a păcătui, dar el putea să păcătuiască. Cel ce înaintează în desăvârşire în Dumnezeu, dorind a fi eliberat (de robia mor šii şi apăcatului) devine un Adam; dar, ca şi Adam, el este liber. Cel ce înainteazăduhovniceşte este o făptură nouă care se instaurează treptat; de fapt, serestaurează natura originară şi adevărată. Cel înduhovnicit trece de la experienša

discontinuă a harului, la o experienšă continuă. Dumnezeu îngăduie aceasta, atuncicând suntem în stare să nu mai facem confuzie între El şi noi. Chiar dacă însuşi cel înduhovnicit nu-şi dă seama de acest lucru, ceilalši, ca şi faptele sale, stau mărturie.Sfântul Ioan Casian numeşte această rugăciune curată stare. Din schimbătoare, fiinšaumană ajunge neschimbătoare atunci când î şi regăseşte finalitatea sa naturală.Aceasta este o stare de stabilitate în Dumnezeu, de un echilibru, de o statornicie aomului în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă această permanenšă devine definitivă seinstalează îndumnezeirea. Aceasta înseamnă dobândirea definitivă a unui caracterdivin, stabilitate în mişcarea de comuniune: „starea sublimă şi cea mai înălšătoare,unire a contemplării lui Dumnezeu cu iubirea înflăcărată de Dumnezeu‖ .




377

Nu este vorba despre o contemplašie pur intelectuală sau abstractă.Asociind „contemplašia‖ cu „iubirea înflăcărată de Dumnezeu‖, noi dăm nume uniriiminšii cu inima. Această „stare sublimă‖, viaša veşnică despre care vorbeşte Hristos,este împlinirea făgăduinšelor Evangheliei: „Fericiš i cei curaš i cu inima, că aceia vorvedea pe Dumnezeu‖557. Aceasta este starea de rugăciune fără cuvinte. Rugăciunea

aceasta, care vine după rugăciunea făcută cu glas tare, după rugăciunea minšii,este semnul odihnei în Dumnezeu. „Tu însă, când te rogi întră în cămara ta şi, închizânduşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îš i varăsplăti š ie‖558. Uşile î nchise ale cămării tale înseamnă rugăciunea făcută cu buzelestrânse, mintea şi inima fiind strâns unite şi concentrate în ele însele, în faša TatăluiCare e în ascuns,‖ în asemenea măsură, încât spune Sf. Casian, demonii să nu ştie cegândeşte mintea‖ . În rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care o spunem înainte de a ne împărtăşi cu scumpul Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu, existăurmătoarea frază: „Şi nu voi spune vrăjmaşilor T ăi taina Ta‖ . A dezvălui tainele lui

Dumnezeu vrăjmaşilor S

ăi înseamn

ă a-

ši l

ăsa mintea

şi inima invadate de tot felul de

paraziši spirituali, gânduri, reprezentări ostile comuniunii cu Dumnezeu. În momentulcomuniunii, totul trebuie să fie închis, aşa cum sunt închise uşile Bisericii. Orice fiinšă creată este închisă lumii exterioare şi complet deschisă lui Dumnezeu, gata pentrucomuniune. Mintea omului este eliberată de orice interpretare şi de orice reflecšie.Sfântul Antonie cel Mare spune: „Cel care gândeşte că se roagă nu se roagă cuadevărat ‖ . „Nu există rugăciune desăvârşită atunci când călugărul îşi înš elege încă rugăciunea sa‖ , spune Sfântul Casian.

Starea creată de rugăciunea curată, de rugăciunea tăcută, este liberă deorice sugestie venită din partea celui rău şi de orice gând omenesc. Nu mai există

comunicare între interiorul minšii unite cu inima şi exterior, un exterior pradă lumiispirituale căzute. Pe de altă parte, însăşi gândurile nu mai sunt exterioare omului, elnu mai dă înapoi în fašă propriei rugăciuni nu mai există „cunoaştere a‖ său „gândla‖. Cel ce se roagă nu este cineva care-şi gândeşte rugăciunea pe care o face,care-şi consideră rugăciunea drept obiect de reflecšie. Nu mai există distanšă întreeu şi mine, între rugăciunea mea şi mine însumi, aşa cum se întâmplă pe trepteleinferioare ale rugăciunii.

Modelul acestei rugăciuni este oferit de Evanghelia Schimbării la Fašă.Toate puterile sufletului reprezentate prin Apostoli, prin Moise şi Ilie şi Hristos însuşi,

sunt cu totul îndreptate către Tatăl. De aceea, Hristos, noul Adam este luminos,strălucind de lumina Tatălui. Toši sunt întorşi cu fašă spre Tatăl prin Hristos, atâtprofešii cât şi Apostolii.

Evanghelia Schimbării la Fašă reprezintă starea de unire, de curatărugăciune, la care poate fi condus cel care trăieşte în Hristos. Dacă ne întoarcemcomplet spre Hristos înlăuntrul nostru, către Tatăl ne întoarcem prin Hristos Care este în permanenšă cu faša către Tatăl Său. Rugăciunea mântuitoare este rugăciunea cuIisus Hristos.

557 Matei 5,8558 Matei 6, 6




378

Acesta este un urcuş pe verticală, printr-o coborâre în adâncul inimii. Căutămsinele profund dincolo de cel psihic. Căutăm şi găsim în adâncurile sinelui chipul luiDumnezeu, pe Iisus plin de duhul Tatălui.

Când se cuvine să se împărtăşească credincioşii în timpul unui post?Nu postim ca să primim automat Sfânta Împărtăşanie, ci postim ca să ne

curăšim pentru primirea ei. În mod normal împărtăşirea ar trebui să aibă loc lasfârşitul postului, după ce am parcurs toată această perioadă de nevoinšă trupească şi sufletească şi când, curăšiši de păcate prin Taina Sfintei Spovedanii, să-L primimcu vrednicie pe Hristos şi sărbătoarea închinată Lui, în cazul de fašă, Învierea Sa.Cum însă Postul Paştelui, ca şi cel a Crăciunului, fiind destul de lung, iar unii oameninu îl respectă în întregime, este îngăduit ca unii credincioşi să postească prima sauultima săptămână, pentru ca la sfârşitul acestui interval să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie, dacă duhovnicul socoteşte de cuviinšă. Pentru agusta frumusešea sărbătorii ar fi de preferat că împărtăşirea să aibă loc la sfârşit,

adică să se postească, la începutul postului, şi pe parcursul lui, dar să se respecte custricteše ultimă săptămână.Cât priveşte pe cei care se împărtăşesc după prima săptămână, fireşte că o

pot face, dar până vine sărbătoarea aproape că pierd din vedere semnificašiapostului, cu atât mai mult cu cât ei nu postesc. În acest context, Biserica nu îngăduieca ei să mănânce ―de dulce‖ în ziua împărtăşirii şi nici după aceea, dacă nu este odezlegare specială a Bisericii. Împărtăşania nu aduce după sine libertatea de aconsuma mâncăruri de dulce, decât dacă după primirea ei încetează postul. Nupostim ca să ne împărtăşim, ci postim pentru că o se ne împărtăşim. De asemenea nune împărtăşim în timpul postului ca să nu mai postim. De aceea este indicat că

împărtăşirea să se facă la sfârşitul postului, în ajunul sau chiar în ziua sărbătorii.Pe de altă parte, nu este absolut obligatoriu să aşteptăm unul din posturile

mari pentru a ne împărtăşi, ci o putem face ori de câte ori simšim nevoia de a primiSfânta Î mpărtăşanie. Nu postul ne dă dreptul să primim Sfintele Taine, saupregătirea noastră şi vrednicia (virtušilor), ci dragostea lui Hristos pentru noi. Cum însă această pregătire se face mai ales în post, şi Sfânta Împărtăşanie este legatăde post.

Noi postim nu pentru ca să ne împărtăşim, ci postim pentru că răspundemcorespunzător chemării lui Hristos la împărtăşirea cu El, curăšindu-ne prin post,

rugăciune, milostenie şi toată faptă bună. Deci nu postul determina pe Hristos să necheme la Euharistie, ci postul este tocmai urmărea acestei chemări a lui Hristos, căcinu omul a ales pe Hristos ci Hristos ne-a ales pe noi oamenii. Căci dacă ne îmbrăcamde nuntă nu înseamnă că suntem automat şi chemaši la nuntă, dar atunci când suntemchemaši la nuntă ne îmbrăcăm corespunzător de nuntă, pentru a nu strica petreceremirilor şi pentru a nu risca să fim aruncaši afară de la nuntă, dacă nu avemvestimentašia corespunzătoare. Cât priveşte durata şi felul postirii drept condišiipentru primirea Sfintei Împărtăşanii, acestea sunt de competenša duhovnicului careacordă dezlegarea de la caz la caz. De aceea socotim că este bine să postimfiecare cum şi cât putem tot timpul postului, să încercăm să postim ultima săptămână,




379

iar Sfânta Împărtăşanie să o primim la sfârşitul postului, în urma spovedaniei şi adezlegării date de duhovnic.

