VICTOR HUGO NOTRE - DAME

Acum câţiva ani, vizitând, sau, mai bine zis, scotocind catedrala Notre-Dame,autorul acestei cărţi a găsit în ungherul întunecos al unui turn, cuvântul acesta săpatcu mâna pe zid:

Majusculele acestea greceşti, înnegrite de vechime şi scobite de ajuns de adâncîn piatră, cu nu ştiu ce semne proprii caligrafiei gotice, întipărite în formele şi înatitudinile lor, ca pentru a destăinui că le scrisese o mână din Evul Mediu, şi înspecial sensul lor lugubru şi fatal, îl impresionară viu pe autor. Se întrebă, căută săghicească cine putea să fie sufletul necăjit care nu vrusese să părăsească lumea fără alăsa pe fruntea bătrânei biserici acest stigmat de crimă sau de nenorocire.

Între timp, zidul a fost vopsit sau zgâriat (nu mai ştiu ce s-a petrecut), şiinscripţia a dispărut. Căci aşa se procedează de aproape două sute de ani cuminunatele biserici ale Evului Mediu. Mutilările le pândesc de pretutindeni,dinăuntru ca şi din afară. Preotul le spoieşte, arhitectul le zgârie, apoi vine poporul şile dărâmă. Astfel, afară de fragila amintire pe care i-o consacră aici autorul acesteicărţi, nu mai rămâne astăzi nimic din cuvântul misterios săpat în fundul sumbru alcatedralei. Nimic din destinul necunoscut, rezumat de el în chip atât de melancolic.Omul care a scris cuvântul pe zid s-a şters acum câteva veacuri, s-a şters şi el de pezidul bisericii, biserica, ea însăşi, se va şterge, poate, curând, de pe faţa pământului.

În legătură cu acest cuvânt a fost scrisă cartea prezentă. Februarie 1831

CARTEA ÎNTÂI

I. Sala cea mareSe împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece

zile de când parizienii se treziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau de zor înîntreita incintă a Cetăţii, a Universităţii şi a Oraşului.

6 ianuarie 1482 nu e totuşi o zi a cărei amintire să fi fost păstrată de istorie.Nimic deosebit în întâmplarea care punea astfel în mişcare, de dimineaţă, clopotele şipe burghezii Parisului. Nu era nici vreun asalt al picarzilor sau bourguignionilor, nicivreo lacră purtată în procesiune, nici vreo revoltă de şcolari în via Laos, nici intrareamult temutului nostru domn şi stăpân, regele, nici măcar vreo interesantă executareprin ştreang a unor pungaşi şi pungăşoaice la Justiţia din Paris. Nu se produsese nicisosirea, aşa de obişnuită în secolul al unsprezecelea, a vreunei ambasade importante.Se împliniseră abia două zile de când ultima cavalcadă de acest gen, aceea aambasadorilor flamanzi însărcinaţi să încheie căsătoria dintre Dauphin şi Margaretade Flandra, îşi făcuse intrarea în Paris, spre marele necaz al d-lui cardinal deBourbon care, pentru a fi pe placul regelui, a trebuit să arate o mină bună cârduluirustic de burghezi flamanzi şi să-i ospăteze în palatul său, în timp ce o ploaietorenţială îi inunda la uşă tapiţeriile splendide. „Ceea ce emoţiona la 6 ianuarie totnorodul Parisului”, cum spune Jean de Troyes, era dubla solemnitate, contopită dintimpuri imemoriale, a Zilei regilor şi a Sărbătorii nebunilor. In ziua aceea erau,desigur, mari petreceri la Greve, se planta arbustul tradiţional la capela din Braque şiavea loc spectacolul la Palatul Justiţiei. Strigarea se făcuse în ajun, în sunet detrâmbiţă, la răspântii, de către oamenii starostelui, îmbrăcaţi în straie violete, cucruci mari, albe, pe piept. Mulţimea burghezilor şi a burghezelor se îndrepta deci de

pretutindeni, din zori, după ce zăvorâseră casele şi dughenele, spre unul din cele treilocuri amintite. Fiecare se hotărâse, pentru petrecere, pentru arbust, pentru mister.Intru lauda străvechiului bun simţ al gurilor-cască din Paris, trebuie să spunem cămajoritatea gloatei se îndrepta spre petrecerea care era întru totul adecvatăanotimpului, sau spre misterul care urma să se reprezinte în sala cea mare aPalatului, bine acoperită şi bine închisă, curioşii fiind de acord a lăsa bietul arbustabia înflorit să dârdâie singur sub cerul de ianuarie, în cimitirul capelei din Braque.

Poporul se îmbulzea mai cu seamă pe aleile Palatului de Justiţie, deoarece seştia că ambasadorii flamanzi sosiţi alaltăieri îşi propuneau să asiste la reprezentareamisterului şi la alegerea unui papă al nebunilor, care urma să aibă loc tot în sala ceamare. In ziua aceea nu era lucru uşor să pătrunzi în această sală, care avea totuşireputaţia că e cea mai mare incintă acoperită din lume. (E drept că Sauval număsurase încă marea sală a castelului Montargis.) Piaţa Palatului, năpădită deoameni, oferea curioşilor de la ferestre aspectul unei mări în care cinci, şase străzi, catot atâtea guri de fluvii, revărsau în fiecare clipă noi valuri de capete.

Undele mulţimii, tot mai îngroşate, se ciocneau de colţurile caselor care ieşeauici-colo, ca tot atâtea promontorii, în bazinul neregulat al pieţii. În centrul înalteifaţade gotice a Palatului, scara principală, urcată şi coborâtă întruna de un dublucurent. Cuvântul gotic, în sensul în care î1 întrebuinţăm îndeobşte, e absolutimpropriu, dar perfect consacrat. Îl acceptăm deci şi-l adoptăm, ca toată lumea,pentru a caracteriza arhitectura celei de a doua jumătăţi a evului mediu, al căreiprincipiu este ogiva, şi care urmează arhitecturii din prima perioadă, al căreigenerator este arcada, care, după ce se spărgea sub peronul intermediar, serăspândea în largi valuri pe ambele-i pante laterale, scara principală, spun, şiruia înpiaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul picioarelor stârneauhărmălaie. Din când în când, hărmălaia se înteţea, curentul care împingea mulţimeaspre scara principală dădea înapoi, se tulbura, se împletea. Buşeala unui arcaş, saucalul unui sergent al stăpânirii restabileau ordinea; admirabilă tradiţie pe carestărostia a lăsat-o moştenire jandarmeriei noastre din Paris.

La porţi, la ferestre, la ochiuri de geam, pe acoperişuri, se îndesau mii de figurisimpatice, burgheze, calme şi cumsecade, privind Palatul, privind gloata şi necerândmai mult; căci numeroşi oameni, la Paris, se mulţumeau cu spectacolul spectatorilor,şi este pentru noi un lucru foarte curios zidul dincolo de care se întâmplă ceva.

Dacă ne-ar fi cu putinţă nouă, oamenii de la 1830, să ne amestecăm cu gândulprintre parizienii din secolul al cinsprezecelea şi să intrăm cu ei, hărţuiţi, împinşi,tăvăliţi în imensa sală a Palatului, aşa de strâmtă la 6 ianuarie 1482, spectacolul n-arfi nici fără interes, nici fără farmec, şi n-am avea în jurul nostru decât lucruri aşa devechi încât ni s-ar părea, toate, noi. Dacă cititorul e de acord, vom încerca să regăsimcu gândul impresia pe care el ar fi încercat-o alături de noi, trecând pragul săliiacesteia în mijlocul gloatei cu veşminte ale epocii.

În primul rând, zumzet în urechi, uimire în priviri. Deasupra capetelor noastreo boltă dublă, ogivală, îmbrăcată cu sculpturi de lemn, zugrăvită cu azur, împodobităcu aur; sub picioare, o podea de marmură, alternând în alb şi negru. La câţiva paşi denoi, un stâlp enorm, apoi altul, pe urmă încă unul, în total şapte stâlpi de-a lungulsălii, susţinând la mijloc recăderile boltei duble. În jurul primilor patru stâlpi,dughene de negustori, scânteind graţie sticlăriilor şi spoielii; în jurul ultimilor trei,bănci de stejar, tocite şi lustruite de pantalonii pledanţilor şi de roba procurorilor. Înpartea cealaltă a sălii, de-a lungul zidului înalt, între uşi, între ferestre, între stâlpi,şirul nesfârşit al statuilor tuturor regilor Franţei, de la Pharmond, regi trântori cubraţele molâi şi cu ochii plecaţi, regi viteji şi bătăioşi, cu capul şi cu mâinile înălţatecutezător spre cer. Apoi, la lungi ferestre, ogive, vitralii multicolore, la ieşirile largi ale

sălii, uşi somptuoase, sculptate cu fineţe, şi totul: bolţi, stâlpi, pereţi, pervazuri,tapete, uşi, statui, acoperite de sus în jos într-o splendidă culoare albastră-aurie, care,mohorâtă oarecum în chiar momentul când o vedem, dispăruse aproape complet subpulbere şi pânze de păianjen, în anul de graţie 1549, când du Breul o admira dintradiţie. Imaginaţi-vă acum sala imensă, lunguiaţă, luminată de razele aurii ale uneizile de ianuarie, năpădită de o mulţime împestriţată şi zgomotoasă care şerpuieştede-a lungul zidurilor şi se învârte în jurul celor şapte stâlpi, şi veţi avea o idee confuzăasupra ansamblului tabloului ale cărui curioase detalii vom încerca să le indicăm maiprecis. Cu siguranţă că, dacă Ravaillac nu-l asasina pe Henri al IV-lea, n-ar fi existatla grefa Palatului de Justiţie nici o piesă cu privire la procesul lui Ravaillac, nuexistau complici interesaţi să îndepărteze amintitele piese; ca atare, nici incendiatoriobligaţi, în lipsă de alt mijloc mai bun, să ardă grefa pentru a arde piesele, şi să ardăPalatul de Julstiţie pentru a arde grefa; în consecinţă deci, de la 1618 încoace, nu s-arfi produs nici un incendiu. Vechiul palat ar exista şi azi cu vechea-i sală; aş putea să-ispun cititorului: du-te de-o vezi; şi astfel am fi scutiţi amândoi, eu să fac, el săcitească descrierea ei. Ceea ce dovedeşte acest adevăr nou: că marile evenimente auurmări incalculabile. E drept că s-ar putea prea bine ca Ravaillac să nu fi avutcomplici, sau dacă întâmplător avea, complicii să nu fi fost deloc amestecaţi înincendiul din 1618. Asupra acestuia există alte explicaţii foarte plauzibile.

În primul rând steaua mare, învăpăiată, care a căzut, precum ştiţi, din cerasupra Pământului, la 7 martie, după miezul nopţii. În al doilea rând, catrenul luiTheophile:

Desigur că a fost un trist joc Când la Paris cucoana Justiţie, Mâncând preamulte dulciuri, A dat întregului Palat foc.

Orice aţi gândi despre întreita explicaţie, politică, fizică, poetică, a incendiuluide la Palatul Justiţiei, în 1618, faptul din nenorocire sigur este incendiul. Rămâneprea puţin astăzi, graţie mai ales diverselor restaurări succesive care au răpus ceea ceel cruţase, rămâne prea puţin din prima locuinţă a regilor Franţei, din palatul maivârstnic al Luvrului, aşa de bătrân chiar pe vremea lui Filip cel Frumos, încât să cauţiacolo urmele splendidelor clădiri ridicate de regele Robert şi descrise de Helgaldus.

