Numărul 40 (patruzeci) Februarie 2015

www.romanianclub.wordpress.com

Din istoria presei Româneşti: Un articol istoric: Canaliile, nerușinarea si restaurația. “Apelul către lichele” după un sfert de veac – de Vladimir Tismaneanu contributors.ro, ianuarie 1, 2015

Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitura, “Apelul catre lichele”, lansat de Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa executia cuplului Ceausescu, a fost un manifest pentru claritate morala, un protest impotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu. Devenea limpede ca tovarasii vechi si noi nu erau dispusi sa accepte pluralismul, voiau de fapt un fel perestroika romaneasca. Voiau sa ramana la putere. Vorba lui Iliescu: “N-am facut placinta ca s-o manance altii”. Adica, de pilda victimele regimului, fostii detinuti politici, partidele democratice

1

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

renascute, intelectualii critici, disidentii, participantii la protestele anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov.

Lichelele s-au recunoscut in articolul dinamitard al filosofului, au reactionat ca lovite in moalele capului. Gabriel Liiceanu sfida palavrageala iliesciana despre reconciliere si afirma dreptul victimelor de a le cere calailor, mari si mici, sa faca un pas inapoi. In Romania nu avusese loc o revolutie de catifea, precum in Cehoslovacia, dictatura lui Ceausescu lasese in urma teroare, foamete, masacre.

Din acel moment, din clipa aparitiei “Apelului” in revista “22”, putem spune ca a inceput razboiul fatis al noilor potentati impotriva intelectualilor critici. Este un razboi care nu s-a incheiat. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de catre Petre Roman a aparitiei fetidei publicatii “Romania Mare”. A facut-o pentru ca

Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor i-au promis ca-i vor amuti pe inelectualii rebeli.

Gabriel Liiceanu a fomulat atunci, in acea intensa, concisa si impresionanta sinteza principiile unei revolutii care nu se lasa deturnata. Saga lunilor si anilor ce aveau sa urmeze este direct legata de angoasele nomenclaturii, de frica lichelelor ca vor trebui sa dea socoteala intr-o buna zi pentru infamiile pe care le-au comis. Daca nu in justitie, macar in fata semenilor.

Dupa un sfert de veac, lichelele prospera, s-au reprodus si lupta cu disperare impotriva statului de drept. Avem azi lichele traseiste, experti in contorsiuni biografice, acrobati ai salturilor mortale cameleonice. In 1990, oficiosul FSN, ziarul “Azi” a condus cele mai infecte campanii impotriva GDS. Acolo lucra, ca tanar jurnalist, Dan Mihalache, azi fruntas penelist si consilier al presedintelui Klaus Iohannis. L-a auzit cineva pe Dan Mihalache regretand public asocierea cu acea imunda fituica? Si-a cerut vreodata scuze pentru mult mai recentele sale declaratii anti-occidentale, pentru sustinerea frenetica a loviturii de stat avortata din iulie 2012?

Cum imi spunea recent filosoful, ” Apelul” ea adresat nu doar lichelelor, ci tuturor celor care ieseau din infern. Era o invitatie la eliberare interioara, inclusiv pentru cei care trecusera prin anii dictaturii nepatati, dar prin pasivitate, nu prin rezistenta activa. Era un indemn la delichelizare sociala si la auto-delichelizare, incepand cu propriile noastre abdicari si frici. Era un gest de o normalitate coplesitoare si, in acelasi timp, era o declaratie publica asupra adevaruului elementar ca a fi liber nu e nimic extraordinar, ci reprezinta conditia noastra fireasca. A fi sclav, lichea, canalie, tortionar, delator, iata ceea ce reprezinta opusul umanului.

Expresie a marilor polarizari ale acelui decembrie insangerat, preludiu al nevrozelor si tensiunilor adesori explozive ce aveau sa vina, “Apelul” a fost si ramane cel mai influent text politic al iesirii Romaniei din totalitarism. Scris cu maxima viteza, patetic si simplu in acelasi timp, de o sinceritate ravasitoare pe care nici inamicii nu i-au putut-o contesta, “Apelul” a

2

devenit bun public, a circulat in mii si mii de copii, cum s-ar spune azi, viral. Eliberandu-se pe sine gratie acestui text iluminat si iluminant, Gabriel Liiceanu a contribuit la eliberarea noastra, a tuturor celor care credem ca fara libertate subiectivitatea se usuca, se sufoca si moare.

Iata textul “Apelului”:

“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:

Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.

Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi.

Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.

Nu mai apăreți la televiziune.

Nu mai scrieți în ziare.

Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.

Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.

Renuntati la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.

Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.

Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989

3

MEMORII: Amintiri despre Vasile Voiculescu (fragmente)- de către Trandafir Simpetru www.grairomanesc.ro;Nov 23, 2014

Vasile Voiculescu - două iniţiale care, pe coperta poeziilor sale, sunt ca două aripi de condor. Vasile Voiculescu - un nume care pentru unii evocă scriitorul, poetul, prozatorul, dramaturgul. Pentru alţii- medicul modest şi plin de dăruire, pentru mine -prietenul şi, ca şi pentru cei mai mulţi- omul.

Am făcut primii paşi literari luând sfaturi în casa lui bătrânească, pe o stradă străjuită de teii bătrâni şi amintiri.

Casa- parcă trăindu-şi şi ea ,,suvenirele,, anunţa urmaşilor pe cel ce o locuise, Mihail Kogălniceanu. O soartă, un destin au făcut ca urmaşul marelui literat şi om de stat să fie tot un mare erudit.

Retrăiesc aproape nealterată senzaţia avută la prima vedere cu el. Era bătrânul cu barbă albă şi sălbatică, de care spun legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate,

atâta putere mocnită şi atâta linişte, încât mă simţeam strivit şi, în acelaşi timp, ocrotit. Parcă văd ochii ca abanosul. Cine putea să înţeleagă ce spuneau ? O privire sinceră,inteligentă,puţin iscoditoare. Dinţii albi, sclipitori- un miracol. O figură uscăţivă - nasul,dăltuit în marmoră, de sub o frunte înaltă,împodobită cu plete albe .

Plin de tabieturi, respectate cu sfinţenie, parcă îi văd dimineţile, în biroul lui, făcând exerciţii ciudate,pe care mult mai târziu le-am desluşit. Erau o adevărată ştiinţă- yoga.

Mă întorc cu zeci de ani în urmă,intru în biroul lui,în care nu se făcea focul niciodată. Îi plăcea să doarmă ca un ascet.

Rămân pierdut în faţa măreţiei cărţii, a uriaşei biblioteci care înconjura camera din pământ până în ceruri .

Cred că din ziua aceea,marea mea pasiune sunt cărţile.

4

Biroul, cam în neorânduială, era plin cu petale uscate de trandafir- floare iubită de poet- pe care nu se îndura să le arunce. De o rară bunătate şi sensibilitate sufletească,iubea oamenii, natura, animalele .

Îmi aduc aminte de frigul care mă izbea dimineaţa în camera lui. Geamul- spart, nu se punea la loc, căci acolo îşi întinsese o azurie plasă un biet păianjen. Poate ani a stat aşa,până când micul chiriaş s-o fi hotărât să moară.

Dar anii au trecut cum trece şi copilăria fericită. Poetul era acum un bătrân slab, bolnav, dar tot aşa de dârz şi demn. Obosit, cu însemnele vremii adânc gravate pe faţă, va pleca şi plecarea lui o suprapun, nu ştiu de ce,pe o imagine din cărţi. ,, Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle...Nu e nici poezie, nici proză...E adevărul...

Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare . Simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti,plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare.Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât şi aşteptam cu siguranţă, atunci, că va veni...Mă simţeam ,mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă în cap, că voi avea noroc.

Mama mă adora, surorile mă iubeau , pentru toţi eram o minune ,,( Vasile Voiculescu ) . Pentru mine, aceste rânduri sunt ca dezlegarea unei taine. Cu mintea şi cu sufletul de acum găsesc că acest fragment de confesiune este Voiculescu întreg, cu viaţa sa ce a urmat, cu acea învăluire de fapte bune, de blândeţe amestecată cu dârzenie. Acea aşteptare a asceţilor care trec neatinşi pe lângă mărunţişurile vieţii, fără însă a neglija omul - viaţa însăşi.

Închisorile lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturiilor celor din familie, în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele "BP Haşdeu" din Buzău şi "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza de licenţă, în anul următor, în chirurgie. Îşi va continua specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie1.

Încă din Gimnaziu "devorează" literatura română, apoi, în liceu, cărţile în limba franceză şi arta poetică a lui Eminescu. Descoperă Psihologia şi Morala, citind din Schopenhauer şi Upanişade, apoi orice este legat de spiritualitate, după cum mărturisea în 1935: "Din anii întâi de litere, psihofizica şi psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale

5

lui Pierre Janet şi ale lui Wiliam James, cu experienţa lui religioasă. […] Am alergat la tot ceea ce atunci […] ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer.

[…] Ceea ce pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negatic. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal"2.

La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsătoreşte cu domnişoara Maria Mitescu, studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an, este numit medic într-o localitate din judeţul Gorj, după care va participa la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Acum se va îmbolnăvi de tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că îngrijise bolnavii de aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova, cu toate că refuzase să plece în concediu pentru refacere3. Pentru curajul său dovedit în timpul războiului, Vasile Voiculescu primeşte decoraţia "Steaua României cu spade". Tot pentru meritele sale în slujba sănătăţii poporului, în 1925 primeşte decoraţia "Crucea Meritul Sanitar", clasa I.

Sihastru în lume

În 1922, va ajunge medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12 medicale din Capitală. Despre activitatea medicală în acest capitol al vieţii sale, aflăm din mărturia doctorului Constantin Daniel: "Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare.

În ceea ce priveşte activitatea literară, Vasile Voiculescu debutează în "Convorbiri literare", cu poezia "Dorul", în anul 1912, iar în 1916 cu volumul "Poezii", publicat la Editura Poporul. După publicarea mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al "Societăţii Scriitorilor Români". Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944 colaborează la "Gândirea" lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa "Măiastra fără inimă". Din 1934, Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat7.

După moartea mamei, […] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu.

6

Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani". De altfel, de acum începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, deoarece până la sfârşitul vieţii nu va mai publica nimic8.

Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios "Rugul Aprins" de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu11, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia "Rugul Aprins" fusese desfiinţată de autorităţile statului în 1948. În cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei Scrima îşi aduce aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: "Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală"12.

Închisoarea, îndurată cu demnitate

Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară frecventaseră "Rugul Aprins", în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul "Teodorescu Alexandru şi alţii", pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinii sociale", prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.

În timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: "Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR". Ancheta a încercat să-l învinuiască de "activitate fascistă" pentru colaborarea cu revista "Gândirea" şi că ar face parte dintr-un "grup contrarevoluţionar", al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase13.

După anchete interminabile şi chinuitoare, în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii14. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală.

În continuare, acelaşi fost deţinut politic spune despre Voiculescu: "Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea

7

fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!"15.

La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge.

Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

(Adrian Nicolae Petcu - Revista Rost, an III, nr. 30, august 2005, pp. 20-23)

Nov 24, 2014

Ştiu, fără ca să pricep

Ştiu, fără ca s-o pricep, TreimeaŞi pe Ea viaţa îmi aşez, Cum îmi cred, cu toată adâncimea, Inima, pe care nu mi-o văz:

Tainica, neistovita ei lucrareÎntr-o rană mi s-a-mpărtăşit:Rodnicul de viaţă fără încetareSânge, în trei feţe, dar nedespărţit...Vasile Voiculescu; luni, 19 aprilie 1954, Bucureşti

Pictorul lunii: Sorin DumitrescuSorin Dumitrescu s-a născut în Bucureşti, la 18 Martie 1946.

1969 Absolvă Institutul de arte frumoase din București, la clasa maestrului Corneliu Baba, avându-i colegi, printre alții, pe Mihai Cismaru , Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu.

Din 1969 participă la anualele și bienalele republicane și la Saloanele Municipiului București 1981 Fondează Gruparea 9+1 împreună cu: Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Marin Gherasim,

Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig. Fondatorul Editurii și Fundației Anastasia

8

A ilustrat volumele de poezie Noduri şi semne și Epica Magna de Nichita Stănescu, de care a fost legat printr-o mare prietenie și despre care a scris numeroase texte, după moartea poetului.

În prima fază, pictura lui Sorin Dumitrescu a fost nefigurativă şi a fost dedicată ideilor de ascensiune, de semne şi hipersemne, simboluri, privelişti spaţiale.

După anul 1980, pictorul a fost din ce în ce mai influenţat de credinţa creştin ortodoxă şi s-a dedicat studiului şi picturii icoanei, înoirii picturii eclesiastice şi picturii ideilor creştine, bazate pe o profundă cunoaştere a teologiei, iconologiei bizantine şi a istoriei picturii religioase. Sorin Dumitrescu a adus în cultura română un mod nou de a privi icoana, sfinţii, evenimentele biblice, îngerii, mod care dă şansa unei experienţe spirtuale înalte.

Inițiatorul și curatorul galeriei Catacomba, al cărei program s-a remarcat în anii 1992-2001 prin promovarea pe simeze și, în general, în spațiul dezbaterii publice, a unei arte de mare anvergură spirituală

În anul 2002 a publicat volumul Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc , o extensie a tezei de doctorat, care este o splendidă prezentare și interpretare originală a bisericilor pictate din nordul Moldovei.