În viaša şi spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Împărtăşanie are o însemnătatedeosebită. Cuminecarea reprezintă momentul cel mai important din viaša creştină,pentru ca atunci primim în fiinša noastră Trupul şi Sângele lui Hristos. Problema care

se pune în legătura cu Sfânta Împărtăşanie este cât de rar sau cât de des trebuie şiputem să ne împărtăşim. Şi aceasta pentru faptul că există astăzi în Ortodoxiepăreri şi practici diferite privând administrarea Sfintei Împărtăşanii. Lăsând la oparte pe viešuitorii mănăstirilor care, de regulă, se împărtăşesc mult mai des decâtcredincioşii mireni, trebuie să vedem care este calea de urmat pentru aceştia dinurmă.

De la început trebuie subliniat că ne împărtăşim cu Trupul şi SângeleDomnului „spre iertarea păcatelor şi viaša de veci‖ , deci pentru perfecšiunea noastră spirituală. Efectele sau roadele sfintei Împărtăşanii nu depind însă de numărul de împ

ărt

ăşiri sau de intervale la care primim Sfânta Euharistie, ci de dispozi

šia sau

pregătirea sufletească cu care o primim. În această privinšă sunt călăuzitoarecuvintele Sfântului Apostol Pavel: „oricine va mânca şi va bea paharul Domnului cunevrednicie va fi vinovat fašă de Trupul şi Sângele Domnului [...] căci cel ce mănâncă şibea cu nevrednicie, acela mănâncă şi bea sie-şi osânda, nesocotind TrupulDomnului‖ 559. De aceea pentru că Sfânta Împărtăşanie să fie adevărat „leac alnemuririi‖ şi „antidot împotriva moršii‖, cum o numeau Sfinšii Părinši, trebuie eliminatdin suflet tot ceea ce constituie păcat şi imperfecšiune, deci trebuie să ne pregătim înmod cu totul deosebit pentru a putea desăvârşi acest act de însemnătatecovârşitoare care este Sfânta Împărtăşanie. De aceea, Sfinšii Părinši subliniază

adesea regula aplicată totdeauna şi cu mare respect în practica Bisericii Ortodoxecare nu încurajează pe nimeni să vină la împărtăşire fără pregătirea necesară ş imai ales fără curăširea inimii care se face prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Aşa seexplică de ce î n Biserica Ortodoxă, împărtăşirea nu este un fenomen aşa de des înviaša credincioşilor, ca în Biserica romano-catolică sau chiar în cele Protestante.

Dar de la această regulă şi până la situašia îngrijorătoare şi nefirească, cala Sfânta Liturghie să nu se împărtăşească nimeni dintre credincioşii laici, calea estefoarte lungă. Cine participă la Sfânta Liturghie este pus în situašia de a auzicuvintele de îndemn rostite de diacon sau preot: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinšă şi

cu dragoste să vă apropiaš i‖ de Sfintele Taine, răsunând în gol, fiindcă nu se vaapropia nimeni de Sfântul Potir. Prin aceasta se minimalizează sau chiar sedesfiinšează scopul principal al Sfintei Liturghii care este mai întâi sfinširea şitransformarea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Mântuitorului, apoi împărtăşirea credincioşilor cu Ele, Împărtăşania fiind deci un act implicit Liturghiei.Lucrul acesta ni-l arată practica din biserica primară, mai ales din primele douăsecole, când împărtăşirea duminicală era regula comună şi oficială, pe când împărtăşirea deasă sau zilnică era o excepšie de la această regulă determinată desituašii speciale, constituind un act deosebit de evlavie şi având un caracter local.

559 1 Corinteni XI, 27, 29




380

Canoanele 9 şi 10 apostolice şi 2 al Sinodului local din Antiohia (341) precizează şiobliga la împărtăşire pe toši cei care participă la Sf. Liturghie, condamnând pe ceicare nu se împărtăşeau, fie pentru că plecau din Biserica în timpul slujbei, fie că nuse prezentau la Împărtăşanie deşi asistau la liturghie. Aceasta arată, pe de o parte,că felul şi dorinša de împărtăşire slăbiseră, dar pe de altă parte, credincioşii nu se

împărtăşeau la fiecare liturghie pentru că zilele liturgice se înmulšiseră, iar ei nuputeau fi pregătiši zilnic. În această situašie, Biserica a trebuit să instituie anafurapentru a-i šine pe credincioşi legaši de Sfântul Altar, fără ca aceasta să constituie unechivalent sau î nlocuitor al Sfintei Împărtăşanii. După perioada care a urmatlibertăšii religioase, majoritatea credincioşilor nu se împărtăşeau decât de patru oripe an, la marile sărbători: Crăciun, Bobotează, Paşti şi Rusalii. De altfel, disciplinareferitoare la împărtăşire nu era uniforma în toată Biserica, formându-se obiceiurilocale. Cât priveşte precizarea numerică sau a soroacelor fixe şi obligatorii pentru împărtăşire, aceasta nu apare fixată în nici o rânduială sau normă bisericească. Eaa fost l

ăsat

ă la liber

ă voie a credincio

şilor, în func

šie de dorin

ša

şi starea de

pregătire a acestora. Aşa, de exemplu, Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului dinsecolul al XV-lea, recomandă cuminecarea deasă, în urma spovedaniei cu zdrobireade inimă. Cât priveşte termenul de împărtăşire, el recomandă ca aceia care se temşi iubesc pe Domnul „să nu depăşească 40 de zile‖. Aceasta nu înseamnă că împărtăşania este îngrădită printr-un termen, deoarece el nu zice că cineva trebuiesă se împărtăşească o singură dată la 40 de zile şi nici că ar fi oprit să facăaceasta mai înainte de împlinirea acestui termen. Deci, el arată că nimeni să nu-ldepăşească fără să fi primit împărtăşania cel pušin o dată, având libertatea să ofacă şi de mai multe ori dacă are cugetul curat. Sfântul Simeon merge până la a

spune că: „de se va putea, credincioşii să se apropie de Împărt ăşanie în toateDuminicile, şi mai ales cei bătrâni şi bolnavi, pentru că aceasta ne este viašă şi t ărie‖ .Prescripšia din mărturisirea lui Petru Movilă care arată că potrivit poruncii a patra aBisericii, suntem datori să ne mărturisim şi să ne împărtăşim de patru ori pe an sau„cel puš in o dat ă pe‖ , se referă la împărtăşirea de obşte pentru că mai departe sespune: „iar cei ce sunt înaintaš i în cuvioşie şi cucernicie să se mărturisească în fiecarelună şi să se împărtăşească cu Sfintele‖ . Aşadar, porunca arată că suntem obligaši să ne împărtăşim în cele patru posturi, ceea ce nu exclude împărtăşirea şi mai deasă.Interpretând corect această poruncă, oricând putem avea grupuri mai mari sau mai

mici de credincioşi care să se apropie î n fiecare Duminică şi sărbătoare de SfântulPotir, pentru ca această chemare a preotului să nu rămână zadarnică. Nu soroculrânduit de Biserică sau o sărbătoare ne fac vrednici de împărtăşire, ci curăšia şinevinovăšia sufletului. Aşadar timpul potrivit pentru î mpărtăşire trebuie să fieconştiinša curată. De aceea credincioşii se pot împărtăşi nu numai în timpul posturilor,ci în orice timp, dacă simt nevoie şi dacă sunt pregătiši prin Sfânta Spovedanie.

În concluzie, Biserica recomandă că împărtăşirea să se facă în urmaspovedaniei. Ea este mai potrivită în timpul posturilor, dar dacă cineva este mairâvnitor şi mai curăš cu sufletul, o poate face şi mai des. Chiar într-un interval de 40de zile. De aceea se poate împărtăşi de mai multe ori şi valabilitatea sau durata




381

Sfintei Împărtăşanii nu este condišionată de termenul de 40 de zile, ci de starea decurăšie sau păcătoşenie în care ne aflăm.

În privinša împărtăşirii şi a termenelor la care o primim, rămâne mereuvalabilă regula fixată şi recomandată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I decătre Corinteni: „Căci de câte ori veš i mânca aceast ă pâine şi veš i bea acest pahar,

moartea Domnului vestiš i până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta şiva bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fašă de Trupul şi SângeleDomnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea dinpahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda î şi mănâncă şi bea,nesocotind Trupul Domnului‖ 560.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului reprezintă pentru credincioşiunul din momentele cele mai de seamă din viaša lor spirituală. Acest moment este, pede-o parte, prilej de mare bucurie, pentru că atunci primim în fiinša noastră pe ÎnsuşiMântuitorul Hristos, ne unim cu El şi ne curăšim de păcate, aşa cum arată şi formula

administrării acestei Sfinte Taine: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (prenumele), cu

cinstitul şi preasfântul Trup şi Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostruIisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi viaša de veci‖ ; pe de altă parte, împărtăşirea înseamnă şi o pregustare a împărăšiei lui Dumnezeu şi a viešii veşnice. Ea este decica o arvună a acestei vieši şi antidot al nemuririi, aşa cum frumos ne învašă SfinšiiPărinši.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este însă şi un moment de mareresponsabilitate. Pe de-o parte, pentru că trebuie să ne împărtăşim cu vrednicie, cuacea conştiinšă împăcată că merităm să primim pe Hristos în fiinša noastră, cu aceacercetare de sine, de care ne face atenši Sfântul Apostol Pavel când spune:‖ Să se

cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel cemănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda î şi mănâncă şi bea nesocotind TrupulDomnului‖ 561.

