SACRUL ŞI PROFANULMircea Eliade

SACRUL/ Homo religiosus PROFANUL/ Homo modernus

Sacrul şi profanul în La ţigănci

INTRODUCERE

„Definiţii ale sacrului”

Sentimentul de spaimă în faţa sacrului=mysterium fascinans

Descoperă teama religioasă de un mysterium fascinans= ganz andere

Nu are nimic omenesc sau cosmic şi îi dă omului sentimentul nimicniciei sale

Sacrul=realitate diferită de realităţile naturale, dar nu îl putem numi altfel decât cu noţiuni naturale, vezi mai sus

Limbajul doar sugerează aceste stări Def. Opusă profanului

Sentimentul încercat de personajul principal în casa ţigăncilor, la ieşirea de la ţigănci

Manifestarea sacrului

Omul îşi dă seama de prezenţa sacrului , pt. că se manifestă altfel decât profanul

Hierofanie=revelarea, manifestarea sacrului în „natural”, „profan”

=manifestarea a ceva ce este „altfel”, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră Istoria religiilor= o acumlare de hierofanii Ex. de hierofanii: manifestarea sacrului într-o

piatră, într-o plantă, pt. creştini întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos. Nu este adorată piatra sau arborele în sine, ci este adorată pentru că este o hierofanie., pentru că arată ceva care nu mai este arbore sau piatră, ci este ceva sacru, „ganz andere”

Occidentalul modern se simte oarecum stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea afla, pentru unele fiinţe omeneşti , în pietre ori în arbori

Cosmosul desacralizat este o descoperire recentă a minţii

Manifestarea sacrului în casa ţigăncilor

Oamenii se simt stânjeniţi în timp ce vorbesc despre casa ţigăncilor

Omul primitiv tinde să trăiască în sacru, în jurul acestor obiecte, pentru că, în viziunea lui, sacrul=putere=realitate

omeneşti

Două moduri de a fi în Lume

Sacrul=un mod de existenţă al omului societăţii tradiţionale

Profanul=un mod de existenţă al omului societăţii moderne

În secolul al XIX-lea se credea că omul reacţionează la fel în faţa acestor manifestări, dar Eliade spune că(pe baza informaţiilor recente din etnologie culturală şi istoria religiilor) „reacţiile omului în faţa Naturii” sunt îndeosebeşte condiţionate, de cultură, deci de Istorie

Sacrul şi Istoria

Diferenţele de economie, de cultură şi de organizare socială, adică de Istorie=duc la perceperea diferită a experienţei sacrului

Ex. omul vânător nu a perceput importanţa pământului cu aceeaşi intensitate ca omul societăţii agricole, care a experimentat sacralitatea Pământului-mamă, dar ambii trăiesc într-un Cosmos sacralizat

În aceeaşi ordine de idei, omul erei industrializate trăieşte într-un Cosmos desacralizat

I. SPAŢIULSACRU ŞI SACRALIZAREA LUMII

Omogenitate spaţială şi hierofanie

Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi: există aşadar unele spaţii care sunt sacre

Hierofania dezvăluie un punct fix, un Centru în lumea profană, un Centru de care omul religios are nevoie. Descoperirea acestui punct fix= Facerea Lumii: „Ca să trăieşti în Lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi.”

Pentru omul profan spaţiul este omogen şi neutru, nu există nici o ruptură care să determine deosebiri calitative între diferitele spaţii

Nu există Centru, Lume, ci un număr infinit de „locuri” în care omul se mişcă, mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o societate industrială

Această experienţă profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură: oricare ar fi gradul de desacralizare a lumii,

Grădina şi casa ţigăncilor prezintă o ruptură faţă de spaţiul Bucureştiului industrializat

Casa=centru

omul care a adoptat o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.

Intervin totuşi valori care amintesc de experienţele religioase ale spaţiului. Mai există locuri privilegiate, care se diferenţiază de celelalte: ţinutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colţ din primul oraş străin văzut în tinereţe. Toate aceste locuri păstrează, chiar şi pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepţională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte”ale Universului său privat, ca şi cum această fiinţă nereligioasă ar fi avut revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă prin existenţa sa de zi cu zi.

