Turcia - Actor al sistemului internațional

O lume (islamică) în schimbare

Prin redactarea acestei lucrări voi încerca să abordez analiza Turciei dintr-un

context intern, internațional și regional. Mai întâi, voi avea în vedere cum politica

externă turcească a fost influențată de schimbări structurale sistemice analizând

legăturile tradiționale ale Turciei cu Occidentul, procesul de democratizare, relativa

apartenență la familia europeană, situația socio-politică din MENA și problemele

securitare cu care se confruntă această regiune. De asemenea, în redactarea lucrării

voi avea în vedere și relațiile pe care Turcia le manifestă cu vecinii săi Iran, Irak, Siria

în contextul stării de beligeranță în care se află zona Orientului Mijlociu (fig. 3). În

această ultimă chestiune voi avea în vedere tratatele internaționale încheiate la

sfârșitul primei conflagrații mondiale pentru a demonstra că butoiul de pulbere al

secolului trecut se afla în Orientul Mijlociu de la bun început în urma unor împărțiri

teritoriale efectuate abuziv și fără a respecta niciun fel de criteriu etnic și mă refer la

Tratatul Spykes-Picot, Tratatul de la Sevres și Tratatul de la Lausanne. De asemenea,

mă voi referi la deschiderea de care Turcia a dat dovadă odată cu revenirea la curentul

neo-otoman și dorința autorităților centrale (personificate în Recep Erdogan) de a

deveni un model demn de urmat de către toate celelalte țări musulmane. Se poate ca

această dorință de a deveni un pion important pe marea tablă de șah a civilizațiilor să

reiasă din respingerea și încrâncenarea de care Uniunea Europeană a dat dovadă de

fiecare dată când a fost pusă în discuție oportunitatea Turciei de a adera la spațiul

Uniunii și de a deveni membru cu drepturi depline. Dacă mai depline ca Germania

rămâne de văzut.

Imperiul Otoman

În toată istoria islamică, imperiile s-au ridicat și au decăzut pentru aproximativ

1400 de ani, omeizii, mamelucii, mongolii și otomanii fiind doar câteva dintre

dinastiile Islamului care au avut un cuvânt important de spus în istoria mondială, au

atins o epocă de aur/vârf, apoi au decăzut și au dispărut în negura timpului însă,

efectele existenței lor fiind foarte vizibile la nivelul arhetipului colectiv. Un cunoscut

1

cărturar de sorginte arabă, Ibn Khaldoun este de părere că dinastiile sunt

asemănătoare indivizilor având o speranță de viață limitată și la fel ca un om, o

dinastie se naște, se dezvoltă și apoi intră în stagnare și retrogradare, acesta fiind și

cazul dinastiei lui Osman, fondatorul Imperiului Otoman.1

Imperiul Otoman a început ca un mic stat în Anatolia (zona asiatică a Turciei)

în 1299 sub conducerea lui Osman I. Micul său stat se învecina cu puternicul și ostilul

Imperiu Bizantin. Osman era cunoscut drept gazi sau un soldat al credinței, întrucât

prin lupta sa dusă împotriva bizantinilor își proteja credința musulmană. Așadar, sub

conducerea lui Osman, turcii anatolieni au găsit de cuviință să se alipească credinței

islamice și să-și dea viața în apărarea acesteia.2

Până la 1453, Imperiul Otoman devine o forță mondială controlând Europa și

Asia, având deja capitala în fostul oraș bizantin Constantinopol. Maximul avea să fie

atins sub domnia lui Soliman Magnificul (fig.1), la momentul respectiv fiind cel mai

puternic și cel mai mare imperiu (trebuie să menționez islamic) care controla Europa,

Africa de Nord, Peninsula Arabică și o parte însemnată din Persia. Astfel, sfera de

influență a imperiului cuprindea cele mai importante 3 locuri sfinte pentru musulmani