Pe de altă parte, este grija pentru păstrarea sau neîntinarea Sfintei Împărtăşanii, adică de a nu deveni nevrednici după primirea ei, având în vedereacă ea este „foc care arde‖, atât înainte de primire, cât şi după aceea.

În legătură cu această grijă pentru păstrarea în sfinšenie a Î mpărtăşaniei,există obiceiul, devenit în multe părši şi în multe biserici regulă respectată custricteše, de a nu mai săruta icoanele din biserică şi mai ales pe cea de pe iconostas,

cu prilejul miruitului, precum şi mâna preotului care miruieşte. Deci, se socoteşte şi secrede că sărutând o icoană sau mâna preotului, ar fi o întinare a Împărtăşaniei. Uniidintre credincioşi vin la iconostas şi, fie se pleacă doar spre icoană, fie că nuschišează nici un gest de cinstire, spun preotului că s-au împărtăşit şi, ca atare, suntscutiši să sărute icoana şi mâna lui. Alšii, însă sărută mâna preotului şi icoană, darsunt aspru mustraši de cei mai „inišiaši‖ pentru că au făcut asemenea gest care, după părerea lor, nu se cădea să fie împlinit.

Este corectă această atitudine şi concepšie a creştinilor care se împărtăşesc?

560 I Corinteni 11, 26-29561 I Corinteni 11, 28-29




382

De la început trebuie să spunem că o asemenea practică nu este corectă şinici întemeiată.

Mai întâi, pentru că Împărtăşania nu rămâne pe buzele noastre cu caresărutăm icoana sau mâna preotului, ci ea se înghite. După Împărtăşanie, primim deobicei anafura şi un pic de vin, tocmai ca din Împărtăşanie să nu rămână nimic în

afară, aşa cum preotul consuma pušin vin, apa şi anafura după Împărtăşanie. În al doilea rând, icoanele şi mâna preotului nu sunt lucruri care să întineze

sau să anuleze efectul Sfintei Împărtăşanii. Icoanele sunt şi rămân mereu cu aceeaşivaloare de obiecte sfinšite. După cum se ştie, noi cinstim şi ne închinăm sfinteloricoane nu ca la idoli, adică nu ne închinăm şi nu cinstim lemnul, culoarea sau oricematerie din care este făcută icoană, ci persoanele care sunt zugrăvite pe ele. Cutoate acestea, fiecare icoană capătă caracterul şi calitatea de sfinšenie sau deobiect sfinšit, atât prin chipul zugrăvit pe ea, cât mai ales prin slujba de sfin šire carese săvârşeşte asupra ei şi prin stropirea cu apa sfinšită în numele Sfintei Treimi. Deaceea, o icoan

ă se

şi tine, dup

ă obicei, 40 de zile în Sfântul Altar, dup

ă care se

sfinšeşte şi se stropeşte cu agheasmă. Fiind sfinšită, ea nu-şi pierde niciodatăcalitatea aceasta şi de aceea nu poate să ne întineze, să diminueze efectul Sfintei Împărtăşanii. Ea rămâne mereu obiect sfinšit şi Sfânt care merită şi trebuie sărutată şi după primirea Sfintei Împărtăşanii, chiar dacă aceeaşi icoană este sărutată decredincioşi care nu s-au împărtăşit. De icoană ne apropiem şi o sărutam ca să nesfinšim sau să primim puteri şi nu ca să ne întinăm. Aşa că nu săvârşim nici oimpietate dacă sărutam icoanele după ce ne împărtăşim. Ele rămân mereu cu încărcătura lor harică dobândită prin sfinšire şi nu ne pot aduce decât binecuvântareşi sfinšire.

Cât priveşte sărutarea mâinii preotului după împărtăşire, de asemenea,trebuie să spunem că nu constituie nici o impietate sau gest care să afecteze într-unfel sau altul efectul Sfintei Împărtăşanii. Mâna preotului, acea mâna carebinecuvântează şi sfinšeşte, rămâne mereu mâna sfinšită a omului purtător de harcare este slujitorul lui Hristos. Cu acea mâna, el ne binecuvântează sau ne sfinšeştepe noi, viaša noastră, momentele importante din viaša noastră, de la naştere până la mormânt şi după aceea, ca şi lucrurile din jurul nostru de care avem nevoie. Să nuuităm, că deşi este un om şi uneori poate păcătui, slujitorul lui Hristos rămâne opersoană purtătoare de har, primit prin Taina Hirotoniei. De aceea, credincioşii se şi

adresează adesea sau mai ales preotului cu formula „sărut dreapta‖ sau „sărutmăna, părinte!‖, adică acea dreaptă care binecuvântează şi sfinšeşte, prin carelucrează harul Duhului Sfânt.

Sărutarea mâinii preotului după Liturghie, la momentul miruitului, estejustificată din două motive. Mai întâi, pentru calitatea de care am vorbit, de slujitorsfinšit şi organ prin care lucrează harul lui Dumnezeu. În al doilea rând pentru faptulcă şi preotul se î mpărtăşeşte la Sfânta Liturghie. Nu există Liturghie la care el să nuprimească Trupul şi Sângele lui Hristos. Nici nu se poate concepe Sfânta Liturghiefără împărtăşirea preotului, iar dacă ar îndrăzni să slujească fără să se împărtăşească, ar săvârşi unul din cele mai grave delicte pentru care ar fi aspru




383

pedepsit. Aşa că şi preotul este atunci, după Liturghie, un purtător de Hristos ş i nuputem vedea cu ce ar întina sau ar impieta asupra sfinšeniei şi efectelor Sfintei Împărtăşanii. De aceea, mâna lui trebuie sărutată fără nici o teamă de greşeală şicu atât mai mult de anulare a valabilităšii Împărtăşaniei.

Sfânta Împărtăşanie nu se întinează prin aceste două acte legate de cult şi

de biserică, ci prin viaša şi faptele noastre necorespunzătoare. Primirea Sfintei Împărtăşanii ne obligă ca, măcar în ziua aceea, să avem o comportare cuviincioasă,ferindu-ne de rostirea de vorbe urâte, înjurături, pomenirea numelui celui rău, detulburări, certuri, scandaluri, scuipare, împreunare trupească şi altele. Simpla îmbrăšişare cu o cunoştinšă sau un prieten, ca exprimare a bucuriei revederii, decare se tem unii din cei care se împărtăşesc, nu afectează cu nimic efectele Sfintei Împărtăşanii.

Tot în legătura cu îmbrăšişarea se pune uneori şi întrebarea dacă avem voiesă sărutam copiii, după ce aceştia s-au împărtăşit, întrebare izvorâtă din aceeaşiteam

ă de a nu le anula sau întina efectele Sfintei Împ

ărt

ăşanii. F

ără îndoial

ă c

ă

îmbrăšişatul copiilor este un lucru firesc şi cea mai concretă expresie a dragostei cucare-i înconjurăm pe cei mici. Îmbrăšişarea sau sărutarea lor, după primirea Împărtăşaniei, nu periclitează în nici un fel efectele Sfintei Împărtăşanii. Ei rămân cunevinovăšia lor, am zice chiar cu sfinšenia lor, de care apropiindu-ne, mai degrabă ne sfinšim noi, decât să-i întinăm pe ei. Sărutul pe gura al copiilor nu este indicat nicidin punct de vedere medical şi cu atât mai mult, ne vom feri şi noi de acest obiceicând este vorba mai ales de Împărtăşanie. Nu este de prisos să spunem că şi copiiitrebuie educaši în acelaşi respect fašă de primirea Sfintei Împărtăşanii, atât înainte,cât şi după aceea, ca şi cei maturi. Îmi amintesc cu pietate de grija pe care Părinšii o

acordau zilei noastre de împărtăşire, în copilărie, îmbrăcându-ne cu cele mai curatesau mai noi haine şi încălšăminte şi supraveghindu-ne ca toată ziua în care primeamSfânta Împărtăşanie să nu comitem vreo faptă urâtă sau necuviincioasă.

Iată, aşadar cum trebuie să înšelegem atitudinea pe care trebuie să o avemdupă primirea Sfintei Împărtăşanii. În biserică, icoanele şi mâna preotului nu întinează sau nu ne anulează efectele împărtăşirii, de aceea le putem săruta fărăgrijă, iar acasă impune o atitudine de bună-cuviinšă şi respect care, de altfel suntlegate şi de educašia noastră elementară, religioasă.

Exagerările şi formulele bigote de înšelegere a lucrurilor şi a lucrărilor sfinte

trebuie excluse din viaša noastră.După cum este cunoscut, bolnavii care nu pot veni la biserică sunt împărtăşišicu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului care se pregăteşte marši, a treia zi de Paşti,după un ritual special pe care ni-l indică Penticostarul, mai ales în edišiile noi,diortosite. Este vorba de Sfântul Agneš special care se scoate la Liturghia din JoiaPatimilor şi care se păstrează până marši, după Paşti, când el este sfărâmat şi uscatpentru a fi folosit tot anul bisericesc până la Paştele următor. La sfărâmarea şiuscarea Sfântului Agneš nu se face nici un fel de deosebire între cele patru părticelecare îl alcătuiesc, ci se amestecă toate la un loc, fără să se rezerve, de exemplu,




384

părticica HR (Hristos) pentru împărtăşirea eventuală a preošilor bolnavi, care, acasă sau pe patul spitalului, sunt împărtăşiši în acelaşi fel ca şi bolnavii obişnuiši.

