București, 11 Noiembrie 2015

Doamne, fă să găsești printre noi și credința adevăratăcând vei veni a doua oară pe pământ ( Ultimul Articol al Părintelui Matei Boilă )

Să ne lămurim: impunerea prin autoritatea statală a unor reglementări izvorate din și re-spectând integral morala creștină

a fericirilor nu mai este un obiectiv urmărit de o politică creștină în civilizația euro-atlantică. S-a ajuns la înțelegerea că au-toritatea statală nu este chemată și nici nu poate să reglementeze politic realiza-rea unei societăți integral subordonate exigențelor creștine. Sunt domenii care nu pot și nici nu trebuie reglementate prin autoritatea statală în această materie. De exemplu, încercarea de a impune legal adoptarea unor concepții de viață, chiar creștine, folosind autoritatea publică, este o încercare care s-a dovedit greșită. Sunt domenii care nu pot fi reglementate inte-gral prin lege și care trebuie să ajungă la un adevăr și la un comportament adecvat, în libertate față de autoritatea statală.

Aceasta nu însemnează însă că nu tre-buie recunoscută, pentru un stat creștin, existența unor concepții și a unui compor-tament bun, chiar plecând de la premisa că aceste trăiri creștine nu trebuie im-puse prin autoritatea statală. Aceasta nu însemnează deci că nu există astfel de val-ori și că nu trebuie încurajate într-un stat creștin. Este nepermis să obligi oamenii să-și însușească un comportament vădit neadevărat și necreștin. Chiar dacă se recunoaște inoportuni-tatea stabilirii prin autoritatea statală a legăturilor matrimoniale impuse tu-turor cetățenilor, indiferent de credința lor, aceasta nu însemnează că nu există modalități imorale (în materia unor legături de natură matrimonială) profund

dăunătoare omului ca ființă spirituală și care pentru un stat creștin nu pot fi prote-jate și încurajate legal. A proclama, de exemplu, prin reglementări statale cuplurile gay legitime este o politică profund greșită, imorală și bineînțeles anticreștină. Căsătoria este pentru creștini o taină de o importanță mare, ca toate tainele privind destinul etern al omu-lui. Ea este pentru un creștin legătura voită de Dumnezeu in vederea intemei-erii unei familii, având vocația procrearii, a perpetuării speciei și ajutorului reciproc al soților întru realizarea destinului lor spiritual etern.

A proclama și sprijini juridic, in orice fel, cuplurile ce prin natura lor nu pot fi taine cu menirea arătată mai sus este a renunța la a fi un stat creștin. Se consideră de pe această poziție că rațiunea umană singură și nesupusă niciunei autorități superioare este capabilă și trebuie să reglementeze toate situațiile din societate. Această pseu-dolibertate, consecința desacralizării totale a societății, conduce cu necesitate la adop-tarea principiului: tendința de a face din plăcerile posibil de obținut prin tehnica cea mai performantă unicul criteriu al tuturor reglementărilor sociale. Hotărârile recente ale Curții Supreme de Justiție din SUA sunt atât de triste pentru că demonstrează că pentru majoritatea oamenilor proce-sul de desacralizare a mentalităților și convingerilor este desăvârșit.

Dezastrul moral și spiritual al societății care stabilește prin autoritatea juridică supremă poziția față de așa-zisele căsătorii gay nu stă în primul rând în această poziție, oricât de aberantă și de imorală este ea.

Marele dezastru moral și spiritual al unor astfel de decizii constă in faptul că ele desăvârșesc desacralizarea și ruperea față de o autoritate spirituală supremă a civilizației umane. Agravant este că cei care au luat astfel de decizii, dintre care unii se declară creștini, nici nu-și dau seama de de-zastrul moral pe care astfel de decizii îl pre-supun. Ele izvorăsc și certifică atitudinea anticreștina a refuzării subordonării față de o Ființă spirituală supremă considerând că justificarea reglementărilor sociale trebuie făcută strict cu ajutorul rațiunii umane, eliberate de orice autoritate exterioară. Repede, chiar împotriva declarațiilor ce-lor vizați, se ajunge de pe această poziție la justificarea ca unic criteriu obținerea de maximă plăcere. În fond, se ajunge la absolutizarea, vrând sau nevrând, a principiului hedonistic. Conform celor care adoptă această concepție, urmărirea prin rațiunea umană ajutată de o tehnică performantă duce nu numai la maxima plăcere, ci la împlinirea personalității și la maximalizarea vieții omului.În realitate, această goană exclusivă după plăcere duce de fapt la dezabuzare și chi-ar la sinucidere.

Pentru creștini, oamenii sunt chemați, prin scânteia divină din sufletul lor, să participe de multe ori împotriva obținerii de maximă plăcere, la o ordine spirituală superioară. Istoria omeni-rii și a unei gândiri de profunzime demonstrează fără tăgadă că o politică subordonată exclusiv plăcerii nu duce la maximalizarea ei ci, dimpotrivă, la di-minuarea până la totala dezumanizare a omului. Iată de unde suferința văzând hotărârile recente ale Curții Supreme de Justiție din SUA. Eroarea unei hotărâri juridice poate fi eventual îndreptata. Mai greu este să schimbi mentalitatea și convingerile profund anticreștine pe care recentele hotărâri le demonstrează. Aproape doresc ca aceste poziții să fie efectul în primul rând al ignoranței pen-tru că oricum ignoranța poate eventual fi corectată în viitor mai ușor.

Să lămurim acum o eroare care are consecințele cele mai triste, mai ales că e făcută uneori nu numai de creștini (cel puțin așa se declară), dar chiar de ierarhi ai Bisericii (în ce măsura astfel de oameni sunt ai lui Cristos numai Dumnezeu poate ști!). În numele dragostei care trebuie

Auzind hotărârea Curții Supreme de Justiție din Statele Unite ale Americii, prin care se impune tuturor statelor americane recunoașterea și protecția juridică a așa-ziselor căsătorii gay, mi-am dat seama că structura politică și juridică a acestor state, în ciuda unor declarații contrare, a rupt definitiv și în profunzime cu creștinismul, cu credința în Isus Cristos.

Uniunea Scriitorilor din Moldova ia atitudine şi condamnă cu fermitate ultimele evoluții (de fapt, involuţii) de pe scena social-politică a Republicii Moldova. Revendicările populare privind tragerea la răspundere a beneficiarilor jafului secolului și restituirea Miliardului furat din buzunarul cetățenilor, în ultimă instanță, sunt, pur şi simplu, ignorate de oficialităţi. Aservită oligarhilor mafiotizaţi ce se ascund după imunitatea parlamentară, justiţia e ca şi inexistentă. pag. 6

Teritoriile Românești din Răsărit: DECLARAŢIA Uniunii Scriitorilor din Moldova privind Reunificarea cu România

Tribună de afirmare a valorilor creștine, naționale și democrate. Seria 2015-2016: pentru reunificarea PNȚCDDirector: Ion VARLAM; Redactor Șef: Liviu PETRINA Editor: Societatea Științifică Jacques Maritain, România

Moștenirea COPOSU – la 20 de ani de la Marea Trecere pag.3,4,5,7

Dreptatea2

Educaţia în şcoli, un drept şi o datorie a Statului românAm citit cu uimire, indignare şi revoltă „Adevărul.ro”, ediţia FP România nr. 42 pe a cărui copertă este scris cu litere mari „Uşurel cu religia în şcoli” şi cuprinde un grupaj de păreri care, în majoritate, resping ideea religiei în şcoli.

să-i cuprindă pe toți oamenii, în primul rând pe păcătoși, se realizează o așa-zisă cuprindere a tuturor, chiar a celor care se declară membri ai minorităților sexuale, in structurile văzute ale Bisericii.

Se cere o maximă toleranță față de per-versiuni de tot felul, încercând astfel să mărească numărul celor care se declară ca făcând parte din Biserică și care în realitate sunt doar membri cotizanți într-o structură politică. Toleranța față de păcat, nu față de păcătoși, care este

modelul a ceea ce în numele unor apa-rente câștiguri de oameni pentru Cristos se practică, demolează din rădăcini o falsă biserică a lui Cristos. Dacă vrem să practicăm dragostea, mila și toleranța pentru toți păcătoșii, trebuie să ne în-toarcem și să facem ceea ce Isus a făcut. Vindecând pe paraliticul care de 38 de ani zăcea în neputință, Isus îi spune: Iată, te-ai făcut sănătos de boala ta. Mer-gi în pace și ferește-te să mai păcătuiești ca să nu-ți fie mai rău decât ți-a fost în 38 de ani de pătimire. Iar orbului căruia

i-a redat vederea, Isus îi spune: Mergi în pace și să nu mai păcătuiești.Toleranța față de păcat, găsind com-promisuri care să permită intrarea păcătoșilor în comuniunea Bisericii, fără ca în prealabil să renunțe la păcatele lor, nu este dragoste și milă, ci cea mai negativă atitudine pentru un păcătos, lăsat mai departe în noroiul și mocirla păcatului. Câștigurile de oameni care se lasă numărați între creștini, în urma toleranței față de păcatul lor de către structurile Bisericii noastre, sunt în re-

alitate renunțarea totală la dragostea și mila lui Cristos. Să-i iubim din toată inima pe toți păcătoșii, încercând să-i ajutăm să scape de păcatele lor, nu să le oferim compro-misuri care să-i păstreze în păcat.

