Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 84(optzeci și patru) Octombrie 2018

www.romclub.wordpress.com

Tema lunii:Spitalele

1

Etimologia cuvintelor legate de sau derivate din cuvântul spital Cuvântul latin hospes, hospitis înseamnă un oaspete care este un străin, nu o rudă. De la el derivă hospital (engl), hôpital (fr), ospedale (it), spital (germ). Fără să fie foarte frecvent folosit, (în limba germană sunt preferate krankenhaus, klinikum, klinik), cuvântul german spital stă la originea termenului românesc echivalent.Numele de clinică (de la grecescul Kline - pat) este folosit în România pentru a desemna un spital universitar, dar în engleza americană înseamnă serviciu medical ambulatoriu. Această folosire a cuvântului, ca și românescul policlinică sunt greșite, din moment ce instituțiile medicale menționate sunt servicii fără paturi.

Alte cuvinte pentru spital: șpital (reg), lazaret (arh), bolniță (slav).

Cuvinte derivate de la latinul hospes, hospitis: ospiciu, ospitalitate, ospitalier, hotel, hostel (pensiune, casă de oaspeți)

În limba greacă, la spital se spune nosokomeio, de la cuvintele nosus - boală și komeion a îngriji. De acolo se trage termenul de nosocomial, ceva ce ține de spital.

Istoria spitalelor

În Grecia antică, zeul sănătății, medicinii și al vindecărilor era Asklepios (Aesculap), întotodeauna înfățișat cu un toiag, în jurul căruia era încolăcit un șarpe. Imaginea a devenit simbolul medicinii, al spitalelor și al farmaciilor.Așzămintele și templele dedicate lui Asklepios, (cel mai cunoscut era cel din Eidaurus, din Peloponez), erau și centre de îngrijire a bolnavilor.

Fiicele lui Asklepios erau zeițe ale sănătății și vindecării: Panacea (remediul universal), Hygeia (curățenia, îngrijirea), Laso (recuperarea din boală), Aceso (vindecarea), Aglaea/Egle (starea de sănătate).

2

Centre de îngrijire a bolnavilor au apărut în Roma antică și erau numite valetudinaria (de la valetudo - sănătate, drivat al verbului valere - a fi bine).

În evul mediu, mai multe centre medicale s-au dezvoltat în Orient, cu spitale documentate în Bagdad din anul 900. În secolul XI, marele învățat și medic Avicena (Abu Ali Ibn Sina), născut în Uzbekistan, a practicat o medicină avansată și a format o școală medicală în Persia. Spitalele creștine europene au apărut din secolul III și au fost legate de mânăstiri și biserici. Între cele mai active ordine călugărești dedicate medicinii a fost Ordinul Sfântului Ioan (Ordinul Ospitalierilor), format de Gerardo de Sasso în anii 1000 și dedicat îngrijirii cruciaților din zona Ierusalim. Ulterior, în secolul XVI, ordinul Sfântului Ioan s-a transformat în ordunul Cavalerilor de la Malta.Centre medicale cu originea în medicina medievală sunt active și astăzi: Hotel Dieu din Paris, Spitalul Sfântului Bartolomeu din Londra.

Odată cu Reforma religioasă, cele mai multe spitale s-au laicizat. Renașterea a propulsat dezvoltarea științelor și medicina a pătruns în universități.

În Tările Române, strămoșii spitalelor au fost bolnițele, așezăminte anexate mânăstirilor, care - la început - erau adăposturi pentru călugării vârstnici și bolnavi, îngrijiți acolo în ultimele lor zile de viață. Ulterior ele au primit săraci, oameni fără adăpost și bolnavi.

Bolnița Mânăstirii Cozia

  

3

Primul spital romanesc

La Sibiu s-a deschis primul spital românesc, în anul 1292. El se află pe strada Azilului la Nr.4 și a fost documentat printr-un act din secolul XIII, redactat în limba latină, care confirmă apartenența lui la comunitatea laică sibiană și la Ordinul Sfântului Spirit, de religie romano-catolică.

Așezământul a folosit ca spital, ca centru de educație religioasă și ca loc de găzduire pentru cei fără adăpost.

Cele mai vechi spitale din România

Spitalul Colțea din București, înființat de spătarul Mihai Cantacuzino în anul 1704, de când a funcționat neîntrerupt. Spitalul a fost anexat mânăstirii Colțea, construită în secolul XVII de clucerul Colțea

Doicescu, de la care se trag numele bisericii, fostului turn (prăbușit la cutremurul din anul 1802), al mânăstirii și al spitalului.

Spitalul vechi (Clinicile Oftalmologice) din Timișoara - înființat în anul 1735, în prezent nefuncțional, în curs de reamenjare.

Spitalul Sfântul Spiridon din Iași ridicat de domnitorul Constantin Cahan Racoviță în anul 1757.

Spitalul din Craiova - 1737

4

Spitalul din Buzău - 1739Spitalul Pantelimon din București ctitorie a domnitorului Grigore Ghica II în anul 1735.Spitalul din Roman - 1797

Spitalul Brâncovenesc din București - ridicat de Safta Brâncoveanu în anul 1838. În holul de intrare era înscrisă pe perete pisania lăsată de fondatoare:

Se face acest spital pentru săraci și de moarte năpraznică, in zi de Crăciun, să moară cel care se va atinge de acest spital. Nicolae Ceaușescu, cel care a ordonat demolarea spitalului în anul 1984, a murit executat în curtea unei unități militare din Târgoviște, în ziua de Crăciun.

Spitalul Filantropia

A început activitatea în anul 1813, cu primul serviciu specializat de obstetrică și ginecologie din țară, apoi a devenit un centru medical multidisciplinar.

Spitalul Militar Central din București înființat de spătarul Alexandru Ghica în anul 1831. El l-a însărcinat pe medicul german Johann Georg Andreasvon Grunau cu organizarea primul "spital ostășesc". Von Grunau a fost primul medic șef al spitalului. În anul 1831, Carol Davila devine șeful serviciului medical al armatei și directorul spitalulu, care azi îi poartă numele. El a deschis aici Școala de mică chirurgie, care a devenit ulterior Școala de Medicină și Farmacie (1857).

5

Spitalul de copii Grigore Alexandrescu din București, înființat în anul 1886, a fost primul spital de copii din Europa de Est.

Spitalul Târgu Cărbunești (Petreștii de Sus) din Jud. Gorj înființat în 1892. A fost unul dintre primele patru spitale deschise de Carol I.

Primul spital din Statele Unite ale Americii

Mai vârstnic decât țara cu 25 de ani, Pennsylvania Hospital, înființat în anul 1751 de Dr. Thomas Bond și Benjamin Franklin, este funcțional și astăzi. Așezat în zona centrală a Philadelphiei, spitalul este celebru pentru prima bibliotecă medicală, pentru primul amfiteatru chirurgical și pentru activitatea neîntreruptă de

tratament a bolnavilor și de formare a tinerilor medici.

6

Erlanger: Primul spital din ChattanoogaBaroneasa Margueritte Mathilde, soția baronului Frederic Emile d'Erlanger, a fost fondatoarea primului spital din orașul Chattanooga în anul 1889.Baronul era un om foarte bogat și făcuse avere din industria feroviară și de căi ferate. El a deschis spitalul cu o donație de $ 5.000, care azi ar valora peste 4 milioane de dolari.De la modesta clădire inițială, care putea găzdui patruzeci de bolnavi, s-a dezvoltat treptat un centru medical multidisciplinar cu toate specialitățile, cu un spital de copii (TC Thompson), cu o secție de traumatologie de gradul I, cu un servicu de helicoptere pentru urgențe maxime, cu un centru de tratament a accidentelor vasculare cerebrale acute și cu o vastă rețea de centre de diagnostic, imaging și tratament ambulatoriu. Spitalul găzduiește și Colegiul Medical Chattanooga, care are programe de rezidență și fellowship.

Citate despre spitale A hospital alone shows what war is.  Erich Maria Remarque The life is a hospital in which every patient is possessed with a desire

to change his bed.  Charles Baudelaire Tot dramatismul şi comicul epocii noastre se află în spital sau în

cabinetul avocaților. - Honore de Balzac

7

Societatea este un spital de bolnavi incurabili - Ralph Waldo Emerson Poetul: un donator de sânge la spitalul cuvintelor - Lucian Blaga O bibliotecă este un spital pentru minți - Anonim Niciodată să nu intri într-un spital plângând. Arborează o atitudine

care s-ar putea să facă pe cineva să se simtă mai bine - Jim Kelly Să intri într-un spital este ca și când ai ajuge pe o planetă străină -

Quentin Blake Biserica este un spital pentru păcătoși, nu un muzeu al sfinților -

Pauline Phillips S-ar putea ca surorile să nu fie îngeri, dar atunci sunt cel mai bun

lucru care vine după ei - Anonim Spitalele sunt un stagiu intermediar de civilizație; ele nu au foat

niciodată concepute ca să primească întreaga populație bolnavă - Florence Nightingale

Din spital te aruncă în stradă când ești doar pe jumătate vindecat, dar din nursing home nu te lasă să pleci decât când ești mort - George Bernard Shaw

Cea mai frecventă minciună din spitale: asta nu o să doară - Gerhard Kocher

Spitalele sunt singurele locuri unde pozitiv înseamnă ceva de rău - Anonim

Pastel bolnav de Ion Minulescu

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...Bolnavii albi, ca albul pereţilor.PrivescNe-ncrezători spre soare-Bizar necunoscut-Pe care întâia oară acum parcă-l zăresc.

