Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 59 (cincizeci și nouă) August 2016

www.romclub.wordpress.com

4 Iulie 2016Statele Unite ale Americii au

împlinit 240 de ani

America: 4 iulie - Statele Unite şi inamicii lor - de Ioan Stanomirwww.contributors.ro - iulie 4, 2016

Statele Unite au însemnat, din chiar momentul declaraţiei lor de independenţă, un pariu fără precedent în istoria umanităţii. A imagina o republică care să unească un teritoriu vast şi regimul reprezentativ, evitând tentaţia demagogiei şi riscul despotismului militar, iată provocările pe care America de Nord le-a întâmpinat,sub semnul unui amestec, unic, de elan utopic şi prudenţă politică. Acolo unde alte naţiuni au eşuat, rătăcind în purgatoriul experimentelor tiranofile, Statele Unite au reuşit. Iar reuşita lor este una dintre cele mai spectaculoase reuşite ale libertăţii.Excepţionalismul american este înrădăcinat, istoric, în această capacitate remarcabilă de adaptare, inovaţie şi de continuitate. Imunitatea Statelor Unite la tentaţiile autocratice, absenţa oricărui interval dictatorial şi vocaţia recursului la lege şi instituţii spre a soluţiona conflictele ce par insolubile,

1

sunt dimensiuni pe care anti- americanismul global a avut tendinţa să le ignore, în mod deliberat.Anti-americanii, de ieri şi de azi, au propus umanităţii imaginea caricaturală ce hrăneşte emoţii şi întăreşte resentimente. Eşecurile istorice ale atâtor societăţi sunt explicate, invariabil, prin recursul la stigmatizarea Statelor Unite. Statele Unite au darul de a fi reperul în jurul căruia se organizează un sentiment de antipatie globală. Proteic şi seducător prin simplitatea sa reducţionistă, anti-americanismul oferă certitudini, prin indicarea, limpede, a inamicului implacabil.Simbolic, în fiecare moment în care Statele Unite au intervenit istoric, decisiv, anti-americanismul a servit ca parte esenţială a discursului îndreptat împotriva libertăţii .Nazismul a descris, constant şi obsesiv, Statele Unite ca pe un teritoriu al dominaţiei evreieşti,centrul din care iradiază complotul mondial împotriva căruia se ridică acţiunea eroică germană. URSS şi democraţiile populare au oferit portretul unei Americi agresive şi atâţătoare la război,o naţiune în care oamenii muncii sunt împilaţi de oligarhia exploatatoare. În fine, pentru islamişti, Statele Unite sunt marcate de amprenta satanică pe care puritatea salafistă sau şiită intenţionează să o eradicheze, definitiv. Indiferent de context, indiferent de coloratura ideologică, obsesia anti- americană procură inamicilor pluralismului un întreg imaginar politic conspiraţionist. Similitudinea acestuia cu teologia politică a antisemitismului este frapantă.Acest dialog între Statele Unite şi adversarii lor domină epoca de după 1945. Departe de a fi epuizat, el este temelia pe care se inalţă ordinea discursivă a noilor inamici cu care America se confruntă, astăzi. Rusia şi China sunt unite, simbolic, de această convergenţă în ostilitatea faţă de ceea ce este denunţat ca dominaţie globală. Ambiţia Rusiei de a fi drapelul unei noi noi morale politice nu are nimic ridicol. Sinteza ideologică a putinismului se întemeiază pe demonizarea pluralismului şi pe refuzul democraţiei liberale. Iar Statele Unite sunt expresia ultimă a valorilor pe care Rusia oficială le tăgăduieşte, programatic. Războaiele culturale sunt în plină desfăşurare. Libertatea este contestată, global.Iar acest atac, concertat, împotriva libertăţilor se suprapune, perfect, peste tentativa puterilor “ revizioniste” de a înlătura o ordine mondială definită ca fiind a hegemoniei americane. Imaginea acestei lumi “eliberate” de imperialismul american este uşor de conturat. Expansionismul Rusiei şi agresivitatea chineză în raport cu vecinii din zona Mării Chinei de Sud sunt doar două dintre semnele acestei mutaţii geostrategice. Destinul Europei Centrale şi de Est în acest univers “post- american” este uşor de intuit. Un nou protectorat rus, tolerat de Uniunea Europeană, iată o perspectivă care nu

2

are nimic surprinzător.4 iulie este ocazia de a medita la forţa crescândă pe care inamicii libertăţii şi ai Statelor Unite încep să o deţină în lumea de astăzi. Izolaţionismul american ar fi opţiunea suicidară încurajând coalizarea lor. În Europa, în Orientul Mijlociu şi în Asia, echilibrul depinde de menţinerea unui angajament de durată american. Universul în care ne aflăm nu este o grădină arcadică a păcii eterne. Statele Unite sunt obligate să-şi înfrunte duşmanii. Retragerea lor ar fi începutul unui devastator val seismic, capabil de a elimina fragilul edificiu al libertăţii. Statele Unite şi aliaţii lor au nevoie, mai mult ca oricând, de calmul profetic al lucidităţii.

Geopolitică: Ultimul loc de joacă - de Traian UngureanuZiarul Adevărul -4 iulie 2016

„Marea Britanie nu are încredere într-o Germanie îngenuncheată de etica vinovăţiei şi de o foame demografică fără saţ” Dacă tot e adevărat că greşelile se plătesc, e bine să te prezinţi cu bani potriviţi la casă. Dar asta presupune că ştii să numeri şi că ai curajul s-o faci. Nu e cazul Uniunii Europene. De fapt, nu e cazul unei lumi care îşi stimează erorile, în chiar clipa în care e răpusă de ele. Adevărul n-a fost niciodată mai necesar şi mai detestat. În consecinţă, dezastrul din Marea Britanie merge înainte, susţinut de o galerie care îşi încurajează frenetic eşecul şi, prin asta, sfîrşitul. Aşadar, să începem cu sfîrşitul, pentru a da început. După uppercut-ul încasat pe 23 iunie, concluzia şic e că soarta Marii Britanii şi a Europei a încăput pe mîna a 17 milioane de huligani. „PSD-iştii englezi!” - a strigat cineva care crede că aşa răcnesc gentlemanii. Prima eroare e aici şi vine dintr-o miopie care a impus o numărătoare foarte parţială. Ce facem cu alte zeci de milioane de huligani răspîndiţi în Franţa, Germania, Olanda, Italia, Cehia, Austria, Finlanda? Ce sens au toţi aceşti oameni de nevăzut pentru europenii deştepţi care, de astă dată, refuză să mai fie pan-europeni? Să ne venim în fire şi să dăm de ştire: huliganismul e o boală britanică doar în fotbal, unde a fost subcontractat fanilor purtători de bîtă, bere şi drapel. În viaţa societăţilor europene, vorbim de cu totul altceva: de o revoltă împotriva formelor de viaţă prescrise de sus. Şi cu asta intrăm în subiect. Ar trebui să-l înţelegem bine. Altul nu va mai fi. Există un norod european mult mai numeros şi mai sensibil decît îşi  închipuie elitele summitarde, popimea tehnocrată şi dăscălimea ONG-istă a Europei.

3

Această mulţime, compusă din oameni needucaţi, adică altfel educaţi decît spălaţii pe creier cu produse dogmatice aprobate, e neliniştită. Disperată - ca un condamnat care aude dulgherii bocănind la eşafod şi ştie că nu mai e mult pînă în zori. Toată această masă a fost exclusă de planurile care croiesc forme de viaţă noi, în care e loc doar pentru marii amici ai binelui şi progresului. Or, după un amar de tăcere impusă, referendumul din Marea Britanie a dat drepul la cuvînt acestor oameni încă vii, cu drept de vot şi destin. Cînd rezultatul referndumului a ajuns la Bruxelles, replica a scos la iveală un volum deprimant de panică şi laşitate: sînteţi rasişti, pre-fascişti şi nesfîrşit de proşti! Autorii acestei replici ruşinoase pentru spiritul european nu trebuie iertaţi dar trebuie, la rîndul lor, înţeleşi: au aflat că progresul din mica lor fabulă de uz personal nu e ireversibil şi că istoria nu e obligată să fie de partea lor. Dar astea sînt complicaţiile intime ale bovarismului european. Mai important e altceva: cum am ajuns aici? Simplu: nesocotind realitatea şi ignorînd natura umană. Şi mai simplu: prin utopie. Care se împarte în două direcţii de măturat adevărul. Prima e construcţia migăloasă şi neabătută a unui superstat european. Edict cu edict şi trufie cu trufie, aparatul central european a dislocat suveranitatea parlamentară, sistemele juridice, moneda şi frontierele naţionale. Cu timpul, naţiunile au rămas fără aer. Popoarele Europei au început să înţeleagă că tot ce le rămîne e să primească botezul unei religii alandala în care binele de limbă germană şi profit francez joacă alternativ pe Dumnezeu şi Satana. Centralismul luminat european a lăsat mase enorme de oameni să orbecăie în arbitrar şi necunoscut. A doua direcţie impusă de utopie e migraţia. Adevărul e scris cu litere cît lumea şi trebuie rostit: migraţia necontrolată e o nenorocire. Am spus: necontrolată. Am spus exact ce spun şi simt atîţia europeni înlocuiţi peste noapte de alţi europeni aduşi pe salarii mici, dar nu mai mici decît salariile de acasă. Există un tabu care opreşte orice cuvînt critic, dacă e vorba de „cei 3 milioane”, de diaspora românească aflată la muncă în UE. Ei bine,nu! Migraţia românească nu e un motiv de mîndrie naţională sau de consolare economică. Migraţia românilor plecaţi la muncă multă cu braţele sau cu capul are un singur înţeles şi o singură explicaţie: România e un stat eşuat care se uşurează de surplus. România şi Polonia, Bulgaria şi Lituania au căzut demult într-un echilibru falimentar care exportă forţă de muncă şi păstrează acasă o ruină ce nu poate schimba nimic. Mutarea nesăbuită care a livrat milioane de est-europeni, în numele libertăţii de mişcare pe piaţa muncii, produce probleme la ambele capete. În vest - un resentiment surd. În est - o mirişte în care nu prinde nicio sămînţă. Plus o lume politică locală împărţită, fără griji, între politicieni care maimuţăresc democraţia şi protestatari care o vînd ca etnobotanică pentru naivi. Reacţia britanică a fost generată de cea mai gravă teamă din cîte sînt pe lume: teama de stingerea propriei culturi. Cum nu era de ajuns, Uniunea Europeană a sucombat în faţa marelui val migrant afro-asiatic. Problema nu e, aşa cum s-ar crede, numărul. Problema e declaraţia de

