Buletinul Clubului Român din

Chattanoogawww.romclub.wordpress.com

Numărul 60(șaizeci) Octombrie 2016

Cu acest număr împlinim cinci ani de apariție

Geopolitică: Ruleta turcească - de Daniel Iosif www.contrbutors.ro; septembrie 4, 2016

Like1Încă de pe la începutul anilor 2000, de când se zvonea că Turcia ar putea intra în Uniunea Europeană (oficial, discuțiile au început în 1999) mă întrebam ce caută o țară ca Turcia în acest ansamblu de state europene. Eram licean, dar aveam totuși o clară impresie despre Turcia. Era, bineînțeles, și perioada când mulți români făceau Istanbulul pentru un loc de muncă sau pentru importul de produse. Erau contacte cu Turcia care ne permiteau să ne facem o idee despre această țară. Mai erau apoi lecturile (în special istorice) care îmi spuneau că Turcia, în ciuda istoriei sale milenare, este o țară de „frontieră” continentală. Oricât am vrea să o credem europeană, ea face legătura între Orient (Iran, Irak, Siria) și Bătrânul Continent. Este clar că de-a lungul timpului, noțiunea de Orient și-a tot schimbat granițele. S-a crezut, o vreme, că Orientul începe din Veneția. Apoi, de la Budapesta. Nu în ultimul rând, în dreptul localității Orșova, în mijlocul Dunării, insula Ada Kaleh a fost considerată cea mai vestică insulă orientală din Europa. Însă accentul cel mai important când vorbim despre dualismul Occident – Orient îl reprezintă raportul la valorile democratice. Într-un articol publicat tot pe

1

această platformă am prezentat câteva dintre ele. Era clar, mai mult intuitiv decât didactic, și pentru un licean că Turcia nu se integrează în peisajul valorilor europene.Întrebarea care legitimează acest text este: are Turcia ce căuta în Uniunea Europeană? Pentru a ne clarifica, să prezentăm câteva fapte și cifre.În recentul Dictionnaire de l’Empire Ottoman (Fayard, 2016), Nicolas Vatin face următoarea afirmație: „Si l’Empire turc ne fais pas partie de l’Europe chrétienne, il possède cependant une histoire européenne”. Peninsula anatoliană a fost acolo, la limita celor două culturi, europeană și orientală. Izvoare istorice menționează că în secolul XVIII î.e.n. în peninsulă se vorbea hitita, adică cea mai veche limbă de structură indo-europeană. Ea este mai veche decât limba vedică cu cel puțin patru secole. De altfel, dacă privim în ansamblu Anatolia antică, observăm că ea a fost mai degrabă legată de Europa decât de Asia. Exemplele sunt numeroase: de la instalarea prosperelor colonii grecești pe coastele egeene, trecând prin așezarea în Anatolia centrală a Civilizației Frigiene cu al său rege semilegendar Midas, până la cuceririle romane de mai târziu. Urmează apoi perioada Evului Mediu care înregistrează numeroase schimburi interculturale între anatolienii musulmani și creștini. „Nous trouvons ainsi des Grecs au service des sultans – entre les XIe et XIIIe siècle – des Turcs employés dans les armées byzantines, d’anciens chrétiens imparfaitement islamisés, des Turcs adoptant les usages chrétiens, des nomades aux réflexes chamanique et peu dogmatique, des derviches anticonformistes, des intermariages entre élites” spune M. Balivet, interogat de Le Point.Iată deci premise ale unei integrări europene a Turciei. Dar Uniunea Europeană nu a existat în Evul Mediu, iar de atunci până acum multe lucruri s-au schimbat. Traiectoria europeană a Turciei și-a schimbat direcția, virând spre islamism și izolare. La o privire de ansamblu a societății turcești se observă că toate legăturile menționate mai sus între spațiul turc și cel european sunt ignorate. Discursul ideologic a determinat punerea în umbră a tuturor aspectelor europene în câștigul celor islamice. Sentimentul general în Turcia este că istoria a început doar odată cu sosirea turcilor. Tot ce a reprezentat alte epoci, de exemplu cea bizantină, este ignorat.Turcia este și moștenitoarea Imperiul Otoman. Fondat în 1299 de către Osman Victoriosul, el va atinge apogeul începând din 1520, odată cu domnia lui Soliman Magnificul, deci după căderea Constantinopolului din 1453. În urma înfrângerii din preajma Vienei, din 1683, începe declinul imperiului. Secolul XX marchează accentuarea xenofobiei, culminând cu genocidul armenian din 1915 care a produs 1,5 milioane de victime. De asemenea, procesul de islamizare se intensifică – merită să amintim

2

deschiderea, în 1908, a liniei feroviare Hedjaz ce cobora până la Medina pentru a favoriza pelerinajul. Nu după mult timp, prin tratatul de la Lausanne, se formează statul modern turc cu frontierele sale actuale (1923). Capitala se mută la Ankara. Omul cheie al acestor schimbări este Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul kemalismului – laicizarea statului și aducerea lui pe linia europeană. Faptul că astăzi Kemal „s-ar întoarce în mormânt” [1] dacă ar vedea în ce hal se află Turcia nu este numai acțiunea lui Erdogan. De fapt, kemalismul a început să dispară, treptat, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În anii 1970, Turcia era deja deschisă islamismului, iar de aici la a utiliza forțele armate în scopuri religioase, nu a fost decât un pas.Căci este adevărat, și poate ar trebui să insistăm mai mult, că anii ’20 și ’30 au schimbat profund fața Turciei. Revoluția produsă de Ataturk a fost mult timp un reper pentru toate țările musulmane în ceea ce privește procesul de occidentalizare și de laicizare. Originile sale grecești, educația laică și militară i-au permis lui Ataturk, poate, să construiască o societate visată de multe țări musulmane. În primul rând, el suprimă tribunalele religioase iar alfabetul latin ia locul celui arab, relicvă a dominației otomane. Comandă o nouă traducere în turcă a Coranului și formula – azi în actualitate – „Allahu akbar” este înlocuită de versiunea sa turcă „Tann uludur”. Apoi se permite consumul alcolului, ceea ce declanșează o adevărată nebunie pe străzile marilor orașe: se deschid baruri și restaurante, se importă muzică occidentală. De o minirevoluție au parte și femeile: portul vălului este interzis în instituții publice și în școli. Ele primesc dreptul de a divorța și – nota bene! – de a vota, cu 15 ani înaintea franțuzoicelor. Ferestrele întunecate care protejau femeile de privirile trecătorilor, dar care obturau și lumina zilei, sunt înlăturate, contribuind astfel la o mai bună igienă, dar și la augmentarea demnității feminine. Frumusețea feminină este recunoscută, tinerele participă la concursuri de frumusețe, iar în 1932 Miss Universe merge în Turcia.De cealaltă parte, occidentalii consideră Turcia o țară pur orientală. Căderea Constantinopolului sub Mehmet al II-lea pe 29 mai 1453 a reprezentat pentru Occident pierderea definitivă a acestui fost spațiu creștin. Se uită însă că aici, în peninsula anatoliană, au avut loc câteva episoade cheie în istoria creștinismului. Lăsând la o parte o serie de sanctuare ortodoxe, Sfânta Sofia sau Mănăstirea Stoudion, teritoriul a fost martorul unei părți din gândirea și dogmatismul creștin: în 325 are loc aici consiliul de la Nicea, în 431 acela din Efes (când Maria este canonizată, și recunoscută ca mama lui Isus), în centrul peninsului au trăit mai mulți sfinți creștini printre care Vasile cel Mare (cunoscut și sub numele de Vasile din Cezareea Cappadociei) sau

3

Grigore cel Mare (ori Grigore Decalogul). Mihail Sadoveanu își trimite un erou (din Creanga de Aur) prin aceste părți pentru a dobândi înțelepciune creștină. Ideea că o parte a Turciei a aparținut lumii romane, apoi a celei creștine poate fi folosit ca mijloc de apropiere de Europa contemporană. Dar această apropiere chiar se dorește sau asistăm doar la un joc  a lui Erdogan?Lui Erdogan îi place să joace la două capete. Vedem cum s-au desfășurat evenimentele interne în problema kurzilor și a membrilor Daesh. Pe la începului lui 2014, câțiva ziariști turci descoperă un convoi umanitar la granița turco-siriană. În  loc de medicamente, în camioane se aflau obuze și muniție. Imediat după publicarea documentelor, ziariștii sunt arestați. Din dorința de a-l da jos pe Assad, astfel rămânând cel mai puternic lider al lumii musulmane sunite, Erdogan susținea grupurile islamiste în Siria. Susținerea nu era oficială, însă toată lumea știa de ea. Se prezenta, în special, sub forma toleranței. Se zvonește chiar că ar fi existat magazine ale statului islamic în centrul Istanbulului și că luptătorii Daech răniți veneau în Turcia să se refacă.Dintre puținele armate care luptă efectiv contra statului islamic pe teren, în Siria și în proximitatea ei, este cea a gherilelor kurde. Pe plan militar, armata kurda s-a dovedit – să o recunoaștem –extrem de eficientă împrotriva statului islamic. Ori, în anumite părți ale Siriei unde luptă gherila kurdă, Erdogan a intervenit oprind ofensivele kurde. Când, în august anul trecut, acestea din urmă au cucerit în detrimentul statului islamic orașul Kobane și se pregătea să cucerească și Jerablus, Ankara a intervenit și a amenințat că va acționa militar pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Astăzi încă, Jerablus este sub control terorist și ne întrebăm cum a putut lua Erdogan această decizie. De asemenea, se spune că sub presiunea americană și occidentală Erdogan a deschis avioanelor americane baza sa de la Incirlik, în sudul țării, pentru a bombarda pozițiile islamice, decizie luată de șeful statului turc à contrecoeur. Situația a fost pierdută de sub control și, odată cu multiplicarea atentatelor teroriste din ultimul an, guvernul de la Ankara va trebui să ia măsuri dure împotriva teroriștilor, mai deunăzi tolerați.Se pare că bivalența Turciei se răspândește și în politicile europene. „Publié le 28 juillet à 16 heures, le communiqué annonce le déblocage de 1,4 milliard d’euros supplémentaires pour aider les réfugiés syriens installés en Turquie. Que dit Recep Tayyip Erdogan en recevant ce chèque ? Rien. Le même jour, 17 journalistes, un ancien député et le patron d’une grande entreprise turque ont été arrêtés à Ankara. Que dit la Commission européenne ? Rien.” Această frază apărută în Le Point este revelatoare pentru situația politică a Europei. Și nu numai a Europei, a Americii de asemenea. Pe de o parte teama de refugiați, de cealaltă parte ruinarea

4

strategiilor militare contra Daech, Occidentul nu vrea să supere Turcia. O politică, după părerea mea, falimentară și la propriu, și la figurat. În primul rând, de când au început negocierile, Turcia primește de la Uniunea Europeană în fiecare an aproximativ un miliard de euro pentru a-și duce la capăt reformele. În al doilea rând, a susține un stat care nu respectă drepturile omului și este aproape în totalitate islamizat nu-mi pare o decizie înțeleaptă a Europei.În mai puțin de trei săptămâni Erdogan a concediat 60 000 de funcționari dintre care 15 000 de profesori, 1 500 de profesori universitari, 2 700 de judecători, o treime din generalii de armată. Curățare se anunță și în celelalte domenii ale vieții sociale: 50 000 de turci au fost privați de pașaport, 1 200 de ONG-uri desființate. Presa, un adevărat inamic: 45 de ziare și 15 televiziuni au fost suprimate.Polul de stabilitate din regiune, ceea ce reprezenta Turcia acum zece ani, nu mai există. Turcia a fost prima țară musulmană vizitată de Obama care dorea un parteneriat – l-a și reușit într-o oarecare măsură. Intențiile lui Erdogan sunt clare, vrea să transforme țara în sultanat. Este suficient să ne amintim de câteva declarații ale lui, de-a lungul timpului: este împrotriva tuturor egalităților între oameni – „Nu putem pune femeile și bărbații pe picior de egalitate, este contra naturii” (2012), susține un sistem tradiționalist – „Dacă parlamentul decide de a instaura pedeapsa capitală, nu ne va păsa de ce cred alții și o vom aplica” (2016), și nu are nici cea mai mică dorință de a instaura democrația – „Democrația este un mijloc și nu o finalitate, este ca un tramvai, coborâm din el atunci când ajungem la destinație” (1996).Din 2009, când partidul lui Erdogan a preluat puterea, statul turc se exprimă din ce în ce mai autoritar și mai antilaic. Trebuie menționat că laicitatea este un drept fundamental și în constituția Turciei. De altfel, laicitatea este, cred, cea mai importantă moștenire lăsată de Ataturk. Asistăm astăzi la un discurs islamist-naționalist, pe alocuri chiar grotesc. În viziunea lui Erdogan, Statul trebuie să dicteze cetățeanului cum să se îmbrace, câți copii să facă ori ceea ce trebuie sau nu să mănânce.Acțiunile politice ale Turciei sunt extrem de contradictorii. Pe de o parte se suprimă pedeapsa cu moarte, iar de cealaltă se arestează ziariștii si opozanții. Li se promite kurzilor să-și construiască școli unde copiii să învețe în kurdă, dar se uită cele 40 000 de victime ale conflictului tuco-kurd (conflict care există și astăzi).Cât de stabilă poate fi o țară care de trei decenii este în război cu un grup minoritar (susținut, e adevărat, prin terorism). În Turcia trăiesc aproximativ 13 milioane de kurzi – 20% din populația totală -, în principal în sud-estul țării, dar îi găsim și în Istanbul (circa 4 milioane). În 1978 a luat ființă

5

partidul muncitorilor din Kurdistan (!), iar din 1984 au au loc conflicte armate între Ankara și militarii partidului. Cu toate că în 1999 șeful mișcărilor kurde, Ocalan, a fost condamnat la închisoare pe viață, el continuă să dirijeze acțiunilor combatanților. Din iulie anul trecut, conflictele armate s-au intensificat ingrijorător, cu pierderi de peste 6 000 de vieți.Impresia pe care mi-o lasă Turcia este una de identitate și de mândrie. Turcii vor să se considere urmașii lui Mehmet al II-lea, dar să facă parte și din Uniunea Europeană. Aceasta poate fi considerată o afirmație subiectivă, dar când Turcia sărbătorește cu pompă cucerirea Constantinopolului de către musulmani, aflându-se în același timp cu dosarele de integrare pe masa Uniunii Europene, este de-a dreptul burlesc.Cuvântul Anatolia provine din greaca veche, unde anatole înseamnă locul de unde răsare soarele. Nu ar fi mai bine să lăsăm granițele Europei așa cum s-au creionat ele de-a lungul timpului? Mai mare nu înseamnă mai bun, și nici mai bine. Soarele nu a răsărit niciodată din Europa.Note:[1] „Mustapha Kemal doit s’en retourner dans son mausolée. Le Pacha qui, quinze ans durant, dans l’entre-deux-guerres, s’efforça d’occidentaliser la Turquie […] ne reconnaîtrait pas son pays. Premier ministre puis président, Recep Tayyip Erdogan a, en l’espace d’une décennie, replacé l’islam au centre de la vie politique et de la société, au point d’être aujourd’hui surnommé le Sultan”. Yves Cornu, Le Point

Articolul lunii: Neagu Djuvara, universalul concret al civilizaţiei româneşti din epoca interbelică - de Horia Roman Patapievici

Oamenii au fost dintotdeauna fascinaţi de posibilitatea de a vedea ideile în carne şi oase. Când Dumnezeu s-a făcut om, cei care au recunoscut în apariţia lui Hristos întruparea lui Dumnezeu s-au convertit total — pe viaţă şi dincolo de moarte. Explicaţia forţei acestei convertiri stă în faptul că realitatea fizică a divinităţii este întotdeauna mai puternică decât orice teorie intelectuală a zeului ascuns. După creştinism, întruparea a devenit o