și creștini: Mecca, Medina și Ierusalim. Curând după moartea lui Soliman, imperiul

intră într-o perioadă de stagnare, urmată de inevitabila decădere finalizată cu

dispariția Imperiului Otoman.3

Spre deosebire de situația actuală din Turcia unde religia este clar separată de

conducerea statului (rămâne de discutat cât va mai rămâne astfel!), otomanii au simțit

că Islamul ar trebui să joace un rol important în actul de guvernământ. După 1517,

sultanul a devenit și calif, conducătorul religios al lumii musulmane. Principala sa

responsabilitate în calitate de calif era să se asigure că legea islamică, sharia, este

respectată și implementată în tot imperiul, având sprijinul cadiului, judecătorul zilelor

noastre. Înainte ca legea să producă efecte, aceasta era interpretată de muftiu,

conducătorul unei comunități.4

1 Itzkowitz, Norman, Ottoman Empire And Islamic Tradition, University Of Chicago Press, Chicago, 1981

2 Khaldun, Ibn, The Muqaddimah, An Introduction To History, Bollingen, 1969

3 Ochsenwald, William și Sydney Fisher, The Middle East: A History, McGraw-Hill, New York, 2003

4 Hodgson, M. G. S. The Venture of Islam, Conscience and History in a World Civilization, University of Chicago Press, Chicago, 1974

2

În vreme ce succesorul Imperiului Otoman, Turcia, duce o politică

eminamente seculară, observăm că otomanii sunt cei care desăvârșesc istoria

Islamului, aceștia fiind gardienii acestei religii universale. Au avut sub control

locurile sfinte, le-au protejat de cruciați și au avut sharia ca lege fundamentală.5

Turcia Modernă

Imperiul Otoman a primit lovitura de grație la sfârșitul Primului Război

Mondial. Prin încheierea Tratatului de la Sèvres (1920), Aliații victorioși au redus

imperiul la o fâșie îngustă localizată în Peninsula Anatoliană, sultanul Mohamad VI

acceptând condițiile impuse. Naționaliștii turci au considerat că ceea ce li se impune

este sub demnitatea și orgoliul lor astfel că sub conducerea lui Mustafa Kemal

(Ataturk din 1934) au demarat reconstrucția țării pe care și-o doreau.6

Prin Tratatul Sykes-Picot (fig. 4)(1916), Marea Britanie și Franța își împart în

secret zonele de influență din ceea ce va deveni fostul Imperiu Otoman. Astfel Marea

Britanie va prelua Irak, Transiordania și Palestina iar Franța va prelua Siria și Liban.7

Tratatul de la Sevres (fig. 5)(1920) consfințește ciopârțirea Imperiului Otoman

de către Marea Britanie, Franța, Italia, Grecia și Armenia. Turcia cunoaște cele mai

mici întinderi, aproximativ egale cu cele ale statului întemeiat de Osman la 1299.8

Tratatul de la Lausanne (fig. 6) din 1923 a consfințit granițele actuale ale

Turciei, excepție făcând regiunea Alexandretta sau Iskenderun. Turcia a recâștigat

suveranitatea deplină asupra întregului ei teritoriu, mai puțin asupra Strâmtorilor, care

vor rămâne demilitarizate. Sub efectele aceluiași Tratat, aproximativ 1,5 milioane de

greci care locuiau în Turcia vor fi repatriați în Grecia și 800.000 de turci vor reveni în

patria-mamă.9

5Hourani, Albert Habib, A History Of The Arab Peoples, Mjf Books, New York, 1997

6 Howard H., The Partition of Turkey: A Diplomatic History: 1913–1923, New York, 1993

7 Enciclopedia Britannica, accesat la 15.09.2015, disponibil la http://www.britannica.com/event/Sykes-Picot-Agreement

8 Paul C. Helmreich, From Paris to Sèvres, Ohio State University Press, 1974

9 Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an ‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002

3

Kemal Ataturk și Republica

Turcia (fig. 2) a fost proclamată republică în 1923, iar Mustafa Kemal este

primul său președinte. Acesta a fost reales în mai multe rânduri: în 1927, 1931 și

1935. Califatul a fost abolit în 1924 și în același an a fost promulgată o constituție

care prevedea votul universal (acordat femeilor în 1934), parlamentul și guvernul. În

cei 14 ani de guvernare kemalistă, Turcia a trecut prin multiple schimbări, care au

modificat bazele religioase, sociale, politice, economice și culturale ale societății

turce.10

În 1925, guvernul a abolit ordinele religioase, a interzis poligamia și purtarea

fesului tradițional. În 1926 a fost adoptat un cod civil de factură occidentală și

căsătoria civilă a devenit obligatorie. În 1928, Islamul a încetat să mai fie religie de

stat și alfabetul latin a înlocuit scrierea arabă. În 1930, capitala Turciei se mută la

Ankara din considerente strategice.11

La moartea lui Mustafa Kemal în 1938, Turcia începea să semene tot mai mult

cu un stat occidental. Din punct de vedere economic, Kemal își dorise să obțină

dezvoltarea Turciei fără ajutor extern.