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut,Cu scările tociteŞi sălile pătrate,Prin care paşii parcă vorbesc de cei de ieri-De cei aduşi pe braţe

8

Şi scoşi întinşi pe spate,De cei trecuţi de pragul supremei mângâieri.

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...

Ferestrele deschise spre soare parcă vorSă strângă-n braţe-ntreaga căldurăŞi lumină,În timp ce condamnaţii tăcuţi, din patul lor,Fac semne disperate...Şi doza de chininăAlunecă pe gâtul pierduţilorCe vorSă-şi schimbe-apropiatul sfârşit în început.

Ce primăvară tristă şi ce spital tăcut!...

Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte.. de. Nichita Stanescu -Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte......Ardea spitalul cu bolnavi cu totși flăcările sfârâiau în cărnurirâs alb, cutremurat, de savaot.

Ce râs, ce râs mă străbătu azi noapte..., ce râs de ziduri prăbușitestrivind sub ele urlete, clipiteși razele căzute ale lunii...

și luna...cum mai fulguia azi noaptepe strazile pierdute-adânc în vis...și cum mai fulguia pe cărnuri arsedesfrâu de flăcări și de vis ucis.

Ce flăcări prăvăleau azi noapterâs fremătat și alb și savaot...Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte, ardea spitalul, cu bolnavi cu tot .

9

In Parc - de George Bacovia

Acum, stă parcul devastat, fatal, Mâncat de cancer și ftizie, Pătat deroșu carne-vie -Acum, se-nșiră scene de spital.

Atunci, râdea, Băteauaripi de veselie;Parfum, polen și histerie, -Atunci, în parc, și eavenea.

Acum, cad foi de sânge-n parcul gol, Pe albe statuifeminine;Pe alb model de forme fine, Acum, se-nșiră scene de viol... 

Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului - volum de Anton Pann, București 1852

10

Cântec de dor(Nu mai poci de ostenit)

Of!Numai pociu de ostenitTot umblând după iubit,Și nimic n-am folosit.

Mințile mi s-au smintitUnghile mi s-au tocit,Tălpile mi s-au belit,

Potecile’n crucișând,Buturugile izbindȘi glodurile lovind.

Nu știu alții cum găsescȘi pe placul lor iubesc,Ca mine nu jinduiesc.

E vr’un fermec la mijloc,Or că-s eu sec de noroc,Și ursit să arz în foc.

Dorul meu nu are leacCă cui plac, mie nu-mi plac,Și care-mi plac, nu le plac.

Cântec de dor(Pe mine ce m-a mâncat)

Pe mine ce m-a mâncat,M-au veștejit, m-au uscat,Șapte fete dintr-un satȘ-o nevastă cu bărbat.

Dar nevasta dracului,Mă spuse bărbatului,Mi a’dus belea capului,M-a făcut râs satului.

Fetele iar m-au lăsatCă toate s-au măritat,Au plecat după bărbat,Și inima mi-au secat.

De nu credeți ce vorbesc,Și vă pare că glumesc,Toate să vi le numesc,Să nu gândiți că bârfesc:

Una e Vișa lui Bran,Alta e Mușa lui StanCu care mă iubeam an,Și luă pe nea Coman.

Una-i Voica dintre Tei,Și Ilinca vara ei,Ce-o iubeam ca ochii mei,Și luă pe nea Matei.

Alta-i Floarea din vălceaȘi Safta care-mi plăcea,Dar Marica le-ntrecea,Rană inimi-mi făcea.

11

Verde, verde înfloiat,Ce-a-nflorit s-a scuturat,Dar ce-am iubit n-am uitat.

Istorie prezidențială americană: Spitalele președințilorDupă anul 1960, cel mai mare centru medical al armatei americane a devenit Walter Reed General Hospital, situat în Maryland, la limită cu orașul capitală Washington D.C.Acolo, prin tradiție, președinții americani au verificarea medicală anuală, tot acolo ei sunt îngrijiți pentru diferite probleme de sănătate. Walter Reed (1851-1902) a fost un medic militar, care s-a distins prin capacitatea organizatorică excepțională. El a contribuit la elucidarea mecanismelor de transmitere a febrei galbene.

În ziua de 14 aprilie 1865, președintele Abraham Lincoln a fost împușcat la teatrul Ford din Washington. Asasinul, actorul John Wilkes Booth, a pătruns în loja în care se afla președintele și l-a împușcat în cap. Primii care au acordat ajutor emdical au fost doi doctori din public și amândoi au afirmat că starea președintelui este prea gravă pentru a fi transportat la Casa Albă. A fost aleasă casa unui croitor, William Peterse, care era peste drum de teatru, unde Lincoln a fost transportat și plasat într-un pat, prea scurt pentru statura lui. Acolo a murit a doua zi. În Washington se găseau pe atunci numeroase spitale militare, dar condiția președintelui a fost considerată de laîînceput ca ireversibilă și el nu a fost dus la spital.

Președintele John Fitzgerald Kennedy a fost împușcat la Dallas, Texas, la 22 noiembrie 1963, ora 12:30 PM, când coloana de mașini în care se afla a ajuns în piața Dealey. El a fost lovit de două proiectile de carabină militară, dintre care unul a interesat gâtul și toracele, iar al doilea a lovit craniul,

12

producând distrugeri extensive. Președintele muribund a fost transportat la spitalul Parkland și la ora 1:00PM a fost declarat mort.

În ziua de 30 martie 1981, pe când ieșea din hotelul Washington Hilton, Ronald Reagan a fost împușcat în torace de John Hinkley, un tânăr cu probleme psihologice. Președintele a fost transportat de urgență la spitalul universității George Washington, unde s-a constat că rana fracturase o coastă, perforase plămânul stâng și produsese o mare hemoragie internă. Chiar înainte de începerea anesteziei, Reagan a spus celor din jur: Sper că sunteți cu toții republicani, ceeace a stârnit râsul și replica doctorului Giordano, simpatizant democrat: Domnule Președinte, astăzi sunyem cu toții republicani.În zilele de azi, atât la Casa Albă, cât și la reședința vicepreședintelui, sunt unități medicale pentru urgențe și tratamente. Ele sunt foarte bine echipate și au personal medical calificat de la spitalul Walter Reed. Medicul director al acestor unități este desemnat direct de președinte.

13

Azilul St Paul din San Remy, câțiva km de la Arles, în Provence, Franța. Acolo a fost internat Van Gogh, care l-a pictat.

14

Marc-Aurele Suzor Cote Vizita la spital (1905)

15

Adam Elsheimer Sfânta Elisabeta hrănind bolnavii (1598)

16

Henry Gervex Inainte de operație cu Dr. Pean (1887)

17

Versuri - de Cristina P, una din victimele incendiului de la barul Colectiv din București la 30 octombrie 2015

"La început, când m-au ridicat,am crezut că văd câțiva fluturi cu aripile roșiizvârcolindu-se la sol, dar nu erau decâtmedicii care examinau lacrimileunei fete arsă de vie

*

Tot ce rămâne-n urmă e un corpdupă ce moartea l-a testat,tot ce rămâne-n urmăe corpul meu care nu mai e corp

*

unde e Vlad? (Vlad a murit)unde e Vlad? (Vlad a murit)unde e Vlad? (Vlad a murit)

*

degeaba ți-aș spune ce-mi lipsește acumpentru că e atât de ars corpul meucă oricum nu-l poți ține-n brațe".

18

Proză scurtă: Fragment din volumul Cu titlu provizoriu de Maia Levantini

Şi, cum se întâmplă când ţi-e lumea mai dragă, rotaţia din camera de gardă s-a terminat şi m-autrimis la cele şase luni obligatorii de medicină internă. Aici nu e spitalul de psihiatrie, aici nu e dolce vita. Bon, cât de nasol putea să fie?

Păi, era cam aşa: programul începea la cinci şi jumătate dimineaţa, pentru că toţi pacienţii trebuiau văzuţi până venea attending-ul la şapte. Dacă nu eram de gardă, terminam pe la opt seara, dar aveam o gardă la trei zile, ceea ce însemna că de două ori pe săptămână începeam la cinci jumate dimineaţa şi terminam a doua zi pe la cinci după-amiaza. Treizeci şi şase de ore non-stop în spital. Apoi două zile «normale», urmate de alte treizeci şi şase de ore non-stop.Sâmbăta şi duminica la fel. Primeam liber douăzeci şi patru de ore o dată la zece zile. Nu aveam voie să cerem concediu sau zile libere în timpul internatului. Dacă vreunul îşi lua concediu medical, trebuia să refacă zilele pierdute la sfârşitul rotaţiei. Media era de o sută de ore de lucru pe săptămână. Şi se pare că faţă de internii de chirurgie eram boieri, ei ajungeau uşor la o sută douăzeci de ore de lucru pe săptămână. Pentru comparaţie, în România se lucra pe principiul «niciodată până la nouă, niciodată după două», principiu care însuma douăzeci şi cinci de ore pe săptămână, dat fiind că weekendul era sacru şi rezidenţii nu erau obligaţi să facă gărzi la Nr. 9.