A dispărut aproape totul. Ce au devenit camera cancelariei unde SfântulLudovic „şi-a consumat căsătoria”, grădina unde el făcea dreptate, „îmbrăcat cupantaloni de materie proastă, cu o haină fără mâneci şi cu o mantie neagră, lungit pecovoare cu Joinville”? Unde e camera împăratului Sigismund, aceea a lui Charles alIV-lea, a lui loan fără Ţară? Unde e scara de pe care Charles al Vl-lea a promulgatedictul său de graţie, lespedea unde Marcel a sugrumat, în prezenţa dauphinului, peRobert de Clermont şi pe mareşalul de Champagne, portiţa unde fură sfârtecatebulele antipapei Benedict şi de unde plecară aducătorii lor, sfinţiţi în bătaie de joc şirugându-se de iertare prin tot Parisul? Dar sala cea mare, cu aurăriile, cu azurul, cuogivele, statuile, stâlpii, cu bolta ei imensă crâmpoţită de sculpturi?

Dar camera aurită, dar leul de piatră care stătea la uşă cu capul plecat, cu coadaîntre picioare, ca leii tronului lui Solomon, în atitudinea umilită ce se cuvine forţeidinaintea justiţiei? Şi ferecăturile cizelate care descurajau pe Bissornette, şi delicatalemnărie a lui du Hancy?... Ce-a făcut timpul, ce-au făcut oamenii cu aceste minuni?Ce ni s -a dat pentru toate, pentru întreaga artă gotică? Arcadele greoaie ale d-lui deBross, stângaciul arhitect al portului Saint-Gervais, în ce priveşte arta; iar ca istorieavem amintirile flecare ale stâlpului gros care răsună încă de pălăvrăgeala avocaţilor.

Nu este mare lucru. Să revenim la adevărata sală a adevăratului Palat. Ambeleextremităţi ale giganticului paralelogram erau ocupate, una de faimoasa masă demarmură, atât de lungă, de lată şi de groasă încât niciodată nu s-a văzut pe lume „ohalcă asemănătoare de marmură”, spun vechile documente într-un stil care ar fi

stârnit pofta lui Gargantua, cealaltă, de capela unde Ludovic al Xl-lea poruncise să fiesculptat în genunchi dinaintea Fecioarei, şi să se transporte, fără a-i păsa că lasă douăfiride goale în şirul statuilor regale, statuia lui Carol cel Mare şi a Sfântului Ludovic,doi sfinţi pe care îi socotea cu mare trecere în cer, ca regi ai Franţei. Capela, încănouă, construită abia de şase ani, era toată în acea încântătoare notă de arhitecturădelicată, de sculptură minunată, de fină şi profundă şlefuire, care marchează la noisfârşitul erei gotice şi se perpetuează, până la jumătatea secolului al şaisprezecelea, înfanteziile feerice ale Renaşterii. Cu deosebire, micul ornament de deasupra portaluluiera o capodoperă de subţirime şi de graţie, făcea impresia unei stele de dantelă. Înmijlocul sălii, faţă în faţă cu uşa principală, o estradă de brocart de aur, rezemată deperete, şi în care se făcuse o intrare specială cu ajutorul unei ferestre de pe coridorulcamerei aurii, fusese ridicată pentru trimişii flamanzi şi pentru celelalte personajeimportante invitate la reprezentarea misterului. Potrivit obiceiului, misterul urma săfie reprezentat pe masa de marmură. Fusese pregătită de dimineaţă în acest scop,faţa ei, brăzdată de tocurile ajutoarelor de procurori, suporta o cuşcă de scânduridestul de înaltă, a cărei suprafaţă superioară, accesibilă privirilor întregii săli, avea săservească de teatru, şi al cărei interior, mascat de tapiţerii, urma să ţină loc degarderobă personajelor piesei. O scară aşezată cu naivitate în afară urma săstabilească legătura între scenă şi garderobă, împrumutând treptele-i impropriiintrărilor şi ieşirilor. Nu exista personaj oricât de neprevăzut, peripeţie, lovitură deteatru care să nu trebuiască să urce pe scara aceasta. Nevinovată şi venerabilăcopilărie a artei şi-a tertipurilor! Patru sergenţi ai magistratului Palatului, pazniciobligaţi să satisfacă toate plăcerile norodului în zilele de sărbătoare, ca şi în cele deexecuţie, stăteau în picioare la cele patru colţuri ale mesei de marmură. Piesa urma săînceapă abia la a douăsprezecea bătaie a marelui orologiu din Palat. Era foarte târziu,fără îndoială, pentru o reprezentaţie teatrală; trebuie însă să se aibă în vedere oraambasadorilor. Dar mulţimea aştepta de dimineaţă. Foarte mulţi curioşi dârdâiau dinzori la intrarea Palatului, ba unii declarau că petrecuseră noaptea de-a curmezişuluşii ca să fie siguri că intră cei dintâi. Gloata apărea în fiecare clipă şi, ca o apă cetrecea de nivel, începea să urce de-a lungul zidurilor, să se umfle în jurul stâlpilor, săse reverse pe zidărie, pe cornişe, pe prichiciurile ferestrelor, pe toate detaliilearhitecturii şi-ale sculpturii. De aceea stânjenirea, nerăbdarea, plictiseala, libertateaunei zile de cinism şi nebunie, certurile care izbucneau în fiecare moment, pentru uncot ascuţit sau pentru un pantof ţintuit, oboseala unei lungi aşteptări, dădeau, cumult înainte de ora sosirii ambasadorilor, un accent înăcrit şi amar hărmălăiipoporului închis, strâns, călcat, înăbuşit. Nu se auzeau decât tânguiri şi imprecaţiiîmpotriva starostelui negustorilor, a cardinalului de Bourbon, a magistratuluiPalatului, a doamnei Margareta de Austria, a sergenţilor cu nuiele, a frigului, acăldurii, a timpului urât, a episcopului de Paris, a papei nebunilor, a stâlpilor, astatuilor, a uşii închise, a ferestrei deschise, totul spre marea înveselire a cârdurilorde şcolari şi valeţi împrăştiaţi în gloată, şi care amestecau în nemulţumirea obşteascărăutăţile lor, înţepând, cum s-ar spune, cu ace indispoziţia tuturora. Printre alţii, ungrup de diavoli voioşi scosese geamurile unei ferestre, se aşezase cu îndrăzneală peciubucăria zidului, zvârlind pe rând, de acolo, priviri şi batjocuri, înăuntru ca şi înafară, în mulţimea sălii şi în mulţimea pieţii.

După gesturile lor, după hohotirile zgomotoase, după strigătele ironice pe carele schimbau de la un capăt la celălat al sălii, cu tovarăşii lor, se putea judeca lesne cătinerii cărturari nu împărtăşeau plictiseala şi oboseala restului asistenţilor, şi că sepricepeau foarte bine, pentru plăcerea lor, să extragă din ce aveau sub ochi unspectacol care le îngăduia să aştepte în tihnă altul.

— Pe sufletul meu, tu eşti Joannes Frollo de Molendino? strigă unul unuibăieţaş blond, cu figura drăguţă şi răutăcioasă, căţărat pe ornamentele unui capitel, ţise cuvine numele de Jean du Moulin, căci braţele şi picioarele tale par patru aripicare se mişcă în bătaia vântului. De cât timp eşti aici ?

— La naiba, răspunse Joannes Frollo, de mai bine de patru ceasuri, şinădăjduiesc că ele îmi vor fi scăzute din osânda în purgatoriu. Am auzit pe cei optcântăreţi ai regelui Siciliei intonând primul verset al slujbei de la orele şapte înSainte-Chapelle.

— Straşnici cântăreţi, reluă celălalt; au vocea mai ascuţită decât scufele lor!Înainte de a închina o liturghie onoratului Sfânt Ion, regele ar fi trebuit să seinformeze dacă onoratului Sfânt Ion îi place latina psalmodiată cu accent provensal.

— A făcut asta ca să dea de lucru afurisiţilor de cântăreţi ai regelui Siciliei, strigăcu înciudare o bătrână de sub fereastră. Mă rog: o mie de livre pentru o liturghie şi pedeasupra peşte de mare din halele Parisului!

— Gura, bătrânico! glăsui un personaj rotofei şi grav, care îşi astupa nasul lângăpescăreasă, trebuie să se hotărască o liturghie. Ai fi vrut ca regele să se îmbolnăveascăiar?

— Bravo, sir Gilles Lecornu, meşter blănar al veşmintelor regelui! strigă micuţulcăţărat pe capitel. Hohotirea de râs a tuturor şcolarilor întâmpina numele caraghiosal bietului blănar.

— Lecornu! Gilles Lecornu! spuneau unii,— Cornutus et hirsutus, glăsuia altul.— Ei da, ce găsiţi de râs, continuă demonul mic de pe capitel. Onorabilul Gilles

Lecornu, fratele maestrului Jehan Lecornu, prim-portar la Vinconnes, toţi burghezidin Paris, toţi căsătoriţi din tată în fiu! Voioşia spori. Fără să crâcnească un cuvânt,blănarul rotofei căuta să scape de privirile aţintite de pretutindeni asupra sa; darasuda şi sufla în zadar: ca o pană care se înfunda în lemn, sforţările pe care le făceanu serveau decât să poticnească şi mai zdravăn în umerii vecinilor chipu-i lat,apoplectic, împurpurat de ciudă şi mânie. În sfârşit, unul gros, scurt, venerabil ca el,îi veni în ajutor.

— E nemaipomenit ca nişte şcolari să vorbească astfel unui burghez! Pe vremeamea i-ar fi bătut cu nuiele!

Banda izbucni.— Hahaha! Cine cântă gama asta? Cine e huhurezul care cobeşte?— A, îl recunosc, spuse unul; e meşterul Andry Musnier.— Pentru că e unul dintre cei patru librari autorizaţi ai Universităţii! glăsui

altul.— Totul e câte patru în dugheana asta, strigă al treilea: patru naţiuni, patru

facultăţi, patru serbări, patru procurori, patru electori, patru librari.— Atunci să vadă pe dracu în patru, reluă Jean Frollo.— Musnier, o să-ţi ardem cărţile!— Musnier, o să-ţi batem servitorul!— Musnier, o să-ţi scărmănăm nevasta, pe dolofana doamnă Oudarde.— Care e gingaşă şi voioasă ca o văduvă.— Să vă ia dracu! mormăi Andry Musnier.— Musnier Andry, strigă Jehan, care stătea spânzurat, te rog să taci, altfel îţi cad

în cap! Andry ridică ochii, păru că măsoară o clipă înălţimea stâlpului, greutateaştreangului, înmulţi în gând greutatea cu de patru ori viteza, şi tăcu. Biruitor pecâmpul de bătaie, Jehan continuă:

— Aş face asta, măcar că sunt fratele unui arhidiacon!

— Nobili domni, oamenii noştri de la Universitate! Să nu ni se respecteprivilegiile măcar într-o zi ca aceasta? In oraş, arbust şi foc, la cite, mister, papă alnebunilor şi ambasadori flamanzi, şi la Universitate, nimic!

— Cu toate acestea, piaţa Maubert este de-ajuns de mare! glăsui unul dincărturarii cantonaţi pe masa de fereastră.

— Jos rectorul, electorii şi procurorii! strigă Joannes.— Va trebui să aprindem un foc în astă-seară în Champ-Gaillard, urmă altul, cu

cărţile meşterului Andry!— Şi cu pupitrele scribilor! spuse vecinul său.— Şi cu nuielele paracliserilor!— Şi cu scuipătoarele decanilor!— Şi cu bufetele procurorilor!— Şi cu tronurile electorilor!— Şi cu scăunelele rectorului!— Jos! reluă micul Jehan, cu ton bisericesc; jos meşterul Andry, paracliserii şi

scribii, teologii, medicii, decretiştii, procurorii, electorii şi rectorul!— A venit, vasăzică, sfârşitul lumii! murmură meşterul Andry, astupându-şi

urechile.— Aha, rectorul! Uite-l că trece prin piaţă, strigă unul de la fereastră.Îşi întoarseră pe întrecute privirile spre piaţă.— E într-adevăr venerabilul nostru rector Thibaut? întrebă Jehan Frollo du

Moulin care, căţărat pe un stâlp din interior, nu putea să vadă ce e afară.— Da, da, răspunseră ceilalţi, e chiar el, Thilbaut, rectorul.Într-adevăr, rectorul şi toţi demnitarii Universităţii se duceau în procesiune în

întâmpinarea ambasadei, străbătând în momentul acela Piaţa Palatului. Înghesuiţi lafereastră, şcolarii îi primiră cu batjocuri şi cu aplauze ironice. Rectorul, care mergeaîn frunte, primi primul atac; fu aspru.