În ceea ce privește politica externă, Turcia a încercat să dezvolte relații de

prietenie cu toți vecinii săi. În 1932 a intrat în Liga Națiunilor, în 1934 a pus bazele

Antantei Balcanice alături de Grecia, România și Iugoslavia iar în 1937 a semnat

Tratatul Saadabad cu Afganistan, Iran și Irak. Deși comunismul era oprimat în Turcia,

relațiile cu URSS au fost cordiale până la cel de-al doilea Război Mondial, reușind să

obțină revizuirea statului Strâmtorilor prin Convenția de la Montreux în 1936, iar în

1939 a rezolvat problema provinciei Iskenderun/Alexandretta cu Franța.12

10 Fox A.B., The Power of Small States: Diplomacy in World War II, University of Chicago Press, Chicago, 1959

11 Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an ‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002

12 Davison R.H., Turkey: A Short History, 2nd Edition, The Eothen Press, Huntingdon, 1988

4

Noul activism al Turciei

În spatele noului tip de activism al Turciei se află doi factori care rezidă din

tipologia poporului turc și al istoriei cu care acesta este obișnuit. Turcii sub

conducerea lui Recep Tayyip Erdogan și-au reamintit de trecutul glorios din perioada

sultanilor și de moștenirea pe care o poartă în genele lor. Reînvierea acestei școli a

eroilor și al cultului pentru istoria recentă îl vom regăsi în multe izvoare sub numele

de neo-otomanism. Cel de-al doilea factor emană din provocarea pe care etnicii kurzi

o emană la adresa statalității și indivizibilității statului turc. Această problematică

kurdă este definită, în norme kemaliste, ca o amenințare la adresa integrității

teritoriale a Turciei și a stabilității regionale. În contextul actualei situații politice din

zona Siriei și Irakului, care prezintă un nivel de precaritate ce transcede orice nivel al

imaginației, analiștii politici pot lua în calcul, și nu există niciun motiv pentru care nu

ar face-o, posibilitatea creării unui stat kurd suveran și independent. Precedentul

există în vecinul Turciei, Irak, unde kurzii s-au grupat în jurul Regiunii Autonome

Kurdistan. Cu „capitala” la Erbil, Kurdistanul irakian pare să fie o opțiune mai sigură

și mai ferită de războaiele care se desfășoară la câțiva pași de granițele RAK.

Revenind la chestiunea neo-otomanismului, acesta ia în calcul puterea soft pe care

Turcia o poate exprima la nivelul scenei politice internaționale. În termeni

geostrategici, neo-otomanismul este lipsit de expansionismul imperialist însă capabil

să promoveze un înalt profil diplomatic, politic și economic pentru o Turcie în

Orientul Mijlociu sau Europa. Nefiind conexat cu moștenirea musulmană, neo-

otomanismul este mai ambițios ca curentul kemalist în proiectarea Turciei ca o putere

regională.13

După mulți ani de pasivitate și neglijență față de Orientul Mijlociu, Turcia

redevine un actor important în regiune. Pentru întreaga perioadă republicană,

autoritățile centrale de la Ankara nu au avut o prioritate în a crea politici care să

cuprindă state din Orientul Mijlociu. Ideologia principală a republicii, inspirată de

13 Taspinar Omer, Turkey’s Middle East Policies: Between Neo-Ottomanism and Kemalism, Carnegie Papers, No. 10, 2009

5

Kemal Ataturk, s-a opus cu îndârjire lumii islamice și a urmat o cale occidentală,

europeană. Această orientare pe o singură direcție a început să piardă din adepți odată

cu încheierea Războiului Rece și descoperirea de noi orizonturi, provocări și

amenințări în regiuni învecinate Turciei.

Turcia devine încă odată (așa cum a mai fost pe vremea Imperiului Otoman)

un actor important pe scena politică din Orientul Mijlociu. În ultimii ani, administrația

de la Ankara a manifestat un nivel crescut de bunăvoință în a media conflictele arabo-

israeliene, a participa la conferințele Ligii Arabe și a contribui cu efective militare în

susținerea forțelor Națiunilor Unite în Liban și cele ale NATO în Afganistan, Siria și

Irak, nu înainte de a fi stabilit legături apropiate cu aceste state din vecinătatea sa. Ca

o consecință directă, sub conducerea lui Turgut Ozal (prim-ministru între 1983-1989