Teofanie şi semne

Ex. o biserică într-un oraş modern=un spaţiu diferit pentru un credincios

Uşa=ruptură Pragul=separă cele două spaţii, distanţa

dintre cele două moduri de existenţă Pragul casei=funcţie asemănătoare;

Pentru omul profan este o clădire ca oricare alta

Trecerea pe teritoriul casei

diferite ritualuri legate de pragurile caselor

Uşa & pragul= simboluri şi vehicule ale trecerii

Templul=o deschidere către lumea zeilor, o „poartă”

=aici este posibilă comunicarea cu divinităţile

Un semn oarecare ajunge, în unele situaţii, pentru a arăta sacralitatea unui loc: ex. un băţ

Atunci când nu există nici semn, este provocată apariţia lui, de obicei prin evocatio, cu ajutorul animalelor. Acestea ajută la fixarea punctului(ex. în cazul construirii unui nou sat)

Haos şi cosmos

Cosmos=lumea pe care o cunoaşte, un teritoriu locuit, lucrare a zeilor

Haos=altă lume”, un spaţiu străin, haotic, plin de larve, demoni

Ocupând o parte din lumea necunoscuă, aceasta trebuie să fie sacralizată. Omul imită Facerea Lumii, recreând la scară miă lumea. Ex. colonizarea noilor teritorii

Lui Gavrilescu i se pare că casa=Haos, iar Bucureştiul=Cosmos, dar îşi va da seama că este invers când va părăsi casa pt. prima oară

Consacrarea unui loc: repetarea cosmogoniei

Aşezarea într-un loc, organizarea lui=consacrarea lui

Orice construcţie este inaugurată,=un nou început(incipit vita nova)

Plecarea cu birja poate însemna o nouă viaţă pentru Gavrilescu şi Hildegard

„Centrul lumii”

Omul profan nu are un centru

Simbolismului Centrului:a) Oraşele sfinte şi sanctuarele se află

în Centrul Lumii(pentru toate religiile)

b) Centrul face legătura cu Cerul, dar , prin Axis Mundi, şi cu Infernul

„Lumea noastră” se află întotdeauna în Centru

Aici se produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone Cosmice

Omul societăţilor premoderne doreşte să se afle cât mai aproape de Centrul lumii

Cetate - Cosmos

Dacă Lumea noastră= Cosmos, atunci orice atac extern ar putea-o preface în Haos

Haosul este reprezentat prin dragon, iar Dragonul poate lua diferite forme: monstru marin, şarpe etc. Zeul a trebuit să învingă Dragonul pentru a putea Crea Lumea . Această creaţie este repetată an după an.

Sistemele de apărare ale aşezărilor şi ale cetăţilor au fost la început magice.

Labirintul din casă, ghicitorile fetelor pot reprezenta probe, dar totodată sisteme de apărare a spaţiului sacru

Şanţurile, valurile de apărare, labirinturile au fost concepute pentru a împiedica mai degrabă demonii să intre, nu oamenii. În Occidentul medieval zidurile cetăţilor erau consacrate prin ritualuri

Asumarea Facerii Lumii

Locuinţa omului religios reproduce la scară mică Lumea, este şi el un Centru, pe care, prin aranjarea lui, omul îl creează, repetând la scară mică Prima Creaţie, îşi creează o imago mundi proprie

Casa =universul pe care omul şi-l clădeşte imitând creaţia exemplară a zeilor, cosmogonia

Le Corbusier spunea: casa, în viziunea omului modern, este „o maşină de locuit”

în lumea modernă casa trebuie să fie în primul rând funcţională: muncă, odihnă, muncă

poate fi înlocuită la fel de des ca bicicleta

de asemenea, omul poate pleca din oraşul sau din ţinutul în care s-a născut , fără alt inconvenient decât cel impus de adaptarea la altă climă

această desacralizare se datorează acţionării gândirii ştiinţifice şi mai ales a descoperirilor fizicii şi chimiei

îşi pierde casa din lumea profană, lucru care îl dezorientează, dar care nu îl distruge

Cosmogonie şi sacrificiu de construcţie

în numeroase culturi, jertfa primordială dă naştere lumii: o imitaţie continuă a acestei jertfe

ca să dureze o construcţie (casă, templu, lucrare tehnică) trebuie să fie însufleţită, să capete în acelaşi timp o viaţă şi un suflet. „Transferul” nu se poate face decât printr-o jertfă de sânge.

ex. vezi baladele balcanice

întoarcerea a lui Gavrilescu(prima intrare fiind un eşec, pentru că nu ştie ce să facă) la casa ţigăncilor=o jertfă=viaţa lui

