Viniciu Gafiţa

Viniciu Gafiţa (1 martie 1926, Baia, judeţul Suceava) este un prozator şi traducător. Este

fiul Anei (născută Ţărăniţa) şi al lui Vasile Gafiţa, notar, şi frate cu Mihai Gafiţa.

Urmează la Fălticeni şcoala primară (1933-1937) şi Liceul „Nicu Gane" (1937-1945). În

1950 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Îşi face debutul încă

din 1945, când începe să publice în „Universul copiilor" basme, poezii, schiţe, romane,

multe semnate cu pseudonime. Din 1950 lucrează ca redactor, şef de secţie şi şef de

redacţie la Editura de Stat, Direcţia Generală a Editurilor şi Presei, Editura de Stat pentru

Literatură şi Artă, iar din 1960 se va preocupa exclusiv de literatura pentru copii în cadrul

Editurii Tineretului, apoi la Editura Ion Creangă, unde va ajunge redactor-şef şi director.

Colaborează sporadic la publicaţii precum „Cutezătorii", „Luminiţa", „Albina",

„Contemporanul", „Foaia noastră" (Gyula, Ungaria), „Detskaia literatura" (Moscova). A

mai semnat cu pseudonimele Ana Romana, Bunelu, George Garo, G. Viniciu. Primul lui

volum este Grădina cu meri, apărut în 1955. Piesa de teatru Ileana Sânziana, scrisă în

colaborare cu Alecu Popovici, a fost premiată la concursul teatrelor de păpuşi desfăşurat

la Belgrad în 1968.

Scrierile lui Gafiţa se situează consecvent într-un minorat literar pe toate nivelurile,

începând cu cel axiologic şi sfârşind cu cel al finalităţii didactice, moralizatoare. Ele

asociază o mobilitate exterioară (probată de varietatea genurilor şi speciilor frecventate,

cu o predilecţie evidentă pentru literatura adresată copiilor) unei uniformităţi fără fisură a

mesajului. Dacă se poate vorbi de o evoluţie a lucrărilor, atunci ea se limitează la slăbirea

presiunii clişeelor ideologice din textele publicate în anii '50-'60, acestea fiind

redirecţionate către valori etice mai generale.

Pentru Gafiţa, orice desfăşurare anecdotică, fie ea cât de măruntă, se realizează în ideea

prelevării - de obicei prin înscenarea unei antiteze - a unor norme, sfaturi, învăţături de

ordin moral. Sursele subiectelor sunt aflate fie în realitatea măruntă, cotidiană (extrasă

din medii rurale, cooperativiste, partinice, pioniereşti), fie în istoria îndepărtată (Ştefan

cel Mare, Avram Iancu) sau recentă (ilegalişti comunişti în timpul celui de-al doilea

război mondial). Dată fiind funcţia esenţial didactică a acestei literaturi, publicul predilect

al lui Gafiţa e alcătuit din copii, chiar şi atunci când autorul nu li se adresează explicit.

Lucrarea Bibliografie literatură română pentru copii (1978) recuperează autori şi titluri

ce vin să ilustreze o tradiţie în domeniu.

Opera literară

• Grădina cu meri, Bucureşti, 1955;

• Taşca de piele, Bucureşti, 1957;

• Oameni şi oameni, Bucureşti, 1959;

• Şoaptele pământului, Bucureşti, 1960;

• A venit primăvara, Bucureşti, 1961;

• Armonica, Bucureşti, 1962;

• Întâmplările Marianei, Bucureşti, 1962;

• Ca mărgelele pe aţă, Bucureşti, 1965;

• Dimineaţa de cenuşă, Bucureşti, 1968;

• Trei întâmplări la Suceava, Bucureşti, 1968;

• Cu barbă şi fără barbă, Bucureşti, 1970;

• Comuna din Paris, Bucureşti, 1971;

• Leu Paraleu, Bucureşti, 1971;

• Curcubeul poveştilor, Bucureşti, 1972;

• Aventurile lui Grivei, Bucureşti, 1972;

• Munţii necunoscuţi, Bucureşti, 1973;

• Patria, cel mai frumos cuvânt, Bucureşti, 1974;

• Alfabetul năzdrăvan, Bucureşti, 1975;

• Noi, cei care visăm, Bucureşti, 1975;

• Ţara de Sus, Bucureşti, 1976;

• Bibliografie de literatură română pentru copii, Bucureşti, 1978;

• Cărticica celor harnici, Bucureşti, 1979;

• Pe cărări de munte (în colaborare cu Petre Nedel), Bucureşti, 1980;

• Ghiocei pentru mama şi alte povestiri, Bucureşti, 1982;

• Sunteţi oaspeţii mei, Bucureşti, 1984;

• Ningea peste rododendroni, Bucureşti, 1986;

• În căutarea lui Avram Iancu, Timişoara, 1989;

• Năzdrăvăniile iepuraşului Zdup, Bucureşti, 1992;

• Povestiri de ascultat şi de colorat, Bucureşti, 1999.

Traduceri

• Maxim Gorki, Opere XXVIII, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Xenia Stroie).