4

capitualare rostită, în numele Europei, de Cancelarul german Merkel. În august 2015, Cancelarul german a anunţat deschiderea porţilor. Amestecul popoarelor şi culturilor a primit dreptul la haos. Cu acelaşi prilej, Cancelarul Merkel a declarat nulă identitatea europeană, ca fel de a fi, de la Manchester la Atena. Din acel moment, referendumul din Marea Britanie a fost pierdut. Aşa cum va fi pierdut orice referendum european, cu excepţia celor organizate în interiorul Cancelariei germane şi între amicii dlui Juncker. Revolta naţiunilor era inevitabilă. Gradul de şcolarizare a alegătorilor şi intrigile sîngeroase din interiorul Partidului Conservator britanic sînt doar mărunţişul aluvionar care însoţeşte curentele mari. Cine va avea curajul să privească, o clipă, tragedia în ochi va înţelege că spasmul care a cuprins Europa e biciuit de aminitrea britanică a democraţiei şi de căderea europeană a demografiei. Extincţia societăţilor şi culturii europene nu mai e o ipoteză sinistră. E o direcţie matematic dictată de căderea natalităţii în Germania, Franţa, Benelux, Scandinavia, dar şi în Sud-Estul european care a dat şi a secat rezerva de populaţie la dispoziţia Vestului. Temerea Marii Britanii, care stă de pe o rată demografică încă viabilă, e că, în mai puţin de 10 ani, valul migrator afro-asiatic va fi înzestrat de Germania şi Franţa cu un paşaport european. Canalul Mînecii va fi penetrat. O Mare Britanie membră UE nu va putea mişca nici măcar degetul care apasă trăgaciul armei de la tîmplă. În secret şi la nivel de masă, Marea Britanie nu are încredere într-o Germanie îngenuncheată de etica vinovăţiei şi de o foame demografică fără saţ. Mulţi oameni cumsecade s-au refugiat în ideea după care reacţia britanică e o eroare dictată de ignoranţă. Dacă ar fi pus mîna să citească în metrou „Tratatul de la Lisabona”, britanicii de rînd ar fi votat pro-UE. Păcat că recomandarea a venit abia după referendumul pierdut de doctorii în legislaţie europeană. Oricum, acuzaţia de ignoranţă e o calomnie măruntă. Reacţia britanică e mult mai profundă şi mult peste problemele de acquis communautaire - cu o vorbă franţuzească trecută prin pesmet scolastic. Reacţia britanică a fost generată de cea mai gravă teamă din cîte sînt pe lume: teama de stingerea propriei culturi. Europenii de toate felurile au motive să trăiască acelaşi fior. Europa îşi pregăteşte demisia, cu mandat demografic german şi francez. Oficial, minoritatea musulmană a atins 5,8% în Germania şi 7,5% în Franţa. Neoficial şi previzibil, procentele aleargă spre 10%. Europa cade, dar acest detaliu e anatema la Bruxelles, loc dominat de o atmosferă cehoviană, cu scene de aristocraţie retrasă la domeniu unde se felicita în pauzele seratelor de muzică de cameră. Socoteala de bază scapă unei elite orbite de utopie. Ea spune că, în condiţii de migraţie liberă, UE nu poate fi stabilă decît dacă are sisteme de asistenţă socială la fel de bogate sau de sărace, în fiecare stat membru. Şi mai departe: în condiţii de migraţie liberă, dar cu sisteme de asistenţă socială inegale, de la opulent la mizer, Uniunea Europeană nu rezistă. Mai devreme sau şi mai devreme, statele suprasolicitate de cheltuieli se vor stinge, retrage sau vor dezerta. Şi, în faţa acestei situaţii pre-mortuare, care e ideea de geniu a UE? Încă un summit? Şi mai multă Europă? Pînă n-o mai rămînea deloc? - vorba cîntecului de aniversare şi beţie. Reacţia sleită de după referendumul britanic spune că Germania e un hegemon nepregătit. Dacă vrea să facă, totuşi, ceva pentru Europa, Uniunea Europeană trebuie să respecte

5

cultura şi viaţa zecilor de milioane care se simt desfiinţaţi de meniul utopic al elitelor. Mai devreme sau şi mai devreme, statele suprasolicitate de cheltuieli se vor stinge, retrage sau vor dezerta. Politica, inclusiv politica europeană, nu poate miza pe militanţi cool şi grupuri de fani tineri, spre a exclude temeiurile de viaţă ale omului comun. Argumentul celor ce vor UE fără discuţii şi corecţii stă, în prea mare măsură, pe ceva care se cheamă coffee culture, turism recreaţional şi graffiti de aeroport. Dacă e doar atît, Europa e mică, amuzantă şi perdantă. E o maşină nichelată care secretă indiferenţa perfectă faţă de prorpia cultură. Ce e aia? E să ştii că mama şi tata nu sînt singurii tăi părinţi. Generaţia euro-hip nu vede şi nu înţelege tragedia din jur. Treaba ei! Dar, în acest caz, ar trebui să-şi găsească alt loc de joacă. Ultimul.

 

Rubrica Gastronomică: Gusturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor - de Andrei PleșuRevista Dilema Veche iunie 2016

Un clip muzical de mare succes ne-a învățat, de curînd, că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. Am înțeles, pînă la un punct, unde bătea mesajul cu pricina: era un avertisment împotriva invaziei betonului și împotriva elefantiazei arhitecturale. Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin – poate cu ceva mai mult temei scripturar – asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.

A pune problema gustului e mai mult decît legitim în contextul unei interogații vizînd viața spirituală. Cum știm, termenul latinesc pentru „gust“, savoare, mireasmă (sapor) a dat, între altele, numele înțelepciunii: sapientia. „A avea gust“ nu înseamnă doar a avea discernămînt estetic, ci și a nu fi spiritualmente fad, searbăd, anost, insipid. Adică a fi „bun la gust“ din punctul de vedere al unei exigențe transcendente. A fi o hrană plăcută și fortifiantă pentru căutătorii de înțelepciune. Să ne amintim de capitolul 3 din

6

Apocalipsă, unde se spune că pe cei „căldicei“, indeciși între rece și fierbinte, Dumnezeu îi varsă din gura Sa… Cu gîndul la acest pasaj, mă întreb, uneori, dacă Judecata de Apoi nu va fi un soi de „degustare“ expertă: Judecătorul ne va plimba puțin prin augusta Sa gură, pentru a constata dacă avem savoarea cuvenită. Pe cei „aleși“ îi va păstra alături de Sine, iar pe cei cu gust prost „îi va vărsa din gura Sa“…

Dar ne putem face vreo idee despre „gustul“ care îi place cel mai mult lui Dumnezeu? Evangheliile par să știe: sarea. Apropiații lui Iisus sînt declarați „sarea pămîntului“. „Bună este sarea“ – se spune în alt loc. Și „să aveți sare întru voi!“. Sau: „Cuvîntul vostru să fie întotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia“ (Coloseni, 4,6). Mă întreb cîți dintre prelații noștri știu să evite leșia „pietății de serviciu“ și să vorbească semenilor lor „cu sare și piper“. Așadar, cu înțelepciune „gustoasă“, atrăgătoare, savuroasă. Nesărate, „bucatele“ de orice fel sînt indigeste: obiect al unei sațietăți plicticoase, lipsite de „condimentul“ bucuriei. A întîmpina un oaspete – conform tradiției – cu „pîine și sare“ e a-i oferi, în același timp, substanță, savoare și ospitalitate netrecătoare (sarea e, prin definiție, inalterabilă: nu se strică și contribuie la conservarea prelungită a alterabilelor).Medicii nu vor fi foarte încîntați de prestigiul sării din textele sacre. Dintre celelalte gusturi, nici dulcele nu arată prea rău în experiența lexicală curentă. Dicționarele inventariază multiple variante ale dulcelui benefic, răsplătitor, confortabil: lumină dulce (blîndă), somn dulce (neagitat, odihnitor), vorbe dulci, climă dulce, buze dulci, soare dulce, pantă dulce (ușor de urcat) etc. Postul alternează și el cu „mîncăruri de dulce“, îngăduite de pravilă. Prin contrast, acreala e evident antipatică: iradiere a firii ursuze, a comportamentului „oțețit“, a proastei-dispoziții cronice. La fel și amarul și amăreala, amintind inevitabil de recalcitranta fiere, de vomitiva chinină, de „zile amare“, de insul „amărît“, de cel care „își înghite“ sau „își varsă amarul“. E curios că gusturile rele se îmblînzesc prin diminutivare: „acrișorul“ poate fi agreabil cînd vine de la citrice, borș, murături. „Amarul“ se domesticește și el în „amărui“, cînd e livrat sub formă de pelin, cireșe amare, migdale sau diverse tipuri de digestiv. Dimpotrivă, prin diminutivare, dulcele pierde: „dulceagul“ e mai curînd rebarbativ: un dulce indecis, minor, ușor grețos. Conotațiile „mieros“, „drăgălaș“ sau cele care acompaniază iconografic gama rozurilor (îngerași,