2006 Devine membru corespondent al Academiei Române

Decalogul lui Sorin Dumitrescu1. dizidenţa prin răbdare (prin dizidenţă S.D. înţelege „împotrivirea la aşezarea acestei

lumi”)2. martiriul prin ridicol3. puterea prin slăbiciune (cf. 2 Corinteni 12:9)4. biruinţa prin blândeţe (e vorba de blândeţea teologică!)5. libertatea prin ascultare („axiomă” patericală)6. opoziţia prin jertfa de sine  7. îndrăzneala prin smerenie (cf. Ioan 16:33)8. înnoirea prin tradiţie (un paradox greu de acceptat de „modernişti”, dar şi de

„tradiţionalişti”…)9. învierea prin cruce10. victoria prin eşec

Cuvânt de însoțire (...) Pentru că Sorin Dumitrescu își pune întrebări pe care foarte puțini le mai au. Iar aceste

întrebări sunt substanța însăși a singularității lui. Eu însumi, scriind aceste câteva rânduri, nu sunt pregătit să comentez, în vreun fel, ceea ce face. Înțeleg pur și simplu, să-l însoțesc prietenește, în spațiul fraged și fragil al unei afinități.

Care sunt întrebările lui Sorin Dumitrescu? Toate decurg dintr-una singură: Cum poate cineva să fie pictor creștin astăzi? Răspunsurile care circulă (în cazurile, rare, în care întrebarea se pune totuși) sunt divagatorii. Versiunea schizoidă e mereu la îndemână: credința e una, arta e alta. În atelier ești pictor, la biserică ești creștin. Nu e musai să le amesteci. Ba e chiar preferabil să le ții

9

la distanță. Există și versiunea „luminată”: creștin în secolul 21 ? Pe cine mai interesează o asemenea defazare? În sfrâșit, există versiunea nătâng confortabilă: poți face, la comandă, artă creștină, pastișând, cuminte, modele mai vechi, bizantine sau clasicizate, cu mediocre exigențe de meșteșug. Un om și un artist întreg nu vor asuma niciodată asemenea soluții. Problema care se pune este: cu poți rămâne liber în limite canonice, cum poți fi contemporan în variantă atemporală, cum poți împăca smerenia cu personalitatea, asceza cu senzualitatea, riguarea cu pathosul? Cum poți fi ascultător cu tradiția fără să fii flasc și previzibil, cum poți fi nou fără orgoliu, conform fără să fii convențional, evlavios fără pietism și fără ipocrizie? Răapunsurile lui Sorin Dumitrescu se organizează în jurul a trei repere inconturabile:

1 Nu există cercetare de limbaj în sfera artei creștine(și, în fond, a artei religioase în genere) fără o cultură teologică. Recursul la „instinct”, „intuiție”, frison sentimental, fantezie ludică etc. nu are ce căuta în atelierul căutătorului. El trebuie să știe, istoric și dogmatic, care este suportul doctrinar și eclezial al căutării sale. Sorin Dumitrescu este un caz unic în această privință: nu improvizează, nu îngăduie simplei opinii private să submineze adevărul Tradiției, nu lasă „inspirației” ceea ce e o chestiune de cunoaștere. Imaginile sale „dau de văzut” o substanță teologică bine stăpânită, un univers coerent de teme și simboluri ale Bisericii.

2 Înțelegerea artei creștine e vagă și parțială, dacă nu pornește de la o experiență spirituală nemijlocită. Fără participare liturgică, fără trăire rituală, fără ritmica practicii religioase, stricta cultură teologică e un eșafodaj abstract, iar arta icoanei o gesticulație vidă, aplicare mecanică a unui rețetar. Lecturile și deprinderea analizei vizuale nu pot da socoteală singure de rosturile imaginii sacre, nu pot lămuri „modul de funcționare” al nevăzutului.E nevoie, în plus, de viață comunitară și rugăciune.

3 Pentru a te înscrie în tradiția artei creștine trebuie să o studiezi în datele ei concrete, în contextul ei originar. E ceea ce Sorin Dumitrescu numește „arheologia artei bizantine”, Studiul atent al freșcelor și icoanelor medievale, reconstituirea lor analitică, detaliul adus în gros-plan, reflecția tenace asupra compoziției, proporțiilor, desenului, toate acestea sunt indispensabile pentru cel care vrea să ajungă nu doar la o înțelegere arhivistică a lucrărilor, ci la familiaritate, empatie, conviețuire.

Dar dincolo de aceste trei repere mai e ceva. Sondajul „arheologic” în măruntaiele artei bizantine duce, în final, la descoperirea unei dimensiuni, pe care numai practicantul, numai cel angajat direct, cu uneltele și îndemânarea sa, în producerea icoanei, o poate presimți: e componenta pneumatică a creativității, intervenția indicibilă, neanalizabilă a Duhului. El te ajută, sau te abandonează, îți deschide noi perspective și obturează altele, ți se alătură, sau ți se opune. Creatorul imaginii își descoperă, astfel, anonimitatea. Află că nu face decât ceea ce face prin el, că nu e decât un releu, un receptacul. Și că a înțelege efortul vechilor iconari nu înseamnă a găsi o „explicație” pentru opera lor, ci, mai curând, a percepe elocventa, supra-luminoasa lor muțenie. Andrei Pleșu

10

Sorin Dumitrescu, nume devenit renume, şi-a dorit să participe la această expoziţie şi să facă revăzut într-un nou context un grupaj din seria Arhitecturi suitoare, 7 hipersemne constructive care ne încântau în 1980 pe simezele Sălii „Dalles" (astăzi aflate într-o colecţie privată la Aachen) în expoziţia sa personală considerată atunci ca eveniment de excepţie. O expoziţie-reper aparţinând unui artist de o forţă interioară ieşită din comun, dar care şi-a cenzurat pornirile temperamentale şi care, cum spunea Pleşu, „reabilitează o specie de artist - dispărută astăzi - pentru care ‘talentul’, instinctul, dexteritatea n-au sens decât în măsura în care îşi asumă riscul unei idei…".

11

Sorin Dumitrescu, pe ruta gândirii lui Brâncuşi sau Horia Damian (membrii întregului cvintet care compune această expoziţie îi au, fiecare pe cei doi în galeria personală de afinităţi elexctive, pe cel din urmă în mod special), îşi concentrează întregul efort în aceste lucrări pe direcţia reidentificării „«simplităţilor» constitutive dindărătul lucrurilor". Adevărul lui ţine de o ordine arhaică a lumii. Arhaicul nu e pentru Sorin Dumitrescu ceva care a fost la un moment dat, ci „ceva care este veşnic tezaurizat în adâncul nostru", „primordialul". (Într-un fel sau altul, acest fapt se întâmplă în cazul fiecăruia dintre cei cinci expozanţi.)În hipersemnele lui Sorin Dumitrescu din această expoziţie e invocată verticalitatea, înălţarea, sub câteva aspecte ale ei: „înălţarea organică de tipul creşterii", „înălţarea prin acumulări succesive şi, cum scria Pleşu, cea a oricărei zidiri sau înălţarea de tip vulcanic". Înălţarea e pusă însă „în directă continuitate cu reflexul ei simetric, adâncirea". Pe principiul logicii paradoxale, „înălţarea e mereu timpul secund al unei imersiuni". Reformularea repetată a ideii că nu poţi urca decât sprijinindu-te pe o adâncime conduce către simbolismul „pietrei unghiulare", a relicvei ca valoare aptă să consacre un loc anonim ca „loc ales". Apelul la aur, în contrast cu negrul, aduce în lucrările sale un aer de solemnitate, de asceză şi, implicit, de spiritualitate.Ciclul său de lucrări din acea perioadă e unul memorabil şi irepetabil, mai ales că recent artistul declara cu fermitate, într-o conferinţă publică la Arad, că a decis irevocabil ca în viitor truda sa de artist să fie închinată exclusiv artei eclesiale. O decizie pe cât de curajoasă, pe atât de încărcată de responsabilitate în vremea şi lumea de astăzi. (Onisim Colta prezentarea expoziţiei Semnificaţii de la Palatul Mogoşoaia 2012).

12

Hipersemn

Coperta volumului Epica Magna de Nichita Stănescu

13

Biserica

14

Buna Vestire (Studiu 4)

15

Modelul iconic al muceniciei Brâncovenilor

„De 2014 ani, la fiecare 15 august, sicriul sfinţeniei Maicii Domnului suie neabătut la cer. Cu o singură şi uriaşă excepţie: prin Voia Domnului şi a Maicii Sale, la 15 august 1714, sicriul

16

sfinţeniei Maicii Domnului s-a înălţat la cer laolaltă cu încă şase sicrie sfinte! Potrivit sinaxarului sfinţilor, nimeni n-a fost vreodată martirizat pentru credinţă în ziua de 15 august, cu excepţia Sfinţilor Martiri Brâncoveni (...)

Imaginea pe care o comemorăm este cu mult mai mult decât o icoană; este modelul iconic al monolitului creştin în stare de jertfă, prima formă întrupată iconic a arhetipului originar al sfinţeniei Brâncovenilor şi al martiriului lor petrecut aievea şi fără precedent în lume (...)”

(Sorin Dumitrescu: Conferinţă la Academia Română la prezentarea modelului iconic al muceniciei Brâncovenilor)

Crist

17

Fără titlu

18

Pamfletul lunii : Dragul meu forumist de Andrei Pleşu

27 octombrie 2014, Adevărul

Vreau-nu vreau, eşti partenerul meu. Nu pot să nu te iau în serios. Vei înţelege însă că n-ar fi rezonabil să crezi că trebuie (şi sunt în stare) să răspund prompt sutelor de comentarii cu care mă onorezi de-atîta vreme. Ar însemna să nu fac decît asta cît e ziulica de mare; or, fie că mă crezi sau nu, am (încă) şi (multe) alte treburi.Pentru tine, scrisul e un hobby, o îndeletnicire de timp liber; pentru mine e o meserie, cu tot ceea ce implică asta: termene fixe, solicitări de tot soiul, obligaţii şi răspunderi publice. Şi, da, trăiesc din ce scriu, ceea ce nu înseamnă (cum sugerezi, uneori, fără prea multă bună credinţă) că sunt plătit să spun ce vor alţii.

Îmi dau seama că decizia pe care, împreună cu administratorii acestui blog, am luat-o de curînd, te-a iritat. Am cerut ca toate comentariile să fie asumate prin semnătură, să nu fie triviale atacuri la persoană şi să se refere la subiectul textului în subsolul căruia sunt postate. Mă simt obligat să dau cîteva explicaţii celor pentru care pretenţiile mele constituie o „gravă” încălcare a „libertăţii de expresie”, un act de cenzură de tip comunist, o formă de „autoritarism”, de aroganţă, de inaptitudine pentru dialog şi pentru „progresul” comunicării în  era internetului.

1. Asumarea prin semnătură. Pînă la un punct, înţeleg argumentele tale. În definitiv, chiar dacă îţi dai numele adevărat, livrezi o informaţie cu care eu n-am ce face. Tot nu ştiu cine eşti de fapt, tot nu capeţi, din punctul meu de vedere, un plus de identitate. Ca să nu mai spunem că eşti liber să semnezi cu un nume fals, care nu seamănă a pseudonim, dar e la fel de „obscur”. Pe scurt, chiar dacă ai aerul că te supui dorinţei mele, mă poţi păcăli la nesfîrşit, fără niciun risc şi fără ca dialogul dintre noi să capete mai multă  „transparenţă”. Cred, totuşi, că dorinţa mea este îndreptăţită. Moralitatea (şi deci opinia) cuiva care nu se ascunde, pentru a vorbi, sub un nume de împrumut, are mai multă credibilitate decît aceea a unui „camuflat”. Pornesc, fireşte, de la prezumţia de onestitate, nevrînd să iau în calcul psihologia unui eventual falsificator.

 

19

 

Pe de altă parte, am crescut în ideea (se pare demodată) că nevoia sau ambiţia de a scrie este, între altele, o aspiraţie la notorietate, la bunul tău re-nume. Din această cauză, pricep mai greu de ce ar înclina cineva să aspire la anonimat. Să fie o modestie extremă (ceea ce, între noi fie vorba, nu coincide cu substanţa propriu-zisă a unora dintre postările tale)? Să fie smerenie monahală? Instinct ludic, carnavalesc? Sau e, pur şi simplu, garanţia comodă, că, semnînd fistichiu, te poţi da în stambă după pofta inimii? Sigur că, la limită, aş putea să renunţ la propunerea mea. Să-mi spun că e mai mare daraua decît ocaua şi că, în definitiv, dacă tu te simţi bine aşa, dacă aşa îţi place să joci, foarte bine, dă-i înainte! Cu alte cuvinte, m-aş putea mulţumi, ca şi pînă acum, să nu ştiu cine eşti, de fapt. Dar nu e fair! Ceva e şchiop într-un dialog de-a lungul căruia unul e cu pieptul descoperit, iar celălalt răspunde dintr-o ascunzătoare.