Pr. Matei BOILĂ (Blaj, 17.04.1926 - Cluj-Napoca, 27.08.2015) Fondatorul și Președintele de Onoare al Forumului Civic Creștin

Considerăm că este de dato-ria Forumului Civic Creştin să răspundă la unele afirmaţii pe care le considerăm nu nu-

mai false, dar de-a dreptul de rea credinţă. Nu putem sta indiferenţi în faţa unui rău imens care se pregăteşte generaţiilor de ti-neri români: privarea de Adevăr.Fără să specificăm „autorii” care se pot găsi în revista amintită, credem necesar să de-sprindem din text unele idei ale argumen-telor contra educaţiei religioase în şcoli:- Statul român este un stat laic şi în consecinţă educaţia religioasă în şcoli ar fi anticonstituţională;- Educaţia religioasă în şcoli ar forma oa-meni timoraţi, docili, obedienţi, slugar-nici, slabi şi fără personalitate şi curaj, pe când educaţia laică ar forma oameni dârzi, curajoşi, liberi, autonomi, creativi şi cu independenţă de gândire;- Religia în şcoli ar fi o îndoctrinare care ar împărţi oamenii în buni şi răi, deci s-ar crea o discriminare;- Şcoala are nevoie nu de valori religioase, ci de valori universale care modelează spiritul şi transced o anumită religie;- Doctrina şi morala creştină inspiră frică (frica de pedeapsa lui Dumnezeu), ceea ce ar anihila din faşă gândirea independentă;- Educaţia nu trebuie să se limiteze la o singură dogmă;- Principiul care trebuie să stea la baza educaţiei este: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”.Revăzând aceste „argumente” vom obser-va că ele nu numai că repetă afirmaţiidepăşite de sute de ani, dar reprezintă o totală pervertire a ceea ce înseamnă credinţa, morala şi principiile creştine, precum şi concepţia Bisericii privind

educaţia religioasă.Poporul român de astăzi se declară în mod liber, fără nici o constrângere, făcând parte din una dintre confesiunile creştine (deci care crede în Isus Cristos) în proporţie de peste 90% . Deci este un popor creştin. Pe de altă parte, şcoala (şi cea de stat) trebuie să reflecte şi să reprezinte specificul societăţii respective, deci tradiţiile, mentalitatea, convingerile şi în primul rând credinţa religioasă a acelei societăţi. Iată un motiv logic şi hotărâtor care arată că statul român are nu numai drep-tul, dar şi obligaţia de a organiza educaţia religioasă în şcoli. Pe de altă parte, sun-tem total de acord că ea nu trebuie să fie nici confesională, nici dogmatică şi nici să impună, cu indiferent ce mijloc o anumită credinţă. Pentru a cunoaşte adevărata concepţie creştină privind educaţia religioasă, trebuie în primul rând să definim creştinismul. Este creştinismul o dogmă, o doctrină, o confesiune, o carte (Biblia)? Categoric NU. Creştinismul este Isus Cris-tos, pentru că Isus Cristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, este „Învierea şi Viaţa”, este Răscumpărătorul şi Mântuitorul.El ne-a spus „Fără de Mine nimic nu puteţi face” (Ioan 15,5). El este Izvorul de haruri. De aceea viaţa creştină autentică este co-muniune cu Isus Cristos, unire cu El. Ceea ce se rupe de El este ca mlădiţa ruptă de viţă, fără viaţă. Iată de ce principalul obiectiv al educaţiei religioase creştine este de a-L face cunoscut pe Isus Cristos şi învăţătura Sa. Educaţia are acest rol, dar credinţa este un act liber. Fiecare este liber să creadă în Isus Cristos şi să-L asculte sau să nu creadă şi să-L desconsidere. Trebuie însă arătată importanţa decisivă a credinţei. Ne amin-

tim „pariul” marelui filozof creştin Blaise Pascal, care arată că fiecare om este obligat să aleagă, şi dacă alege credinţa, câştigă har şi ajutor în această lume şi viaţă veşnică după moarte, iar dacă alege necredinţa pierde totul aici şi în veşnicie. Există un alt adevăr cuprins în credinţa creştină: atât comportamentul moral al omului (discernământul moral) cât şi de-stinul său etern nu pot fi obţinute decât prin harurile câştigate de Isus Cristos prin moartea şi învierea Sa. Educaţia creştină este chemată deci să-i conducă pe oa-meni să cunoască importanţa harurilor şi modalităţile de obţinere a lor. Iată deci un obiectiv esenţial al educaţiei creştine: importanţa privind harurile, şi deci a rugăciunii şi a vieţii sacramentale. Doar după cunoaşterea lui Isus Cristos, a învăţăturii Sale şi a importanţei harului se poate vorbi de valori şi principii. Se afirmă că nu valorile religioase trebuie transmise, ci valorile laice, universale. Dar să vedem care sunt „valorile universale ce transced religia”, în afară de adevăr, iubire, dreptate, milă şi iertare? Şi care este forţa care ajută omului să-şi înfrâneze tendinţele dezordo-nate. Istoria omenirii ne arată câţi oameni fără Dumnezeu şi harul lui Isus Cristos au reuşit să-şi înfrângă tendinţele negative şi să fie cu adevărat liberi? Adevărata liber-tate este a omului care se domină, care nu este robul viciilor şi minciunii. Cu toate că spaţiul de aici nu ne permite o analiză mai aprofundată, vom face totuşi unele observaţii punctuale:- Ni se pare de-a dreptul absurdă afirmaţia potrivit căreia religia formează oameni slabi, slugarnici, lipsiţi de curaj, obedienţi. Începând din vremea persecuţiei romane şi până astăzi creştinii au fost marii eroi

şi martiri, care s-au opus urii şi minciunii cu sacrificiul vieţii. Cei care dintre noi au trecut prin gulagul comunist pot afirma categoric, că cei care au rezistat la teroare şi persecuţii au fost, în primul rând, cei cu credinţă. - Uitaţi-vă la cei care trăiesc în minciună, în ură, la alcoolici, toxicomani şi avari, sunt ei liberi sau trăiesc o robie infinit mai mare decât cei care prin conştiinţa lor îşi impun să se supună unor principii morale?- Ni se spune că România este un stat laic şi educaţia religioasă ar fi anticonstituţională. Dar acel „laic” din Constituţie nu înseamnă nicidecum un stat ateu, ci doar un stat neconfesional, un stat care nu impune cetăţenilor lui o anumită convingere religioasă, dar le dă libertatea să cread şi să-şi înveţe copiii să creadă. - Se pledează pentru „o morală etică” şi nu religioasă. Să comparăm diferitele mo-rale şi să observăm pe care o considerăm superioară. Specificăm doar un element: morala creştină este cea activă, care nu se limitează la „ce ţie nu-ţi place”, ci vorbeşte de iubire şi iertarea, chiar şi a duşmanului, şi o iubire prin fapte şi caritate. Constatăm că există nenumărate ar-gumente care arată dreptul şi obligaţia Statului român de a permite şi organiza religia în şcoli. Singura modalitate de a forma generaţii cu iubire de Dumnezeu, de adevăr, de semeni şi de ţară şi cu calităţi morale şi civice care să-i facă rodnici în familie şi în societate, este aceea de a-i educa în spiritul Adevărului şi în credinţa în Isus Cristos.

Dr. Ioan BOILĂ , Cofondator al Forumului Civic Creștin

Cluj Napoca, Octombrie 2015

Cuvânt la VATICAN "Sanctitatea Voastră, Părinți Sinodali, frați și surori,

Reprezint Asociația Medicilor Catolici din București. Aparțin Bisericii Greco-Catolice din

România. Tatăl meu a fost un lider politic creștin, închis de comuniști timp de 17 ani. Părinții mei se logodiseră, dar nunta lor a avut loc abia după 17 ani. Mama l-a așteptat pe tata în toți acei ani, deși nici măcar nu știa dacă el mai era în viață.

Au fost fideli în mod eroic lui Dumnezeu și legământului lor. Exemplul lor arată că harul lui Dumnezeu poate învinge situații sociale îngrozitoare, precum și sărăcia materială.Noi, ca medici catolici, care apără viața și familia, vedem această bătălie ca fiind una spirituală. Sărăcia materială și con-sumismul nu sunt principalele cauze ale crizei familiei. Cauza principală a revoluției sexuale și culturale este

Dr. Anca Maria Cernea, medic specialist în medicină generală la Centrul Medical de Diagnostic și Tratament al Spitalului Dr. Victor Babeș, București, reprezentantă a Asociației Medicilor Catolici din București, a participat ca auditor la Sinodul episcopilor catolici dedicat familiei de la Roma și a tinut următorul Cuvânt:

Dreptatea 3

ideologică.Maica Domnului de la Fatima a spus că rătăcirile Rusiei se vor răspândi în întrea-ga lume. Aceasta s-a făcut mai întâi sub o formă violentă, marxismul clasic, prin uciderea a zeci de milioane de oameni. Acum se face mai ales prin marxismul cul-tural. Există o continuitate între revoluția sexuală a lui Lenin, Gramsci, școala de la Frankfurt și ideologia actuală a drepturi-lor „gay” și a genului. Marxismul clasic pretindea restructurarea societății prin-tr-o preluare violentă a proprietății. Acum revoluția merge mai adânc, încercând să redefinească familia, identitatea sexuală și natura umană. Această ideologie se

autointitulează „progresistă”. Dar ea nu este altceva decât vechea ofertă a șarpelui, ca omul să preia controlul, să-i ia locul lui Dumnezeu, să caute mântuirea aici, în această lume. Este o rătăcire de natură religioasă, gnostică. Datoria păstorilor este să o recunoască și să avertizeze turma în privința acestui pericol. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga vouă.” Misiunea Bisericii este mântuirea sufle-telor. Răul, în această lume, vine din păcat. Nu din „inegalitatea veniturilor” sau din „schimbările climatice”.Soluția este: Evanghelizarea. Convertirea. Nu creșterea controlului guvernamental.

Nu guvernul mondial. Aceștia sunt astăzi principalii agenți care impun marxismul cultural națiunilor noastre, sub forma controlului populației, a sănătății repro-ductive, a drepturilor gay, a educației gen-der etc.Lumea de azi are nevoie nu de îngrădirea libertății, ci de libertatea adevărată: elib-erarea de păcat. Mântuirea.Biserica noastră a fost suprimată de ocupația sovietică. Dar niciunul dintre cei 12 episcopi ai noștri nu și-a trădat comuniunea cu Sfântul Părinte. Biserica noastră a supraviețuit datorită hotărârii lor și exemplului lor de rezistență față de teroare și închisori. Episcopii noștri au

cerut oamenilor să nu cedeze lumii. Să nu coopereze cu comuniștii. Acum noi avem nevoie ca Roma să spună lumii: „Faceți pocăință și întoarceți-vă la Dumnezeu, căci s-a apropiat împărăția cerurilor.”Nu doar noi, laicii catolici, dar și mulți creștin-ortodocși sunt îngrijorați și se roagă pentru acest Sinod. Pentru că, spun ei, dacă Biserica Catolică cedează în fața spiritului lumii acesteia, celorlalți creștini le va fi foarte greu să-i reziste."