Templu, =reproducere pământească a unui model

bazilică, catedrală

transcendent =copia unui arhetip ceresc Loc sfânt, casă a zeilor, Templul

resanctifică în permanenţă Lumea, pentru că o reprezintă şi în acelaşi timp o conţine

Ea reproduce ParadisulII. TIMUL SACRU ŞI MITURILE

Durata profană şi timpul sacru

La fel ca şi Spaţiul, Timpul nu este omogen şi nici continuu

Există intervale de timp sacru: ex. perioada sărbătorilor

Omul religios poate trece foarte uşor de la timpul profan la cel sacru

Timpul sacru=reversibil, =Timp Mitic primordial readus în prezent

Orice sărbătoare=reactualizarea unui eveniment care a avut loc într-un timp mitic.

participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită” şi reintegrarea n Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.

TS=mereu recuperabil periodic cu ajutorul riturilor şi repetabil la nesfârşit

Acest timp nu curge Fiecare sărbătoare periodică= regăsirea

aceluiaşi Timp sacru care s-a manifestat Timp circular Durata temporală profană poate fi

periodic oprită prin introducerea, cu ajutorul riturilor, a unui Timp sacru, non-istoric

Ex. slujba religioasă=timp liturgic, iar pentru primitivi=timp mitic, primordial

Omul religios trece cu uşurinţă dintr-un tim în cellalt

Durata obişnuită în care se înscriu faptele lipsite de importanţă religioasă

Omul nereligios poate şi el cunoaşte o anumită discontinuitate a Timpului.

Şi pentru el există , în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor şi al spectacolelor, un timp „festiv”.

Ritmuri temporale variate: când ascultă muzica preferată sau când, îndrăgostit, aşteaptă sau se întâlneşte cu persoana iubită

Timp linear Pt. el timpul nu poate

reprezenta nici ruptură, nici „mister”, are un început şi un sfârşit=moartea, dispariţia existenţei

Durata profană=12 ani

Durata sacră=câteva ore

Templum- Timpul se înnoieşte în fiecare

tempus an=renaştere=naştere Pt. că Templul =imago mundi→conţine şi

un simbolism temporal Ridicarea unui templu, a unui altar=se

clădeşte anul→timpul este re-creat Templum se referă la aspectul spaţial, iar

tempus la aspectul temporal al mişcării orizontului în spaţiu şi în timp

Anul=cerc închis, având posibilitatea de a renaşte. Fiecare An Nou aduce un Timp „nou”, „curat”, „sfânt”, adică un timp care nu fusese încă folosit şi uzat.

Pentru omul religios al culturilor arhaice , orice creaţie, orice existenţă începe în Timp: înainte ca un lucru să existe nu poate exista nici timpul acelui lucru.

→orice creaţie este imaginată ca având loc la începutul timpului, in principio.

Timpul ţâşneşte o dată cu prima apariţia a unei noi categorii de realităţi existente.

Repetarea anuală a cosmogoniei

La culturile arhaice se „repeta” creaţia la începutul fiecărui an, astfel Creaţia avea loc chiar în această clipă, hic et nunc=o tendinţă a omului religios de a ajunge in statu nascendi, şi astfel in illo tempore

Regenerarea prin întoarcerea la Timpul originar

Recitarea rituală a mitului cosmogonic are un rol important în vindecări, care au drept scop regenerarea fiinţei omeneşti.

Chiar şi atunci când se vorbeşte despre leac, trebuie arătat de unde vine el, momentul apariţiei lui, pentru ca acesta să aibă efect

Reîntoarcerea la ţigănci

Timpul festiv” şi structurarea sărbătorilor

Comportamentul uman este diferit în timpul sărbătorilor

Omul religios este sigur că trăieşte în alt timp, în illud tempus mitic

Aceste timpuri festive sunt însoţite de anumite tabuuri

Oricât de complexă ar fi o sărbătoare, ea reproduce întotdeauna un eveniment sacru care a avut loc ab origine şi care este readus în prezent în chip ritual

Participanţii devin contemporani cu acest timp

Omul – contemporan periodic cu zeii

Omul doreşte să regăsească prezenţa activă a zeilor, doreşte să trăiască în lumea proaspătă , curată şi „puternică”, aşa cum a ieşit ea din mâinile Creatorului

Există o nostalgie a perfecţiunii începuturilor, a stării paradisiace

Pe plan existenţial, experienţa constă în certitudinea de a putea reîncepe viaţa, periodic, cu maximum de „şanse”

Mit= model exemplar

Mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment primordial care s+a petrecut la începuturile Timpului, ab initio.