2. Limbajul decent (nu neapărat necolorat) şi excluderea atacului la persoană. Aici, n-ar trebui să fie nevoie, după părerea mea, de prea multe argumente. Dacă vrem să trăim într-o ţară mai puţin intoxicată de grosolănie, incultură, agramatism şi ură primară, ar trebui să ne preocupe modul cum ne manifestăm public noi înşine. A nu accepta exprimarea birjărească nu e un act de cenzură, ci unul de igienă. Forum-ul nu trebuie să fie o adunătură de personaje mascate, care se amuză scuipînd pe jos sau proferînd sudalme. La această pretenţie nu pot renunţa. Ar fi de adăugat că mîrlănia nu invită la dialog. E pură dejecţie. Ce să răspunzi unuia care te face porc, bou, putoare obeză etc.? Să zici, infantil, „ba tu!”? Sau să pretinzi că, de fapt, eşti o căprioară tandră? Pierdem vremea şi murdărim pagina.

Încă ceva: chiar dacă diferenţa de opinie nu adoptă, neapărat, „maniere” de birt, ea nu invită la comunicare dacă e monotonă, repetitivă, maniacală. Există cîţiva „autori” care nu par să reflecteze la articolul meu şi nici măcar la ceea ce au de spus ei înşişi. Singura lor preocupare e să dea cu mine de pămînt. Dacă scriu, să zicem, că „pămîntul e rotund”, vor răspunde (uneori cu bîta în baltă, alteori cu risipă de fiţe intelectuale, dar mereu cu condeiul saturat de antipatie) fie că spun banalităţi, fie că afirmaţia mea n-a fost întotdeauna adevărată şi că mulţi mari intelectuali din vechime au trăit bine şi fecund, convinşi că pămîntul e plat, fie, în sfîrşit, că, oricît m-aş preface, tot băsist rămîn. Tot ce pot să spun e că genul acesta de zgîndăreală previzibilă, de bombăneală acră nu e decît o obosită „aflare în treabă”. Pe mine nu mă stimulează, nu mă îmbogăţeşte (căci nu vine cu argumente provocator-reale), iar pe emitent îl ţine prizonier într-o gesticulaţie gata-făcută: marionetă tristă a unei mărunte obsesii (private, sau de partid).

20

În materie de înjurături, sunt mult mai antrenat decît crezi şi decît eşti, probabil, tu însuţi.

Ştiu, o să zici că dedesubtul idiosincrasiei mele e incapacitatea de a accepta păreri opuse părerilor mele. Vreau doar laude! Cît mai deşănţate! Te înşeli. În materie de înjurături, sunt mult mai antrenat decît crezi şi decît eşti, probabil, tu însuţi. În cei 25 de ani post-revoluţionari, am încasat, la vedere, mai multe calomnii, spurcăciuni şi acuze decît îmi pot furniza toate forumurile contemporane la un loc. Nu mai am sensibilităţi de mironosiţă. Poţi să mă îneci în munţi de sulf. Îi trec uşor cu vederea, ba chiar mă amuz, mai ales cînd e vorba de minciuni sfruntate, de informaţii strîmbe, preluate după ureche, din surse impure, sau de simple frustrări făloase, de genul: „Pleşu? Să vezi cum ţi-l regulez eu pe venerabilul!”. Observ, totuşi, că e trist (şi destrămător) să fii, săptămînă de săptămînă, sclavul unui afect negativ, al unei furii teatrale, sub acoperirea măştii şi a unei false imagini de sine. Dar, iarăşi, ce să zic? Dacă articolele mele pot fi, pentru unii, nu doar prilejurile declanşatoare ale unei nevroze mocnite, sau ale unor recurente idei fixe, ci şi eventual, un tratament eficace, cu atît mai bine!                     

3. Replica „la obiect”. Mi se pare ciudat ca textele mele să devină un simplu ring de box pentru militanţii diverselor opţiuni şi ideologii politice. Mă văd, mereu, luat drept pretext pentru ample polemici conjuncturale. Aş putea fi flatat. Se contează, s-ar zice, pe o bună audienţă a intervenţiilor mele, şi, deci, pe probabilitatea unei receptivităţi satisfăcătoare a intervenţiilor anexe. Nu e prea cinstit, dar e omeneşte. Cred că trebuie să mă adaptez la acest nou mod de a înţelege comunicarea, blogul, piaţa electronică, asemănător, întrucîtva, cu „permisivitatea” Cîntării României de pe vremuri! Oricine poate fi mai profesionist ca profesioniştii! Oricine poate să spună orice despre orice şi despre oricine. E libertate! Am învins! A se slăbi cu regulile, cu „elitismele”, cu fasoanele! E democraţie! Ai ieşit pe piaţă, fii gata să suporţi consecinţele! Dacă nu, stai acasă! Ne descurcăm şi fără dumneata!

OK! Dacă aşa vezi lucrurile, simte-te liber să faci ce vrei. Dar şi eu şi administraţia blogului avem dreptul la oarecare libertate. De pildă libertatea de a impune un set minimal de reguli care să protejeze cititorul de impurităţi, eschive şi penumbre. În rest, promit ca, din cînd în cînd, să răspund, în articolul meu săptămînal, postărilor care mă inspiră. Iar forumiştilor care mă îndatorează cu gînduri bune le mulţumesc cordial. Cu salutări amicale!

21

UMOR: Baruri bucurestene: azi, Fabrica – de Mihai Buzea

Localul ăsta are o reputație bună, dar nu și pentru mine, c-acum vreo 20 de ani am luat cafteală pe strada Gramont (care dă în 11 Iunie, unde e Fabrica). Să vedeți cum a fost: un junior rroma (evit termenii ”puradel” și ”danci”, vă

rog să observați!) mi-a cerut imperativ să-mi scot șapca din cap și să i-o dau lui, să vadă cum îi vine. În urma refuzului meu politicos, din curtea interioară a unei șandramale au apărut niște surori mai mari ale juniorului, care m-au luat la bătaie cu papucii, ca irakienii pe Saddam Hussein, acuzându-mă că fac ură de rasă. N-am ripostat, am întins-o, stimulat și de o haită de maidanezi ce s-a extras dintre gunoaie și m-a luat de ”iepure”. Scăpam, dar din față m-au blocat doi domni, unul din ei dotat și c-un gât de sticlă de bere, proaspăt spartă de asfalt. Tot am scăpat până la urmă, doar că mi-au spart buza, mi-au rupt geaca și m-au tăiat la palma stângă (tăietură de ciob, a trebuit să fac și injecții anti-tetanos după aia). Am rămas și fără șapcă – mai bine o dădeam de la-nceput, făceam un copil fericit, nu?!

Acum vreo lună, profitând de faptul că eram mai beat decât sunt de obicei sâmbătă seara, amicii m-au dus în Fabrica (cu taxiul, să nu mă prind unde mă duc!). N-am recunoscut nimic. Pe vremea mea, cum se spune, Fabrica era chiar o fabrică, abia abandonată, din care muncitorii tocmai plecaseră, utilajele tocmai fuseseră furate, iar caii tocmai fuseseră priponiți în fostele hale (curtea era deja ocupată de căruțe). Acum, însă, Fabrica e un microunivers stroboscopic, unde chiar te poți crede în Europa: lumini, culori, băutură globală (găsești ce vrei), mâncare la terasele din

22

curțile interioare, fete tot globale (am înnebunit!)... cinstit spus, nu mai seamănă a nimic din ce țineam minte. Parcă eram ăla din Tinerețe fără bătrânețe: se-ntoarce în fostul lui palat și-acolo-l așteaptă moartea!

Așa era să pățesc și eu; m-am rătăcit. Am zis că Fabrica e un microunivers. Păi chiar e, la propriu, că nu cunosc cârciumă mai labirintică: m-am dus la toaletă și n-am mai știut să mă-ntorc. Am rătăcit zeci de minute pe tot felul de culoare, scări interioare, scări exterioare, debarale, beciuri, camere pline de butoaie, camere pline de biciclete, garderobe și câte și mai câte, numai pe amicii mei nu-i găseam. Aproape că bușisem în plâns, m-am dus la bodyguard și i-am zis că m-am pierdut, să dea pe post, ca la RadioVacanța: ”S-a pierdut copilul Mihăiță. Este îmbrăcat în trening roșu. Este debil mintal”. Bodyguardul m-a întrebat cum îi cheamă pe prietenii mei, a vorbit prin stație, apoi m-a luat delicat de guler și m-a dus la ei. 

Cică toți bodyguarzii din Fabrica sunt antrenați pentru treaba asta, că-n fiecare noapte se rătăcesc o grămadă de tâmpiți. (text publicat in numarul 42/2014 al revistei Catavencii)

Din istoria serviciilor secrete: Allan J. Pinkerton

În multe privinţe, Allan Pinkerton a fost un deschizător de drumuri: cel care a înfiinţat prima agenţie de detectivi din US, primul autor de romane poliţiste, iniţiatorul serviciului secret al preşedinţilor americani, inventatorul a multor tehnici de investigaţie. Engleza americană a încorporat termenul de ochi privat (private eye), inspirat de afişul publicitar al agenţiei

23

de spionaj a lui Pinkerton, care consta în imaginea unui ochi, cu lozinca Noi nu dormim niciodată.

Pinkerton s-a născut în Scoţia, într-o familie săracă de muncitori şi a emigrat în Canada, de unde s-a strecurat în Statele Unite. Una dintre primele lui slujbe a fost cea de lucrător la o fabrică de bere, într-un mic oraş din apropierea Chicago-ului, Dundee, în care majoritatea populaţiei erau imigranţi scoţieni. Umblând prin pădurile învecinate, în căutare de lemn bun pentru fabricat butoaiele de bere, Pinkerton a dat, din întâmplare, peste o bandă de falsificatori, pe care i-a raportat poliţiei. Privit ca un om de încredere de către negustorii şi poliţia locală, Pinkerton a primit oferta să continue investigaţiile pentru descoperirea falsificatorilor, apoi a devenit ajutor de şerif al oraşului. De aici s-a mutat la Chicago, unde a primit funcţia de investigator al ramurii locale a Departamentului de Tezaur, apoi i s-a dat sarcina să descopere şi elibereze două fete care fuseseră răpite în statul vecin Michigan. Cu reputaţia câştigată din aceste acţiuni, Pinkerton a înfiinţat prima agenţie de detectivi particulari Pinkerton National Detective Agency în anul 1855. Pe lângă contractele din statele existente, Pinkerton şi agenţii lui au avut un mare succes în rezolvarea cazurilor de omor, atacuri ale trenurilor, ale agenţiilor de poştă şi băncilor din zona numită atunci Vestul sălbatic. Tehnicile noi inventate de Pinkerton: urmărirea (shadowing), identitatea mascată (assuming a role), identificarea prin fotografie, creerea unei baze de date şi galerii de imagini foto a delicvenţilor, ca şi tenacitatea de a urmări şi rezolva cazurile cele mai dificile, l-au făcut celebru pe primul detectiv al Americii.

El era şi un mare susţinător al abolirii sclaviei, astfel că a fost angajat de preşedintele Lincoln ca agent de securitate şi şef al serviciului de spionaj condus de generalul McCleland. În această calitate, Pinkerton a descoperit şi anihilat o conspiraţie de asasinare a preşedintelui în anul 1861. El a organizat un servciu de protecţie, care ulterior a devenit US President Secret Service şi care, a abordat problemele de securitate, care au dus – ulterior – la creerea departamentelor CIA, FBI, Homeland Security. Serviciul lui Allan J. Pinkerton a fost activ şi în spionajul din timpul războiului civil, când spioni militari ai Uniunii au fost infiltraţi în unităţile confederate şi agenţii lui Pinkerton au adunat date de la populaţie în zonele de război.

24

Multe din procedeele folosite de agenţii lui Pinkerton, pentru rezolvarea cazurilor de contract, nu au fost deloc ortodoxe: răpiri, asasinate, tortură, omor, atac prin explozii a caselor familiilor celor urmăriţi, apoi tehnici de intimidare şi stingere a grevelor muncitoreşti. Reprimarea brutală a grevelor şi acţiunile violente asupra conducătorilor sindicali i-au creat lui Pinkerton a faimă negativă şi au dus la introducerea de legi care au interzis reprimarea grevelor prin aducerea de forţe de ordine străine, în fabricile intrate în grevă.

Înfrumuseţând unele din acţiunile largei sale experienţe, Pinkerton a publicat povestiri de mare succes, de fapt primele scrieri de natură detectivă. Unele personaje din povestirile lui au fost preluate de scriitorii Arthur Connan Doyle, Mark Twain, Charlie Siringo, Dashiell Hammett şi alţii.

Aspecte din viaţa lui Pinkerton au fost subiectul mai multor filme documentare şi de acţiune (The tall target, The Baltimore plot, The Pinkertons, The life and legend of Wyatt Earp, Whispering Smith, The rose and the jackal, American outlaws). MSM

Allan Pinkerton. Abraham Lincoln şi generalul John A. McClenand

Articolul lunii: Ardeleanul care a înființat

primul ziar românesc peste Atlantic - de Claudiu

Padurean

25

România Liberă 07 ianuarie 2015

Ardeleanul care a înființat primul ziar românesc peste Atlantic

Una dintre marile personalități ale Diasporei românești este astăzi aproape uitată. Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este cel care a înființat primul ziar românesc de pe continentul nord-american și, totodată, cel care a creat prima parohie românească din Statele Unite ale Americii.

Preotul ardelean era fiul unuia dintre cei mai importanți luptători pentru drepturile românilor din Transilvania, părintele Vasile Lucaciu, supranumit și Leul din Șișești. Acesta s-a numărat printre conducătorii Partidului Național Român din Transilvania, a semnat

Memorandului românilor ardeleni și a fost întemnițat în anul 1892, în procesul Memorandiștilor de la Cluj. Părintele Vasile Lucaciu a fost și unul dintre apostolii Marii Uniri de la 1918, iar fiul său, care a devenit, de asemenea, preot greco-catolic i-a moștenit pasiunea pentru drepturile românilor.