Dar de ce? De ce era nevoie să stea în spital o sută de ore un pârlit de intern? Se răsturna căruţa cu bolnavi în fiecare zi la poarta spitalului? Nu erau interni de-ajuns? Interni erau cu duiumul - mergeam în haită prin spital, chinezi şi indieni, ruşi şi vietnamezi, americani şi africani, toţi înscrişi la tocător. Spitalul era mereu plin, însă nu vedeam, ca în România, paturi suplimentare îngrămădite pe holuri sau bolnavi dormind doi în pat. Dar fiecare pacient avea nevoi nesfârşite şi noi eram prima linie de atac. Analize, medicamente, note zilnice, telefoane la farmacia pacientului ca să verificăm dozele din ambulator, telefoane la asistenţii sociali ca să aranjeze transportul la externare, telefoane la clinică pentru programarea pacientului la control după externare, întâlniri cu familia, prezentat cazul rezidentului, fellow-ului, attending-ului, consultantului de la neurologie, de la infecţioase, de la

19

recuperare, de la cardiologie, citit printre picături despre ultimele tratamente pentru SIDA, făcut toracocenteză, paracenteză, mamaeidecenteză - noi luam totul în plin. Sau, cum mi-a explicat un rezident de anul trei, Sistemul este piramidal şi, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază.

În fiecare zi mă întrebam cum de supravieţuiseră pacienţii din România fără alergii verificate de trei ori, fără şapte ecografii şi puncţii, fără analize zilnice, cu medicamente de acasă şi varză călită de la cantină. Era mortalitatea în România una dintre cele mai mari din Europa, dar la câte chestii erau trecute cu vederea, mi se părea că bolnavii ăia din Bucureşti aveau o legiune de îngeri păzitori.

În prima lună m-am ţinut tare. Nu aveam copii să zbiere de foame acasă, puteam să stau şi până la miezul nopţii, puteam să dorm în spital, ca internii de pe vremuri care trăiau tot anul în spitale. Mâncam la cantină, cafeaua era gratis, biscuiţii la fel. Unde erau fiţele de modă din România, hainele schimbate în fiecare zi, concursurile de stil între domnişoara doctor Ionescu şi domnişoara doctor Popescu, tocurile ţăcănind pe holurile spitalelor? Uniforma albastră din bumbac indestructibil, spălată zilnic de sânge şi vomă dacă e nevoie, niciodată călcată, că numai casnicele au vreme de călcat, uniforma aceea era mai eliberatoare decât meditaţia budistă. Nimic nu se schimba în imaginea din oglindă zi după zi, aceleaşi ţoale albastre, aceiaşi adidaşi albi, aceeaşi coadă de cal, pagerul de secţie pe dreapta, pagerul de gardă pe stânga, stetoscopul la gât, ciocanul de reflexe în buzunarul stâng, lanterna de reflex oculomotor în buzunarul de la piept, ecusonul prins la guler, azi şi mâine şi săptămâna viitoare, drumul de la aparenţă la esenţă se scurta considerabil.

În schimb, după vreo lună, pungile de sub ochi au început să se lungească. Am devenit ţâfnoasă şi rea. Până atunci, îi ţinusem de şase celeilalte interne din grupa noastră, o chinezoaică pricăjită şi înfometată, care se refugia mereu în vreun colţ ca să mănânce. Acum o lăsam în plata Domnului, să o prindă rezidenţii chiulind. Mă uitam la o leucogramă de două ori şi tot nu vedeam că neutrofilele alea săreau peste limită. Vorbeam cu un accent din ce în ce mai est-european - pe la trei noaptea, parcă eram femeia spion KGB din filmele cu James Bond.

20

Filmul lunii:Zbor deasupra unui cuib de cuci

21

Scene din filmul One flew over the cuckoo's nest (1975). regia Milos Forman, scenariul după -

Doctorii din spitalele americane - "hospitaliștii" - de Dorin Andreescu, MD, specialist de Medicină Internă, Chattanooga, Tennessee

Medicul de famile a fost pentru mulți ani în centrul sistemului de sănătate din Statele  Unite. Până la începutul anilor 90, medicul de famile avea un număr rezonabil  de pacienți privați, majoritatea văzuți la cabinet. La nevoie , pacienții erau internați în spital, unde doctorul îi vizita personal, fiind complet răspunzator de deciziile medicale, precum  și de invitatul altor colegi specialiști în consultatie. Tot el era cel care indica planul de investigații și de tratament. La externare, bolnavii erau urmăriți de același doctor la cabinet, asigurând continuitatea actului medical. Asigurările plăteau pentru vizite prelungite în spital, multe internări erau elective, fără o urgență reală.

Sistemul , care a funcționat rezonabil până spre sfârșitul anilor 80, a intrat însă în criză financiară. Asigurările de sănătate au început să refuze internările neurgente la spital, cu argumentul că bolnavii (cei mai puțin bolnavi) pot să fie îngrijiți în ambulator. Aceasta practică a dus la creșterea rapidă a pacienților spitalizați cu boli acute, care aveau nevoie de o atenție medicală imediată și uneori de multiple vizite în aceeași zi.

22

Deși munca în spital devenise mai intensă, compensarea financiara pentru specialitățile fără proceduri (intervenții), cum ar fi medicina internă și de familie, a scăzut. Pentru a menține un venit constant, medicul de famile a fost nevoit să vadă un număr din ce în ce mai mare de pacienți la cabinet, având ca datorie să-și vadă și bolnavii din spital. În Statele Unite, mai ales în mediul urban, pacienții aparținând unei practici medicale private se pot interna la orice spital din regiune, ca atare medicul de famile trebuia să îi viziteze pe toți, petrecând ore prețioase în trafic.  Vechiul sistem nu mai făcea față numărului crescut de urgențe medicale; era din ce în ce mai greu pentru un doctor cu un cabinet aglomerat  “să lase totul baltă” și să te repeadă la spital, la o urgență în miezul zilei? Cum să ajungi noaptea la un bolnav critic din terapia intensivă și să fii proaspăt a doua zi pentru un program încărcat la clinica?

Situația era coaptă pentru o schimbare majoră: introducerea conceptului de medic de spital,  care acopera numai ingrijirea în spital, pentru 24 de ore pe zi. Diviziunea muncii între medicina ambulatorie și cea de spital a fost de mare succes. Primele poziții de medic de spital au apărut pe la mijlocul anilor 90 și - în 20 de anii - armata de "spitaliști" a crescut rapid, ajungând în 2016 la 50.000 de angajați. Variate studii au asociat folosirea spitaliștilor (hospitalists) cu o scădere a cheltuielitor de spitalizare, cu reducerea duratei spitalizarii și cu creșterea calității actului medical.  Luând ca model conceptul pionierat de medicină internă, multiple alte specialități medicale au dezvoltat programe similare, cu chirurgi, cardiologi, neurologi șamd lucrand numai în spital.  

Deși categoric a fost un succes, nu au lipsit si criticile la adresa noului sistem. Probabil, obiecția principală este alienarea relației tradiționale doctor-pacient.  După ani de îngrijire, un doctor personal își  cunoasște perfect pacienții și este cel mai în măsură să-i ajute.  De multe ori detalii importate cu privire la istoricul bolii, situația familiei bolnavului, etc. sunt greu accesesibile unui doctor de spital, care vede prima oară un bolnav.  Importantă este și încrederea clădită de lungul anilor intre doctorul personal și bolnav. Când pacientul ajunge la spital, vulnerabil și anxios, un medic necunoscut preia conducerea ingrijirii sale…

23

Obiecții au fost ridicate și in privința fragmentării îngrijirii medicale. Lucrul permanent din spital impune un program de schimburi de zi și noapte, echipele de doctori își transmit pacientii de la o tura la alta și in proces erorile sunt inevitabile.

Majoritatea acestor obiecții par întemeiate și pentru a se evita, pe cât se poate, accidentele, se pune accentul pe transmiterea fidelă a informației medicale. Sistemul de date medicale electronice favorizează o comunicare mult mai strânsă între doctorul de oficiu și cel de spital. Foarte important este rezumatul spitalizării, un document care trebuie să ajungă în timp util pe biroul medicului de familie, înainte ca bolnavul să fie văzut în cabinet post-spitalizare.

Drinkology: Băuturile spitaluluiChiar și din viața spitalelor s-au născut rețete de cocktailuri originale:

Sala de operație (OR cocktail): rom, suc de ananas, zahăr, esență de vanilie, bitters, ardei roșu iute (habanero, ciușcă).

Faza de recuperare (Recovery time cocktail): vodcă, suc de zmeură, ceai verde, lămâie, esență de hibiscus.

Cel mai mare dușman al spitalelor: Infecțiile - de Paul Cornea, MD, medic specialist Boli Infecțioase, Chattanooga, TN

Infecții nosocomiale, intraspitalicești și în alte unități de îngrijire medicală

Infecțiile nosocomiale sunt infecțiile achiziționate în spital sau alte unități de îngrijire medicală, sau imediat după externare.

24

In condiții obișnuite, aproape toate spitalele monitorizează urmatoarele surse de infecție: infecții postchirurgicale, infecții ale cateterelor urinare, infecții ale liniilor venoase în vene centrale, pneumonie (in special cea asociată cu ventilatoare automate), infecții cu bacteria Clostridium difficille și infecții cu bacterii rezistente la mai multe clase de antibiotice.

Spitalele sunt monitorizate de mai multe organizații guvernamentale. Au fost determinate serii de parametri care trebuie îndepliniți și fără aceștia funcționarea spitalelor poate fi suspendată. Spitalele trebuie reacreditate periodic și progranele de prevenție a infecțiilor sunt urmărite cu strictețe pentru aceasta. Unii parametri sunt făcuți publici și îi ajută pe viitorii pacienți să aleagă între diferite spitale.