7

bebeluși, zîne, păpuși Barbie, animăluțe) intră și ele în cortegiul dulcelui căzut la nivel de „dulcegărie“. Dar chiar și dulcele propriu-zis poate livra versiuni insuportabile, din punctul meu de vedere. Puține lucruri mă irită mai prompt și mai acut decît amabilitățile zemoase, de tipul: „Sînteți un dulce“. Nu bag mîna în foc că lui Dumnezeu nu-i plac decît materiile lemnoase și spațiile înghesuite. Dar aș cuteza să cred că nu-i plac nici acreala, nici dulcegăriile, nici proasta dispoziție sau nervozitatea bilioșilor. Asta nu înseamnă că nu am putea avea surprize…

Poetul lunii: Adrian Alui Gheorghe

Noul monstru din Loch Ness Am locuit în cele mai bizare locuri. Ceva patrii am cunoscut dar s-au scufundat una după alta în mocirla inimii graniţele s-au amestecat în mine Am visat că locuiesc într-un oraş de sub oraş dimineaţa m-am trezit în gălăgieoamenii de pe marginea visului aruncau cu pietre credeau că sînt noul monstru din loch ness Peste tot m-am simţit ca un cuvîntcăruia i s-au rupt aripile literelor Căci după ce am locuit o vremeîntr-o femeieconfort unu sporittoate celelalte domicilii mi s-au părut halte

8

în care aşteptam să tragă la peron cu scrîşnete de frîne destinul.

De la faţa locului Maria a suspinat lîngă floarea de trandafir. Filip a venit şi a spart norul cu ploaie.Copilul miop al vecinilor, Sebastian parcă, adat drumul păsărilor din văzduhul cel mai apropiatşi păsările s-au împrăştiat în toate cerurile.O bătrînă aduna capete de cuvinte din parc cu care îşi încropea povestea propriei vieţi: emana aşa o tristeţe de cîine hăituit de stelele altor ceruri.– Dar bătrîna aceasta nu a murit acum trei aniîn timp ce îşi făcea rondul de searăpe digul de la abator? A lunecat în canalul plin cu sînge şi intestine de vită, s-a scris şi în ziar, primăria a pus banii de înmormîntare ...! – Ba da, ba da, numai că de atunci s-au întîmplat lucruri şi mai greu de explicat care au făcut să parăneimportante aceste ieşiri din contingent.

TelefonulÎn memoria telefonuluidescopăr că păstrez încănumărul de apel al lui Grigore Carazafost deţinut politiccu 21 de ani la Aiud. Mort între timp. 0741949404. 0741949404. 0741949404.

9

Ce e cu simetria asta între cifre? îl întrebam.Aţi primit numărul direct de la Securitate? Rîdea. Privesc numărul. Să îl şterg? Dar dacă sun?Ezit. Mi-e teamă: e imposibil să nu răspundă ...!

Rostul Aş vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lumesă motiveze într-un fel faptul că azi dimineaţă spălîndu-mi faţa am văzut că pielea obrazului acoperă o groapănesfîrşită am băgat pumnul pînă la cot, apoi am introdus ambele mîini ca şi cum aş fi avut ceva de făcut pe acolo, de aranjat micul mobilier de interior uman, ceva incertitudini, ceva gratuităţi, iar poemul pe care aş vrea să îl scriu ar trebui să scoatăfurnicile din muşuroaie, o revoltă spontană: că de cîndcuvintelepot să ia în posesie obiectele pietrele gîndurile(da, sunt de acord: de cînd?) Aş fi vrut să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume dar n-am mai găsit rostul dar n-am mai găsit lumea

Vine Iisus!

Şi se făcea că lumea românească

10

Aflase de venirea lui Iisus,Guvernul se-ntrunise acolo, sus,Şi-au început miniştrii să vorbească:Să-i cerem, spuse unul, saci de bani,Să-i cerem ranguri şi maşini şi case,Să-i cerem vile şi femei frumoase,Să-i cerem sănătate şi mulţi ani…!Pe sacul lui e bine să te-ncaieri,Şi funcţii să ne dea, să stăpînim,Şi Raiul să ni-l dea, să-l împărţim,Să nu-l mai lase la calici şi fraieri…!Iisus privindu-i clătină din capCa prins de-o tulburare, cu ecou:Decît pe mîna ăstora să-ncap,Mai bine răstigniţi-mă din nou!

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în localitatea Grumăzeşti, județul Neamţ. Absolvent al facultăţii de filologie din cadrul Universităţii "Al.I.Cuza" din Iaşi, specializarea Română / Limba latină cu licenţa în anul 1986, cu teza

"Paradigma erosului în poezia lui Ovidius"; Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza "Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului" (Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi); operator chimist la CFS Săvineşti, miner la Livezeni, Lonea şi Petrila; 1983-1989: profesor de limba şi literatura română la şcolile generale din Ţibucani şi Pipirig, � 1990: redactor la ziarul �Ceahlăul din Piatra Neamţ; director al revistei de cultură şi arte Antiteze

Jumătăți de lună(Şi) noaptea a trecut peste tinesînii tãi rãscolindu-icum copiii se joacãmuşuroaiele furnicilor le trezesc

şi eu vin sã-i refaccu degetul sã desenez galeriileobscure ce duc spre inimã

cîte nopţi cîte nopţicîntînd cu saxofoniştii morţi

11

prin ierburilipind jumãtãţi de lunãpe pieptu-ţirîzînd: ce copilãros universni s-a datspre cheltuialãspre risipire

(şi iar) noaptea a trecut peste tinesînii tãi rãscolindu-icum copiii în joacãmuşuroaiele furnicilor le trezesc...

Pictorul lunii: Emilian Lăzărescu

12

Fată cu părul blond

13

Pudica

14

Bal la palat

Peisaj parizian

15

16

Stradă parziană

Notre Dame pe ploaie

Emilian Lăzărescu este unul dintre puținii artiști autohtoni care au resimțit o apropiere profundă de societatea sfârșitului de secol XIX, în ultimele reminiscențe ale Belle Epoque-ului burghezesc, ce dispărea în preajma Primului Război Mondial. Pictorul ajungea destul de tânăr în Franța, la 26 de

17

ani, în 1904. Concomitent cu perioada în care era audient în atelierul lui Ernest Hébert, reprezentant al romantismului și simbolismului francez, Lăzărescu era admis în Société Nationale de Beaux-Arts, pentru ca în anii ce urmau (1906-1910) să fie bursier al Școlii de Belle Arte din Paris, urmând cursurile lui Luc-Olivier Merson. Activitatea în Paris pare să se oprească în preajma războaielor balcanice (1913), însă acei ani petrecuți în capitala artelor aveau să înrădăcineze în stilul lui Lăzărescu o pasiune puternică pentru teme tangente cu simbolismul. (I.P.)

Un cusur major al criticii de artă româneşti este acela că a trecut cu vederea mulţi creatori, pe care, în ciuda talentului şi a aprecierii de care s-au bucurat în perioada vieţii, posteritatea i-a uitat. Timpul şterge orice urmă, singura mărturie a existenţei lor în istoria artelor româneşti fiind câteva lucrări, care de cele mai multe ori şi ele trec neobservate ani de-a rândul. Situaţia aceasta se aplică şi pictorului Emilian Lăzărescu (1878-1934). Deşi expoziţia pe care a deschis-o în 1924 la Bucureşti, precum şi participarea din anul următor la Salonul Oficial s-au bucurat de aprecieri elogioase ale criticii vremii, lucrările sale s-au pierdut în Franţa în timpul numeroaselor sale călătorii, iar numărul mic al pieselor rămase în ţară nu au trezit intersul criticilor. (Valentina Iancu)

18

Strada pe ploaie

19

Pamfletul lunii: Discurs la intrarea unei țări estice în Europa - de Mircea Dinescuwww.catavencii.ro; 5 July 2016România n-are nevoie să iasă din Europa, pentru că ea a ieșit deja în clipa în care a intrat.Văduvită brusc de patru milioane de persoane cu chef de muncă și de cîștig, putem afirma că la ora asta sîntem o țară nevertebrată, de servicii auxiliare, unde înfloresc paznicii și bodyguarzii, de vreme ce afișul de pe poarta unei ferme din Oltenia, care oferă posturi de mecanici și tractoriști, fîlfîie de doi ani în bătaia vîntului.De fiecare dată cînd aud că un român isteț a ajuns președinte de multinațională în Occident, mai depun un buchet de flori și mai aprind o lumînare pe mormîntul învățămîntului românesc, care se autodevorează prin export. Exact în ziua cînd dascălii s-au hotărît să-i mai cînte o dată lui Iohannis, la poarta zăvorîtă a Cotrocenilor, aria robilor din opera Nabucco, am avut șansa de a călători într-un compartiment de tren cu o distinsă profesoară de chimie, care mi-a mărturisit că s-a lăsat de meserie și s-a angajat îngrijitoare la un cămin de bătrîni paralitici din Viena, cu un salariu de opt ori mai mare decît cel din învățămîntul românesc. Știindu-mă amator de vorbe buruienoase, mi-a oferit fără jenă și definiția meseriei de român: “Am ajuns ștergătorii de cur ai Europei, domnule Dinescu”.Ce puteam să-i răspund? M-am bîlbîit o țîră, m-am fîstîcit și pînă la urmă i-am recitat, ca pe o scuză, un poem premonitoriu din volumul O beție cu Marx: În bisericăhoțul rușinat își ascunde mîinile în buzunarul episcopuluisă nu i le vadă bunul Dumnezeu.Țăranul îi strigă fiului cu tălpoaiele marisă-și pitească bocancii uitați lîngă șurăcă vin musafiriiși, vorba aia, avem și noi mîndria noastră națională,că vin turiștii japonezicu piciorușele lor de vrăbiuțățup-țup, țup-țupsă ciugulească grîul, floarea-soarelui, ochii lui Van Gogh.