Portret de luptător

Epaminonda Lucaciu a fost unul dintre cei cinci copii ai preotului greco-catolic Vasile Lucaciu. El a venit pe lume în anul 1877, în localitatea Sâncrai, din județul Satu Mare. Epaminonda Lucaciu și-a făcut studiile primare în Satu Mare, iar studiile liceale le-a urmat în Năsăud, la renumitul liceu grăniceresc din orașul ardelenesc. După absolvirea liceului, el a ajuns student al Institutului De Propaganda Fide de la Roma.

A rămas să studieze în Cetatea Eternă până în 1898, când a devenit doctor în Filosofie și în Teologie. Hirotonit preot greco-catolic, el a slujit în parohia tatălui său, la Șișești, apoi a fost numit paroh la Cenad. În condițiile în care la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului XX, foarte mulți români ardeleni au emigrat dincolo de Oceanul Atlantic, Epaminonda Lucaciu a propus ierarhilor greco-catolici români să deschidă o misiune catolică românească, menită să asigure asistența spirituală a celor stabiliți pe continentul nord-american.

După ce a primit binecuvântarea ierarhilor săi, părintele Epaminonda Lucaciu a emigrat, în anul 1905, în Statele Unite ale Americii. În anul 1905, el a deschis prima biserică românească din federația nord-americană, Biserica Sfânta Elena din Cleveland. De asemenea, el a început să editeze și primul ziar românesc de pe continentul nord-american, care purta numele ”Românul”. Pastorația lui Epaminonda Lucaciu a avut succes, iar în condițiile în care comunitatea românilor stabiliți în America de Nord înregistra creșteri semnificative, atât ca urmare a noilor valuri de emigranți, cât și datorită nașterilor înregistrate în cuplurile de români deja stabiliți în Statele Unite ale Americii, preotul greco-catolic a sosit în anul 1907 în Transilvania, pentru a cere ierarhilor Bisericii Române Unite cu Roma să trimită noi clerici peste Ocean.

În paralel, el a continuat să deschidă noi parohii. În anul 1913, părintele Epaminonda Lucaciu își desfășura activitatea la Trenton. Izbucnirea Primului Război Mondial a îngreunat comunicațiile

26

dintre Statele Unite ale Americii și Europa. În contextul în care în Statele ale Americii se contura un curent tot mai accentuat favorabil intrării SUA în război de partea Antantei, Epaminonda Lucaciu a început să militeze pentru dreptul românilor ardeleni de a-și hotărî singuri soarta. Iar după intrarea SUA în război, în anul 1917, preotul ardelean a încercat să organizeze o Legiune Română, cu recruți din rândul emigranților din America de Nord, care să lupte de partea Antantei.

Unități militare asemănătoare fuseseră deja formate în Rusia, cu recruți adunați din rândul foștilor prizonieri ardeleni și bucovineni, care au decis să se înroleze în Armata Regală Română. Legiunea Română nu s-a mai concretizat, pentru că a venit sfârșitul războiului. În perioada 1918 – 1920, în SUA a sosit și Vasile Lucaciu, pentru a face lobby pentru a recunoașterea Marii Uniri. Activitatea celor doi preoți ardeleni, tată și fiu, împreună cu alți lideri ai românilor, a fost încununată de succes, iar delegații românilor au fost primiți de președintele american, Woodrow Wilson, pe care l-au convins de justețea cauzei lor. De asemenea, au convins publicații de prestigiu, precum Washington Post sau New York Times, să pledeze pentru recunoașterea Marii Uniri, lucru care a dus la conturarea unui puternic curent favorabil României în opinia publică americană, curent de opinie stimulat și de vizita Reginei Maria a României peste Ocean.

După semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, care recunoștea Marea Unire, Epaminonda Lucaciu a revenit în țară, unde a servit drept preot militar în Satu Mare, în perioada 1921 – 1923. Din anul 1924, a devenit paroh în Șișești, în locul tatălui său, decedat. Epaminonda Lucaciu s-a implicat în politică, de partea PNL, și a activat și în cadrul unor asociații de caritate, care îi sprijineau pe orfanii de război. Preotul ardelean a fost nevoit să se refugieze în anii Celui De-al Doilea Război Mondial, când Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horhtystă. Iar după instaurarea comunismului, el a trebuit să îndure opresiunea bolșevică, după interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în anul 1948. Epaminonda Lucaciu a murit în anul 1960, la Cluj, și a fost înmormântat alături de tatăl său, la Șișești.

Din istoria comunismului românesc: INTERVIU-EVENIMENT (partea I-a) cu generalul Ion Mihai Pacepa. „Sper ca noul președinte al României să publice documentele privind asasinarea de către Securitate a lui Vlad Georgescu și Noël Bernard” (fragmente)

Autor: Dan Andronic | luni, 12 ianuarie 2015 | ziarul Evenimentul zilei

Ion Mihai Pacepa (n. 28 octombrie 1928) este fără îndoială cel mai controversat ofițer român de informații care a făcut parte din ierarhia superioară a Securității, devenit cel mai înalt demnitar dintr-o țară a fostului bloc sovietic care a fugit și a primit azil politic într-o țară NATO.

 Câteva scurte repere: intră în Securitate în 1951, ca sublocotenent, primește câteva misiuni în zona industriei chimice, apoi devine șef de serviciu la Direcția IV (Contrasabotaj). În 1956 devine șef adjunct al grupului operativ din cadrul Agenției Comerciale Române din Republica Federală Germană, fiind șeful rezidenței de spionaj a României în RFG. În 1959 este rechemat la București și numit adjunct șef serviciu pentru spațiul Germania, Austria, Țări nordice. În 1963 era deja colonel, iar patru ani mai târziu primește

27

stelele de general-maior, ceea ce arată caracterul deosebit al realizărilor sale în spionajul extern românesc, gradele de general fiind acordate acordate extrem de greu. Cu anul 1972 începe o nouă etapă, este numit secretar de stat la Consiliul Securității Statului în cadrul Ministerului de Interne și prim-adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe. . 1978, cere azil politic în Statele Unite ale Americii și începe o nouă etapă. Defectarea Generalului Pacepa a condus la o anchetă internă de proporții în spionajul românesc, peste 500 de ofițeri de Securitate fiind audiați. A administrat câteva lovituri extrem de dure regimului comunist de la București, fiind considerat unul dintre actorii principali în demolarea cultului lui Nicolae Ceaușescu. În interviul pe care l-am realizat cu Generalul Pacepa nu am ocolit nici un subiect sensibil. În primul rând, ca să dau un răspuns direct unor temeri, m-am convins că personajul care răspunde la numele Ion Mihai Pacepa, există. Având niște elemente de biografi e pe care nu le găsești în cărți, am pus niște întrebări punctuale și am primit răspunsul corect.

Dan Andronic: Când se va publica cartea dvs. „Disinformation” în limba română?

General Pacepa: În aprilie, împreună cu versiunea în limba rusă, care va apărea la Moscova.

Dan Andronic: O coincidență care mă face să zâmbesc. Veți deveni primul româno-american a cărui carte se publică simultan la Moscova și la București, iar apoi devine film la Washington. Sună ca un avertisment, mă face să mă întreb ce legătură vedeți între cele două țări. Deci, de ce apar simultan o carte despre dezinformare în România și Rusia?

General Pacepa: Pentru că „dezinformarea,” care s-a născut în celebrele orașe ale lui Potemkin din Rusia, a devenit de mult o armă secretă a politicienilor români și a început să fie acum utilizată și in Statele Unite, care a luptat împotriva ei timp de 44 de ani ai Războiului Rece.

Dan Andronic: Prima dumneavoastră carte, „Orizonturi Roșii - Adevărata Istorie a Crimelor și Corupției lui Ceaușescu”, s-a tradus în 28 de limbi și continuă să fie în librării pe toate meridianele globului după aproape trei decenii de la apariţie. Am regăsit-o întro nouă ediție, o traducere nouă cu anumite adăugiri, făcută la Editura

Humanitas. Cum vă explicați succesul ei, chiar și după atât timp?

General Pacepa: Pentru că „Orizonturi Roșii” este prima carte ce descrie viața la curtea tiranilor comuniști, care continuă să troneze în China, Coreea de Nord, Cuba, Laos, Vietnam și, în formă deghizată, în Rusia - deci în peste aproape un sfert al populației mondiale.

Dan Andronic: Este adevărat că Vlad Georgescu a plătit cu viaţa pentru curajul de a serializa „Orizonturi Roșii” la Europa Liberă, sau este doar un alt mit al omnipotenței Securității?

General Pacepa: Regretatul Vlad Georgescu a plătit cu viața. Când eroica echipă de la Radio Europa Liberă a încheiat serializarea cărții, el a descris numeroasele amenințări cu moartea pe care le-a primit de la

Securitate pentru a-l determina să renunțe. La sfârșitul acestei încheieri unice în istoria Europei Libere, Vlad Georgescu a spus ascultătorilor că atunci când a decis să devină jurnalist și-a asumat și riscurile acestei meserii: „Dacă mă vor omorî pentru că am organizat serializarea cărții generalului Pacepa, voi muri cu conștiința împăcată că mi-am făcut datoria de jurnalist.”

Dan Andronic: Afirmați că Vlad Georgescu a fost asasinat?

General Pacepa: Da. Vlad Georgescu a murit câteva luni mai târziu din cauza unei forme rapide de cancer, aproape identică cu cea care în 1981 a cauzat moartea unui alt eroic director al RFE, Noël Bernard.

28

În 2007, Cotidianul a publicat schițele apartamentului lui Vlad Georgescu din München, date Securității de academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, dovedit că a fost agent al Securității, sub numele conspirativ de „Laurențiu”.

Ulterior, Nestor Rateș, care i-a succedat lui Vlad Georgescu la cârma Europei Libere, a petrecut trei ani în arhivele Securității pentru a găsi probe care să dovedească faptul că Securitatea i-a ucis pe Noël Bernard și pe Vlad Georgescu. Rateș a găsit aceste probe, pe care le-a descris sumar într-un articol publicat în Revista 22 și apoi în HotNews.ro. Aceste documente constituie subiectul unui manuscris pe care Nestor Rateș l-a terminat ulterior. Sper că manuscrisul său va deveni carte.

Sper, de asemenea, că noul președinte al României, Klaus Johannis, va publica documentele originale, existente în arhiva Serviciului de Informații Externe, care atestă asasinarea de către Securitate a lui Vlad Georgescu și a predecesorului

Dan Andronic: Vă apropiați de vârsta de 87 de ani. Se poate spune că sunteți un om care a modelat istoria cu mâinile lui. Când

erați doar un copil vă vedeați într-o asemenea postură? Ce visați? Cum ați ajuns să lucrați în serviciile de informații ale României?

General Pacepa: Într-un recent interviu prilejuit de lansarea cărții „Disinformation” în SUA am explicat unuia dintre magnații presei americane cam același lucru: la nouă ani, cântam sonata Kreutzer la vioară și visam să devin violonist; evident, nu am fost un bun violonist și am devenit inginer; nu am fost un bun inginer, și am devenit spion; nu am fost bun nici ca spion și am devenit defector. În versiune românească, greu de înțeles în SUA, care nu cunoaște „fericirile” comunismului: visurile mele nu s-au potrivit cu România din 1951, când s-a născut prima generație de intelectuali români educați în regimul comunist. Am fost unul dintre ei. Securitatea, care avea doar doi ani de existență și era plină cu minieri și tractoriști, avea atât de teribilă nevoie de intelectuali încât m-a înhăţat - împreună cu alți 22 ingineri și economiști - în ianuarie 1959, înainte chiar de a-mi da examenul de stat.

„Am crezut în comunism, dar m-am lepădat de el când era în plină glorie”

Dan Andronic: Care a fost motivul principal pentru care ați acceptat să intrați în Securitate? Cum arăta România acelor ani?

Dan Andronic: Ați avut o relație apropiată cu Nicolae Ceaușescu?

General Pacepa: Da, am avut relații apropiate cu Nicolae Ceaușescu, care voia să construiască „România multilateral-dezvoltată” și avea nevoie de spionajul tehnologic, după cum avea nevoie de aer.

Dan Andronic: Dar cu Elena Ceaușescu? Mai ales că au circulat mai multe legende...

29

General Pacepa: Da, am avut relații apropiate și cu Elena Ceaușescu, care avea doar patru clase elementare, dar pretindea că este inginer chimist, ca și mine, dar mă lua cu ea peste tot, pentru că nu știa nici măcar formula chimică a apei.

Dan Andronic: După ce ați primit azil politic în SUA ați publicat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă către fata dvs., Dana, care în anii 1980 a fost citită și răscitită la Europa Liberă. Vă rog să redați pentru cititorii noștri pasajul în care i-ați explicat Danei de ce ați lăsat-o temporar orfană. Cred că vă doriți să oferiți o replică celor care cred versiunile de azi ale diverșilor foști „colegi”, potrivit cărora ați fi fugit din România pentru că erați agent KGB, traficant de droguri, și alte minuni similare. Eu v-am auzit scrisoarea la Europa Liberă, când eram mic...