— Bună-ziua, domnule rector! Hehe, bună-ziua!— Cum de este aici bătrânul jucător? A lăsat zarurile?— Cum tropăie pe catâr! Urechile catârului sunt mai scurte decât ale lui.— Hehe, bună-ziua, domnule rector Thibaut! Tybalde aleator! Nătărăul bătrân!

Jucător bătrân!— Domnul să te aibă în pază! Ai făcut deseori dubla de şase în noaptea asta?— Ce mutră îmbătrânită, plumburie, trasă şi bătută din cauza jocului şi-a

zarurilor!— Încotro mergi, Tybalde ad dados, cu spatele spre Universitate şi tropăind

spre Oraş?— Se duce desigur să caute o locuinţă în strada Thibautode, strigă Jehan du

Moulin. Toată lumea repetă necuviinţa, cu glas tunător şi cu bătăi furioase din palme.— Te duci să cauţi locuinţă în strada Thibautode, nu-i aşa, domnule rector

jucător? Apoi veni rândul celorlalţi demnitari.— Jos paracliserii! Jos portăreii!— Ia spune-mi, cine-i ăla?— E Gilbert de Suilly, Gilbertus de Soliaco, cancelarul colegiului din Autun.— Ţine pantoful meu, eşti mai bine aşezat decât mine. Aruncă-i-l în faţă.— Santurnalitias mittimus ecce nuces.— Jos cei şase teologi cu stihare albe!— Aştia-s teologi? Credeam că sunt cele şase gâşte albe dăruite de Sfânta

Genevieva oraşului.— Jos medicii!— Jos gâlcevile cardinale!

Între timp, librarul autorizat al Universităţii, Andry Musnier, se pleca la urecheabătrânului Gilles Lecornu.

— Vă spun, d-le, este sfârşitul lumii. Nu a mai văzut nimeni o aşa de maredestrăbălare a şcolărimii. Blestematele născociri ale veacului duc totul de râpă.Artileriile, serpentinele, bombardele, şi mai cu seamă tiparul, ciuma asta venită dinGermania. Nu mai există manuscrise, nu mai există cărţi! Tiparul ucide librăria. Vinesfârşitul lumii.

— Bag şi eu de seamă că aşa este după progresul stofelor de catifea, glăsuinegustorul blănar. În momentul acesta sună amiaza.

— Aha! exclamă c-un singur glas mulţimea.Şcolarii tăcură. Apoi se produse o zarvă, o mare mişcare de picioare şi capete, o

detunătură generală de tuse, de suflări din nas, oamenii se aranjară, se postară, seînălţară, se grupară; pe urmă se aşternu o linişte adâncă; toate gâturile rămaserăîntinse, toate gurile deschise, toate privirile îndreptate spre masa de marmură.

Nu se-arătă nimic. Cei patru sergenţi stăteau tot pe loc, ţepeni şi nemişcaţi, capatru statui zugrăvite. Ochii se întoarseră spre estrada rezervată trimişilor flamanzi.Uşa rămânea închisă şi estrada goală. Mulţimea aştepta de dimineaţă trei lucruri:amiaza, ambasada Flandrei, misterul. Numai amiaza sosise la timp. Încercarea eraprea grea. Oamenii aşteptară un minut două, trei, cinci, un sfert de oră; nu veneanimic. Estrada rămânea pustie, teatrul, mut. Intre timp, nerăbdării îi urmase mânia.Cuvintele iritate circulau, e drept, încă în şoaptă. „Misterul! Misterul!” se murmurăînăbuşit. Capetele clocoteau. O furtună, care mugea numai, plutea la suprafaţagloatei. Jehan du Moulin scapără prima scânteie.

— Să înceapă misterul, şi ducă-se dracului flamanzii, strigă el cu toată putereaplămânilor, încolăcindu-se ca un şarpe în jurul capitelului.

Mulţimea bătu din mâini.— Misterul, repetă ea, şi ducă-se la toţi diavolii Flandra!— Vrem misterul numaidecât, continuă şcolarul; de nu, sunt de părere să-l

spânzurăm pe starostele Palatului, în chip de comedie şi de dramă.— Bravo, strigă poporul, şi să începem spânzurătoarea cu sergenţii lui.Urmă o aclamaţie puternică. Cei patru nefericiţi începură să se îngălbenească şi

să-şi arunce priviri. Gloata se clătina spre ei, şi sergenţii vedeau cum balustradaşubredă de lemn care îi despărţea se încovoaie, făcând burtă sub apăsarea mulţimii.

Momentul era critic.— La ştreang! La ştreang! se strigă din toate părţile.În clipa aceea tapiţeria garderobei, pe care am descris-o mai înainte, se ridică,

lăsând loc de trecere unui personaj a cărui simplă apariţie opri gloata, subit,schimbându-i ca prin farmec mânia în curiozitate.

— Linişte! Linişte!Tulburat, tremurând din toate mădularele, personajul înaintă până la marginea

mesei de marmură, făcând întruna reverenţe care, pe măsură ce el se-apropia, păreautot mai mult genuflexiuni.

Între timp, calmul se restabilise treptat, treptat. Nu mai stăruia decât zvonireacare se desprinde totdeauna din liniştea mulţimii.

- Domnilor burghezi, spuse el, şi domnişoarelor burgheze, avem onoarea adeclama şi reprezenta în faţa eminenţei sale domnului cardinal o foarte frumoasădramă intitulată:

Dreapta judecată a Sfintei Fecioare Măria. Eu fac pe Jupiter. Eminenţa saînsoţeşte în momentul acesta prea onorabila ambasadă a domnului duce de Austria,care e reţinută în această clipă spre a asculta cuvântarea d-lui rector al Universităţii,la Porte Baudets. De îndată ce eminentissimul cardinal va sosi, vom începe.

Cu siguranţă că numai intervenţia lui Jupiter ar fi putut salva pe cei patrunefericiţi sergenţi ai starostelui Palatului.

Dacă aveam norocul să născocim această foarte veridică istorie, şi deci să fimrăspunzători de ea în faţa veneratei critice, nu împotriva noastră s-ar putea invoca înmomentul acesta preceptul clasic: Nec deus intersit. De altminteri, veşmântulseniorului Jupiter era foarte frumos, şi nu cu puţin contribuise el la potolirea gloateiatrăgând asupră-i toată atenţia ei. Jupiter era îmbrăcat cu o za acoperită de catifeaneagră, cu ţinte aurii; avea pe cap un coif împodobit cu butoni de argint aurit, şi, dacăn-ar fi fost roşeaţa fardului şi barba mare care îi acopereau câte jumătate din figură,dacă n-ar fi ţinut în mână sulul de carton poleit, în care ochii exersaţi recunoşteaulesne fulgerul, dacă nu i-ai fi văzut picioarele înfăşurate după moda greacă, putea săsuporte, în ce priveşte severitatea ţinutei, comparaţia cu un arcaş breton din armatad-lui Berry.

II. Pierre GringoireCu toate acestea, în timp ce vorbea, mulţumirea şi admiraţia unanim stârnită de

veşmântul lui se risipeau odată cu cuvintele; iar când ajunse la încheierea neferită:„De îndată ce eminentissimul cardinal va sosi, vom începe”, glasul i se pierdu într-untunet de huiduieli.

— Începeţi numaidecât! Misterul! Misterul, numaidecât! striga norodul. Şi, pedeasupra tuturor vocilor, se auzea aceea a lui Johannes de Molendino, carestrăpungea larma: „Începeţi numaidecât!” ţipa şcolarul.

— Jos Jupiter şi cardinalul de Bourbon! vociferau Robin Poussepain şi ceilalţişcolari încălecaţi pe fereastră.

— Numaidecât drama! repeta gloata. Imediat! îndată ştreangul pentrucomedianţi şi cardinal! Buimac, înspăimântat, palid sub roşeaţa fardului, bietuluiJupiter îi căzu fulgerul; îşi luă coiful de pe cap, apoi salută şi tremură, îngăimând:„Eminenţa sa... ambasadorii... doamna Margareta de Flandra...” Nu ştia ce să spună.În fond îi era teamă că va fi spânzurat. Spânzurat de gloată că zăboveşte, spânzuratde cardinal că nu a zăbovit, nu vedea în ambele părţi decât un abis, adică un ştreang.

Din fericire, îl scoase cineva din încurcătură şi luă asupra sa răspunderea.Un ins care stătea dincoace de balustradă, în spaţiul lăsat liber în jurul mesei de

marmură, şi pe care nimeni nu îl zărise încă, într-atât diametrul stâlpului de care serezemase îi tăinuia făptura lungă şi subţire; insul acesta, înalt, slab, clorotic, blond,încă tânăr, deşi zbârcit pe frunte şi pe obraji, cu ochi sclipitori şi cu o gurăzâmbitoare, îmbrăcat în straie negre, boţite şi lustruite de vechime, se apropie demarmură şi făcu un semn nefericitului. Dar acesta, încremenit, nu vedea. Noul venitmai făcu un pas.

— Jupiter, spuse el, dragă Jupiter! Celălalt n-auzea.În sfârşit, scos din fire, blondul îi strigă aproape în faţă:— Michel Giborne!— Cine mă cheamă? întrebă Jupiter ca trezit brusc.— Eu, răspunse personajul în negru.— A! exclamă Jupiter.— Începe îndată, continuă celălalt. Împacă mulţimea. Mă oblig eu să-l îmbunez

pe domnul staroste, care îl va îmbuna pe domnul cardinal.Jupiter respiră.— Domnilor burghezi, strigă el din adâncul plămânilor către gloata care

continua să-l huiduiască, vom începe îndată.— Evoe, Jupiter! Plaudite, cives! strigară şcolarii.— Ura! Ura! strigă poporul.

Se dezlănţuiră aplauze asurzitoare, şi Jupiter reintrase sub tapiţerie când sala secutremura încă de aclamaţii.

Între timp, personajul necunoscut, care schimbase, în chip magic, „furtuna încalm”, cum spune bătrânul şi scumpul nostru Corneille, se cufundase din nou, cumodestie, în penumbra stâlpului său, şi ar fi rămas fără îndoială acolo, invizibil,nemişcat şi tăcut, ca mai înainte, dacă nu-l scoteau două tinere femei care, aşezate înprimul rând al spectatorilor, remarcaseră dialogul său cu Michel Giborne-Jupiter.

— Maestre, glasul una, făcându-i semn să se apropie...— Dragă Lienarde, nu mai vorbi aşa, îi spuse vecina, care era drăguţă, fragedă şi

mândră de găteală. Nu e cărturar, e un laic; nu trebuie să-i spui maestre, ci jupâne.— Jupâne, glăsui Lienarde. Necunoscutul se apropie de balustradă.—- Ce doriţi, domnişoarelor? întrebă el cu grabă.— O, nimic, glăsui Lienarde încurcată; vecina mea Gisquette Gencianna vrea să

vă vorbească.— Eu nu, replică Gisquette îmbujorându-se; Lienarde v-a spus maestre; eu i-am

spus că se zice jupâne.Fetele îşi plecau ochii. Celălalt, care nu vroia altceva decât să intre în vorbă cu

ele, le privea zâmbind:— Vasăzică, n-aveţi să-mi spuneţi nimic, domnişoarelor?— O, nimic, răspunse Gisquette.— Nimic, glăsui Lienarde.Tânărul blond făcu un pas pentru a se retrage, ambele curioase nu aveau poftă

să-şi lase prada.— Jupâne — întrebă repede Gisquette cu impetuozitatea unui stăvilar care se

deschide, sau a unei femei care îşi ia inima în dinţi — cunoaşteţi pe soldatul ce juca înmister rolul Fecioarei?