Pentru a respecta normale de prevenție, spitalele și sistemele de îngrijire a sănătății au format echipe alcătuite din medici specialiști în boli infecțioase, asistente medicale cu training special în prevenție, farmaciști specializați în tratamentul cu antibiotice și microbiologi. In general rolul acestor echipe este să monitorizeze infecțiile care apar în spitale, să descopere devreme epidemiile din spital și să ia masuri ca să le oprească, să educe personalul sanitar, să trateze angajații care au fost expuși la o infecție în cadrul serviciului, să monitorizeze folosirea judicioasă a antibioticelor, să creeze reguli pentru personalul care ajuta la prevenirea infecțiilor și să mențină măsurile de igienă, dezinfecție și sterilitate necesare.

Tot personalul medical trebuie să urmarească “măsurile standard de precauție”, măsuri care urmăresc principiul că orice pacient este un purtător potențial al unui agent infecțios: -spălatul pe mâini înainte și după contactul cu pacientul sau după contactul cu lucrurile pacientului considerate contaminate. -trebuie folosite mănuși de fiecare dată când se atinge sângele, fluidele sau excrețiile bolnavului. -dacă există riscul de expunere la acestea în mod neașteptat, trebuie folosite măști, halate de unică folosință sau ochelari speciali de protecție. -acele și seringile nu se refolosesc și sunt aruncate imediat dupa folosire în cutii speciale.-pacienții sunt instruiți să-și acopere fața când tușesc sau strănută și trebuie să folosească o mască în locurile publice.

Infecțiile provocate de liniile intravenoase în vene centrale pot avea efecte

25

devastatoare asupra sănătății, cu infecții severe care pot produce șoc, septicemii, endocardite și altele. Ele erau mult mai frecvente până ce s-a creat un algoritm care obligă doctorii care le inseră să urmarească aceleași măsuri de sterilitate de fiecare dată. In plus, spitalele mai mari au echipe de asistente medicale care urmăresc în mod special și zilnic menținerea sterilității acestor linii intravenoase. Asistentele obișnuite sunt încurajate să raporteze dacă aceste linii nu funcționează normal sau sterilitatea le-a fost compromisă, și primesc chiar mici premii dacă mențin un record de sterilitate necompromisă pentru multă vreme.

Sondele urinare trebuie folosite judicios, numai pentru bolnavii cu un blocaj urinar sau cei monitorizați strict pe diuretice. Nu le ținem numai pentru conveniență.

Pentru prevenirea infecțiilor chirurgicale personalul din sala de operație urmărește protocoale de sterilitate și dezinfecție, se dă un antibiotic profilactic înainte sa înceapă procedura, nivelul glucozei din singe e controlat strict la diabetici pre si postoperator, sala are un sistem de filtrare a aerului, viteza aerului în sală e uniformă, operația trebuie ținută cât mai scurt și tehnica chirurgicala trebuie sa evite traumatizarea țesuturilor din jur. De aceea procedeele endoscopice și robotice s-au extins foarte mult. Prin acestea se creeaza câteva orificii în abdomen, prin care se insuflă aer, apoi se introduc instrumentele chirugicale in virful unor “bețe” care sunt manipulate manual sau robotic de chirurg.

Pneumoniile sunt împărțite în comunitare (infecția s-a produs înainte de sau în primele 48 ore de hospitalizare), nosocomiale (infectia s-a produs la mai mult de 48 de ore de la internarea în spital) și de ventilator (la mai mult de 48 de ore de la intubare). Ultima categorie e cea mai dificilă, pentru că pacienții sunt mult mai bolnavi și debilitați. Pentru prevenirea acestui tip de pneumonie există de asemenea protocoale ce trebuie urmarite cu grijă: capul patului se ține ridicat, ca să prevină regurgitările, pacientul e trezit din sedare zilnic și este supus unui trial de reducere a suportului mecanic, secrețiile respiratorii (saliva și sputa) sunt aspirate frecvent cu tuburi speciale ca niște mici aspiratoare, se încearcă exerciții de antrenare a mușchilor chiar și în poziția culcată din pat.

26

Clostridium difficile e o bacterie care, în anumite condiții, în special când amestecul de bacterii “bune” din intestine e alterat de ingestia de antibiotice, produce toxine. Aceste toxine produc inflamarea intestinelor, cu eliminări masive de lichid intestinal care duc la diaree. Acești pacienți trebuie izolați, personalul sanitar ia măsuri speciale de protecție cu mănuși și halate, dezinfecție cu clor, spălat pe mâini cu apă și săpun. De asemenea antibioticele antibacteriene trebuie limitate numai la cazurile absolut necesare, nu doar “preventiv”.

Infecțiile cu bacterii rezistente la antibiotice, mai ales la mai multe clase de antibiotice, au devenit o problemă majoră. Și în acest caz se iau măsuri de izolare a bolnavului, măsuri speciale de dezinfecție și se impune folosirea judicioasă a antibioticelor.

Proză scurtă de Louise De Breteuil Cum a fost viața mea într-un spital de nebuni din FranțaTweetNu-mi aduc aminte când am ajuns la spital. Tot ce-mi amintesc e că m-am trezit într-o cameră care nu era a mea, într-o pereche de pijamale care nu-mi aparțineau.Peste câteva clipe, intru în camera comună, unde-am văzut un bărbat care vorbea singur, în timp ce lipea postere pe pereți. Aflu mai târziu că posterele sunt scrisori către Dumnezeu, Președintele Franței și fluturi. Lipește postere și pe ecranul televizorului, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe pacienții care se uită. Niciunul dintre ei nu poartă pantofi – toți sunt în șosete sau desculți. O femeie se apropie de mine și mă întreabă dacă pot s-o ajut să se tundă ca mine. „Mereu mi-am dorit breton", îmi zice.

Mai mulți oameni stau cu ochii țintă la televizor, dar niciunul nu-i atent la emisiune. Îi aud pe câțiva care discută videoclipuri noi – în principal pe cel mai nou al rapper-ului francez Kaaris. Mă frapează faptul că unii dintre colegii mei de salon par complet normali. De exemplu, Patrick*, 23, care-a fost internat împotriva voinței lui acum două săptămâni, după o altercație cu poliția. E blond și în general calm. Își petrece mai toate zilele citind ziarul și-n restul timpului încearcă să fugă din secție.

27

Autoarea în camera ei de spital. Toate fotografiile au fost obținute prin amabilitatea autoareiÎn octombrie, am avut mai multe episoade maniacale provocate de un sindrom bipolar. Drept urmare, am fost internată la Centre Hospitalier de Saint-Anne din Paris într-o marți, pe la 3:30 dimineața. După ce mi-am petrecut primele două zile acolo dormind și drogată pe Valium, m-am hotărât să mă aventurez în afara camerei, ca să aflu cum e viața într-un spital franțuzesc de psihiatrie în 2016.Circa 12 milioane de francezi suferă de probleme psihologice – practic, unul din 5. Dintre cele 45 de milioane de adulți francezi, despre 18,5% se consideră că au o problemă psihiatrică patologică. În 2013, 31% dintre francezii cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani erau afectați de depresie, în diverse grade. În Marea Britanie, una din patru persoane suferă o problemă de sănătate mintală pe an, iar problemele de sănătate mintală reprezintă 28% din problemele de sănătate dintr-un an – față de cancer și probleme cardiovasculare, care reprezintă fiecare câte 16%.Totul e pe ceas, la spitalul de psihiatrie. Cina e la 7:10 seara. Dacă vii la 7:20, e prea târziu. Prima mea masă și toate cele care vin după ea, e dezamăgitoare. „Curry-ul de curcan" e, de fapt, doar o bucată tristă de curcan care plutește-n apă. Nou-veniții de fapt nici n-au voie la restaurant. Regulile spitalului zic că dacă ai fost internat de curând trebuie să stai la tine pe etaj și-ți aduc asistentele tava. În prima mea seară, intră o femeie la mine-n cameră în timp ce mănânc și zice: „Dacă nu-mi dai biscuiții tăi, o să-ncep să plâng". Îi întind teancul de biscuiți fără să clipesc.În a doua zi, cam tot ce fac e să bântui pe holuri în pijamaua mea albastră. E, de asemenea, obligatoriu să porți pijama – clar, ca să ne fie mai greu să evadăm. Ca să cobor iau liftul, pentru că accesul către scări e blocat. Dar liftul e înfricoșător – pe jos se văd pete roșii care par a fi de sânge. „Cred că i-a scăpat cuiva o tartă cu zmeură", mă liniștește Patrick.Toate zilele sunt presărate cu diverse analize – de sânge, tensiune, urină. Sedativele sunt administrate, în general, sub formă de picături, pentru că așa n-ai cum să le ții sub limbă. Personalul e atent și amabil și ne ascultă.Îmi mai fac înc-un prieten – Antoine*, care are 27 de ani și e bipolar ca mine. Se așază lângă mine și îmi zice, pe un ton solemn: „Locul ăsta seamănă un pic cu o închisoare, așa că o să te iau sub aripa mea și-o să-ți spun cu cine s-o arzi și cu cine nu." Ne înțelegem bine. Ne petrecem timpul fumând, jucând dame, sau îmi citește el poeziile lui – e convins că e al doilea Proust. Asta când nu se adâncește în gânduri, cu o privire blanc din spatele ochelarilor cu ramă de baga.