General Pacepa: De acord! Iată ce i-am transmis fetei mele, rămasă în România: „Timp de 20 de ani am avut neşansa să fiu

Dan Andronic: Dar despre corupție? Se spune, de asemenea, că ați fost un membru de vază al fostei Securități, corupt. Este adevărat? Cât de adâncă era corupția în Securitate și Partid?

General Pacepa: Profundă! Da, am fost membru de vază al Serviciului de Informații Externe al Securității. Și, da, am fost corupt. Așa cum întreaga conducere a României comuniste a fost coruptă. Nu am făcut excepție. Dar când m-am rupt de comunism, am lăsat în camera mea de hotel din Germania până și valiza cu boarfele cu care am venit din țară. Și, ca să subliniez ruperea mea totală de corupția comunistă, am lăsat pe masa din camera mea de la Hotelul Intercontinental din Köln, hârtia pe care Emil Bobu, atunci ministru de Interne, notase cu mâna lui cadourile pe care voia să i le aduc din Germania. Alături de notă am pus cadourile propriu-zise. Le-am pus acolo, la vedere, ca să expun corupția de la vârful Securității.

Sunt convins ca Generalul Iulian Vlad, care câteva zile mai târziu a venit în Germania ca să ancheteze „Cazul Pacepa,” a luat nota și cadourile cu el, și le-a predat superiorilor.

Dan Andronic: În unele cărți publicate de foști ofițeri de Securitate se insinuează însă că ați fi fugit din țară cu milioane de dolari. Este adevărat?

General Pacepa: Le-a răspuns Departamentul de Stat al SUA în septembrie 1978. Potrivit Europei Libere din acea vreme, Ceaușescu și-a smuls cămașa de pe el când a aflat că am dispărut. Nu mă miră. El trebuia să explice Biroului Politic de ce consilierul său și al Elenei a cerut azil politic la „dușmanul principal,” SUA. Și Ceaușescu a explicat: Pacepa a furat bani. Ca urmare, ministrul său de Externe, Andrei Ștefan, a cerut guvernului SUA „extrădarea criminalului de drept comun General Pacepa pentru a fi judecat de autoritățile române.”

Dan Andronic: Nicolae Ceaușescu pusese deja un premiu de 2 milioane de dolari pe capul dumneavoastră, ca trădător. Acum vă prezenta ca și un infractor de drept comun.

General Pacepa: Departamentul de Stat a replicat că este informat despre practica guvernelor comuniste de a înscena, în toate cazurile de defectori importanți, că aceștia au comis crime de drept comun pentru a putea cere extrădarea lor. Apoi a dat răspunsul oficial: „Știm că generalul Pacepa a administrat întregul cont secret în valută al lui Ceaușescu, care conținea peste 400 de milioane de dolari, din care ar fi putut aduce o bună parte cu el. Generalul a avut însă asupra lui doar 968 mărci germane (echivalentul a cca. 300 dolari) pe care, la cererea sa expresă, Departamentul de Stat al SUA le-a predat imediat, contra chitanță, ambasadei române din Washington.”

Dan Andronic: S-a mai spus că erați unul dintre cei recrutați de CIA dinaintea plecării în Vest, după care s-a spus că erați agent KGB/GRU (vezi afirmațiile lui Larry Watts, dar nu numai), că urma să fiți deconspirat și de aceea ați fugit. Cât este adevăr, cât este dezinformare?

General Pacepa: Dezinformarea nu are graniţe. Ea acționează pe principiul bulgărului de zăpadă care se transformă în avalanșă. Mao Tse Dun a definit-o în felul lui: „O minciună repetată de o sută de ori devine adevăr.” În iulie 1978, când am cerut azil politic, mă aflam la Bonn pentru a transmite un mesaj ultrasecret adresat de Nicolae Ceaușescu cancelarului vest-german. Presa occidentală a vremii a descris pe larg întâlnirea mea cu Hans-Juergen Wischnewski, mâna dreaptă a cancelarului german, recepția dată de ambasadorul României în onoarea mea, precum și dispariția mea subită de pe firmamentul diplomatic. Securiștii nu au putut - și continuă să nu poată - concepe ideea că am declarat război Securității, de aceea pretind că aș fi fugit din țară clandestin, deoarece Ceaușescu ar fi aflat de la Moscova că aș fi fost agent CIA, urmând să dea ordin să fiu arestat. Această minciună, repetată de sute de ori, a devenit adevăr.

30

Poetul lunii : Mihai Ursachi

Odaia Gingaşei Iubiri

Si iată c'am venit, de foarte de departe, tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.Am moştenit conacul cel vechi, argintăria, şi stema casei noastre: veşnicia.

La praznicul Enigmei, când vişinii serbeazăo ora anumită, m'am hotarât să intru, sperând să fii acolo, la ora ceea, trează, ţinând acelaşi sfesnic în mâna, ca un schiptru.

Făcui deci invocarea şi semnele cerute, aprinsei în căţuie trei feluri de tămâie, intrai pe uşa strâmta cât am putut de iute, cum e plăcut la duhuri, cum îţi plăcea şi ţie.

Mi se păru ciudat că tu la ora ceeasă nu fii încă trează; mă apropiai de patulde nuc în care cândva ai fost femeiacu trup de flori de vişin, iar eu am fost bărbatul...

Mă apropiai cu totul, uitând legile meleşi orb întinsei mâna şi căutai fierbinteaceea ce pierdusem; în albele dantelezăcea o grămajoară de albe oseminte.

Inţepenii de spaimă şi pricepui greşeala......Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunseseşi la lumina lunii subţire ca betealavăzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii în jur - covorul e năpădit de ierbi, în vaza cristalină în care'ţi puneam frezii -

31

şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi şi spelci -moluşte lipicioase, limacşi molâi şi melci.Si craniul celui care am fost, e pe noptieră, îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră.

Ce mai pasăre

Lazăre, Lazăre, scoăla-te, Lazăre, s-auzi ce mai pasăreîn lanul de mazăre.

Cuc de pripas, mult cânta cu haz;

cuc janghinos, mult cânta duios:

cu arcuşul de tămâiepe-alăuta de-alamâie;cu bagheta de cristalpe vioara de opal.

Flanela

Îţi aminteşti desigur flanela violetă, flanela aceea sublimă pe care o îmbracasemîn cea mai frumoasa din serile noastre;despre care spuneai că îmi şadeca o armura de smalţ, stii tu, în searacând ne porniseram împovaraţi de garoafe şi iasomiecătre Ierusalim…Când madam Zambilovicine-a dat câte doua tartine ( ca să avem pe drum)flanela pe care apoi am adus-ofluturând ca un steag zdrenţuit în razboaie, pe care apoi am purtat-ocu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu, pâna ce-a fost absorbita prin pori şi s-a asimilatîn toate celulele trupului meu,

32

şi în schelet, iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.De ce încerci să negi, de ce pretinzi ca nu ştii ce flanelă, ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?De ce vrei musai s-o pipai, s-o vezi, să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate, de ce pretinzi ca n-a fost nici o flanelă, că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

Magie Şi Alcool

Magia şi alcoolul viaţa`mi guvernează , pe care-am început-o studiind filosofia , anatomia , dreptul şi vai , teologia , dar negăsind în ele nici linişte nici bază .

Sacrificai Venerei şi-am zis : oricum o fi ea , sublimă ori sordidă , în trupu`i se ascundemisterul fără nume şi coapsele`i fecundeîn spasmul ca o moarte confea veşnicia .

Imperialul spirit mă are`n a sa pazăşi nici o conştiinţă`i egală cu beţiaşi tainica lucrare în nopţile de groază

Tărâm fără`ndoiala aflat-am , ăi cuteazamereu rătăcitorul pe căile profunde :"Am aurum non vulgi , leonem , poezia ."

O viaţă bogată

De jur împrejur nălucire de ape, răstoace rotunde şi rotitoareşi glasul de îngeri răzbate aproape, din care izvoare, din care izvoare...

33

Acuma din nou mă opresc la fântâna, am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată, un om rătacit c-o pribeagă străină...am duce-n adâncuri o viaţă bogată.

Acolo-s palaturi verzui şi tăcute, cu turnuri de apă, statui de rusalce, făcliile ude şi pletele ude, verzuile plete de alge.

Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Băile Struga, județul Iași - d. 10 martie 2004) a fost un poet și traducător român.

În anii '60, a fost închis pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.

A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

În Statele Unite a intrat în viața universitară, fiind, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. Cu toate acestea, Ursachi a revenit în România după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.

După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni. În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.

Cuvântul de rămas bun, cel care l-a vorbit magistrul Mihai Ursachi, aflându-se pe patul de moarte

Iubitelor, vă las acum. Adio-ţi zic, deci, Nicoleta,

34

adio Nuţi, Muţi, Greta

căci viaţa asta-i doar un fum.

Adio ţie Minodora,

Un trai deplin şi fericit,

Cum altădată ne-am dorit,

Nu ne-a fost dat, amândurora.

Dar clipele mi-s numărate

Mireasă, tu cu coasa neagră,

Îngăduie şi îmi mai lasă

atâtea clipe, cât păcate.

Însă cum florile se scutur

În primăvară, de cais,

Tot astfel anii noştri ni-s

Ce i-am trăit ca nişte fluturi.

Doar de la Una, cea la care

Pe nume nu-s vrednic să-i spun

Îmi iau acum rămas bun,

Îngenunchind pentru iertare.

Opinii: Câştigă eutanasia teren? – de Martin S. Martin

"Nu voi prescrie niciodată otrăvuri,

chiar daca mi se va cere şi nici nu voi da sfaturi în această privinţă."(Hippocrates din Kos 460-370 î.e.n.)

Daca veţi vizita Olanda, s-ar putea sa vedeţi un microbuz ca cel din imaginea alăturată. Din simbolurile pictate pe el veţi înţelege mai greu ce fel de servicii oferă firma posesoare, dar dacă veţi vedea microbuzul parcat

35

în faţa unei case, puteţi fi siguri ca asistaţi la derularea business-ului pe care îl practică: firma furnizează moarte la domiciliu.Începând cu anul 2001 Olanda a legiferat eutanasia cu contribuţia personalului medical. La început, lucrurile au mers mai încet, dar “progresul” s-a înregistrat în doar câţiva ani: în anul 2006, au fost “rezolvate” 2.400 de cazuri, în 2013 peste 4.800, iar 2014 pare să fi fost și el un an bun, de vreme ce cei “ajutaţi” pare că s-au apropiat de 6.000 de cazuri.Belgia a urmat exemplul Olandei în anul 2002, când a decis – prin vot parlamentar – să transforme eutanasia medicală într-un proces legal, dar a mai adăugat ceva: a extins eutanasia şi la copii. Această extindere a legii a fost adoptată ulterior şi de Olanda, cerându-se acordul părinţilor pentru copiii de vârstă mică, dar lăsându-se libertatea de decizie în cazul adolescenţilor (Groningen Protocol publicat în New England Journal of Medicine 2005; 352: 959-962).Practica eutanasiei constă îa administrarea unor substanţe intravenoase care induc întâi o anestezie profundă (tiopental de sodiu), urmată de administrarea unul agent curarizant (pancuronium), care opreşte respiraţia. Este o tehnică similară cu cea folosită în mai multe state americane, pentru executarea sentinţei de moarte.Legislaţia olandeză a decis că eutanasia poate fi aplicată la cei care au “o suferinţă de nesuportat şi fără speranţă”, fără să facă nicio menţiune despre incurabilitatea bolii care ar motiva-o, nici despre durata de supravieţuire estimată la cel în cauză.