6

metodă a filozofiei. Estetica, epistemologia au tins să devină aplicaţii ori explicaţii ale întrupării. Goethe, de pildă, desconsidera înclinaţia romantică spre distrofia fizică prin injoncţiunea că geniul trebuie să aibă un trup pe potrivă (altfel nu e geniu). Iar în ştiinţa modernă a naturii, faptul de a da un trup în lumea fizică ideilor din lumea minţii şi corelaţiilor lor stabilite prin ecuaţii este o metodă a ştiinţei şi o realitate a tehnologiei.Parte a fascinaţiei faţă de posibilitatea de a vedea idei în carne şi oase este înclinaţia de a vedea într-un individ universalul. Dar nu universalul ca metaforă a genialităţii individuale, ci ideea că individul, ca individ, este universalul. Hegel e notoriu prin teoria sa a universalului concret. Pe 13 octombrie 1806, cu o zi înainte de bătăliile în care Franţa avea să spulbere Prusia (Jena şi Auerstädt) şi la un an după ce Napoleon zdrobise Austria (Ulm, Austerlitz), producând astfel implozia milenarului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană (962-1806), Hegel se află la Jena, care tocmai fusese ocupată de francezi. Îl vede pe Napoleon, inspectându-şi călare trupele. Hegel are sentimentul că, în persoana Împăratului, vede chiar spiritul lumii, în carne şi oase. În această stare de spirit îi scrie prietenului său Niethammer: „L-am văzut pe împărat —acest suflet al lumii— trecând călare prin oraş pentru a-şi inspecta trupele; este într-adevăr un sentiment minunat să vezi un asemenea personaj care, concentrat într-un singur punct, stând călare, atinge marginile lumii şi o domină.”.De aici până la ideea că sunt oameni care rezumă epoci întregi sau exprimă în mod eminent anumite culturi ori naţiuni nu mai este decât un pas. Când Iorga sau Noica vedeau în Eminescu expresia integrală a sufletului românesc ori omul deplin al culturii române, ei gândeau ca Hegel, în termeni de spirit al lumii şi de universal concret, nu ca naţionaliştii, în termeni de superioritate etnică. Accentul, în sentimentul lor de generalitate şi sinteză, cădea pe faptul că anumiţi indivizi pot fi, ca indivizi, universalul.La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii şi al suferinţei irosite care lasă la îndemâna fiecărei naţiuni lovite şi călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Naţiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund şi înalt în civilizaţia naţiunilor lovite.Ţara noastră şi-a avut contribuţia ei la sminteala şi nebunia generale din al Doilea Război Mondial. Dar de pierdut, a pierdut mai mult decât şi-a imaginat, a ştiut ori a putut înţelege. Nu a pierdut doar teritorii: a  pierdut şi reuşita modernizării, şi momentul celei mai frumoase înfloriri sociale pe care o cunoscuse — şi-a pierdut cultura libertăţii şi şi-a pierdut sufletul. În

7

memoriile sale, Ion Negoiţescu scria: „România Mare se dusese de rîpă [suntem în 1940, după cedările teritoriale]. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvîntul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii” (Straja Dragonilor, 1994, pp. 194-5). Ce spune Negoiţescu aici este că noi nu ne-am spus cuvântul atunci când ceea ce este eroic şi tragic în istorie pretinde naţiunilor şi culturilor să îşi spună în mod obligatoriu cuvântul.Când am ieşit din comunism, parcă fuseserăm schimbaţi: uitaserăm să ne mai vorbim limba fără arţag şi cu consideraţie faţă de interlocutor; încetaserăm să mai pricepem spiritul civilizaţiei prin care înfloriserăm social şi moral în perioada interbelică; ne resemnaserăm să fim ciuntiţi, nu ne mai revoltam că eram umiliţi, furaţi şi minţiţi şi învăţaserăm la rândul nostru să ne umilim semenii, să îi furăm şi minţim; ajunseserăm să confundăm ideologia cu gândirea şi să i-o preferăm; în fine, deveniserăm incapabili să ne înţelegem reuşitele adevărate şi ne luam înfrângerile drept victorii, iar derapajele morale drept probe de inteligenţă.Am ieşit din război şi din comunism adânc dezbinaţi, împărţiţi între cei care îşi mai aminteau ori voiau să-şi amintească ce fuseserăm şi cei care uitaseră sau refuzau, cu obidă ori resentiment, să-şi mai amintească. Între noi rămăseseră destui oameni care purtau ori se străduiau să poarte cu ei firele continuităţii, fie dintre cei care supravieţuiseră, fie dintre cei care recuperaseră (ori se străduiseră să recupereze). Însă nu rămăsese nimeni neatins, adică întreg, cu adevărat întreg: nici cei reîntorşi din puşcării (în carnea cărora România veche fusese parcă ucisă în efigie), nici cei vechi şi adaptaţi, nici cei noi şi adaptaţi, nici cei conştienţi de falsitatea din jur şi care i se împotriviseră în interiorul adaptării şi supravieţuirii, nici cei care au reinventat trecutul ca să se acomodeze prezentului, nici cei noi care refuzau noul fără să poată accepta vechiul. Fireşte, mai erau cei fugiţi în afara ţării, cei care se refugiaseră fără să fie pătaţi. Pentru cei rămaşi în ţară, aceştia au urmat o linie de evoluţie care amintea cel mai bine de civilizaţia interbelică. Dar, cum s-a văzut cu atâtea alte prilejuri, supravieţuirea literei nu garantează conservarea spiritului: şi aici, supravieţuirea a însemnat o subtilă distorsiune a spiritului vechii civilizaţii româneşti, în care condiţiile nemiloase ale exilului, râca dintre refugiaţi, atomizarea şi ghetoizarea comunităţilor româneşti, precum şi mizeria morală a eşecului repetat şi-au avut partea de vină. Iar urmarea a fost că nici exilaţii nu rămăseseră cu adevărat întregi.

8

În aceste condiţii de pierdere şi irosire, îmi place să cred că Îngerul compasiunii s-a hotărât să păstreze pentru noi undeva, la adăpost şi de experienţa de eşec a exilului, şi de experienţa deformantă a lagărului în care fusese transformată ţara, pe cineva întreg. Pe cineva care să nu fie doar martor şi nici doar supravieţuitor; care să nu fie doar păstrător şi nici doar recuperator; nu doar excepţie şi nici doar regulă; pe cineva care să fi rămas întreg în sensul a ceea ce fusese civilizaţia sufletească a culturii ucise.Îmi place să cred că Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie a păstrat pentru noi, supravieţuitorii din ţară, pe cineva ca un „ideal-tip” (Idealtypus îi spunea Weber) ori ca un „universal concret” (konkretes Allgemeines îi spunea Hegel) ori ca o „idee-ideal” (idée-idéal îi spunea Kojève) în carne şi oase, capabil să întrupeze în chip viu şi neafectat de distorsiuni ceea ce fusese mai bun şi în acelaşi timp mai egal răspândit în civilizaţia socială, morală şi intelectuală a României interbelice. Şi că pe acest „universal concret” în carne şi oase Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, după prăbuşirea comunismului, pentru ca noi toţi să putem vedea cum am fi arătat într-o versiune a noastră mai bună: cum ne-am fi mişcat, îmbrăcat, purtat, îndreptat ţinuta; cum ne-am fi mirat, ridicat vocea, enervat, dres glasul, ţinut firea; cum am fi argumentat ori indignat; cum am fi ştiut să ascultăm, să formulăm judecăţi, să fim curtenitori, să polemizăm, să spunem adevărul în faţă; cum am fi ştiut să suferim, să iubim, să facem curte, să părăsim, să ne cerem scuze; cum ne-am fi scris cărţile proprii şi cum le-am fi citit pe ale altora; cu ce ton am fi ţinut conferinţe, cum am fi ştiut să povestim; cum ne-am fi iubit ţara, cum am fi criticat-o, cum ne-am fi privit semenii cu care am fi fost în dezacord - pe scurt, cum am fi fost dacă am mai fi ştiut ce însemna pe vremuri să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească, aşa cum ştiuseră interbelicii.Omul pe care Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie l-a ales pentru a fi martorul nostru inconturnabil, în acelaşi timp ideal-tip al civilizaţiei româneşti din interbelic şi universal concret al culturii noastre din epoca ei cea mai fertilă, a fost Neagu Djuvara.La şaptezeci şi trei de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în ţară, Neagu Djuvara era perfect fertil şi alegru, pregătit pentru o nouă tinereţe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, pasiune intelectuală şi o distincţie a civilizaţiei admirabile. Cine a avut ochi de văzut, a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit, a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi, nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferinţele irosite în istorie ni l-a adus, iar el şi-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne şi oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat şi european într-o manieră curat românească.

9

 Notă: Aceasta este varianta completă a textului apărut în volumul “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”

Pamfletul lunii: Sfârșitul lumii în 2016? Noi nu avem de ce să ne temem – România e cu 100 de ani în urmă! - de Alex  Veste buna pentru romani! Desi toata lumea e panicata de sfarsitul lumii, care, conform profetiilor mayase, anul acesta va cadea pe 8 noiembrie, noi putem sa stam linistiti dintr-un motiv cat se poate de simplu: Romania e cu 100 de ani in urma!-Asiguram populatia ca nu este niciun motiv de ingrijorare. De sute de ani poporul nostru se pregateste pentru acest eveniment si a luat din timp masurile strategice foarte eficiente.Astfel, in ingeniozitatea lor ancestrala, stramosii nostri au decis sa nu mai evolueze dincolo de Evul Mediu, tocmai pentru ca atunci cand celelelte tari se vor confrunta inevitabil cu problema sfarsitului lumii, noi sa fim pusi la adapost si sa mai avem de asteptat mult si bine…Presa straina estimeaza in mod eronat ca noi am fi cu 100 de ani in urma lumii civilizate.Va spun insa un mic secret! Adevarul e cu totul altul: suntem mult mai inapoiati decat cred ei!Deci rog inca o data populatia sa stea linistita caci situatia este sub control!Dupa estimarile noastre este mult mai probabil ca anul acesta sa ne confruntam cu o rascoala taraneasca, cu un atac al tatarilor sau chiar cu o epidemie de ciuma, decat cu sfarsitul lumii.Precizarea vine din partea purtatorului de cuvant al Inspectoaratului pentru Situatii de Urgenta si este de natura sa linisteasca naivii care cred tot ce citesc pe Internet.

10

Încă un pamflet al lunii: Când vorbește gura fără tine - de Andrei Pleșuwww.adevarul.ro/ 12 septembrie 2016

Domnul Călin Popescu-Tăriceanu, invitat sa comenteze numirea la Interne a dlui Dragoş Tudorache, a găsit de cuviinţă să adopte, de la înălţimea omului doi din stat, tonul aroganţei ofensatoare: dl Tudorache e un „nimeni“. „N-am auzit de el (…), nu este o persoană cunoscută.“ DE ACELASI AUTOR Două nedumeriri despre lumea românească de azi Iarăşi şi iarăşi Caragiale O noutate: preoţi ortodocşi şi revoluţionari Afirmaţia e amendabilă din mai multe puncte de vedere. Semnalez cîteva, în speranţa că dl Tăriceanu se va strădui mai mult, în viitor, să gîndească (atît cît se poate…) înainte de a-şi lăsa gura să vorbească singură. Expresia populară la care mă refer sugerează că, uneori, îndărătul cîte unei vorbe proaste, nu e, de fapt, nimeni: gura lucrează autonom, necontrolat, fără contact cu „centrul de comandă”. Dlui Tăriceanu i se întîmplă destul de des să-şi lase gura slobodă, să distribuie cuvinte dincolo de care nu pare să fie nimeni. Iată, din punctul meu de vedere, unde greşeşte celebrul nostru preşedinte al Senatului: 1. Comite o grosolănie. Un înalt demnitar ar trebui să fie mai rezervat cînd vorbeşte public, în termeni de măruntă deriziune, despre un ministru (fie el şi proaspăt numit). Am spus mereu că, dacă dl Tăriceanu are o calitate incontestabilă, aceasta e buna creştere. Dar nu e prima dată cînd educaţia lui de-acasă face loc moravurilor comportamentale dîmboviţene. E păcat! Cum păcat este şi că formaţia sa de băiat gigea nu a inclus şi ceva mai multă gramatică românească. 2. Confundă valoarea cu notorietatea. „Nu este o persoană cunoscută.” Dl Tăriceanu pare să creadă că „a fi cunoscut” e o dovadă de excelenţă. Fiecare dintre noi „cunoaştem” o mulţime de doamne şi domni (de la televizor, din parlament, din presă) a căror insignifianţă e definitivă. Şi spărgătorii de bănci, şi ucigaţii în serie şi violatorii ajung, uneori, foarte repede, la cote maxime de notorietate. La fel – evident în alt plan – şi marii manelişti, marii campioni, marile vedete de divertisment ş.a.m.d. În ce mă priveşte, îmi doresc de mulţi ani să nu mai văd pe scena noastră politică aceleaşi figuri obosite şi previzibile. Visez să apară la vîrf persoane noi, „necunoscute“, gata să mă surprindă, să aducă ceva aer proaspăt în exerciţiul funcţiei lor, dincolo de atmosfera stătută din jurul unor ”cunoscuţi” parlamentari cu multiple mandate şi cu prestaţie cvasi-nulă, dincolo de vechi figuri de partid mereu încîntate de ele însele, mereu prezente în diferite studiouri de televiziune cu aceleaşi platitudini, glumiţe şi obrăznicii. 3. Îşi ia sfera proprie de „cunoaştere“ drept criteriu garantat de evaluare. „N-am auzit de el.“ Nu vreau să-mi închipui cum ar arăta un plonjon inopinat în abisul de „informaţii“ deţinute cu autoritate de dl Tăriceanu. Putem şti oare cît de larg (sau de restrîns?) e inventarul de personaje de care politicianul nostru „a auzit“? Ideea

11

că cei despre care „n-am auzit“ eu trebuie evacuaţi prompt din competiţie e cam ţanţoşă… Cînd dl Tăriceanu a intrat în politică nu auzise nimeni de el (în afară, poate, de publicul revistelor de modă). Ca să nu spun că sunt gata să-i propun oricînd exigentului şef de Senat o listă de nume importante din diverse domenii, de care cu siguranţă domnia sa „n-a auzit“ niciodată, ocupat cum e cu automobilele, motocicletele şi treburile ţării. 4. Îşi dă singur cu stîngul în dreptul, stimulînd curiozitatea comparativă a publicului. Apar, imediat după declaraţia „boierească” a dlui Tăriceanu, cele două CV-uri ale „litigiului”. Paralela e stingheritoare. Pînă să împlinească 40 de ani, noul ministru de Interne a lucrat ca expert în mai multe servicii ale Comisiei Europene şi în administraţia ONU pentru Kosovo. În acest timp, dl Tăriceanu a fost, fireşte, mai „cunoscut“, schimbînd, la vedere, diferite fotolii demne şi vide. Dl Tudorache a făcut lucruri. Dl Tăriceanu a fost „reprezentativ“: poză bună, haine şic, gesticulaţie macro… 5. O dată mai mult, se dovedeşte un soldat cuminte al alianţelor sale lucrative. Jos cu tehnocraţii! Sus cu penalii! Dar fără mari subtilităţi, fără talent pentru machiaverlicuri, fără exces de inteligenţă. Prin 1990, sau 1991, un (fost) amic liberal mi-a propus să intru în PNL, cu foarte promiţătoare perspective. L-am refuzat. După PCR, îmi trecuse cheful să mai fiu „partinic“. Amicul a fost înţelegător. „Bănuiesc – mi-a spus el într-o scrisoare – că nu te prea atrag nici liderii noştri“. După care urma un mic portret al fiecăruia. În dreptul lui Tăriceanu stătea sintagma „frumuşel şi tont“. Îmi dau seama că, povestind asta, comit o mică indiscreţie şi că risc să fac aceeaşi greşeală ca aceea pe care i-o reproşez senatorului: o anumită jubilaţie ofensatoare. Pe de altă parte, eu nu am, pentru vorbele mele, răspunderea pe care o are al doilea om al ţării, iar „frumuşel şi tont“ are şi un ceva îngăduitor, aproape tandru, absent, însă, din formularea „e un nimeni!”În rest, continui să insist pentru efortul de a nu lăsa gura să vorbească de una singură, ca şi pentru prudenţa de a nu face politică fără intuiţie politică, fără doctrină, preferînd loialităţi de circumstanţă, loialităţii – nobile – a tradiţiei liberale. E drept, nici cei rămaşi în tabăra liberală nu par să mai aibă multe în comun cu propria lor tradiţie…

Din istoria României: Misterele scrierii folosite de strămoşii noştri: de la dovezile celui mai vechi scris din Europa la mitul alfabetului dacic - de Daniel Guțăziarul Adevărul 5 septembrie

Tăbliţele descoperite la Tărtăria, un sat de pe Valea Mureşului, sunt considerate dovezi ale celei mai vechi scrieri din Europa. Artefactele datează de peste cinci milenii, iar semnificaţia lor nu a fost descifrată. Şi alte ipoteze privind folosirea

12

scrierii de către strămoşii noştri au stârnit numeroase controverse.