Relatarea uei întâmplări acre =dezvăluirea unui mister, pentru că personajele mitului nu sunt fiinţe umane, ci zei sau Eroi civilizatori

Mitul spune cum anume s-a făcut un lucru, cum a început să fie.

Mitul înfăţişează izbucnirile sacrului în lume

Lumea este întemeiată, de fapt, prin izbucnirea sacrului în lume.

Cea mai importantă funcţie a mitului este de a fixa” modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative: hrană, sexualitate, muncă, educaţie etc.

În casa ţigăncilor trebuie să-şi amintească activităţile semnificative ale vieţii, pe care le-a uitat în lumea profană

Reactualizarea miturilor

Imitându-i pe zei, omul se menţine în sacru=imitatio dei

Omul religios nu este dat, el se făureşte

pe sine, apropiindu-se de modelele divineIstorie sacră, Istorie, istoricism

Nici o întâmplare nu este unică şi nu se produce o singură dată(timp ciclic)

În iudaism timpul are sfârşit şi început.(Timp istoric=ireversibil)

Creştinism: pt. că Dumnezeu s-a întrupat şi şi-a asumat o existenţă umană istoriceşte condiţionată, Istoria poate fi sanctificată. Ex. Timpul lui Pilat din Pont=Timp istoric, dar care a fost sfinţi prin prezenţa lui Cristos

Istoricismul= produs al descompunerii creştinismului, prin acordarea unei importanţe hotărâtoare evenimentului istoric ca atare

În filozofiile moderne, chiar dacă timpul nu mai este conceput ca un cerc, îşi redobândeşte latura înspăimântătoare pe care o avea în concepţia greacă şi în cea indiană despre Eterna Reîntoarcere

Timpul, desacralizat pt. totdeauna, se araă a fi o durată precară şi evanescentă, la capătul căreia se află moartea.

Iubirea lui Hildegard, întâlnirea lor

III. SACRALIT-ATEA NATURII ŞI RELIGIA COSMICĂEXISTEN-ŢA UMANĂ ŞI VIAŢA SANCTIFI-CATĂ

Cosmosul=un organism real, viu şi sacru în acelaşi timp

Sacrul ceresc şi zeii uranieni

Cerul=infinit, transcendent, ganz andere Dimensiune inaccesibilă omului ca atare

Zeul de departe

Fiinţele supreme de structură crească tind să dispară din cult, „îdepărtându-se” de oameni şi retrăgându-se în Cer, unde devin dei otiosi. Ca şi cum zeii, după ce au creat cosmosul, viaţa şi omul. S-ar simţi cuprinşi de un soi de „oboseală”, ca şi cum uriaşa lucrare a creaţiei i-ar fi obosit. Lasă în urma lor aţi zei care să le desăvârşească lucrarea.

Poate fi chemat doar în cazuri extreme

Apariţia lui Hildegard, care apare datorită numeroaselor chemări, ea fiind ultima şansă

Experienţa Îndepărtarea se datoreşte omului care Îndepărtarea

religioasă Vieţii

începe să aibă propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Omul se simte atras de experienţe religioase mai concrete: fecunditatea, mitologia femeii şi a Pământului etc., experienţa religioasă devine astfel mai concretă, mai strâns legată de viaţă.

ei se datorează cunoaşterii lumii, a Elzei, a profanului. Uită lumea sacră

Perenitatea simbolurilor cereşti

Chiar dacă viaţa religioasă nu mai este dominată de zeii cereşti, miturile înălţării, simbolismul uranian etc. păstrează un loc important în economia sacrului.

Structura simbolismului acvatic

Precedă orice formă şi susţin orice creaţie

Implică atţt moarte(Potopul, imersiunea continentelor, moartea iniţiatică prin botez), cât şi renaşterea

Contactul cu apa=regenerare: disoluţia este urmată de o nouă naştere

Istoria exemplară a botezului

Părinţii Bisericii au folosit unele motive precreştine, pe care le+au incorporat şi le+u dat noi semnificaţii

Valorile botezului: „omul vechi” moare prin imersiune în apă

dând naştere unei fiinţe noi, regenerate(Ioan Gură-de-Aur). Tot el spunea: „El este moartea şi mormântul, viaţa şi învierea…”

Repetare a PotopuluiUniversalitatea simbolurilor

Istoria nu izbuteşte să schimbe radical structura unui simbolism arhaic, ci doar îi asigură mereu semnificaţii noi, care nu distrug însă structura simbolului

