BALTAGUL de Mihail Sadoveanu - caracterizarea VITORIEI LIPAN -

Cartea re-facerii prin jertfă, Baltagul, devenit în viziunea lui Perpessicius ,,romanul unui suflet de munteancă” este o capodoperă a literaturii româneşti ce dezvoltă o filozofie profundă asupra vieţii şi a morţii, a iubirii şi a datoriei, înfăţişând lumea patriarhală a satului moldovenesc de munte.

Prin romanul Baltagul, apărut în 1930, Mihail Sadoveanu a realizat o veritabilă monografie a satului românesc de la munte, deoarece el evidenţiază trăsături ale oamenilor acelor locuri, legătura lor strânsă cu mediul în care trăiesc. „Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului. Roman al perioadei de maturitate artistică a scriitorului, în cadrul acestuia se regăsesc marile teme sadoveniene: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înţelepciunea.

Titlul creaţiei este simbolic pentru că baltagul semnifică deopotrivă atât unealta omorului, cât şi instrumentul cu care se face dreptate. În sens profan, baltagul este arma cu care este ucis Nechifor, iar în sens sacru şi mioritic reprezintă destinul ciobanului moldovean, reintrarea în marele cosmos din care fiinţa umană s-a desprins prin naştere. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii. Baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.

Spaţiul acţiunii romanului este cuprins între munţii şi valea Tarcăului şi regiunea Dornelor - prin urmare zona centrală a munţilor Moldovei. Numele satului Lipanilor - Măgura - e fictiv, celelalte toponime aparţin însă geografiei reale. Acţiunea se derulează de toamna, de când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleţit. Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular în care se încadrează viața pastorală: Sfântul Dumitru, aproape de Sf. Andrei, 10 Martie, în Postul Mare, Sfântul Gheorghe.

Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe principiu telescopic. Prima „voce” pe care cititorul o aude în roman, povestind legenda rostuirii etniilor, este a marelui absent, Nechifor Lipan, dar mediată prin conștiința femeii lui, surprinsă într-o atitudine simbolică, torcând nu doar lâna din furcă, ci și caierul amintirii și al dorului.

Discursul este susţinut de un narator auctorial, extradiegetic şi omniscient, care reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi prin observaţie, lumea satului de munte şi acţiunile Vitoriei. Se poate vedea că naratorul extradiegetic se poziţionează cel mai des în umbra Vitoriei şi exprimă punctul ei de vedere, ca şi cum aceasta ar vorbi cu voce tare. În multe situații, Vitoria preia rolul de personaj-reflector prin care se realizează portretul lui Nechifor. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o povesteşte veridic celor prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina. Schimbarea registrelor stilistice este o altă tehnică folosită în roman, un exemplu elocvent este scrisoarea pe care Vitoria o dictează preotului și rezultatul final – trecerea de la registrul familial la cel oficial.

Romanul este alcătuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu rol esențial în conturarea viziunii despre lume. Incipitul preia parcă misiunea de a continua textul biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii pe plaiurile dimprejurul nostru. Finalul prezintă ieșirea Vitoriei din împărăția morții și reluarea ritmurilor firești ale existenței. Se observă că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria.

Discursul epic reţine trei momente principale, trei nuclee epice: aşteptarea lui Nechifor Lipan (cap. I - VII), căutarea lui Nechifor Lipan (cap. VIII - XII), praznicul şi pedepsirea ucigaşilor (cap. XIII - XVI).

Această operă rămâne o scriere memorabilă nu numai prin conţinut şi multitudinea semnificaţiilor sale, ci şi prin numărul mare de personaje caracterizate prin diversitate şi complexitate; astfel, există în roman personaje principale (Vitoria, Nechifor, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, hangiul David, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) sau episodice (moş Pricop fierarul, hangiii, subprefectul).