Cele trei tăbliţe de lut descoperite în 1961 în situl de la Tărtăria datează de aproape 5.000 de ani şi au fost condiderate de unii arheologi cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din Europa. The New York Times anunţa descoperirea lor, într-un articol publicat în 1967, după ce ele au fost expertizate şi s-a stabilit veridicitatea lor. „Un mormânt din Epoca de Piatră aduce dovezi că formele primitive ale scrisului, inventate în urmă cu mai mult de 6.000 de ani, au fost aduse de migranţi din Orientul Mijlociu până în centrul actual al României, înainte ca scrisul să fie cunoscut în orice alt loc din Europa.  Mormântul din Epoca de Piatră a fost descoperit într-o movilă din apropierea satului Tărtăria, la 75 de mile de Cluj Napoca. Doar recent experţii care au studiat descoperirile au fost capabili să le includă într-un tipar.  Migraţiile preistorice din Orientul Mijlociu către pământurie fertile din Transilvania, acum provincie a României, au fost detectate întâi la Vinca, o aşezare de pe Dunăre, lângă Belgrad, Alte indicaţii ale migraţiei au fost descoperite mai târziu la Turdaş, un sat din Transilvania”, informa The New York Times, într-un articol dedicat tăbliţelor de la Tărtăria, publicat în 27 martie 1967. Misterul celei mai vechi scrieri Autorii articolului l-au intervievat pe dr. Nicolae Vlassa, de la Muzeul de Istorie din Cluj, cel care, în timp ce a efectuat cercetări la Tărtăria, le-a descoperit în cele mai vechi straturi ale movilei în care au avut loc săpăturile. „Am descoperit 26 de idoli din argilă, o brăţară, doi idoli de marmură (alabastru) şi cele trei tăbliţe de lut ars cu semne incizate şi simboluri care pot fi o formă primitivă a scrierii”, informa Nicolae Vlassa, în articolul din The New York Times. Două dintre piese erau găurite şi acoperite cu semne incizate, iar a treia păstra reprezentarea a unei scene de vânătoare a unei cornute, un simbol vegetal şi un altul neclar. „În timp ce idolii de alabastru puteau fi importaţi din insulele Mării Egee şi brăţara era realizată din os de Spondylus, un animal marin care trăieşte în Mediterana, o analiză chimică a tabletelor demonstra că ele sunt realizate din material local”, informa The New York Times. „Semnele pot fi inspirate dintr-o formă rudimentară de scriere, relata dr. Vlassa. El afirma că tăbliţele erau mai vechi decât cele inscripţionate asemănător care au fost descoperite în Creta, şi erau considerate ca primele dovezi ale scrierii din Europa, fiind datate între anii 2000 şi 1.800 î. Hr. Scrirsul a fost invetat în jurul anului 3.200 – 3.000 î. Hr. în Irak, menţionau jurnaliştii americani şi se credea că au fost adus în Europa prin Creta. Observând similitudini între tăbliţele găsite la Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.Hr., Nicolae Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană. „Desoperirile  arheologului Vlassa de la Tărtăria par să arate că deşi primele scrieri din Vest nu s-au răspândit din Transilvania, aşezările din Epoca de Piatră unde era cunoscut scrisul au existat aici înainte de cele din Creta”, informa The New York Times. Datările efectuate de dr. Vlassa asupra tăbliţelor au fost confirmate de profesorul Adam Falkenstein de la Universitatea Heidelberg, o autoritate în domeniu, încheiau autorii articolului. Controversele scrierii Folosirea scrierii de către populaţiile antice care au locuit în

13

actualele ţinuturi ale ţării stârneşte controverse. Ipoteze despre folosirea scrierii din cele mai vechi timpuri pe teritoriul ţării noastre au fost susţinute de mai mulţi istorici. Bogdan Petriceicu Haşdeu afirma în volumul „Istoria critică a românilor” (1873 - 1874), că geţii aveau un  alfabet propriu. Istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu susţineau la rândul lor că dacii cunoşteau scrisul, însă doar elitele îl foloseau. „Dragostea de literatură şi în special de muzică şi poezie a Daco-Geţilor era de altfel străveche. Aristoteles ne-a păstrat ştirea că «Agathyrsii», adică Dacii din Munţi, versificau legile lor şi le cântau spre a le ţine bine minte pe de rost”, completa istoricul Vasile Pârvan, în lucrarea sa Getica. Alţi istorici bazându-se pe lipsa dovezilor scrisului şi pe mărturiile autorilor antice, susţineau că strămoşii noştri nu foloseau scrierea. „Ştim sigur că tracii şi ilirii din perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti (Russu 1967). Semnificativ este în această privinţă pasajul istoricului Aelianus: la vechii traci nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Limba ilirillor o cunoaştem tot indirect, din fragmentele ce au rămas întâmplător în scriere greacă sau latină. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar li putut exista, teoretic vorbind, sisteme de scriere — autohtone ori importate —, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria, datînd cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”, concluziona lingvistul Ariton Vraciu, în volumul Limba daco-geţilor. Timişoara: Editura Facla (1980). Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit unor oameni de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice.

Memorii: Ultimele zile ale lui George Enescu (19 august 1881 - 4 mai 1956)

 A fost singurul muzician roman caruia i se poate aplica fara nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor si un exceptional profesor de muzica, Enescu e azi pentru lumea intreaga o personalitate uriasa. Numele lui rostit cu veneratie in Occident ne-a redat mandria de a fi romani. Din pacate, Enescu a parasit Romania in 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vietii sale, marcati de boala si de un dureros exil sufletesc, raman, astazi, pentru cei mai multi romani, un mister. Unde, cum, cand si de ce a murit Enescu? Un dialog cu

14

muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, in viata si opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din tara? Stia ca nu se va mai intoarce?

- Enescu a parasit Romania in toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie sa plece, era foarte legat de locurile lui. Daca a facut-o, a facut-o pentru ca se instaurase regimul comunist si incepuse sa anticipeze dezastrul care va urma. Calatorise mult, statuse de vorba cu prieteni din Occident, care l-au pus in garda. Si Maruca Cantacuzino (sotia lui) fusese sfatuita discret sa se retraga, ca aristocratia nu e deloc bine vazuta de noii veniti la putere. Decizia sa emigreze au luat-o in 1946, in urma unei discutii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul sau, care i-a intermediat azilul politic in Statele Unite. Plecarea din tara a fost pregatita in detaliu, dupa intoarcerea lui Enescu din turneul tinut in URSS. Inca din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casa, impreuna cu alte bunuri de valoare, semn ca stia ca nu se mai intoarce. A plecat cu o viza de Statele Unite, acordata de Petru Groza, si cu pasaport diplomatic, cu drept de prelungire automata, imbarcandu-se intr-un vapor la Constanta. Trebuie sa fac aici o paranteza si sa spun ca Enescu a respins cu indarjire toata viata lui ideea de a se urca in avion, preferand obositoarele calatorii prin Europa cu trenul. In fine, la plecare, toata lumea a crezut ca Enescu si Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo sa ajunga la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totusi, Enescu s-a dus pana in Statele Unite, unde a si ramas trei luni de zile. Dar, fiindca nu a reusit deloc sa se adapteze, si-a facut iar bagajele si s-a intors definitiv in capitala Frantei.

- Ciudat este ca in vara acelui an, Enescu semneaza un testament in care cere, nici mai mult, nici mai putin, sa fie ingropat la Tescani, impreuna cu sotia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supozitiile plecarii definitive. Si totusi, actul acesta, in care Enescu isi exprima dorinta de a fi inmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinta avocatului Romeo Draghici, bun prieten de-al sau, care a vrut sa-l scuteasca pe muzician de o posibila confiscare de catre comunisti a casei si pamanturilor Marucai Cantacuzino. Din pacate pentru romani, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

AP - Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

- Dupa casatoria lor din 1938, Maruca si Enescu au locuit in cladirea din spatele Palatului Cantacuzino, care ii ramasese Marucai dupa moartea sotului ei, Misu Cantacuzino. Enescu a preferat odaile mai linistite si mai modeste din spate. Il deranja monumentalitatea palatului, unde sotia sa tinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Draghici, sotii Enescu au donat resedinta aceasta luxoasa Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor. Erau constienti ca, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Draghici s-a luptat insa foarte mult ca, imediat dupa donatie, s-o transforme in Muzeul Enescu, pentru a o proteja in felul acesta.

Maruca Cantacuzino. Urata, dar adorata 

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totusi un exil, un loc in care s-a dus fortat de

15

niste imprejurari. Timpul i s-a scurs dand lectii de vioara si compozitie, tinand conferinte, concertand. Sigur ca s-a adaptat la viata frantuzeasca, pentru ca era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate in cercurile inalte ale Parisului, avea maniere, era placut la vorba. Dar pot banui ca, pe undeva, l-a ros sentimentul izolarii si al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca in Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase si o vila, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o data pe an, isi invita prietenii. Era o casa mare, cu un pian in sala de muzica, cu peretii incarcati de tablouri. Avea un Grigorescu, dar si un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese in limba germana, cu cerneala aurie: "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani". Avea si o intendenta frantuzoaica, o femeie extrem de devotata, care ii pastrase in timpul celui de-al doilea razboi mondial o buna parte din manuscrisele autografe. Din marturiile care au ramas despre aceste intalniri, iese la iveala un Enescu jovial si primitor, un om care nu discuta politica niciodata, care spunea bancuri si anecdote, care nu amintea niciodata despre muzica lui, insa vorbea cu o bucurie enorma de muzica romaneasca, in care avea o incredere nestramutata. Vorbea si despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, il critica usor pe Mozart, pe care nu-l gasea destul de consistent, dar se pleca in fata capodoperei sale, "Don Giovanni". Si vorbea foarte mult despre Moldova lui natala, despre satul romanesc, despre "Amintirile din copilarie" ale lui Creanga. A fost un patriot adevarat. Daca nu ar fi fost atat de bolnav, s-ar fi intors, cu siguranta, in tara.

- Credeti ca ceva din radacinile lui romanesti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut si in muzica lui?

Un moldovean bland si sentimental 

Formula-as.ro_300x250_AP

- Fara indoiala! Suita "Amintiri din copilarie", Suita a III-a simfonica, Sonata in caracter popular romanesc, Sonata pentru pian si violoncel sunt doar cateva din piesele inspirate de tinuturile lui natale. Se spune ca moldovenii sunt molcomi, blanzi, sentimentali si foarte afectuosi. Ei bine, exact asa era si Enescu. Avea modestia si bunatatea omului din popor, dar avea si hazul si umorul sanatos al unui Creanga. Era un

foarte bun cunoscator al poeziei romanesti, el s-a format in ambianta culturala a Moldovei de odinioara. Si toate aceste daruri erau strabatute de un fior de spiritualitate adevarata. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunostea sarbatorile religioase si insemnatatea lor si care mergea la biserica. Suficient sa amintesc ca in familia lui toti inaintasii barbati fusesera preoti. Mostenirea aceasta spirituala a tasnit insa la el intr-un mod inegalabil de a face muzica.

- I-au adus anii petrecuti in capitala Frantei recunoasterea occidentala pe care o merita?

- Din pacate, Enescu n-a avut parte de recunoasterea totala pe care o merita ca mare compozitor, decat dupa moarte. Pana la aparitia operei sale, Oedipe, in 1936, trecea in Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist si un exceptional pianist. Era, de asemenea, recunoscut si ca unul din cei mai buni profesori de vioara din lume. Mari violonisti ai lumii s-au zbatut sa lucreze cu el. Avea recunoasterea acestor talente, dar se plangea, adesea, ca toata lumea il socoteste doar un simplu violonist. Il durea lipsa confirmarii ca mare compozitor. Si totusi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

16

Printre umbre

- Cand a izbucnit boala lui? Intr-o fotografie facuta in Gara din Londra, in 1950, il vedem deja cocosat de chinurile spondilozei.

- Inca de la plecarea din tara il supara grav coloana vertebrala. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla incovoiat ca un echer, iar cand iesea in oras, se sprijinea adesea de prietenii sai. In 1950, la Londra, in timpul unui concert, a facut un accident cerebral si a cazut de pe podium. Cei prezenti i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a inchiriat rapid un avion ca sa-l duca la Paris. E singura oara cand a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca sa-i faca pe ceilalti sa inteleaga ca are inca mintea intreaga, a fluierat temele lucrarii lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, intr-o clinica unde a fost reanimat. De atunci, sanatatea lui s-a degradat vizibil, luna de luna, pana in iulie 1954, cand, in timpul unei lectii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumatate. Se afla in apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a parasit insa nici in ultima clipa. Vrand sa comunice cu prietenul sau devotat care venise in vizita, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucatica de hartie: "Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii".

- Il incercau, probabil, si gandurile sumbre ale sfarsitului. Nu a fost tentat sa se intoarca sa-si revada tara?

- S-ar fi intors, cu siguranta, daca ar fi putut. In 1951, Statul roman a dorit sa-l aduca la Saptamana Muzicii Romanesti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat sa patroneze sarbatoarea, dar a solicitat ca Academia Romana sa reprimeasca printre membrii inaltului for pe "epuratii" Dimitrie Gusti si Constantin Radulescu Motru, iar Ministerul de Interne sa o elibereze din inchisoare pe sotia compozitorului Mihail Jora. Bineinteles ca aceste lucruri nu s-au intamplat. Sa nu uitam ca erau anii 50, anii cumpliti ai sovietizarii. Prin urmare, Enescu le-a raspuns intr-o depesa foarte politicoasa ca, intrucat starea de sanatate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o alta activitate in afara celor pur mentale si ca, intrucat e nevoit sa petreaca zile intregi nemiscat in pat, ii este absolut imposibil sa calatoreasca spre Romania. Apoi, nu e de neglijat nici influenta Marucai, care nu a dorit sub nici o forma intoarcerea in Romania comunista. Mai tarziu, chiar inainte de moarte, prin 1954, a primit in vizita o delegatie romaneasca. Printre membrii ei se aflau prof.

Yehudi Menuhin canta pentru Enescu Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea si dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei avand chiar misiunea de a-l convinge sa se intoarca in tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de Romania sau mai tinea legatura cu tara?

- Tinea o stransa corespondenta cu maestrul Jora, cu care se si inrudea, de altfel, si cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Draghici, avocatul lui, devenit intre timp si muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Romania si pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era in foarte stransa legatura si cu romanii stabiliti in capitala Frantei.

17

De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o stransa prietenie. In ultima faza a bolii, cand ii tremura mana prea tare si nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta sa transcrie unele nuante in partituri si chiar sa termine lucrarile, cand el nu va mai fi. Foarte apropiat ii era si pianistul roman Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratica din Moldova, cel care i-a inchis, ultima data, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasa, ci intr-o camera de hotel, un amanunt putin cunoscut, chiar de specialisti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar inaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindca starea de sanatate i se inrautatise considerabil, Marcel Mihalovici si cu Yehudi Menuhin au complotat sa-l instaleze la Valee aux Loups, in fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin si-a asumat toate cheltuielile si s-a ocupat pana si de instalarea unui pian. Numai ca Enescu a refuzat delicat, caci ar fi insemnat sa plece acolo fara sotia sa. Mai tarziu, tot Menuhin a vrut sa-i instituie un fel de pensie viagera, stiindu-se faptul ca nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari castiguri. Dar si pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totusi, fiindca sanatatea i se agrava tot mai mult, ca sa se poata bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmiera, mancare gratuita si altele, Enescu a fost mutat din locuinta personala din Rue de Clichy 26 (care nu avea decat doua camere mici si o baie pe care o foloseau si ca bucatarie), intr-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei romani, care il luasera in proprietate, aducandu-l la categoria de 4 stele.