— Vreţi să spuneţi rolul lui Jupiter? întrebă străinul.— Hm, da, ea e o proastă, spuse Lienarde! îl cunoaşteţi pe Jupiter?— Pe Michel Giborne? întrebă anonimul; da, doamnă.— Are o barbă admirabilă! spuse Lienarde.— Va fi frumos ce au să spună ei ? întrebă cu sfială Gisquette.— Foarte frumos, domnişoară, răspunse anonimul, fără vreo şovăială.— Ce va fi? întrebă Lienarde.— Dreapta judecată a Sfintei Fecioare, o dramă, domnişoară.— A, e altceva, vasăzică, glăsui Lienarde.Urmă o scurtă tăcere. Necunoscutul o

curmă:— O dramă absolut nouă, care n-a fost încă jucată.— Aşadar, întrebă Gisquette, nu e aceea care s-a dat acum doi ani, în ziua sosirii

domnului ambasador al papei şi unde erau trei fete frumoase care făceau pe...— Sirenele, spuse Lienarde.— Şi absolut goale, adăugă tânărul.Lienarde îşi coborî ochii ruşinoşi. Gisquette o privi şi făcu la fel. El continuă,

zâmbind: O dramă întocmită special pentru domnişoara de Flandra.— Se vor cânta pastorale? întrebă Gisquette.— Cum? într-o dramă Să nu confundăm genurile. Dacă ar fi fost o farsă satirică,

treacă-meargă.— Păcat, glăsui Gisquette. În ziua aceea erau la Fântâna Roşie bărbaţi şi femei

sălbatice care se luptau şi se scălâmbăiau cântând cântece religioase şi pastorale.— Ceea ce merge pentru un ambasador al papei, spuse destul de răspicat

necunoscutul, nu merge pentru o prinţesă.

— Şi lângă ei, continuă Lienarde, se luau la întrecere câteva instrumente micicare scoteau nişte melodii foarte frumoase.

— Iar pentru a-i răscoli pe drumeţi, continuă Gisquette, fântâna zvârlea prin treiguri vin, lapte şi vin fiert cu mirodenii, din care bea oricine.

— Iar ceva mai jos de Fântâna Roşie, urmă Lienarde, la Trinite era un tabloureligios cu personaje care nu vorbeau.

— Dacă mi-aduc aminte: Dumnezeu pe cruce, cu doi tâlhari, la dreapta şi lastânga! exclamă Gisquette.

Aici, tinerele cumetre, încălzindu-se la amintirea sosirii domnului ambasador alpapei, se porniră să vorbească amândouă deodată.

— Iar mai încolo, la Porte-aux-Peintres, erau alte persoane foarte scumpîmbrăcate.

— Şi la fântâna Saint-Innocent, vânătorul care fugărea o cerboaică în hărmălaiade câini şi de cornuri de vânătoare!

— Şi la abatorul Parisului, tribunele care închipuiau fortul din Dieppe!— Iar când ambasadorul papei a trecut — ştii, Gisquette — s-a dat asaltul, şi

gâtlejurile englezilor au fost retezate.— Şi în faţa porţii Châtelet erau personaje foarte frumoase!— Erau şi pe Pont-au-Change!— Iar la trecerea ambasadorului, s-a dat drumul pe pod la peste două mii de

păsări de tot soiul; era foarte frumos, Lienarde.— Azi va fi mai frumos, glăsui în sfârşit interlocutorul lor, care părea că le

ascultă cu enervare.— Ne făgăduiţi că misterul va fi frumos? întrebă Gisquette.— Nici vorbă, răspunse el; apoi adăugă cu oarecare emfază: Domnişoarelor, eu

sunt autorul lui.— Adevărat? exclamară fetele uluite.— Adevărat! răspunse poetul umflându-se uşor în pene; adică suntem doi: Jean

Marchand, care a tăiat scândurile, a ridicat schelăria teatrului şi toată lemnăria, şi eucare am făcut piesa. Mă numesc Pierre Gringoire. Autorul Cid-ului n-ar fi spus cu maimultă mândrie: Pierre Corneille.

Cititorii au putut băga de seamă că se scursese desigur oarecare timp dinmomentul când Jupiter reintrase sub tapiţerie şi până în clipa când autorul noii piesese înfăţişase brusc admiraţiei naive a Gisquettei şi a Lienardei. Lucru remarcabil:mulţimea, aşa de tumultuoasă cu câteva minute mai înainte, aştepta acumînduplecată, încrezându-se în cuvântul comerciantului, ceea ce dovedeşte adevăruletern, verificat zilnic chiar în teatrele noastre, că mijlocul cel mai bun de a obţinerăbdarea publicului este să-i declari că vei începe numaidecât.

Dar şcolarul Joannes nu dormea.— Hei! strigă el deodată în toiul aşteptării calme care urmase tulburării;

Jupiter, Fecioară, vâslaşi ai diavolului; vă bateţi joc de noi? Piesa! Piesa! Începeţi, orireîncepem noi. Nu a fost nevoie de mai mult. O muzică de instrumente mari şi micise auzi dinăuntrul construcţiei, tapiţeria se ridică; ieşiră patru personaje bălţate şifardate, se căţărară pe scara abruptă a teatrului, şi, când ajunseră pe platformasuperioară, se aşezară la rând în faţa publicului pe care-l salutară adânc, atuncisimfonia tăcu. Începea misterul. După ce primiseră răsplata darnică, în aplauze,reverenţelor lor, cele patru personaje începură într-o linişte religioasă un prolog decare îl scutim pe cititor. De altminteri, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre,publicul se interesa mai mult de costumele pe care actorii le purtau, decât de rolul ce-l debitau, şi pe bună dreptate. Erau îmbrăcaţi tuspatru cu halate pe jumătate galbene,pe jumătate albe, care nu se deosebeau între ele decât prin calitatea stofei, primul era

din brocart cu aur şi argint, al doilea din mătase, al treilea din lână, al patrulea dinpânză.

Primul personaj purta în mâna dreaptă o spadă, al doilea două chei de aur, altreilea o balanţă, al patrulea un hârleţ, iar pentru a veni în ajutorul inteligenţelorleneşe care n-ar fi văzut limpede prin transparenţa acestor atribute, se putea citi culitere mari, negre, brodate pe poalele halatului de brocart, „Mă numesc Nobleţea''; pepoalele halatului de mătase, „Mă numesc Clerul”, pe poalele halatului de lână, „Mănumesc Negoţul”, pe poalele halatului de pânză, „Mă numesc Agricultura”. Sexulalegoriilor mascule era indicat limpede oricărui spectator deştept prin halatele mailungi, în timp ce alegoriile femele aveau halate mai scurte.

De asemenea ar fi fost nevoie de multă rea-voinţă ca să nu înţelegi din poeziaprologului, că Agricultura era căsătorită cu Negoţul, şi Clerul cu Nobleţea, şi căfericitele perechi posedau în comun un splendid moştenitor de aur pe carepretindeau că nu-l oferă decât celei mai frumoase fete. Umblau deci prin lume,căutând şi pândind frumuseţea aceasta, iar după ce respiraseră pe regina Golcondei,pe prinţesa de Trebizunda, pe fiica Marelui-Han al Tartariei, etc., Agricultura şiClerul, Nobleţea şi Negoţul veniseră să sa odihnească pe masa de marmură aPalatului de Justiţie, debitând în faţa cinstitului auditoriu tot atâtea sentinţe şimaxime câte se puteau cheltui atunci la examenele Facultăţii de Artă, sofisme,determinante, figuri şi acte. Spectacolul era într-adevăr foarte frumos.

Cu toate acestea, în mulţimea asupra căreia cele patru alegorii revărsau peîntrecute valuri de metafore nu era ureche mai atentă, inimă mai palpitândă, ochimai buimaci, gât mai încordat decât ochiul, urechea, gâtul şi inima autorului,poetului, bravului Pierre Gringoire, care nu putuse rezista, cu un moment maiînainte, bucuriei de a spune celor două fete drăguţe cum îl cheamă. Se depărtasepuţin de ele, dinapoia stâlpului său, şi acolo asculta, privea, se desfăta.

Aplauzele binevoitoare care întâmpinaseră începutul prologului răsunau încăîntr-însul, şi era complet cufundat în acea contemplare extatică cu care un autor îşivede ideile căzând una câte una, din gura Ne vine greu să spunem, dar primul extazfu foarte repede tulburat. Abia îşi apropiase Gringoire buzele de cupa îmbătătoare abucuriei şi a triumfului, că un strop de amărăciune se amestecă într-însa.

Un cerşetor zdrenţătros, care nu putea să ceară de pomană deoarece sta pierdutîn gloată, şi care desigur nu găsise suficientă despăgubire în buzunarele vecinilor, segândise să se pună în evidenţă pentru a atrage privirile şi pomenile. Se căţărase deci,după primele versuri ale prologului, pe stâlpii estradei rezervate, până la cornişa careîmprejmuia balustrada în partea de jos. Aşezat acolo, solicita atenţia şi mila mulţimiicu zdrenţele sale şi cu o plagă hidoasă care îi acoperea braţul. De altminteri, nuscotea un cuvânt. Tăcerea lui nu punea piedici prologului, şi nu ar fi produs nici odezordine de seamă dacă, din nefericire, şcolarul Joannes nu ar fi dat cu ochii, dinvârful stâlpului său, de cerşetor şi de strâmbăturile lui. Un râs nebun cuprinse peştrengarul care, fără să-i pese că întrerupe spectacolul şi tulbură reculegereauniversală, strigă cu voioşie:

— Uite pe jigăritul ăsta care cere pomană!Cine a aruncat o piatră într- o baltă cu broaşte sau a tras un foc de puşcă într-un

stol de păsări îşi poate imagina efectul pe care îl produseră aceste cuvinte în mijloculatenţiei generale. Gringoire se scutură ca străbătut de un curent electric. Prologul seopri brusc, şi toate capetele se întoarseră spre cerşetorul care, departe de a seintimida, văzu în incident o bună oportunitate de recoltă, astfel că începu să spună cuaer tânguitor, închizând ochii pe jumătate:

— Faceţi-vă milă şi pomană!

— Hm, pe sufletul meu, ăsta e Clopin Trouillefou, exclamă Joannes. Hei,prietene, rana de te durea la picior cum de-ai pus-o pe braţ?

Vorbind astfel, zvârli cu o iscusinţă de maimuţă un gologan în pălăria unsuroasăpe care cerşetorul o întindea cu braţu-i bolnav. Cerşetorul primi fără să clipească şipomana şi batjocura, continuând cu ton jalnic:

— Faceţi-vă milă, vă rog!Episodul abătuse mult luarea- aminte a auditoriului, şi numeroşi spectatori,

printre care Robin Poussepain, cu seminariştii în frunte, aplaudau voioşi duetul bizarimprovizat, în mijlocul prologului, între şcolarul cu voce ţipătoare şi cerşetorul cutânguirea-i netulburată. Gringoire era nemulţumit la culme. După ce îşi revenise dinprima stupefacţie, striga întruna celor patru personaje din scenă:

— Continuaţi! la naiba, continuaţi! fără să catadicsească măcar a arunca oprivire de dispreţ asupra celor doi întrerupători. În momentul acela se simţi tras demarginea veşmântului; întoarse capul, nu fără oarecare ciudă, şi zâmbi cu maregreutate. Se impunea totuşi să zâmbească. Braţul frumos al Gisquettei Gencianna,strecurat prin balustradă, îi solicita în felul acesta luarea-aminte.