Sfântul Trup şi Sânge sau Sfânta Împărtăşanie, astfel pregătite sepăstrează, de regulă, în Sfântul Chivot, adică în acel vas sfinšit în formă debisericušă, făcut din aur sau argint aurit, sau oricum dintr-un metal inoxidabil,

nichelat sau cromat, care se păstrează pe Sfânta Masă, în altar. Aici, într-o cutiušacare trebuie să asigure păstrarea în condišii perfecte a Sfintei Împărtăşanii, ferind-ode umezeală sau de alterare sau de posibilitatea de a pătrunde vreo viešuitoarepentru a o consuma, Sfânta Împărtăşanie este odorul cel mai Sfânt şi mai scump dintoată biserica. Din aceasta Împărtăşanie, preotul împărtăşeşte pe cei bolnavi, lasolicitări, pe cei din spitale, azile, penitenciare sau alte situa šii. Tot din această Sfânta Împărtăşanie, preotul mai poate folosi la marile sărbători când, datorită numărului sporit al celor ce se cumineca, Sfânta Împărtăşanie din zilele respective setermină. Când preotul merge să împărtăşească pe cineva bolnav, se impune oatitudine de mare respect fa

šă de Sfânta Împ

ărt

ăşanie, cu care trebuie s

ă umble cu

evlavie. De aceea viaša preotului trebuie să fie mereu curată, căci, pe lângă împărtăşirea din fiecare duminică şi sărbătoare, el vine în atingere foarte des cuSfânta Împărtăşanie, fiind solicitat de credincioşi. Cutiuša cu Sfânta Împărtăşanie vafi luată întotdeauna într-un procovăš, nu va fi aşezată în servietă sau aruncată oricum şi în orice loc, ci va fi purtată de preot în mână, la pieptul său, folosindu-sede ea pentru solicitarea ivită, apoi depunându-o la fel, cu aceeaşi evlavie, la loculei în Sfântul chivot.

Situašia aceasta este mai fericită şi ea este posibilă când preotul locuieştelângă biserică sau foarte aproape de ea. Când, însă, preotul locuieşte departe de

biserică, în capătul satului sau, dacă este la oraş, în alt cartier, neavând casă parohială, atunci socotim că este mai bine şi mai eficient ca preotul să păstreze oparte din Sfânta Împărtăşanie la el acasă, pentru a nu mai pierde vremea, atuncicând este solicitat, mergând mai întâi la biserică, apoi la casa celui bolnav. Înaceastă situašie, el poate folosi tot o cutiuša de metal în care să pună o parte dinSfânta Împărtăşaniei să o păstreze într-un loc curat din locuinša sa. Am văzut la mulšipreoši, unii dintre ei chiar foarte tineri, în locuinšele lor, o cămărušă cu destinašiespecială pentru cele sfinte, un fel de altăraş, unde preotul poate să-şi îndeplineascăşi pravila de rugăciune şi să stea de vorbă cu credincioşii, administrându-le unele din

slujbele bisericeşti. În acest spašiu, alături de icoane, candele, cărši religioase,agheasmă şi alte obiecte sfinte, Sfânta Împărtăşanie î şi poate afla locul foartepotrivit. Considerăm de aceea că nu este nici o impietate dacă Sfânta Împărtăşaniestă la casa preotului în aceste condišii optime. Dar şi în cazul în care preotul nu are ocameră specială cu destinašie liturgico-pastorală, tot poate găsi un loc de cinste,lângă icoană sau candelă, unde sfinšenia Sfântului Trup şi Sânge o cere, pentru aputea păstra Sfintele Taine în casa sa. Este mult mai practic ca, la solicitări de la oretârzii sau grabnice să se scoale şi să plece din casa sa cu Sfânta Împărtăşanie, fărăsă mai fie nevoit să între în biserică sau, în cazul în care sunt doi sau trei preoši la obiserică, să-l trezească pe celălalt să deschidă Sfânta Biserică. Pravilele bisericeşti




385

nu interzic păstrarea Sfintei Împărtăşanii în alte locuri decât Sfântul Chivot din altar.De aceea socotim că păstrarea ei la casa preotului în condišii de totală siguranša şide ferire de profanare, din partea persoanelor care nu sunt sfinšite, poate fi nunumai admisă, dar foarte practică şi eficientă pentru scopul în care ea se întrebuinšează, adică împărtăşirea de cele mai multe ori, grabnică a celor bolnavi.

Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului este unul din celemai importante momente ale viešii lor duhovniceşti. Împărtăşirea înseamnă primirealui Hristos şi unirea cu El în vederea „iertării păcatelor şi a dobândirii vieš ii veşnice şi aDuhului Sfânt ‖ , aşa cum arată formula de administrare a acestei Sfinte Taine.Primirea Sfintei Împărtăşanii în timpul viešii este una dintre îndatoririle esenšiale alecredinciosului. În general, ea este legată de cele patru mari posturi de peste an, aşacum ne îndeamnă porunca a patra bisericească, dar dacă cineva se simte vrednic, opoate primi şi mai des, după cum am spus mai sus. Dacă Sfânta Împărtăşanie estehrana viešii duhovniceşti şi arvună a viešii veşnice atâta timp cât trăim pe acestpământ, în concep

šia

şi practic

ă religioas

ă a credincio

şilor no

ştri ea este cu atât mai

necesară î nainte de trecerea noastră din această viašă, deci înainte de moarte. Esteuna din grijile cele mai mari, atât ale celui în cauză, cât şi ale membrilor familiei, cădespărširea sufletului de trup şi trecerea în veşnicie să nu se facă fără primireaSfintei Împărtăşanii. Ea este hrana cea Adevărată care trebuie să însošească pe celcare pleacă pe calea veşniciei. De aceea, preotul este chemat întotdeauna lacăpătâiul celor bolnavi sau al muribunzilor pentru ca aceştia să-l primească peHristos euharistic înainte de moarte.

Cum procedăm în aceste situašii?După cum se poate observa, este vorba despre două situašii diferite şi

anume: împărtăşirea bolnavilor care sunt imobilizaši la pat şi nu pot veni la biserică şi a celor care sunt în ultimele momente ale vie šii. Când avem de î mpărtăşit bolnaviimobilizaši la pat, fie acasă, fie în spital, dar al căror sfârşit nu este grabnic, vomproceda ca la persoanele care vin la biserică pentru a se împărtăşi. În acest caz,luând cu noi Sfintele Taine, vom administra mai întâi Taina Spovedaniei, după toatărânduiala, apoi împărtăşim pe cel bolnav. Singurul pogorământ pe care-l putemface bolnavilor este acela legat de postul şi ajunarea dinainte de împărtăşire care,datorită stării de sănătate, nu mai pot fi respectate. De aceea, îi împărtăşim fără săle pretindem să fi postit şi chiar fără să fi ajunat prea mult, trebuind să ia

medicamente sau să consume hrana pentru a putea rezista bolii. Dacă este posibil, ebine să se pretindă câteva ore de ajunare înainte de împărtăşire, pentru ca, prindigerare, Sfânta Împărtăşanie să fie primită pe stomacul gol. De asemenea, nu vommai aplica epitimie sau canon celor bolnavi, cu atât mai mult, cu cât ei sunt într-ostare gravă de boală. Le putem recomanda drept canon rostirea de rugăciuni şicitirea din Sfânta Scriptură sau din căršile de pietate.

Când este vorba de muribunzi, adică de persoane care sunt pe moarte,atunci situašia este diferită. Pentru aceasta, regula bisericească prevede săvârşirearânduielii împărtăşirii grabnice a celui bolnav, care este un fel de combinašie arânduielii mărturisirii cu cea a împărtăşirii. Această rânduială, însă, nu exclude




386

necesitatea spovedaniei celui în cauză şi se poate aplica muribunzilor care suntconştienši şi pot vorbi sau pot face unele semne de aprobare sau de afirmare, ori derespingere sau negare. Lucrul acesta este foarte important pentru preotul careadministrează Taina Împărtăşaniei, pentru că primirea ei, şi a celorlalte Sfinte Taine,depinde de voinša celui asupra căruia se administrează. În această privinšă este

vrednic de amintit un principiu pastoral şi anume că Sfânta Împărtăşanie nu serefuză nimănui pe patul de moarte, indiferent care a fost comportarea lui în viašă,dar cu condišia ca acesta să o ceară. Faptul că el doreşte Împărtăşania în ultimaclipă a viešii este un semn de pocăinšă şi de invocare a puterii şi iertării luiDumnezeu.