28

Eu, Antoine, Patrick*, T* și Sofiane* alcătuim o gașcă ok. Antoine și Patrick sunt niște adevărați cavaleri – când ieșim afară, mereu se ceartă care dintre ei să-mi împrumute haina. Mă fac să râd mult. Toți suntem supraviețuitori și uneori ne închipuim că suntem într-o tabără de vară sau în vacanță cu prietenii. Ce-mi place aici e că și cei mai afectați dintre pacienți sunt tratați omenește și niciodată ca niște monștri.Camera autoarei din timpul șederii la spitalPe măsură ce ajung să-l cunosc mai bine pe Antoine, pe-atât îi remarc mai bine problemele. A ajuns de curând aici, ca să găsească cel mai bun tratament pentru situația lui și constat că e fix în plină fază maniacală. Într-o seară, după cină, îmi spune că trebuie să-mi zică „ceva foarte important" și că să mă pregătesc mintal. Apoi îmi dezvăluie că e medium, poate să comunice cu spiritele și cu copacii. Zice că se poate transforma în animal. De asemenea, se pare că e și discipol al fiului lui Dumnezeu și că s-a întors pe Pământ sub forma lui Abel* – un alt pacient tânăr din secție.La-nceput cred că face mișto. Apoi îmi dau seama că el chiar crede ce spune. Încerc să-l fac să înțeleagă că nu e singurul de-aici care-i convins că are linie directă cu Dumnezeu și că ar trebui să-și țină teoria pentru el, dacă vrea să iasă de-aici într-o zi. Bineînțeles că nu mă ascultă.Abel, despre care Antoine crede că e reîncarnarea lui Cristos, e un băiat pe-atât de ciudat pe cât e de treabă. E convins că-i întruparea celei de-a doua veniri pe Pământ și se jură că poate să omoare oameni dând cu zarurile. Și, după spusele lui, un semn din naștere din palma mâinii indică locul în care l-au bătut în cuie pe cruce în viața anterioară.Într-o zi, se dă cu capul de perete foarte puternic. Când îl întreb de ce, îmi zice „de furie". Cu puținele cuvinte pe care-i permite tratamentul să le pronunțe, îmi mărturisește că e și seropozitiv. Tratamentul pe care-l ia pentru boala sa – atât psihică, cât și fizică – e atât de intens încât îl încetinește și-l face să aibă halucinații.Oamenii de-aici își spun unii altora cele mai intime povești – bănuiesc că nu prea ai mare lucru de făcut în rest. O femeie pe la vreo 50 de ani îmi spune că de 22 de ani încoace e îndrăgostită nebunește de soția ei. „O s-o iubesc până la capăt", îmi zice. De-ndată ce se externează, o să se „plimbe în jurul lumii, în ambele direcții". Îmi arată poze de când aveau 20 de ani. Sunt amândouă atât de frumoase.O altă femeie de cam aceeași vârstă vine des să vorbească cu mine, dar mă face să mă simt atât de incomod, încât încerc s-o evit pe holuri. Nu știu cum să reacționez la suferința ei. Se spune că e nimfomană și c-au trimis-o aici pentru că urmărea pe cineva. Îmi zice că e „patologic îndrăgostită" de un

29

bărbat pe care abia îl cunoaște – un bărbat pe care l-a vizitat într-o zi la muncă, ca să-l hărțuiască. Îi scrie zeci de scrisori zilnic și-are de gând să-l vadă imediat ce i se dă voie să plece. Îmi zice că nu poate să se facă bine dacă nu se culcă cu bărbatul ăsta, că trebuie să știe ce face și cu cine e tot timpul.Conform autorului și profesorului universitar Jean-Louis Senon, sub 1% dintre crimele din Franța sunt comise, de fapt, de persoane cu probleme psihice serioase. Dar, la rândul lor, acestea sunt mai expuse la violență, din cauza propriei stări fragile.Unii dintre pereții din spital erau decorați cu graffiti. Aici scrie „Spital de căcat"Zilele trec și, încet-încet, mă scot de pe tratament. Prima noapte fără sedative e grea. Sunt acut conștientă de tot ce mă-nconjoară – de vântul care zgâlțâie ușor obloanele, de țevile care cloncănesc, de oamenii care râd sau plâng în camerele din jur.Într-o după-amiază mi se permite să ies patru ore, însoțită de un îngrijitor. Prietenii mei m-au rugat să le cumpăr chestii – țigări, pile de unghii, mandarine, ingrediente pentru un tort pentru Abel. Se apropie ziua lui.

Vinerea următoare sărbătorim ziua lui Abel, care a împlinit 24 de ani. Îi strângem pe toți pacienții de pe etajul nostru care nu dorm și mâncăm tortul pe care l-am făcut eu cu Patrick. Mama lui Antoine a făcut o dulceață în care putem să înmuiem biscuiții, iar Antoine și-a petrecut toată ziua scriind o poezie pentru sărbătorit. Abel plânge.Ziua de naștere a lui AbelPeste câteva zile, Sofiane îi strânge pe cei de care-i place cel mai mult, ca să anunțe că în sfârșit pleacă acasă. A pregătit un mic discurs. Nu putem să ne-abținem de la caterinci, ca să ascundem ce simțim de fapt. Toți sunt în spital de mai mult timp decât mine și de-abia așteaptă să iasă, chiar dacă e bine că-s acolo. Sofiane îmi dă amintire o brățară pe care mi-a făcut-o.Observ că intră o persoană nouă. E o tânără suedeză – o jurnalistă care locuiește la Paris. E blondă și are un zâmbet frumos, care dezvăluie un dinte de aur. Personalul masculin nu rămâne indiferent la ea. Doi dintre ei încearcă să învețe suedeză ca s-o impresioneze. Maja* îmi spune că acum două zile s-a aruncat în Sena. Zice că are 29 de ani „dar 19 noaptea" și c-o să dăm un tur al cluburilor pariziene când ne externăm. Aflu de la o asistentă că a stat mai mult timp aici decât recunoaște. Adevărul e că tocmai a evadat din secția ei; asistentele au fost nevoite s-o caute.Coca Cola, cafele și desene în camera de activitățiÎntre timp, nimfomana s-a externat, dar se întoarce. Nu s-a putut abține să nu

30

se ducă să-l vadă pe bărbatul de care-i atât de obsedată. S-a dus la el la birou, dar n-au lăsat-o să intre. Acum, a cerut un ordin de protecție împotriva ei. Și-l închipuie cum face mișto de ea și chestia asta o-nveselește. „Dacă nu pot să fac dragoste cu el, pot măcar să-l fac să râdă", zice.Iau cina cu Agathe* și Antoine. Agathe e aici de cinci luni – se tot externează și se internează la loc. Îi sugerăm că poate dacă și-ar găsi de muncă nu s-ar mai întoarce niciodată, pentru că i-ar da un scop. Ea zice că i-a plăcut mereu să-i coafeze pe alții, așa că vrea să exerseze pe Antoine, să-l tundă. Oricât de mult bine i-ar face, n-are mari șanse să se angajeze după externare. 61% dintre adulții cu dizabilități psihice care au vârsta de muncă nu sunt integrați în câmpul muncii, pe lângă doar 20% dintre adulții cu vârsta de muncă din întreaga populație.Încă niște graffitiApoi, o cunosc pe Fatima*. Fatima e o tânără de circa 20 de ani, care vine să vorbească cu mine în camera comună. Zice că suferă de depresie postpartum. Îmi tot vorbește despre faptul că vrea să moară și-apoi îmi zice că nu poate să respire. Brusc, mă ia de mâini și mi le pune în jurul gâtului ei și-mi ordonă: „Omoară-mă, omoară-mă cu mâinile goale." Mă panichez și-i zic să nu se miște. Fug să le chem pe asistentele din tura de noapte, pe care situația pare să le amuze. „O s-o ajutăm, dar n-o să avem cum s-o omorâm", îmi zic. De la mine din cameră o aud pe Fatima cum plânge și se dă cu capul de perete.Mă întorc în camera comună să mă calmez. În ultima vreme am fost cam nervoasă. Asistentele observă, așa că-mi dau Loxapac și-mi iau calculatorul. E mai bine așa.

Într-o luni, fac analize pentru litiu. Mi se spune că trebuie să mai stau puțin în spital, ca să observe dacă nivelul de litiu din sânge îmi afectează comportamentul, dar fără să-mi pună neapărat sănătatea în pericol. La faza asta sunt deja atât de drogată că nici nu mai simt cum intră acul.Zilele trec, mai mult sau mai puțin la fel, și brusc vine momentul să plec din spital. Se face curat la mine-n cameră și se mută un bărbat în ea. Le înjură pe asistente și refuză să poarte pijama. „Nu vreau căcaturile voastre de pijamale", urlă. „O să-mi fie frig când ies să-mi fumez heroina".La plecarea mea, nu se lasă cu discursuri sau cu lacrimi. Îi îmbrățișez pe Patrice și pe Antoine, care-mi dă o poezie pe care-a scris-o pentru mine.Un polaroid cu Maja care încearcă să-și ruleze o țigarăCât aștept taxiul pe trotuar, vine Maja lângă mine. Încearcă să fugă din spital. „Vrei să fumezi niște iarbă", mă-ntreabă. „Vreau să fumez niște iarbă cu tine, pentru că ești cea mai frumușică fată de-aici." În clipa-n care-și

31

termină propoziția, vreo doi lucrători din spital o apucă de brațe. Vocea i se mai aude cât o târăsc înapoi în incinta spitalului. „Dacă nu te uiți la ei, nu ne văd! Să nu te uiți la ei, Louise! Să nu te uiți la ei!"Aș vrea să le mulțumesc doctorilor și asistentelor care lucrează cu blândețe în acest mediu dificil, precum și întreg personalului din spital. Cu mulțumiri speciale pentru doamna care-mi aducea mereu micul-dejun dimineața și pentru asistenta tânără care avea mereu un zâmbet și-o vorbă bună pentru toți pacienții.