Terra Mater Solidaritate mistică cu Pământul natal=experienţa religioasă a autohtoniei, care ne face să ne simţim localnici, iar acest sentiment de sorginte cosmică depăşeşte cu mult solidaritatea familială

Simbolismul Cosmosul a fost închipuit sub forma unui

arborelui cosmic şi cutele vegetaiei

arbore uriaş: capacitatea de regenerare Regenerare, tinereţe veşnică, sănătate,

nemurire, înţelepciune, cunoaştere

Desacralizarea naturii

Datorită oamenilor de ştiinţă

Natura mai are un anumit „farmec”, un „mister”, o „măreţie” în care se pot regăsi urmele vechilor valori religioase

Alte hierofanii cosmice

Cultul lunar=ritmurile lunii: naştere, moartea, învierea, ţesutul, destinul, temporalitatea, ciclul, dualitatea, opoziţia, conflictul, reconcilierea contrariilor

Soarele=neschimbător, autonomia, suveranitatea, inteligenţa, puterea

Rituri de trecere

Iniţierea de pubertate, ceremoniile de intrare într-o societate secretă

Naştere, căsătorie, moarte

Secularizare a morţii, a căsătoriei şi a naşterii

Apar toate

Fenomenologia iniţierii

Triplă revelaţie: a sacrului, a morţii şi a sexualităţii

Iniţierea=maturizarea spirituală Iniţiatul=cel ce ştie Moarte simbolică în corturi, gropi=

simbolul pântecelui Operaţii specifice: circumcizia, subincizia,

tatuaje, sacrificări Alte nume Începerea unei noi vieţi

Iniţierea personajului principal în casa ţigăncilor

Confrerii ale bărbaţilor şi sociezăţi secrete ale femeilor

Selecţie Există un element comun: o experienţă

religioasă profundă pe care se întemeiază toate aceste rituri şi mistere

Intrarea=accesul la sacralitate Ex. grupul Menadelor din Antichitate

Sacrul şi profanul în

Omul areligios: Respinge transcendenţa

lumea modernă

Sacrul=o piedică în calea existenţei sale

Nu va deveni el însuşi decât atunci când va fi în întregime demistificat, şi nu va fi cu adevărat liber decât după ce-l va fi ucis pe ultimul zeu.

S-a constituit străduindu-se să se „golească” de orice urmă de religiozitate

El se recunoaşte pe sine în măsura în care „se eliberează” şi „se purifică” de superstiţiile” strămoşilor săi

Este produsului lui homo religiosus, poartă o moştenire

Omul areligios în stare pură= fenomen rar

Majoritatea celor”fără religie” au un comportament religios fără să-şi dea seama: dispune încă de o mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate. Ex. mutarea într-o casă nouă, un nou loc de muncă etc.

Mitologie în spectacolele care-i plac, în cărţile pe care le citeşte

Cinematograful foloseşte nenumărate motive mitice.

Lectura: înlocuieşte

rostirea miturilor=o ieşire din Timp, omoară timpul cu cititul sau se integrează în lumea cărţii

Majoritatea celor „fără religie” nu sunt de fapt eliberaţi de comportamentele religioase, de teologii şi mitologii, fiind uneori prinşi într-un adevărat hăţiş magico-religios, degradat până la caricatură şi, prin urmare, greu de recunoscut

Micile „religii” Mişcările politice-Marx Antireligioase-nudismul Luptele aeriene-iniţiere,

probe Psihanaliza- coborârea

către origini

Dicţionar:A CONSACRÁ consácru tranz. 1) (opere proprii) A destina printr-o dedicaţie; a închina; a dedica. 2) (viaţă, tinereţe etc.) A oferi în întregime; a dedica; a destina. 3) (acte, hotărâri etc.) A recunoaşte ca fiind valabil; a valida; a consfinţi. 4) A face să se consacre; a statornici; a consfinţi; a încetăţeni; a înrădăcina; a împământeni. /<fr. consacrer, lat. consecrareCOSMOGONÍE s.f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei corpurilor cereşti şi al sistemelor de corpuri cereşti. – Din fr. cosmogonie.HIEROFANÍE s.f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia spirituală a unui popor. (< fr. hiérophanie)ONTOLOGÍE s.f., Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei. – Din fr. ontologie. (FILOZ.) teoria existenţeiTEOFANÍE s.f. (Livr.) Apariţie sau manifestare a divinităţii. [Pr.: te-o-] – Din fr. théophanie.