Dupa atacul cerebral Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la strada, in apartamentul cu nr. 40, care avea doua camere mari, hol si sala de baie. Impresionat de suferinta lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispozitie gratuit, i-a asigurat si personal auxiliar, ba, fara stirea lui Enescu, i-a platit si consultatiile medicului cardiolog. Se spune ca infirmiera - romanca - era platita de insasi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fara stirea lui. In camera, prietenii i-au adus un pian cu coada, la care insa Enescu n-a putut niciodata sa cante. Ii cantau insa aproape toti cei care il vizitau, ca sa-i mai

aline suferintele.

- Cum va explicati fascinatia extraordinara pe care a exercitat-o toata viata maestrul asupra mai tanarului Yehudi Menuhin?

- In 1926, la Paris, micul Menuhin, in varsta de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lectii. Dupa ce l-a ascultat cantand Simfonia spaniola de Lalo, Enescu a exclamat: "Ce naiba vreti sa-l mai invat?" Si s-a intors in tara. Familia Menuhin, sosita de peste ocean, isi dorea insa atat de mult aceste lectii, incat si-a luat casa la Paris pentru a-l astepta pe Enescu sa revina din Romania. Curand, au inceput lectiile la Bellevue. Lectii pentru care Enescu nu a luat niciodata bani. Nu gresesc daca as spune ca intre ei se infiripase o relatie de-a dreptul parinteasca. Menuhin a fost "copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porti muzicale, ci i-a si dezvaluit o lume fabuloasa, mustind de spiritualitate: l-a chemat in Romania, de care Menuhin a ramas definitiv fascinat. 40 de ani mai tarziu, Menuhin a scris o carte despre experienta lui romaneasca. Dar ca sa intelegem mai bine ce a insemnat Enescu pentru el, iata propriile cuvinte: "Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa, parul negru, intreaga faptura, afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o

18

incandescenta care depasea tot ceea ce intalnisem pana atunci." I-a purtat o netarmurita dragoste si l-a sprijinit enorm in ultimii ani ai vietii. Nu cred sa existe un exemplu mai puternic de devotament si daruire in relatia maestru-discipol in toata istoria muzicii.

Sobita cu petrol

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Stia ca nu mai are mult de trait?

- Cu 36 de ani inaintea mortii, Enescu a avut o stranie premonitie, pe care o povesteste Zoe Camarasescu in "Amintirile" sale. Venise obosit si infometat sa supeze la tante Olga Duca, era cam frig in salon si se aprinsese o sobita cu petrol. Intinzandu-si mana sa se incalzeasca si parca avand o viziune, a spus: "Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux". "Voi sfarsi si eu la fel, batran, paralizat, senil". Si totusi, a ramas lucid pana in ultima clipa. In seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a intrebat, in soapta, in camera de alaturi: "Est-ce qu'il est encore lucide?". "Mai e lucid?". Enescu a auzit si a facut imediat un calambur, raspunzand "Luci..de Lammermour", adica "Lucia de Lammermoor" (opera de Donizetti). Putin dupa aceea, in dimineata zilei de 4 mai, a inchis ochii.

- Cine l-a vegheat pana in clipa mortii?

- In clipa in care a murit, inauntru nu era decat infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, ca in ajunul mortii, a trecut sa-l vada si Regina Belgiei. A murit noaptea si nu a avut lumanare aprinsa la capatai.

- Cum se explica absenta celei pe care a iubit-o atat: sotia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a ingrijit de el niciodata, pretextand ca ea nu se pricepe la ingrijiri medicale si nici la gatit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cat a iubit-o Enescu pe ea. Sa nu uitam ca, inca de cand se iubeau fatis, in ciuda casatoriei sale cu Misu Cantacuzino, ea s-a incurcat cu Nae Ionescu, ranind grav sentimentele lui Enescu.

Ultimii ani Iar de casatorit cu el s-a casatorit doar dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de automobil. Avea o fire mondena, materialista, dornica de patrundere in cercurile inalte. Enescu a iubit-o, insa, fara margini.

- In incheiere, sa mai elucidam un mister. Se spune ca trupul neinsufletit al lui Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani, de la Hotel Atala. E adevarat?

- E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei. Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeasi

19

"stradela" cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost roman! Fotografii din colectia lui Viorel Cosma (după www.formula-as.ro nr. 968 din 2011)

 

Poezia ploilor

Ana Blandiana: Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,Innebunitele ploi si ploile calme,Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,E urit si poate nici nu e adevarat,Dar lasa-ma atunci cind ploua,Numai atunci cind ploua,Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca plouaSi-mi sta bine cu franjurii ploii in par,Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vintSi rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tuEsti departe plecat si eu te astept,Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa asteptSi totusi astept.E-n aer miros de dragoste viu,Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,Toti trecatorii sint indragostiti,Si eu te astept.Doar tu stii -Iubesc ploile,Iubesc cu patima ploile,Innebunitele ploi si ploile calme,Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei.

20

Nichita Stănescu: Ploile în luna lui Marte

Ploua infernal,si noi ne iubeam prin mansarde.Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau in luna lui Marte.Peretii odaii eraunelinistiti, sub desene in creta.Sufletele noastre dansaunevazute-ntr-o lume concreta.O sa te ploua pe aripi, spuneai,ploua cu globuri pe glob si prin vreme.Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,mie-mi ploua zborul, cu pene.Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-milasasem in lume odaia.Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,cine-s mai frumosi: oamenii? ploaia?Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,si noi ne iubeam prin mansarde.N-as mai fi vrut sa se sfirseascaniciodata-acea luna-a lui Marte.

Ion Minulescu: Ploaie urbana

lui Corneliu MoldovanuPloua!In orasul nostru romanescPloua asa cum stim cu toti ca ploua —Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japonezaPietonii pe trotuare se raresc,O trasura cu un “Chrysler” in viteza,Trec in sens inversSi se ciocnescIar un popa cu sutana nouaSta lipit de chioscul de ziare,Ca un Crist de abanos intr-o vitrinaPlina

21

Cu tot felul de obiecte rarePlouaSi-n orasul nostru ploaia canta,Canta ca un fonograf stricatDe trei zile si trei nopti, neincetat,Un tenor cu vocea falsa se framantaSi pe strazi,Si-n curte la palatUn tramvai se-ntoarce de la gara,Si-n tramvaiul plin de pasageriToata lumea canta-n cor pe dinafara,Ce-a cantat si ieri,Si-alaltaieri

Ploua!Si-n orasul nostru romanesc,Bantuit de gripa si ftizie,Tinerii fumeaza si tusesc,Iar batranii dor m in vesnicie,Ca solutiile puse-n (paranteza)Ploua “gris” ca-ntr-o estampa japoneza.

Mircea Ivănescu: Grădina în ploaie

Fragii bolnavi — in primul rand, cerul bolnavsi care arunca luminiscente mortuare pe fetelecelor din jur — ( si tu esti la mijloc, si ostretelegardurile dinspre cararea pravalita spre apa puhavbolborosind, dincolo nu-ti mai ascund spaimape care o ai despre locul acesta de putreziciune si lespeziascunse prin iarba batuta de vant ). Arborescenteabia verzi si leganate dar stravezii-mi se agata de haina

la fiecare pas. Nu mai e cu putinta nimic.Pana la urma va incepe sa ploua. E frigSi cerul pe care-l inscriu, ocolind cu gandurile impure

22

tufisurile spre fundul gradinii — e zadarnicNimeni nu e ascuns acolo — e doar un harnicsimtamant de zadarnicie care starneste umbre.

George Topârceanu: Noapte în ploaie

O, doamne! Ploaia-n noaptea astaNe strica fara mila rostul.Dar colo jos, intr-o capitaDe fan, gasi-vom adapostulStam bine-asa, sub bolta moale,Cu fruntile alaturateCa doi copii cuminti. Ne-mbataMirosul florilor uscate.De peste deal abia s-audeUn ropot repede-n paduri,E ploaia Pan’ la noi deodataAjung razlete picaturi,Si tot mai dese cad. Un fulgerTaria norilor despicaVuinid departe-n munti. IubitaS-a strans la pieptul meu cu frica.Simteam atunci viata caldaCum tremura ca o vapaieDe foc nestins, in trupul tanar,Sub haina umeda de ploaieCum norii-ntunecau seninulNemarginirilor albastre,O noapte dulce-nvaluiseLumina gandurilor noastre.Dar n-a fost patima nebunaCu ganduri risipite-n soapte, A fost un vis frumos Si ploaiaCurgea cu ropot lung, in noapte.

..

..La rasarit incet s-aprindeVapaie rece de rubin

23

Cand printre norii rupti s-arataFerestre mari de cer senin.

Nina Cassian: Muntele de dragoste

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!În geam, în mâini, cerul mare spărgea!Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea –Noi amândoi umpleam toată odaia.Noi amândoi. Era vânt. Nu era.(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,Unul în abruptul frig al altuia.Mai plouă şi acum – auzi? – în grup de munţi.(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)Pasărea asurzitoare, ciocul de tablăCrestează pe stâncă fosila ei slabă.Unde suntem acum? În gaura frunţii?Fără noi doi, înnebunesc munţii!

10 (zece) punkte: Ion Luca Caragialewww.LaPunkt.ro

1. IL Caragiale: “O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere.”

2. Un site dedicat marelui scriitor cu un conținut foarte bogat: http://www.ilcaragiale.eu/

3. IL Caragiale: “cartea de citire bună, în vârstă fragedă, este poate una dintre împrejurările cele mai hotărâtoare ale vieţii unui om. Multe cariere intelectuale nu se datoresc altei împrejurări decât unei cărţi

24

căzute la vreme în mâinile unui copil, tot aşa precum umbra multor stejari seculari se datoreşte întâmplătoarei căderi a unei ghinde pe pământ prielnic.”4. PetițiuneToma Caragiu şi Dem Rădulescu - Petiţiune de I.L. Caragiale

<div class="player-unavailable"><h1 class="message">An error occurred.</h1><div class="submessage"><a href="http://www.youtube.com/watch?v=ksbIJI2arget="_blank">Try watching this video on www.youtube.com</a>, or enable JavaScript if it is disabled in your browser.</div></div>5. Au existat multe controverse cu privire la data sa de naștere. S-a spus că ar fi fost născut fie pe 29 ianuarie, fie pe 30 ianuarie. Singurul document oficial care vorbește despre data nașterii lui Ion Luca Caragiale menționează însă data de 1 februarie: “”La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.””6. Ștefan Cazimir: “„nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc”7. IL Caragiale: “Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” & “Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! A ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franţuzesc; apoi o bate vântul nemţesc: noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri i s-ar stârpi soiul. Şi ar fi păcat de ea fiindcă (nu că o laud eu), îngrijită, cu flori frumoase şi ce rod sănătos ar da această voinică buruiană dispreţuită, cu care de veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni! Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare şi, drept îngrijire, chip şi seamă, şi spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris şi de tipar; şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo; căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta rea prin aşa-numitele „metode moderne”.”

25

8.Vizită:

Vizita I L Caragiale 1952

<div class="player-unavailable"><h1 class="message">An error occurred.</h1><div class="submessage"><a href="http://www.youtube.com/watch?v=nbdNXbFHFBs" trget="_blank">Try watching this video on www.youtube.com</a>, or enable JavaScript if it is disabled in your browser.</div></div>9. În martie 1912, cu trei luni înainte de a muri, a refuzat subscripția publică propusă de Constantin Rădulescu-Motru pentru a i se oferi o recompensă națională.10. IL Caragiale: “O picătură de rouă ce cade din înălţimi reflectă în pereţii ei tot văzduhul; ceea ce e fără margini în afară se adânceşte înăuntrul ei, afundându-se fără margini. Aşa e şi sufletul omenesc, o oglindă sferică, având în adâncimea ei o conştiinţă; de aceea minunea fără margini, de afară, ne interesează mai puţin decât minunea dinăuntru, tot aşa de fără margini.”

Cronica gastronomică: Oralitatea bucatelor- de Matei PLEŞUAparut in Dilema veche, nr. 558, 23-29 octombrie 2014

- argument -Cît de în serios poţi lua disputa pentru întîietate dintre cîrnatul românesc şi cel turcesc, ori dintre cel german şi cel britanic, francez sau italian, cînd

cîrnatul – fie şi în forma sa iniţială de sîngerete (stomac de animal umplut cu sînge şi slănină) – e pomenit deja în Odiseea? „Întocmai cum pe un jăratic mare / Un om roteşte pîntecul de capră / Ce-i împănat cu sînge şi grăsime, / Voind mai iute carnea-i să se frigă, / Aşa în pat se tot sucea Ulise“ (Odiseea, Cîntul XX). Există un grad de originaritate şi universalitate al anumitor bucate, care face ca disputa relativ recentă privind specificul local să pară superfluă. Să întrebi cine a inventat astfel de mîncăruri ancestrale –

26

fierturi, tocături, umpluturi – e la fel de inutil cu a întreba, de-a dreptul, cine a inventat mîncarea.Bucatele şi limbile sînt deopotrivă „de-ale gurii“. Şi, la fel cum fondul comun indo-germanic al celor mai multe limbi europene nu diminuează particularitatea, specificul fiecărui idiom în parte sau, aşa cum influenţele şi împrumuturile din slavă, turcă sau franceză nu fac din română o limbă mai puţin romanică, tot astfel, sarmaua orientală, mămăliga din mălai latino-american sau chifteaua turco-persană nu transformă bucătăria românească într-o pastişă, într-un amestec depersonalizat de gusturi împrumutate; măcar pentru simplul fapt că sarmaua românească are un cu totul alt gust decît cea turcească. Originea exogenă nu anulează în mod necesar specificul local.Se poate totuşi spune că bucătăria românească are (asemenea ţării), în mai mare măsură decît altele, vocaţia de a fi sedusă, cucerită, influenţată. Are – ca să o spunem frumos – o natură feminină… ceea ce, în materie de restauraţie şi ospitalitate, nici nu e atît de rău.Bucătăria românească poate fi abordată în două variante: cea soft-urbană, a unei Sanda Marin, în care avem de-a face – cu excepţia unor superbi cozonaci moldoveneşti din peste o sută de ouă – cu versiunea românească a unui vast meniu generic-european; sau varianta hard-rurală, în care plonjezi, asemenea lui Radu Anton Roman, în particularul inepuizabil, exploatezi micro-specificul regional, anecdota locală şi ajungi la bestiarul inclasabil al unor bădărăi, bitoci, bobeli, bocăneţi, boţi, borîndăi, pentru a rămîne la litera „B“.Pe de altă parte, ceva e şubred, din capul locului, în sintagma „specific naţional“. Mai mult decît naţional, specificul este regional. N-ai să vezi, bunăoară, în Germania, restaurante „cu specific german“, cum abundă la noi cele „cu specific românesc“, încă din vremea cînd altele nici nu existau. Găseşti, desigur, localuri cu specific bavarez, renan, saxon, turingian, berlinez etc.În sfîrşit, cu cît privim mai de departe, dintr-o perspectivă spaţio-temporală mai amplă, cu atît se estompează culoarea locală a unei bucătării, în favoarea originilor comune, străvechi şi nebuloase. E o chestiune de transfocare. Din perspectiva bună, de la distanţa potrivită, echilibrul, buna convieţuire, armonia dintre specificul local şi originea îndepărtată devin vizibile şi convingătoare.Ilustraţie realizată de Ion BARBU

Proză scurtă: Dactilografa - de Radu Părpăuţă

27

www.liternet.ro/ atelier 29.08.2016

Dactilografa avea o moacă de parcă tocmai înghiţise o muscă. Impresia era accentuată şi de un neg negru de pe faţa ei, ca şi cum o muscă s-ar fi aşezat drept sub nasul ei. Mai avea şi un coc de ăla "cu sarmale", cum purtau multe femei pe atunci, pieptănătură care pe mine mă scotea din sărite prin mahalagismul ei, cum mi se părea.

