Mă simt cuprins câteodată de o tristeţe, de o melancolie atât de sfâşietoare!… Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viaţă adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaţie a concretului, că nu mai am simţul realităţii; pentru că, în sfârşit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopţile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare. Auzi cum în jurul tău hăuie şi se frământăîn vârtejul vieţii mulţimea uriaşă de fiinţe vii; o auzi, o vezi; te uiţi cum trăiescoamenii,cum trăiesc aievea; vezi că viaţa pentru ei nu este oprită, nu se va spulbera ca visul tău, cao nălucă oarecare, că viaţa lor se reînnoieşte mereu, e mereu tânără şi nici o singură orăde-a ei nu se aseamănă cu alta; în timp ce atât de tristă, atât de monotonă, monotonă pânăla banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care vaacoperi soarele şi va strânge dureros inima adevăratului petersburghez atât de îndrăgostitde soare — iar în durerile acelea, ce fantezie mai poţi căuta? O simţi cum oboseşte, cumîntr-o veşnică încordare această nesecată fantezie se mistuie; pentru că te maturizezi, îţidepăşeşti idealurile de până atunci, supravieţuindu-le; ele se prefac în pulbere şi ţăndări,iar dacă tu n-ai o altă viaţă, atunci trebuie s-o reclădeşti pe cea dintâi din aceleaşi hârburi.Dar, pe de altă parte, sufletul cere şi vrea mereu altceva! Şi în zadar mai scurmă visătorul,ca în cenuşă, în visurile lui vechi, căutând sub maldărele de scrum o cât de micăscânteioară, ca să aţâţe din nou focul la care să-şi încălzească inima răcită şi acolo, înadâncurile inimii, să învie iarăşi tot ce-i fusese atât de drag mai înainte, tot ceînduioşasufletul, înfierbânta sângele, smulgea lacrimi din ochi şi amăgea, dar amăgeacu atâtaplenitudine!