Dintre aceste destine, se impune puternic figura Vitoriei Lipan, aşa încât romanul poate fi socotit cartea eroinei devenite un tip reprezentativ, dar care se individualizează printr-o serie de trăsături

distincte. Personaj principal, personaj mitic și personaj-simbol pentru țăranul roman, Vitoria Lipan este ca toți eroii centrali sadovenieni, o locuitoare a paradisului, o nevastă de oier din Arcadia real imaginară. Ea se înscrie în psihologia grupului cu atitudini hieratice, cu mentalități arhetipale, temperament fierbinte, solar, cu reacții repezi, energice, dârze: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște fapturi de mirare. Protagonista acţiunii, Vitoria, are un rol complex în diegeză, este agentul justiţiei, al dreptăţii, joacă rolul iniţiatorului ce modelează personalitatea unui neiniţiat (Gheorghiţă), este vocea unei gândiri milenare, femeia ce caută să-şi întregească unitatea pierdută a iubirii. În acest sens s-a afirmat că Vitoria Lipan este un altorelief (un personaj sumă) ale cărei trăsături cumulative sunt un simbol al lumii arhaice în luptă cu civilizaţia.

Portretul fizic al eroinei este schiţat chiar la început prin intermediul caracterizării directe . Naratorul îi realizează un portret din câteva linii în care concentrează frumuseţea şi forţa ei lăuntrică: ,,Ea era deasupra tuturor, avea într-însa o putere şi-o taină pe care Lipan nu era în stare să o dezlege. Venea la dânsa ca la apa cea bună. Vitoria Lipan cucereşte prin frumuseţea şi farmecul ei fizic, căci ,,ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului“, însă privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită şi o copleşeau. Femeia ,,nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe”.

Trăsăturile de caracter ale protagonistei sunt reliefate prin intermediul caracterizării indirecte, prin faptele şi gesturile sale, prin gânduri (monolog), prin limbaj (dialog), prin relaţia cu celelalte personaje şi chiar prin nume.

Manifestările exterioare ale Vitoriei vorbesc de frământările ei: ,,Fusul se învârtea harnic, dar singur”. Mergând la părintele Dănilă pentru sfat ea aduce în sprijinul grijii şi neliniştii sale dragostea statornică pentru bărbatul căruia ajunsese să-i ştie ,,drumul şi întoarcerile,… poate zăbovi o zi ori două cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se afla, însă după aceea vine în sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”.

Femeie aspră, Vitoria este o pricepută şi harnică gospodină. Ştie pe de rost ce produse mai are de vânzare, se tocmeşte cu iscusinţă de negustor cu cei care vin să cumpere sau merge ea la câmpie unde vinde din produse, se tocmeşte cu negustorul David, acesta din urmă admirându-i curajul şi tăria de caracter: ,,Dacă n-aş fi ovrei şi însurat aş face nuntă chiar mâne”.

Ordonată, meticuloasă, cu un deosebit simţ practic, înainte de plecarea în căutarea lui Lipan, ea orânduieşte totul cu o abilitate şi o exactitate de invidiat, încât nici unul dintre amănunte nu-i scapă.

Întreprinzătoare şi prevăzătoare, trăsături ce reies din modul de a acţiona al Vitoriei, duce peste noapte banii la preot pentru a nu fi prădată şi îi face lui Gheorghiţă un baltag pe care să-l folosească în caz de nevoie.

Axa simbolică a romanului o constituie călătoria Vitoriei ale cărei resorturi motivaţionale sunt iubirea şi datoria, ilustrate indirect prin faptele şi gândurile sale. Lipan era ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, care se păstrase ca-n tinereţe. Iubirea ei statornică o face să se îngrijoreze pentru întârzierea mai mare a lui Lipan. Semnele ei interioare îi aduc tot mai clar bănuiala unei întâmplări fatale. Vitoria are viziunea soţului trecând călare o apă neagră, având faţa întoarsă de la ea. Se pare că Vitoria comunica cu Nechifor dincolo de moarte, ca dovadă a iubirii care supravieţuieşte timpului şi legilor firii: ,,Dac-o intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu cu dânsul”. Pe de altă parte, datoria morală este cea care susţine tot demersul existenţial al eroinei, căci vine dintr-o lume în care omul are o datorie de îndeplinit: al ei este restabilirea adevărului despre moartea lui Nechifor.

Femeie bisericoasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria invocă de multe ori în drumul său divinitatea. Ritualul îndeplinit înaintea plecării (se spovedeşte şi posteşte) demonstrează această credinţă a ei, ducând cu sine cultul morţilor. La mănăstirea Bistriţa, Vitoria dăruieşte icoanei Sf. Ana năframa cu un ban de argint legat într-un colţ şi îi spune în şoaptă ,,taina ei”, îi spune şi visul şi cere răspuns, după aceea trece la uşa din stânga altarului, cerând sfat părintelui.