Mă trimiseseră aici să-mi copiez actele: Mergeţi pe Cuza Vodă, e aproape, găsiţi uşor birouaşul. Da, am găsit uşor birouaşul - o cămăruţă cam de doi jumate pe doi jumate, plină de fum, fiindcă dactilografa fuma îndîrjit, ţinea ţigara mereu în gură, ca un soldat sovietic eliberator, care trece, morfolind chiştocul de mahorcă dintr-un colţ în altul al gurii, prin foc, prin şpăgi, prin mii de baionete, do Berlina! Nu ştiu ce noroc am eu, domnule, dar dau mereu peste fumătoare. Am lucrat odată într-un birou cu şapte doamne şi domnişoare, eram ca un paşă, singurul bărbat, dar şi singurul nefumător. Vai de zilele mele! Am să vă povestesc altă dată. Aşa că, atunci cînd m-am cunoscut cu viitoarea nevastă, una din primele mele întrebări a fost: "Fumezi?" "Nu." "Nici măcar aşa cîte o ţigăruşă pe la petreceri?" "Nu." Am răsuflat uşurat. Habar nu are ea, sărmana, că atunci i-a trecut glonţul pe la ureche. Dacă fuma...

Aşa că în cămăruţa dactilografei era un fum, domnule, cum să-i spun... des... compact. "Să-l tai cu cuţitul" e o imagine prea palidă pentru aşa fum. Puteai să-ţi afumi slănina fără probleme la el. Cred că aşa trebuie să fi arătat ceaţa în dimineaţa aceea de ianuarie la Podu Înalt, atunci cînd Fănică cel Mare şi plăieşii lui au spîrcuit o samă de turci. Da, bine zis ceaţă, fiindcă era un fum de ăla lipicios, scîrbos, ca din filmele englezeşti cu detectivi în haine de tweed şi cu tineri furioşi (după atîta fum, normal că erau furioşi); sau cum era în Gaslight, cînd Charles Boyer voia s-o facă nebună pe Ingrid Bergman, iar ea avea nişte priviri tulburătoare, de îngereasă, pe care nu le poţi uita. Ehei, uite-s ceţurile de altădată, domnilor?

Din fum se auzea gîngăvitul lui Ceaşcă dintr-un difuzor, cum că sîntem putrezi de bogaţi, frate, avem atîtea capete de vite, de bubaline (n-am prea ştiut niciodată ce-s bubalinele astea), caprine şi ovine, iar păsările din gospodăriile populaţiei sînt "practic nelimitate", aşa zice Gîngăvitul, şi cum că trebuie să-i depăşim pe americani la cap de vacă furajată. Dar n-am ascultat pînă la capăt gîngăvirea "de o deosebită importanţă teoretică şi practică", fiindcă dactilografa a terminat ceea ce avea de ţăcănit la maşină şi m-a întrebat, schimbînd ţigara în celălalt colţ al gurii:- Căsătorie, nu?

28

- Da, dar de unde ştiţi?- Eah, - face un semn din mînă, adică "ştiu eu" - pe toţi îi ştiu. Dacă vine una năucită, plînsă şi şoldită vai de capul ei! oftînd, cu un gentălău plin de pînză pentru poduri la înmormîntare (în vreme ce vorbea, imita persoana respectivă), ştiu: pentru deces. I-a murit bărbatu'. Dacă vine unul nervos, fumînd ţigară de la ţigară, cu şapca dată pe ceafă (îl imită), fiindcă a tras un şnaps din cauza asta, bărbaţii aşa fac la chestii din astea, şi e puţin parfumat, ştiu: pentru divorţ. Dacă vine unul aşa ca dumneata - zîmbăreţ, elegant, cu mîinile-n buzunare şi cu capu-n nori, ba uită să-mi dea şi actele, atuncea ştiu: pentru căsătorie. Şi tot aşa...

De-abia atunci îmi dau seama că, într-adevăr, uitasem să-i dau actele. Îi întind actele care trebuiau copiate, iar ea începe să bată la maşină. Acum parcă o privesc cu alţi ochi. Şi fumul din cămăruţă parcă s-a mai rărit. Numai Scorniceşteanul gîngîveşte în continuare despre legătura indestructibilă dintre partid şi popor, "popou" pronunţa el, legătură care face şi drege. Dactilografa deschide un gemuleţ din stînga ei şi strigă cu glas răguşit, de fumătoare înrăită:- Mia!

Dintre mormane de dosare şi bibliorafturi căcănii la culoare apare o fată. Are o căciuliţă de blană ascuţită, pomeţi ridicaţi şi ochi rotunzi, clipind trist, ca o prinţesă tătăroaică vîndută pe trei tabunuri de iepe bune de lapte unui han gîfîind de şunci şi de podagră.- Mia, mai dă-mi una, zice dactilografa.- E-a treia pe ziua de azi, doamna Nela, zice tătăroaica aducîndu-i cafeaua.- Ştiu, dragă, da' m-a nevrozat ăsta, şi dactilografa arată cu degetul spre difuzor. Cică nuş'cîte vaci, nuş'cîte. Parcă-s de la mă-sa din ogradă! Ştie el, boul, cum se creşte o vacă? Vaaai, să stea la coada ei, să calce în baligi, aşa aş vrea să-l văd!

Eu şi Mia tăcem mîlc. Pe vremea aceea oamenii nu prea vorbeau slobod chestii din astea. Erau mai cu fereală. Eu, de pildă, nu vorbeam decît cu mama şi cu Ionel, prietenul cu care făceam naveta. Dar nu la servici, Doamne fereşte, numai în autobuz. Ne mai răcoream şi noi.

Doamna Nela începe iarăşi să bată la maşină, oprindu-se din cînd în cînd şi sorbind din ceaşcă. Mai intră un client. Sîntem doi pe două scaune. Dacă ar intra al treilea, ar trebui să aştepte în picioare. Ghidat de explicaţiile dactilografei îl apreciez pe noul client: pentru divorţ. Fumul se îndeseşte din nou. Ceaşcă gîngăveşte iar cum fac şi dreg partidul şi popoul.- Da, da - comentează tare doamna Nela scuipînd ţigara din gură - ca pula şi cu pizda. Dumnezeii mă-ti!

29

Noul client rămîne înlemnit. Eu începusem deja să mă acomodez cu stilul doamnei Nela.

În fine, actele copiate sînt gata. Mulţumesc, plătesc. Aş fi vrut să-i sărut mîna doamnei Nela, dar n-am îndrăznit - era prea cătrănită. Îmi pare rău că n-am făcut-o.

În urma mea reuşesc să mai aud o replică a dactilografei:- Divorţ, nu?

Cuvinte și expresii românești greșite sau rău folosite: Dragi, drage - de Rodica Zafiu

după România Literară nr. 20/2010

Conform normelor în vigoare (inclusiv din ultima ediţie, din 2005, a Dicţionarului ortografic,ortoepic si morfologic), formele de plural feminin articulat ale adjectivului drag sunt dragile (la nominativ si acuzativ) si dragilor (la genitiv, dativ si vocativ).

Norma se diferenţiază astfel de uzul în care se manifestă destul de puternic preferinţa pentru formele feminine dragele şi dragelor. Rapoartele de monitorizare a limbii folosite la radio şi la televiziune conţin multe exemple ale acestei preferinţe („Aşa că, dragele mele, vă aşteptăm", OTV, 4.IV.2010). O căutare în internet cu motorul Google oferă de trei ori mai multe exemple ale formei dragele, în raport cu dragile; în mod semnificativ, primele citate care conţin forma dragile provin chiar din mesaje care îi pun în discuţie corectitudinea: „Cum se spune corect: dragele mele sau dragile mele?" (tpu.ro).

Chestiunea este totuşi mai complicată. Abaterile trebuie înţelese înainte de a fi combătute: cum se ştie, de multe ori ele provin din alte necesităţi ale comunicării decât raţionalitatea şi sistematicitatea (respectiv din analogie, dorinţă de economie, nevoie de diferenţiere etc.). În acest caz, situaţia care rezistă cel mai mult normei şi pare a justifica abaterea este folosireaadjectivului substantivizat, la vocativ. Conform normei, forma de adresare dragilor! nu prezintă diferenţe de gen. În realitate, limba vorbită a introdus o diferenţiere, o marcare suplimentară prin desinenţele specifice: prin forma dragilor, vorbitorul se adresează unor bărbaţi, iar prin vocativul dragelor - unor femei. Sub presiunea acestei diferenţieri, distincţia e/i s-a întărit şi la formele de nominativ-acuzativ, unde articolul deosebea oricum femininul (dragile mele) de masculin (dragii mei). S-a vorbit şi de hipercorectitudine: pluralul feminin

30

în -i este simţit adesea ca popular (ca în căşi, făbrici, ciocolăţi), mulţi vorbitori percepând forma în e ca mai elegantă. Nu este exclusă nici o tendinţă analogică, de asimilare fonetică, repetiţia lui e din articol şi posesiv contribuind la preferinţa pentru desinenţa e: dragele mele.

În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul drag are la plural formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă „mes chéries". În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu („drage batalioane",ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu („visul ţărei drage", în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.

Din toate explicaţiile şi justificările de mai sus, cea mai importantă mi se pare - prin generalizarea în uz - diferenţierea femininului de masculinul adjectivului substantivizat. Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor). În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică - forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă...

Istoria comunismului românesc: Perversa sinteză: Fascizarea comunismului românesc - de Vladimir Tismăneanuwww.LaPunkt.roO sectă revoluționară inspirată de viziunea milenaristă a bolșevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de către aparatul Internaționalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României. După 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi PMR, apoi din nou PCR, a condus campaniile de rusificare a culturii românești și de sovietizare forțată a țării. A practicat cu fervoare și fără milă religia politică a luptei de clasă, o raționalizare paroxistică a resentimentului social. Lumina venea pentru acești militanți fanatici doar dinspre Răsărit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czesław Miłosz a numit „Noua Credință”.Am examinat în cartea mea „Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc” (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, Polirom, 2005), precum și în alte lucrări, între care „Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (ediția a II-a, cu postfață de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul și anti-reformismul niciodată abandonate, renunțarea oportunistă la internaționalismul mistic al

31

originilor și, după 1963-64, îmbrățișarea unui indigenism cu consecințe nu mai puțin dezastruoase. Pretenția autonomistă a regimului, retorica patriotardă, în ultimii ai lui Dej și sub Ceaușescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatură anti-populară a unei clici profitocratice. Mai cu seamă după 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial cu temele și obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tânărul Cioran numise ideologia colectivismului național.În cazul României a avut loc o îngemănare perversă a unui naționalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. În fapt, mai ales după 1960, pe fondul a ceea ce se numește „cotitura națională”, sistemul comunist din România ajunge să adopte, să interiorizeze și să adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care rămâne un cal de bătaie al ideologiei oficiale, ci ale revoluționarismui mistic, ale acelei orientări pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revoluția arhanghelică”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem câteva studii importante, între care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizări a internaționalismului marxist de către ideologia xenofobă, autarhică, izolaționistă a extremei drepte interbelice. Am conceptualizat semnificația acestei direcții intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, în formula național-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se menținea sistemul, se respingeau reformele hrușcioviste: așa a început divorțul României comuniste de URSS, imediat după ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalității” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).Nicolae Ceaușescu a preluat această moștenire dejistă și a exacerbat-o. S-a constituit în acei ani un straniu consens intelectual în jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmărea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slăvit drept „ființă providențială”, „garantul destinului național”, „păstorul național” și câte altele. Aparatele ideologice dirijate în primul rând de Dumitru Popescu, acest Leonte Răutu al „Epocii de Aur”, urmăreau exact acest lucru: eșafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocație și misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Firește, unele lucruri nu se puteau rosti cu voce tare pentru că trebuia menținut un modicum de retorică marxistă tradițională. Dar regimul se fasciza văzând cu ochii. Ceea ce nu-l transforma într-un regim fascist clasic, ci în ceva într-adevăr nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, dacă preferați, stalino-fascist). Autocritica națională a început încă din anii ’70, în scrierile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, în cele ale lui Virgil Nemoianu și ale lui Matei Călinescu, spre a-i aminti doar pe aceștia. Eu cred sincer că decomunizarea și defascizarea sunt inter-condiționate, au nevoie una de cealaltă, nu sunt așadar întreprinderi demistificatoare separate.Stânga românească de astăzi, dacă dorește să fie credibilă, nu poate amâna confruntarea cu propriul trecut din care experiența comunistă face parte în chip neîndoios, nu se poate limita la utopice „jocuri cu mărgele de sticlă” importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora că socialismul din România nu a fost doar o sinteză între Stalin și Caragiale (spre a relua butada lui Belu Zilber), ci și una între Stalin și Zelea Codreanu.

32

Pictorul lunii: DUMITRU GHIAŢĂ

„Ghiaţă Dumitru anunţă un artist încantător şi complet. În paleta sa este nu ştiu ce dulce tandreţe orientală şi în factura sa nobilă frumuseţe a planurilor…’’, spunea Henri Focillon-istoric şi critic de artă francez, cu ocazia expoziţiei retrospective Ghiaţă D. Artist al Poporului din 1967.Dumitru Ghiaţă s-a născut la data de 22 septembrie 1888 în Colibaşi, judeţul Mehedinţi, fiul lui Gheorghe Ghiaţă şi al Elisabetei Ghiaţă. În timpul liceului, profesorul său de desen V. Ravici, i-a intuit talentul, iar câteva luni mai

târziu Ghiaţă începe să frecventeze atelierul pictorului Artur Verona. Între 1913-1914 frecventează cursurile Academiilor Ranson şi Delecluze de la Paris, familiarizându-se cu tehnicile post-impresioniste, pe care le va

asimila într-o manieră personală în lucrările sale: naturi moarte, peisaje şi compozitii în culori sobre, cu influenţe din arta populară.Ghiaţă a facut parte, alături de Petraşcu, Pallady, Sirato, Iser, Tonitza, St. Dimitrescu, Bunescu, Catargi, Ciucurencu din stralucita pleiadă de artişti care s-au afirmat pe deplin între cele două razboaie mondiale. A ştiut să realizeze confluenţa a ceea ce era mai viu şi legat de omenesc din arta românească şi din cea universală, având o viziune şi un stil propriu.Autenticitatea lucrărilor sale este impresionantă, printre temele preferate ale pictorului fiind peisajele în care apar nelipsiţii copaci cu coroanele verzi, roşii sau desfrunzite, naturile moarte şi mai presus de toate motivele cu ţărani, „ţăranii tăcuţi şi gânditori surprinşi stând în grupuri la zile de târg, vorbind de-ale lor şi scărpinându-se pe sub cămăşi’’ (Corneliu Baba).

Viaţa e şi aşa plină de griji, spunea el uneori. Răul şi necazul vin prea de multe ori şi nechemate de nimeni.

Frumosul însă se câstigă prin luptă, prin pasiune.În 1972 pictorul se stinge din viaţă, donându-şi colecţia de artă şi locuinţa statului român, mare parte din

lucrările sale putând fi admirate la Muzeul Naţional de artă al României.

În pictură a transmis nişte veritabile emoţii plastice fără intenţia de a deveni interesant şi culmea este, a fost şi a rămas interesant mereu. (Corneliu Baba-Expoziţia retrospectivă de pictură, martie 1967).