*Toate numele au fost schimbate.Traducere: Ioana Pelehatăi

Reportaj : "Ce frumos era spitalul nostru!... Mai ceva ca la pensiune!"de Liliana NICOLAE; Dilema Veche Nr. 387, Iulie 2011

– Bună ziua! – Bună ziua! – Unde e spitalul? – Păi, chiar aicea: staţi cu spatele la el! – Bine, dar la poartă scrie „Cămin

pentru persoane vîrstnice“… – Ascultaţi-mă pe mine: ăsta e spitalul! Doar am fost internat aici cînd am fost odată răcit!

În mintea bărbatului trecut de 70 de ani „Spitalul“ e tot spital. Chiar dacă a fost desfiinţat. Căci ştie şi asta! Îmi spune că „toată lumea s-a mirat cînd a auzit că se desfiinţează, pentru că veneau aici din toate satele: de la Frumoasa pînă la Cernetu! Acum, l-au desfiinţat şi a rămas aşa!“ „Aşa“ – adică cu altă firmă la poartă.

32

Am fost la Cervenia, în Teleorman, la doar două zile după 1 aprilie, dată la care a intrat în vigoare Hotărîrea de Guvern „care a închis spitale“. La Cervenia, spitalul s-a transformat peste noapte în cămin de bătrîni. În doar două zile, avea firmă şi ştampilă nouă, iar vechile saloane au început să fie modificate astfel încît să devină camere cu două paturi şi cu grup sanitar propriu.

Oricum, micul spital din Cervenia a avut norocul lui pentru că s-a „transformat“ aşa de repede. Din 67 cîte s-au închis în toată ţara, doar 6 au reuşit această performanţă.

Într-unul dintre birouri, cîţiva dintre foştii şi actualii angajaţi (în acelaşi timp!) pun la punct ultimele chestiuni birocratice. Nadia a venit la spital ca infirmieră, în urmă cu 16 ani, iar acum e asistentă. Ionela Stoica e de 20 de ani la Cervenia. Între timp a terminat facultatea şi e director economic la spital. Dragoş Popa a venit într-o duminică la tatăl său, în comună. „L-am rugat să ne ajute la curăţenie în curtea spitalului şi mi-a venit ideea să-l angajez.“ – povesteşte directorul spitalului, doctor Nicolae Bulumac. „Cînd l-am angajat, i-am dat cadou doi purcei: pe Tom şi pe Jerry. A fost cadoul meu! Pe urmă a terminat facultatea şi a devenit economist!“

Soţia lui Dragoş e asistentă la farmacie, dar face tot ce e nevoie. Mai e şi fizioterapeutul Corina Pantilie, care a venit într-o zi la spital şi a întrebat: „Se poate angaja la dumneavoastră?“. „Se poate orice!“ – i s-a răspuns.

Satul Cervenia are aproape 3000 de locuitori. Spitalul avea 85 de paturi, împărţite în patru secţii. Într-o comunitate aşa de mică, angajaţii spitalului erau ca o familie: puneau toţi umărul cînd era de lucru, tot împreună lucrau şi în grădina din spate, ca să mai îmbunătăţească masa bolnavilor. Îşi amintesc că vara culegeau portbagaje întregi cu dovlecei şi cu ardei, sau cu mere. Şi localnicii spun, cu nostalgie... „Ce frumos era spitalul nostru! Mai ceva ca la pensiune!“.

Directorul – doctorul Bulumac – s-a născut la Cervenia, unde a şi petrecut primii ani ai copilăriei. Întîmplarea a făcut ca, la puţin timp după ce a terminat facultatea, să se întoarcă în satul natal, ca medic. Asta era acum vreo 30 de ani. De atunci e directorul spitalului. Spital care are şi el o istorie pe care localnicii o ştiu foarte bine: a fost înfiinţat la începutul anilor ’40, de către un boier de-al locului, Nicolae Racotă (care a făcut în sat şi o şcoală, şi o biserică), împreună cu un medic. „Doctorul Dăniţă trebuia să plece cu o

33

bursă la Hamburg. Numai că, într-o seară de iarnă, boierul Racotă a venit şi l-a luat cu sania, pentru că soţia lui era bolnavă. Apoi au stat de vorbă în noaptea aceea, la o ţuică fiartă, şi au hotărît să facă spitalul. La început s-a numit «preventoriu» şi tot satul a ajutat la construirea lui: fiecare a dat 1 leu pentru o cărămidă.“

Reforma în sănătate din 2011 a găsit spitalul din Cervenia – cum spuneam – cu patru secţii: interne, geriatrie, pediatrie şi recuperare medicală. Geriatria era acoperită două zile pe săptămînă de un medic trimis de la Bucureşti, de la Institutul „Ana Aslan“, pediatria – de un medic pensionar, iar pentru celelalte specializări exista cîte un medic permanent.  Chiar şi aşa, pentru localnicii din zonă, spitalul era „salvarea“ lor. Cum aveau o problemă – dădeau fuga acolo. Acum, soluţia e să cheme „Salvarea“ de la Alexandria. 15 km dus, 15 km întors, pe un drum pe care – spun localnicii – „poate să-ţi sară perfuzia din venă“.

Medicul Bulumac le plînge de milă localnicilor. El spune că, de-acum, se vor duce la Alexandria, unde vor fi diagnosticaţi, apoi… „li se pun analizele pe burtă şi sînt trimişi acasă. Aşa se întîmpla şi pînă acum. Numai că ei nu se duceau acasă, ci veneau la noi, că pentru asta erau spitalele mici. Degeaba ştii ce boală ai, dacă nu are cine să te îngrijească, cine să-ţi aplice un tratament. Cred că prin desfiinţarea spitalelor mici asta se pierde: bolnavii nu vor mai avea acces la îngrijire medicală. Spitalele judeţene vor fi asaltate de bolnavi şi nu vor putea să facă faţă.“

Spitalul Judeţean din Alexandria este construit în anii ’70, dar va intra în curînd într-un program de reabilitare, cu fonduri europene. Este unul dintre cele mai mici din ţară (alături de cele din Călăraşi, Giurgiu şi Sălaj). Are puţin peste 600 de paturi. Doctorul Monica Roşu, director medical, vede, însă, altfel reforma din sănătate. Îmi spune că urgenţele oricum vor veni tot la spitalul din Alexandria, unde veneau şi pînă acum, aşa că nu se pune problema unei supraaglomerări. „Oamenii spun că vin la noi, pentru că în spitalele mici – aşa cum se exprimă ei – n-au aparate la care să-i pună, ca să vadă ce au! Eu cred că e un lucru bun închiderea spitalelor rurale mici, pentru că acolo se internau mai mult bolnavi cronici, cu boli cunoscute. De multe ori, se duceau la spital, se internau şi primeau doar cîteva pastile pe zi, ceea ce pot să facă şi acasă, în patul lor. Important e să se dezvolte serviciile ambulatorii şi spitalele de urgenţă. Iar acestea din urmă să aibă locuri suficiente, medici specialişti, dar şi dotarea necesară, pentru că nu se mai poate face medicină cu un stetoscop şi un tensiometru. Bine, fiecare şi-ar

34

dori să aibă un spital în satul lui. Dar cred că sîntem prea săraci ca să ne permitem acest lucru!“

Înapoi, în Cervenia, în centru, la magazinul sătesc, în jurul microfonului meu se naşte un adevărat talk-show. – Eu sînt cardiacă. Era să mor acum cîteva zile! De ce?!... Păi, intrasem în panică! Dacă era spitalul aici, dăteam o fugă şi gata! Aşa... am luat o pastilă şi m-am liniştit! – Eu am fost la spital, la Alexandria, cu aia mică, dar nu se uită nimeni la tine, dacă nu dai bani! Aici, eram ai noştri din sat, ne cunoşteam... plus că e mai curat aici la noi! – Să vină televiziunea să vadă ce condiţii sînt la Alexandria şi ce condiţii sînt la Cervenia! – Avem aici un vecin paralizat la pat. Domnul doctor mereu îl interna că avea o situaţie mai precară. Şi-l ajuta! N-a întors spatele la nimeni! – Aici era şi mîncare ecologică, aveam grădină în spatele spitalului, aveam şi şapte izvoare cu apă bună, ca la staţiune, că veneau oamenii din sat şi luau apă de acolo cu bidoanele! – Da’ nu e posibil să te iei de sănătatea oamenilor! Le iei şi ultima speranţă de viaţă!... – Marie, cît aveam tensiunea? Că tu mi-ai luat-o... 20! Eh, domnul doctor m-a pus pe picioare în două săptămîni!