(Sursa: episcopiabucuresti.ro), Octombrie 2015

Corneliu Coposu: crez şi moştenireImediat ce a fost anunţată, recent, re-deschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990, toate televiziunile au în-ceput să ruleze din nou, ca la un semn, imaginile de atunci; pe care praful uitării se aşternuse, demult, gros – fo-arte gros. Ca şi altădată, scenele din iunie 1990 mi-au amintit mărturia lui Corneliu Coposu despre ultima sa întâlnire cu Iuliu Maniu: „Eu am avut şansa să-l văd pe bietul Maniu în timpul procesului nostru. Un temnicer pe care-l cunoşteam, şi care beneficiase de atenţia noastră, a venit la mine şi mi-a spus: «Domnu' doctor, vreţi să-l vedeţi pe Bătrânu'?». M-am dus în celula lui şi Maniu mi-a spus: «Eu n-am să supravieţuiesc. Dacă tu vei trăi, să nu laşi partidul să moară»."Acesta a fost aşadar testamentul politic pe care Corneliu Coposu l-a primit de la Maniu, şi pe care în urmă cu douăzeci de ani l-a dat mai departe, la rându-i, urmaşilor săi – testament ce se consti-tuie cu evidenţă, în egală măsură, în cea mai preţioasă moştenire şi în cea mai dificilă misiune pe care urmaşii lui Maniu şi Coposu le-au primit de la înaintaşii lor.Mineriadele din cursul anului 1990 au arătat cum nu se putea mai lim-pede, mai ales ele, intenţia Sistemului securisto-fesenist de compromitere şi anihilare a PNŢCD. Legitimitatea istorică a partidului lui Maniu şi Copo-su încurca foarte tare numitul Sistem, care în decembrie '89 acaparase în-treaga putere – şi întregul complex de suport al ei de atunci (televiziunea, ra-dioul, serviciile de informaţii, toate resursele economice şi financiar- ban-care etc). Încât trebuia făcut totul – şi chiar s-a făcut totul – ca partidul să fie lovit fără cruţare. „Veţi avea atâta putere cât vă vom da noi!”, îi striga Ion Iliescu în acele luni lui Corneliu Copo-su. Iar dacă în anii care au urmat – în orice caz până la alegerile din toamna lui 1996 – Ion Iliescu şi Sistemul pe care l-a patronat n-au reuşit să facă PNŢCD tot răul cu care ameninţau,

lucrul acesta s-a datorat înainte de toate staturii morale şi politice in-egalabile a conducătorului ţărănist. Pe care destui dintre compatrioţii săi începuseră s-odescopere nu mult după ororile din iunie 1990; din păcate, însă, cei mai mulţi am înţeles cu adevărat ce am pierdut abia după dispariţia sa.Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Co-posu a fost un patriot desăvârşit. Iar întregul său destin ne arată că pen-tru el patriotismul a însemnat să nu precupeţească nimic slujind partidu-lui şi idealurilor sale. Când vorbea de-spre istoria PNŢ şi despre răspunderile lui viitoare, Corneliu Coposu se înflăcăra brusc. Pentru ca apoi, la fel de brusc. să coboare tonul, să devină senin şi neobişnuit de cald, atunci când printre crezurile perene ale par-tidului său numea „patriotismul lumi-nat”. Şi continua mai mereu, aproape şoptit: „Patriotismul este odragoste discretă pentru ţară, o dis-ponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment”. Aceasta este de fapt moştenirea, împovărătoare, a lui Cor-neliu Coposu. La un an după dispariţia sa, mulţumită mai ales respectului postum al românilor pentru el, conducerea ţării a fost preluată de cei susţinuţi de PNŢCD. Ştim bine ce a urmat, şi proba-bil că astăzi nu mai e nimeni care să se îndoiască de faptul că dacă Corneliu Coposu ar mai fi fost în viaţă multe lu-cruri ar fi stat altfel. Ce se poate spune cu deplină certitudine e că, dacă suc-cesorii marelui om politic s-ar fi ridi-cat la înălţimea staturii sale, Sistemul furibund ostil ar fi putut face infinit mai puţin rău decât a făcut acestui partid. Dar nu a fost să fie aşa. Cel pe care PNŢCD l-a propulsat în cea mai înaltă demnitate din stat l-a abando-nat primul, încă înainte să-şi încheie mandatul. La fel a procedat şi cel dintâi dintre prim-miniştri – deşi ceva mai târziu, şi după un scurt mandat şi la

conducerea partidului. Absolut la fel şi un alt înalt demnitar, susţinut de ase-menea de partid – ultimii doi trecând la liberali, nepăsători şi fără să se în-trebe probabil vreodată ce-ar fi avut să le spună pentru aceasta Maniu şi Coposu.Spre deosebire de celelalte două par-tide istorice (deja dispărute ori pe cale de dispariţie – prin „fuziune”, desigur! – cu cele două coterii feseniste), PNŢCD continuă să existe; aproape miraculos, după tot răul care i-a fost făcut din afară şi din interior. Iar acesta este,indiscutabil, mai ales un merit al membrilor de rând ai partidului – de mai nimeni ştiuţi, dar atât de admira-bili în generozitatea şi altruismul lor. Dar aproape un miracol este şi apariţia acestui număr al ziarului „Dreptatea”, la aproape opt decenii distanţă de cel dintâi număr al publicaţiei.Un merit pentru toate acestea revine, cred, şi actualilor lideri, din am-bele grupări. Tot lor le revine însă şi răspunderea grea pentru starea de neunire în care se găseşte astăzi par-tidul.Moştenirea istorică aproape sacrosanctă primită de la înaintaşi obligă la o responsabilitate pe măsură. Unitatea partidului şi înţelegerea în-tre conducători mi se pare, într-un ase-menea context, infinit mai importantă decât dreptatea pe care fiecare o clamează. Situaţia dificilă în care se află în prezent PNŢCD, constând mai ales în rolul marginal jucat în polit-ica din ţară, poate părea un paradox de vreme ce comunismul, duşmanul cel mai aprig al său, s-a prăbuşit de peste un sfert de veac. În fapt, însă, paradoxul nu-i decât unul aparent. Pentru că Sistemul care a uzurpat în mod nelegiuit şi numai pentru pro-priile interese prăbuşirea comunis-mului a făcut şi face tot ce a putut (şi a şi reuşit, în cadrul unei democraţii mai mult formale – dar şi, de douăzeci de ani, în absenţa unor lideri mai ales moralmente departe de înaintaşii lor)

ca partidul să aibă atâta putere cât îi va îngădui el.Cu toate acestea nu cred că sunt mo-tive de descurajare. Compromiterea şi dispariţia comunismului a lăsat capitalismul singur iar lucrul acesta vedem că ridică, nu doar în România, ci practic la nivel global, probleme la care nimeni nu s-a aşteptat. După un sfert de veac în care capitalismul a rămas şi fără autocenzura pe care une-ori şi-o mai impunea în competiţia cu comunismul, devine tot mai evident că monoteismul materialist, rapaci-tatea şi corupţia pot face încă şi mai mult rău – şi că e stringent, cum se reclamă deja, să ne reluăm aspiraţiile spirituale, să înţelegem banul ca mijloc, iar nu ca scop, să readucem în politică principiile integrităţii, mora-lei creştine şi celelalte. Iar când peste puţin timp aceste lucruri vor deveni tot mai clare pentru tot mai multă lume, PNŢCD va fi primul chemat să pună din nou tezaurul său doctrinar şi legitimitatea sa istorică în slujba românilor. La fel, cred că PNŢCD are datoria să prezerve şi să ducă mai de-parte opţiunea pentru Monarhie a lui Corneliu Coposu, sublimă în atitu-dine şi deplin judicioasă programatic. În context nu pot să nu mă gândesc şi că, nestrămutat în convingerea că pentru un om politic calităţile de căpetenie sunt fermitatea în concepţii şi refuzul de a tranzacţiona principi-ile, fostul conducător ţărănist – am fi avut şi avem cu toţii de luat aminte! – l-ar fi considerat pentru totdeauna nedemn şi nefrecventabil pe ultimul preşedinte fesenist pentru atacurile incalificabile la adresa Majestăţii Sale Regelui Mihai.

Valerian STAN

Dreptatea4

Scrisoare DeschisăDomniei Sale Domnului Klaus Werner Iohannis, Președintele ROMÂNIEI

Domnule Președinte, În Sediul Central al Ministerului Afacerilor Externe al României, în vecinătatea intrărilor în Cabinetul Ministrului și în Sala de Protocol se află “Galeria Miniștrilor de EXTERNE”, adică portretele miniștrilor de externe începând cu 1862 până în prezent.

Galeria conține și portretele persoanelor care au purtat titlul de ministru de externe între 30 Decembrie 1947 și 22 Decembrie 1989.

Senatul, Conducerea Interimară a PNȚCD cere insistent Conducerii MAE și Președintelui României - ca garant al Statului de Drept - ''eliminarea imediată a portretelor tuturor persoanelor care au purtat titlul de ministru de externe între 30 Decembrie 1947 și 22 Decembrie 1989, când Statul Român a fost sub ocupație sovieto-marxistă,,.

Constituția României spune clar: ARTICOLUL 1 (3) România... are... valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi a idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989, şi [acestea] sunt garantate.

Perioada ocupației sovieto-comuniste nu face parte dintre tradiţiile democratice ale poporului român. Iar idealurile Revoluţiei din Decembrie 1989 nu includ teroarea marxistă, ci au negat-o cu jertfe de sânge.

Rezistența anti-comunistă, care a durat timp de 45 de ani, nu poate admite elogierea în Galerii a Demnitarilor, a unor persoane care au fost stâlpii de susținere ai regimului marxist.

Astăzi vă cerem, așadar, respectuos și în modul cel mai categoric, să veniți și să asigurați respectarea demnității Instituțiilor Statului Român, dispunând eliminarea acelor portrete infame.