De aceea, dacă suntem solicitaši a împărtăşi muribunzi care sunt în stare deinconştienšă, atenšia noastră trebuie să fie sporită, pentru a nu ne face vinovaši fašă de Sfânta Împărtăşanie, comišând chiar un sacrilegiu. O persoană în stare deinconştienšă este ca şi moartă. Or, Sfintele Taine se administrează numai persoanelorvii care î

şi exprima consim

šământul la primirea lor. Un muribund incon

ştient nu o

poate face. De aceea, împărtăşirea unei asemenea persoane inconştiente esteaproape echivalentă cu împărtăşirea unui om mort, ceea ce ar constitui o lipsă deresponsabilitate fašă de Taina Împărtăşaniei. În această situašie socotim că este maibine să nu împărtăşim o asemenea persoană, fiind conştienši că Taina nu lucrează dela sine şi nu produce efectele scontate fără voinša şi efortul celui care o primeşte.Aceasta cu atât mai mult, cu cât persoana respectivă nu a avut o viaša religioasă normală sau a trăit departe de aceasta şi a fost chiar potrivnic credinšei creştine şirânduielilor bisericeşti. A împărtăşi pe cineva care a fost toată viaša necredinciossau a lucrat împotriva intereselor Bisericii, fără să aibă vreo intenšie ori posibilitate

ca măcar în ceasul din urmă să se spovedească şi să se pocăiască, mi se pare „aarunca mărgăritarele înaintea porcilor‖ după expresia Scripturii.

Nici în situašia în care muribundul a fost unul dintre bunii credincioşi, dar este în stare de inconştienšă, nu trebuie să ne grăbim să-i administrăm Sfânta Taină a Împărtăşaniei pentru că actul Spovedaniei şi Împărtăşaniei presupune exprimareavoinšei şi a dorinšei de pocăinšă şi de primire a Sfintelor Taine. Poate că de la ultimaspovedanie, respectivul creştin a săvârşit păcate pe care preotul nu le ştie şi nici ceidin familie nu le cunosc, iar cel în cauză nu le poate spune. Hristos Iisus dăruieşte prinpreot, la Taina Sfintei Spovedanii, iertarea de păcatele mărturisite, când omul se

pocăieşte. De cele mai multe ori suntem puşi în situašia de a nu refuza dorinšafamiliei de a împărtăşi pe muribund, chiar dacă acesta este inconştient. Dar şi înaceastă situašie, nu trebuie să ne grăbim sau să cedăm uşor. Cel mult putem lua înconsiderare dorinša exprimată de muribund de a se împărtăşi înainte de a intra înstarea de inconştienšă, deşi mărturisirea păcatelor ca şi primirea Sfintei Împărtăşaniinu se fac niciodată prin intermediari. Ea este act de voinšă şi de răspunderepersonală.

În această situašie, cred că mai degrabă familia trebuie mustrată pentrulipsa de grijă pentru cel în cauză şi neglijarea celor sfinte, amânând împărtăşirea luipână în ultima clipă a viešii. În asemenea condišii, administrarea împărtăşaniei




387

devine un act mecanic lipsit de responsabilitate, atât din partea săvârşitorului, cât şia primitorului, act care este condamnat. El este mai degrabă un sacrilegiu decât unact mântuitor. De aceea, considerăm că atunci când este vorba de Sfânta Împărtăşanie, trebuie să fim atenši cui, când şi în ce condišii o dăm. S-a creatconcepšia că preotul trebuie chemat la căpătâiul muribundului pentru a-l împărtăşi,

indiferent în ce condišii, considerând că este de datoria lui să o facă repede şioricând. Socotim că această mentalitate este greşită. Ceea ce trebuie să ştiecredincioşii este faptul că preotul are datoria de a răspunde solicitărilor de împărtăşire, dar nu şi obligašia de a împărtăşi în orice condišie pe muribunzi.

Conştiinša sa preošească îl obligă să nu disprešuiască Sfintele Taine,explicând credincioşilor de ce în anumite situašii nu poate administra Taina Sfintei Împărtăşanii.

În ceea ce-i priveşte pe credincioşi, aceştia trebuie să ştie că împărtăşirea nutrebuie niciodată lăsată în ultima clipă a viešii şi că ea nu trebuie să însemne o

pecetluire a drumului celui grav bolnav spre o moarte iminentă. Dimpotrivă, fiecarecreştin trebuie ca, în clipa îmbolnăvirii, să apeleze mai întâi la preot pentruspovedanie şi împărtăşire, pentru a nu fi silit să facă acestea în ultimul moment deviaša. Împărtăşirea nu se dă spre moarte, ci spre viašă.

Printre îndatoririle pastorale ale preotului este şi acea a împărtăşirii celorbolnavi, mai ales dacă aceştia sunt în vârstă, şi acelor care se află pe patul desuferinšă şi sunt pe punctul de a trece la cele veşnice.

„Grijirea‖ celor bolnavi şi a muribunzilor este, în acelaşi timp, şi una dinsarcinile care revin familiilor, celor care se află în această situašie, pentru a nu trecedin această viašă neîmpăcaši cu Dumnezeu, cu Biserica, cu sine şi cu semenii şi deci,

neîmpărtăşiši.Din păcate există încă mulši creştini care, chiar în caz de boală îndelungată

şi uneori incurabilă, nu cheamă preotul decât în ultima fază a viešii când împărtăşirea devine aproape imposibil de administrat datorită neputinšei celuibolnav sau muribund de a-şi exprima consimšământul pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, a incapacităšii lui de a se spovedii, cu atât mai mult, cu cât nu s-aspovedit de multă vreme sau niciodată.

La această situašie se ajunge datorită unei concepšii greşite despre acestmoment aşa de important din viaša omului, care este împărtăşirea sau cuminecarea.

S-a creat concepšia greşită, cultivată şi întrešinută de cele mai multe ori deignoranšă şi de către persoane neautorizate, că împărtăşirea celui bolnav ar aducedupă sine şi sfârşitul lui mai ales dacă este şi într-o stare de boală avansată sauincurabilă. De aceea, multe persoane, de frică de a nu grăbi acest sfârşit pe care-lvor cât mai îndepărtat, refuză să cheme preotul sau să primească Sfânta Împărtăşanie.

Concepšia şi practica aceasta sunt, fără îndoială, greşite pentru că Sfânta Împărtăşanie ca „antidot al moršii‖, cum o numesc Sfinšii Părinši, nu se da niciodată pentru moarte sau pentru a grăbi sfârşitul unui credincios bolnav, ci, întotdeauna, ease dă „spre iertarea păcatelor şi viaša de veci‖ , aşa cum spune formula de




388

administrare a Tainei Sfintei Împărtăşanii. Biserica nu se roagă niciodată şi nufoloseşte niciunul din mijloacele sale pentru a aduce moartea sau boala, ci întotdeauna se roagă pentru sănătate, tămăduirea de boli şi iertarea păcatelormembrilor ei.

Singura slujbă pe care Biserica o întrebuinšează pentru uşurarea moršii unui

credincios este cea numită Slujba la ieşirea cu greu a sufletului care se citeştepersoanelor care se lupta greu cu moartea. În această situašie, se presupune că anumite păcate grele săvârşite de cel în cauză, nemărturisite sau nedezlegate, îi îngreunează ieşirea din această viašă, prelungindu-i agonia şi suferinša.

De aceea, slujba care se citeşte în asemenea situašii este de fapt o slujbă dedezlegare de aceste păcate, care ar prelungi agonia şi suferinša, cum ar fiblestemul preošesc, blestemul părinšilor pe care i-a supărat sau amărât, jurământulcălcat, năluciri diavoleşti şi farmece în care a căzut prin ispitirea diavolului, crimăsau alte păcate grave săvârşite şi nemărturisite. Slujba este, aşadar, o rugăciuneadresat

ă lui Dumnezeu pentru u

şurarea sfâr

şitului iminent.

Sfânta Împărtăşanie nu se da niciodată pentru grăbirea sau uşurareasfârşitului, ci, dimpotrivă, pentru iertarea păcatelor şi binele celui bolnav. Cum însă nu putem şti cum va evolua boala care poate duce şi la moarte, este bine ca,imediat ce ne îmbolnăvim, să chemăm preotul, pentru ca eventualul sfârşit să nu nesurprindă neîmpărtăşiši şi nespovediši.

Nici săvârşirea Sfântului Maslu persoanelor care sunt bolnave nu are rostulde a grăbi sfârşitul acestora, ci, împotrivă, tămăduirea lor de boală. Chiar şi încazul persoanelor lovite de boli incurabile, avem datoria să ne rugăm, prin tainaSfântului Maslu, pentru tămăduirea şi iertarea păcatelor celui în cauză, având

mereu încredere în puterea lui Dumnezeu.Până şi în catolicism s-a renunšat la această concepšie după care Sfântul

Maslu era socotit că o ultimă ungere sau slujbă care pregătea pentru moarte. Cuatât mai mult, credincioşii ortodocşi nu administrează Taina Sfântului Maslu decât cucredinša în vindecarea celui bolnav, şi nicidecum pentru moartea lui.