33

34

Pridvor cu flori

35

Marină

36

37

38

Drinkology: Scrisul şi băutura- de Cornel Balan

www.liternautica.co Publicat în 11 ianuarie 2016

Motto: “Nu s-a scris niciodată un poem de vreunul care bea doar apă chioară.” (No poem was ever written by a drinker of water)HomerEvident, numai un bărbat putea scrie aşa ceva (mă refer la motto). Sînt convins că poetele, în marea lor majoritate, nu simt nevoia consumului de alcool. Asocierea consumului de alcool vis-a-vis de creaţie este, cred, un subiect “la genul masculin”☺. Sincer să fiu, în ce mă priveşte, detaliul că o anume poetă ar fi scris un poem extraordinar în stare de ebrietate, mi-ar reduce mult interesul – iar asta probabil pentru că sînt de modă veche.Prin urmare… fără să mai tergiversăm aiurea, în editorialul de faţă ne vom ocupa numai de scriitori. Şi totuşi, voi încerca să-l fac de interes general. Aşadar… să purcedem. Nu trebuie să ne uităm mai departe de etimologia cuvîntului “simpozion”, care provine din greaca veche şi înseamnă “ a bea împreună”, pentru a înţelege că tema articolului ar necesita o documenare mai serioasă decît sînt dispus să o fac. În antichitate, grecii organizau astfel de “băute” pentru ocazii speciale, cum ar fi, de exemplu, pentru a “introduce” un tînăr în societatea aristocratică sau pentru a omagia o întrecere sportivă dar – e ceea ce ne interesează -, o făceau şi pentru a organiza “întreceri” poetice. Se consuma alcool la chestiile astea, şi, după cum puteţi ghici, “the devil of choice” era vinul.Scrisul în tandem cu Bachus nu aparţine în nici un caz “europenilor”, ci apare de asemenea în alte culturi, şi putem da exemplul chinezilor, unde, prin secolul trei era noastră, stă scris pe un papipirus aşa: “Odată ce eşti băut, un pahar de vin îţi poate da o sută de strofe.” (aparţine unui poet Xiuxi Yin). Ideea e următoarea, cu cît e mai “ciupit” compozitorul, cu atît mai uşor vor curge versurile. Sună familiar? Atunci haideţi să revenim la prezent!

39

Ştiu destule exemple dar evit să menţionez nume din literatura română (inclusiv contemporană) pentru că nu vreau să-mi pun pe nimeni pe cap. Este de preferat să stau în zona literaturii universale (îmi vine în cap un răspuns al lui Pavel Stratan la întrebarea “Cine v-a stat în cale pe parcursul carierei?” Răspuns, genial: “Prefer să menţionez pe cei care m-au ajutat!” – aşa şi eu: să ne îndepărtăm cît se poate de mult de tărîmurile mioritice. Nimic bun nu se poate întîmpla aici dacă pronunţi nume!).Carevasăzică, cine ar fi demn să fie pus în cap de listă ca mare alcoolic şi în acelaşi timp mare scriitor? (aş putea începe cu Hemingway, dar tare mult îmi place de el! ☺ )William Faulkner. “Un bărbat n-ar trebui să se prostească cu băutul înainte

de cincizeci, dar după aia e un cretin dacă nu o face!” Faulkner adora marca Jack Daniel’s şi obişnuia să păstreze o sticlă cît mai aproape de el în timp ce scria. Obişnuia să scrie noaptea şi pretindea că uita complet unele idei a doua zi datorită stării de ebrietate avansată.

Autorul unuia dintre romanele “de căpătîi” (The Great Gatsby), Scott Fitzgerald, prefera să consume gin deoarece credea că ginul e detectat mai greu decît alte băuturi (miroase mai puţin). Consumul de gin a condus pînă la urmă şi la destrămarea căsniciei lui cu Zelda Fitzgerald (“Ne-a distrus pe amîndoi” spune Scott într-o scrisoare adresată soţiei, referindu-se la alcool).

Truman Capote, alt scriitor pe care îl apreciez datorită romanului “Cu sînge rece”, obişnuia să bea votcă cu suc de portocale în timp ce scria. Un detaliu în afara subiectului: Capote a petrecut şase ani scriind la acest roman şi o bună parte a finalului este de factură psihologică: legătura dintre cei doi criminali şi legătura afectivă dintre ei şi familiile lor. Capote a avut interviuri interminabile cu ambii dar s-a ocupat cu precădere de Smith, de care a fost cu adevărat fascinat (cine a citit cartea ştie exact ce spun). Smith este portretizat aproape ca un personaj pozitiv care alunecă “din greşeală” în această tragedie. Datorită faptului că Truman Capote a fost homosexual, descrierea părtinitoare a lui Smith a condus la circularea zvonului unei relaţii amoroase între cei doi.

Stephen King, a cărui singură carte bună – după părerea mea -, rămîne autobiografica “Despre Scris” (care conţine sfaturi cum nu am găsit în alte cărţi de specialitate), şi-a petrecut două decenii scriind sub influenţa drogurilor şi a consumului de alcool. (King semnează două sau trei scenarii de film Oscar, pentru care trebuie apreciat în mod deosebit: The Green Mile, Shawshank Redemption şi The Shining). Un tip cu gusturi obişnuite, băutura lui preferată este berea.

40

Patru din cei şase americani care au luat premiul Nobel pentru literatură au fost băutori şi unul dintre ei a fost Hemingway, alt autor de-al meu favorit (pentru “Adio arme”, “Pentru cine bat clopotele?” dar, în special, pentru “Bătrînul şi Marea”). Hemingway numea alcoolul “marele ucigaş”. Băutura lui favorită a fost martini sec dar, întrebat dacă bea în timpul creaţiei, Hemigway răspunde aşa: “Isuse Cristoase! Ai auzit de vreunul care bea în timpul muncii? Cred că te gîndeşti la Faulkner. El o face cîteodată – şi pot spune chiar şi la mijlocul unei pagini scrise de el dacă a băut sau nu.”

Oare de ce simt scriitorii nevoia să bea poate mai mult decît artiştii altor bresle?Spre deosebire de scriitori, în teatru sau arta cinematografică, actorii au de obicei un regizor de la care primesc indicaţii: cum să se mişte, în ce fel să-şi schimbe expresia feţei, gestică, etc. La fel pictorul, are de cele mai multe ori gradele de libertate restrînse de un anumit peisaj sau portret.Cred că oricine îşi poate da seama ce este deosebit la scris: prozatorul are la dispoziţie o infinitate de combinaţii pentru a aranja cuvintele în forma dorită. Frază mai lungă sau mai scurtă, adjective, inversiuni. O singură virgulă poate schimba tot sensul (vezi “Nu te iubesc…” vs “Nu, te iubesc!”). Da, există o infinitate de posibilităţi şi tu trebuie să o alegi pe singura bună, singura perfectă. Si nici un regizor, nimeni să ţi se uite peste umăr la ce scrii, să-ţi dea un sfat bun. Inamicul împotriva căruia lupţi este timpul. Te uiţi cum se învîrt acele şi eşti la aceeaşi pagină, în curînd e timpul să te duci la culcare, dar parcă nu-ţi vine să te ridici de la birou fără să fi terminat ce-ţi propusesei. Scriitorul îşi poate turna un pahar pentru a depăşi blocajul asemeni timidului care are nevoie de un “stimulent” pentru a se ridica de pe scaun şi invita o fată la dans. Da, un pahar de alcool poate fi o “proptea” care, în solitudine, ar trebui să ţină loc de curaj. Audienţa pe care o poate avea un scriitor este întotdeauna invizibilă, dar de cele mai multe ori acesta este conştient de potenţialul public ce va apărea la un moment dat (presupunînd totuşi că proza va fi de calitate). Băutura reduce teama de a începe o frază, pentru că, în acelaşi timp, reduce foarte mult simţul auto-critic dar, ca o conseciţă, mulţi scriitori experimentează acestă creştere a vitezei de scriere în detrimentul calităţii, pînă cînd, în cele din urmă, nu există nici un cîştig. (Subliniez: asta depinde de scriitor.)Iată ce mi-a răspuns un bun prieten a cărui scriitură o apreciez foarte tare:“Nu, nu beau când scriu pentru că nu-mi iese nimic. Atunci sunt prost pur şi simplu. Odată am scris, beat fiind, despre marea mea iubire, despre cum am cunoscut-o pe soţia mea. Eram tare înduioşat. Când am citit textul treaz, mi-am dat seama că emoţia mea, va fi fost, dar n-o transmisesem nici atâtica pe

41

hârtie.”Un alt prieten mi-a răspuns în felul următor:“Când scriu, obişnuiesc să beau, cu înghiţituri mici şi rare, dintr-un pahar cu vin (cel mult două), dar uneori vinul poate fi înlocuit cu bere, apă minerală sau limonadă. Câteodată poate lipsi complet – am observat că scrisul nu este afectat de asta. Nu beau, deci, pentru a caută inspiraţie. Cred că o fac mai mult din obişnuinţă, pentru a lua o pauză (cât o gură de vin) între un pasaj sau altul. Este un ritm care-mi place.”La rîndul meu nu am consumat alcool de cîteva luni bune şi, exact ca prietenul pe care-l citez mai sus, nu am observat o diminuare a calităţii scrisului. În schimb, am se sesizat o oarecare încetinire care, sincer, mă deranjează, deoarece oricum scriam încet. În cazul meu, am mai găsit o explicaţie a consumului de alcool: mă făcea să devin mai puţin sensibil în ce priveşte soarta (în general negativă) pe care i-o pregătisem unui anume personaj. Ori, în ce mă priveşte, am o uşoară fobie de a “face rău” unui personaj, în special dacă apuc să mă ataşez de el/ea. Îmi amintesc, de exemplu, că atunci cînd am scris la Escroc SRL am simţit nevoia să beau cînd am scris paginile în care descriu moartea bunicilor (cu toate că am reuşit să o redau într-un mod cinic-amuzant, nu mi-a fost uşor). Şi mai am un exemplu în care, la fel, a trebuit să beau pentru a duce “treaba” la bun sfîrşit. Cred totuşi că odată ce capeţi experienţă, băutura poate fi complet eliminată din procesul scrisului.La urma urmei… serios, nu văd ce mari beneficii ţi-ar aduce, oricît de bine ai scrie!

Opinii: Apărarea europeană comună sau NATO? Ce va susține România?- de Valentin Naumescu

www.contributors.ro septembrie 13, 2016, TweetPuncte cheie:Ideea apărării comune europene nu este nouă. Este, de fapt, la fel de veche

ca însuși Proiectul European postbelic. În 1950, Planul René Pleven, după numele premierului francez de atunci, viza înființarea Comunității Europene de Apărare, ca răspuns la intenția Statelor Unite de reînarmare a Germaniei de Vest. Cele șase state fondatoare

42

ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), precursoarea Uniunii Europene de astăzi, au semnat un Tratat în acest sens în 1952, dar ratificarea acestuia a eșuat, după respingerea în Adunarea Națională a Franței (controlată de o bizară alianță între gaulliști și comuniști), în august 1954, pe motivul că o armată integrată europeană ar duce la pierderea suveranității naționale a celei de-a patra Republici Franceze;

Securitatea postbelică a Europei occidentale a fost practic garantată de Statele Unite prin intermediul Alianței Nord-Atlantice, înființată prin Tratatul de la Washington, semnat în aprilie 1949, care dădea semnalul interesului strategic ferm al Statelor Unite de a nu părăsi militar peninsula europeană, după încheierea războiului, și de a apăra democrațiile liberale vest-europene de amenințarea expansiunii regimurilor comuniste și a Uniunii Sovietice, care ocupa o mare parte din ceea ce putem numi, cu proximaţie, continentul eurasiatic;

După încheierea Războiului Rece, deși Statele Unite au acționat politic decisiv pentru extinderea NATO spre Europa Centrală și de Est, interesul aliaților vest-europeni și al opiniei publice europene pentru Alianța Nord-Atlantică a scăzut continuu. În Europa de vest nu mai există de mult nici teama unui război nuclear, nici aversiunea față de Rusia post-sovietică, sentimentul persistând în schimb, din motive istorice evidente, doar în fostele state comuniste de la periferia Alianței, state care marchează geopolitic regiunea de frontieră între peninsulă și continentul eurasiatic;

Resuscitarea ideii armatei comune europene a început prin vocea președintelui Comisiei, Jean-Claude Juncker, o „portavoce” a Berlinului, încă din 2014, pe fondul unei evidente răciri a relației transatlantice și a abordărilor occidentale diferite ale relației cu Rusia (pe fondul crizei din Ucraina), în special a Germaniei și Franței față de Statele Unite, dar s-a lovit până acum de refuzul categoric al Marii Britanii și al altor state atlantiste;

Două perspective emergente ar putea grăbi apusul NATO și înființarea armatei europene: Brexitul și eventuala victorie a lui Donald Trump. Fără angajamentul strategic al Statelor Unite și fără interesul politic al Marii Britanii, principala putere militară europeană, de a participa la apărarea peninsulei, Germania și Franța vor fi practic nevoite să accelereze demersurile de construcție a structurilor militare comune şi de a normaliza relaţiile cu Rusia;

N-am nicio îndoială, dilema noastră de securitate se va adânci în anii următori, pe măsură ce distanța strategică şi politică între Statele

43

Unite și Europa va crește iar NATO va rămâne o afacere între Statele Unite, Canada, Marea Britanie, pe de o parte, și Flancul Estic al Europei, pe de altă parte;

Oficialii ne vor spune, liniștitor, că nu e nicio dilemă, că cele două perspective nu sunt incompatibile, că nu fac parte din două logici divergente, că noi suntem și cu americanii, și cu franco-germanii, și cu britanicii, că există suficiente resurse financiare şi militare și pentru una, și pentru alta (eu cred că nu, abia dacă se alocă 2% din buget pentru apărare în câteva state), dar noi știm bine că, mai devreme sau mai târziu, va veni vremea marii opțiuni strategice: fie un NATO 2.0 cu puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Canada, Marea Britanie) și Flancul Estic al actualei Alianțe, făcut pentru a contracara influența Rusiei în regiunea de frontieră dintre peninsulă și Eurasia, fie Armata Comună Europeană, condusă de Germania și Franța, făcută pentru a elimina supremaţia militară anglo-americană din peninsulă şi pentru a echilibra, pe cât posibil (altă iluzie) balanţa de putere militară cu Federaţia Rusă;

Vom asista oare la sfârșitul erei euro-atlantice şi înființarea blocului militar al peninsulei europene? Sau la păstrarea priorității alianței strategice cu Statele Unite şi renunţarea, încă o dată, la himera armatei europene? Ce va susține România? Acestea sunt întrebările cheie la care vom încerca să răspundem.