Pe de altă parte Vitoria este o femeie superstiţioasă, fiindcă ştie să descifreze şi să interpreteze semnele naturii: ,,Acum vedea adevărat şi bine că vântul a contenit…Semnul era vădit”. Pentru Gheorghiţă „mama trebuie să fie fermecătoare”, căci Vitoria îi citea gândurile.

Vitoria culege cu abilitate informaţii de la cei din jur, pe care-i trage de limbă, căci dovedeşte o mare pricepere şi în descifrarea sufletului omenesc, în slujba căreia pune felul său de a vorbi cu aceştia. Felul cum uzează de argumentul că muntenii fac întotdeauna tranzacţiile de faţă cu martori, sugestiile pe care le strecoară anchetatorului fără a-i jigni orgoliu, relaţiile cu cei doi bănuiţi denotă intuiţia cea mai sigură a firii oamenilor.

Pe tot parcursul drumului, Vitoria dovedeşte o inteligenţă deosebită şi un curaj admirabil. Mintea ascuţită şi o fantezie pe măsură o ajută la reconstituirea în detaliu a drumului soţului ei.

Adevărata măsură a inteligenţei, a abilităţii şi tactului Vitoriei se manifestă la praznicul de pomenire, când îi determină pe cei doi criminali să se autodemaşte. Tolerantă, Vitoria îl iartă pe Calistrat Bogza înainte de a muri, şi astfel ea redevine omul unei comunităţi arhaice care simte că prin respectarea cultului morţilor salvează o umanitate de la degradare.

În mod indirect, prin fapte şi limbaj este urmărită atitudinea Vitoriei faţă de cei doi copii ai săi. Autoritatea ei în faţa acestora are caracter de lege, fiindcă amândoi i se supun fără ezitări. În relaţia cu copii se dovedeşte tolerantă faţă de Gheorghiţă, care îi seamănă fizic, pentru că-l vede sfios şi nesigur şi pentru că acest flăcău mândru şi voinic este dragostea ei din tinereţe pe care i-a purtat-o soţului. Ea îl apără şi-l ocroteşte: „de câte ori în ochii lui Lipan erau nori de vreme rea”. Îl pregăteşte atât pentru drumul până la Dorna, cât şi pentru viaţă, asumându-şi rolul de iniţiator în lipsa lui Nechifor.

Cu fata, cu Minodora, este mai aspră, mai neîndurătoare pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiţiei, pornind de la îmbrăcăminte, preocupări şi comportament moral şi urmărind s-o căsătorească cu un gospodar cu casă şi avere, o ceartă atunci când aceasta adoptă influenţe ale vieţii de la oraş: ,,Îţi arăt eu ţie coc înalt şi bluză!”.

Caracterizată indirect şi prin nume, Vitoria (cea purtătoare de victorie) hotărăşte să nu se întoarcă acasă până ce nu va fi găsit osemintele soţului ei:,,Mai ales dacă-i pierit să-l găsesc…”. În sensul acesta, Vitoria a fost asemănată cu Isis, zeiţa egipteană pornită în căutarea soţului ucis, Osiris.

În opinia mea, Vitoria Lipan reunește toate valorile fundamentale. Conștiința datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în desfășurarea vieții s-a produs un eveniment perturbator, Vitoria intervine decisiv. Traseul ei urmează drumul lui Nechifor și o conduce la descoperirea criminalilor. În opinia lui Perpessicius, Vitoria este o „Antigonă”, capabilă de sacrificiul suprem pentru îndeplinirea ritualului sacru al înmormântării, în timp ce G. Călinescu o vede ca pe un ,,Hamlet feminin”, iar pentru Constantin Ciopraga ea este un „Ulise carpatin”. Eroina având un caracter complex, reproduce, la dimensiuni individuale, însuşi destinul poporului nostru, trecând prin încercări grele şi învingându-le, luând viaţa de la început cu chibzuinţă şi înţelepciune strămoşească, cu dârzenie de necrezut. Vitoria Lipan nu se reprezintă doar pe sine și familia ei, ci o întreagă lume cuprinsă de melancolia apusului.