și președinte 1989-1993) și începând cu anul 2002 sub guvernarea AKP (Adalet ve

Kalkinma Partisi), Turcia a devenit un jucător important pe scena politică a Orientului

Mijlociu. Însă acest lucru nu aduce fericirea fiecărui cetățean. Turcia este bipolarizată

cei doi poli regăsindu-se în religie și în secularitate. De-o parte a baricadei se află în

tabăra secularistă, în interiorul căreia se exprimă ideea că fostul partid al președintelui

Erdogan concentrează atenția publică spre Orientul Mijlociu și se îndepărtează de

modul de viață al europenilor, țel menționat de însuși Kemal Ataturk. Acești kemaliști

sunt de părere că AKP implementează o agendă ascunsă în care deschiderea către

lumea arabă este principalul obiectiv și mod de a câștiga lupta cu cei care pun la

îndoială puterea regională a Turciei. De cealaltă parte a baricadei sunt cei care susțin

lipsa unei agende islamice, având în vedere demersurile înregistrate de AKP în

domeniul integrării europene. În ciuda rădăcinilor islamice, AKP a obținut succese

importante în promovarea unor politici care au ca punct central Uniunea Europeană și

beneficierea de drepturi ca toate celelalte state membre. Un astfel de moment a avut

loc în 2005, când au fost reluate negocierile de accedere a Turciei în Uniunea

Europeană.14

Cum niciuna din cele două tabere nu are suficiente argumente pentru a se

convinge reciproc, dezbaterea va continua și va influența în continuare politica

externă a Turciei, iar motivul subit al interesului Ankarei în Orientul Mijlociu vine

14 T. Oguzlu, Middle Easternization of Turkey’s Foreign Policy: Does Turkey Dissociate from the West?, Turkish Studies, Vol. 9, Nr. 1, 2008

6

din capacitatea acesteia de a-și îmbunătăți relațiile cu vecinii și emanarea rolului de

putere regională. Vidul de putere din Orientul Mijlociu s-a simțit la începutul anilor

2000 când noi situații de securitate au apărut în context regional. Astfel, Turcia a

căutat noi piețe de desfacere și s-a dezvoltat ca un stat comercial și fiind ancora

Europei îi va da încredere în forțele proprii pentru a continua pe drumul pe care a

apucat, creând condițiile propice pentru ca Turcia să se dezvolte ca o putere regională,

chiar cu pretenții la nivel internațional. Ce este și mai interesant este că Turcia deja

pare să-și fi asumat rolul de purtător de cuvânt al regiunii, ba chiar exemplu de bune

practici pentru vecinii săi.15

Turcia și Primăvara Arabă

Când a izbucnit Primăvara Arabă în 2011, Turcia a fost considerată un model

demn de urmat pentru statele din Orientul Mijlociu luând în calcul economia în

creștere și democrația înfloritoare. Acea imagine a avut de suferit multe încercări. În

prezent, economia Turciei poate părea puternică, în schimb este din ce în ce mai

afectată de războiul de la granițele sale și de pericolul penetrării acestora de forțe

insurgente loiale Statului Islamic. Imaginea Turciei drept un stat pașnic are de suferit

o dată cu protestele care au loc în Piața Taksim/Mișcarea Gezi lucru ce demonstrează

lipsa de viziune și pe plan internațional. Înainte ca Primăvara Arabă să-și producă

efectele ministrul de externe de la acea dată, actualul prim-ministru Ahmet Davutoglu

a prezentat moțiunea „zero probleme cu vecinii” intens aplaudată de comunitatea

locală și cea internațională. În următorii ani, Turcia și-a îndepărtat toți vecinii și a fost

angajată direct în conflictul din Siria, în timp ce prin persoana lui Recep Erdogan,

statutul turc sprijinea Frăția Musulmană pentru a redobândi puterea politică în Egipt.

Deși în urmă cu câțiva ani, o intervenție militară ar fi fost exclusă, observăm că astăzi

pionierul în acest domeniu este chiar Turcia care, cu orice preț, va apăra și va încerca

să împiedice apariția statului kurd (Siria, Irak, Turcia, Iran). 16

15 G.E. Fuller, The New Turkish Republic: Turkey as a Pivotal State in the Muslim World, United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 2007

16 S. Cagaptay, Turkey Is Leaving the West, Foreign Affairs, October 2009, disponibil la http://www.foreignaffairs.com/articles/65661/soner-cagaptay/is-turkey-leaving-the-west?page=2, accesat la 15.09.2015