Și dintr-odatăse lasă ora tandreții deasupra spitalului municipalși alcoolicul internat pentru dezalcoolizarealintă spirtul medicinal uitat de felceriță pe noptierănumindu-l “lichior de viorele”,“adio, mamă”, “te-am zărit printre morminte”,apoi deschide fereastra și strigă:“Bine-ai venit, Societate de consum,fă-ne și tu felul,ia-ne de proaspeți,strunjește-ne din pietricelele de la

20

rinichi zaruri norocoase.De astăzi, curului n-o să-i mai spunem tovarășe, ci dumneavoastră,de mîine o să mă scoateți afară din cîrciumă

mai greu ca pe Shakespeare din Enciclopedia Britanică”.

 Cuvinte și expresii românești greșite sau rău folosite: Rodica ZAFIU | cuvinte nepotrivite

reprodus după ziarul Dilema Veche

Singuratic şi depresatCreşte în permanenţă lista cuvintelor moderne, aparţinînd lexicului cultural creat în secolul al XIX-lea, pe baza latinei şi a altor limbi romanice, pe care astăzi le concurează forme recente, analogice, adesea imitate după engleză. Uşurinţa cu care se reinventează forme şi sensuri se leagă, din păcate, de o anume ignoranţă. Nu cred că cineva cu o cultură medie, fie şi dobîndită prin intermediul unor emisiuni şi lecturi de popularizare, poate să uite de existenţa în română a verbului a deprima şi a participiului său folosit adjectival, deprimat, astfel încît să simtă nevoia de a (re)crea verbul a depresa şi adjectivul depresat. Noile forme există însă în uzul actual incult sau doar neglijent, ba chiar li se pot găsi deja destule atestări în Internet şi în mass-media. Verbul apare mai ales la prezent: „să alerg de unul singur mă depresează“ (computergames.ro); „mă depresează atitudinea ta şi eu cum sînt o persoană pozitivă…

21

îmi strici buna dispoziţie“ (roportal.ro); „vremea asta mă depresează“ (elady.ro). Adjectivul este chiar mai frecvent folosit: „am un prieten depresat… ajutor!“ (eva.ro); „atunci cînd te simți singuratic și depresat este nevoie să stai de vorbă cu tine“ (ea.md); „sînt depresată rău de tot“ (forum.desprecopii.ro). În unele cazuri, textele conţin şi alte forme care indică nivelul cultural al vorbitorului sau uşurinţa cu care se amestecă limbile: „Hey TPU vă rog frumos ajutaţimă sunt foarte depresată. (…); Am decît o prietenă care ies mereu cu ea“ (tpu.ro; ca întotdeauna, am adăugat doar diacriticele, pentru a uşura înţelegerea); „Nu că maybe eşti depresată ci cu siguranţă eşti depresată“ (roportal.ro).În multe limbi moderne există cultisme care pornesc de la verbul deprimo, deprimere, depressi, depressum – „a apăsa în jos“ – şi de la substantivul depressio, -onis „lăsare în jos, coborîre“. Româna a împrumutat din latină şi franceză verbul a deprima (fr. déprimer); substantivul depresiune/depresie ilustrează tiparul dublu de adaptare a acestui tip de cultisme, în -iune şi -ie, pornind de la forma latină (care permite ambele terminaţii), de la franceză (dépression), eventual şi de la alte limbi care au preluat forma latină. Specializarea formei depresie pentru sensul psihologic şi a formei depresiune pentru cel geografic e de dată recentă: în DEX ambele sînt considerate variante ale aceluiaşi cuvînt, fiind tratate în cadrul aceluiaşi articol.

A depresa şi depresat se pot explica prin tendinţa vorbitorilor de a regulariza formaţiile lexicale ale limbii; în cazul de faţă, întărind legătura cu substantivul depresie. A depresa e mai transparent, mai direct legat de depresie decît a deprima, pentru vorbitorul mai puţin cultivat. E totuşi puţin probabil ca verbul să se fi format spontan de la depresie; a funcţionat mai curînd influenţa englezei, prin seria alcătuită din verbul to depress, adjectivul depressed şi substantivul depression. Influenţa englezei nu mai este astăzi una care să presupună un grad înalt de cultură: prin Internet şi prin mass-media ea acţionează şi asupra unor vorbitori care au mari lacune în stăpînirea limbii materne.Cei care „inventează“ un verb a depresa, pornind fie direct de la depresie, fie de la verbul englezesc depress, pot să nu ştie că forma exista deja în limbă, cu alte sensuri. Verbul a depresa, înregistrat de dicţionarele noastre ca termen tehnic, cu

22

accepţiile „a desface cu presa un ansamblu de două piese care au contact forțat“; „a rări puieții crescuți prea des, pentru a permite dezvoltarea normală a celorlalți“; „a modifica proprietățile superficiale ale minereurilor cu ajutorul depresantelor“ (DEX), e un împrumut din franceză, unde dépresser a fost înregistrat tot ca tehnicism. În sensul acesta, de altfel, e folosit azi mai ales la supin: „trusa universală pentru depresat pivoţi“ (pieseauto.ro). În ultima vreme, verbul a depresa (mai ales participiul depresat) e utilizat ca termen economic şi financiar, traducînd terminologia din engleză (unde depressed market e o piaţă cu activitate redusă, mai puţini bani şi posibilităţi de angajare): „piaţa va fi depresată, va intra intr-un proces de comprimare, ceea ce va duce la scăderea valorii tuturor activelor imobiliare“ (stirileprotv.ro).Explicaţiile pentru apariţia unor forme nu lipsesc niciodată: ele nu reduc din efectul deprimant (pentru cititorul cultivat) şi stigmatizant (pentru vorbitorul ingenuu) al utilizării lor.

Proză scurtă: Părăsită în ziua nunţii - de Alexandru-Radu Săvulescureprodus după www. Liternet.ro; 24.05.2016

Una din experienţele traumatizante pe care mi-o amintesc zilnic, când îmi văd degetele de la picior, este piatra de moară care mi-a strivit în copilărie o unghie, pe când mă jucam în curtea dispensarului de ţară unde lucra tata, la Radovan. Nu mai ţin minte detalii, eram prea mic. Cred că piatra era sprijinită de un zid, iar eu am tras de ea. Cert este că mi-a căzut pe picior. Am avut o unghie, cea de la degetul mare, complet strivită.Tata m-a dezinfectat şi apoi m-a dus urgent acasă, iar unchiul meu şi-a exersat cu răbdare talentul de chirurg scoţându-mi în baie, cu penseta, bucăţile de unghie din deget.Încet-încet, unghia a crescut la loc, chiar dacă nu perfectă. E şi acum puţin strâmbă, ceva mai groasă, uşor neregulată, şi destul de greu de tăiat când creşte.Altă rană care s-a vindecat greu, şi pe care o simt zilnic, când mă bărbieresc, e pe gât. Într-o zi, pe când ne certam dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc - disputele deveniseră ceva obişnuit din prima noastră zi

23

de căsnicie - Silvia s-a repezit la mine. Nu m-am ferit, pentru că mi se părea ciudat să mă feresc de propria mea soţie. Silvia nu s-a oprit însă. Şi-a înfipt unghiile în gâtul meu. Abia când am simţit arsura rănii am sărit un pas înapoi. Silvia s-a îngrijorat când mi-a văzut pieptul plin de sânge. Rana s-a dovedit însă a fi superficială. Dar cicatricea mi-a rămas. Uneori, când sunt neatent la bărbierit, mă mai tai în acel loc.Ne-am căsătorit religios într-o zi frumoasă de septembrie. După biserică, ne-am dus cu toţii să sărbătorim în casa bunicilor, de unde eu mă mutasem ca să-i fac loc lui Tata cu soţia şi fetiţa. Multe lucruri au mers prost atunci. Dar cea mai ciudată întâmplare a avut loc a doua zi.Era perioada în care automobilele puteau circula o duminică da una nu, după cum aveau numărul de înmatriculare, par sau impar. Era o lege apărută ca să limiteze cererea de benzină, unul din multele produse de larg consum care începuseră să lipsească cronic din România acelor vremuri. Cum Rosinanta - Trabantul meu turcoaz - nu avea numărul bun pentru duminica respectivă, iar Tata plecase la ţară cu Dacia lui, am apelat la mătuşa mea ca să pot aduce acasă cele câteva cadouri primite la nuntă, în special buchetele de flori. A fost de acord să-mi împrumute Dacia ei portocalie, dar cu o condiţie - să i-o returnez imediat ce termin. Am acceptat fără să mă gândesc la consecinţe.Am adus acasă tot ce era de adus, după care m-am pregătit să plec.- Pleci?- Da, trebuie să duc maşina înapoi.Tăcere.A durat poate o oră până am revenit. La întoarcere, Silvia stătea să explodeze:- Cum ai putut să mă părăseşti în ziua nunţii?Am fost atât de surprins de absurdul întrebării, încât n-am ştiut ce să-i răspund. Aveam însă o treabă de terminat, florile stătuseră cam mult nedesfăcute, aşa încât am început să caut vaze şi ulcele de lut prin debara. Le-am umplut cu apă, şi le-am adus în casă.În tot acest timp Silvia mă urma oriunde m-aş fi dus, continuând să ţipe la mine, tot mai enervată.În linişte, crezând că se va calma dacă nu-i răspund, am început să desfac buchetele, şi să pun florile în vaze.Însă pe măsură ce avansam cu munca, Silvia, în loc să se liniştească, devenea tot mai agitată. Tonul vocii ei atinsese acel nivel înalt, nesuferit, care-mi zgâria urechile.Tăceam, văzându-mi de treabă. Desfăceam buchetele şi aranjam florile în

24

vaze. Când şi-a dat seama că n-am de gând să-i răspund, a trecut la acţiune. S-a apropiat ameninţător de mine, m-a împins, a smuls florile din vaza pe care tocmai o terminasem de aranjat, şi mi le-a aruncat în faţă, împroşcând cu apă pe pereţi.În acel moment am explodat, nu m-am mai putut controla.- Asta vrei? Poftim atunci!Şi m-am repezit la flori, smulgându-le de data aceasta eu din vazele în care tocmai le aranjasem. Le scoteam, şi le rupeam.În timpul acestui masacru, Silvia m-a privit în linişte, nemişcată. Mi-a întors apoi spatele, şi s-a dus în dormitor, trântind uşa după ea.