O dovadă a concepšiei greşite despre împărtăşirea celor bolnavi saumuribunzi este şi întrebarea pe care mulši dintre cei care ne cheamă la căpătâiulcelui bolnav sau muribund ne-o pun: „Cum a căzut Sfânta Împărtăşanie?‖. Prinaceastă întrebare asemenea persoane cer preotului un lucru imposibil şi anume: să

spună dacă cel împărtăşit va muri sau se va scula din boală. În această privinša se spune adesea că dacă împărtăşania pluteşte, cel încauză va trăi, iar dacă se duce la fundul lingurišei, el va muri. Sau dacă împărtăşania stă la vârful lingurišei, cel în cauză nu mai are mult de trăit, iar dacăstă spre capătul lingurišei, mai are de trăit. Aceste interpretări nu au însă nici untemei teologic ci sunt pure superstišii contrare Bisericii. Felul în care „cade‖ împărtăşania nu are nici o legătura cu bolnavul. După cum se ştie, împărtăşaniapentru cei bolnavi se pregăteşte în Joia Patimilor, la Sfânta Liturghie şi, fiind subformă de pâine îmbibată cu vin, dar care prin puterea rugăciunii devine Trupul şi




389

Sângele lui Hristos, ea se sfărâmă în părticele foarte mici şi se usucă în maršeasăptămânii luminate, păstrându-se pentru tot anul.

Când se împărtăşesc bolnavii, se pun câteva firmituri din această Sfântă Împărtăşanie într-o linguriša peste care se toarnă pušin vin, agheasmă sau apă curată pentru a putea fi înghišită. Dacă împărtăşania este šinută mai mult timp în

lingurišă, pentru rostirea rugăciunilor şi dacă firmiturile sunt mai mari, prin îmbibareacu vin, agheasmă sau apă, aceste părticele vor cădea la fundul lingurišei, conformlegilor fizicii pe care Dumnezeu le-a pus să guverneze materia, universul. Dacăpărticelele sunt foarte fine şi se administrează mai repede, ele nu mai cad la fundullingurišei, rămân la suprafašă. Dacă turnăm lichidul dintr-o anume parte a lingurišei,firmiturile de Împărtăşanie vor fi împinse de aceasta în partea opusă putându-seopri la mijlocul, vârful său coada lingurišei.

Toate aceste pozišii sunt aleatoare şi nu au nici o semnificašie spirituală, dinele nu se poate trage nici o concluzie şi bineînšeles că ele nu pot fi folosite pentru

―ghicit‖. Ghicitul este cu totul străin de Biserică. Hristos arată fără echivoc calea spreviašă, această cale nu trebuie ghicită, ea nu este ascunsă ci este arătată clar deHristos: ―de vrei să intri în viašă, păzeşte poruncile‖ 562. De aceea, preotul nu poate, nutrebuie şi nu are voie să facă nici un fel de ―pronostic‖, bolnavul şi familia lui ştiinddacă acesta s-a pocăit, Spovedit, Împărtăşit ş.a.m.d.

Întrebarea în sine mi se pare complet nepotrivită, necuviincioasă dacă nuchiar blasfematorie, iar dacă preotul încearcă să dea un răspuns, chiar şi cu intenšiade a aduce oarecare mângâiere celor de fašă, nu este cinstit sau bine intenšionat.

Administrarea Sfintei Împărtăşanii nu este prilej de ghicitori şi depronosticuri, ci moment de mare seriozitate şi pietate.

Cu asemenea lucruri sfinte nu se glumeşte niciodată şi nu se divaghează,după cum nu trebuie să glumim sau să ne jucăm nici cu viaša celui bolnav. Preotul aredatoria pastorală de a administra corect Sfânta Împărtăşanie, iar vindecarea saumoartea celui în cauză sunt rânduite şi ştiute numai de Dumnezeu.

În ceea ce-i priveşte pe credincioşi, aceştia trebuie să cheme pe preot lacăpătâiul celui bolnav pentru a-i da leacul sau antidotul moršii. Teama de a chemapreotul î n asemenea cazuri este deci fără temei, iar întrebarea legată de viitorulcelui bolnav este şi mai neîntemeiată şi fără răspuns.

În practica pastorală, există situašii în care duhovnicul, apreciind starea de

păcătoşenie a penitentului, îl opreşte de la primirea Sfintei Î mpărtăşanii pe un timpmai lung sau mai scurt, conform indicašiilor date în canoane şi după gradul depocăinšă a celui care se spovedeşte. În Povăš uirile din Liturghier sunt menšionatecazurile pentru care se opreşte de la Sfânta Împărtăşanie: cei care au asupra lorblestem de la episcop, păcătoşii ce refuză pocăinša, desfrânašii, concubinii,pervertišii sexuali, cămătarii, fermecătorii şi vrăjitorii, ghicitorii şi descântătorii, ceicare fură cele sfinte, iubitorii de jocuri de noroc, hulitorii, cei care grăiesc cuvinte deocară, bešivii, scandalagiii, ucigaşii, hošii şi alši păcătoşi. Pentru acestea,Molitfelnicul, la Învăšătura pentru canoane din Rânduiala Mărturisirii, fixează pe

562 Matei 19,17.




390

baza canoanelor, timpul pentru care sunt opriši de la împărtăşanie, conformpăcatului săvârşit, durata care poate fi scurtată după aprecierea duhovnicului. Tot înMolitfelnic, după rostirea rugăciunii de dezlegare de păcate se precizează căduhovnicul trebuie să dea canon penitentului, după măsura păcatelor lui; „şi de va fifăcut păcate mai multe şi mai mari, să-i dea canon mai mare, adică să fie oprit de la

Sfânta Împărtăşanie ani mai mulš i, iar cele mai uşoare păcate să-i ierš i lui, pentrucanonul cel mai mare. Însă pentru păcatele mari, să zici către dânsul aşa: «Fiule, atâš iaani poruncesc dumnezeieştii Părinš i să nu te împărt ăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei agheasma mare»‖ 563. Aşadar, practica de a se da pe perioada opririi de laSfânta Împărtăşanie, agheasma mare este prevăzută chiar de Molitfelnic şi ea este îndatinată. Întrebuinšarea ei, deci, nu se mai pune la îndoială. Cât priveşte însă eficacitatea primirii aghesmei mari în loc de Sfânta Împărtăşanie, poate fi discutată şi aceasta dacă avem în vedere importanša aghesmei mari în viaša credincioşilor,efectele şi întrebuinšarea ei. După învăšătura Bisericii, apa sfinšită la Bobotează sauAgheasma mare posed

ă într-o m

ăsur

ă mult mai mare decât agheasma mic

ă,

darurile şi puterea tămăduitoare şi sfinšitoare. Efectele aghesmei mari se desprinddin rugăciunea de sfinšire: „şi-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-ope dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinš enie, dezlegare de păcate, vindecare deboli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toš i cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr- însa să o aibă spre curăš ireasufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinš irea caselor şi spre totfolosul de trebuinšă‖ 564. Agheasma mare se păstrează în biserică, în agheasmatar şieste întrebuinšată de către preot la o serie de slujbe, mai ales la ierurgii. Cu ea sestropesc casele şi credincioşii în ajunul Bobotezei, persoanele şi lucrurile care trebuie

exorcizate, curăšite, binecuvântate sau sfinšite ca de pildă: o fântână spurcată, vasspurcat, prapurii, crucile şi troišele, clopotele, vasele şi veşmintele liturgice când sesfinšesc sau, în unele parši, şi trupurile celor răposaši. Agheasma se ia sau se gustă pe nemâncate în zilele de post şi ajunare, la sărbători mari, înainte sau după slujbă,oricum înainte de anafura. Există obiceiul de a se gusta din agheasma mare nouăzile la rând din ajun până la odovania Bobotezei (5-13 ianuarie); tot cu agheasmămare se stropesc şi casele şi lucrurile din ele, gospodăriile, viile, pomii fructiferi,obiectele de uz personal (cruciuliše, icoane) şi, de asemenea, se foloseşte de cătrebolnavi, care gusta din ea sau se stropesc cu ea.

Având o întrebuinšare aşa de largă şi fiind folosită aproape în toatemomentele importante din viaša liturgică, nu este de mirare că ea se foloseşte şi decei care nu se pot împărtăşi datorită gravitašii păcatelor lor, obicei menšionat destulde timpuriu în practica bisericească. Sfântul Ioan Postitorul spune în tratatul săucanonic că se poate lua agheasmă mare în loc de Sfânta Împărtăşanie în JoiaSăptămânii Patimilor, la Paşti, Crăciun şi de Sfinšii Apostoli.

Desigur că practica aceasta este bună şi are o întrebuinšare îndelungată,dar ea poate avea două inconvenienše. Mai întâi, că nu poate constitui o măsură

563 Molitfelnic, București 1971564 Molitfelnic, București 1971, p. 505-506




391

care să silească pe penitent la mai multă pocăinšă şi nici nu poate fi socotită ca unfel de pedeapsă, agheasma putând fi luată şi fără recomandarea preotului. În aldoilea rând, există pericolul de a fi socotită ca un înlocuitor al Sfintei Împărtăşanii,ceea ce ar constitui o mare greşeală, deoarece Trupul şi Sângele Domnului nu pot fi înlocuite cu nimic. De aceea trebuie totdeauna făcută diferenša între ele,

evidenšiindu-se însemnătatea Sfintei Împărtăşanii, pentru a nu se crea obiceiul răude a prefera starea de păcătoşenie şi agheasma în locul unei vieši creştineştinormale, care aduce după sine primirea Sfintelor şi Dumnezeieştilor Taine.