Nicolae DASCALU, Președinele Senatului PNȚCDIon VARLAM, Președintele Comitetului de Conducere Interimară Foști Deținuti Politici

Corneliu Coposu și Doctrina Socială a Bisericii

Mai întâi, o scurtă mărturie de acum 20 de ani. Deși nu eram membru PNȚCD atunci, ci doar

un simpatizant convins, îmi aduc aminte o experiență care mai târziu îmi va confirma butada “un țărănist bun este un țărănist mort”. Câțiva dintre feseniștii/peremiștii sadea cu care intram în contact în perioa-da aceea au început brusc să-l vorbească de bine pe Corneliu Coposu după 11 noiemb-rie 1995. În anii care au urmat am înțeles mai bine mecansimele psiho-sociale ale acelei categorii de conaționali ai noștri, cele câteva sute de mii de conștiinte vici-ate produse de comunismul românesc.Nu mă voi referi la declarații specifice ale lui Corneliu Coposu cu privire la Doc-trina Socială a Bisericii, ci am considerat oportun acest subiect și datorită celor câteva precizări ale domnului Ion Varlam în cartea dânsului «România – conspir-

area deconspirării”, cu privire la evoluția cultural-politică a lui Corneliu Coposu din 1963 până în 1990.

Corneliu Coposu a fost un politician for-mat foarte aproape de Biserica Greco-Catolică atât prin tatăl său și bunicul matern, amândoi protopopi greco-catoli-ci, cât și prin personalitatea profund religioasă (chiar iezuită) a mentorului său Iuliu Maniu, care a fost ani de zile secretarul juridic al Mitropoliei de la Blaj. Afilierea PNȚ-ului la ICD în 1987 cât și schimbarea numelui din PNȚ în PNȚCD în 1989 arată evoluția gândirii politice a lui Corneliu Coposu în paralel cu cea a contemporanilor lui vest-europeni, fiind apropiat ca vârstă de Georges Pompidou și Aldo Moro, între Adenauer și Kohl.Două întrebări stau în faţa Ierarhiei Biseri-cii, iar noi, politicienii creștini, am fost și

suntem chemați să dăm o mână de ajutor. Cât de departe poate să meargă Biserica în asumarea responsabilităţii pentru deci-zii politice fără a arunca îndoiala asupra autorităţii ei pastorale și cât de mult îi este îngăduit Bisericii să se abţină de la partici-parea la crearea legilor şi de la posibilitatea de a avea o influenţă morală asupra proce-sului politic atunci când de adoptarea unei decizii depinde soarta ţării?Din păcate, relevanța Doctrinei Sociale a Bisericii la nivel european a scăzut dra-matic exact în anii când România a in-trat în procesul integrării euro-atlantice și nimic nu prevede că acest trend se va schimba. Oricum, bazele politice ale Euro-

pei sunt și vor rămâne creștine, iar linia Maniu–Coposu va fi pentru noi exact arcul de timp peste perioada comunistă. 11 noi-embrie 1995 a fost sfârșitul lumesc al celui mai important om politic al României din a doua jumătate a secolului 20, însă tot ce a reprezentat viața și lupta lui politică trebuie transmis generațiilor de tineri politicieni care vin după noi. Și Iuliu Ma-niu, și Corneliu Coposu nu aparțin numai PNȚCD-ului sau numai Bisericii Greco-Catolice, ci Panteonului unde se păstrează tot ce a avut mai bun poporul român.

Sergiu BARNA Londra, 5 Noiembrie 2015

Prin anul 1992 mă aflam la Moscova (expulzat din Basara-bia...) și mă întâlnii cu diplo-matul Alexandru Șoltoianu,

fostul deținut politic, care m-a informat că ambii suntem așteptați la București, pentru o întâlnire cu Domnul Corneliu Coposu. Eram propuși pentru Parlamen-tul României: un bucovinean – pentru Camera Deputaților și un basarabean – pentru Senat... Ne-am pregătit ”dosarul” foarte se-rios, cronologic: punctele cardinale ale activității mele, începute la Cernăuți, continuată în Basarabia, apoi, în Rusia. Deși am fost primul român care m-am adresat Excelenței Sale, Ambasadorul României la Moscova, Vasile Șandru, cu cererea de a mi se acorda cetățenie română, mi s-a refuzat (Președintele României, Ion Iliescu, a dat dispoziție ca nici unui român din Federația Rusă să nu i se accepte actele pentru obținerea cetățeniei române – mi-a comunicat chiar domnul ambasador, cu care aveam relații apropiate). Am cerut, de la Uniunea Scri-itorilor din Moscova (eram membru titu-lar din 1984), pașaportul meu de serviciu (în anul 1989, 1990 și 1991 am reușit să viz-itez România), dar mi s-a refuzat!Deși întâlnirea și discuția cu Alexandru Șoltoianu a fost discretă (am respectat toate ”legile activității în ilegalitate”), am fost interceptat. Oricum, prietenul și omul meu de încredere, Alexandru Șoltoianu, a reușit, din Chișinău, să se de-plaseze spre București (avea buletin de R. Moldova), iar eu am fost nevoit să rămân, blocat, în Rusia...Întâlnirea cu domnul Corneliu Coposu

a avut loc, dar lipsa mea s-a dovedit a fi suspectă... Noi trebuia să obținem, cât mai urgent, cetățenia română, să ne dezicem de cetățenia Federației Ruse, să ne mutăm cu traiul în Patria Noastră Istorică, să ne încadrăm CU TRUP ȘI SUFLET în acti-vitatea politică din Țară, ambii fiind de orientare creștini și democrați... Prima întrebare, pe care i-a pus-o domnul Cor-neliu Coposu lui Șoltoianu, a fost: ”Dar unde este scriitorul Mihai Prepeliță?”. De atunci, mă tot întreb și eu: ”Unde ești, Mihai Prepeliță?”. Cunoșteam (din mai multe surse credibile) că sovieticii, după evenimentele sângeroase din Decembrie 1989 din România, erau gata să accepte luarea puterii în mâinile țărăniștilor, dar evenimentele s-au ”întâmplat” în de-favoarea Seniorului... Și atunci, pe ”fir” (gen. Roșu!) li s-a băgat românilor pe gât bolșevicul Ion Iliescu... Mai aveam de ispășit vechi păcate! Noi, românii... N-a fost să fie primul președinte al României Libere Corneliu Coposu! N-am avut nici eu norocul să ne cunoaștem personal. Dar l-am îndrăgit, pe viață și pe moarte. Ca pe un Părinte. Unicul meu Părinte în Româ-nia. Iar regretata doamnă Ivona Pop mi-a dăruit o fotografie a Seniorului, pe care o păstrez alături de Icoana lui Iisus Chris-tos și Sfânta Biblie.De câte ori îmi este foarte greu la suflet (în România sau în Rusia) – mă adresez, spre Ceruri, către Seniorul meu, Corneliu Coposu și, de fiecare dată, mă ajută să nu pășesc greșit, în viață și în politică.

Mihai PREPELIȚĂ, București, 4 noiembrie 2015

O întâlnire, care nu a avut loc...

Dreptatea 5

Pentru marele luptător al Națiunii Române, Corneliu Coposu, care și-a sacrificat libertatea în lupta de apărare a Țării împotriva tiraniei și crimelor din vremea comunismului. Dumnezeu să-l răsplătească pentru credința care l-a călăuzit în această luptă pentru binele Țării.Aristina SĂILEANU și Familia Sa. Partizană în Munții Lăpușului (1949-1953), împreună cu tatăl, Nicolae Pop și fratele, Achim Pop. Părinții Măriuca și Nicolae, fiica Aristina au adăpostit, salvându-i de la lagărele de exterminare, opt evrei, din care trei copii între 3 și 7 ani, în timpul ocupației maghiare hortiste a Nordului Transilvan. Figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca ,,Drepți ai popoarelor,,. Cf. Aristina Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!, Editura Fundația Academia Civică, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, București, 2008.

Perpetuă recunoștință

Ioan Alexandru, in viziunea sociologului Ilie Bădescu,,În plin comunism și deci împotriva curen-tului de conversiune sistemică ce părea atot-triumfător în Răsărit , un mare poet răsăritean, Ioan Alexandru, aduce la suprafața memoriei și a sistemelor expresive ale Europei continentul noosic scufundat…,,

Alexandru se opune poeziei postmoderne unde ,,liricul este pus în slujba unei ma-sive deconstrucții menite a desacraliza deopotrivă omul și natura, sugerând, în alt plan, absența din lume a sacrului, a paradisiacului și deci negarea atempo-ralismului divin din lucruri și făpturi deopotrivă…,, Alexandru este dintre cei care se opun ,,naturalismului metodologic postfreudian dus la extrem…, se fac stavilă salvatoare în fața revărsării devastatoare a nihilismului totalitar… [e parte din] curen-tul marii creații restauratoare, prin care se reafirmă modul teandric de existență, divino-umanul.,,,,Imnele lui Ioan Alexandru sunt o mărturie pentru o extraordinară performanță

spirituală - unică, după știința mea, în tot Răsăritul Creștin și probabil în toată Creștinătatea, dacă facem abstracție de fran-ciscanele variante ale celebrului <Il Cantico di fratre Solo> al Sf. Francisc d`Assissi- aceea a recuperării unității tuturor celor trei arii ale Creștinismului originar: siriaca…, greaca și romana ,, [subl. L.P.] …Fapta aceasta de sinteză creatoare, în plină eră comunistă, anticreștină și antinațională, este ceva care depășeste imaginația. Faptul acesta este com-parabil doar cu performanța (consemnată de Lucian Blaga) lui Dimitrie Cantemir, care a unificat, în fapta lui creatoare, cele două mari câmpuri stilistice polarizate, opuse bizantinismul static (oriental) și barocul dinamic (apusean), lăsând moștenire nevred-niciei noastre un camp stilistic de o noutate copleșitoare: bizantinismul dinamic.,,,,Cu performanța lui Ioan Alexandru ne găsim în fața unei extraordinare acțiuni de restaurație spirituală a unei vechi unități care lega întreitele spații care stau astăzi rupte, risipite, spre paguba Europei întregi, dar îi a