Am rămas singur printre resturile de flori şi băltoacele de apă. Dar n-am putut suporta mult timp acea privelişte dezolantă, şi am ieşit să mă răcoresc, învârtindu-mă preţ de vreun sfert de oră pe străzile din jur. Furia mi-a fost înlocuită treptat de un puternic sentiment de vinovăţie. M-am îndreptat în grabă spre casă. Când am intrat pe uşă, intenţia mea fermă era să-i cer iertare Silviei. N-am avut cum s-o fac, fiindcă ea dormea liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.Florile zăceau în continuare trist pe jos, rupte, sfâşiate, aşa cum le lăsasem. Mi-a luat ceva timp ca să fac curat. Am dus jos, la tomberoanele de gunoi ale blocului, un întreg morman de frunze, flori şi tulpini. Din zecile de buchete aduse cu maşina de împrumut, în casă n-a mai rămas nici măcar o floare.(Bucureşti, 2009-2016)

Opinii: Basarabia NU e România - de Mihai Buzeawww.contributors.ro; iulie 7, 2016

Like15Și nici nu va fi în următorii ani, dacă următorul raționament e corect: comunismul a murit, dar comuniștii, nu. Iar cât timp trăiesc comuniștii, Republica Moldova (RM) nu va fi nici România, nici asemeni României, nici în România, nici în Uniunea Europeană. Va fi exact ce este acum.În mintea mea, comuniștii nu sunt cei care s-au îmbogățit ca-n basme după 1989 (în România) sau după 1991 (RM); aceia au fost și ei comuniști, da, dar puțini („Inner Party”, zice George Orwell). Când spun „comuniști”, mă refer la milioanele de oameni (unii, membri de partid, alții, nu), cărora comunismul le-a plăcut. Adică cei care au prins „comunismul bun” și îl

25

păstrează în memorie ca pe o perioadă de aur a vieții lor, ceea ce este chiar adevărat. Erau tineri, munceau mult, câștigau mult, cheltuiau mult, aveau la dispoziție sute de portițe de ascensiune socială (nu iau în discuție moralitatea acestor „portițe”!); în fond, făceau exact ce facem noi acum: eu, care-mi permit să scriu acest text pe gratis, și dumneavoastră, care vă permiteți 4 minute din timpul de muncă (și de produs bani) pentru a-l citi. Noi, dumneavoastră și cu mine, trăim acum „capitalismul bun” după care vom plânge cu lacrimi cât sarmaua, peste 30 sau 40 de ani. Vom fi ce sunt comuniștii acum, în RM și-n România: nostalgici după copite de cai morți.Basarabia nu e România și pentru că, în cele două (actuale) țări, „comunismul bun” n-a fost același comunism, cel puțin ca timp. Istoricii împart comunismul românesc în vreo cinci perioade, care nu mă interesează; oamenii simpli din România plasează „comunismul bun” în deceniul 1965-1975, cu nenumărate variațiuni personale, dar, în linii mari, „de când s-a certat Dej cu rușii” și până „a-nceput Ceaușescu să plătească datoria externă” (adică 1964-1979). Asta înseamnă că un om care a prins „comunismul bun” în cea mai productivă perioadă a vieții sale (între 25 și 35 de ani) este născut în 1940 și are acum 76 de ani, deci încă (aproximativ) un deceniu în care va mai putea lua parte la vot; poate ceva mai puțin, poate ceva mai mult, asta nu știu, numai Dumnezeu știe. Dar oamenii simpli din RM plasează „comunismul bun” în deceniul 1975-1985, din nou, cu nenumărate variațiuni personale: în linii mari, de la reformele lui Kosîghin din 1973 până la cele ale lui Gorbaciov din 1985. Din câte mi-au povestit nostalgicii URSS-ului, chiar dacă Imperiului nu-i era bine în acea perioadă (zastoia brejnevistă), în RM s-a investit foarte mult, micul comerț paralel mergea formidabil, șpăgile circulau și toată lumea era mulțumită, în afara câtorva românofoni, a căror voce n-o lua nimeni în seamă, din moment ce nivelul de trai era mult mai bun decât cel din România. Ergo, un om din RM care a prins „comunismul bun” este născut în jurul anului 1950, are acum 66 de ani și va lua parte la vot încă 20 de ani de acum încolo. Sau ceva mai puțin, poate ceva mai puțin. Irelevant.Relevant este cum anume va vota acest om, în cazul în care proiectul unionist va fi supus unui referendum, poate chiar în 2018, așa cum speră activiștii unioniști din RM și din România. Va vota așa cum toți știm, dar ne prefacem că nu știm: va vota împotrivă. Dar „omul nou” din România, comunistul din România, oare cumva vota? Da, exact. Tot împotriva unirii. Întrebare: de ce?Pentru că nu vrea niciun proiect, pentru că nu-l interesează niciun fel de

26

proiect, indiferent de natura lui, fie proiect politic (unirea), fie proiect social (reforma), fie proiect economic (TIFF, să zicem); el vrea un singur lucru. Își vrea viața înapoi. Punct!Iar aici se cască încă o prăpastie între comunistul de România și comunistul de RM: pe lângă că-i cu zece ani mai bătrân, comunistul de România vrea ceva ce știe că nu se poate („dac-ar învia domnul Ceaușescu…”), pe când mai tânărul comunist de RM vrea ceva ce se poate: să fie iar URSS. Bine, nu e obligatoriu să se cheme tocmai așa, dar, de putut, se cam poate! Și ce bine o să fie atunci…Revenind la proiectul unionist, sper să-mi permiteți să fiu subiectiv și să dau glas unei mari frustrări personale legate de evoluția acestui proiect: este mult mai avansat în RM decât în România. Nu în sens concret, nu, deloc (trenul „Unirea” face patru ore de la Iași la Chișinău, gazoduct nu există, conectori de energie electrică nu există etc), ci în sens de „subiect despre care se discută”: acolo se poartă o dezbatere publică, uneori foarte îndârjită, uneori cu derapaje total nesportive, dar important este că subiectul se află în mințile oamenilor, fie că-s „unioniști” sau „stataliști”. Aici nu se poartă nicio dezbatare. Când și când, un scribălău ca mine strecoară câte-un articolaș, comentatorii îi explică că-i prost, iar cu asta, basta. Am rezolvat și unirea!Până când noi, scribălăii, nu vom găsi vorbele potrivite pentru milioanele și milioanele de comuniști din România și din RM, proiectul unionist nu are nicio șansă de-a trece la un referendum. Niciuna! Până când nu vom explica simplu, simplu, cu ce se alege omul după unire, el n-o va vota: nu-și va vinde trecutul lui de aur pe un viitor pe care nu știe dacă-l mai apucă, și care, în plus, nici nu-i spune nimic: unire? De ce? Ca să ce?În ceea ce mă privește, nu mi-aș fi permis să scriu acest text, cu implicațiile lui clare („Vreți unire? Așteptați încă 20 de ani, să moară generațiile lui ’40 și ’50!”), dacă nu mi-aș fi răspuns demult la întrebare. Personal, cred că din unire o să m-aleg cu reforma (administrativă, dar nu numai) a statului român. Unirea între România și RM va presupune un efort colosal al întregului aparat de stat, care, fie că vrea sau nu, va trebui să treacă printr-un amplu proces de reformă (cel mai probabil, sub supraveghere germană, având în vedere experiența acumulată între 18 mai și 3 octombrie 1990, când reunificarea Germaniei a fost legalizată. Cel puțin pe hârtie, că problemele nici azi n-au fost rezolvate în întregime). Reforma acestui stat anchilozat n-o pot vedea fără digitalizarea întregii birocrații. Cărui contribuabil nu i-ar conveni așa ceva?

27

Din lumea banilor: Investiții imobiliare (Partea I-a) -de Ionuț Plesnicuțe

În ediţiile trecute ale rubricii Din Lumea Banilor am vorbit depre derivative şi commodities. Aceste instrumente financiare fac parte dintr-o categorie de investiţii mai mare numită investiţii alternative. Din această categorie mai fac parte: investiţiile imobiliare, investiţiile în companii private şi hedge funds. În următoarele ediţii vom discuta priniciiple de bază ale acestor investiţii, începând cu o discuţie despre investiţiile imobiliare. Principalele avantaje ale investiţiilor imobiliare sunt:

leverage – împrumuturi de capital pentru a cumpăra o proprietate si

care duc la o mai mare rată de profitabilitate. În trecut aceste

împrumuturi puteau fi până la 90% din valoarea de piață a

proprietăţii imobiliare. După criza financiară din 2008, această rată a

scăzut, aflându-se în momemtul de faţă undeva în jur de 75% din

valoarea proprietăţii. De asemenea, leverage-ul dă posibilitatea unui

investitor să controleze mai multe proprietăţi cu o sumă finită de

bani.