Grija pentru cei răposaši şi mai ales dorinša ca ei să se bucure de fericireaveşnică şi de comuniune cu Dumnezeu constituie una din preocupările de seamă alecredincioşilor. Această grijă se bazează pe credinša în nemurirea sufletului şi înexistenša viešii veşnice şi pe legătura neîntreruptă care se stabileşte între cei vii cucei morši, ca mădulare ale aceluiaşi unic trup, care este Biserica lui Hristos.

Fiecare dintre noi rămânem legaši pentru totdeauna de cei care au trecutpragul acestei vie

ši p

ământe

şti

şi dorim s

ă facem ceva pentru cei r

ăposa

ši. A

şa se

explică toate formele bogate şi frumoase pe care le îmbrăcă şi prin care seexprima cultul moršilor în Biserica Ortodoxă, în general, şi în Biserica Ortodoxă Română, în special. În cadrul manifestărilor legate de cultul moršilor, suntempreocupaši şi ne rugăm pentru toši cei care au răposat, dar, de obicei, acordăm oatenšie deosebită celor care au decedat nespovediši, neîmpărtăşiši şi fără lumânare.

Aşa se face că în foarte multe pomelnice pentru cei morši găsim adeseaspecificarea „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumină sau lumânare‖, asupracăreia unii credincioşi ne atrag atenšia în mod deosebit, rugându-ne pe noi, slujitorii,să pomenim în acest fel pe cei pentru care se face slujbă de pomenire, socotind

după părerea lor că, în felul acesta accentul ar cădea tocmai pe această specificare şi că rugăciunea ar fi mai eficientă.

Despre aceasta am mai scris şi am arătat că nu felul în care îi pomenim pecei răposaši contează şi nici aceste adaosuri nejustificate, ci rugăciunea pentru ei.Pentru că întotdeauna când ne rugăm pentru cei morši, ne referim în special lapăcatele pe care ei nu le vor fi mărturisit, căci cele pe care ei au apucat să le spunăla spovedanie au fost iertate în acel moment; un păcat, odată mărturisit nu trebuiesă-l mai mărturisim, după cum în cazul celor răposaši nu trebuie să ne mai rugămpentru iertarea acelui păcat. De aceea, adaosul de care vorbim devine de prisos şi

apare ca nejustificat în cadrul rugăciunilor pentru cei morši.Tot din dorinša de a veni în ajutorul celor răposaši, a apărut şi o altă practică solicitată slujitorilor bisericeşti de către credincioşi, şi anume aceea de a se împărtăşi pentru cei care au murit neîmpărtăşiši. Cum se manifestă ea în viašaliturgică? Atunci când credincioşii vin în faša sfintelor uşi împărăteşti ca să primească Sfânta Împărtăşanie, unii dintre aceştia vin cu una sau mai multe lumânări în plus,rugându-ne să pomenim, la rostirea formulei de administrare a acestei Sfinte Taine,şi numele celor care au răposat neîmpărtăşiši, socotind că prin această rostire anumelor lor aceştia primesc şi Sfânta Împărtăşanie.

Este corectă şi folositoare o asemenea practică?




392

Fără îndoială că ea nu este corectă din punct de vedere liturgic şi dogmaticşi nici folositoare din punct de vedere soteriologic. Trebuie, adică, să spunem fărăşovăială că ea nu schimbă cu nimic soarta celor repauzaši neîmpărtăşiši.

Din punct de vedere liturgic, practică este o inovašie, căci nu o găsimmenšionată nicăieri, nici în căršile de cult sau de rânduiala bisericească, nici în

Molitfelnic sau Agheasmatar, şi nici în tratatele, căršile sau studiile de pastorală. A opractica înseamnă a nu šine seama de rânduiala bine stabilită de administrare aTainei Sfintei Împărtăşanii şi a ne face vinovaši de introducerea unui ritual fără temei scripturistic sau patristic şi fără justificare teologică, pentru că, din punct devedere dogmatic, respectăm cu responsabilitatea cuvenită principiul conform căruiaSfintele Taine nu se administrează decât persoanelor vii. Simpla rostire a numeluisău numelor celor răposaši neîmpărtăşiši nu înseamnă şi cuminecarea lor, dacă negândim că ei s-au transformat în pământul din care au fost creaši, iar sufletul nu se împărtăşeşte de ceva palpabil aşa cum este Sfânta Împărtăşanie.

Noi nu putemşi nici nu avem dreptul să ne substituim persoanelor răposate ş

inici să ne amăgim cu gândul că, dacă am pomenit un nume, acesta s-a şi împărtăşit.

În acest sens, trebuie să precizăm că primirea Sfintei Împărtăşanii este un actpersonal de mare responsabilitate. Împărtăşirea sau cuminecarea nu se faceniciodată prin intermediari, ci direct de către persoana interesată. Ne putem rugapentru alšii, în schimb, nu putem primi niciodată Sfânta Împărtăşanie pentru alšii, fievii, fie răposaši.

În al doilea rând, primirea Sfintei Împărtăşanii este un act de voinšă liberă.Nimeni nu poate fi silit să primească Sfânta Împărtăşaniei, niciodată nu seadministrează persoanelor care nu vor să o primească. Chiar şi în cazul muribunzilor

Sfânta Împărtăşanie se dă numai celor care î şi exprimă acordul cu primirea ei.Tocmai de aceea, pentru administrarea ei î n această situašie, se cere ca persoanarespectivă să fie conştientă. În caz contrar, ea nu trebuie administrată.

Dacă ne referim la împărtăşirea pentru cei răposaši, acest acord lipseşte cudesăvârşire. Nu putem şti dacă persoana respectivă ar fi dorit sau nu să primeascăSfânta Împărtăşanie. Or, noi nu avem dreptul să luăm decizii în numele altora.

Pe de altă parte marea majoritatea celor care mor nespovediši şineîmpărtăşiši sunt persoane care au fost certate cu Biserica, cu rânduielile şipracticile ei şi care o viašă întreagă nu şi-au găsit timp măcar pentru o spovedanie

şi o împărtăşanie. A ne împărtăşi în numele celor care nu ar fi dorit nicicum săprimească Trupul şi Sângele Mântuitorului ar însemna o lipsă de respect fašă deSfintele Taine, dacă nu chiar o profanare, măcar cu gândul.

În al treilea rând, primirea sfintei Împărtăşanii presupune şi cere, în tradišiaortodoxă ca înaintea ei să se administreze Taina Sfintei Spovedanii, prin careprimim iertarea păcatelor şi vrednicia de a primi Sfânta Împărtăşanie.

Or, cei care au răposat nu o mai pot face, iar cei care se împărtăşesc înnumele lor nu pot şti ce păcate au săvârşit cei răposaši, uneori păcate foarte grelecare nu ar fi putut fi iertate decât prin spovedanie şi mai ales prin căinšă sinceră şi




393

î ndelungată, pe care nu o pot face şi nu o fac nici cei morši în această stare şi nici ceicare se împărtăşesc pentru ei.

A considera că putem lua Împărtăşania pentru persoane care nu s-au pocăitşi nici nu o mai pot face, ar însemna să desconsiderăm o Taină şi o lucrare aşa deimportantă pentru mântuire, cum este Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii.

Toate aceste argumente pledează pentru înlăturarea unei asemeneapractici liturgice care nu contribuie cu nimic la uşurarea stării celor răposašinespovediši şi neîmpărtăşiši şi pentru care nu se poate face nimic pentru mântuirealor.

Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii trebuie să rămână un act solemn,plin de responsabilitate, de ale cărei roade se pot bucura numai cei vii ş i specialpregătiši să o primească. Administrarea acestei Sfinte Taine nu trebuie să devinăprilej şi mijloc de negociere pentru cei răposaši de dobândire a unor drepturi lacare nu sunt îndreptăšiši şi de încurajare a unei viešuiri din care să lipsească comuniunea cu Hristos, prin Sfâ

nta Împărtăşanie. Nu trebuie să ne amăgim nici penoi, nici pe alšii.De aceea, socotesc că sfinšii slujitori nu trebuie să încurajeze o asemenea

practică, şi să o respingă fără şovăială, arătând că ea nu este justificată nicicanonic, nici liturgic şi cu atât mai mult, dogmatic.

Preotul care ar accepta-o şi, mai ales, ar încuraja-o ar dovedi lipsă decunoştinše teologice şi de respect fašă de Sfânta Împărtăşanie, lăsând şi pecredincioşi în această stare de necunoaştere teologică. După cum nici Spovedania,atât pentru cei vii cât şi pentru cei morši, nu se face prin intermediari, la fel niciSfânta Împărtăşanie nu poate fi administrată prin intermediari.

Ceea ce putem face pentru cei răposaši este doar rugăciunea, cu toateformele pe care le îmbrăcă în cultul moršilor, şi milostenia. Nu adaosul „mortnespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumină‖ şi nici împărtăşirea în numele celor răposašiajută, ci rugăciunea şi milostenia sunt cele două căi şi mijloace prin care noi, cei vii,contribuim la schimbarea sau î mbunătăširea stărilor până la judecata viitoare.

Aşadar nu este nici corect şi nici folositor să încurajăm o asemenea practică.




394

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE SCRIPTURISTICE

1. Sfânta Scriptură sau Biblia, Buc. 1988, 1994, 2001

2.