*Brexitul a ajutat indirect proiectul franco-german, care circula subteran de mai multă vreme, să iasă la suprafață. La doar cinci zile după referendumul britanic din 23 iunie, proiectul era deja menţionat şi discutat public de înalți oficiali europeni. Pentru cine nu știe cam cât durează ca un asemenea plan să se coacă în laboratoarele strategice, e bine să spunem că, probabil, versiuni preliminare ale acestuia existau de cel puțin 4-5 ani, probabil înaintea conflictului din Ucraina, iar proiectul aștepta doar o oportunitate să devină public. În fine, acum a devenit [1].Se va începe, simbolic dar extrem de percutant la nivelul opiniei publice, cu înfiinţarea unui Stat Major European (încă nu ştim unde va fi localizat), care va dubla Statul Major al NATO de la Bruxelles, generând o previzibilă confuzie în ecuaţia de securitate a peninsulei europene. Relativ rapid, „până în 2017-2018”, se arată în document, vor mai fi create şi alte componente ale Uniunii de Apărare, pe dimensiuni aparent secundare, necombatante, precum asistenţa medicală militară, cercetarea ştiinţifică militară, importul de tehnologie militară etc. Fireşte, se testează astfel terenul, lucrurile urmând a

44

evolua, pas cu pas.Se va avansa pe ideea că Uniunea Europeană nu poate deveni un actor global autentic dacă rămâne doar o putere soft, trebuind să devină obligatoriu hard power pentru a conta la masa marilor puteri. Invitaţia de aderare la acest „Schengen al Apărării”, cum a fost deja denumit, va fi făcută tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, participarea nefiind însă obligatorie. Pot să anticipez însă că, mai degrabă din raţiuni diplomatice, un număr important de ţări membre vor decide să se alăture proiectului, chiar dacă cele mai „atlantiste” vor prefera să spună că optează pentru o implicare minimală şi că rămân loiale Alianţei Nord-Atlantice. Dar numărul de state membre ale Uniunii Europene care vor adera la Apărarea Europeană va fi considerat, inevitabil, un test al capacităţii franco-germane de a mobiliza peninsula în jurul lor. Şi va fi un succes, chiar dacă unul superficial şi conjunctural.Marea Britanie nu mai poate spune, din păcate, nimic. A decis să plece. O greșeală strategică uriașă, dacă așa vor rămâne lucrurile. Pe 16 septembrie, la Bratislava, va avea loc un prim summit informal, în noul format UE-27. Din informațiile preliminare, se pare că V4 (Grupul de la Vișegrad) ar susține proiectul Apărării Comune Europene, ceea ce mi se pare oarecum neverosimil, în special în ceea ce privește Polonia, marele câștigător al Summitului NATO din iulie. Polonezii nu vor abandona prioritatea NATO, adică opțiunea euro-atlantică, pe termen mediu și lung. Și nu vor accepta ca germanii și francezii să le conducă armata, tocmai acum când se pregătesc să acomodeze pe teritoriul lor batalionul NATO, sub comanda Statelor Unite. Păi nu se întrebau francezii, în 1939, pourquoi mourir pour Dantzig [2]? Desigur, nici balticii nu vor schimba accentul de pe NATO pe iluzoria armată europeană. Cehia, Slovacia și Ungaria ar putea face acest joc franco-german, nefiind oricum prinși în schema consolidării Flancului Estic al NATO și având relații ceva mai bune cu Rusia. Dar România?Dincolo de multele sale ezitări în politica internă, România a avut totuşi meritul de a fi rămas consistentă şi fermă, în special după războiul din Kosovo (bombardarea Serbiei) din 1999 şi aderarea efectivă la NATO în 2004, în reiterarea principiilor sale de politică externă, cu diverse ocazii. Acordurile cu Statele Unite şi amplasarea facilităţilor militare americane pe teritoriul naţional sunt dovezi clare ale acestei constanţe şi predictibilităţi a Bucureştiului în relaţia transatlantică. Pe de altă parte, trebuie spus că niciodată până acum această constanţă nu a fost pusă la încercare de un proiect alternativ real al marilor puteri europene, ci doar, eventual, de declaraţii izolate, atitudini trecătoare, mici gesturi politice, lucruri care nu au mers niciodată prea departe şi nu au ajuns la o ruptură de esenţă între cele două maluri ale Atlanticului.

45

Cu siguranţă, atunci când a acceptat să găzduiască baze şi facilităţi americane pe teritoriul său, România nu a luat în considerare că s-ar putea să vină o zi în care Uniunea Europeană să aibă o viziune şi o abordare diferită de cea a Statelor Unite, iar în jurul României să înflorească, mai discret sau mai explicit, atitudini anti-americane. Ne-am gândit tot timpul că relaţia aprofundată de securitate cu Statele Unite ne va aduce un plus de prestigiu inclusiv în Uniunea Europeană, nu un motiv de izolare. Dar, vorba aceea, aşa se testează opţiunile ferme, în condiţii ostile, nu când toţi în jurul tău au acelaşi punct de vedere şi tu eşti doar puţin mai zelos decât colegii tăi.Pentru moment, România va căuta să minimalizeze importanţa proiectului franco-german de creare a armatei europene comune, să vorbească puţin sau deloc despre acest lucru, să nu supere pe nimeni. În faza a doua, când lucrurile vor deveni tot mai serioase şi vom fi întrebaţi explicit ce avem de gând să facem, vom da un răspuns politicos, că nu avem nimic împotriva ideii de apărare comună europeană, şi, dacă se insistă, vom adera la proiect cu o componentă minimală (să zicem, un spital de campanie), în semn de solidaritate cu partenerii noştri europeni. Câţiva ani o mai putem duce cu ambivalenţa NATO/UE pe linie de securitate, dar dacă gluma se îngroaşă iar germanii şi francezii ne vor cere să ne integrăm trupele sub steagul Uniunii Europene, vor începe dilemele serioase. La un moment dat, este posibil să se spună (aşa cum s-a mai spus în Germania, în anii trecuţi, la nivel înalt) că scutul american antirachetă nu este binevenit în Europa, căci devine o ţintă şi creşte ameninţarea de securitate asupra teritoriului Uniunii Europene. Ce am face atunci?Mai greu ne va fi când va trebui să decidem alocarea de resurse, într-o direcţie sau alta, sau, în cel mai rău scenariu, când şi dacă Statele Unite şi Uniunea Europeană vor avea poziţii şi acţiuni diferite, în acelaşi „dosar”. Pentru că, evident, nu putem avea o secţiune a armatei care să intervină sub sigla NATO într-o campanie dintr-o anumită zonă de conflict, şi o altă secţiune a Armatei Române, sub comandament integrat european, care să facă altceva, în aceeaşi zonă de conflict. Nu ne putem îmbrăca trupele în uniforme colorate diferit, ca să le facem pe plac tuturor.Mă tem că, dincolo de declaraţiile liniştitoare pe care ni le vor livra oficialii acum, lucrurile se îndreaptă pe termen lung spre separare. Nu spre un conflict propriu-zis americano-european, dar spre separare strategică. Iar Brexitul cade cum nu se poate mai prost, din această perspectivă. Germania şi Franţa, rămase singure la cârma Uniunii Europene, vor dori normalizarea relaţiilor cu Rusia şi vor face concesii în regiunea de frontieră dintre peninsula europeană şi continentul eurasiatic, concesii care vor sacrifica cel

46

puţin zona-tampon Belarus-Ucraina-Moldova-Georgia, pentru a linişti interesele regionale ale Moscovei. Dar cât de departe ar putea merge aceste concesii? Istoria regiunii nu este, în acest sens, liniştitoare.Poate că nu e o urgenţă, dar este cazul să începem, şi pe această direcţie, un efort adânc de reflecţie strategică şi intelectuală, dincolo de formalismul diplomatic necesar. Nu mai trăim într-o lume ideală, în care opţiunile sunt simple iar discursul de politică externă doar o suită de lozinci. Alegerile prezidenţiale americane din 8 noiembrie şi consecinţele lor pe termen mediu ar putea fi o bornă dramatică a acestor reflecţii în Europa de Est, după cum şi alte evenimente politice (realizarea sau nu a Brexitului efectiv, ori ascensiunea la guvernare a partidelor naţionaliste în Europa de Vest) ne vor putea da un indiciu util asupra resursei principale de încredere şi securitate pentru România deceniilor următoare. Aşa cum am spus şi cu alte ocazii, în acest moment nu avem niciun motiv să credem că ar putea exista o garanţie mai puternică de securitate (nici aceasta absolută, să fim realişti) decât cea pe care o conferă art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. De aici trebuie să pornească orice raţionament

Portrete: Odihnitorii - de Mihai BUZEA

Aparut in Dilema veche, nr. 656, 15-21 septembrie 2016

„Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci“* – iată o frontieră între „noi“ și „ei“: noi sîntem mai sănătoși, mai puternici, mai

voinici și mai voioși, iar ei sînt urîți, murdari, leneși, săraci și bețivi („sarbezi la față și zbîrciți, de parcă…“ etc.). Desigur că Siretul nu este singura frontieră de acest fel: cei din nord-vest au la îndemînă linia

47

Carpaților („dincoace“, noi; „dincolo“, ei), iar dobrogenii se împart singuri, aidoma chinezilor, în dobrogeni maritimi („noi“) și dobrogeni continentali („ei“). Foarte curioasă este frontiera celor din sud, care se numește „Brazda lui Novac“ și este o fortificație antică (bizantină?) care merge de undeva din Mehedinți pînă departe, spre Buzău; evident, la nord de brazda asta sîntem noi, românii de munte, care așa și pe dincolo, iar la sud de ea sînt precarii de cîmpie, adunătură urîtă, murdară, leneșă, bețivă și săracă. Fiind bucureștean de adopțiune, fac parte din această adunătură, așa că-mi permit să relatez ce-am găsit dincolo de două dintre frontiere: Brazda lui Novac și Siretul.Un coleg al meu de muncă își are rădăcinile în satul Dealu Frumos, de pe valea Ialomiței, iar altul în satul Drăgugești, de pe valea superioară a Trotușului (mai exact, prin Drăgugești curge apa Helegiului, care se varsă în Tazlău, care se varsă în Trotuș, care se varsă în Siret). Am fost invitat la cîte un eveniment familial în fiecare sat (nuntă, respectiv botez) și-am aflat lucruri de mirare, cel puțin pentru mine.Întîi, poveștile de întemeiere. Zice se că Vodă Brâncoveanu ar fi clădit cîte un palat pentru fiecare dintre fiii săi: Mogoșoaia pentru Ștefan, Potlogi pentru Constantin, Obilești pentru Radu, iar mezinului Matei îi era sortit palatul de la Doicești (care ar veni de la „doică“), în care s-ar fi refugiat o parte dintre femeile casei Brâncoveanu, după mazilire; nu se știe ce-au făcut celelalte, dar doicile ar fi fugit în sus, pe firul apei, în păduri și-n codri, pîn-au fost ajunse de urmăritori (turci? localnici?) care s-ar fi dedat la o teribilă orgie, urmată de mutilări colective. Cele două locuri în care doicile și-ar fi găsit legendarul sfîrșit s-au numit de atunci Valea Țîții (în aval) și Țîța (în amonte). În pudibonderia lor toponimică, autoritățile comuniste au schimbat numele satelor, în „Dealu Mare“ pentru Valea Țîții și „Dealu Frumos“ pentru Țîța. Mi-a rămas neclar de ce dealfrumușenii (adunați la bar, după nuntă) erau mîndri de sinistra descălecare, dar nelămuririle mele nu s-au terminat cu asta.Drăgugeștiul se împăunează cu o poveste mult mai veche și mai cu happy-end: Drăguca ar fi fost una dintre iubitele lui Ștefan cel Mare, și avînd ea înțelepciunea să nu zămislească pretendenți la tron, ca Răreșoaia și ca altele, și-ar fi dus zilele în bună pace și-ar fi umplut valea Hevlegiului cu copii, ai căror descendenți ar fi actualii drăgugeșteni. Mie, personal, „helegiu“ îmi pare o formă arhaică de la „herghelegiu“ și-am presupus că Drăguca o fi fost nevasta vreunui herghelegiu oarecare, dar localnicii adunați la barul local, după botez, au respins cu indignare această ipoteză. Barul din Drăgugești se cheamă La Căpăcel, iar cel din Dealu Frumos La Stanciu și arată exact așa cum vă imaginați că arată. Clienții lor matinali sînt și ei așa cum vi-i imaginați cu ușurință, iar ceea ce vă e mai greu să vă imaginați, adică ce

48

căutam eu acolo dimineața, urmează acum.Și prin mintea mea, ca prin a orișicui, trece o frontieră: dincoace sîntem noi, ecologiștii, sănătoși, puternici, voinici și voioși, iar dincolo sînt ei, poluatorii poluați și poluanți. Frontiera se numește „industrializare“ și-i împărtășită de milioane de oameni, care-și afirmă crezul pe toate drumurile: fabricile-s cîh, natura naturală este oau. În cazul României, lucrurile-s mai simple, că fabricile care au fost nu mai sînt, iar cele care mai sînt nu se prea văd, așa că meciul rămîne de jucat între „zonele dezindustrializate“ și „zonele neindustrializate“ – primele sînt rele, dar pot deveni bune prin reabilitare ecologică, iar celelalte sînt bune, nu care cumva să le stricăm printr-o nouă industrializare! Da, zonele ca zonele, dar oamenii, oamenii ce zic? În mod ciudat, oamenii din La Stanciu și cei din La Căpăcel au zis aproape același lucru, cu aproape aceleași cuvinte (doar accentul era diferit), și la final au ajuns, incredibil, la exact aceeași uimitoare concluzie… din păcate, în ceea ce mă privește atît personal, cît și simbolic.Bref, pe Valea Ialomiței oamenii lucrau, înainte de ’89, la fabricile de ciment și de becuri din Fieni și la termocentrala din Doicești, iar cei de pe Valea Trotușului, la marile fabrici chimice și petrochimice de pe platforma industrială Onești; acum, desigur, cei mai mulți dintre ei lucrează prin alte părți și alte țări, iar informatorii mei „lucrează“ la Stanciu și la Căpăcel. I-am întrebat dacă au fost dați afară. Nu, n-au fost dați afară, au plecat ei, „că nu mai era viață“. Am insistat. Mi-au explicat că frumusețea muncii înainte de ’89 era să nu muncești și să faci „combinații“ cu ce furai din fabrică. În inocența mea, credeam că dintr-o fabrică de ciment se fura ciment, dintr-o fabrică de cauciuc sintetic se fura cauciuc sintetic, și tot așa; au rîs de s-au prăpădit. Mi-au explicat că din fabrică, din fiecare fabrică, se fura absolut orice putea fi furat, iar apoi urma efortul titanic de a schimba furăciunea (de care n-aveai nevoie) pe ceea ce aveai nevoie, într-un lanț nesfîrșit (și pasionant) de schimburi comerciale, udate cu mult alcool. Exemplu: dintr-o fabrică de becuri fur zece foi de tablă de zinc, pe care le dau pe sîrmă de cupru, pe care-o dau pe motorină, pe care-o dau pe un porc de Crăciun, pe care l mănînc (sau nu, depinde ce mi se oferă pe el); acest ansamblu de relații comerciale, care implica atît cunoscuți, cît și necunoscuți, se ramifica la nesfîrșit în timp și spațiu (putea fi transfrontalier) și se numea „viață“. Evident, viața avea loc în timpul programului de lucru, ceea ce implica o foarte subtilă doză de complicitate interesată a șefuleților de toate nivelurile, care ajungeau și în situații-limită („Plecam patru electricieni să-nlocuim lița la o siguranță și ne-ntorceam dup-o săptămînă, da’ lița n-o puneam, trebuia s-o pună tot șefu’!“). După privatizare, fabricile viabile au recurs la mari reduceri de personal și au ucis viața, prin împiedicarea circulației

49

muncitorilor între secții („A pus neamțul camere de luat vederi și mă lua direct, dacă mă vedea pe cameră“), ceea ce i-a făcut să-și ia salariile compensatorii și să plece. Să plece unde? Să plece spre Stanciu și Căpăcel, spre asistența socială și spre precariat.Dar ei au fost minoritatea. Spre deosebire de cei din zonele neindustrializate, a căror sărăcie abjectă e greu de exprimat în cuvinte printabile, cei din zonele dezindustrializate au refuzat, în imensa lor majoritate, asistența socială; au găsit altceva de făcut. Unii s-au dezțărat, alții au devenit antreprenori, alții au luat pămînt în arendă, cîte unul mai netot a devenit „închinat“ (om la toate) pe lîngă o gospodărie de vîrstnici cu pensii bune (foștii muncitori au cu totul alte pensii decît foștii „cooperatori“), o mică parte s-au făcut birtași, transportatori sau meșteri, iar o parte și mai mică a decăzut spre asistență socială, furat de lemne din pădure și, rareori, lucrat cu ziua pe la vecini: „Mai dă-o dracu’ de muncă, c-am muncit destul, acum vreau să mă odihnesc“.Dar mai e și vorba din bătrîni, cum că „Wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein“**, adică am stat eu dimineața la băut cu odihnitorii, ca să-mi fac reportajul cu ei, dar și ei și-au făcut reportajul lor: au vrut să știe dacă prim-ministrul e ungur. Le-am zis că nici un ungur nu și-ar boteza copilul „Dacian“, să tragă singuri concluzia. Au tras concluzia că și cu mine e ceva dubios, că prea-l „apăr“ pe Cioloș; sînt, oare, ungur? Am zis că nu, că-s bucureștean din mamă ardeleancă și tată dobrogean, iar odihnitorii mei s-au lămurit: „Ăsta-i corci de tătar cu bozgoriță! Veniți, bă, să vedeți un corci!“ * „Așa-i viața cîmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învîrtindu-se ca pe jăratic, de răul țînțărimii. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țînțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi la cîmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști de pe cîmp: sarbezi la față și zbîrciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor.“ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)** „Cînd tu te uiți într-un abis, și abisul se uită în tine.“ (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău) Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Atitudini: Vocea. Un proiect de țară - de