Evitarea de taxe şi impozite – clădirile sunt depreciate în

contabilitate, fapt care ajută compania să plătească taxe şi impozite

mai mici. De asemenea, sunt situaţii în care proprietarul poate

amâna plata impozitelor până în momentul în care clădirea e

vândută.

Protecţie împotriva inflaţiei. În perioade de inflaţie, investiţiile

imobiliare au tendinţa de a se aprecia cel puţin la acelaşi nivel cu

28

inflaţia. În perioade de inflaţie accentuată, activele deţinute sub

formă de capital au tendinţa de a pierde din puterea de cumpărare.

Piaţa imobiliară oferă diferite tipuri de investiţii cu avantaje specifice diferitelor tipuri de investitori.

a. Pământ – oferta e limitată, în timp ce cererea creşte continuu.

Profitul din pământ e în principal realizat prin aprecierea terenului

care depinde de cerere şi ofertă. Cererea depinde foarte mult de

planurile de creştere a comunităţilor din jur. Fiind o investiţie cu o

lichiditate relativ scăzută, în general e dificil de a folosi leverage în

asemenea tranzacţii.

b. Complexe de apartamente – asemenea investiţii cer o implicare

destul de mare a proprietarului. Principalii factori luaţi în

considerare înaintea unei asemenea investiţii sunt numărul de

apartamente şi nivelul de venituri realizat. De asemena, factori

precum locaţie, convenienţă şi mediu ambiant sunt consideraţi.

Complexele rezidenţiale sunt considerate investiţii lichide deoarece

un număr mare de investitori sunt familiari cu asemenea tipuri de

investiţii. Datorită lichidităţii ridicate, investitorii pot folosi niveluri

ridicate de leverage – până la 90% din valoarea de piaţă. De

asemenea, rata de profitabilitate poate creşte şi prin aprecierea

valorii de piaţă a complexului rezidenţial. Principalele riscuri ale

acestui tip de investiţie sunt reprezentate de greutatea cu care o

asemenea investiţie e începută. Terenurile desemnate pentru

asemenea construcţii sunt rare. În plus, constucţiile trebuie să

îndeplinească condiţii din ce în ce mai stricte, care în final cresc

costul total al construcţiei.

c. Spaţii de birouri – în general valoarea de piaţă a acestor construcţii

29

depinde foarte mult de cât de profitabile sunt afacerile din zona

respectivă. Cele mai importante aspecte sunt: locaţie convenabilă,

un mix compatibil de chiriaşi şi o imagine prestigioasă dacă e

posibil. Acest tip de investiţie imobiliară cere o implicare activă a

proprietarului mai ales în cazul în care clădirea nu e închiriată doar

unei singure companii. Aceste investiţii oferă o lichiditate moderată

dar profitabilitatea vine din două surse: chiria lunară şi creşterea

valorii de piaţă. Principalele riscuri sunt reprezentate de dezvoltarea

iniţială a proiectului, menţinerea unui management calificat sau

uzura morală a clădirii. În general, proprietarii de spaţii de birouri

sunt oameni bogaţi care îşi permit să investească sume mari de bani

la iniţierea proiectului.

d. Spaţii de depozitare (warehouses) – valoarea lor de piaţă depinde

foarte mult de activitatea comercială unde sunt situate. Pentru a-şi

menţine valoarea, spaţiile de depozitare trebuiesc construite pentru a

putea fi ajustate la noi metode şi tehnici de depozitare şi transport.

De exemplu în anii 50, multe depozite au fost construite având

tavanuri joase şi spaţii mici între rafturi. Ca urmare, în anii 80 aceste

depozite au devenit inutilizabile deoarece au făcut imposibilă

folosirea de motostivuitoare. Lichiditatea unei asemenea investiţii

este moderată, dar cash flow-ul generat este mai mare comparat cu

alte investiţii imobiliare. Principalul risc e reprezentat de o largă

ofertă de spaţii de depozitare şi automat o scădere în venituri. Acest

lucru se datorează faptului că spaţiile de depozitare necesită

investiţii financiare mici şi sunt foarte uşor de construit şi

manageriat.

30

e. Centre comerciale – valoarea de piaţă depinde foarte mult de puterea

de cumpărare a populaţiei din împrejurimi. Pentru o mai mare

atractivitate, centrul comercial trebuie să aibă o locaţie convenientă

şi să ofere largi spaţii de parcare. De asemenea, mixul de chiriaşi

trebuie să fie potrivit pentru populaţia din zona tributară. Centrele

comericale necesită un management activ şi cunoştinţe de negociere

a contractelor cu marii retaileri. Principalele riscuri sunt reprezentate

de o investiţie financiară iniţală mare şi o lichiditate relativ scăzută.

Alte riscuri posibile sunt uzura morală sau construirea de noi centre

comerciale în apropiere, mult mai moderne. Un mare dezavantaj al

centrelor comerciale e faptul că anchor tenants (chiriaşii ancora) cer

anumite facilităţi pentru a deveni parte din centrul comercial. Cel

emai des întâlnite facilităţi cerute sunt teren gratuit pentru a construi

magazinul, chirie lunară mică care nu e rentabilă pentru dezvoltator

sau chiar bani pentru marfa din inventar.

f. Hoteluri – cererea pentru asemenea construcții e generată de turişti

şi călătoriile de afaceri. Aceste investiţii imobiliare cer un

management activ, oferă o lichiditate scăzută şi oferă un nivel de

leverage scăzut.

În articolul următor vom discuta diferite metode pentru a evalua şi analiza posibile investiţi în active imobiliare.

Date și fapte: 450 de ani de la moartea lui Nostradamus.Și o ultimă interpretare a Profețiilor.La 2 iulie 1566, cel cunosut sub numele Nostradamus pleca la cer.

31

Michel de Nostredame (1503-1566) avea 63 de ani și a fost un faimos medic, cabalist și farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediție a apărut în 1555. Mai puțină lume știe că unul intre cei mai importanți interpreți ai Profețiilor a fost românul Vlaicu Ionescu (foto 2) care a decriptat, la începutul anilor 80, că în anul 1989 comunismul va cădea în Europa, Ultima interpretare a Profețiilor sale, scrise într-un limbaj misterios, spune că al treilea razboi mondial va începe când cămila va bea apă din Dunare si Rhin. Camila ar semnifica o coaliție formată din statele arabe ce vor invada Europa, ajungând tocmai până la Dunare și Rhin. Desi acest scenariu era considerat departe de a se produce în următorii 20 de ani, odată cu numărul mare de imigranți din statele arabe care ajung în Europa, lucrurile stau diferit. Dintr-o altfel de perspectivă, „Camila” poate fi populația arabă care trăiește cu precădere în Franța si Germania. (Text preluat după facebook.com/Neuromed)

32

Vlaicu Ionescu (1922-2001 ) a fost un pictor, muzeograf, specialist în arte plastice, restaurator, scriitor și decriptolog al catrenelor lui Nostradamus, care a trăit în România și Statele Unite.

33

Vlaicu Ionescu: Peisaj de iarnă

Trivia: Phishing

În limbajul computerelor, phishing înseamnă acel tip de activități frauduloase, prin care hackerii încearcă să agațe naivii, de la care vor să obțină date personale, parole, numere de conturi, adrese, numărul de social security, etc. Acțiunea constă în expedierea unor necunoscuți a unor

mesaje e-mail, sau a unei invitații de a se lega printr-un link la o pagină de web. Aceasta este undița. Mimând încercarea de a veni în ajutorul celui care primește mesajul, expeditorul cere ca acesta să stabilească imediat legătura cu o bancă sau companie fictivă și să furnizeze datele de acces. Primitorul mesajului este peștele. Căderea în capcană este prinsul peștelui.Phishing-ul trebuie suspectat când cere să iei legătura cu o companie cu care nu ai nimic de a face, când este scris cu greșeli de stil și ortografie, când nu furnizează niciun fel de detalii despre cont, când cere acțiune imediată și când

34

oferă un link care nu-ți este familiar. Regulă generală: intrați numai pe link-urile despre care știți ce sunt și pe care le-ați folosit în trecut!(MSM)

Opinii: Brexitul se măsoară în iarzi - de Mircea Mihăieş

Formula e cel puţin bizară, din moment ce compasiunea nu mai valorează, în lumea actuală, nici cât o ceapă degerată. Aşa-numitele „programe sociale” ale guvernelor sunt doar deghizamentul satisfacerii unei clientele politice nefericite. Sigur, ajutoarele, scutirile de impozite, gratuităţile, compensările vizează populaţia săracă. Dar nu pentru că e săracă şi neajutorată, ci pentru că votează cu cei „care le dau”. Britanicii care au aruncat Europaîn haos aveau, din perspectiva propriilor interese, perfectă îndreptăţire. Cei care îl aplaudă pe Donald Trump au şi ei partea lor de adevăr: individul livrează, dezinvolt, adevăruri pe care clasa politică paralitică şi coruptă moral le ascunde de multe decenii. Dar dincolo de calculul meschin – pentru că de calcul e vorba, nu de raţiune – se întinde un deşert al enigmelor nerezolvate. Revenind la recentul Brexit, trebuie să pornim de la o întrebare simplă: care sunt, în fond, alternativele la Europa unită? Continentul a trăit, de când există el, fărâmiţat. Au fost epuizate toate formulele de coexistenţă şi conflict imaginabile. Atunci când, într-un ceas târziu al istoriei, s-a impus ideea Europei unite, ea părea ultima soluţie la chestiunile pe care, de la prăbuşirea Imperiului Roman încoace, spaţiul dintre Marea Nordului şi Mediterana, dintre Atlantic şi cel numit de Joseph Brodsky, cu un anacronism asumat, „zona rublei”, n-a putut să le rezolve pe termen lung niciodată.E mai puţin evident, sub presiunea economicului, rolul de pacificator al Uniunii Europene. De la înfiinţarea ei (mai întâi, sub varianta restrânsă a Pieţei Comune), până astăzi, a fost un spaţiu al păcii. N-a mai existat niciun conflict armat între state a căror istorie coincide, altminteri, cu un vast letopiseţ de ciondăneli, litigii teritoriale, răfuieli pe baze etnice, încăierări, războaie sângeroase. Brexit-ul a căzut ca o lovitură de trăsnet mai ales pentru că Europa lăsa impresia că n-arenunţat la ideea extinderii. Discuţiile care se poartă – pe paliere diferite – cu Moldova,Ucraina, Serbia ori Turcia sugerau că identitatea europeană era în curs de consolidare, nu în pericol de ciobire. Nu cred în scenarii şi teorii conspiraţioniste. Nu cred că inamicii Europei au turnat în ceaiul englezilor praful separatismului şi izolaţionismului. Acestea au existatdintotdeauna, aşa cum există în fiecare individ şi în fiecare ţară. În cazul englezilor (britanicilor), proporţia e mai mare, cultivată de istorie şi