— Domnule, au să continue, întrebă fata.— Nici vorbă, răspunse Gringoire supărat de întrebare.— În cazul acesta, jupâne, reluă ea, aveţi bunătatea să-mi explicaţi...— Ce au să spună? întrerupse Gringoire. Ei bine, uite!— Nu, glăsui Gisquette, dar să-mi explicaţi ce-au spus până acum. Gringoire

zvâcni ca unul căruia i s-ar atinge rana deschisă.— Dracu s-o ia de proastă şi nătângă, rosti el printre dinţi.Din momentul acela, Gisquette fu pierdută pentru el.Între timp, actorii îi ascultaseră îndemnul şi publicul reîncepu să asculte, nu

fără a fi pierdut multe frumuseţi în răstimpul dintre ambele părţi ale piesei tăiată aşade brusc. Gringoire făcea în şoaptă reflecţii amare. Totuşi liniştea se restabilisetreptat-treptat, şcolarul tăcea, cerşetorul număra câteva monede în pălărie, piesa îşireluase avântul. Lucrarea era în realitate foarte frumoasă, şi credem că ar putea fireprezentată chiar astăzi, cu câteva îndreptări. Expunerea, cam lungă şi cam stearpă,adică după tipic, era simplă, iar Gringoire îi admira, în sanctuarul candid al foruluisău interior, strălucirea. După cum prea bine vă închipuiţi, cele patru personajealegorice se simţeau oarecum obosite străbătând trei părţi din lume fără săizbutească a se descotorosi în chip convenabil de delfinul lor de aur. Aici se aduceauelogii peştelui minunat, cu multe aluzii delicate la tânărul logodnic al Mariei deFlandra, pe atunci exilat la Amboise şi nebănuind că Agricultura şi Clerul, Nobleţea şiNegoţul făceau ocolul lumii pentru el. Numitul moştenitor, deci, era tânăr, frumos,puternic şi, mai ales (minunată obârşie a tuturor virtuţilor regale!) era vlăstarul leuluiFranţei. Declar că metafora aceasta îndrăzneaţă e admirabilă, şi că, într-o zi dealegorie şi de epitalam regal, istoria naturală a teatrului nu se înfricoşează câtuşi depuţin de un moştenitor care e fiul unui leu. Tocmai aceste rare şi pindarice mixturidovedesc entuziasmul poetului. Dar, pentru a da cuvânt şi criticii, poetul ar fi pututsă dezvolte această idee frumoasă în mai puţin de două sute de versuri. E drept cămisterul urma să dureze de la amiază până la orele patru, potrivit ordonanţeidomnului staroste, şi că trebuia spus ceva în acest interval. De altminteri, lumeaasculta răbdătoare. Deodată, în toiul unei certe între Negoţ şi Nobleţe, în momentulcând Agricultura rostea versul minunat: Nu se vede-n păduri animal maitriumfător, uşa estradei rezervate, care până atunci rămăsese aşa de fără rost închisă,se deschise şi mai fără rost, iar glasul răsunător al uşierului anunţă brusc: „EminenţaSa monseniorul cardinal de Bourbon”!

III. Domnul cardinalBietul Gringoire! Troznetul tuturor petardelor duble de la Saint-Jean,

descărcarea a douăzeci de archebuze cu suport, detonarea faimoasei serpetine de laTurnul Billy care, cu prilejul asedierii Parisului, în ziua de duminică 29 septembrie1465, a ucis şapte bourguignioni dintr-o dată, explodarea întregii cantităţi de pulbereînmagazinată la Porte du Temple, i-ar fi sfârtecat urechile mai puţin în momentulacela solemn şi dramatic decât cele câteva cuvinte căzute din gura unui uşier:„Eminenţa sa monseniorul cardinal de Bourbon!”.

Nu pentru că Pierre Gringoire se temea de domnul cardinal sau pentru că îldispreţuia. Nu avea nici slăbiciunea, nici cutezanţa asta. Eclectic veritabil, cum s -arspune astăzi, Gringoire făcea parte din categoria acelor spirite ridicate şi ferme,moderate şi calme, care ştiu totdeauna să se ţină pe linia de mijloc, stare în dimidiorerum, şi care sunt pline de raţiune şi de liberală filosofie, împăcându-se în acelaşitimp cu cardinalii. Rasă preţioasă şi niciodată întreruptă de filosofi, căroraînţelepciunea, ca o altă Ariană, pare a le fi dat un ghem de aţă cu care merg de laînceputul lumii, deşirându-l prin labirintul lucrurilor umane, îi regăsim în toatetimpurile, totdeauna aceiaşi, adică totdeauna după vremuri. Şi, fără a pune lasocoteală pe Pierre Gringoire, care i-ar reprezenta în secolul al cincisprezecelea, dacăam izbuti să-i schimbăm portretul pe care-l merită, cu siguranţă că părintele du Breulera însufleţit de spiritul lor atunci când scria, în al şaisprezecelea secol, aceste cuvintesublime prin naivitate, vrednice de toate veacurile: „După loc, sunt parizian; dupăvorbă, sunt parrhizian, căci parrhisia înseamnă în greceşte libertatea de a vorbi, decare am uzat chiar faţă de domnii cardinali, unchiul şi fratele monseniorului prinţ deConty, totdeauna cu respect pentru înălţimea lor şi fără a jigni pe nimeni din suitalor, ceea ce este mult”. Prin urmare, nici duşmănie împotriva cardinalului, nicidispreţ pentru prezenţa lui nu erau în impresia neplăcută pe care o avu PierreGringoire. Cu totul dimpotrivă; poetul nostru avea prea mult bun-simţ şi o haină preagiorsăită ca să nu acorde un preţ special faptului că o anume aluzie din prolog, şi cudeosebire glorficarea moştenitorului vlăstar de leu al Franţei, e culeasă de o urecheeminentissimă. Dar nu interesul este predominant în nobila fire a poeţilor.Închipuindu-mi că entitatea poetului este reprezentată de cifra zece, cu siguranţă căun chimist, analizând-o şi farmacopolizând- o, cum spune Rabelais, ar găsi-ocompusă dintr-o parte de interes şi din nouă părţi de amor propriu. Iar în momentulcând uşa se deschise pentru cardinal, cele nouă părţi de amor propriu ale luiGringoire, umflate de sufletul admiraţiei populare, erau într-o stare de creştereprodigioasă, sub care dispărea, înăbuşită parcă, acea imperceptibilă moleculă deinteres desprinsă de noi adineauri din structura poeţilor, ingredient preţios, dealtminteri, lest de realitate şi de umanitate fără de care ei nu ar atinge pământul.Gringoire se bucura că simte, că vede, că pipăie, ca să zic aşa, o adunare întreagă dederbedei, e drept, dar nu are a face, uluită, împietrită, asfixiată parcă în faţa tiradelornemăsurate care ţâşniră în fiecare clipă din toate părţile epitalamului său. Afirm căîmpărtăşea el însuşi desfătarea generală şi că, spre deosebire de La Fontaine care, lareprezentarea comediei sale, Florentin, întreba ,,Care mocârţan a făcut rapsodiaaceasta?” Gringoire l-ar fi întrebat pe vecin cu plăcere: ,,A cui e capodopera asta?”

Vă puteţi imagina acum efectul produs asupra lui de apariţia bruscă,inoportună, a cardinalului. Temerea lui se realiză cu vârf şi îndesat. Intrareaeminenţei sale tulbură auditoriul. Toate capetele se întoarseră spre estradă. Nu se

mai înţelegea nimic. „Cardinalul! Cardinalul!” repetară toate gurile. Nefericitulprolog rămase în pană pentru a doua oară.

Cardinalul se opri un moment în pragul estradei. În timp ce el plimba o privireindiferentă asupra auditoriului, tumultul se-nteţea. Fiecare vroia să-l vadă mai bine,înălţându-şi capul peste umărul vecinului.

Era într- adevăr un personaj de seamă, a cărui privelişte preţuia cât oricare altăcomedie. Charles, cardinal de Bourbon, arhiepiscop şi conte de Lyon, primat alGalilor, era totodată înrudit cu Ludovic al Xl-lea prin fratele său, Pierre, senior deBeaujeu, care se însurase cu fiica mai mare a regelui, şi înrudit cu Charles cel Temutprin mama sa, Agnes de Bourgogne. Iar trăsătura dominantă, trăsătura caracteristicăşi distinctivă a firii primatului galilor, era spiritul de curtezan şi devoţiunea faţă deputernicii zilei. Vă puteţi închipui încurcăturile nenumărate pe care i le pricinuiseîndoita rudenie, şi stâncile temporale printre care trebuise să lunece barca saspirituală, ca să nu se sfărâme nici de Ludovic, nici de Charles, Charybda şi aceastăScylla care devoraseră pe ducele de Nemours şi pe conetabilul de Saint-Pol.

Slavă Domnului, scăpase destul de bine şi ajunsese la Roma fără piedici. Dar,deşi în port, şi tocmai pentru că era în port, îşi amintea totdeauna cu îngrijorareşansele felurite ale vieţii sale politice, multă vreme agitată şi trudnică. De aceea aveaobiceiul să spună că anul 1476 fusese pentru el „negru şi alb”, înţelegând prin asta căa pierdut în acest an pe mama sa, ducesa de Bourbonnais, şi pe vărul său, ducele deBourgogne, şi că un doliu l-a consolat de celălalt. De altminteri, era un om bun.Ducea viaţă voioasă de cardinal, se desfăta cu vin regal de Challuau, nu purtavrăjmăşie Richardei Garmoise şi Thomassei Saillarde, făcea pomană fetelor drăguţemai cu tragere de inimă decât bătrânelor, şi pentru toate aceste motive era mult peplacul poporului din Paris. Nu mergea decât înconjurat de un cortegiu mic deepiscopi şi preoţi de viţă bună, galanţi, slobozi la gură şi cheflii la nevoie; în repetaterânduri vrednicii cucernici de la Saint-Germain D'Auxerre, trecând seara pe subferestrele iluminate ale locuinţei lui Bourbon, fuseseră scandalizaţi auzind cumaceleaşi glasuri care le cântaseră litanii ziua, psalmodiau în ciocnetul paharelorproverbul bahic al lui Benoît al XII-lea, papa care adăugase mitrei sale o a treiacunună: „Bibamus papaliter”.

Fără îndoială, popularitatea aceasta câştigată cu atâta temei l-a ferit, intrând, deorice primire rea din partea gloatei care era aşa de nemulţumită cu un momentînainte şi prea puţin dispusă la respect faţă de-un cardinal, chiar în ziua când eaurma să aleagă un papă. Dar parizienii nu poartă pică; şi apoi, impunând cu forţaînceperea reprezentaţiei, bunii burghezi repurtaseră o victorie asupra cardinalului, şiea le ajungea. De altminteri, domnul cardinal de Bourbon era bărbat frumos, avea ofoarte frumoasă robă roşie, pe care o purta foarte bine; ceea ce înseamnă că avea departea sa toate femeile şi, în consecinţă, cea mai bună jumătate din auditoriu.

Cu siguranţă că ar fi un act de nedreptate şi de prost-gust să huiduieşti uncardinal pentru că s-a făcut aşteptat la spectacol, când el este bărbat frumos şi îşipoartă bine roba roşie. Intră deci, salută asistenţa cu zâmbetul acela ereditar almărimilor zilei pentru popor, şi se îndreptă cu paşi înceţi spre jilţul de pluş roşu, cuaerul că se gândeşte la altceva. Cortegiul său, ceea ce am numi astăzi statu-i major deepiscopi şi preoţi, dădu buzna după el pe estradă, nu fără a spori tumultul şicuriozitatea parterului. Fiecare arăta, numea, cunoştea cel puţin unul.