7

Primăvara Arabă a fost probabil cel mai important eveniment care a avut un

impact major asupra presupunerilor și a calculelor făcute în scopul promovării unor

politice externe care să promoveze imaginea unui Turcii puternice, bine închegate,

care reușește să facă față situațiilor neprevăzute și a obstacolelor puse de situația

regională precară. Astfel, din momentul în care AKP își asumă puterea se remarcă

faptul că politica externă a Turciei înregistrează trei faze distincte.17

I. Faza conciliatorie 2002-2007: având în vedere că AKP abia a intrat la

guvernare după ce a obținut 34% din sufragii, va acționa în scopul consolidării

imaginii rezultate în urma alegerilor. Astfel, administrația AKP va avea în vedere

medierea conflictelor din Balcani și cele dintre Israel și arabi. Nu va avea sorți de

izbândă însă a reușit să exprime public țelul măreț al Turciei, reorientarea pe scena

politică regională pentru a redeveni o putere.18

II. Faza echilibrului 2007-2011: această perioadă surprinde încercarea

graduală a Turciei de deveni un jucător important și încearcă să-și facă simțită

prezența prin contraponderea pe care o poate avea în relație cu Siria și Irak, încercând

să devină un echilibu pentru regiune. Slăbite de război, Statele Unite ale Americii se

retrag din poziția dominantă ocupată în Orientul Mijlociu și chiar dacă nu le vine să

creadă, Turcia va ocupa poziția lăsată liberă de SUA.19

III. Viitoarea putere regională 2011-20xx: deși a manifestat multă indecizie

de-a lungul Primăverii Arabe, semnalele primite de Turcia indică faptul că poziția sa

strategică și resursele infrastructurale de care dispune pot contribui la creșterea

șanselor ca această țară să devină un model pentru numeroasele state de dimensiuni

aproximative pentru care noțiunea de politică externă rămâne un subiect în cărțile de

diplomație și științe politice. În acest sens, Ahmet Davutoglu este de părere că Turcia

poate conduce școlile de gândire ale Islamului și va produce o schimbare benefică

pentru politica turcească.20

17 Henri J. Barkey, The evolution of Turkish foreign policy in the Middle East, Editura TESEV, Istanbul, 2012

18 Idem

19 Idem

20 Idem8

Concluzii

În prezent, Turcia experimentează o revoluție silențioasă care conține trei

transformări de natură să producă schimbări la nivelul politicii externe din Orientul

Mijlociu. Prima dintre aceste transformări constă în cea religie, Turcia fiind un mediu

în care dezrădăcinarea Islamului și punerea lui la loc la un nivel mai profund se va

întâmpla cât de curând. A doua transformare constă în introducerea și respectarea

unor principii economice prin care piața poate evolua în funcție de cerere și nu de

protecționism, iar cea de-a treia poate fi sesizată în democratizarea statului și

încercării sale de a se alinia cu standardele europene și cele internaționale.

Turcia se consideră un model sau o sursa de inspirație pentru țările vecine (în

special cele musulmane) în ceea ce privește economia, cultura, știința sau educația.

De asemenea, a reușit să-și consolideze economia bazându-se pe exporturi, aspect

influențat de climatul de securitate din zonă. În cazul în care situația politică din țările

învecinate este negativă sau pe punctul de a se înrăutăți, vor aduce după sine o

scădere a veniturilor Turciei, context în care interesul acestui stat este să atragă un

regim de pace și bună cooperare cu statele din vecinătate.

Consider că actualele conflicte „înghețate” și care au fost exploatate la

maximum în ultima perioadă, și mă refer la situația nefericită în care se află Siria,

Irak, Liban, Iran este cauzată de împărțirea teritorială abuzivă la care au recurs Marile

Puteri în urma marilor conflagrații mondiale. Liniile imaginare care au despărțit

populații aparținând aceleiași etnii dar care peste noapte s-au trezit separate sau

populații care se cunoșteau ca fiind dușmane sunt nevoite să conlocuiască. Cazul

kurzilor este binecunoscut având în vedere oferta primită din partea britanicilor care

le-au propus întemeierea unui stat în sudul Turciei și vestul Irakului în care kurzii să

se bucure de independență și suveranitate. Au refuzat însă și au luptat de partea lui

Ataturk în favoarea unei Turcii și a unui Kurdistan promis care nu s-a mai realizat nici

până în ziua de astăzi. Când liniile imaginare trasate de gentlemani nu țin cont de

ramura islamică din care provin irakienii (majoritatea șiiți) și sirienii (majoritatea

9

sunniți), într-un final se poate aștepta un conflict care să încerce înclinarea balanței

puterii către actorul care deține cele mai multe resurse. Astfel, câștigătorul acestei

lupte pentru puteri în momentul de față pare să fie Turcia, întrucât dispune atât de

putere militară cât și de putere demografică fiind statul care înregistrează o creștere a

natalității în vreme ce întreaga Europă se află într-un proces continuu de îmbătrânire.