35

amplificată de statutul insularal ţării. Oricine s-a ocupat, cât de cât sistematic, de istoria Albionului va constata că excentricitatea şi diferenţa nu sunt, în patria lui Shakespeare, vorbă goală. Britanicii îşi apără, uneori până în pragul absurdului, unicitatea. Şi nu de azi, de ieri. Dar asta nu înseamnă că lucrurile n-au o noimă. Dimpotrivă, englezii au dezvoltat un simţ al preciziei, deşi adeseori regulile sunt făcute tot à l’Anglaise, greu de înţeles şi de acceptat de către cei dinafară. După cum se ştie, Marea Britanie nu are o Constituţie. Dar are legi şi tradiţii bine înrădăcinate în practica socială care guvernează relaţiile dintre individ şi stat. Ignorându-le, avem uneori impresia că decizii lor sunt anapoda. În realitate, absenţa unui cadru constrângător încurajează dezbaterea, înfruntarea directă, imaginaţia şi ingeniozitatea. Ni se pare, de pildă, bizară deplasarea în trafic pe partea stângă a drumului. Vedem în ea ceva straniu, făcut dinadins pentru a-i şicana pe nonbritanici. Regula funcţionează şi în majoritatea ţărilor şi continentelor care s-au aflat sub dominion britanic (India, Australia, Noua Zeelandă), dar şi într-o ţară precum Japonia, unde englezii n-au stăpânit niciodată. Puţină istorie ne-ar fi de folos în acest caz. Originea circulaţiei publice pe stânga se află în felul în care se deplasau legiunile romane. Marşurile pe marile drumuri ale imperiului erau reglementate astfel încât soldaţii, înarmaţi cu săbii, şi, de regulă, dreptaci, să înfrunte cu uşurinţă duşmanul care-i venea din faţă. Mersul pe partea dreaptă a străzii – până pe la 1700 în întreaga Europă se circula pe stânga – datează din vremea lui Napoleon (care era stângaci). Acesta a impus regula tot din calcul militar, impunând-o ulterior şi ţărilor cucerite de el. Oficial, el a invocat un decret din 1792 al guvernului revoluţionar francez. Deşi lucrul e mai greu de observat, în majoritatea ţărilor europene traficul căilor ferate e organizat pe partea stângă. Prin urmare, să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite. Probabil că în spatele deciziei englezilor de a se despărţi de Europa există şi raţiuni (unele de natură emoţională, altele ce ţin de tradiţie), care nouă ni se par inacceptabile. Dar să nu-i suspectăm pe britanici că fac un lucru fără să ştie de ce-l fac. În opinia mea, pe lângă cei aflaţi sub farmecul populismului, mulţi dintre ei au ajuns la concluzia că într-o Europă copios dominată de axa Paris-Berlin ei nu au suficientă libertate de mişcare economică. Să nu ne mirăm dacă în următorii ani schimburile comerciale dintre Marea Britanie şi China şi India vor exploda... Faptul că englezii gândesc altfel nu face decât să atragă atenţia asupra faptului că ei gândesc. Şi că, adeseori, deciziile sunt îmbrăţişate de marea majoritate a lumii. Regulile meciurilor de box, de pildă, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când marchizul de Queesnbury a stabilit un set de douăsprezece puncte

36

care stau încă în picioare. Despre marchizulpugilist ne amintim astăzi, eventual, în contextul condamnării pentru „gross indecency” a lui Oscar Wilde. Faimosul scriitor era amantul fiului mai mic al lui Queensbury, Alfred Douglas, ceea ce l-a determinat pe tatăl intolerant să-l acuze pe Wilde de sodomie. Procesul care a urmat a ţinut pagina întâi a ziarelor vremii. Nu mai vorbesc de regulile fotbalului, invenţie englezească prin definiţie. Sunt sigur că multă lume şi-a pus întrebarea legată măcar de mărimea terenului de joc. Ştiţi, de pildă, de ce dimensiunea-standard a porţii e cu zecimale, de 7,32 lungime şi 2,44 înălţime? Nu vă obosiţi să faceţi calcule, pentru că nu veţi ajunge la niciun rezultat! Răspunsul, cât se poate de simplu şi de englezesc, e că acestea sunt dimensiunile – spune legenda – ale porţii Universităţii Cambridge. Sau dacă doriţi o explicaţie pur matematică: pentru că în sistemul englez lungimea şi înălţimea barelor e socotită în unităţi întregi: adică 8 iarzi lăţime şi 8 picioare înălţime! La fel şi celelalte dimensiuni care în sistemul metric dau cifre în aparenţă ilogice: lungimea terenului, de 90 de metri (adică 100 de iarzi), sau de 120 de metri (130 de iarzi), linia de demarcare a terenului de 12 centimetri (5 inci). Careul de 16,50 metri „traduce” cei 18 iarzi britanici, iar punctul de la 11 metri e la 12 iarzi de poartă, adică două treimi din lungimea ariei de pedeapsă. Toate acestea – şi multe altele – nu explică Brexitul. Dar poate îl fac mai puţin odios...

Întrebări: Și dacă britanicii au dreptate?

- Teorema lui Pitagora": 12 cuvinte - Rugăciunea "Tatăl Nostru": 66 cuvinte 

- Principiul lui Arhimede: 31 cuvinte - Cele 10 porunci: 179 cuvinte - Declaraţia de Independenţă a SUA: 1.300 cuvinte - Constituţia SUA cu toate cele 27 amendamente: 7.818 cuvinte - Regulile UE cu privire la vânzarea verzei: 26.911 cuvinte!Ei, care sunt cei mai tari? (Trimis de prietenii clubului nostru Nicolae Cernăianu și Florin

Ganea)

37

Drinkology: Alcoolul și istoria americană: Băuturile

din "anii bubuitori" și prohibiția alcoolicăTr

Anii bubuitori (Roaring Years) sunt cei care urmează primului război mondial, anii fantasticei dezvoltări economice americane. Ei încep cu 1920 și sfârșesc în criza economica care apare în 1929.Fenomenele acestei perioade sunt rapida expansiune a orașelor industriale (New York City, Chicago, Detroit, Philadelphia), construcțiile nemaivăzute până atunci (zgârie norii, podurile imense, porturile), migrația populației din zonele rurale spre orașe, jazz-ul, cinematografia holywoodiană, comerțul internțional, transporturile aeriene, dezvoltarea turismului, emanciparea femeilor, liberalizarea moravurilor și...prohibiția alcoolului, impusă de Liga pentru Temperanță.Contrar intențiilor celor care au militat pentru interzicerea băuturilor alcoolice, legiferarea interdicției a dus la creșterea consumului de alcool și a creat o nouă profesiune foarte rentabilă: contrabandiștii de alcool (bootleggers), care s-au înfrățit repede cu gangsterii. Ei aduceau whiskey din Canada, rom din Caraibe și tequila din Mexic și supravegheau și protejau producătorii clandestini de alcool din țară. Tot în această perioadă explodează inventarea și consumul de cocktail-uri. O parte din explicație este faptul că multe din alcoolurile de contrabandă erau puțin rafinate, unele aveau gusturi dubioase și aveau nevoie de aromele și gustul din vinuri, lichioruri și sucuri de fructe, pentru a le face mai plăcute.Cele mai populare cocktailuri din epoca prohibiției au fost: 1. French 75 (șampanie, gin, lămâie, sirop), 2. Southside (gin, lămâie, mentă, sirop), 3. Sidecar (coniac, Cointreau, lămâie), 4. Dubonnet cocktail (Dubonnet, gin), 5. Mary Pickford (rom, lichior maraschino, suc de ananas și rodii), 6. Tuxedo (gin cu vermut), 7. Nee's Knees (gin sau bourbom, miere, lămâie), 8. Highball (gin, ginger ale, lămâie), 9. Bacardi cocktail (rom Bacardi, suc de lime și de rodii), 10. Mint Julep (mentă, bourbon, zahăr, soda), 11. Tom Collins (gin, lămâie, soda, zahăr). 12. White Lady (gin, Cointreau, soda, lămâie, albuș de ou), 13. Whiskey sour (bourbon, zahăr, lămâie). (MSM)

38

Din istoria României: Orașul IAȘIÎn ceea ce priveşte etimologia cuvântului, putem presupune că laorigini avea o semnificaţie razboinică pornind de la faptul ca "ijász"în limba maghiară înseamnă "arcaş" în timp ce "yash" în limbilesanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor,înseamnă "faimă".Unii afirmă că numele provine de la un trib sarmat, iazygii, care s-austabilit aici in jurul datei 100 i.e.n (zona fusese însă locuită cumult înainte, arheologii arătând că un sat de lângă Iași, Cucuteni, afost un centru foarte puternic al culturii paleolitice) menţionaţi deOvidiu ca "Ipse vides onerata ferox ut ducata Iasyx/ Per media Istriplaustra bubulcus aquas" şi "Jazyges et Colchi Metereaque turbaGetaque/ Danubii mediis vix prohibentur aquis".O altă explicaţie ar fi că numele are originea în tribul alanic aljassilor. Trebuie menţionat aici că iazygii şi alanii erau doua ramuridin cele trei ale sarmaţilor, a treia fiind roxolanii fie de la unnume de persoana - Ias (derivat de la Ioan sau Iacob) - întemeietorulsau stăpânul așezării, într-o perioadă greu de determinat.O inscripţie astăzi pierdută pe o bornă kilometrică romană descoperităîn apropiere de Osijek, Croaţia în secolul al XVIII-lea menţioneazăexistenţa unui "Jassiorum municipium". Numele maghiar al oraşului("Jászvásár") înseamnă mot-a-mot "Piaţa (Târgul) jassilor"; numelevechi românesc, "Târgul Ieşilor" (şi forma alternativă "Iaşii"), arputea avea aceeaşi semnificaţie.