36

Eutanasia, numită de cei care o susţin “moartea cea bună”, “moartea cu demnitate” sau “moartea prin caritate”, are o veche istorie. În antichitate, printre cei mai cunoscuţi susţinători ai ideii au fost Socrate, Platon şi Seneca cel Bătrân, dar părintele medicinii moderne, Hippocrates din Kos, s-a opus categoric eutanasiei şi avorturilor, neacceptând nicio excepţie.În numărul 1/2015 al Vieţii Medicale Româneşti, doctoriţa Marinela van den Heuvel Olăroiu se declară foarte mulţumită de faptul că s-au făcut progrese în prelvarea de organe de transplantat de la cei care sunt eutanasiaţi, chiar dacă aceasta implică neplăcerea de a face procedura prin internarea în spital, renunţând deci la comfortul de a avea actul final petrecut în propria locuinţă. După nume, putem ghici că doctoriţa van der Heuvel Olăroiu trăieşte şi practică medicina în Olanda şi după comentariile domniei sale înţelegem că dânsa este cu totul de acord cu practica medicinii olandeze de a apela la eutanasierea medicală în cazurile “fără speranţă”. De fapt, aceasta este opinia dominantă în rândurile populaţiei din ţara lalelelor, unde, la zece ani de la legalizarea eutanasiei medicale, a existat o puternică mişcare populară “Dreptul de a alege sfârşitul” (Out of free will), care a preconizat că orice persoană mai vârstnică de 70 de ani, să aibă dreptul ca, indiferent de starea de sănătate, să solicite eutanasia medicală. Propunerea nu a trecut de organele legislative.Kathryn Jean Lopez a publicat o anchetă făcută de ea în Belgia (National Review on line Nr. 26 din Ianuarie 2015) şi a aflat că nu toţi cetăţenii sunt de acord cu aşa zisa “moarte cu demnitate” şi că mulţi cred că, de fapt, situaţia creată devine periculoasă pentru indivizii vulnerabili, în special cei deprimaţi. Mulţi doctori dau cu prea multă uşurinţă sfatul de a sfârşi existenţa celor care, altfel, ar putea trăi perioade îndelungate, dacă ar fi bine trataţi. Tom Mortier, fiul unei bolnave care s-a aflat la un pas de moartea la care era împinsă de propriul ei oncolog, spune:

37

“Belgia este astăzi o ţară sinucigaşă, care a ajuns la o medie de şapte sinucideri pe zi”. El, ca şi alţii, aduc în discuţie rapoarte recente din Olanda şi Belgia care arată că mulţi din cei eutaniasiaţi sunt bolnavi mintali şi că numărul acestora creşte. Liz Lovett, mamă a patru copii, care suferă de un cancer renal incurabil, a spus: “Din momentul în care ai etichetat sinuciderea ca un act de demnitate, aceasta face ca eu să fiu privită ca o persoană nedemnă, fiindcă nu accept să mă omor. Pentru mine viaţa e demnitate şi voi aştepta cu demnitate moartea, când va veni”.În Statele Unite ale Americii, eutanasia este ilegală. Patru state americane (Vermont, Oregon, Montana şi Washington) permit sinuciderea asistată. Un comitat (Bernalilo) din statul New Mexico permite deasemeni această procedură. Pentru a proceda cu sinuciderea asistată, în Montana se cere hotărârea unei instanţe judecătoreşti.Care este diferenţa între eutanasia medicală şi sinucidere cu consimţământ medical? În sinuciderea asistată, medicul prescrie o doză letală de medicament, pe care bolnavul decide când să o ia. Criteriile sunt stricte: boala nevindecabilă şi durata de supravieţuire estimată să fie sub şase luni. Personalul medical nu este implicat în actul şi momentul sinuciderii, cu excepţia completării reţetei. În documentaţia medicului care eliberează reţeta, trebuie să fie prezente toate datele care confirmă condiţia de boală, stagiul şi durata de supravieţuire.Momentul Kevorkian a fost o etapă foarte controversată în istoria medicinii americane. Jacob “Jack” Kevorkian (1928-2011), poreclit Doctorul Moarte, a fost un anatomopatolog din statul Michigan, care a devenit un pionier al eutanasiei medicale în Statele Unite, a iniţiat procedura de eutanasie a circa 130 de pacienţi, a fost judecat pentru omor de patru ori şi condamnat în cele din urmă. A fost încarcerat pentru opt ani, după ce s-a dovedit că a fost direct implicat într-un caz de eutanasie voluntară. Între cei eutanasiaţi de dr. Kevorkian, mulţi nu sufereau de boli terminale, unii au avut tulburări psihice şi multe din cazurile lui aveau un prognostic de supravieţuire îndelungată. Prin aceasta, Dr. Kevorkian a scos în evidenţă cât de uşor este să se ajungă la abuzuri, dacă procedurile de eutanasie devin legale şi larg accesibile şi el a contribuit la discreditarea ideii şi la răspândirea unei atitudini sceptice în rândul populaţiei şi al comunităţilor medicale americane, în legătură cu moartea indusă.In religia şi morala iudeo-creştină, care stau la baza eticii lumii moderne europene şi americane, omorul şi sinuciderea sunt proscrise şi condamnate. Înclinaţia de a accepta, sau chiar a cere, un sfârşit de viaţă indus de profesioniştii medicali pare să fie mai frecventă în ţările unde secularismul învinge credinţa. Argumentul că aceasta ar fi singura cale de a “curma suferinţele de nesuportat" este fals: medicina modernă dispune de toate mijloacele pentru a controla, în orice condiţii, suferinţa dureroasă şi anxietatea indusă de durere.

38

Când este vorba de copii nefericiţi, născuţi cu malformaţii incompatibile cu viaţa, este logic să nu se recurgă la terapie intensivă sau procedee de resuscitare, adăugând tratamentul potrivit pentru simptomele negative, ale unei vieţi care este lăsată să se stingă în mod natural. Reţinerea de a aplica resuscitarea, în cazul opririi cardiace, la cei cu afecţiuni dincolo de potenţialul de tratament, este larg aplicată în spitalele americane şi este documentată prin acordul bolnavilor şi aparţinătorilor. Dar moartea nu este indusă de personalul medicalCând un bolnav ajunge în faza de ireversibilitate (decerebrare, şoc de organe multiple, traumatisme incompatibile cu supravieţuirea, come avansate) terapia este limitată la hidratare-nutriţie, controlul durerii şi reconsiderarea nevoii de tehnica de reanimare (ventilator, rinichi artificial, suport circulator etc). Pentru mulţi dintre cei care au boli prea avansate pentru a putea fi tratate, soluţia terapiei în ospicii (hospice), fie în spital, fie la domiciliu, este aleasă: bolnavul continuă să fie îngrijit, simptomele lui sunt controlate, dar sfârşitul vieţii este cel natural, nu cel provocat.Spre deosebire de aşa-zisele “ştiinţe exacte”, medicina, cu toate progresele ei, continuă să aibă o variabilitate imensă în felul în care se manifestă afecţiunile şi în felul în care răspund bolnavii la tratament. Un principiu solid pentru cei care practică medicina este optimismul, de care are nevoie şi doctorul care îsi asumă tratamentul, dar şi cel suferind. Medicul este cel care are privilegiul de a-şi încuraja bolnavii, de a-i face să creadă că sunt soluţii în cazul lor şi, de cele mai multe ori, chiar și sunt. Descurajarea bolnavilor şi abandonul nu trebuie lăsate să câştige gândirea noilor generaţii de medici.Este o mare diferenţă să fii de acord cu renunţarea la terapie în cazul unui nou născut anencefalic sau să accepţi eutanasierea unei bolnave profund deprimate, dezorientate şi dependentă de medicul ei, care îi recomandă moartea. În cazul unui doctor care se întâmplă să fie un activist în favoarea eutanasiei, ideologia devine precumpănitoare faţă de adevărata compasiune şi față de adevăratul devotament pentru bolnav. Argumentele celor care susţin eutanasia şi sinuciderea asistată nu sunt multe: dreptul de a avea un sfârşit fără durere (despre care am argumentat că este o afirmaţie inexactă), nevoia acută de organe de transplant în societatea de astăzi şi, în sfârșit -- un argument mai rar declarat oficial --, reducerea cheltuielilor în sistemul medical. Două din trei se arată a fi argumente materiale, nu de caritate.Oponenţii aduc în atenţia opiniei publice că în ţările unde eutanasia este legală, bolnavii şi familiile lor sunt adeseori supuşi unei presiuni din partea personalului medical pentru a-și da consimţământul şi că, în multe cazuri de sinucidere, există o persoană care dă medicamentul bolnavului (rudă, soră, îngrijitor). Este cea de a

39

doua persoană implicată întotdeauna neintersată? Alege ea bine şi prin compasiune cel mai potrivit moment pentru bolnav?Apoi, cei care nu sunt de acord cu eutanasia aduc în discuţie riscul ca procedura să fie extinsă de interesele materiale ale firmelor care recoltează organe de transplant, ale doctorilor corupţi sau ale administratorilor de spital ghidaţi de economii impuse peste principiile de etică medicală.În fine, adversarii morţii induse atrag atenţia multelor erori care se pot întâmpla atât la luarea deciziei, cât şi la executarea ei. De curând, o adolescentă din statul Connecticut, care suferea de un limfom Hodgkin (foarte tratabil, majoritatea bolnavilor se vindecă) a refuzat chimioterapia şi decizia ei a fost susţinută de părinţi. La solicitarea medicilor, curtea supremă a statului a decis obligativitatea pacientului de a primi să urmeze tratamentul.Pentru mulţi doctori, chiar dacă societatea obţine dreptul legal la eutanasie, aceasta nu trebuie să cadă în sarcina profesiunii medicale. Medicina trebuie să rămână, aşa cum a fost pentru secole, credincioasă principiului Primum non nocere, deinde salutarex..Cu toate acestea, interesul în intervenţiile pentru sfârşitul vieţii creşte, atât în societatea contemporană, cât şi în comunitatea medicală. În decembrie 2014, Medscape a sondat părerea a 21.531 de medici americani de toate specialităţile în legătură cu sinuciderea asistată şi 54% s-au arătat favorabili. Cu zece ani în urmă, procentul fusese submajoritar, de 48% (Medscape Ethics Report about Life, Death and Pain – December 2014).Unde vor merge lucrurile într-o societate modernă, dominată de obsesia comfortului, din ce în ce mai puţin înclinată spre stoicism şi care a arătat demult că iubeşte medicaţia, că, nu arareori, foloseşte drogurile şi alege cu mai mare uşurinţă calea uşoară, autocompătimirea şi victimizarea? (articol trimis la publicare revistei Viaţa Medicală Românească)

________________________________________________x Primum non nocere, deinde salutare – dicton latin, despre care se crede că a fost creat de un autor necunoscut în Evul Mediu. El a fost introdus în medicina britanică şi americană de Worthington Hooker (1806-1867) în cartea sa Doctorul şi Pacientul publicată în anul 1849.

Cu mâna pe inimă între două lumi – de

40

Cristian Pătrăşconiu

Martin S. Martin este Marian (n.e. Martin) Ştefan Constantinescu. Martin S. Martin este numele oficial – şi, aşa zicînd, american – al lui Marian (n.e. Martin) Ştefan Constantinescu începînd cu 1990. A fost chirurg cardiolog – şi în România şi în Statele Unite. Povestea vieţii sale este una cu adevărat fabuloasă. Şi felul în care el însuşi o spune este fermecător – precis, elegant, în nuanţă, cu respect pentru limbă şi cu o pasiune evidentă de a comunica rotund idei.

ZOOM 1: Martin S. Martin este medicul despre care, elogios şi în cuvinte memorabile, povesteşte Gabriel Liiceanu în „Scrisori către fiul meu”. El e chirurgul care i-a tratat, în chestiuni cardiace, atît pe Gabriel Liiceanu, cît şi pe Andrei Pleşu. Nu este o noutate ceea ce am rezumat în frazele precedente – ştim asta, între altele, din cartea dlui Liiceanu, din discuţia pe care eminentul chirurg româno-american a avut-o cu Horia-Roman Patapievici la finalul lui 2014 la „Înapoi la argument” şi din cartea recentă de convorbiri cu Martin S. Martin pe care Corina Negrea a alcătuit-o şi a publicat-o la Humanitas, de asemenea, pe finalul anului trecut.

Martin S. Martin a fost chirurg în două lumi. El rămîne, de fapt, chirurgul celor două lumi – cea românească şi, din 1985, cea americană – chiar dacă, de aproximativ trei ani e pensionat şi acum are vreme, spre exemplu, să citească „pe rupte, nu pe furate” cărţi din alte domenii decît cel medical. Cum ar fi: volumele a doi dintre istoricii săi favoriţi, Paul Johnson & Lucian Boia. „Am trăit în două ţări, am avut două nume şi am practicat două profesii medicale. Vieţile mele, despărţite de timp şi distanţe, sunt unite prin multiple cîrlige de amintiri, situaţii, imagini, bolnavi şi prieteni. Datorez foarte mult celor două vieţi ale mele. Le iubesc deopotrivă.”, scrie Martin S. Martin – Marian Ştefan Constantinescu.

ZOOM 2: Cartea invocată mai sus şi publicată în seria „Portrete în dialog” nu este prima care poartă această semnătură în limba română. În 2012, Martin S.Martin a publicat o carte – o carte îndrăgostită, aş putea spune – despre SUA, despre părţile luminoase şi atît de numeroase ale SUA, „America povestită unui prieten din România”. Cu 8 ani în urma acestei apariţii, împreună cu dr.Dora Petrilă, a publicat, de asemenea, volumul „Spitalul Fundeni. Istorie şi destin”. Înaintea volumului de dialoguri, a tradus alături de alţi colegi şi mijlocit o apariţie extraordinară în limba română, autobiografia unui mare medic, Marius Barnard – „Momente-cheie dintr-o viaţă în slujba binelui”.

Dacă ar fi să aleg două cuvinte care să rezume tipul de „privire” pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin o proiectează atît asupra României, cît şi asupra ţării sale de adopţie, Statele Unite ale Americii, cu greu aş putea găsi altele două decît acestea: iubire şi luciditate, luciditate şi iubire – indiferent în ce ordine, căci aceste două cuvinte nu stau, în „disecţia” pe care o face Martin S.Martin, separat, ci sînt şi trebuie să fie luate în conjuncţie. „Cu mîna pe inimă” privind

41

la o viaţă, de fapt, la două vieţi ale unuia şi aceluiaşi om derulate în două ţări, asta cred că înseamnă în mod fundamental aici: cu iubire & luciditate.