Sunt multe întrebări care rămân fără un răspuns clar și puțin confuze însă prin

redactarea acestui eseu tocmai acesta este scopul pe care mi l-am propus. Să încerc să

identific câteva aspecte care au contribuit la ascensiunea Turciei la nivelul pe care îl

cunoaștem la momentul de față și să analizez modul în care a contribuit la

consolidarea poziției regionale pe care o ocupă. Îmi doresc să continui acest studiu și

să-l concretizez într-o lucrare de anvergură întrucât subiectele abordate sunt de

actualitate și surprind desfășurări de forțe cu care omenirea se confruntă de la minut la

minut.

10

ANEXE

(Fig. 1 – Imperiul Otoman sub domnia lui Soliman Magnificul)

(Fig. 2 – Turcia Modernă)

11

(Fig. 3 – Orientul Mijlociu)

(Fig. 4 Tratatul Sykes - Picot)12

(Fig. 5 – Tratatul de la Sevres)

(Fig. 6 – Tratatul de la Lausanne)

13

Bibliografie

1. Henri J. Barkey, The evolution of Turkish foreign policy in the Middle East,

Editura TESEV, Istanbul, 2012

2. S. Cagaptay, Turkey Is Leaving the West, Foreign Affairs, October 2009,

disponibil la http://www.foreignaffairs.com/articles/65661/soner-cagaptay/is-

turkey-leaving-the-west?page=2, accesat la 15.09.2015

3. Davison R.H., Turkey: A Short History, 2nd Edition, The Eothen Press,

Huntingdon, 1988

4. Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an

‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002

5. Fox A.B., The Power of Small States: Diplomacy in World War II, University

of Chicago Press, Chicago, 1959

6. G.E. Fuller, The New Turkish Republic: Turkey as a Pivotal State in the

Muslim World, United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 2007

7. Paul C. Helmreich, From Paris to Sèvres, Ohio State University Press, 1974

8. Hodgson, M. G. S. The Venture of Islam, Conscience and History in a World

Civilization, University of Chicago Press, Chicago, 1974

9. Hourani, Albert Habib, A History Of The Arab Peoples, Mjf Books, New

York, 1997

10. Howard H., The Partition of Turkey: A Diplomatic History: 1913–1923, New

York, 1993

11. Itzkowitz, Norman, Ottoman Empire And Islamic Tradition, University Of

Chicago Press, Chicago, 1981

12. Khaldun, Ibn, The Muqaddimah, An Introduction To History, Bollingen, 1969

13. Ochsenwald, William și Sydney Fisher, The Middle East: A History, McGraw-

Hill, New York, 2003

14. T. Oguzlu, Middle Easternization of Turkey’s Foreign Policy: Does Turkey

Dissociate from the West?, Turkish Studies, Vol. 9, Nr. 1, Martie 2008

15. Taspinar Omer, Turkey’s Middle East Policies: Between Neo-Ottomanism and

Kemalism, Carnegie Papers, No. 10, September 200914

16. Enciclopedia Britannica, accesat la 15.09.2015, disponibil la

http://www.britannica.com/event/Sykes-Picot-Agreement

HărțiFig.1 http://www.mixdecultura.ro/2013/07/imperiul-otoman/ - accesat la 15.09.2015

Fig.2 http://galeri.uludagsozluk.com/r/t%C3%BCrkiye-haritas%C4%B1-38369/ -

accesat la 15.09.2015

Fig.3 http://adevarul.ro/international/in-lume/turcia-noul-orient-mijlociu-

1_53cba5280d133766a8975fd8/index.html - accesat la 15.09.2015

Fig.4 http://www.stripes.com/news/sykes-picot-agreement-line-in-the-sand-still-

shapes-middle-east-1.289723 - accesat la 15.09.2015

Fig. 5 http://danielbenson.hubpages.com/hub/International-Relations-1919-1939

accesat la 15.09.2015

Fig. 6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lausanne - accesat la 15.09.2015

15