Știați că…?

· orasul Iasi este al doilea din Romania ca numar de locuitori, dupa Bucuresti?

· prima carte tiparita in provincia istorica Moldova a aparut in Iasi la 1643?

· un erudit episcop italian, Marco Bandini (Bandinus), vizitator în1647 în Iaşi, a exclamat încântat la vederea celor 7 colinealbastre-mov, amintindu-i de Roma: „Quasi nova Roma!”

39

· cele 7 coline care dau renumele orasului se numesc: Șorogari,Repedea, Breazu, Cetățuia, Bucium-Păun, Galata și Copou-Aurora?

· municipiul Iaşi (istoric Iassi, Іашіі, Iaşii) este reşedinţajudeţului Iaşi şi principalul centru urban din nord-estul României?

· multe din evenimentele importante din istoria romanilor s-aupetrecut la Iasi, capitala a Moldovei, timp de trei secole(1564-1862)?

· având în jur de 59 de biserici şi mănăstiri, care de care maifrumoase, oraşul îşi adjudecă titlul de capitală religioasă a ţării?

· dealtfel, alături de Salonic, Trondheim, Edinburgh şi Praga,amplasate sub formă de cruce pe harta Europei, Iaşiul este cel de-alcincelea oraş destinat pelerinajului internaţional?

· patrimoniul sau care consta in 526 de locuri arheologice, 20 de casememoriale din care 10 sunt muzee cat si 580 monumente istorice siarhitecturale este numit si Judetul-Muzeu al Romaniei ?

· Iaşi a fost capitala Moldovei în perioada 1564 - 1859, una dintrecele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 şi 1862 şicapitala României între 1916-1918?

· Iasiul a fost incendiat de trei ori. Prima data, in 1513, au fost devina tatarii, apoi otomanii in 1538 si apoi rusii in 1686?

· orasul este infratit cu peste 20 de alte localitati din alte tari?

· Iasi este orașul cu prima scoală de ingineri (1814) ?

· In 1860  este infiintata la Iasi prima universitate din Romania decatre domnitorul Al. I. Cuza ?

· universitatea “Alexandru Ioan Cuza” (1860) este cea mai vecheinstitutie de acest gen din Romania?

· surse istorice sustin ca orasul a fost afectat de o epidemie de ciuma in

40

1734?

· pe aici au pasit Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul,Alexandru Lapusneanu, Vasile Lupu si alti straluciti voievozi aiMoldovei?

· În 1434 s-a constituit la Iaşi o Curte Domnească pe locul actualuluiPalat al Culturii iar din 1798, înainte de Unirea Principatelor din1859, a existat în Iaşi un Vice consulat francez?

· din 1888 aici se gasesc relicvele Sf. Cuvioasa Paraschiva, patroanareligioasa a Moldovei?

· in timpul ocupatiei Puterilor Centrale a Bucurestiului (decembrie1916), Iasiul a redevenit pentru doi ani capitala Romaniei?

· in 1930, numarul evreiilor ieseni reprezenta jumatate din numarulpopulatiei de origine romana. Erau atunci: 63.168 romani, 34.662evrei, 980 germani, 918 rusi restul pana la totalul de 102.872locuitori fiind reprezentat de maghiari, armeni etc.

· temperatura maxima inregistrata vreodata la Iasi este 40 gradeCelsius, in 27 iulie 1909? Minima termitica este data de valoarea de-36.3 grade Celsius (1 februarie 1937)?· religia mozaica (caracteristica evreilor) aproape a disparut dinpesiajul spiritual iesean? Foarte bine reprezentata in 1930, 34,47%din ieseni, ea a scazut dramatic in zilele noastre (mult sub 1%)?

· in perioada anterioară regimului comunist au avut de suferit zonelePiaţa Unirii (grav afectată de bombardamentele din 1943-1944), TârguCucului, fost cartier evreiesc, Bulevardul Ştefan cel Mare şi altele?

· intre 1956 si 1977, populatia orasului s-a dublat, de la 112.977pana la 265.002. Insa, intre 1992 si 2005 populatia a scazut de la344.425 pana la 320.888 ?

· in 14 decembrie 1989 mai multi ieseni au fost arestati de Securitatepentru ca planuiau organizarea unei manifestatii anticomuniste.

41

Aceasta informatie sta la baza propunerii orasului Iasi ca orasinitiator al Revolutiei din 1989?

· astazi, singura comunitate minoritara mai importanta este cea atiganilor (rromilor): 1.2%?

· aici se gasesc vestigiile arheologice ale civilizatiei neolitice"Cucuteni" din mileniile IV-III i. Hr.; ruinele Curtii Princiare siCetatiile Dacice din Cotnari?

· in gradina Copou se gaseste cel mai vechi monument din Romania:Monumentul Legilor Constitutionale cunoscut ca Obeliscul cu leiconstruit de Gh. Asachi?

· Iaşul a fost considerat oraşul marilor idei, al primei mari Uniri,al primului spectacol de teatru în limba română şi al primului muzeuliterar memorial dar şi oraşul marilor iubiri... oraşul teilor care neamintesc în fiecare an de Mihai Eminescu, marele poet al românilor ?

· în Iaşi, găsim prima Grădină Botanică din România, primul teatruevreiesc din lume, prima tipografie de pe teritoriul românesc, cea maiveche societate ştiinţifică românească, cel mai vechi monument dinRomânia?

· Iaşul este al doilea centru universitar al ţării, Principalelecampusuri studenţeşti se află în Tudor Vladimirescu (22 cămine) - undese află cel mai mare cămin din partea de Sud-Est a Europei, TituMaiorescu (4 cămine), Târguşor-Copou (4 cămine), Codrescu (5 cămine şicomplexul internaţional Gaudeamus) şi Agronomie (4 cămine)?

· Iasul detine in egala masura statutul de "oras - muzeu", prestigioscentru universitar si importanta zona economica, constituind oatractie deosebita pentru cei interesati de cultura, turisti,studenti, cercetatori si oameni de afaceri?

· prima femeie avocat din România, Ella Negruzzi, şi-a practicat profesia  aici? (Material trimis de prietena clubului nostru Anca Armășelu)

42

Istorie prezidențială americană: Poreclele președinților

Toți președinții americani au avut porecle: unele admirative, altele ironice sau defăimătoare.

În timpurile moderne, președinții, membrii familiilor lor, vicepreședinții și cei care lucrau în Casa Albă au primit nume de cod de la servicul secret, unele la fel de interesante ca poreclele date de marele public.

Lui George Washington i s-a dat numele de American Cincinnatus (dictatorul roman care a fost celebru pentru evitarea bătăliilor mari și preferința pentru încăierările mai mici, favorabile părții combatante cu efective mai reduse) sau Sword of the Revolution.

John Adams, mic de statură și rotunjor, a fost poreclit His Rotundity sau Bonny Johnny.

Pentru că era înalt, lui Jefferson i s-a spus Long Tom. Considerat bătrân pentru epoca sa (avea 68 de ani) și cam înafara realității, lui William Henry Harrison i s-a spus Bunica (Granny).

Fiindcă a fost implicat în mai multe scandaluri financiare, președintele Rutherford B. Hayes a fost poreclit His Fraudulency, iar obezului Grover Cleveland i s-a spus Uncle Jumbo.

Înainte de a intra în politică, Harry Truman a ținut un magazin de confecții și mărunțișuri, de unde poreclele de Negustorul de cravate și Negustorul de mărunțișuri (Haberdasher Harry).

Lui Franklin Delano Roosevelt i s-au dat poreclele de The Sphynx și King Franklin, iar lui Richard Nixon Tricky Dick, Dark Dick și Gloomy Gus.

Fiindcă a devenit președinte prin demisia lui Nixon, fără să fie ales, Gerald Ford a primit numele de The accidental president.

John Kennedy nu a avut porecle, dar este bine cunoscut prin numele de cod The Camelot și prin prescurtarea JFK.

Ronald Reagan a fost botezat Dutch și Gipper, înainte de a fi președinte și The great communicator, Ronald of the Right și Teflon President, în timpul mandatelor.

Bill Clinton a avut mai multe porecle, printre care Slick Willie, Bubba și Comeback Kid, iar Bush junior a devenit Dubya (pronunția lui W cu accent sudic). Bush senior a fost: Bush 41, Papa Bush sau Poppy.

Lista poreclelor lui Obama este foarte lungă, cu sute de variante, printre care: Barry Hussein, The Annointed One, The Asshole, Captain Teleprompter, The Narcissist-in-chief, The Empty chair, Liar-in-chief, ObamaMao, Obaminable,

43

The Food Stamp President, Mullah Obama, etc. (MSM)

44