Noul Testament comentat, Buc. 1993, 1995

LUCRĂRI TEOLOGICE

1. Sfântul Ioan de Kronstadt „Viaša mea în Hristos‖ trad. Diac. Dumitru Duca,editura Oastea Domnului, Sibiu 1995

2. Panayotis Nellas, „Omul-Animal îndumnezeit‖, trad. Diac. Ioan Ica jr.,editura Deisis, Sibiu 1994

3.

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă‖ vol. I, edituraInstitutului Biblic şi de Misiune al BOR, Buc. 1978

4. Nicolae Cabasila, „Despre viaša în Hristos‖ trad. pr. prof. Dr. Ene Broniste şipr. prof. Dr. Teodor Bodogae, editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Buc. 1997

5. Pr. prof. Dr. Constantin Cornišescu, pr. prof. Dr. Teodor Bodogae, „Părinši şiscriitori bisericeşti‖ nr. 12, editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Buc. 1988

6.

Pr. dr. Vasile Răducă, „Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa‖, edituraInstitutului Biblic şi de Misiune al BOR, Buc. 1996

7. Sfântul Grigorie de Nyssa, „Părinši şi scriitori bisericeşti‖ nr. 29, editura

Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 19888.

Ioannis Zizioulas, „Finta ecclesiala‖, trad. Aurel Nae, editura Bizantină,Bucureşti, 1996

9. Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Filocalia I‖, editura Harisma, Sibiu 199510.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Filocalia‖, vol. III, editura Harisma,

Bucureşti, 199511.Ieromonah Arsenie Boca, „Cărarea Împărăšiei‖, editura Sfintei Episcopi

Ortodoxe a Ardealului, edišie îngrijită de pr. prof. Simion Todoran şi monah.Zamfira Constantinescu, Arad, 1995

12.Sfântul Simion Noul Teolog „Šelul viešii creştine‖ trad. Arhit. Paulin Lecca,editura Anastasia, Bucureşti, 199613.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae „Teologia Dogmatică Ortodoxă‖, vol. II,

editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 199714.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos sau Restaurarea omului‖,

editura Deisis, Sibiu, 194315.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă‖, vol. III,

editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 199716.Sfântul Grigorie de Nyssa, „Marele Cuvânt Catehetic‖, editura Sofia, trad.

Grigorie Teodorescu, Bucureşti, 1998




395

17.Arhit. Iustin Popovici, „Omul şi Dumnezeu-Omul‖, trad. pr. prof. Ioan ICA şidiac. Ioan Ica jr., editura Deisis, Sibiu, 1997

18.Mitropolitul Nicolae Mladin, „Ascetica şi Mistica‖, editura Deisis, Sibiu, 1996 19.Pr. prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, „Studii de Teologie Dogmatică

Ortodoxă‖, editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991 20.John Meyendroff, „Teologia Bizantină‖, trad. pr. conf. Dr. Alexandru I. Stan,

editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 199621.Alexandre Schmemann, „Euharistia –Taina împărăšiei‖, trad. pr. Boris

Raduleanu, editura Anastasia, 198422.Sfântul Simion Noul Teolog, „Imnele iubirii dumnezeieşti‖, Studii de Teologie

Dogmatică, editura Olteniei, Craiova, 199123.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Mica Dogmatică Vorbită‖ editura Deisis,

Sibiu, 199524.Ioan Scărarul, „Scara Raiului‖, editura Amacord, trad. Mitropolit Nicolae

Corneanu, Timişoara, 199525.Placide Deseille, „Nostalgia Ortodoxiei‖, trad. Dora Mezdrea, editura

Anastasia, 199526.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Filocalia‖, vol. XII, editura Harisma,

Bucureşti, 199327.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae „Filocalia‖, vol. II, editura Harisma edišia a II-

a, Bucureşti, 199328.Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Părinši şi scriitori bisericeşti 81‖, trad. pr.

prof. Dumitru Stăniloae, editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,

199029.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Filocalia‖ vol. V, editura Harisma, edišia a

II-a, Bucureşti, 199530.Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae „Filocalia‖ vol. IV, editura Harisma, edišia a

II-a, Bucureşti, 1994

STUDII TEOLOGICE

1.

Dr. Mircea Ielciu „Viaša şi valoarea ei după Sfinšii Părinši Capadocieni‖ înrev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei‖, anul LXII, nr. 1-2/19862. Diac. Asist. Ion Bria „Teologie şi Biserica la Sfinšii Trei Ierarhi‖ în rev. „Studii

Teologice‖, anul XXIII/1971, nr. 1-23. Arhit. dr. Cherasie Gheorghescu, „Actualitatea învăšăturilor Sfinšilor Trei

Ierarhi‖ în rev.‖ Glasul Bisericii‖, anul XLIII/1984, nr. 1-24. Diac. Prof. Constantin Voicu, „Sfântul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii‖

în rev. „Studii Teologice‖, an XXVIII/1976, nr. 1-25. Dr. Aurel Radu, „Dreptul la viaša‖ în rev. „Studii Teologice‖, an

XXXVIII/1988, nr. 1




396

6. Pr. dr. Vasile Citiriga, „Temeiurile dogmatice ale valorii viešii umane‖ în rev.„Studii Teologice‖ an XXXVI/1984, nr. 9-10

7. Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre iubirea săracilor‖ în rev. „GlasulBisericii‖, an XXXIV/1975, nr. 10-12

8. Sfântul Grigorie de Nyssa, „Probleme dogmatice în operă Marele Cuvânt

Catehetic‖ în rev. „Ortodoxia‖, an XIII/1961, nr. 2 9. Pr. D. Belu, „Sfântul Grigorie Nisanul‖ în rev. „Mitropolia Ardealului‖, an

XXVII/1982, nr 7-910. Protos. Dr. Casian Crăciun, „Sfinšii Trei Ierarhi şi învăšământul teologic‖ în

rev. „Mitropolia Ardealului‖, an XXXII/1987, nr. 111. Pr. Olimp N. Căciula, „Despre viaša în Hristos‖ în rev. „Glasul Bisericii‖, an

XXXIV/1975, nr. 10-1112. Pr. Ioan Chirvasie, „Importanta viešii creştine‖ în rev. „Glasul Bisericii‖, an

XXXIV/1975, nr. 8-913.

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni‖ în rev. „Ortodoxia‖, an V, nr. 1, 1953 14. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Euharistiei‖ în rev. „Ortodoxia‖, an

XXI, nr. 3 iul-sept 1969, Bucureşti,15. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Condišiile mântuirii‖ în rev. „Studii Teologice‖,

an III/1951, nr. 5-6, Bucureşti,16. Pr. prof. Ioan G. Coman, „Învăšătura despre mântuire în Teologia patristică‖

în rev. „Ortodoxia‖, an VII/1955, nr. 3, Bucureşti17. Magistrant Grigoraş Aurel, „Unitatea în Hristos, unitatea în biserică‖ în rev.

„Studii Teologice‖, an XVIII/1965, nr. 3-4, Bucureşti

18.

Prof. C. Pavel, „Despre chemarea lui Hristos‖ în rev. „Glasul Bisericii‖, anXXVIII/1969, nr. 5-6, Bucureşti

19. Drd. Kamal Farahat, „Cunoaşterea lui Dumnezeu în operă SfântuluiGrigoriede Nyssa" în rev. „Ortodoxia‖, an XL/1988, nr. 2, Bucureşti

20. Pr. Teodor Damian, „Credinšă – Iubire - Mântuire‖ în rev. „MitropoliaArdealului‖, an XXXIII/1988, nr. 1, Sibiu

21. Diac. Prof. Teodor V. Domsa, „Iubirea şi mila creştină‖ în rev. „MitropoliaBanatului‖, an XXX/1980, nr. 7-2, Sibiu

22. Pr. prof. Dumitru Stăniloae „Desăvârşirea noastră în Hristos‖ în rev.

„Mitropolia Olteniei‖, an XXXIII/1988, nr. 1-3, Craiova




Cuprins:

Partea IPrefašă 1

1. Dumnezeu – Creator şi Proniator 31.1 Creašia 41.2 Pământul - creašie în Univers 81.3 Dumnezeu 101.4 Sfânta Treime 13

1.5

Logosul întrupat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat 171.6 Cum trebuie să înšelegem că „Tatăl este mai mare decât Fiul

deşi Tatăl şi Fiul ―sunt una‖ 22

1.7 Botezul este (prima) înviere din morši, naştere din nou în

Hristos24

1.8 Biserica este Una, Sfântă, Catolică (Universală în sensortodox) şi Apostolică

27

1.9 Ştiinša şi religie. Concordanšă, nu contradicšie 281.10 Preştiinšă şi predestinare 29

1.11

Omul este trup şi suflet (spiritual). ADN-ul, codul viešiibiologice

32

1.12 Dumnezeu, principiul unic care guvernează universul 402. Universul 42

2.1 Univers, galaxii, sistemul solar, stele 42

2.2 Spašiul nu este absolut 602.3 Teoria Relativităšii. Timpul şi spašiul sunt relative 722.4 Universul nu este static, ci în mişcare 1012.5 Atomul. Mecanica cuantică. Principiul de incertitudine 113

VIATA. Omul Cununa Creatiei de Eugen Gantolea

Documents

Transcript of VIATA. Omul Cununa Creatiei de Eugen Gantolea