50

Radu Vancu www.contributors.ro; septembrie 21, 2016

Like109„Mama polițistului ar trebui să tacă. Ar trebui să tacă pentru că trebuie sa tacă.” – Ion CristoiuMama lui Bogdan Gigină trebuia să tacă în 2016.Procurorul Panait trebuia să tacă în 2002.Morții Mineriadelor și ai Revoluției trebuiau să tacă în 1989 și 1991.Gheorghe Ursu trebuia să tacă în 1985.Morții din pușcăriile comuniste trebuiau să tacă, între 1948 și 1964.Morții de la Canal trebuiau să tacă, între 1949 și 1955.Proiectul de țară al celor ce ne conduc e, de 70 de ani încoace, Tăcerea.Tot ceea ce ne face o Voce – în stradă, pe FB, pe bloguri, în puținele ziare – ne face dușmanii direcți ai acestui proiect de țară.Să fim o Voce. E proiectul nostru de țară – și e, oricât de naiv, infinit mai bun și mai eficient decât al lor.Fiindcă, atâta vreme cât mută cu câțiva centimetri mai spre Europa țara asta, e mai eficient.Și paradoxul e că, în ultimii 20 de ani, împotriva tuturor șanselor la care ne dădea dreptul să sperăm clasa asta politică pestilențială, chiar ne-a mutat spre Europa.Pare naiv și inutil – dar nici un sistem al Răului n-a rezistat atunci când oamenii au început să vorbească.Să fim, deci, o Voce

România de azi: Nu mă mai mir de nimic - de

Gabriel Liiceanu www.contributors.ro septembrie 24TweetÎn fiecare zi, de 26 de ani, îmi spun că nimic din toate câte se petrec în țara noastră nu trebuie să mă mai mire. Și totuși nu contenesc să mă mir. Imposibilul devenit posibil la noi sub forma lucrurilor strigătoare la cer – grotești, obscene sau abjecte pur și simplu – mă ia mereu prin surprindere. Și, de fiecare dată, mă întreb dacă mai există o asemenea țară pe lume.De pildă, poți la o adică să-ți imaginezi un procuror care fură. Dar nu și o țară în care procurorul care fură poate ajunge prim-ministru. La limită poți să-ți imaginezi că fruntașul unui partid pregătește o campanie electorală furând voturi și punând și morții să voteze. (Nu cred să existe furt mai „radical” într-o democrație.) Dar că după o asemenea nemernicie omul rămâne în fruntea partidului, ba se mai și aferează să facă politica țării cu o

51

condamnare penală în buzunar, este tare greu de imaginat. Iarăși, e tare greu să-ți imaginezi că cei mai de seamă borfași dintr-o țară (crema cremelor borfașilor țării, cei mai mulți dintre ei agramați), odată ajunși la închisoare, își scad din pedeapsă scriind „lucrări științifice”. Cum să-ți imaginezi apoi că într-o țară doctoratele ajung „o modă” și că avem zeci de mii de „doctori” cu lucrări plagiate conduse de profesori plagiatori? Dar că există o țară în care un întreg municipiu își alege primar un pușcăriaș și că acesta cere să iasă „pentru două ore” din celulă (cu cătușe la mâini și încadrat de polițiști) cât să depună jurământul în catedrala orașului? Cum să-ți imaginezi că, după o „revoluție anti-comunistă”, foștii securiști ai lui Ceaușescu au pensii între 1000 și 3000 de euro, în vreme ce nenorociții pe care-i hărțuiau își trag zilele cu o sută-două pe lună? Cum să-ți imaginezi că „se dau în folosință” bucăți de autostradă care nu duc nicăieri? Că se fac terenuri de fotbal în pantă? Că politicienii sunt convinși că meseria lor e mai grea și mai riscantă decât cea a unui soldat în Afganistan? Că există canale de televiziune prin care părinții sunt îndemnați să nu-și vaccineze copiii („căci vaccinul conține mercur și naște autism”)? Sau că un cancer in situ e bine să-l lași în pace, că știe el, corpul, cum să se apere?Dar câte lucruri de neimaginat nu se întâmplă în țara noastră? Avem senatori care se ung între ei cu mir ca să nu fie luați de DNA. Avem un „prinț” care fură mii de hectare de pădure. Avem un căpitan avansat direct general-maior, fost ospătar, cu mari dificultăți de exprimare, dar care, afișând un CV care-l întrece pe cel al generalului de Gaulle, își dedică viața „interesului național”. Avem jurnaliști care practică nestingheriți terorismul intelectual și organizează linșaje publice sub privirea îngăduitoare a instanței menite să supravegheze deontologia mass-media. Avem firme care vând spitalelor apă chioară pe post de dezinfectant. Avem oameni fără nici o pricepere dovedită, dar reciclați în Parlament ca șmenari, cocalari și borfași. Avem, în plină Europă, 51% din populația României analfabetă funcțional. Avem monumente de patrimoniu lăsate în paragină sau puse la pământ. Avem păduri seculare pe care, grație mafiei lemnului, nu le mai avem.Avem așadar parte de cele mai inimaginabile lucruri din lume. Mereu și mereu altele. Nici nu prididim să ne mirăm îndeajuns de unele, că altele vin și le iau locul. Sunt atât de multe, că unele trec aproape neobservate. Ca de-o pildă acesta.Administrația Prezidențială  și-a propus să facă „un proiect de țară” care să arate „unde vrem să își găsească România locul în UE”. (Vezi Doamne, pe fundalul celor amintite, e greu de aflat ce-i lipsește și ce-i trebuie României.) Și, în vederea realizării proiectului, s-a alcătuit o comisie (cum altfel?) alcătuită din cei presupuși a fi calificați pentru această sarcină măreață. În

52

centrul proiectului, după cum a anunțat recent Președintele țării, se află „România educată”: „România educată e calea spre viitorul României. Fără o generație educată nu se poate construi viitorul”, a spus el.Deși ar fi câte ceva de spus despre fiecare dintre cei nominalizați, mă opresc asupra unuia dintre cei zece „membri independenți” (în total sunt 23) care se află în „Comisia privind Proiectul de țară”: Ioan Aurel Pop. Oficial, dl Pop este profesor, rector și academician. Dar în memoria colectivă el este altceva.Victor Ponta, asta știe toată România, a furat. A-ți însuși în câteva zile prin copy paste rezultatele muncii de câțiva ani de zile ale altuia și a profita de ele se numește furt. În 2012, Ioan Aurel Pop era membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) care a certificat plagiatul lui Ponta. Dar dl Pop s-a delimitat de verdictul colegilor săi, deși furtul nu cerea o deliberare (un copil de 10 ani îl putea depista), ci doar o simplă constatare. Mai mult, el a socotit ca „absolut necesară” reorganizarea Consiliului făcută de către ministrul de atunci al Educației, un acolit al lui Ponta (Liviu Pop), în urma căreia verdictul de plagiat a fost anulat. Procedând astfel, Ioan Aurel Pop a acoperit furtul lui Ponta, l-a tăinuit, i-a șters urmele. Un profesor, un rector, un academician care cauționează furtul de titlu doctoral se descalifică pentru funcția de intelectual, de profesor, de rector, de academician. Devine apărător al hoților și subminator al valorilor spirituale. Culmea ironiei este că, în 2016, după ce a fost ales (la propunerea Academiei!) președinte al CNATDCU, cauționatorul furtului de titlu doctoral a declarat: „Alegerea mea în funcția de președinte al CNATDCU reprezintă o continuare a asumării unor responsabilități în spațiul public. Întreaga mea activitate profesională, fie că am predat istorie unor minți tinere, fie că am condus cea mai mare universitate din Romania, s-a bazat pe asumarea deplină a rolului pe care l-am avut. Am încercat să mă pun, cu onoare și demnitate, în slujba oamenilor”.Într-adevăr, în 2012, Ioan Aurel Pop „și-a asumat deplin rolul pe care l-a avut”. „Cu onoare și demnitate”, acoperind furtul lui Victor Ponta, „s-a pus în slujba oamenilor”. Pesemne că tot grație „onoarei și demnității” sale, el a fost ales acum de către Președintele țării să facă parte din Proiectul al cărui nucleu dur e „România educată”, „calea spre viitor a României".

Istorie prezidențială americană: Dezbaterea

53

repetată

În istoria politicii americane, dezbaterile dintre candidații la postul de președinte al țării, a căror tradiție a fost începută de faimoasele dezbateri dintre Abraham Lincoln și senatorul Stephen A. Douglas, din anul 1858, ocupă un loc important. Sunt menționate și citate frecvent replici memorabile, cuvinte de spirit, dar și gafe și gogomănii, care rămân înscrise în memoria colectivă.O piatră de hotar a fost dezbaterea dintre vicepreședintele Richard Nixon și senatorul John Fitzgerald Kennedy, din anul 1960, prima dezbatere televizată în direct. Câștigător a fost declarat Kennedy, care a cucerit publicul cu aparența de tânăr (era), putere și sănătate (nu era, suferea de boala Addison și de o deformare de coloană vertebrală și era injectat cu cortizon și analgetice) și de bronzul pielii (care era, de fapt, machiaj).

Nixon refuzase machiajul și - când a fost filmat ascultând răspunsurile lui Kennedy - a apărut nervos, suspicios și nesigur.Ceeace nu știu mulți este că cei doi politicieni se mai întâlniseră într-o dezbatere, cu mulți ani mai înainte, în 1947, când amândoi erau tineri membri ai congresului. Acea dezbatere era legată de legea Harley-Taft, care avea scopul să limteze puterea sindicatelor. Kennedy se opunea legii, pe care Nixon, care a câștigat dezbaterea o susținea. Întâlnirea a avut loc în orașul industrial McKeesport din Pennsylvania. După meeting, cei doi au luat trenul și s-au întors la Washington, călătorind în aceeași cușetă a vagonului

54

de dormit. Ei au tras la sorți patul de jos și Nixon a câștigat din nou. La acea dată nici unul dintre ei nu știa că amândoi vor ajunge președinți și vor avea un destin tragic: Kennedy a fost asasinat în anul 1963 și Nixon a fost îndepărtat prin demisie zece ani mai târziu. (MSM)

Cei doi în 1947

Din lumea banilor: „Hedge Funds – O lume aparte” – de Ionuţ PlesnecuțeFondurile de investiţii de tip hedge fund reprezintă un tip de investiţie aparte din variate puncte de vedere, de la potenţialii investitori şi până la strategiile folosite de hedge funds manageri pentru a genera profituri. Primele hedge funds au apărut la începutul anilor 20 când piaţa financiară americană era într-o perioadă de creştere (astfel de perioade sunt cunoscute sub numele de bull market – perioadele când pieţele financiare sunt în declin sunt cunoscute sub numele de bear market). Sociologul Alfred Jones este creditat ca fiind primul care a denumit aceste tipuri de investiţii hedge funds şi de asemenea primul care a deschis din punct de vedere legal un asemenea fond de investiţii (în anul 1949). În timpul recesiunii economice din perioada 1969 - 1970 şi a crahului pieţelor financiare din 1973 -1974 numeroase hedge fund-uri au fost închise datorită pierderilor financiare majore. Datorită performanţelor remarcabile ale pieţelor financiare în anii 90, numeroase hedge funds au fost create cu banii proveniţi din creşterea pieţelor financiare. La începutul anilor 2000, hedge fund-urile au început să câştige din nou în

55

popularitate, astfel că în 2008 industria mondială de hedge funds înregistra o valoare totală a activelor (AUM – asset under management) de 1.93 trililoane dolari. Urmând clasificarea folosită de Credit Suisse pentru hedge-funds, avem următoarele tipuri de strategii:

- Aribitrage based ( numită şi Directional Investment Strategy) – fondurile de

investiţii care folosesc o asemenea strategie au o variatie mai mică a profiturilor de

la o perioadă la alta deoarece poziţiile financiare sunt protejate (hedged). Un astfel

de hedge fund investeşte banii în două poziţii total diferite: long (cumpără acţiunea

respectivă) şi short (ia cu împrumut o altă acţiune pe care o vinde). Banii primiţi din

poziţia short sunt investiţi în poziţia long. Aceste două acţiuni au o corelaţie foarte

mare între ele ceee ce determină ca hedge fund-ul să profite de pe urma variaţiilor

în preţ.

- Global Macro – managerii unor astfel de hedge funds monitorizează diferite zone

financiare utilizând o gamă variată de informatii economice şi financiare. În

momentul când anumiţi indicatori economici ating anumite niveluri, managerii iau

poziţii long sau short în funcţie de previziunile economice generate. În general,

pentru a genera venituri mari din astfel de investiţii, managerii folosesc niveluri

mari de leverage.

- Event-driven – această strategie se bazează pe apariţia unor evenimente. Cel mai

adesea, aceste evenimente se referă la o achiziţie a unei companii de către o altă

companie, falimentul unei companii sau lichidarea unei divizii sau chiar a unei

companii. În această categorie sunt incluse trei sub-categorii:

o distressed securities – investiţii în companii cu probleme financiare majore

şi care sunt în pericol de faliment

o risk arbitrage – investiţii în companii în care există posibilitatea de a fi

cumpărate de o altă companie la un preţ mai mare decât cel prezent;

o special situations – evenimente care pot influenţa valoarea acţiunilor cum ar

fi vânzarea unei divizii sau cumpărarea de acţiuni proprii (buy-back share

program).

- Relative value – această categorie are la bază discrepanţe între preţul de piaţă al

unei acţiuni şi preţul determinat utilizând informaţii financiare despre compania

respectivă. În această categorie managerii caută discrepanţe nu numai în preţul

acţiunilor dar şi în preţul diferitelor clase de bonduri sau alte instrumente

financiare.

56

În general, managerii acestor tipuri de fonduri de investiţii acumulează venituri personale din două direcţii: taxa de manageriat (management fees) şi taxa de performanţă (performance fee). În prezent, marea parte a hedge-fund-urilor aplică o rată de 2% pe an sub formă de taxă de manageriat şi 20% din profituri ca taxă de performanţă. Totuşi, taxa de performanţă are inclusă clauza „high water mark”. Dacă un fond a pierdut bani într-un anumit an, fondul nu poate impune taxa de manageriat anul următor chiar dacă e profitabil până nu recuperează suma pierdută în anul precedent. În general, hedge fund-urile sunt considerate ca fiind cele mai puţin reglementate instituţiii financiare. Până în anul 2004, hedge fund-urile erau doar sub umbrela Commodity Futures Trading Commission. Începând cu 2004, orice hedge fund cu active de peste 250 milioane dolari, era obligat să se înregistreze şi la SEC. Dod-Frank Act a scăzut suma minimă la 150 milioane dolari. Datorită faptului că sunt foarte puţin reglementate, hedge fund-urile sunt foarte discrete(opace) cu activităţile lor financiare. În prezent, Bridgewater Associates este cel mai mare hedge fund, cu active totale de peste 150 milarde dolari fiind manageriat de Ray Dalio. Alte nume proeminente în domeniu sunt: Point72 Asset Management, condus de Steven Cohen, Paulson&CO condus de John Paulson (care a câştigat 4 milarde de dolari în 2008 şi alte 5 miliarde în 2010 anticipând criza imobiliară din 2008) sau Appaloosa Management a cărui lider este David Tepper. Hedge fund-urile sunt fonduri de investiţii care se adresează exclusiv investitorilor sofisticaţi cu o bună înţelegere a activităţilor investiţionale şi cu active nete de cel puţin 1 milion dolari. De asemenea, investiţiile în aceste tipuri de investiţii sunt relativ nelichide. Investitorii au doar anumite perioade de timp când pot depune/scoate banii din fond. Mai mult de atît, după depozitul iniţial, marea parte a fondurilor au un„lock-up period” – perioadă de timp când banii nu pot fi retraşi din fond. Această perioada variază de la 6 luni la 2 ani ceea ce face acest tip de investiţie nelichid.

57

58