Lumii, fiindcă este clar că depășirea crizei en-demice a Orientului Apropiat este dependentă în mare măsură de recuperarea unității dintre Atena, Ierusalim, Roma și vechile Nisibis și Antiohia . [subl. I. B.] Însă lucrul acesta s-a petrecut déjà în chip de mare performanță estetică prin poezia tricontinentală a lui Ioan Alexandru. Putem spune fără teamă că prin poezia imnelor lui Ioan Alexandru (și nu nu-mai a acestui corpus al operei sale) se străvede o lume, un spațiu dens de mare însemnătate pentru unitatea celor trei Europe: Euraafrica, Europa Atlantică și Eurasia. Cine crede că va fi posibilă pacea Lumii și liniștea sufletească a omului european fără de recuperarea aces-tei unități se află într-o mare eroare. Nimeni, după știința noastră, n-a reușit până la el să scoată din scufundare axa unei mari tradiții spirituale care subîntinde o geografie de sub-strat de străveche unitate în care se cuprind la un pol imnele lui Ioan Alexandru, la celălalt pol imnele Sf. Efrem Sirul [de acum 1.500 de ani]… Nu cred că există un mai complet poet creștin în toată Europa decât Ioan Al-

exandru… În poezia lui Ioan Alexandru cerul coboară spre pământ pentru că pământul urcă spre cer, îmbrățișându-se în luminie tainică… Cum, la amenințările culturii postmoderne globalizante, ,,opera lui Ioan Alexandru este o reacție spirituală restauratoare…, restitu-irea marelui poet creștin este imperativă din-colo de fruntariile României… [fiind] o șansă inestimabilă și neașteptată pentru tot edifici-ul Noii Europe…

(Din Capitolul Triumful unității de sub-strat a Europei Creștine asupra conversiunii sistemice , pp. 149-160, în cartea: Ilie D. Bădescu , Ciprian I. Bădescu, Conversiunea sistemelor. Pustiul postmodern și deformările lumii. Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii, Editura Mica Valahie, București , 2014. )

Pt. conf. Liviu Petrina

Din Cuvântul PS Mihai Frăţilă, Episcop greco-catolic de Bucureşti, ţinut la 15.X. 2015, în prezenţa Sfântului Părinte Papa Francisc

Rugăciunile cununiei după ritul bizantin fac aluzie la martiriu.

Vorbind despre martiriu, papa Benedict a spus că nu e o activitate eroică sau rod al capacităţilor noastre sau al antre-namentului nostru. Fiecare dintre noi trebuie să aştepte înrădăcinat în Hris-tos. Biserica primelor secole a reuşit să depăşească o cultură străină de Evang-helie, dar nu prin strategii sau prin a-şi micşora seriozitatea, ci prin dragostea faţă de adevărul lui Isus şi prin sângele martirilor.Seriozitatea căsătoriei nu e, deci, un apel la fatalism sau la pedeapsă, ci e invitaţia la conversiune. Nu trebuie să ne descurajăm în faţa sondajelor care amintesc de pierderea gustului adevărului, fiindcă maternitatea Biseri-cii nu depinde de asta. A rămâne ataşaţi de Domnul cel răstignit presupune şi ju-decata acestei lumi – cum o spune Sfân-tul Pavel – şi, dincolo de orice greutate a vremurilor de faţă, căsătoria nu poate fi un ideal utopic, ci este viaţă reală de har pentru miri. Existenţa sub comunism

era marcată de falsitate şi de jumătăţi de adevăr, mai periculoase decât minci-una însăşi. Era persecutat mult mai mult cel care recunoştea ambiguităţile şi-i întărea pe confraţii mai slabi. Biserica noastră a învăţat atunci să folosească un limbaj lipsit de jumătăţi de măsură care nu face altceva decât să semene incerti-tudine în credinţă. De aceea, aversiunea contra păcatului rămâne la noi în inima pastoralei căsătoriei, încercând totodată să definim bine conştiinţa, în lumina credinţei.Mântuirea e deschisă tuturor, dar nime-ni nu obligă primirea sa. Este o misiune plină de profunzime să apropii sufletele de măreţia Împărăţiei lui Dumnezeu, prin dragoste şi răspunderea credinţei, dar nu există Biserică fără asceză. Poate că asta nu aduce multă popularitate, dar o Biserică „accidentată”, şi deci expusă atacurilor, este o Biserică care înţelege urgenţa conversiunii permanente şi complete, în apărarea vieţii adevărate scrise de bucuria în Isus îndurătorul.

Provin din Biserica Greco-catolică Română care a fost suprimată de comunişti pentru fidelitatea sa faţă de Papa. Martiriul nu e pentru noi o paranteză istorică, ci o experienţă creatoare pentru fidelitatea faţă de Domnul. Păstorii noştri ne spuneau: „Cine se decide pentru Hristos nu trebuie să dea înapoi în faţa încercărilor şi a persecuţiilor. Adevărul se apără prin cruce, dar la sfârşit veţi fi răsplătiţi”.

Forumul Civic Creștin: Apel la DEMNITATE

Există o înțelepciune a sub-conștientului, numită credință. Când înțelepciunea aceasta vine la

suprafață, curată, vindecă și mântuiește totul în calea ei, adică îi dă omului o inimă nouă și o minte nouă. O societate nu se poate schimba fără schimbarea in-imii, iar acest miracol îl poate face nu-mai credința. Schimbările politice și economice pe care și le propun politici-enii nu sunt suficiente câtă vreme nu se adresează omului interior, conștiinței încărcate. Pentru a sluji în mod util soci-etatea, avem nevoie de înțelepciunea lui Dumnezeu. Biblia, "Cartea Cărților", ne descoperă sensul vieții, responsablitățile ce ne revin, și sursa puterii spirituale prin care le putem împlini. Columb a de-scoperit o lume necunoscută europenilor. Și creștinii au descoperit, la rândul lor, o realitate necunoscută altora, o realitate extrasenzorială.Când rostim rugăciunea "Tatăl nostru", să spunem: "Vie Împărăția Ta în inima mea, în casa mea și în Țara mea !". Ne rugăm Bunului Dumnezeu ca politicienii și ziariștii să aveți în gând lu-crul acesta. Să fiți oameni demni care își

propun să facă o politică demnă, într-o Românie mințită, furată, disprețuită și batjocorită. "Demnitatea unui popor este suma demnităților fiilor ei", spunea un român iubitor de Țară.«La urma urmei, ce ar trebui să vă doriți pentru țara Dumneavoastră, pentru România?" Răspunsul: Două lucruri. Întâi, oamenii să-și mănânce pâinea cu bucu-rie, apoi, inima părinților să se întoarcă spre copii, iar inima copiilor să se întoarcă spre părinții lor. Familia este inima Biseri-cii și Biserica este inima națiunii. Când familia este sănătoasă și Biserica este sănătoasă. Și, când Biserica este sănătoasă, și națiunea este și poate fi sănătoasă.Vă încurajăm, așadar, să fiți oameni dem-ni și să faceți o politică și o presă demne, în folosul Poporului Român. Cunoscutul poet și luptător, Ioan Alexandru, obișnuia să spună deseori: "DORESC ROMÂNIEI SĂ REÎNVIE ÎN DUHUL ȘI PUTEREA LUI HRISTOS!".

Ioan PANICAN, Președintele FCC din România 4 noiembrie 2015

Dreptatea6

Teritoriile Românești din RăsăritDECLARAŢIA Uniunii Scriitorilor din Moldova privind Reunificarea cu România

Faceți DREPTATE în ROMÂNIA!- Cerem arestarea lui ILIESCU-ROMÂN -

Solidaritate cu tineretul român

Uniunea Scriitorilor din Moldova ia atitu-dine şi condamnă cu fermitate ultimele evoluții (de fapt, involuţii) de pe scena social-politică a Republicii Moldova. Revendicările populare privind tragerea la răspundere a beneficiarilor jafului se-colului și restituirea Miliardului furat din buzunarul cetățenilor, în ultimă instanță, sunt, pur şi simplu, ignorate de oficialităţi. Aservită oligarhilor mafiotizaţi ce se as-cund după imunitatea parlamentară, justiţia e ca şi inexistentă.Este fără rost să mai aşteptăm de la aşa-zisa „clasă politică" anumite viziuni clare și salvatoare privind destinul nos-tru istoric. Suntem, în schimb, forţaţi să tot urmărim spectacole stupide de răfuială meschină interpartinică, de exerciții demagogice, de mimare a luptei cu corupția, de manifestări organizate de agenți sub acoperire ai FSB-ului etc. Observatorii străini remarcă faptul că Republica Moldova s-a transformat rapid dintr-o „poveste de succes" în ''horror story''.Căderea în lanţ a aşa-ziselor guverne eu-ropene şi jocurile parlamentare de culise au compromis în fapt ideea europeană şi au sporit decepţia populaţiei până la cota critică de circa 80 % neîncredere faţă de clasa politică şi instituţiile statului, con-

form ultimelor sondaje.Mai mult, după nesfârşitele crize din scurta perioadă de existenţă a Republicii Moldova, este evident că proiectul statal RM a eşuat, statul devenind captivul oli-garhilor şi politicienilor corupţi.În aceste condiţii, luând în calcul nu-meroasele apeluri şi iniţiative civice, Uniunea Scriitorilor consideră că singura soluție salvatoare pentru Republica Mol-dova, unica modalitate de a evita un co-laps economic și social este Reunificarea cu România.Primul pas, în viziunea noastră, ar fi re-constituirea, după exemplul reconstitui-rii Declaraţiei de Independenţă, arse de comunişti, unui nou Sfat al Ţării, aidoma celui din 1917-1918, pe aceleaşi principii de reprezentativitate politică, socială, etnică şi confesională. Considerăm că toc-mai reconstituirea Sfatului Ţării ar con-feri legitimitatea istorică şi geopolitică a continuităţii noastre în timp, şi nu existenţa artificială şi efemeră a actualei statalităţi captive.Această idee este subliniată şi în Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, în care se cere explicit denunţarea consecinţelor Protocolului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, în urmă căruia Basarabia a fost ocupată, la