„Uite pe episcopul Marsilfei, Alaudet, dacă nu mă înşel”, „Uite pe arhiereul deSaint-Denis”, „...pe Robert de Lespinasse, abate la Saint-Germain des-Pres, fratelelibertin al unei metrese a lui Ludovic al Xl-lea” ; totul cu multe greşeli şi cacofonii.Şcolarii înjurau. Era ziua lor, orgia anuală a scribilor şi a şcoalei. Nu există mârşăvie

care să nu fie îngăduită şi sacră în ziua aceea. Şi apoi erau în mulţime o sumedenie decumetre zănatece: Simone Quatrelivres, Agnes Gadina, Robine Piedebou. Nu era ofericire să poţi înjura în voie şi să nesocoteşti numele Domnului într- o zi aşa defrumoasă, în tovărăşia aşa de plăcuta a oamenilor bisericii şi a fetelor uşoare? Deaceea profitau de ocazie, iar în hărmălaia obştească era înfricoşător tărăboiul deblestemăţii şi enormităţi al Limbilor dezlegate, limbi de învăţăcei şi de şcolari,înfrânate în restul anului de teama arsurilor Sfântului Ludovic. Bietul Sfânt Ludovic,ce batjocură i se aducea chiar în palatul său de justiţie! Fiecare luase în răspăr câte osutană - neagră, sau cenuşie, sau albă, sau violetă. În calitate de frate al unuiarhidiacon, Joannes Frollo de Molendino se năpustise asupra celei roşii şi cânta dezor, fixându-şi ochii neruşinaţi asupra cardinalului: Cappa repletu mero!

Toate aceste amănunte, pe care le aşternem aici pe şleau pentru lămurireacititorului, erau aşa de mult acoperite de larma generală încât se pierdeau până săajungă la estrada rezervată. De altminteri, cardinalul se încruntă prea puţin, într-atâtde intrate în moravuri erau libertăţile în ziua aceea. Avea — şi figura lui trăda asta —o altă grijă care îl urmărea de aproape şi care intră cam odată cu el pe estradă :Ambasada Flandrei. Nu că ar fi fost profund politic şi că ar fi scontat niscai urmări depe urma căsătoriei verişoarei sale, doamna Marguerite de Bourgogne, cu vărulCharles, dauphinul Vienei; cât va dura înţelegerea dintre ducele Austriei şi regeleFranţei, cum va interpreta regele Angliei dispreţul fiicei sale îl neliniştea prea puţin,şi se desfăta în fiecare seară cu vin regal de Chaillot, fără să-i treacă prin minte cădouă-trei flacoane cu acest vin (întrucâtva, e drept, revăzut şi corijat de mediculCoictier), oferite cordial lui Eduard al IV-lea de Ludovic al Xl-lea, îl vor descotorosiîntr-o bună zi pe Ludovic al XI-lea de Eduard al IV-lea. „Mult onorata ambasadă adomnului duce de Austria” nu aducea cardinalului nici o grijă de acest fel, dar îlplictisea într-alt chip. Era într-adevăr cam greu şi noi am spus un cuvânt în privinţaaceasta la începutul cărţii ca el, Charles de Bourbon, să fie obligat a organiza serbărişi a face bună primire unor burghezi oarecare; el, cardinal, unor burgmeştri, elfrancez, chefliu voios, unor flamanzi băutori de bere, şi asta în public. Era desiguruna dintre cele mai dezgustătoare maimuţăreli pe care fusese obligat cândva s-o facăde hatârul regelui. Se întoarse deci, spre uşă, cu cea mai graţioasă figură (căci sestudia foarte mult), când uşierul anunţă cu voce sonoră: „Domnii trimişi ai domnuluiduce de Austria”. Inutil să spunem că întreaga sală făcu la fel. Atunci sosiră, doi câtedoi, cu o gravitate ce contrasta în zglobiul cortegiu eclesiastic al lui Charles deBourbon, cei patruzeci şi opt de ambasadori ai lui Maximilian de Austria, având înfrunte pe cuviosul părinte întru Domnul, Jehan abate de Saint-Bertin, cancelar alLânei de Aur, şi pe Jacques de Goy, mare staroste de Gand. Se întinse în adunare olinişte însoţită de râsete înfundate, pentru a asculta toate numele caraghioase şi toatecalificările burgheze, transmise cu seninătate de fiecare personaj uşierului, carezvârlea apoi în auzul mulţimii nume şi calităţi, de-a valma mutilate.

Erau prezenţi: Loys Roelof, burgmestrul oraşului Louvain; Clays d'Etuelde,burgmestrul Bruxelului, Paul de Baeust, prezidentul Flandrei, Jehan Coleghens,burgmestrul oraşului Anvers; George de la Moere, burgmestrul general al oraşuluiGand, Gheldolf van der Hage, din acelaşi oraş; şi Bierbecque, şi Jehan Pinnock, şiJehan Dymaerzelle, etc, etc, etc., staroşti, burgmeştri, burgmeştri, staroşti, toţiţepeni, afectaţi, scorţoşi, împopoţonaţi cu catifea şi damasc, capete oneste flamande,în definitiv, chipuri demne şi severe, din familia acelora pe care Rembrandt le face săiară aşa de puternice şi de grave pe fondul negru al picturii sale Rondul de noapte,personaje care purtau scris în frunte că Maximilian de Austria avusese dreptate„încredinţându-se întru totul, cum spunea manifestul său, în simţirea, vitejia,experienţa, loialitatea lor”.

O excepţie totuşi. Era o figură fină, inteligentă, şlefuită, un fel de bot demaimuţă şi de diplomat, dinaintea căreia cardinalul făcu trei paşi şi o plecăciuneadâncă, şi care nu se chema cu toate astea decât Guillaume Rym, consilier şipensionar al oraşului Gand.

Puţine personaje ştiau atunci cine era Guillaume Rym. Un geniu rar care, întimp de revoluţii, ar fi apărut strălucitor la suprafaţa evenimentelor, dar care însecolul al cincisprezecelea era redus la intrigi cavernoase şi „la a trăi în şanţuri”, cumspune ducele de Simon. De altfel, el era apreciat de primul săpător al Europei,uneltea în chip familiar cu Ludovic al Xl-lea, punea deseori osul la sarcinile secreteale regelui. Toate aceste amănunte erau necunoscute mulţimii, care se minuna deplecăciunile cardinalului aduse figurii delicate a starostelui flamand.

IV. Meşterul Jacques CoppenoleÎn timp ce pensionarul din Gand şi eminenţa schimbau plecăciuni foarte adânci

şi câteva cuvinte cu glas şi mai scăzut, un bărbat înalt, cu faţa lată şi umeri largi, seprezentă pentru a intra odată cu Guillaume Rym: s-ar fi zis, un dulău lângă o vulpe.Pălăria sa de pâslă şi ia de piele băteau la ochi printre catifelele şi mătăsurile din jur.Închipuindu-şi că era vreun grăjdar rătăcit, uşierul îl opri:

— Hei, prietene, nu se trece pe-aici! Omul cu haină de piele îl împinse cuumărul.

— Ce are cu mine nătărăul ăsta? zise el cu o voce sunătoare care atrase atenţiaîntregii săli. Nu vezi că fac parte dintre invitaţi?

.— Numele d-voastră? întrebă uşierul.— Jacques Coppenole.— Titlurile d-voastră?— Negustor de ciorapi, cu firma „La trei lănţişoare'', din Gand.Uşierul se trase înapoi. Să anunţi burgmeştri, mai treacă-meargă; dar un

negustor de ciorapi era prea mult. Cardinalul stătea pe ghimpi. Norodul asculta şiprivea. De două zile, eminenţa sa se străduia să migălească toaleta urşilor flamanzipentru a-i face întrucâtva mai prezentabili în public, şi lipsa de cuviinţă era gata.Între timp, Guillaume Rym se apropie, cu zâmbetu-i fin, de uşier :

— Anunţă pe meşterul Jacques Coppenole, ajutorul dregătorilor oraşului Gand.— Uşier, zise tare cardinalul, anunţă pe maestrul Jacques Coppenole, ajutorul

dregătorilor ilustrului oraş Gand.Fu o greşeală. Singur Guillaume Rym ar fi înălturat dificultatea; dar Coppenole

îl auzise pe cardinal.— A, nu, la naiba! strigă el cu vocea-i tunătoare. Jacques Coppenole, negustor

de ciorapi. Auzi, uşier! Nici mai mult, nici mai puţin. Ce naiba! Negustor de ciorapisună destul de frumos. Domnul arhiduce şi-a căutat de multe ori mănuşa în nădragiimei. Râsetele şi aplauzele izbucniră. O necuviinţă este numaidecât înţeleasă la Paris,şi deci totdeauna aplaudată. Adăugăm că Coppenole făcea parte din popor, şi căpublicul care-l înconjura era popor de rând. De aceea comunicaţia dintre el şi eifusese promptă, electrică şi, pentru a spune astfel, la nivel. Bruftuiala cutezătoare anegustorului flamand, umilind oamenii de curte, răscolise în toate sufletele plebeienenu ştiu ce sentiment de demnitate încă vagă şi nelămurită în secolul alcincisprezecelea. Negustorul de ciorapi era un egal care ţinea piept domnuluicardinal, o reflecţie mult plăcută unor nevoiaşi obişnuiţi cu respectul şi supunereafaţă de valeţii sergenţilor starostelui abatelui de la Sainte-Genevieve, linguşitorulcardinalului. Coppenole salută cu mândrie pe eminenţa sa, care răspunse la salutulatotputernicului burghez temut de Ludovic al XI-lea. Apoi, în timp ce GuillaumeRym, „om înţelept şi maliţios”, cum spune Philippe de Comines, îi urmărea pe

amândoi cu un zâmbet batjocoritor şi superior, ajunse fiecare la locul său, cardinaluldescumpănit şi îngrijorat, Coppenole liniştit şi semeţ, gândindu-se desigur că, laurma-urmei, titlul său de negustor de ciorapi preţuia cât oricare altul, şi că Marie deBourgogne, mama Margaretei pe care Coppenole o mărita astăzi, s-ar fi temut decardinal mai puţin decât de ciorăpar: căci nu un cardinal asmuţise pe Ganteziîmpotriva favoriţilor fiicei lui Charles cel Temut, nu un cardinal întărise gloata cu uncuvânt împotriva lacrimilor şi rugilor ei, când d-şoara de Flandra îşi imploră poporulpentru ei până la piciorul eşafodului; în timp ce negustorul de ciorapi n-avusese decâtsă mişte cotu-i de piele pentru a face să cadă capetele voastre, ilustrisimi seniori, Guyd'Hymbercourt şi cancelar Guillaume Hugonet!

Necazurile nu se sfârşiseră însă pentru bietul cardinal, astfel că el era obligat săbea până la fund potirul de otravă al unei tovărăşii aşa de proaste. Cititorul n-a uitatpoate pe cerşetorul neruşinat care se căţărase, la începutul prologului, pe bordurileestradei cardinale. Sosirea iluştrilor musafiri nu-l convinsese câtuşi de puţin sărenunţe la pomană, astfel că, în timp ce prelaţii şi ambasadorii se îndesau ca nişteadevărate scrumbii flamande în stranele tribunei, el se aşezase în voie, încrucişându-şi cu îndrăzneală picioarele pe arhitravă. Cutezanţa era rară, şi nu o observase nimeniîn primul moment, atenţia fiind îndreptată în altă parte. Nici el nu vedea nimic dinsală; îşi legăna capul cu nonşalanţă de napolitan, repetând din când în când, învuietul de glasuri, ca dintr-o maşinală deprindere: „Faceţi-vă milă şi pomană!”

În toată asistenţa el era singurul, probabil, care nu catadicsise să întoarne capulla incidentul dintre Coppenole şi uşier. Iar întâmplarea vru ca meşterul ciorăpar dinGand, cu care poporul simpatiza aşa de viu şi asupra căruia erau fixaţi toţi ochii, să seaşeze exact în primul rând al estradei, deasupra cerşetorului; şi nu mică fu mirareaoamenilor văzând că ambasadorul flamand, după ce-l examinase din ochi penevolnicul aşezat sub ochii săi, îl bătu prieteneşte pe umărul acoperit de zdrenţe.Cerşetorul întoarse capul; uimire, recunoaştere, feţe înveselite etc., apoi, fără să sesinchisească de lumea spectatorilor, negustorul de ciorapi şi sfrijitul începură săvorbească în şoaptă, ţinându-se de mână, în timp ce zdrenţele lui Clopin Trouillefouîntinse pe postavul auriu al estradei păreau o omidă pe-o portocală.