Printre protestatari se remarcă un bătrîn care-şi aminteşte, cu vocea tremurîndă, că avea 10 ani cînd s-a deschis preventoriul, în ’42.  – Ăsta e cel mai mare război posibil. Mai rău ca-n Libia! Mai au să închidă şi farmaciile, şi gata! La Alexandria de ce să mă duc? Aici e spitalul nostru! – Dar ce-o să faceţi de-acum? îl întreb. – Rău! – Unde o să vă duceţi? – Sus!...

Doctorul Bulumac mă plimbă prin saloanele goale ale spitalului, apoi prin secţia de recuperare, dotată cu o grămadă de aparate. Secţia va funcţiona şi la Căminul de bătrîni, deşi speranţa tuturor a fost că spitalul de boli cronice s-ar fi putut transforma în spital de geriatrie. Mai ales că începutul fusese făcut, în urmă cu cîţiva ani, prin colaborarea cu Institutul „Ana Aslan“. „E păcat! Ar fi trebuit să analizeze fiecare caz în parte, înainte să hotărască cine se închide şi cine nu.“ – spune doctorul Bulumac. „Eu zic că-i o reformă făcută pe genunchi. Au vrut să taie buboiu’, ca să scape pacientul, au tăiat buboiu’, a murit şi pacientul. De fapt, cred că se urmăreşte ca cineva să pună

35

mîna pe clădirile şi pe terenul spitalelor închise. La noi s-a încercat lucrul ăsta din 1990. Vom vedea, probabil, peste ceva vreme, ce s-a întîmplat cu spitalele închise.“

Problema oamenilor din Cervenia e (ca în toată ţara, de-altfel) „cum să desfiinţezi ceva, fără să pui nimic în loc?“ Deşi, la Cervenia, s-a pus în loc un Cămin de bătrîni. Cine are însă nevoie de aşa ceva? În zonă, sînt oameni săraci, majoritatea cu pensii de CAP, în jur de 300 de lei pe lună, în condiţiile în care la un Cămin de bătrîni trebuie să plăteşti circa 700 de lei pe lună.

Pe de altă parte, localnicii mi-au vorbit despre mentalitatea lor, despre faptul că la ţară este o ruşine să-ţi duci părinţii „la azil“! Te-ar rîde tot satul! Poate – admit ei –, căminele de bătrîni ar putea fi o soluţie în condiţiile în care tot mai mulţi tineri pleacă să-şi găsească de lucru în alte ţări, iar părinţii vor rămîne singuri acasă. „Noi învăţăm, oricum, să facem altceva. Ne transformăm din mers!“ – îmi spune doctorul Bulumac în timp ce în jurul lui, pe treptele spitalului, se strîng cei cîţiva angajaţi, pentru o poză de final. „Gata! Haideţi la poză! Asta e trupa! Hai!... Păsărica!...“ 

Mâncarea de spitalMâncarea de spital este - în toată lumea - un perpetuu subiect de critică și glume.Mai întâi, regimurile - cu limitările lor - fac puțin atractive felurile de mâncare care se pot prepara în limitele restricțiilor impuse de feluritele boli.Din acest punct de vedere, medicina americană se deosebește mult de cea europeană. Regimurile din spitalele americane sunt mult mai elastice și vindecarea nu este legată de restricția severă a mâncării la care poate avea acces bolnavul.Nu este deloc o surpriză ca un bolnav cu hepatită acută să primească ouă și hamburger într-un spital american, ceeace este privit ca o crimă nepermisă într-un spital românesc.

36

În România se adaugă o altă cauză majoră pentru mâncarea de spital necorespunzătoare: alocațiile de hrană mai mult decât insuficiente. Citând pe ministra sănătății Sorina Pintea (interviu la TV antena 3 din 18 iunie 2018) alocația medie este de 10 lei pe zi pentru un bolnav.Ce poate face administrația spitalului și personalul bucătăriilor cu acești bani? Gândiți-vă că prețurile medii sunt : lapte (1L) 2,9 -3,4 lei; ouă (1 buc) 1,25-1,33; pâine 2,9-4,4; ulei (1L) 3,8 -4,0; cartofi (1kg) 2-2,25; fasole (1 kg) 7,8 -13,35; ceapă (1 kg) 3-3,2.

Cu toate acestea, în spitale ajung oameni care trăiesc o viață de lipsuri și mizerii și sunt departe de a avea o hrană bună. După Gerhard Kocher, jumătate din pacienții internați în spitale primesc o mâncare mai bună decât cea de care au parte acasă.

Spitalele specialeSpitalele de penitenciar: Populația încarcerată ridică mari probleme de sănătate și închisorile reprezintă factori majori de risc pentru îmbolnăvire și moarte.În România sunt cam 27.000 de deținuți și mulți suferă de diverse boli, achiziționate spontan sau provocate (mutilare, încercare de sinucidere, înghițirea de obiecte străine, stil de viață - droguri, homosexualitate)Adminsitrația penitenciarelor din România a comunicat în 2016 o moarte a unui deținut la fiecare trei zile, majoritatea prin boală, dar și prin sinucidere sau omor.Spitalele penitenciare din România sunt sub autoritatea administrației penitenciarelor, nu a rețelei sanitare.Mai multe articole au publicat date despre dotarea insuficientă, despre calitatea slabă a asistenței medicale și despre riscul mare de îmbolnăviri prin boli contagioase (SIDA, TB, infecții).

În Statele Unite sunt 2,2 millioane de deținuți, 90% în închisori de stat, 10% în închisori federale. Câteva lucruri s-au remarcat în ultimii ani: creșterea procentului de deținuți în vârstă de peste 55 de ani și creșterea cheltuielilor medicale care ating 23-27% din bugetele închisorilor.

37

Sunt multe cazuri de AIDS, traumatisme, tuberculoză (cu un procent din ce în ce mai mare de TB rezistentă la tratament), intoxicații, atacuri cardiace, cazuri de dializă renală cronică, boli maligne.

Spitalele militare: sunt de două feluri: cele stabile, de pe propriul teritoriu și cele de campanie (mobile).Cel care a inventat spitalele mobile de campanie a fost chirurgul rus Nicolai Pirogov (1810-1881), care a organizat echipe medicale pentru tratarea și operarea militarilor răniți chiar în apropierea zonelor de luptă.O altă personalitate a istoriei medicinei, sora Florence Nightingale (1820-1910) s-a aflat de partea opusă lui Pirogov în războiul ruso-turc din Crimea în anul 1853. Atunci englezii luptau împotriva rușilor, de partea imperiului otoman.Nightingale a dezvoltat tehnicile de îngrijire a răniților de război, apoi - după întoarcerea în țară - a organizat pima școală de nurse calificate la spitalul St. Thomas din Londra.

Spital american de campanie care poate fi instalat în câteva ore

Azi spitalele de campanie sunt extrem de bine dotate. folosesc mijloace moderne de transport și aduc cele mai specializate servicii medicale (neurochirurgie, chirurgie vasculară, chirurgie toracică, medicina politraumatismelor) la doar câțiva kilometri de zona d luptă. În plus, USA a pus la punct un sistem medical complex, cu nave spital și mari centre medicale în întreaga lume.

38

Spitalele de leproși: primele spitale care au izolat bolnavii de lepră de restul lumii au apărut în jurul anilor 700, în Orientul Mijlociu.În Evul Mediu, în Europa erau numeroase spitale de acest gen, toate cu îngrijire acordată de maici și călugări. Numai în Franța existau în secolul XIII peste 2.000 de leprozerii. Și azi sunt leprozerii franceze în teritoriile de peste mări.

În Europa mai există o leprozerie în Grecia și una în România, în comuna dobrogeană Tichilești. Altădată cu sute de bolnavi, spitalul din Tichilești mai are azi doar zece cazuri de lepră cronică.

Alte leprozerii se găsesc în Africa și Asia.

Spitalele de tuberculoză: altădată singurele instituții medicale care vindecau unele din cazurile de "boală consumptivă", spitalele destinate bolnavilor TB au dispărut, odată cu progresele chimioterapiei care vindecă boala.

Un semnal de alarmă a fost tras în ultimii ani, în legătură cu tuberculoza rezistentă la toți agenții farmacologici cunoscuți.

US tinde spre eradicarea bolii tuberculoase, dar eforturile sunt blocate de noile cazuri aduse de imigranți, legali sau ilegali.În anul 2016 au fost raportate 9.237 de cazuri noi, dintre care 69% au fost la imigranți.În lume, cea mai mare rată de îmbolnăviri TB este constant înregistrată în China, India, Filipine, mai multe țări africane și Vietnam.

Tuberculoza este a noua cauză de moarte în lume. Dificultatea de a o controla vine de la propagarea necunoscută, care precede cu mai mulți ani diagnosticarea bolii la pacientul inițial. Astfel, când în țările subdezvoltate un pacient cu TB este diagnosticat și începe tratamentul, multele cazuri pe care el le-a infectat există deja, deși sunt încă asimptomatice.

In depistarea căilor de transmisie, un grup de epidemiologi de la universitatea statului Georgia a început să folosească telefoanele mobile ale

39

bolnavilor, care îi ajută să identifice contactele și punctele de contaminare, de la locurile de întâlnire cele mai frecvente.