28 iunie 1940, de URSS, şi în urma acestei ocupaţii, Sovietul Suprem al URSS, precum se subliniază în Declaraţie „încălcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 “Legea URSS Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale", în nişte frontiere reduse ar-bitrar, care nu coincid cu frontierele Ba-sarabiei istorice, în hotarele căreia s-a format, în 1917, Republica Democratică Moldovenească. Cu atât mai mult că de-clararea RSSM s-a făcut fără desfăşurarea unor alegeri democratice şi existenţa, cel puţin formală, a unor instituţii statale care ar fi conferit o oarecare legitimitate unei ilegitimități transformate în timp în actuala republică.Urmărind modelul sud-coreean, dar și ex-emplul german, această structură, civico-politică – Sfatul Ţării-2 – s-ar concentra pe direcțiile:- consultări cu partenerii externi, euro-peni și americani;- inițierea și realizarea unor proiecte româno-europene între Moldova, România și UE;- accelerarea procesului de integrare sub scutul de securitate euro-atlantică;- ridicarea standardelor de viaţă;- explicarea populației de diferite etnii din Republica Moldova a beneficiilor val-

orilor româno-europene;- convocarea unui Congres civic reprezen-tativ care ar instituţionaliza noua direcţie etc.Facem apel către întreaga societa-te, uniunile de creaţie, instituţiile de învăţământ, savanţii, pedagogii şi oa-menii de afaceri, ONG-uri, persoanele de bună-credinţă să se implice şi să spri-jine această idee. Înțelegem asumarea acestei mari responsabilităţi, faptul că moștenirea ideologiei sovietice, dar și confruntarea cu separatismul şi ideologia Federației Ruse au creat suficiente bariere care, totuşi, pot fi depășite printr-un efort comun, consecvent şi tenace.În situația în care un sfert de secol de independență a Republicii Moldova a însemnat, de fapt, o mișcare din neunde spre nicăieri, datoria noastră ca intelec-tuali, ca oameni ai cetății este să atragem atenția întregii populații a Republicii Moldova asupra singurei căi de izbăvire – integrarea în Europa, prin reunificarea celor două state româneşti, Republica Moldova şi România, într-un singur stat. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Uniunea Scriitorilor din Moldova Chișinău, 4 noiembrie 2015

România se trezește. Speranța renaște grație tineretului ei care a coborât în stradă pentru a cere o adevărată schim-bare de societate, ratată în decembrie ’89 când puterea reală a rămas în mâinile fos-telor structuri; ei și urmașii lor o dețin de atunci. Acest tineret denunță, pe drept cu-vânt, clasa politică românească în ansam-blul ei și înțelege să se implice pentru a asigura un viitor mai bun Țării. El denunță corupția, el se afirmă a fi generația care va duce la bun sfârșit adevărata schimbare.Acest angajament și această luptă trebuie să ducă la crearea unei societăți bazată pe valorile de libertate, democrație, soli-daritate, justiție, ceea ce cere existența unor structuri și instituții fără de care democrația nu poate exista; trebuie denunțate cu toată energia manipulările. Schimbarea clasei politice trebuie să fie în mod obligatoriu acompaniată de crearea de partide politice în serviciul României și a românilor, condiție sine qua non a unei adevărate schimbări. Asociația noastră militează de vreme îndelungată pentru aceasta.La Maison Roumaine afirmă totala sa solidaritate cu cei care luptă pentru o so-cietate bazată pe marile valori europene și-i cheamă pe membrii și prieteni ei să-i susțină. Alexandru HERLEA

În iunie 1990, regimul Iliescu- Roman a vrut să suprime prin tero-are Opoziţia reală, cea abia ieşită din

ilegalitate, să distrugă forţele care, în frunte cu PNŢCD, rezistaseră ocupaţiei sovieto-comuniste şi acţionau pen-tru desăvârşirea scopului Revoluţiei din Decembrie 1989 - eliminarea rămăşiţelor totalitarismului marxist.

Au fost peste 2.000 de victime, 100 de morţi, 746 de răniţi şi 1.041 reţinuţi şi arestaţi abuziv. Au fost distruse locuinţe, universităţi, sedii de partide, asociaţii, zi-are, automobile. Asaltul gărzii minereşti şi al poliţiei politice, arestările şi asasin-atele în stradă, într-un cuvânt crimele de stat din iunie 1990 au făcut şi mai clar scopul violenţelor din Decembrie 1989: in-stalarea, în locul comunismului deşănţat şi compromis, a criptocomunismului. Zeci de mii de militanţi anticomunişti au fost alungaţi din Ţară, iar mulţi din-tre cei rămaşi acasă au fost descurajaţi să continue lupta. Statul de drept incipient a fost zdrobit. Statul, economia, justiţia şi mare parte a presei au intrat atunci sub controlul unei reţele oligarhice, care înlănţuie până azi România.

Vinovaţii principali - Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Răzvan Theodorescu, gen-

eralii obedienţi şi poliţia politică - au făcut continuu eforturi disperate pentru a bloca cercetarea şi judecarea făptaşilor. Constatăm cu indignare că au reuşit aceasta - timp de 26 ani !!! - în dispreţ to-tal faţă de Dreptate şi Lege.Această neputinţă, ce se prelungeşte în neamul nostru, este foarte periculoasă. S-a ajuns la o ruptură gravă între mi-noritatea hegemonică fesenistă şi marea masă a oamenilor de bun simţ, care refuză să participe la impostura unei democraţii “originale”.

Deşi a trecut peste un sfert de secol de la tristele evenimente din iunie 1990, este evident că fără cercetarea lor judiciară şi fără pedepsirea vinovaţilor, Statul de drept nu poate reintra în funcţiune, iar România nu se poate despărţi cu adevărat de totalitarismul comunist.PNŢCD cere actualilor guvernanţi - chiar dacă mulţi descind direct din feseneul lui iunie ‘90 şi sunt patronaţi de însuşi patronul politic al banditismului de stat, Ion Iliescu - să aibă tăria de a-şi asuma re-sponsabilitatea morală şi politică pentru cercetarea crimelor de acum 26 ani. Cer-em Preşedintelui, Guvernului şi Minstru-lui Justiţiei să se implice fără întârziere în înlăturarea piedicilor politice puse de clica Iliescu-Roman în calea spre Justiţie a Dosarului Mineriadei.

PNŢCD consideră necesară aducerea

unei comisii imparţiale a Parlamentului

European, care să cerceteze cu obiectivi-

tate împrejurările mineriadei şi motivele

pentru care, timp de 26 de ani, Justiţia

din România a tergiversat cercetarea

şi condamnarea unor crime notorii,

făptuite de persoane aflate în funcţii de

conducere, în structurile statului cripto-

comunist.

Numai aşa se vor putea curăţa statul şi so-

cietatea de structurile şi elementele care

se încăpăţânează să perpetueze totalita-

rismul marxist şi metodele lui teroriste.

Numai aşa se va relua firul continuităţii

istorice a Statului Român, numai aşa

Ţara noastră va elimina complet şi de-

finitiv paranteza sovieto-comunistă şi

fesenisto-criptocomunistă, numai aşa

România va ajunge la un sistem politic cu

adevărat democratic şi se va putea realiza

reconcilierea naţională şi pacea socială!

Avem deplină încredere și în tineretul

minunat care trezește astăzi România.

Nu vă opriți, Fraților, până ce va fi

înfăptuită o reală schimbare a clasei poli-

tice, până ce Statul-de-Drept va fi instau-

rat temeinic în Romania . Dreptatea

Dreptatea 7

Urât nume, unul ca de spaimă, pe potrivea realității căreia îi este etichetă. Fiindcă el denumește locul în care erau azvâr-lite cadavrele celor morți în închisoarea din Aiud. Aveam o acută obligație să văd cimitirul unde au fost îngropați deținuții din faimoasa închisoare, aveam această obligație pentru că de prea multe ori în ultimii 25 de ani am citit și am scris și mai ales am vorbit despre el. Aici fuseseră aduși mulți ani la rând cei morți în închi-soarea din oraș și aruncați adesea anoni-mi în gropi comune. Printre ei și Mircea Vulcănescu, adică personalitatea cea mai de seamă din generația din care mai fac parte Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica, Petre Țuțea și atâția alții. Și mai aveam un motiv, unul personal, să merg în pelerinaj în acel spațiu de apocalipsă. Știam că a fost înălțat un monument în memoria ce-lor care își au acolo sfârșitul pământesc, iar el îl are ca autor al conceptului pe arhitectul Anghel Marcu, regretatul meu prieten. Și atunci, după toate aceste prem-ise, cum a decurs confruntarea mea cu spațiul unic de suferință și de sfințenie?Fusesem anunțat de cineva tocmai din Paris, de doamna Sanda Sfințescu, că de ziua Crucii, în 14 septembrie, avea să fie ținută o slujbă anuală de pomenire a celor morți și îngropați în Râpa robilor. Nu mi-a fost deloc ușor să găsesc locul. Anghel Marcu îmi spusese că respectiva râpă a robilor se află undeva nu departe de închisoare, în marginea orașului, iar monumentul care o identifică putea fi zărit de pe șoseaua pe care trec mașinile. Îi scăpase lui un amănunt sau poate eu nu reținusem tot ceea îmi spusese: nu era vorba de șoseaua principală, de cea care traversează orașul, de pe care eu m-am zgâit zadarnic ani la rând fără a putea să identific locul și monumentul respectiv. Era vorba de drumul camioanelor cărora le era interzisă trecerea prin centrul localității, obligate să îl ocolească. Într-adevăr, de pe această șosea a camioanelor, nu fără un oarecare efort, tot întrebând din om în om, am găsit spăimoasa Râpă a robilor. Era un cimitir și deasupra lui, pe culmea acelui deal, profilat pe cer, era și monumentul, așa cum îl știam din ma-cheta văzută în casa arhitectului și din multele fotografii pe care acesta le avea.Mai întâi este cimitirul propriu-zis, chiar la poala dealului, cățărându-se pe pantele acestuia, dar deosebit radical de imag-inea pe care i-o știam din fotografiile ve-chi, aceea a unei râpe aproape pustii, cu puține cruci și doar cu niște bănuite gropi comune. Acum e o completă aglomerare de morminte foarte îngrijite, cu cruci din bucăți de marmură, genul kitsch foarte răspândit pretutindeni în țară. Și aici, primul șoc! Observasem, pe teritoriul Ar-dealului de Nord, aproximativ pe arealul care a fost cedat Ungariei pe durata celui de-al doilea război mondial, că se întinde ca o cicatrice de nevindecat obiceiul ca în firmele medicilor, ale avocaților și ale no-tarilor numele celui care își anunță pro-fesia să fie scris după practica maghiară:

mai întâi numele și abia mai apoi prenu-mele. Adică întotdeauna la aceștia e scris Pop Gheorghe și nu Gheorghe Pop ca la toate popoarele cu excepția maghiarilor. Sărmanul Gheorghe Pop de Băsești! Bi-etul Vasile Lucaciu! De ce imbecili urmași maghiarizați mai au parte! Șocul de acum a constat în faptul că obiceiul maghiar este atotprezent până și în cimitire poate pentru ca, fie și oricât de puțin, să fim maghiarizați până la Judecata de apoi. Definitiv iobagi ai poporului de grofi!Ca să ajung sus, la monument, am străbătut înghesuiala acelor morminte amintindu-mi de versul lui Lucian Blaga, poetul care se adresează unui Hristos imaginar, spunându-i: Dă-te, dă-te doar puțin mai/într-o parte. Fă-mi și mie/loc pe cruce. Și mi-am spus în gând: cu ce preț, cu câți bani îți poți cumpăra un loc în acest cimitir pentru ca să aștepți în-vierea cu ciolanele tale putrezind prin-tre acelea ale martirilor? Să te înghesui lângă eroii neamului, printre cei veșnici, făcându-ți loc pe crucea acestora, poate cu speranța că ceva din eternitatea lor se va revărsa și asupra ta. Dar oamenii de rând în osârdia lor de a-și avea locul de odihnă veșnică printre martiri și eroi au avut în această acțiune un concurent teribil, de departe mult mai puternic decât ei toți la un loc. Mă refer la biserica strămoșească, harnică în a-și acapara și în a-și gospodări aici teritoriile proprii, smulse de sub stăpânirea martirilor care le plătiseră cu propria viață. Alături cu cimitirul, nu știu dacă tot pe un spațiu cu morminte, dar cu siguranță pe aceeași râpă a robilor și-a chivernisit ea o mânăstire chiabură și construiește acum o biserică dolofană. Să fie sănătoasă! Eu nu sunt împotriva ei, ba din contra. Am susținut, chiar am mili-tat polemic pentru construirea catedralei din București. Sunt de părere, eu, un cred-incios greco-catolic, că în orele de religie din școli ar trebui să se facă nu o istorie a religiilor – cum susțin îndeobște in-telectualii, ci o cateheză ortodoxă tocmai pentru a ne fi ținut neamul sudat într-un bloc unitar, acum când naționalitățile se destramă vertiginos. Și mai sunt ferm convins că pentru un creștin nu există altă șansă decât aceea de a îngenunchea în fața altarului unei biserici. Dar privesc cu îngrijorare extinderea din prezent a bisericii naționale, dilatarea ei exclusiv materială și mai deloc spirituală. Pentru mine, chiar în acest sens, experiența de acum a Aiudului a fost un exemplu du-reros dacă nu cumva ceva și mai grav. Fiindcă am impresia că biserica a depășit un prag al bunei cuviințe, al smereniei creștine, trecând spre o cădere tragică în materialitatea lumii, pierzând legăturile cu cele sfinte.Am participat apoi la slujba religioasă din biserica mânăstirii, serviciu religios amplu, cu insistențe canonice, plin de vibrație, bogat în cântări și în referințe la aceleași știute întâmplări cu Răstignitul. Enoriașii, bărbați și femei, ascultau refer-irile istorice din evanghelii de parcă le-ar

fi auzit atunci pentru întâia oară. Când preoții au ieșit cu sfintele daruri, ei au rostit în viteză, mecanic, după pomelnice, numele unora trecuți la Domnul dar oricât de mult mi-am încordat auzul nu am auzit printre ale atâtora și numele lui Mircea Vulcănescu. Și nici pe acela al arhi-tectului Anghel Marcu. Doar numele pen-tru care s-a plătit taxa de cuviință, cele ale superiorilor din ierarhiile bisericii, ale conducătorilor țării, cum se întâmplă pretutindeni în modul cel mai previzibil. Naivul de mine îmi imaginasem că aici, în Aiud, jertfa din altar trebuie înălțată la Domnul doar pentru martirii și eroii neamului, ale căror moaște zac în Râpa robilor. Numai o atare atitudine abruptă cred eu că ar putea să atenueze vinovăția noastră, a celor care le-am supraviețuit cu toții în mod nedemn. Nici un alt nume, mai ales dintre cele de mari ierarhi ros-tite în ton nerușinat lingușitor, nici un alt nume nu poate fi aici decât o blasfemie, o uzurpare.În final, un parastas a avut loc chiar lângă monumentul gândit de Anghel Marcu, dar nici în această împrejurare nu a fost pomenit nici el și nici Mircea Vulcănescu, ci doar aceleași nume anonime și cele ale unor prelați care ar fi trebuit să aibă cuviința de a se ascunde în tăcere în acest loc prea sacru pentru ca ei să-l profaneze fie și doar prin pomenirea vreunui cogno-men. Ierarhi și înalți ierarhi cărora nu le-ar strica un dram de smerenie când calcă pe morminte de martiri. Pentru toată această situație altceva este încă și mai semnificativ. În încăperea mică a monu-mentului, unde cineva își desfășura un comerț mizer cu lumânări și cu cărticele religioase de două parale, pe măsuța lui era expusă o machetă minimă a monu-mentului și lângă aceasta o inscripție cu litere îngroșate care atenționa că re-spectiva machetă a fost donată de... și urma un nume sau două. Și iarăși despre autorul proiectului absolut nimic. Dar nici măcar aceasta nu mi se pare că ar fi cel mai grav lucru, ci faptul că biserica, întinzându-se ca o râie, a luat în stăpânire monumentul și nu doar că l-a anonimizat de parcă el nici nu ar fi altceva decât o creație populară, fiindcă numele arhitect-ului nu este scris niciunde, ci i-a alterat semnificațiile, i-a modificat înțelesul, i-a ignorat adevărata filozofie.Icoane, iconițe, mici iconostase, prapuri diverși – au fost montate în cele două încăperi ale monumentului de cineva care a simțit că acesta nu este suficient de bisericesc, de popesc, ci doar creștin într-un sens suprem, dar pentru acela nemulțumitor. Ceva nu era suficient și atunci monumentul trebuia readus pe drumul de jos al limbajului preoțesc de lemn. Cuiva i-a fost imposibil să recunoască că există creștinism și în afară și lângă biserică, unul, poate, în acest caz, al Râpei robilor, mai adevărat. În interi-orul său, monumentul adăpostește două încăperi, una în față, cu deschiderea spre cimitir, unde s-a cuibărit negustorul de lumânări și cărticele de doi bani, un osu-ar, cu câteva trepte abrupte care urcă spre două vitrine laterale cu oase, cranii, fe-mure, găsite la dezgropare și presupuse a fi ale unor martiri. Ele sunt estompate de icoane puse de oameni care nu au înțeles

că indiferent al cui chip l-ar purta, aici ele sunt insuficiente când alături sunt chiar mădularele unor sfinți încă și mai adevărați. Toate detaliile trebuie reținute ferm. Aici nu e vorba de creștinismul de biserică. Pentru acesta sunt destule lăcașurile de cult care în ultima vreme au cam potopit țara. Aici e un osuar pe care îl spurcă negoțul cu lumânări. Cu fața spre răsărit, adică spre Dumnezeu, sunt expuse oasele celor care au fost jertfiți spre mântuirea neamului. Orice altceva, inclusiv o icoană, e aici de prisos și doar o blasfemie.Pe partea cealaltă a monumentului, în simetrie dar cu o structură inversă, este o încăpere mai mare, însă în aceasta nu urci, ci cobori adânc. Cobori ca într-o re-culegere a aducerii aminte. Iar jos de tot era prevăzută o cruce gravată pe perete și sub cruce o candelă care trebuia să ardă în veci. Toate acestea și înțelesul lor au fost copleșite cu icoane, de parcă cineva ar vrea să spună că nu jerfa celor îngropați în Râpa robilor e importantă, ci doar ceea ce pot spune icoanele fade de găsit pre-tutindeni, oarbe cum sunt, cu limbajul lor popesc de lemn.Era, cum am spus, ziua sfintei cruci iar eu mi-am ridicat, nu doar o dată, privir-ile spre creștetul monumentului și mi-am spus că măcar acolo nu a intervenit biserica, lăsând crucile așa cum le-a con-ceput arhitectul. Nu a intervenit încă! Pentru creștin, înțelesul acestui simbol al crucii, proxim, imediat, este o aducere aminte a lemnului pe care a fost răstignit Mântuitorul. Dar ca simbol religios crucea este mult mai veche decât creștinismul. Încă din India antică această intersec-tare a două segmente de dreaptă spune că lumea are un centru, adică îl are pe Dumnezeu în jurul căruia este centrată lumea. În scurt, crucea spune: Dumnezeu există! Originar dintr-un sat de la poalele munților, de la granița dintre județele Prahova și Buzău, arhitectul văzuse multe cruci sculptate în piatră de Măgura, de acolo unde a fost organizată faimoasa Tabără de sculptură, și fusese uimit să întâlnească în acea zonă geografică niște cruci gemene, cruci perechi. Prin reducție la esențial, prin simplificare volumetrică putem vedea că omul însuși, bărbatul este o cruce. În popor se și spune despre un om voinic, ca superlativ, că este o cru-ce de bărbat. În monumentul de la Aiud, sus pe creștetul lui, cruci perechi, bărbați perechi poartă pe umerii lor o povară, o cruce unică, un Hristos. Un Hristos româ-nesc. Așa cum s-a spus că Francisc din Assisi este un Hristos italian, tot așa noi ne putem referi la martirul anonim, în-gropat în Râpa robilor, ca la un Hristos al românilor. Sau ne putem gândi că Mircea Vulcănescu însuși, răstignit mai întâi și apoi azvârlit într-o groapă comună, este Hristosul nostru. Aceasta dacă nu cumva se opune biserica națională!

Ion PAPUC

Baia Mare, Noiembrie 2015

Râpa robilor

Dreptatea8

PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC CREŞTIN DEMOCRATSenatul şi Comitetul de Conducere InterimarăBucureşti I, Calea Victoriei 155 Bl. D1, Sc. 6, Et.2 .Mobile: 0724 331 783; 0734 550 603 Editor: Societatea Științifică Jacques Maritain din România

NotăLa 30 aprilie 2014 Asociația Casa Gratis Pro Deo, apropiată de PNȚCD, a cerut conducerii Muzeului Național al Satului, Ministerului Culturii să reconstruiască cele trei case basarabene "răpite", distruse în 1948. Până în 5 Noiembrie 2015, timp de un an și jumătate, nu s-a realizat nici un pro-gres în rezolvarea acestei probleme.