Noutatea ciudatei scene stârni atâta nebunie şi voioşie în sală, încât cardinalulbăgă curând de seamă; se plecă pe jumătate şi neputând, din punctul în care eraplasat, să întrevadă decât în chip foarte imperfect zdreanţa netrebnică a luiTrouillefou, îşi închipui, fireşte, că cerşetorul cerea pomană; revoltat de cutezanţă,strigă:

— Domnule staroste al Palatului, zvârle pe ticălosu' cela în râu.— Eh, ce naiba, monseniore cardinal! spuse Coppenole fără să dea drumul

mâinii lui Clopin; este un prieten al meu.— Bravo! Bravo! strigă gloata. Din momentul acela, meşterul Coppenole avu la

Paris, ca şi la Gand, „o mare trecere asupra poporului, căci oameni ca el o au spunePhilippe de Comines:

— Când sunt aşa de zănateci”.Cardinalul îşi muşcă buzele. Se plecă asupra vecinului său, abatele de Sainte-

Genevieve, şi îi spuse cu jumătate glas:— Plăcuţi ambasadori ne trimite domnul arhiduce să ne anunţe pe doamna

Margareta!— Eminenţa voastră, răspunse abatele, îşi pierde politeţele cu râturile acestea

flamande.Margaritas ante porcos.— Spune mai bine, răspunse cardinalul cu un zâmbet, Porcos ante margaritam.

Micul stat-major în sutană se extazie de jocul de cuvinte. Cardinalul se simţimai uşurat, era chit cu Coppenole, avusese şi el o necuviinţă aplaudată.

Acum, cititorii noştri care au puterea să generalizeze o imagine şi-o idee, cum sezice în stilul de astăzi, să ne permită a-i întreba dacă îşi înfăţişează cum trebuiespectacolul pe care îl oferea vastul paralelogram al sălii mari a Palatului. În mijloculsălii, rezemat de peretele din apus, o splendidă şi largă estradă de brocart auriu, undeintră ca în procesiune, printr-o mică uşă boltită, personaje grave, anunţate pe rând devocea stridentă a unui uşier. Pe primele bănci, numeroase figuri venerabile,încotoşmănate în hermină catifea şi-n stofă stacojie. În jurul estradei, care rămânetăcută şi demnă, jos, în faţă, pretutindeni, mulţime numeroasă şi vuiet mare.Nenumărate priviri ale poporului aţintite asupra fiecărei figuri de pe estradă,nenumărate şuşotiri asupra fiecărui nume. Desigur, spectacolul e curios şi merităatenţia spectatorilor. Dar ce e colo, în fund, scena aceea de bâlci, cu patru paiaţebălţate sus şi alte patru jos? Cine-i, alături de scenă, omul acela cu mantie neagră şicu figură palidă? Eh, scumpe cititor, e Pierre Gringoire şi e prologul lui.

Îl uitaseră cu toţii. Exact de aceasta se temea el. Din momentul când cardinalulintrase, Gringoire s-a zbătut întruna să-şi salveze prologul. Îi îndemnase, mai întâi peactorii rămaşi în suspensie să continue şi să înalţe glasul, apoi, văzând că nimeni nuasculta, i-a oprit, şi de aproape un sfert de ceas de când dura întreruperea, bătea dinpicior, se agita de colo până colo, adresa un cuvânt Gisquettei şi Lienardei, îşiîncuraja vecinii să urmărească prologul, totul, zadarnic. Nu clintea nimeni ochii de lacardinal, de la ambasadă şi de la estradă, centrul unic al vastului cerc de raze vizuale.Se impune de asemenea să credem, şi-o spunem cu regret, că prologul începuse săcam plictisească auditoriul din momentul când eminenţa sa făcuse o aşa de cumplitădiversiune. La urma urmei, pe estradă şi pe masa de marmură era tot acelaşispectacol: conflictul dintre Agricultură şi Cler, dintre Nobleţe şi Negoţ.

Şi mulţi oameni preferau să-i vadă de-a binelea, trăind, respirând, mişcându-se,dându-şi coate, în carne şi oase, în ambasada flamandă, în curtea episcopală, subroba cardinalului, sub haina lui Coppenole, decât fardaţi, împopoţonaţi, vorbind înversuri şi, pentru a spune astfel, împăiaţi sub bluzele galbene şi albe cu care îiîncotoşmănise Gringoire.

Cu toate acestea, când poetul nostru văzu că liniştea restabileşte puţin, îşiimagină o stratagemă care să salveze situaţia.

— Domnule, spuse el întorcându-se spre un vecin al său, bărbat rotofei şisimpatic, cu figură calmă, dacă am începe?

— Ce? întrebă vecinul.— Eh, misterul! spuse Gringoire.— Cum vreţi, reluă vecinul.Semi-aprobarea îi fu de ajuns lui Gringoire care începu să strige contopindu-se

cât mai mult cu mulţimea: „Reîncepeţi misterul! reîncepeţi!”— Drace! exclamă Joannes de Molendino, ce tot îndrugă ăia acolo? (Căci

Gringoire făcea zgomot cât patru.) Ia spuneţi-mi, tovarăşi, nu s-a sfârşit misterul?Vor să-l reia de la capăt. Nu se cade.

— Nu! Nu! strigară toţi şcolarii. Jos cu misterul! Jos!Dar Gringoire se multiplica, strigând şi mai vârtos: „Reîncepeţi! reîncepeţi!”

Răcnetele atraseră luarea-aminte a cardinalului.— Domnule staroste al Palatului, spuse el unui bărbat înalt, negricios, care

stătea la câţiva paşi de dânsul, ticăloşii aceia sunt într-un agheazmar de fac gălăgiaasta infernală? Starostele Palatului era un fel de dregător amfibie, ţinând totodată deşoarece şi de pasăre, de judecător şi de soldat. Se apropie de eminenţa sa şi, nu fără ase teme că-l indispune, îi lămuri, gângăvindu-se, necuviinţa populară: că amiaza

sosise înaintea eminenţei sale şi că actorii fuseseră siliţi să înceapă fără a mai aşteptape eminenţa sa.

Cardinalul izbucni în râs.— Pe legea mea, domnul rector al Universităţi ar fi trebuit să facă la fel. Ce spui,

maestre Guillaume Rym?— Monseniore, răspunse Guillaume Rym, să fim bucuroşi că am scăpat de

jumătate din comedie. Tot este un câştig.— Pot să-şi continue ticăloşii farsa? întrebă starostele.— Continuaţi, continuaţi, glăsui cardinalul; mi-e totuna, în vremea asta o să-mi

citesc cartea de rugăciuni.Starostele înaintă pe marginea estradei şi strigă după ce impuse tăcere cu un

gest:— Burghezi, oameni de rând şi locuitori, pentru a mulţumi pe cei care vor să se

termine, eminenţa sa ordonă să se continue.Ambele tabere fură nevoite să se resemneze. Cu toate acestea, autorul şi

publicul păstrară multă vreme ciudă cardinalului. Personajele de pe scenă îşi reluarădeci glosa, iar Gringoire nădăjdui că cel puţin restul operei va fi ascultat. Speranţa ise spulberă curând, ca şi celelalte iluzii ale sale; liniştea se restabilise într-adevăr, debine, de rău, în rândurile auditoriului; dar Gringoire nu remarcase că, în momentulcând cardinalul dăduse ordinul să se continue, estrada nu era încă plină şi că, dupătrimişii flamanzi, sosiseră alte personaje care făceau parte din cortegiu; numele şititlurile lor, lansate printre dialoguri de strigătul intermitent al uşierului, produceauravagi însemnate. Închipuiţi-vă, într-adevăr, în mijlocul unei piese de teatru,clămpănitul unui uşier zvârlind, între două rime, şi deseori între două emistihuri,paranteze de acestea:

„Maestrul Jaques Charmolue, procuror regal la Curtea bisericii!”„Jehan de Harlay, scutaş, comandantul oficiului de cavalerie al pichetului de

noapte din oraşul Paris !”„Jupân Galiot de Genoilhac, cavaler, senior de Brussac, căpetenia artileriei

regale!” „Maestrul Dreux-Raguier, inspector al apelor şi pădurilor suveranuluinostru, din ţara Franţei, Champagne şi Brie !”

„Jupân Louis de Graville, cavaler, consilier şi şambelan al regelui, amiral alFranţei, portar al Pădurii Vincennes!”

„Maestrul Denis Le Mercier, paznicul casei orbilor din Paris!” Etc, etc, etc.Situaţia devenea insuportabilă.

Ciudatul acompaniament, care îngreuia urmărirea piesei, indigna cu atât maimult pe Gringoire cu cât el nu putea să-şi ascundă că interesul mergea crescând şi căopera sa nu avea nevoie decât să fie ascultată. Era într-adevăr greu să se imagineze oîmpletitură mai ingenioasă şi mai dramatică. Cele patru persoane ale prologului setânguiau în ucigătoarea lor dilemă, când Venus în persoană, vera incessu patuit dea,se înfăţişase lor, într-un veşmânt având ca blazon nava oraşului Paris.

Venea să-l ceară pe moştenitorul făgăduit celei mai frumoase făpturi. Jupiter, alcărui tunet se auzea mugind în vestiar o susţinea, şi zeiţa era pe punctul săizbândească, adică, fără figură, să se mărite cu domnul moştenitor, când o copilă,îmbrăcată în damasc alb şi ţinând în mână o margaretă (diafană personificare adomnişoarei de Flandra), venise să se lupte cu Venus. Lovitură de teatru: emoţie.După multe discuţii, Venus, Margareta şi figuraţia conveniseră să se supună drepteijudecăţi a Sfintei Fecioare. Mai era un rol frumos, acela al lui don Pedro, regeleMesopotamiei. Dar, printre atâtea întreruperi, cu greu puteai să pricepi rostul lui.Dar faptul era consumat. Nici una din aceste frumuseţi nu era nici simţită, niciînţeleasă. Ai fi zis, la intrarea cardinalului, că un fir nevăzut şi magic atrăsese brusc

toate privirile de la masa de marmură la estradă, de la extremitatea răsăriteană a săliispre partea apuseană. Nimic nu putea smulge din vrajă auditoriul.

Toţi ochii rămâneau aţintiţi într-acolo, iar noii sosiţi, şi numele lor blestemate,şi chipurile, şi costumele lor constituiau o diversiune continuă. Situaţia era jalnică.Afară de Gisquette şi de Lienarde, care îşi înturnau din când în când capul, cândGringoire le trăgea de mânecă, afară de vecinul rotofei, calm, nimeni nu asculta,nimeni nu privea în faţă la piesa abandonată. Gringoire nu mai zărea decât profiluri.

Cu ce amărăciune vedea el năruindu-se, bucată cu bucată, întregul său eşafodajde glorie şi poezie! Şi când te gândeşti că poporul fusese pe punctul de a se răzvrătiîmpotriva domnului staroste, nerăbdător să-i asculte lucrarea! Acum, când o avea,nu-i mai păsa de ea. Aceeaşi reprezentaţie care începuse într-o unanimă aclamaţiune!Eternul flux şi reflux al graţiei populare! Când te gândeşti că sergenţii starosteluifuseseră cât pe-aci să fie spânzuraţi! Ce n-ar fi dat el să se găsească încă în ora asta demiere!