Spitalele psihiatrice: Acum mai bine de treizeci de ani, în medicina americană a fost introdus un concept nou, acela de a desființa spitalele pentru bolnavi psihici cronici și de a-i trata eficace pe bolnavi, pentru o existență funcțională în societate. Intențiile bune au avut un efect parțial: mulți bolnavi bipolari și schizofrenici au putut fi urmăriți sistematic, tratați corespunzător și au avut o evoluție mulțumitoare.Dar aceștia au fost cei care au putut fi tratați, au avut un suport familial adecvat și nu au trebuit să se zbată pentru propria existență.Alții mulți au părăsit familiile, au îngroșat rândurile oamenilor fără adăpost și mai ales au rămas netratați pentru perioade lungi. Mulți au devenit dependenți de droguri și alcool.Aceasta a rezultat în creșterea criminalității, în sute de mii de oameni ai străzii în marile orașe, în promiscuitate și în îmbolnăviri repetate.

În Statele Unite sunt 8,9 milioane de bolnvi psihici sau dependenți de droguri și costul îngrijirii lor este de 57 de miliarde de dolari pe an.Peste 45% din ei au cel puțin o altă suferință majoră: boli cardiovasculare, boli pulmonare, epilepsie, astm, cancer. Numai 30% din ei se adresează serviciilor de asistență medicală.Dar aceștia sunt cei înregistrați; cei care nu figurează în nici un document medical pot fi cel puțin la fel de numeroși.Numărul total al celor deprimați este de 40 de milioane; peste 15 milioane suferă de anxietate.Cu toate efectele negative ale desființării spitalelor psihiatrice cu internări de lungă durată, nu există nici un plan să se revină la situația anterioară.

Psychiatric Hospitalization vs. Treatment at HomeThe advantages and disadvantages of psychiatric treatment in different settings. Fredric Neuman; www.psycholgytoday.comOct 20, 2013

MORE

40

In the early days of civilization and for a very long time afterward, the mentally ill lived at home for the same reasons that everyone else lived at home: there was no place else to live. Certainly there were no institutions in which those so afflicted could be housed together and treated by a staff specially trained and specially committed to their care. But there came a time—in fact, different times in different places— when public note was taken of the neglect with which these unfortunate people were treated within their homes, and consequently facilities were built in which they could live together away from the stresses of life.Over the course of the last thirty years some compassionate persons have looked into the modern counterparts of these institutions and discovered to their surprise that the mentally ill who live there are still treated with neglect. With the support of many psychiatrists, they have sought to close these institutions and return these patients to their communities and to their families. The fact is, the careless disregard that is usually the lot of those who are chronically and seriously ill mentally does not come from improper living arrangements but from improper care. Nevertheless it is true that there are certain times when a particular patient is better off in a hospital and other times when he is better off at home. Those considerations that are relevant in determining whether to hospitalize someone include the following:• The potential of a patient to commit suicide or to injure himself in some

other way. In general, patients who are actively suicidal should be in the hospital, although it must be noted that patients not infrequently kill themselves even in that relatively protected setting, so that even there they need to be observed closely.

• The potential of a patient to injure others. People have an exaggerated conception of the potential of most psychotic patients to do violence; but some such patients do exist, and they should be admitted to a hospital for their own benefit as well as that of society.

• The response that the patient has already shown to treatment. Hospitalization should be considered for a psychotic person who is unaware that he is sick, who does not cooperate in his treatment, or who has worsened despite treatment. Admission can serve as a signal to him and the people around him that something more needs to be done. Some patients need to be brought into a hospital simply to keep them away from substances of abuse such as alcohol or drugs.

• The patient’s need for treatments or tests that may be undertaken more easily within a hospital. Electric shock treatments, for example, are given more commonly and conveniently to someone as a hospital patient than as an outpatient.

41

• The physical needs of the patient. Some patients need special diets or special programs of physical rehabilitation that can only be provided in a hospital. Some other patients need extra attention for physical illnesses, which may be both a cause and a consequence of a mental illness.

• The merits of the particular hospital balanced against the alternative, which is usually the patient’s home and family. Some hospitals are so awful — cruel and demeaning — that no one should be admitted to them. Yet some families are just as bad, and no one who is emotionally disturbed should be allowed to remain subject to their influence. Similarly the benefits of a good hospital must be measured against the benefits ofa good family.

Ideally admission into a hospital brings the patient into a therapeutic community, every aspect of which is designed to have a beneficial effect upon him. He is protected from those influences in the outside world that have caused him to become ill. He is offered psychotherapy, individually and in groups; occupational therapy; recreational therapy; work therapy, perhaps; and the therapeutic attention of dozens of trained specialists. He is encouraged to express himself. He participates in decisions concerning his own treatment program. He receives as much medicine as he needs and no more.  Although in a protected setting, he exerts himself to the limits of his ability. And so he becomes stronger.

Unfortunately in practice a hospital is a different sort of place. The presence of restraints, locked rooms, and locked wards suggests strongly to the patient that he is locked away not for his own benefit, but for the convenience of society. Upon admission he is cut off not only from the conflicts of ordinary life, but also from its supports. He sees his family infrequently and perhaps not at all. His letters and telephone calls may be limited or monitored. He can perform no real work. And rather than receiving special attention, he is likely to receive no attention at all: he may spend days or weeks with no more contact with staff than a perfunctory greeting in the morning.The hospital patient is expected to conform to a stereotype of proper behavior that may not resemble at all the behavior of a normal person. He is supposed to be passive, agreeable, and above all quiet. He should not quarrel with staff or take issue with his physician. He should engage fully in the “treatment program,” which means, among other things, confiding his private anxieties and anguish to strangers, some of whom are themselves emotionally disturbed. He is supposed to entertain himself by drawing pictures or watching television—and do these things always in concert with

42

the other patients. He should not try to stay up later than everyone else or read a book when everyone else is taking a walk. Although he may have trouble controlling himself, that ¡s precisely what he must do. He should not cling to the nurses, or violate their sanctuary, the nursing station. Certainly he must not express in action any sexual feelings that he may have.All behavior of the patient, however reasonable, is likely, if inconvenient to the staff, to be explained as an aspect of deranged thinking. Even the commonplace urge to leave the hospital is interpreted in terms of the patient’s inability to understand his condition or interpret reality. In this regard, a peculiar logic governs clinical decisions: a patient who wants very much to leave the hospital may be presumed to need further treatment, while a patient who wants to stay is presumed to have become too dependent, and is encouraged to leave. Sometimes there is no making sense out of medical judgments.A twenty-two-year-old man was admitted to a well-known state hospital affiliated with a well-known medical school. The reasons for his admission were somewhat vague: “to give him a chance to pull his life together.” He was told to expect to stay at least six months. Within only a few weeks, however, he found himself bored by the endless routine of hospital life, and he asked to be discharged. That was out of the question, he was told. He was too sick to leave the hospital. He left anyway that afternoon for a beer, returning, though, within the hour. In order to “set limits” for him, the doctors then transferred him to a locked ward. The patient, a vigorous man, responded to this punishment by determining once and for all to leave the hospital, if necessary against medical advice. This time he struck an attendant, took away the man’s keys, and left. The police were called and with their help the patient was forcibly returned to the hospital a few hours later. He was placed in a locked room for the remainder of the day. Over the next month he escaped repeatedly and was recaptured each time until his psychiatrist, in exasperation, warned him that if he escaped one more time, he would not be permitted to reenter the hospital! The patient escaped forthwith and did very well during the next two years with no treatment whatever.Of course, a mental hospital can be made to approach the ideal somewhat more closely. But even under the best of circumstances, hospitalization cannot by itself be regarded as a definitive solution to anyone’s emotional problems. The less time spent in the hospital, the better. It is only an episode in the long-term course of an illness, and its principal purpose, therefore—besides coping with the acute phase of the illness—is to begin a course of treatment that will continue during the longer and more important period of

43

aftercare.There are advantages to conducting treatment in the patient’s home when possible, rather than in the hospital or, for that matter, in the psychiatrist’s office. The therapist who sees the patient in his home becomes something more than a functionary of a clinic or a social agency, more even than the knowledgeable but aloof clinical specialist that is the facade of a psychiatrist or a psychologist. He becomes a real person and, to an extent, a guest. The patient, in turn, becomes a friend rather than a supplicant. Consequently, he is more willing to communicate openly.A home visit, which always takes time, is an unmistakable expression of interest to which the patient and particularly his family invariably respond. Family dynamics may be seen directly in the home instead of merely being inferred. Sometimes, even, the psychological causes of the patient’s emotional disturbance can be seen and sometimes dealt with. Other members of the family who are present can be enlisted into the treatment process, and those who are emotionally disturbed, but not yet labeled as such, can receive special attention. Also the therapist learns by looking around him enough about the actual circumstances of his patient’s life to avoid making recommendations that sound reasonable in theory but could never be implemented, for reasons that are plainly in view. For instance, a mother cannot be encouraged to spend more time by herself when she lives in two rooms with a family of six. A phobic patient cannot be encouraged to walk at night through the streets, if the streets of his neighborhood are very dangerous, and so on.Many psychotherapists find all sorts of reasons for not visiting a patient at home, but the real reason is that they are uncomfortable outside of the structured confines of their offices.Nevertheless, it has become conventional practice for psychiatric patients to be seen exclusively in the offices of professionals.

Spitalele de arși: cea mai eficace metodă de tratament a arsurilor extensive este prin departamente specializate la spitalele mari, cu unități puternice de traumatolgie. Puțini bolnavi au nevoie să fie izolați, ei pot fi îngrijiți în saloanele de terapie intensivă.Modelul de a avea spitale destinate numai bolnavilor cu arsuri este desuetă și ineficientă, iar astfel de spitale au avut de luptat cu repetate valuri de infecții nozocomiale cu germeni foarte agresivi.

44

________________________

45