Istoria unui monument este uneori parte consistentă a Istoriei însăși.În 5 Decembrie 1918, Delegația Lăpușană revenită de la Alba Iulia prezintă în Piața Orașului hotărările luate la 1 Decembrie 1918. Participau sute de oameni. Deodată, o mitralieră criminală, trimisă de un grof ce avea pază militară încă neeliminată la minele de aur din apropiere, începe să tragă în plin, 37 de morți, peste 100 de răniți, schingiuirea unor fruntașilor români, un prăpăd fără seamăn.În 1936, în fața Bisericii Greco-Catolice din centrul Orașului, unde s-a petrecut trage-dia, se ridică un Monument în amintirea acestor martiri ai Unirii. Străjuit de un vul-tur cu cruce.În 1940, vine ocupația hortistă maghiară și dărâma Monumentul.În 1946 este refăcut pe amplasamentul inițial. În 1949, autoritățile comunist-neo-hortiste din zona respectivă redărâmă

Monumentul, sub pretexte scandaloase.În 1968, cu Semi-primăvara românească, prin strădaniile unui vrednic învățător, Roman Precup, se reface Monumentul, am-plasat acum, însă, în spatele Bisericii refor-mate. Greco-Catolicii erau interziși.S-a pregătit re-re-inaugurarea lui pentru 1 Decembrie 1968.Încurajate de zdrobirea Primăverii-de-la-Praga, cercurile comunist-neo-hortiste au blocat dezvelirea Monumentului la data stabilită. Pânza ce-l acoperea devenea tot mai încărcată de povara amânării nejustifi-cate. A trecut 1 Decembrie, a trecut 5 decem-brie, a trecut ziua de An Nou 1969.Lumea aștepta să se re-re-dezvelească un Monument abuziv distrus, greu refăcut.Sosește Ziua Unirii de 24 Ianuarie 1969. Sărbătoarea se încheie la Casa de Cultură, dar lumea este răscolită de amărăciunea ce o avea în suflet văzând indecența cu care Autoritățile bicisnice tergiversau re-

re-inaugurarea. ,,Considerăm că cei ce au udat cu sângele lor această Piață, pentru că participaseră în 1 Decembrie 1918 la Marea Adunare de la Alba Iulia, de unde au adus cu ei Mesajul României Mari, întregite în hotarele Vechii Dacii, au fost umiliți și uciși din nou când s-a demolat brutal Monumen-tul, atât în 1940, cât și în 1949,,. [Adăugam aici și mizeria blocării din 1968-1969] – se spune într-un Memoriu primit la Redacție, inițiat de Profesorii Ioan Sigarteu și Ioan Boga și semnat de aproape 40 de intelectua-li lăpușeni. Oamenii nu mai rabdă!24 ianuarie 1969. Coborând dealul de la ser-barea–Unirea din 1859, sunt întâmpinați în Piață de imaginea lamentabilă a pânzei batjocorite, puse acolo de aproape două luni. Să dăm jos lepedeul ală, striga cineva. Nico-lae Cupșa (Curelar) de pe Deal face lucrul perfect, dintr-o mișcare viguroasă. Am in-augurat Monumentul Martirilor noștri – exulta mulțimea descătușată, instantaneu

senină. Se declanșează Hora Unirii în jurul Monumentului. Sosesc acum prompt și neputincioasele autorități. Activiști, milițieni, securiști. Oameni duși la anchete, declarații peste declarații, zbucium fără sens.Profesoara Zamfira Damian își amintește că ani mulți după aceea, unul dintre copiii din echipa de dansuri pe care instruia dânsa re-fuza să mai cânte și să joace Hora Unirii, se temea să nu fie și el dus la miliție…Astăzi Monumentul încă nu a intrat în nor-malitate. Mai sunt trei lucruri de îndreptat: 1. Să fie pus în locul inițial. 2. Să se adauge la cele trei mențiuni existente astăzi - ,, Ridi-cat în anul1935(6)/Dărâmat în anul 1940/Reclădit în anul 1946,, - și momentele 1949, 1968 și 1969. 3. Cruce vulturului.Dumnezeu să binecuvânteze Țara Lăpușului, România Întreagă, Europa Unită, Lumea toată în bună-înțelegere.

Liviu PETRINA

La ultima congregaţie generală a celei de-a XIV-a Adunări a Sinodului Episcopilor, sâmbătă, 24 octombrie 2015, Papa Francisc a autorizat publicarea „Raportului final” („Relatio finalis”). Contine 94 de para-grafe, toate au fost aprobate cu majoritatea calificată, însemnând 177 de voturi din 265. Din România erau prezenţi printre Părinţii Sinodali, Episcopul Diecezei de Iaşi, PS Pet-ru Gherghel, şi Episcopul Eparhiei ”Sf. Vasile cel Mare” din Bucureşti, PS Mihai Frăţilă.Au atras atenţia două paragrafe , aprobate cu 178, respectiv, 180 de voturi, la limi-ta majorităţii calificate. «Sunt cele care se referă la situaţiile dificile, abordarea pastorală a familiilor rănite sau în situaţii iregulare din punct de vedere canonic şi pentru disciplina Bisericii: convieţuiri,

căsătorii civile, divorţaţii recăsătoriţi (civi-li) şi de modul prin care se poate realiza o apropiere faţă de această situaţie».Raportul final subliniază doctrina indisolubilităţii căsătoriei sacramentale, înţeleasă nu ca un jug de purtat , ci ca un dar al lui Dumnezeu, adevăr întemeiat în Cristos şi în legătura sa de iubire faţă de Biserică. În acelaşi timp se afirmă că adevărul şi milostivirea se întâlnesc în Cris-tos. De aici, îndemnul la asumarea unei ati-tudini de primire a familiilor rănite.Fără a menţiona în mod explicit accesul la Sf. Împărtăşanie din partea divorţaţilor recăsătoriţi civil, documentul aminteşte că ei nu sunt, prin aceasta, excomunicaţi şi îndeamnă păstorii de suflete la discernământ, să ţină cont de învăţătura

Bisericii şi să cultive încrederea că milosti-virea lui Dumnezeu nu se refuză nimănui. Pentru cei care convieţuiesc, se subliniază că situaţia lor trebuie înfruntată de o manieră constructivă, căutând transfor-marea acesteia în oportunitate de conver-tire .Referitor la persoanele care se declară ho-mosexuale: nu trebuie discriminate, dar în acelaşi timp se reiterează că Biserica se împotriveşte uniunilor între persoane de acelaşi sex şi că nu sunt admise presiuni externe în ce priveşte poziţia Bisericii în această privinţă.Dintre umbrele epocii contemporane, Sinodul citează fanatismul politico-reli-gios, ostil creştinismului, individualismul, ideologia gender, conflictele, persecuţiile,

sărăcia, nesiguranţa locului de muncă, corupţia, constrângerile economice, global-izarea indiferenţei, pornografia şi scăderea demografică.Pentru tineri se doreşte o formare afectivă, ajutându-i să înţeleagă virtutea castităţii şi a dăruirii de sine, legătura dintre sexuali-tate şi procreare în viaţa conjugală. Sinodul evidenţiază sacralitatea existenţei umane de la concepere până la moartea naturală, respinge avortul şi eutanasia.Se subliniază frumuseţea familiei: Biserică domestică bazată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie, celulă fundamentală a societăţii. Familia trebuie să fie ocrotită, susţinută şi încurajată, inclusiv din partea autorităţilor civile şi politice.

Dreptatea

Aflând despre intenţia Dumneavoastră de a consulta diversele zone ale vieţii publice – începând cu partidele parlamentare şi soci-etatea civilă – îndrăznim să vă cerem să ne acordaţi, în aceste momente de cumpănă, o întrevedere spre a proceda la un schimb de păreri. Reprezentând formaţiunea politică cea mai activ implicată în lupta împotriva dominaţiei sovietice şi a regimului comu-nist, suntem percepuţi de opinia publică drept însăşi întruchiparea Democraţiei şi a Rezistenţei Naţionale. Din aceste motive, Domnul Iliescu şi echipa sa de neocomunişti au resimţit simpla noastră prezenţă pe scena politică drept o

ameninţare directă la adresa legitimităţii revendicate de regimul instaurat prin mineriade. De aceea, PNŢCD a fost de la în-ceput acea componentă a opoziţiei demo-cratice care, pentru conservarea poziţiei dominante a neocomuniştilor, trebuia să fie cu orice preţ scoasă de pe scena politică şi alungată din viaţa publică. Considerând că experienţa de luptă îm-potriva duşmanilor democraţiei, precum şi cunoaşterea vieţii politice din ţările oc-cidentale conferă unora dintre liderii noştri o autoritate de care nici unul din partidele iscate din PCR după 1990 nu se poate preva-la. Prin urmare, credem că este în interesul general al cetăţenilor, care şi-au manifestat

cu vigoare în ultimele zile ataşamentul faţă de democraţie, dar şi al Dumneavoastră, să acceptaţi să duceţi cu noi o discuţie temeinică privitoare la importantele schimbări fără de care nimic nu se va modi-fica cu adevărat în Ţara Noastră. Înlăturarea durabilă din viaţa publică a tu-turor celor care se agaţă de poziţiile privile-giate şi de avantajele dobândite prin fraudă, jaf şi crimă până în 1989, dar şi după aceea, este o condiţie sine qua non a redobândi-rii suveranităţii noastre naţionale şi a restaurării efective a democraţiei.Structurile care asigură continuitatea regimului oficial abolit în decembrie 1989 sub forma unei democraţii simulate şi controlează toate centrele de decizie, de profit şi de influenţă din România trebuie să fie lipsite de hegemonia politică, de cea

economică şi de cea ideologică, prin care fac să supravieţuiască actuala formă de totalitarism. Astăzi, arbitrarul absolut al deţinătorilor puterii la toate nivelurile se exercită prin manipularea opiniei publice. Corupţia, “care astăzi ucide”, este compo-nenta firească a mentalităţii comuniste şi aceasta s-a dovedit în cursul ultimului sfert de veac a fi nereformabilă. Cine nu este un anticomunist activ nu este un democrat credibil!

Cu cele mai distinse salutări,Ion Varlam

Președintele Comitetului Interimar de Conducere al PNȚCD, ex-Consilier Politic al Președintelui Coposu, Secretar General

al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi București, 5 Noiembrie 2015

UNIREA de la 1918: Monumentul din Tg. LĂPUȘ

Familia, lumină a lumii: Raportul final al Sinodului Episcopilor 2015

Excelenţei Sale, Domnului Klaus Iohannis,Preşedintele României, Domnule Preşedinte,