Brutalul monolog al uşierului încetă cu toate acestea. Sosise toată lumea, astfelcă Gringoire respiră. Actorii continuau cu bravură. Dar uite că jupân Coppenole,negustorul de ciorapi, se scoală deodată, şi Gringoire îl aude rostind, în mijloculatenţiei obşteşti, această cuvântare oribilă:

— Domnilor burghezi şi boiernaşi ai Parisului, nu ştiu, la naiba, ce facem noiaici. Văd colo, în colţ, pe scena aia, oameni care au aerul că vor să se bată. Habar n-am dacă asta e ceea ce d-voastră numiţi mister ; dar n-are haz. Se sfădesc din gură,şi-atâta tot. Aştept de-un sfert de ceas prima lovitură. Nu vine nimic. Sunt nişte laşicare nu se zgârie decât cu vorbe de ocară. Trebuiau aduşi luptători din Londra sauRotterdam; atunci, da, aţi fi avut nişte lovituri de pumn, de s-ar fi auzit din piaţă.Aceştia însă sunt de compătimit. Ar trebui să ne dea măcar un dans sau vreoscălâmbăială! Nu este ce mi s-a spus. Mi s-a făgăduit o „sărbătoare a nebunilor”, cualegerea papei lor. Avem şi noi pe papa al nebunilor, la Gand, şi, la naiba, nu suntemcu nimic mai prejos. Dar iată cum facem. Se adună gloata, ca aici. Apoi fiecare, perând, îşi bagă capul printr-o gaură şi se strâmbă la ceilalţi. Cel care face strâmbăturacea mai caraghioasă, în aplauzele tuturor, e ales papă. Asta e. Foarte vesel. Vreţi să-lfacem pe papa al vostru după tipicul din ţara mea? Va fi, oricum, mai puţin plictisitordecât să ascultăm pe flecarii aceştia. Dacă vor să se scălâmbăie şi ei prin gaură, vor fiprimiţi. Ce spuneţi, domnilor burghezi ? Se găsesc aici destule mostre caraghioase deambe sexe ca să râdem cu poftă, iar noi avem mutre destul de urâte ca să nădăjduimcă ne vom strâmba frumos.

Gringoire ar fi vrut să răspundă. Uluirea, furia, indignarea îi luaseră graiul. Dealtminteri, moţiunea popularului negustor de ciorapi fu primită cu atâta entuziasmde burghezii măguliţi că li se spune boiernaşi, încât orice rezistenţă era zadarnică. Numai rămânea decât să te laşi dus de torent. Gringoire îşi ascunse faţa în palme,neavând norocul unei mantale spre a-şi acoperi capul ca Agamemnon al luiTimanthe.

V. QuasimodoCât ai clipi, totul fu gata pentru înfăptuirea ideii lui Coppenole. Burghezi,

şcolari, ajutoare de judecători, se apucaseră de lucru. Capela micuţă din faţa mesei demarmură fu aleasă pentru teatrul strâmbăturilor. Un geam spart în ornamentulfrumos de deasupra uşii lăsa loc liber unui cerc de piatră prin care se stabili trecereacapului concurenţilor. Era de ajuns, pentru asta, să te caţări pe două butoaie luate denu ştiu unde şi aşezate, de bine, de rău, unul peste altul. Pentru a lăsa intactă şiîntreagă impresia strâmbăturii sale, fiecare candidat, bărbat sau femeie (căci se puteaalege şi o „papesă”) îşi va acoperi faţa şi va sta ascuns în capelă până în momentul

apariţiei. În mai puţin de-o clipă capela se umplu de concurenţi, după care uşa fuînchisă.

De la locul său, Coppenole orânduia, dirija totul. În toiul hărmălaiei, cardinalul,nu mai puţin indispus decât Gringoire, se retrăsese cu întreaga sa suită, sub pretextulafacerilor şi al rugăciunii, fără ca mulţimea, atât de răscolită la sosirea lui, să seemoţioneze câtuşi de puţin că pleacă. Singur Guillaume Rym observă tulburareaeminenţei sale. Atenţia populară îşi urmă, asemeni soarelui, revoluţia; pornită de laun capăt al sălii, se afla acum la celălalt capăt, după ce se oprise câtva timp la mijloc.Masa de marmură, estrada de brocart îşi avuseseră momentul lor; era rândul capeleilui Ludovic al Xl-lea. Câmpul era de-acum încolo liber pentru orice nebunie.

Nu se mai găseau decât flamanzi şi plebe. Strâmbăturile începură. Prima figurăcare apăru în ferestruică, cu pleoape întoarse pe dos, cu o gură deschisă ca un bot şicu o frunte încreţită, aşa cum sunt cizmele husarilor imperiului, stârni un râs aşa denepotolit, încât Homer şi-ar fi închipuit că toţi boiernaşii aceştia erau zei.

Totuşi marea sală nu era câtuşi de puţin un Olimp, şi bietul Jupiter al luiGringoire ştia lucrul acesta mai bine decât oricine. A doua, a treia strâmbăturăurmară, apoi alta, şi de fiecare dată râsetele, tropăiturile de bucurie se înteţeau. Eraîn spectacolul acesta un vârtej special, o putere de ameţire şi fascinaţie despre care cugreu s-ar putea da o idee cititorului şi saloanelor din zilele noastre. Închipuiţi- vă oserie de chipuri înfăţişând pe rând toate formele geometrice, de la triunghi până latrapez, de la con până la poliedru; toate expresiile umane, de la mânie până ladezmăţ; toate vârstele, de la zbârciturile pruncului până la zbârciturile bătrâneimuribunde; toate fantasmagoriile religioase, de la faun la Belzebut; toate profilurileanimale, de la bot până la cioc. Imaginaţi-vă toate măştile de la Pont-Neuf, coşmaruriîmpietrite sub mâna lui Germain Pilon, căpătând viaţă şi respiraţie, şi venind, rândpe rând, să vă privească în faţă cu ochi arzători; toate măştile carnavalului dinVeneţia, succedându-se; într-un cuvânt, un caleidoscop omenesc.

Orgia devenea tot mai flamandă. Pictorul Teniers n-ar putea să dea decât ofoarte imperfectă idee. Inchipuiţi-vă în bacanală bătălia lui Salvator Roşa. Nu maiexistau nici şcolari, nici ambasadori; nici făpturi ca Chopin Trouillefou, GillesLecornu, Simone Quatrelivres, Robin Poussepain. Totul dispărea în licenţa comună.Marea sală nu mai întruchipa decât un vast cuptor de neruşinare şi voioşie, undefiecare gură era un strigăt, fiecare ochi un fulger, fiecare faţă o strâmbătură, fiecareindivid o atitudine. Toţi strigau şi urlau. Figurile ciudate care se perindau scrâşninddin dinţi în deschizătură erau tot atâtea şomoioage zvârlite în jăratic.

Şi din gloata efervescentă se desprindea, ca aburul din cuptor, o zvonire acră,ascuţită, sfredelitoare, fluierătoare, asemeni aripilor unei musculiţe.

— Hehee! Blestem!— Uită-te la mutra aceea!— Nu face parale! La cealaltă!— Guillemette Maugerepuis, ia priveşte botul acela de taur; nu-i lipsesc decât

coarnele. Nu e bărbatul tău?— Alta la rând!— Pe dracu! Ce-i strâmbătura aia?— Ehei, înşelăciune! Nu trebuie să-ţi arăţi decât faţa.— Afurisita de Perrete Calebotte; numai ea este în stare de aşa ceva.— Ura! Ura!— Mă înăbuş!— Uite unul care nu-şi poate scoate urechile! Etc., etc.Se cuvine să recunoaştem, totuşi, meritul prietenului nostru Jehan. În mijlocul

tămbălăului îl distingeai încă în vârful stâlpului, ca un marinar pe catarg. Se agita cu

o furie de neînchipuit. Avea gura căscată, şi din ea pornea un strigăt care nu se auzea,nu pentru că era acoperit de larma generală, oricât de intensă ar fi fost aceasta, cipentru că atingea, desigur, limita sunetelor acute perceptibile, cele douăsprezece miide vibraţii ale lui Biot.

Gringoire îşi recăpătase stăpânirea de sine după primul moment de mâhnire. Seîndârjise împotriva adversităţii. „Continuaţi!” spuse el pentru a treia oarăcomedianţilor, maşini vorbitoare. Apoi, plimbându-se cu paşi mari pe dinainteamesei de marmură, îi venea să se arate şi el în ochiul capelei, măcar pentru plăcereade-a adresa o strâmbătură norodului ingrat. „Dar nu, n-ar fi demn de noi; să nu nerăzbunăm; să luptăm până la sfârşit, îşi repeta el. Puterea poeziei e mare asuprapoporului: îi voi readuce la ea. Vom vedea cine va învinge: strâmbăturile, sau artelefrumoase.”

Oh, el rămăsese singurul spectator al piesei sale!Era mai rău decât adineauri. Nu mai vedea decât spinări. Dar mă înşel. Omul

dolofan, răbdător, pe care îl mai consultase într-un moment critic, stătea şi acum cufaţa spre spectacol. Gisquette şi Lienarde dezertaseră însă de multă vreme. Gringoirefu mişcat până în adâncul inimii de fidelitatea unicului său spectator. Se apropie de elşi-i vorbi, scuturându-l uşor de braţ, căci bunul om se rezemase de balustradă şidormita.

— Domnule, îi spuse Gringoire, vă mulţumesc.— Domnule, întrebă omul dolofan cu un căscat, de ce?— Văd ce vă plictiseşte, reluă poetul, e zgomotul acesta care vă împiedică să

ascultaţi în voie. Dar fiţi pe pace: numele d-voastră va trece în posteritate. Cum vănumiţi, vă rog?

— Renault Château, păzitorul peceţilor la Châtelet din Paris.— Domnule, d-voastră sunteţi aici singurul reprezentant al muzelor, spuse

Gringoire.— Sunteţi prea cumsecade, domnule, răspunse păzitorul peceţilor de la

Châtelet.— Sunteţi singurul care aţi ascultat cum se cuvine piesa. Cum vi se pare?— Hehe, destul de veselă, într-adevăr! răspunse rotofeiul dregător, pe jumătate

trezit. Gringoire fu nevoit să se mulţumească cu acest elogiu, căci un tunet deaplauze, amestecat cu o aclamaţie prodigioasă, reteză conversaţia lor. Papa nebunilorera ales.

— Ura! Ura! Ura! striga poporul de pretutindeni. O schimonositură minunatăstrălucea, într-adevăr, în momentul acela în gaura ornamentului.

După toate figurile pentagone, hexagone şi eteroclite, care se perindaseră înferestruică fără a realiza idealul grotescului ce se construise în imaginaţiile exaltatede orgie, nu mai trebuia pentru a smulge sufragiile decât strâmbătura sublimă careuluise adunarea. Aplaudă chiar jupan Coppenole; iar Clopin Trouillefou, careconcurase, şi numai Dumnezeu ştie ce intensitate de urâţenie putea atinge chipul săuse declară învins. Noi vom face la fel. Nu vom încerca să dăm cititorului o idee desprenasul tetraedru, despre gura ca o potcoavă, despre ochiul mic, stâng, astupat de osprânceană roşie stufoasă, în timp ce ochiul drept dispărea complet sub un negenorm, despre dinţii dezordonaţi, ştirbiţi ici-colo asemeni crenelurilor unei fortăreţe,despre buza îngroşată peste care ieşea un dinte ca un colţ de elefant, despre bărbiadespicată, şi mai cu seamă despre fizionomia răspândită asupra tuturor acestordetalii, despre îmbinarea de ironie, uimire şi tristeţe. Visaţi dacă se poate un astfel deansamblu. Aclamaţiile au fost unanime. Lumea se năpusti spre capelă. Fericitul papăal nebunilor fu scos în triumf. Dar abia atunci uimirea şi admiraţia atinseră culmea.Schimonositura era însuşi chipul lui. Sau, mai bine zis, întreaga lui fiinţă era o

schimonositură. Un cap mare cu păr roşu, zburlit, între umeri, o cocoaşă enormă acărei consecinţă se arăta în faţă, un sistem de şolduri şi de pulpe aşa de ciudat greşiteîncât nu se puteau ati