Aşadar, România cu iubire şi luciditate. Foarte pe scurt:

a)Romania on the one hand. Este ţara care îl alungă. E ţara în care reuşesc cei cinici, cei capabili să cultive şi să întreţină intrigi mizerabile, reţele ale dispreţului şi ale urii. E ţara în care, înainte de 1989, dar într-o măsură semnificativă şi după 1989, reuşita profesională se obţine cu carnet de partid – de aici, şi tradiţia rateurilor, istoria nesfîrşită a eşecurilor. E o ţară care sufocă – ideea de sufocare e aproape explicită în confesiunile pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin le face cu privire la motivaţie emigrării sale. Este ţara în care „ oamenii sînt irosiţi de ţară” – cum inspirat şi antologic  formulează personajul principal al acestei cărţi („oamen valoroşi, care au dovedit că pot, că sunt profesionişti, şi care, în loc de beneficieze de o politică de recunoaştere, sunt descurajaţi, daţi deoparte, lăsaţi să plece. Sunt irosiţi cu nepăsare”). Cînd decide să plece din ţară, iată de ce o făcea, iată ce devenise această ţară pentru Martin S.Martin: „era un orizont al răului, ca atunci cînd se strîng norii, cînd cerul se acoperă şi simţi că vine furtuna”

b)Romania on the other hand. Chiar şi cînd e sufocantă, România e un loc în care se întîmplă miracole. Mai mari sau mai mici. Mari – de pildă, schimbarea din temelii a Spitalului d ela Fundeni, odată cu descinderea, pentru cîteva luni, a chirurgului Marius Barnard. Mici – şarmul unui oraş, cultura, cărţile, muzeele, teatrele. Mari, încă o dată – prietenii, prieteniile. „Îmi plăcea să descopăr cartiere, căci ele, noaptea, arată altfel. Mai ales în nopţile de vară, de primăvară tîrzie sau de toamnă timpurie. Eram fericit, iar a doua zi puteam să fiu activ după doar două ore de somn”. La limită, făcînd media confesiunilor doctorului Martin S. Martin despre perioadă sa românească de dinainte de 1989 (a stat aici, cum spunea, pînă în 1985), s-ar putea spune că ţara de origine era frumoasă, era firească, era decentă, primitoare şi confortabilă, cînd oamenii reuşeau să pună între paranteze Istoria, cînd uitau sau cînd păcăleau comunismul, cînd nu vedeau ce e puterea, cine sînt conducătorii de atunci. Cînd, cu alte cuvinte, temporar, mai mult sau mai puţin, se sustrăgeau Sistemului. Încă ceva, semnificativ despre un fel de şcoală foarte dură: „dacă tot şirul de lipsuri prin care ai trecut te-a făcut să ajungi la un grad de înţelegere mai înalt, asta te motivează. Atunci, da, se poate ca, dacă soarta te aduce din nou într-o situaţie asemănătoare cu ce traiseşi în prima copilărie, să nu fii speriat, să nu intri în panică. Ştii să supravieţuieşti şi cum să supravieţuieşti.” România, poate că nu e de prisos să subliniem acest fapt, trimitea des şi constant oamenii care o locuiau la acest tip de şcoală în vremurile la care, lucid, nostalgic şi cu o autentică iubire, face des trimitere Martin S. Martin în lunga sa confesiune.

ZOOM 3.Martin S. Martin este un conservator. Conservator, nu neapărat republican. Precizarea e importantă: „conservator înseamnă: sprijinitor al vechilor tradiţii dovedite în timp benefice, manifestînd totodată rezistenţă în faţa schimbărilor care nu propun o alternativă mai bună decît situaţia existentă. Sunt deci împotriva celor care propun schimbare doar de dragul schimbării. Aşadar nu mă pot numi „progresist”, printre altele şi fiindcă acesta este noul nume pentru socialismul extrem, de factură comunistă. Sunt procapitalist. Şi cred cu convingere că singurul model al economiei care a creat în mod constant bunăstare este cel capitalist. Or, dacă nu ai bunăstare, atunci nu ai nici progres social. Sistemele socialiste consumă, cum ştim, mai mult decît produc. Situaţia se complică şi prin faptul că ele consumă mai mult pe o perioadă destul de lungă, ajutate de ideea utopică a oamenilor că se poate susţine o societate satisfăcută material,

42

pentru foarte multă vreme, fără ca membrii ei să muncească pe măsură şi să fie în acest fel responsabili.”

Dar această precizare – anume, că domnia sa este un conservator – mai este importantă şi dintr-un alt motiv. Şi anume, din acela că, pe bună dreptate, despre conservatorism se spune – o spun chiar teoreticieni redutabili ai consevatorismului – că nu e o doctrină, că nu e doar o doctrină politică, ci, mai mult, că este „un mod de viaţă”. Aşa se uită, de fapt, şi către România şi către SUA domnul Martin S. Martin – atent, ca un conservator autentic, preocupat să vadă lucrurile, faptele, oamenii în curgerea lor, atent la tradiţii, atent la credinţă, atent complexitatea lumii, a lumilor.

Aceeaşi privire atentă, extrem de atentă – la fapte, la nuanţe, la seriile de cauzalitate în care se înscriu şi în care trebuie înscrise faptele – o regăsim, inclusiv în paginile acestei cărţi, cu privire la Statele Unite. Ca şi în cartea dedicată Statele Unite care a fost invocată mai sus – şi care ar merita (încă) o discuţie separată -, şi aici, în volumul de convorbiri între Corina Negrea şi Martin S. Martin avem la final – din partea medicului, profesorului şi a conservatorului Martin S. Martin – o Americă împotriva locurilor comune. O America fascinantă, demnă de a fi luată drept exemplu şi cu mult mai vie, mai „colorată”, mai adevărată decît caricaturile – unele, nu puţine, încărcate de ură – la care este redusă acestă ţară –etalon major, fundamental, de neocolit pentru istoria civilizaţiei.

a)SUA pe de o parte. Nu e ţara perfectă – o asemenea ţară, perfectă, există doar în proiecţii utopice. SUA sînt ţara cu unele opţiuni practice eronate şi, uneori, dramatice – şi în trecut, dar şi acum. Acum, spre pildă, ca să scurtez, îşi cultivă cu multă insistenţă un virus care ar putea să o slăbească şi mai tare în viitorul mediu – anume, pe arii tot mai extinse, un comportament de „stat-doică” pentru din ce în ce mai mulţi dintre cetăţenii săi. Un citat mai lung, foarte important şi adevărat, chiar dacă, pentru simţul-comun, contrariant ori enervant de-a dreptul pentru cei care, cel mai adesea meschin-interesaţi, cred, în această privinţă contrariul: „cu cît statul se ocupă mai mult de supravieţuirea membrilor societăţii, de la care nu cere nimic în schimb, cu atît mai mult induce  o schimbare de atitudine faţă de muncă, faţă de obligaţii.  Ceea ce se obţine este un fel de drog al inactivităţii. Este narcoticul de existenţă asigurată şi fără riscuri, care la prima vedere pare bun, dar nu şi în pasul al doilea. Pentru o societate, este un pericol de moarte să aibă tot mai mulţi membri care îşi interiorizează ideea că e preferabilă o viaţă în care să nu te scoli  dimineaţa ca să mergi să munceşti. În pierderea eticii muncii şi a interesului faţă de muncă – aceasta începe să se instaleze în America de azi – văd eu cel mai mare pericol pentru America”. Dar, dar, dar…

b)SUA pe de altă parte. Forţa de a se regenera de care dispune America – fapt dovedit cu asupra de măsură în istoria modernă – este uriaşă şi, pesemne, fără termen de comparaţie rezonabil în întreaga lume. „America este ţara care onorează talentul pus în slujba altora, indiferent de provenienţa lui” & „cred că cel mai mare atu al Americii este că acolo nu există expresia nu se poate , pe care în Europa o auzi la fiecare pas”. Şi, mai ales: „toate istoria civilizaţiei este un soi de „vis american”, este istoria oamenilor liberi care au avut nebunia să facă ceea  ce celorlalţi nu le trecea prin cap sau ceea ce le părea imposibil”. Este, în două vorbe, o foarte preţioasă evocare-evaluare a unei ţări cunoscute de către cel care face această evaluare de la nivelul „firului ierbii”.

43

ZOOM4.Ce înveţi din eşecuri? Înveţi din ele? Trebuie să vorbeşti despre ele? Trebuie să vorbeşti, mai ales cu tine însuţi despre ele? Iată, Martin S.Martin: „înveţi, dacă eşti onest, dacă ai puterea să revezi mental cursul operaţiei şi să admiţi ceea ce ar fi putut fi făcut mai bine…De fapt, revezi totul, independent de voinşa ta. Căci se întîmplă un lucru care probabil ar putea fi explicat de psihologi, dar care e independent de tine. După o operaţie grea, nu poţi dormi, e un somn întrerupt aşa cum ai cînd zbori cu avionul sau cînd mergi cu trenul şi în bucăţile de somn în care adormi visezi operaţia într-un mod nerealist, fantastic, într-un mod foarte greşit, foarte puţin legat de realitate, iar acest lucru te chinuie. Şi apoi te scoli, încerci să te linişteşti, încerci din nou să dormi şi visezi acelaşi lucru, într-o altă formă la fel de aberantă, ca şi cînd îţi aminteşti singur că ai ajuns cu greşelile tale într-o zonă în care nu trebuia să ajungi. Apoi, judecînd la rece, descoperi, dacă eşti onest, cum spuneam, descoperi…” Dar, după acest pasaj – iarăsi, e uşor de detectat luciditate (faţă de propria-i persoană) şi iubire faţă de o meserie care se luptă, cu moartea, pentru viaţă -, trebuie spus în mod obligatoriu că doctorul Martin S.Martin este însă, în primul rînd, autorul a mii şi mii de operaţii reuşite.

Nu în ultimul rînd, există cîteva pagini în care cei doi interlocutori discută despre problema credinţei, deci despre Dumnezeu; sînt pagini, aş spune direct, memorabile. Iată doar un mic pasaj despre cum stă, lângă un chirurg, Dumnezeu. Sau, mai bine spus, despre cum crede chirurgul de mare succes Martin S. Martin că stă Dumnezeu lîngă el cînd intră în sala de operaţii: „eu mă rog la începutul şi la sfîrşitul zilei, dar nu fac din Dumnezeu un instrument care să mă scoată din încurcătură într-un anumit moment profesional. Şi nici un mijloc de a-mi compensa lipsurile profesionale. Nu, nu. L-aş aduce în zona aceea, a muncii mele. Acolo e locul în care tu trebuie să te străduieşti singur, ţie şi numai ţie ţi se datorează şi succesele, şi eşecurile. Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Eu cred că dacă te rogi la începutul şi la sfîrşitul zilei ştii eşti sub protecţie”.

P.S. Gabriel Liiceanu despre perspectiva aparte pe care Martin S. Martin o proiectează asupra celor două ţări, asupra celor două lumi, dar şi către sine: „Martin plecase din România în anii ‘80. Cine-i va citi povestea vieţii de până la 45 de ani va descoperi încă o dată harul pe care-l au românii de a-i împinge pe cei mai valoroşi dintre ei să-şi ia lumea-n cap. Însă, aici, important este altceva. Ajuns în America după câteva decenii trăite în comunism, Martin avea deja acea acuitate a privirii pe care, pentru înţelegerea bunătăţii unei lumi, nu ţi-o dă decât experienţa prealabilă a răului. Doar cineva care a trăit într-o ţară neliberă e apt să măsoare întinderea şi binefacerile libertăţii. Sau, oricum, să le aprecieze mai bine decât cei care, avându-le şi nepierzându-le niciodată, sunt predispuşi să le ignore.“ (Articol apărut pe platforma LaPunkt.ro la data de 20 Ianuarie 2015).

44

Istorie bucureşteană :Tragica poveste a mânăstirii Văcăreşti

 

Povestea spusă de omul care a văzut-o cel mai de aproape, criticul de artă Alexandru Cebuc, fost director al Muzeului Naţional de Artă al României.

Pentru că sunteţi istoric de formaţie, v-aş ruga, domnule Cebuc, să începem cu o scurtă privire în istorie. Cine şi când a pus piatra de temelie a Mănăstirii Văcăreşti?

Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească. El este ctitorul mănăstirii. Se întâmpla în luna decembrie a anului 1716. Lucrările au fost terminate în 1722, iar doi ani mai târziu, se sfinţea biserica mănăstirii cu hramul Sfânta Treime. Nicolae Mavrocordat, care era un mare iubitor de cultură, înfiinţează aici o şcoală de limbă greacă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai multe cărţi importante, precum şi o bibliotecă, aceasta fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din acea epocă. În 1730, Mavrocordat se îmbolnăveşte de

45

ciumă şi moare. Din păcate, dispare şi biblioteca după moartea lui. Vine la tron Constantin Mavrocordat, fiul fostului domnitor, care va continua opera tatălui, construind Paraclisul mănăstirii pe latura estică a incintei acesteia. Ansamblul astfel format se întindea pe o suprafaţă de 18 000 mp.

Era probabil una dintre cele mai mari mânăstiri din Europa.

Cea mai mare din Sud-Estul Europei. În anul 1848, Mânăstirea Văcăreşti devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Carol I îi consfinţeşte statutul de închisoare, ajungând ca, mai apoi, să fie închise aici personalităţi precum Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Mircea Damian, Episcopul Vasile Aftemia. Dacă între anii 1724 şi 1866, s-a slujit în biserica de aici ca în oricare altă biserică, din 1866 până în 1973 s-au ţinut slujbe doar de Paşti şi de Crăciun.

Ce s-a întâmplat în 1973?

S-a întâmplat să ne fie oaspete şahul Iranului, care era foarte bun prieten cu Ceauşescu. Acesta a vizitat pe timpul şederii sale mai multe biserici şi muzee de artă, sugerându-i lui Ceauşescu la plecare ideea înfiinţării unui muzeu de artă religioasă. Ceauşescu l-a sunat pe Gheorghe Cioară, care era primarul general al Capitalei, cerându-i să se ocupe de acest lucru. Cioară m-a chemat pe mine, care eram vicepreşedinte al comitetului municipal de cultură, şi mi-a încredinţat această sarcină.

De ce pe dumneavoastră?

Pentru că, în calitatea pe care o aveam, răspundeam în principal de activitatea muzeelor. Se stabilise şi locul.

Unde?

La Palatul Şuţu, în cadrul Muzeului municipiului Bucureşti.

Şi v-aţi conformat?

Sigur că da. Numai, că înainte de asta, am cerut permisiunea de a propune şi o altă variantă.

Care era aceasta?

46

Complexul Văcăreşti. Direcţia Penitenciarelor, în subordinea căreia se afla, tocmai construia pe Calea Rahovei o nouă închisoare. Era un bun prilej să cerem dezafectarea celei vechi. Motivarea a fost aceea că acest lucru se poate face în 3-4 ani şi că acolo încape întregul patrimoniu din ţară, că sunt spaţii suficiente pentru depozite, pentru conservare şi restaurare, săli de conferinţă şi altele. Nota i-a fost trimisă lui Ceauşescu, iar după 2 zile s-a întors aprobată. Era într-o vineri dimineaţa. Luni m-am pomenit cu doi ofiţeri la uşa mea. Erau comandantul închisorii Văcăreşti şi adunctul său. Veniseră să discutăm modalităţile de predare a complexului. A doua zi am mers împreună cu arhitectul Sorin Stinghie la Văcăreşti. Prima impresie a fost colosală. Nu văzusem niciodată o pictură atât de frumoasă şi atât de bine conservată. Cu menţiunea că de la nivelului ochilor în jos, întreaga suprafaţă picturală era plină de literatura mai mult decât originală a deţinuţilor. Zgîriase fiecare cam ce-i trecuse prin cap. După o săptămână am revenit, constatând că pereţii fuseseră curăţaţi cu o perie de sârmă, fiind curăţată odată cu ei şi pictura. Şi-am început restaurarea. Între timp, fusesem adus de la comitetul de cultură în fruntea Muzeului Naţional de Artă, în administrarea căruia se găsea Complexul Văcăreşti.

Câţi oameni număra organigrama complexului?

Doi. Doi paznici în trei schimburi.

Nu glumiţi?

Nu glumesc deloc. Odată cu trecerea muzeelor de la Primăria Capitalei, la Ministerul Culturii, au cam început să se împuţineze şi banii.

Doi paznici la nişte valori atât de mari? Mi-e greu să cred că hoţii nu ştiau ce se află înăuntru.

Nu numai că ştiau, dar au şi încercat să dea lovitura.

Şi-au reuşit?

Nu prea. Dar ştiţi de ce?

Nu.

47

Din cauza câinilor. Paznicii primiseră permisiunea să atragă câinii din zonă şi să-i pună la treabă, începând astfel să patruleze în incinta compexului o haită de vreo 40 de câini. Nu era nevoie să-i hrănim noi. Se descurcau singuri, mergând pe cheiul Dâmboviţei unde se înfruptau cu carnea pe care o aruncau peste gard cei de la abator. În afară de cei doi paznici, erau în stare să sfâşie pe orcine s-ar fi apropiat de fosta puşcărie.

Dacă tot se restaurase, de ce stătea închisă?

Nu se restaurase integral, dar nu din pricina asta nu se deschisese pentru public. Încă n-o vizitase Ceauşescu.

Avea de gând sau uitase?

Cum să uite?! Pe la mijlocul lui noiembrie 1984, Gheorghe Pană, primarul Capitalei, ne-a anunţat să ne pregătim de marea vizită. Fii atent, Cebuc, mi-a spus, dacă se întâmplă ca vreun câine să latre sau să muşte pe cineva, o să fii arestat şi n-o să te pot salva. Aşa că vezi ce faci cu ei.

Cu ei, vizitatorii sau cu ei, câinii?

Câinii, bineînţeles.

Şi ce aţi făcut?

Am reuşit să-i strângem pe toţi şi să-i închidem într-o încăpere.

Când s-a produs vizita?

Pe 2 decembrie, 1984. Au venit Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de Patriarhul Iustin. Le-am vorbit despre importanţa istorică şi artistică a locului. Nicolae Ceuşescu asculta fără să pună vreo întrebare.

Dar ea?

Ea era total absentă. Eu insistam pe faptul că mai e puţin până la terminarea lucrărilor de reastaurare şi că va fi cel mai mare muzeu de artă religioasă. La un moment dat îl aud pe Ceauşescu spunându-i patriarhului: Uite, părinte, aveţi toate condiţiile să faceţi aici Institutul Teologic pentru care aveţi bani de la ONU. Suntem foarte săraci, a răspuns patriarhul. Terminaţi dumneavoastră restaurarea şi

48

apoi îl luăm noi. Luaţi-l până nu mă răzgândesc, a zis Ceauşescu pe un ton foarte autoritar. La care Iustin a replicat: Faceţi cum vreţi, noi nu-l luăm acum!

De ce nu voia Iustin?

Se temea ca Ceauşescu să nu dispună mutarea Patriarhiei la Văcăreşti. Enervată de toată această discuţie, Elena Ceauşescu a pornit spre ieşire, spunând: Hai, dragă, nu vezi că nu ai cu cine să discuţi! A doua zi, m-a sunat Pană: „Cebuc, strânge ce ai pe acolo, că am ordin să demolez întregul complex, inclusiv biserica, dacă în 2-3 săptămâni patriarhul nu poate fi convins să semneze actul de transfer către Patriarhie!“

Dumnezeule, Iustin Moisescu putea să salveze Complexul Văcăreşti şi n-a făcut-o?

Da, putea, dar din păcate n-a făcut-o!

Altcineva n-a mai încercat?

Au fost mai mulţi intelectuali, care au semnat un memoriu.

Spuneţi-ne numele lor.

Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu. C. Giurescu, Grigore Ionescu, Peter Derer.

Când au început demolările?

În toamna lui ’85, cu incinta principală, unde se afla şi biserica. Înainte de asta, însă, prin august, am chemat o echipă de specialişti de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, care a început extragerea frescei. Au dat o mână de ajutor şi studenţii profesorilor Achiţenie şi Vasile cel Mare. Erau 2500 mp de frescă, din care a fost extrasă „Harta Ierusalimului“.

Şi dusă unde?

La Mogoşoaia.

Cam ce suprafaţă?

274 mp de frescă, din care mai există acum numai 160 mp.

49

Cu restul ce s-a întâmplat?

Numai Dumnezeu ştie, dacă o fi ştiind cumva şi El!

Cum priveaţi la ceea ce se petrecea?

Ca să dărâme clopotniţa, au adus două tanchete, care trăgeau de un cablu gros din sârmă împletită, trecut peste grinzile de lemn puse de noi, după cutremurul din ’77, pentru a sprijini pilonii afectaţi de zguduituri. Grinzile scoteau un urlet sfâşietor, ca un plâns. Atunci mi-a venit şi mie să plâng şi am plecat cât mai repede de acolo. Pe 15 decembrie, 1985, totul era pus la pământ.

Ce tristă potriveală! Aceeaşi lună: decembrie. Şi acelaşi nume, Nicolae, şi pentru ctitor, şi pentru demolator!

Mai trist e faptul că, spre deosebire de primul, al doilea era român!

Ce altceva s-a mai recuperat?

Piesele sculptate, coloanele exterioare şi interioare, capitelurile, care au fost duse, deasemenea, la Mogoşoaia. S-a efectuat transportul pe un ger cumplit, în primele luni ale anului următor.

Au existat şi nişte morminte la Văcăreşti. Ce s-a întâmplat cu osemintele?

N-o să vă vină să credeţi, i-am găsit pe soldaţii care păzeau acolo jucând fotbal cu un craniu de om!

E îngrozitor ce spuneţi!

Am strâns toate osemintele în nişte saci pe care i-am vârât în portbagajul maşinii mele. Am ţinut oasele vreo două nopţi în maşină, după care le-am predat preotului de la Biserica Mogoşoaia, care le-a înhumat în partea stângă a bisericii, lângă cea mai mare cruce. Merg periodic în locul respectiv, unde mă rog pentru sufletul celor din pământ.

Dar pentru sufletul mănăstirii? Sau a fost doar aşa, un complex arhitectonic lipsit de suflet?

Şi pentru sufletul mănăstirii mă rog. Odată cu el, s-a ridicat la cer o parte nostru Dr. Marcel Cernuşcă din Bucureşti).

50

Cronica gastronomică : Menu de SuperbowlAnul acesta, marea sărbătoare a futbolului profesionist american cade Duminică 1 Februarie. Ca în fiecare an, se întâlnesc pentru titlul suprem câştigătoarea campionatului AFC (American Football Conference) – anul acesta Seattle Seahawks (din statul Washington) şi NFC (National Football Conference)- anul acesta New England Patriots (din statul Massachussets). Meciul va avea loc pe stadionul acoperit al Universităţii din Phoenix, în oraşul Glendale din Arizona.

Mai multe lucruri contează, pe lângă futbol: cine cântă imnul la început, cine cântă la pauză, ce reclame noi se lansează (fiind evenimentul anual cu cea mai mare de audienţă de televiziune, o reclamă cu durata de 15 secunde costă aproape un milion de dolari) şi ce se mănâncă la petrecerea organizată pentru a vedea meciul cu prietenii.

În ultima săptămână încă se mai vând bilete la preţul oficial de 39 de dolari, dar au mai rămas doar 144 de bilete. Duminica, în ziua meciului, agenţia stadionului mai lansează 3.000 de bilete, cu preţ începând de la 2.800 de dolari. Ce se întâmplă pe stradă, cu biletele de suprapreţ nu poate fi ghicit. Nici la ce cote vor ajunge pariurile, care sunt în capul listei la agenţii din toată lumea. Un bilet de parking va costa 100 de dolari.

Dintre cei care nu merg la stadion, mulţi urmăresc meciul în baruri, restaurante şi cluburi, unde atmosfera întrece chiar pe cea din tribune. Dar şi mai mulţi vad meciul cu prieteni şi invitaţi. Menu-ul sărbătorii de Superbowl e important şi are tradiţie.

51

Mai întâi sunt gustările cu “întinsura” deschizatoare de apetit. În castroane mari, se pregătesc salsa, pasta de avocado (avocado frecat cu ulei de măsline, la care se adaugă sare şi câteva linguriţe de suc de lime), pasta “french onion” (maioneză -1 parte, frecată cu smântână -2 părţi şi ceapă prăjită) şi brânza cheddar topită. Pungile cu chips şi nachos circulă din mână în mână, ca şi cutiile şi sticlele de bere. E foarte probabil că un singur frigider nu ajunge, dar cu vremea rece a sezonului, ţinutul băuturilor pe terase poate ajuta. Europenii de est au noroc: în ultimii ani au apărut la mai multe magazine zacuscă foarte bună din România, Croaţia şi Bulgaria. Ea se adaugă la “dip-urile” locale şi face faţă foarte bine.

Aripioarele picante (Buffalo wings) pot fi comandate, dar pot fi uşor făcute acasă. Cam 2 kg de aripioare, spălate şi uscate, se aşează pe o tavă încăpătoare tapetată cu folie de aluminiu, Într-un castron mare amestecăm 500 gr. de ketchup, 200 gr. de apă, 1 lingură de oţet de vin, şase linguri de zahăr, ½ linguriţă de piper, 1 linguriţă de sare şi alta de boia iute, 1 linguriţă de pudră de boabe de muştar, 1 lingură de sos de lămâie şi una de sos Worcestershire. Dăm sosului un clocot, apoi lăsăm să scadă la foc mic. Când s-a îngroşat îl aruncăm peste aripioare şi băgăm tava la cuptor, neacoperită, pentru vreo 30 de minute. La jumătatea drumului, zguduim tava ca să se răstoarne aripioarele în sos.

Lângă aripioare îşi găsesc locul baghete de ţelină verde şi castronul cu smântână amestecată cu roquefort fărâmiţat (ranch sauce).

În timp ce lumea se ocupă de aripioare si de stinsul iuţelii cu bere rece, afară se apropie de completare grătarul început mai devreme: sferturi sau jumătăţi de pui, dacă nu pui întregi despicaţi “în carte”,

ciocănele, hot dogs, cârnaţi italieneşti usturoiaţi, costiţe, frigărui, hamburgers şi – în cercurile româno-americane – regeştii mititei.

52

O reţetă specială sunt puii întregi înfipţi în cutii de bere deschise, apoi aşezaţi pe grătar. Pârpăleala crocantă pe dinafara se combină cu frăgezimea interioară produsă de evaporarea berii.

La desert, e liber la imaginaţie, dar tradiţia americană include cookies, cobbler, îngheţată şi pudding de banane (cremă de vanilie, felii de banană, pişcoturi şi frişcă). - MSM

ISTRUL MIHAI URSACHI AFLÎNDU-SE PE PATUL DE MOARTE

53

Iubitelor, vă las acum.Adio-ţi zic deci, Nicoleta,adio Nuţi, Muţi, Geta,căci viaţa asta-i doar un fum..

Adio ţie, Minodora,un trai deplin şi fericitcum altă dată ne-am doritnu ne-a fost dat amîndurora..(…) *.

Dar clipele mi-s numărate,mireasă tu, cu neagră coasă,îngăduie şi îmi mai lasăatîtea clipe cît păcate..(…).

Însă cum florile se scuturîn primăvară, de caistot astfel anii noştri ni-s,ce i-am trăit ca nişte fluturi.

54